Spații culturale nr.

55, noiembrie/decembrie 2017

SPAŢII CULTURALE nr. 55 / 2017
Cuprins Apare sub egida Asociaţiei
Culturale „Valman”, cu
sprijinul Centrului Cultural
Mihaela Malea Stroe: Pandemia de diminutivită/ pag. 1
Lucian Mănăilescu: Ficțiunea numită Ulise/ pag. 2
„Florica Cristoforeanu” şi al
Stan Brebenel: Salonul revistei „Spații culturale”/ pag. 5 Primăriei Râmnicu Sărat
Camelia Manuela Sava: Poeme/ pag. 6
Magda Ursache: File din războiul imaginii/ pag 7
Virgil Diaconu: Pietre/ pag 9
Doina Cernica: Comoara din turn/ pag. 10
Petrache Plopeanu: Poem/ pag. 12 Redactor-şef:
Ion Roșioru: Pantunuri/ pag. 13
Adrian Munteanu: Povești fără sfârșit/ pag. 14 VALERIA MANTA TĂICUŢU
Nicolae Mihai: Poeme/ pag. 19
Nina Elena Plopeanu: Omul cu bocancii mari/ pag. 20
Cornelia Ionescu Ciurumelea: Poeme/ pag. 21 Colectivul redacțional:
Poesis: Cenaclul „Lira 21”/ pag. 23 CAMELIA MANUELA SAVA
Cristina Ștefan: Perspectivă/ pag. 29
A.G. Secară: Cartea (aproape) străină/ pag. 30 DIANA VRABIE
Nicolai Tăicuțu: Poeme/ pag. 31 NICOLAI TĂICUŢU
Mihaela Roxana Boboc: Poeme/ pag. 32
Diana Vrabie: „Adela” sau tentația trecutului etern/ pag. 33 PETRACHE PLOPEANU
Mihaela Aionesei: Starea de fiu rătăcitor/ pag. 35 STAN BREBENEL
Leo Butnaru: Din miniatura poetică rusă/ pag. 36
Angela Burtea: Nostalgie/ pag. 39
Nicolas Bratu: Rondel așteptării/ pag. 39 Secretar de redacţie :
Cărți prezentate de: Petre Isachi (pag. 41), Cristina Ștefan
(pag. 44), Valeria Manta Tăicuțu (pag. 46), Octavian
SILVIA IOANA SOFINETI
Mihalcea (pag. 47), Tudor Cicu (pag. 48), Mihaela Meravei
(pag. 49), Diana Dobrița Bîlea (pag. 51), Silvia Ioana Sofineti
(pag. 53)
Redacţia şi administraţia:
Andreea Monica State Știrbu: Poeme/ pag. 54 Str. Gh. Lupescu, nr. 67,
Cărți prezentate de: Lucian Gruia (pag. 55), Stan Brebenel
(pag. 56), Ionel Popa (pg. 57), Petrache Plopeanu (pag. 59) Rm. Sărat, 125300,
Lucian Mănăilescu: Poem/ pag. 61 jud. Buzău
Nicolai Tăicuțu: Raftul cu cărți/ pag. 62
Valeria Manta Tăicuțu: Poem/ pag. 64 TELEFOANE:
Reviste literare/ pag. 64

0765-797.097
0726-106.582

e-mail :
valeriamantataicutu@gmail.com
Tipar executat de EDITGRAPH Buzău
Revista nu-şi asumă responsabilitatea pentru punctele de vedere conţinute de materialele
publicate.
0
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
EDITORIAL
Pandemia de diminutivită
Din când în când mă plimb pe net la
voia-ntâmplării și fac popas când întâlnesc nume în care
am încredere. Așa am găsit - cu oarecare întârziere, ce-i
drept - un articol semnat de Radu Paraschivescu
(https://www.newmoney.ro/opinie-radu-paraschivescu-
de-ce-fac-romanii-abuz-de-diminutive/), unul dintre
„apărătorii de grație ai limbii române” (mulțumim, Radu
Paraschivescu!). Articolul lui despre „româna
diminutivală” și despre „diminutivită” m-a întors
instantaneu (uite că refuz să spun „instant”, cum e la
modă!) cu șase-șapte ani în urmă când, la catedră fiind
încă, am urmărit o samă de lecții demonstrative
susținute de cincisprezece tinere dăscălițe de limbă
română, aspirante la titularizare. Încă de-atunci mi-a dat
frisoane abuzul de diminutive. Orele demonstrative s-au
bazat, ca să zic precum Moromete, pe „joculețe”,
„filmulețe”, „pălăriuțe”, „ciupercuțe”, „articolașe”,
„bilețele” - în fine, tot arsenalul dobândit de
absolventele cu pricina, cel mai probabil la cursurile de
psiho-pedagogie (modernă!) în anii de facultate. A fost
ilar, chiar și pentru elevi. Liceeni fiind, i-a amuzat să fie
tratați ca țâncii de grădiniță, dar, din politețe, și-au
mascat cât au putut zâmbetele când li s-a cerut să
deschidă „caiețelele” (studențești!) sau să participe la un
„joculeț”. N-am scris atunci niciun articol pe tema
diminutivelor, dar i-am scris unui bun prieten despre
frisoanele mele și am încercat să le absolv pe...
absolvente de vina contaminării cu morbul
diminutivării, ironizând, în scrisoare, bravele
modernizări ale „cursulețelor” universitare de „psiho-
pedagogicuță”. Dacă fetele așa au învățat în facultate,
așa aplică învățătura în practică! Poți să le
învinovățești? Nu. Și, pe moment, am socotit că o fi
doar o maladie locală, trecătoare. Dar câteva luni mai
târziu, în toamnă, am ajuns în București, la
„Gaudeamus”. Între două lansări de carte, am ieșit în
pauză de țigară. Lângă scrumiera pusă la dispoziția
vicioșilor din tagma cărora fac și eu parte, o tânără
domniță – „capitalistă” în accepțiune caragialescă –
„dulce și suavă/ ca o garofiță”, își exersa decibelii
vorbind câtorva cunoscuți dispuși să o asculte despre
cartea a cărei autoare era și pe care tocmai o lansase.
Am auzit fără să vreau. Scrisese despre noile metode
pedagogice, a căror cheie-a-succesului constă în...
„filmulețe”, „joculețe”... Și a început să dea amănunte
despre „un joculeț cu mici cubulețe (sic!) de diferite
culori”. M-a luat cu frig, deși ziua era blândă, caldă și
senină. Am avut atunci dovada că boala diminutivelor
(încă nebotezată până și-a găsit „nașul” în Radu
Paraschivescu), este mai răspândită decât îmi păruse
1
mie și că unul dintre agenții patogeni se pitea chiar
acolo, în... noua abordare metodico-psiho-
pedagogichească. Răspândacii ei? Iată, mulți dintre
tinerii cărora în facultate, volens-nolens, li s-au perforat
timpanele cu ascuțișul miniaturizării și li s-au agățat de
vârful limbii piercinguri cu diminutive. După ei (sau
înainte???) intră în scenă descendenții din neamul lui
Chicoș Rostogan sau al lui Makarenko, proaspeți autori
ai tomurilor de specialitate, ireproșabil și cu mare
mândrie „aliniați” la noile tendințe și direcții, bune-rele,
cum or fi ele, contează doar să fii „aliniat”.
La vremea aceea nu m-am gândit și la alți posibili
distribuitori ai maladiei. Articolul lui Radu
Paraschivescu, excelent scris, arată însă ce proporții
pandemice a atins între timp diminutivita și m-a
determinat să scotocesc și alte căi (chiar mai eficiente)
de infestare, fără șanse, totuși, de a dibui „pacientul
zero” și sursa inițială a bolii, pentru a găsi apoi,
eventual, un remediu.
Eficient este Internetul pe care (via e-mail,
facebook etc.) circulă masiv „filmulețe cu animăluțe”.
Lasă că „filmulețul” este varianta lexicală siropoasă a
videoclipului și lasă că „animăluțele” nu-s mereu boboci
aurii de rață, simpatici pui de arici, căței jucăuși, iezi
zbanghii, pisoi pufoși, papagali pupăcioși ori gingașele
păsări colibri! La categoria „animăluțe” intră de-a valma
și lei, tigri, hipopotami, elefanți, urși de toate neamurile
– albi, negri, bruni, surprinși în atipice ipostaze duioase,
când se lasă – cu neașteptată reciprocă afecțiune –
îmbrățișați sau mângâiați de om, scărpinați în coamă, pe
burtă sau după urechi, pupați pe bot sau pe trompă, în
pofida ferocității lor sau a dimensiunilor uriașe. Oare
ce-ar simți, de pildă regele junglei, dacă ar înțelege că
este catalogat drept „animăluț”?
Eficiente cu supramăsură în transmiterea
virusului diminutivitei sunt și reclamele. Coana Chiva
din zona rurală, de zeci de ori pe zi, ne momește cu
„mărgeluțe de brânzicuță” nu doar sucul gastric, ci și
centrii responsabili cu gândirea/ rostirea, în timp ce o
gospodină, urbană de data asta, pregătește, la fel de
repetitiv, aromata „Knorbiță” care îți „aburește” și
nările, și creierul. În altă reclamă, un angajat caută să-și
strămute „sălăriuțul” la o bancă anume, ca să fie
protejat. În alta, părinții sunt asigurați că „monstruleții”
din podoaba capilară a odraslelor pot fi alungați cu nu
știu ce șampon. Pe aceeași formulă, înrudită cu picătura
chinezească, de nenumărate ori pe zi „un îngeraș de
cățel” își așteaptă porția de „bucățele” savuroase din
meniu.
Și încă... Am avut ocazia, acum un an sau doi, să
citesc înainte de publicare (nici nu știu dacă s-a publicat
până la urmă) cartea unei tinere despre călătoria cu scop
inițiatic pe care tocmai o făcuse. Autoarea sigur era deja
contaminată cu virusul în discuție, întrucât a manifestat
și în scris, convingător, simptomele bolii. Textul era atât
de înțesat cu diminutive, încât e greu să mi le amintesc.
Am reținut, însă, ca urmare a frecvenței sporite, „ceiuț”/
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
„ceiuleț” și faptul că protagonista, aflată la sute de
kilometri depărtare, tânjea obsesiv după un... „nesulică”
(sic!), nessul de-acasă, apt să o trezească de-a binelea
dimineața și căuta, în condițiile vitrege de pelerinaj, un
„papa-bun” de ostoit foamea. Apetența pentru
diminutive n-a făcut altceva decât să submineze până la
prăbușirea în deșertăciune și infantilism sobrietatea
cuvenită unei cărți menite să surprindă o experiență
spirituală. Un asemenea text, odată publicat, negreșit
funcționează și el ca sursă de infestare.
Nu este lipsită de primejdie nici ispita de a-i imita
ironic pe cei cărora li s-au lipit diminutivele de limbă ca
unse cu infailibilul adeziv „Bison max”. Imiți, imiți ca
să ridiculizezi năravul unora, ca să le atragi atenția
asupra maladiei de care suferă și, tot imitând, numai ce
te pomenești după o vreme că-ți intră „virusul” în reflex
și apoi, chiar conștientizându-l, tare greu scapi de el.
Doamne, ferește!
Mihaela MALEA STROE
Fapte culturale
Joi, 2 noiembrie 2017, la Galeriile de Artă Buzău,
Ovidiu Cameliu Petrescu și-a lansat volumul de poeme
„Ulise orb”, care s-a bucurat de aprecierea elitei
culturale buzoiene.
FICŢIUNEA
NUMITĂ ULISE
Puţine cărţi de poezie
reuşesc să sintetizeze, în titlu,
acel „tot” care înglobează, în
germene, întregul demers
liric. De ce „Ulise orb”? După
părerea nostră, ficţiune
numită Ulise împrumută, de
la Homer, părintele său literar, puterea de a vedea pe
dinăuntru. Orgolios, ambiţios şi, ca toţi grecii
antichităţi, înzestrat cu iscusinţa şireteniei, regele din
Ithaca pândeşte, în burta întunecată a calului de lemn, să
i se împlinească destinul glorios. Mai târziu, în pâlpâirea
flăcărilor printre care se întrezăresc ruinele Troiei, eroul
mitologic înţelege că, de fapt, n-a fost vorba de nici o
victorie.
Abia atunci începe adevărata aventură, pe drumul
singurătăţii, nu către Ithaca, o ţară care nu mai există, ci
spre Atlantida, scufundată în abisul memoriei. Penelopa,
cea de acum, ţesând pânza timpului, a devenit altcineva,
la fel cum Telemah şi câinele credincios sunt doar
umbre ale trecutului.
2
Poezia domnului Ovidiu Cameliu Petrescu,
înscrisă pe coordonatele ce fisurează graniţa fragilă
dintre om şi eternitate, cu toate că nu are atmosfera
lirismului bacovian, stârneşte, şi ea, ecourile „materiei
curgând”, abordând marile teme axiologice: durata,
viaţa şi moartea, iubirea, speranţa şi resemnarea. Numai
că, zidurile turnului său de fildeş fiind foarte înalte,
lipsesc viorile, clavecinul sau melancolia suavă şi gri.
Adevărurile sunt fruste şi, parcă, lipsite de orice
speranţă.
Timpul este un „câine hulpav” sfâşiind
amintirile, prezentul şi viitorul devin anotimpuri ale
irealităţii, doar imaginile trecutului rămânând,
paradoxal, durabile şi reale, în efemeritate. „Lasă-mă,
din când în când,/ să rătăcesc prin gândurile tale/ Port
în braţe amintirea iubirii/ precum nisipul umbre de
valuri” (superbă metaforă, nu-i aşa?), poemul (Amintiri)
încheindu-se cu o întrebare retorică: „Ce a mai rămas
din noi/ în afara amintirilor”). Aşadar, durata este,
pentru om, mai curând rememorare şi încremenire într-
un album de fotografii, decât curgere.
La fel cum, în faţa Styxului, dincolo de care
nimeni nu ştie ce se află, omul încearcă să evadeze din
carapacea existenţei: „Am strivit bezmetic/ pendula, dar
ea bate/ blând şi sinistru/ în fiecare gând/ Zac istovit în/
nisipul care mă sufocă./ fuga mea s-a isprăvit”
(resemnare).
Mitologia morţii este, la poet, un fel de epopee a
lui Ghilgameş, retrăită mereu şi mereu de cei osândiţi la
căutarea „vieţii fără de moarte”, aceasta fiind o tentaţie
şi, în egală măsură, o perpetuă înfrângere. Există, însă,
şi o altă abordare, poate mai apropiată de genele ADN-
ului nostru naţional, precum cea din Mioriţa sau din
„Zâna Moarte” a Florenţei Albu, în care o bătrână îi
spune fiicei, atunci când moartea bate la poartă:
„Deschide-i şi las-o să intre/ E şi ea o biată bătrână ca
mine”.
Ultimul vers din „Resemnarea” d-lui Ovidiu
Cameliu Petrescu are, cumva, aceeaşi înţeleaptă
acceptare „Fuga mea s-a sfârşit”. Ideea revine şi în
poemul „Căutând printre cuvinte”: „Gândul, semeţ
cândva,/ priveşte tot mai des înapoi/ şi ochii tăi au
secat/ aşteptând zâmbetul meu./ Pe celălat mal foşnesc/
Amintiri uscate şi teama,/ ploaia de toamnă, se adună/
prin cutele sufletului. / Îndoielile mi-au săpat/ pe chip
întrebări nerostite./ Oare ce mai caut, încă?/ Tu m-ai
uitat aşteptând.”.
O altă faţetă a timpului o reprezintă
„relativitatea”: „Mâine este doar/ o pasăre albastră/ ce
moare în fiecare clipă a zilei de azi/ Între amintire şi
speranţă/ trăieşti de fapt o singură zi/ precum un fluture
zburând/ într-o lume străină”.
Condiţia umană, în precaritatea ei, are însă şi o
latură sublimă, pe care o dezvăluie I. L. Caragiale,
comparând efemeritatea gâzei cu piramida ce înfruntă
eternitatea: „Piramida e de granit, insecta de niște
țesuturi mucoase; insecta d-abia se vede, și piramida e
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
piramidală; insecta, născută azi-dimineață, va muri ale haosului: „Numai aici, între prieteni,/ fântânile fără
deseară; iar piramida e o veche cunoștință a soarelui, și cumpănă ale sufletului meu/ se umplu de linişte.”
poate va sta neclintită și rece pe temelia ei până mult Concluzionând, trebuie să ne amintim cuvintele
după ce soarele va fi încetat a-i mai putea trimite măcar Mântuitorului, reproduse în Evanghelia după Matei, al
o rază de căldură și de lumină. Da, dar piramida stă și căror înţeles este mult mai profund decât acceptarea ză-
va sta; iar insecta va muri, însă trăiește.” dărniciei: „Ce-aţi ieşit să vedeţi în pustie? Au trestie
Câtă căldură şi tandreţe degajă un astfel de clătinată de vânt” (Matei – 11,7). Completarea o aduce
sentiment, al asumării efemerităţii, în poezia intitulată Pascal: „Omul nu este decât o trestie, cea mai fragilă
Amurg! („Ce facem astă-seară, iubito?/ Simt cum din natură: dar este o trestie gânditoare. Nu este nevoie
sufletul tău/ se agaţă, cu disperare,/ de privirile mele ca universul întreg să se înverşuneze împotriva lui
flămânde./ Mă scufund printre gândurile tale/ pentru a-l zdrobi. Un abur, o picătură de apă sunt de
fremătând precum ierburile câmpie/ fără sfârşit sub ajuns pentru a-l ucide. Dar chiar dacă universul întreg
adierea/ vântului de primăvară./ Îmbrăţişează-mă l-ar zdrobi, omul tot ar fi mai nobil decât cel care-l
precum/ un copac îmbrăţişează păsările cerului/ Ei, nu ucide...”
chiar aşa de brusc!/ să nu anchilozezi din nou?/ Mai
bine îţi caut ochelarii/ să ne uităm, în amurgul/ blând al Lucian MĂNĂILESCU
toamnei,/ la fotografiile unor tineri superbi,/ ce
seamănă vag cu noi.”) POEZII DIN VOLUM
Trăind într-o lume contorsionată de alteritate,
poetul se vede pe sine într-o oglindă, sau - mai curând - Ulise orb
într-un labirint de oglinzi: „Din oglindă mă priveşte/ un
străin, iar vorbele lui/ mă lovesc ca nişte pietre Nu mai ştiu să mă întorc
ascuţite” (Visuri uitate) Şi totuşi: „Doar când visez în pe ţărmul speranţelor părăsite cândva.
nopţile de primăvară/ mă mai simt tânăr/ şi strâng sub Semnele dăltuite cu trudă
ploape florile speranţei” în drumul de piatră
O a doua faţetă a alterităţii sunt... ceilalţi, adică s-au tocit ...
infernul implacabil al lui Sartre: „Gândaci bezmetici,/ Rătăcesc prin ploaia rece ca moartea,
mişună prin mizeria lumii/ şi credem că descoperim/ un Ulise orb care a uitat
sensurile existenţei:/ Iată adevărul! (...) Fără să simţim/ ce căuta prin lume
viaţa ne devoră lent,/ ca o plantă carnivoră şi/ lumea
noastră moare/ odată cu noi/ şi cu gândurile noastre” Aşteptare
(Gândaci besmetici). Este o lume globalizată, ce ne
transformă, aşa cum spunea un poet: „în colecţionari de Umbra ta îmi mângâie privirea
fapte rare, care trădează canalia din om”. Iată o proiecţie Şoapte izgonite din vis
a individului secolului XXI, devenit exponat se preling pe trup
omniprezent în muzeele figurilor de ceară, aceste falsuri în nopţi bântuite de nelinişti
condamnate la... celebritate: „Când dai mâna cu un şi vântul spulberă cenuşa de aripi.
om,/ puternic şi frumos, care îţi zâmbeşte,/ undeva, Zac strivit sub amintiri scorojite
ascuns înlăuntru lui,/ este un altul mic şi urât,/ care Vino, vino acum
spumegă de furie,/ imaginându-şi că tu ai fi fericit” Să mă vindeci cu un zâmbet.
Nu puteau să lipsească, din opera unei
personalităţi care s-a implicat benefic, întotdeauna, în Peştera
social, poezia patriotică de bună factură. Din nefericire,
istoria, identitatea pe care ea ne-o conferă este, tot mai Pe pereții peșterii
mult, o aproximare; oamenii o trăiesc, dar nu mai au sufletului tău joacă
memoria ei. Din fericire, ne spune poetul, munţii stau umbre ciudate.
cu frunţile printre nori: „Ei nu au mers niciodată/ nici Ai ucis gânduri rebele,
la Mahomed, nici la Ivan şi nici la Johnny”. „De vom fi iubiri netrăite ți-au încolțit
precum munţii”, cu alte cuvinte dacă vom trăi cu viteza printre visuri,
stâncilor: „...vom simţi/ stropul de veşnicie/ rătăcit în dar ai trăit mereu întâmplări cenușii.
suflet”. Patria, adaugă dl. Ovidiu Petrescu într-un alt Acum clipele care
poem, este dincolo de bine şi dincoace de rău: „alunec ți-au mai rămas
pe o lacrimă/ în adâncul sufletului/ şi-mi regăsesc miros trist a pământ,
patria/ zgribulită printre amintiri” iar peștera te va strivi
Ticăloşită sau nu, Patria rămâne, aşadar, un punct în curând.
de reper, o graniţă care ne apară de armatele migratoare

3
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
Uitare De parcă ceva ar avea un rost!

Timpul, câine hulpav, Nimicul

mi-a mai sfâşiat nişte amintiri.
Clipele petrecute împreună Vine o zi
se preling în neant. când afli că nu mai însemni
Într-o zi voi uita nimic pentru nimeni,
şi primul sărut, nicicând şi nicăieri
iar viscolul clipelor şi atunci moare gândul şi cad stelele
îmi va risipi fiinţa Nimicul te soarbe
spre alt tărâm. dintr-o dată şi
locul tău în lume
Amurg devine al altora.
Ce să scriem pe crucea lui?
Ce facem astă-seară, iubito? Nu ştim nimic despe el,
Simt cum sufletul tău
se agaţă, cu disperare, Aripi uscate
de privirile mele flămânde.
Mă scufund printre gândurile tale Speranţa, pasăre istovită
fremătând precum ierburile câmpie deasupra oceanului
fără sfârşit sub adierea moare în zbor, departe de mine.
vântului de primăvară. Zidurile pământii ale silei
Îmbrăţişează-mă precum cresc, tot mai înalte,
un copac îmbrăţişează păsările cerului în jurul meu,
Ei, nu chiar aşa de brusc! Arpile mi s-au uscat demult
Vrei să anchilozezi din nou? şi nu mai pot zbura
Mai bine îţi caut ochelarii către cerul tot mai îndepărtat.
să ne uităm, în amurgul Voi rămâne aici până când crivăţul
blând al toamnei, mă va spulbera pe un alt tărâm.
la fotografiile unor tineri superbi,
ce seamănă vag cu noi. Resemnare

Disoluţie Să trântim uşa

în faţa clipei, săgeată otrăvită
Strâng în braţe, cu disperare, şi-ntind flămând sufletul.
amintirea primului sărut. Am strivit bezmetic
Zâmbetul tău, pendula, dar ea bate
prizonier într-o lacrimă, blând şi sinistru
mi se prelinge în fiecare gând.
printre cutele sufletului. Zac istovit în
Prinde-mă de mână nisipul care mă sufocă.
până când valurile timpului Fuga mea s-a sfârşit.
îmi vor risipi făptura.
În labirint
Teama
Viaţa mea – un labirtint
Nu simţi teama? absurd în care Minotaurul
Nu te uiţi peste umăr a murit, aşteptându-mă.
când petreci cu prietenii, Aş vrea să mai rămân
când faci dragoste, înăuntru de teama
când îţi zideşti casa? Nimicului de afară.
Te străduieşti din răsputeri
să-ţi trăieşti clipele Sisif istovit
banalei tale fericiri,
dar te trezeşti mereu Începe o nouă zi.
numărând paşii către moarte Privesc în gol ca un
de parcă asta ar avea vreun rost. Sisif istovit.

4
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
Cuvintele ce trebuie să
le împing prin lume
par mai grele
ca niciodată.
Poate am murit demult
şi acum trăiesc
doar fărâme de amintiri
din alte vieţi,
aşteptând să se nască
tăcerea.
Salonul revistei „Spaţii culturale”
ediţia a II-a
A doua ediţie a Salonului revistei „Spaţii
culturale” s-a desfăşurat în data de 7 octombrie 2017 la
Centrul Cultural „Florica Cristoforeanu” din Râmnicu
Sărat. În afară de scriitorii râmniceni, gazdele
manifestării, au fost invitaţi scriitori din Focşani. Din
motive absolut strict obiective aceştia nu au putut
răspunde invitaţiei, mai ales că a fost o vreme deosebit
de rea (ploi şi vânt), urmând ca aceştia să dea curs unei
invitaţii ulterioare.
După ce gazda manifestării, scriitoarea Valeria
Manta Tăicuţu, a anunţat modul de desfăşurare a celei
de-a doua ediţii, într-un cadru mai restrâns, ne-a propus
să ascultăm o melodie clasică interpretată la pian de
Florin Boroghină.
Scriitorul râmnicean care şi-a lansat o nouă
carte cu această ocazie a fost Petrache Plopeanu.
Aceasta a fost volumul de versuri „Cuibul crucii. Poeme
triunghiulare” ce a apărut în acest an la Editura PIM din
Iaşi. Prezentarea acestui nou volum este făcută de
Valeria Manta Tăicuţu, apoi autorul ne spune câteva
cuvinte despre acest volum şi recită asistenţei patru
poeme. Florin Boroghină are un nou moment muzical ce
precede podiumul poeţilor. Rând pe rând sunt citite
două sau trei poezii sau un text în proză în următoarea
ordine: Ecaterina Chifu, Nicolai Tăicuţu, Nina Plopeanu
(proză), Nicolas Bratu, Laurenţiu Selegean, Viorel
Dodan, Stan Brebenel (proză), Genovel Frăţilă, Sorin
Călin şi Valeria Manta Tăicuţu. Momentele de poezie
au fost completate armonios cu acorduri de pian din
mâna măiastră a lui Florin Boroghină. Au mai fost
prezenţi Andreea Bratu şi Horia Oprea, care nu au citit,
dar au promis că la următoarea întâlnire vor fi pregătiţi
pentru a citi ceva din creaţia lor.
Manifestarea s-a încheiat într-un ton optimist pe
muzica aceloraşi clape de pian. Următoarea întâlnire va
avea loc pe data de 4 noiembrie 2017.
5
Salonul revistei „Spaţii culturale” ediţia a
III-a
În ziua de sâmbătă, 4 noiembrie 2017, s-a
desfăşurat o nouă ediţie a Salonului revistei „Spaţii
culturale” la Centrul Cultural „Florica Cristoforeanu”
din Râmnicu Sărat, la Clubul „Femina”, gazdă şi a
ediţiilor anterioare. Invitaţi de seamă au fost scriitori din
Brăila grupaţi în jurul revistei „Litera 13”. Au fost
prezenţi: Mihai Vintilă, Tudoriţa Tarniţă şi Alexandru
Costin Tudor. Ei au fost însoţiţi de gălăţeanul A.G.
Secară. Au mai răspuns prezent: Nina Plopeanu
(Vrancea) şi Lucian Mănăilescu, Nicolae Pogonaru,
Emil Niculescu, Tudor Cicu, Dumitru Pană şi
subsemnatul (din Buzău). Gazdele, care au deţinut
majoritatea, cum era şi firesc, au fost: Valeria Manta
Tăicuţu, Nicolai Tăicuţu, Genovel Florentin Frăţilă,
Petrache Plopeanu, Manuela Camelia Sava, Laurenţiu
Selegean, Cornelia Ionescu Ciurumelea, Sorin Călin,
Costel Suditu, Mioara Bahna, Nicolas Bratu şi Violeta
Vâlcu – directorul Centrului Cultural. Aceste prezentări
au fost făcute, ca de obicei, de scriitoarea Valeria Manta
Tăicuţu, moderatoarea întâlnirii. Pentru fiecare dintre
cei prezenţi a avut un cuvânt cald de apreciere. Tipicul
desfăşurării salonului nu se va modifica, în principal,
nici la această ediţie. Vor fi lansate două cărţi şi apoi va
urma podiumul poeţilor.
Prima carte prezentată este a unuia dintre
oaspeţi. Este vorba de volumul de versuri „Dirijorul de
cuvinte” aparţinând brăileanului Mihai Vintilă. Acest
volum este prezentat de scriitorul gălăţean A.G. Secară,
după care autorul ne citeşte câteva dintre poeziile
incluse în volum.
A doua carte prezentată este „Şirul lui
Fibonacci. Fibonacci’s sequence”, a râmniceanului
Genovel Florentin Frăţilă, un volum de haiku-uri, în
ediţie bilingvă româno-engleză în traducerea prof.
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
Daniela Sorina Ciuraru de la Herford Steiner Academy
din Marea Britanie. Cartea este recenzată de Valeria
Manta Tăicuţu. Apoi autorul citeşte câteva producţii din
volum.
LEGE-DECRET
Urmează podiumul poeţilor în care, alternativ,
citesc un râmnicean şi un oaspete. Vreau să remarc Îngerul de plastilină
faptul că au citit toţi scriitorii prezenţi, recitaluri te privea uimit – cine ești și ce vrei?
urmărite cu atenţie. se întreba...
Momentele de literatură au fost împletite cu Pe cine ai mai iubit?
aceeaşi măiestrie artistică de Florin Boroghină şi clapele Ce taină mai porți în gând?
pianului său, care ne-au oferit momente de virtuozitate Toamna își scutura o aripă
interpretativă. când
Faţă de celelalte două ediţii, aceasta a avut un vântul a sunat tulburat...
punct în plus în desfăşurător. Au fost prezentate El, Îngerul urgisit,
revistele „Litera 13” şi „Spaţii culturale”. Redactorul- a decretat:
şef al revistei „Litera 13”, Mihai Vintilă, spune cu Trebuie să vină toți îndrăgostiții
amărăciune că această revistă, ajunsă la 4 ani de să prindă în pumni lumină...
existenţă, este singura care apare în Brăila şi costurile ei
sunt suportate chiar de el. Şi noi, cei prezenţi, suntem
OTRĂVIRE
consternaţi faţă de tradiţia literar-culturală a oraşului cu
salcâmi şi potenţialul său. Următoarea revistă prezentată ești pietonul acela
este „Spaţii culturale” ce apare la Râmnicu Sărat. care zâmbește în colțul gurii
Redactorul-şef, Valeria Manta Tăicuţu, spune că revista ori de câte ori ne întâlnim în sensul giratoriu
deja a împlinit 10 ani de existenţă şi şi-a câştigat o Ocolești cu precauție toamnele
reputaţie la nivel naţional, ba chiar şi internaţional, Pleci devreme din visul meu
graţie ţinutei artistice şi stilistice înalte ce a avut-o în Te însoțesc spășită până la poarta ce duce spre
vedere încă de la primul număr. Vremurile sunt grele, Cumințenia Pământului
banii sunt puţini pentru cultură şi educaţie, dar fără Ai vrea să rămâi. Nu poți. Te așteaptă ceilalți și te
dramul de nebunie al iniţiatorilor aceasta se oprea de temi să nu te huiduiască
mult. Se cuvine cu cuvânt de mulţumire, pe acordurile pentru întârziere. Îmi faci un semn
pianului lui Florin Boroghină, Primăriei din Râmnicu pe care eu nu-l înțeleg... e prea târziu
Sărat.
ești pietonul care fuge de mașini de iluzii de oameni
A consemnat, te strig... dar nu mă auzi
Stan Brebenel te doresc dar nu mai am timp să-ți spun asta
deschizi poarta și pleci grăbit spre Cumințenia
Pământului
clipa a înghițit nisipul clepsidrei

ești fiara cu dinți de oțel care a mușcat din carnea

iubirii
ocolești toate toamnele
mori odată cu mine
sângele meu te otrăvește încet

Camelia Manuela SAVA

6
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
Magda URSACHE
File din Războiul imaginii
Sentimentul demn patriotic, firesc, în numele
normalităţii nu presupune nici ură şi violenţă faţă de alt
neam, nici trâmbiţe şi tobe, nici lătrături ideologice cu
care ne asurzeau în fiece ianuarie, de zilele Ceauşeştilor,
activiştii intraţi în delirul „adeziunilor”.
Cu patriotismul critic (Horia Vicenţiu Pătraşcu),
da, sunt de acord, dar cu condiţia „să nu ucidă speranţa
colectivă” (acad. Ioan-Aurel Pop). Cu sintagma
maioresciană „observări critice”, da, însă nu cu dispreţul
faţă de naţiunea-rădăcină. Şi nu, categoric, cu scopul de
a de-mitiza, de a crea românilor o imagine rea, deloc
onorantă: România, ţară defectă, cu un popor (numit,
abreviat, popo), defect. Câţi intelighenţi nu se declară
sâcâiţi de etnie, gata să-şi dea demisia din ea, convinşi
că nu mai avem soluţii naţionale, ci transnaţionale. În
zilele noastre, intelighenţii preferă să fie transetnici,
adaptaţi la vechile/noile comandamente internaţionalist
– globaliste Naţional terminal, titrează TRU,
europarlamentarul băsesc. Adică finish? De aici până la
întrebarea istoricului L. Boia n-a mai fost decât un lat de
discurs: „Mai sunt românii o naţiune?” N-or să mai fie
dacă renunţă să mai fie, dacă se lasă cuprinşi de
amorţeală etică şi etnică, de nepăsare, de akedía.
Cu zel distructiv, se umblă la criteriile care
identifică naţiunea: origini, cruce, limbă. Alt criteriu de
identificare a unei naţiuni: realizări în cultură şi
civilizaţie. Or, noi n-avem, necontând cine ştie ce
Brâncuşi, Enescu, Eliade… Ni se spune că solul
românesc nu-i productiv spiritual, negându-se excelenţa
românească. Cantemir, Hasdeu, Eminescu, Iorga,
Pârvan, Gh.I. Brătianu, Blaga nu înseamnă nimic?
Nu ajută deloc la dezvoltarea calităţii civice
negarea continuă a ce înseamnă a fi român, mai ales a fi
bun român. O spun fără să mă tem de miştocănii (tip
Andrei Cornea) despre „vâna naţională” şi iţarii în vine.
În pragul Centenarului, se dau palme celor obsedaţi,
pasămite, de identitate, ca fiind înapoiaţi, încremeniţi în
7
proiectul României Mari, când naţiunile sunt deja în
metastază. Şi nu ne intră odată în mintea noastră ne-
deschisă că avem o identitate neconturată, adică
n-avem; că existenţa conştiinţei de neam a fost baznă,
de scos din capul elevilor. La 10 ani de la Unire, în
1929, au venit la sărbătorire 300.000 de români. E cifra
cea mai mică, alte ziare estimând prezenţa a patru-cinci
sute de mii. Şi nu numai la Alba Iulia au fost serbări, ci
şi în Bucureşti şi-n alte părţi. În 20 mai, '29, la Alba, au
defilat arcaşii Bucovinei, cortegii etno din toate
provinciile. Lângă Iuliu Maniu, prim ministru din
noiembrie '28, au stat Alexandru Vaida- Voevod, Ştefan
Cicio Pop, Aurel Vlad, Ion Mihalache, Iorga, generalul
Constantin Prezan…
E bine ştiut faptul că, prin program, o naţiune
unită n-a plăcut kominterniştilor, că Internaţionala a 3-a
s-a opus României Mari. Iar protoglobalizatorii Marx-
Engels-Lenin-Stalin, cu „învăţătura” lor, stau la baza
neo-internaţionalismului numit globalizare. Anul 2016 a
fost declarat în Rusia, de Partidul Comunist, Anul
Stalin; oare PSD va declara 2018 Anul Brucan, care, în
„Scânteia” din 1947, cerea „osândă” pentru „capii
PNŢ”, Maniu şi Coposu, „învechiţi în rele”?
Profetologul Brucan, învechit în bune, trebuie recuperat
ca… avangardist globalizator?
Sechelele propagandei comuniste se văd la tot
pasul: din şcoală până-n Parlament. Ultima ultragiere a
rezistenţei anticomuniste, autor: senator Şerban Nicolae.
„Doar sclavii, scrie Mircea Platon, nu îşi cunosc istoria,
oamenii liberi au rădăcini”.
Cicerone Ioniţoiu estimează că victimele
Tribunalului Poporului însumează cam 25 de milioane
de ani de temniţă grea. N-a fost de ajuns? Dacă-n şcoli
şi facultăţi măcar de Istorie s-ar preda cursuri de
martiriologie şi – de ce nu? – de monumentologie, n-ar
mai fi eroii de război îngropaţi în cutii de carton. Şi nu
s-ar mai afirma că numai nişte astupaţi la minte se pot
sacrifica pentru statul-naţiune, formă obsoletă. În alte
cuvinte, stat etnic nu, partid etnic (UDMR), da. Iată de
ce este imperios necesar să rememorăm, spre învăţătură,
drama unioniştilor, dar şi a generalilor deveniţi
„criminali de război”, vârâţi în puşcăriile comuniste pe
„loturi”.
Iuliu Maniu, arestat la 75 de ani, condamnat la
închisoare pe viaţă, mort la Sighet în '53, târât de
gardieni pe scări, într-un sac şi zvârlit la groapa
comună. Iar doamna Rodica Palade (GDS) afirmă că a-i
căuta oasele e „act blasfemiatoriu”, nicidecum
creştinesc.
Cardinalul Iuliu Hossu a primit 20 de ani de
închisoare, Domiciliu Obligatoriu la Ciorogârla, apoi la
Căldăruşani; citise, la Alba Iulia, Declaraţia de Unire cu
ţara.
Istoricul acad. Silviu Dragomir, arestat în '49,
eliberat în '55; a murit la Cluj, în '62.
Istoricul Ioan Lupaş, arestat în '50, eliberat în '55.
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
Istoricul Ion Nistor, rectorul Universităţii
Cernăuţi; a redactat Actul Unirii; arestat în '50, eliberat
în '55.
Ion Mihalache, arestat după înscenarea de la
Tămădău, în 14 iulie '47, închis la Râmnicu Sărat şi
mort acolo, la 81 de ani, în 1963.
Dr. Grigore Grigorovschi, militant pentru unirea
Bucovinei cu România, mort la Văcăreşti, în 1950.
Ion Pelivan a murit la Sighet, lângă Gh. Brătianu
şi Iuliu Maniu. Iar noi spunem că patriotismul e ridicol,
deşi Iorga a folosit vocabula în alt context, avertizând:
„suntem un popor ridicol şi criminal de tolerant” (subl.
mele). Toleraţi, toleraţi, poate rămâne ceva! Acceptăm
să fim umiliţi de Csibi Barna, refugiat în Ungaria: „Să
se rupă România precum steagul din mâna mea”,
blestema în iulie 2015. Şi-n decembrie 2015, Kelemen
Hunor glăsuia: „Poate ar trebui altă zi naţională”. Şi alt
imn: al Ungariei! Acelaşi Hunor îndemnase, în 2014:
„Să aducem Catalonia şi Tirolul în Ardeal”. Expresiv
îndemn, nu-i aşa? Doar a fost ministru al Culturii din
România. De altfel, „regina independenţei”, cum o
numeşte presa catalană pe doamna Marcela Topor-
Puigdemont din Vaslui, a fost studentă la „Cuza”. Oare
ce-o crede despre Unirea Mică? Parte a istoricilor ieşeni
ştiu ce cred, de vreme ce virusează necontenit fiinţa
naţională ghilimetând-o, aşa cum ghilimetează şi voinţa
colectivă majoritară. Minoritatea dă tonul şi face
muzica!
Oare 16 ani de Regiune Autonomă Maghiară,
impusă de Iosif Vissarionovici, nu ne-au ajuns?
Regiunea Autonomă Maghiară, vecină cu Oraşul Stalin.
Se mai văd pe Tâmpa urme din literele formate prin
copaci plantaţi anume pentru a da numele tătucului:
STALIN. Acum, în Vrancea, B1Tv spune că se
exploatează păduri întregi, copacii fiind marcaţi în
culorile steagului suedez.
Lamentabilul ins Al. Florian ne trage pe dreapta,
susţinând că politica naţională e nefastă, rasistă,
extremistă, colorată în gri nazi sau în verdele Legiunii.
Să nu-l discriminăm ca fiu de comunist pur-sânge? Ba
să-l „discriminăm” puţintel, tăindu-i salariuţul oferit de
statul român. Stat pe care îl trage de urechi Kelemen
Hunor , cu „Steaua României” în piept şi cu Catalonia
în inimă. Cică românii ar pune pumnul în gura
minorităţilor. De unde o spune? Din Parlamentul
României! Soluţia ar fi, după UDMR, să se micşoreze
pragul de vorbitori de limbă maghiară, pentru a fi
angajaţi la primării translatori pentru necunoscătorii de
limbă română. O ţară de translatori, asta dorim? Un
cetăţean român de etnie maghiară vine la interviu pentru
un post, cu translatorul la purtător.
Da, se insistă pe altă limbă decât româna, pentru
că limba comună e alt criteriu de identificare a unei
naţiuni. De ce presează ucrainenii, care au ucrainizat
numele românilor: Buzatu – Buzatenko; Cherdevară –
Kerdevarenko; Sandu – Sandulenko? Simplu: ca
minoritatea românească să nu aibă drept la şcoală în
8
româneşte. Iar informările lui Tökes, mergând cu pâra la
Poartă, la Bruxelles, sunt dezechilibrate.
Europarlamentarul, ales de români, i-a cerut lui Viktor
Orban „protectorat pentru Transilvania”, cu „Steaua
României” la rever (atunci o avea, cred) , uitând că în
Ardealul celor trei naţiuni, unguri, secui, saşi, nu existau
ca naţiune tocmai românii majoritari. Iar în Constituţia
Dietei ungureşti, articolul 18, sta scris că era pedepsit cu
4 ani de închisoare cine vorbea ceva contra naţiunii
ungare. I s-o fi replicat pastorului că mai rău decât
maghiarii o duc în Harghita-Covasna, acum, minoritarii
români?
Premierul din vecini, Viktor Orban, l-a liniştit pe
Tökes: „Viitorul o să fie în limba maghiară”, viziune la
fel de aberantă ca aceea cum că Iisus ar fi fost ungur. Iar
un preşedinte al Parlamentului Ungariei susţinea că
autonomia Transilvaniei e „porunca lui Dumnezeu”. Îţi
pune Dumnezeu mâna-n cap? Mă îndoiesc, dacă n-are
pe ce pune mâna.
Naţiunea română e jignită pe teritoriul nostru. Nu
mai există persona non grata? Sau adevărul gol-goluţ
este că Orban ne jigneşte pentru că ne jignim noi înşine?
N-a mai rămas unionist să nu fie hulit, dispreţuit,
ironizat. Cuza? Un „ofiţeraş muieratic”. Ne întrebăm
ce-am fi fost fără nemţi, fără dinastia Hohenzollern-
Sigmaringen, fără Carol. Dar regele întâiu a avut
inteligenţa să continue ce-a început Cuza, reformele lui:
legea agrară, a instrucţiunii, codurile penale… Oare de
ce sigla UAIC este preferată primei universităţi române,
Universitatea „Al.I. Cuza”? Abreviem, abreviem, până
nu mai rămâne nimic! Leii Regulamentului Organic,
puşi pe treptele UAIC de un rector neinspirat, rânjesc la
trecători. Şi nu sunt deloc edentaţi în România
edentaţilor, a celor cu „guri ştirbe”. N. Carandino avea
zâmbet Colgate când a ieşit din temniţă? Cum, când i-au
scos toţi dinţii în bătăi?
Rusia nu va abandona nicicând politica
expansionistă, în timp ce noi pledăm pentru imigrare în
defavoarea interesului etnic. Cum au procedat
sovieticii? Dislocând populaţia românească,
deportând-o.
Kelemen Hunor voia recuperarea pământului
natal pas cu pas (Iohannis) şi ceas de ceas (Lenin). Şi
câţi „dualişti” dintre românii neaoşi nu se găsesc! Nu
mai avem Carpaţi ci… Alpii Transilvaniei. Cât despre
Bucovina, cine mai ştie, dintre elevi, studenţi chiar, că e
o provincie istorică? Marcă de apă chioară sau minerală,
asta se ştie.
Maghiarii şi-l impun pe eroul lor, Kossuth (cu
greu, la Târgu Mureş, strada Călăraşilor nu şi-a
schimbat denumirea în Kosuth Lajos). Medievistul
Vasile Lechinţan constata nu demult, în 2006, în
„Formula AS”, ca referent la Arhivele Naţionale din
Cluj-Napoca, faptul că se aplică Legile Dietei mai rău
ca pe vremea iobăgiei. Din clădiri publice sunt scoşi
români ai căror strămoşi au contribuit la ridicarea lor.
Guvernanţii României n-or fi citit comentariile
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
profesorului clujean, de vreme ce din Liceul Piariştilor,
al cărui nume e legat de Inochentie Micu Klein, Gh.
Şincai, Petru Maior, sunt scoşi românii? La fel din
„Bastilia” (Colegiul Reformat), fostul colegiu unitarian.
„Arhivele sunt pline de documente care demonstrează
că românii sunt parte efectivă la toate aceste construcţii
cedate acum”, scrie V. Lechinţan, specialist în instituţii
şi edificii istorice din Transilvania.
După cedarea Fundaţiei Gojdu (sau cu acest
prilej), Gh. Piperea întreba: se mai ştie dacă în Cetatea
Alba Carolina mai există Codex Aureus sau dacă n-a
fost mutat la Budapesta? În faţa catedralei catolice din
Alba, sub pajişte, se află ruinele basilicii bizantine
distruse de maghiari în 1002, când au ocupat Apullum.
Gh. Brătianu a văzut un miracol în dăinuirea noastră
etnică; altora le stârneşte pohta de pamflecăreală. Îl
scoatem de Mihai Viteazul ca jucător perdant la bursa
de iluzii a românilor şi nici Baba Novac haiducul, care
i-a stat alături (cum l-a hăituit pe Hasan Paşa!),
personajul basmelor copilăriei mele, nu scapă de hulă: e
înfăţişat ca trădător al lui Mihai. Că a fost prins şi ars pe
rug la Cluj, în februarie 1601, n-are importanţă. Baba
Novac este erou al sârbilor, la noi – trădător, cum
susţine un soi de istorie. Dar câte motive nu găsim să
facem haz! Miştocănia e-n trend. Kogălniceanu? Un
destrăbălat gastronomic şi erotic, specialist în frigănele
şi găluşti, care gătea bou à la mode şi zaharicale
franţuzeşti. A cercat bucate şi femei, atâta tot. Doar
arhivele nu mai contează dacă ni le poate păstra
Ungaria, aşa cum Moscova ne-a păstrat tezaurul. N-ai
arhivă, n-ai toponimie, poţi contesta românismul în
Ardeal, ceea ce se şi întâmplă.
De România lui Rosenthal se râde cum că
pictorul ar fi fost evreu ungur şi că model, muză sau
cum vreţi a-i spune a fost soţia lui C.A. Rosetti, o
scoţiană, Mary Grant, sora consulului englez de la
Bucureşti. Ca şi cum ar conta biografia modelului
pentru o alegorie. Cine o fi fost Libertatea lui Eugène
Delacroix (Libertatea conducând poporul, 1830) se
întreabă cineva? Şi câţi gazetari dez-orientaţi sau bine
orientaţi nu s-au opus denumirii Ministerului Culturii şi
Identităţii Naţionale, deranjaţi de identitate, ca
nemotivată, exagerată, demodată. Adio diferenţei etnice,
în numele unei vocabule slobozite – culmea! – chiar de
Ministerul Educaţiei: multiperspectivitate (sic!). Cât
despre „perspectivitate”, un jurnalist l-a întrebat pe
preşedinte: „Aveţi un orizont de timp?” Şi lentul nostru
preşedinte, vorbind o română mai lentă decât Ciorbea, a
răspuns cu oarece întârziere : „Nu.”
Prioritar, se încearcă să se facă praf şi conştiinţa
de neam, şi coeziunea socială. Un argument contra
„hicleniilor” (vorbă de cronicar)? Într-un sătuc, Pinticu
Tecii, numit şi Piciorul Iancului, ţăranii dintr-o mică
aşezare au riscat, în Ungaria hortystă, după cedarea din
'40, să-şi păstreze steagul lucrat manual, cu care au
participat la Unire. L-au ascuns în turla bisericii, sub
nişte scânduri. Fusese furat în '39, apoi recuperat şi
9
ascuns în gunoierniţa satului, învelit cu grijă într-o piele
de căprioară. Pe steag scria: „Acum ori niciodată”.
Pietre
Călătoresc printre pietre.
Piatra ocupă tot spaţiul din dreapta şi din stânga
mea, precum şi pe cel care se visează pentru mine
drum.
Numai deasupra nu este nicio piatră…
Piatra nu vede în jurul ei decât pietre. Dacă îl zăreşte
pe Domnul, pentru ea Domnul tot o piatră este.
Dar eu nu-mi pierd credinţa: numai ce văd o piatră,
că o şi încerc pe sufletul meu – doar-doar de s-o
aprinde!
Da, eu încă mai caut pietre care iau foc, munţi de
scânteie.
O, cât deşert între sufletul meu şi pietre, câtă flacără
în deşert luminând! Câtă singurătate!
Vizita
Seară de seară paşii mei se întorc de pe toate
cărările, inima – din toate iubirile. Seară de seară mă
întorc în mine.
Mă întorc în mine, fac ordine prin celule.
Şi îmi scutur capul de gânduri.
Să fie linişte! – îmi spun – în speranţa că cineva
îmi va bate la uşă… În speranţa că cineva îmi va bate
la uşă
şi va mătura întunericul din casa mea
şi va tăia capetele balaurului cu şapte capete –
singurătatea.
În fiecare seară îmi scutur capul de vrăbii.
Să fie linişte! – îmi spun – va veni duhul!
Şi pereţii casei se vor deschide şi el îmi va sta dinainte!
Şi eu în faţa lui voi rămâne ca în faţa unui drum pe
mări;
ca dinaintea nesfârşitei păduri.
Eu, care nu am decât valul! Eu, care nu am decât
frunza!
Seară de seară îmi scutur capul de trandafirul cel
negru,
petală cu petală. De balaurul cu şapte capete;
de cuvintele cu şapte capete.
Să fie linişte! – îmi spun – va veni duhul. Deşi,
cum eu am fost dintotdeauna o scriere cu celule şi
nervi,
un manuscris în întunericul lumii, e semn negreşit că
cineva
pe aici încă de mult a trecut, şi fără să bată la uşă…
Virgil DIACONU
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
întâmplă astăzi!” Un șofer cărunt nu-și contrazice
Povești de călătorie călătorii, și cu atât mai puțin un bărbat, o doamnă:
„Depinde și cum îi crești: părinți cumsecade – copii
cumsecade!”
Doina CERNICA Trecem pragul unei clădiri, al unei instituții care
pretutindeni se asociază cu ideea de înălțime, de vârf:
Academia de Științe a Moldovei. Niadi este invitată și la
această ediție, a XV-a, a marcării aici a Zilei Mondiale
a Filosofiei, printr-o conferință științifică, „Filosofia și
perspectiva umană”, organizată sub egida Academiei de
Sectorul Filosofie al Institutului său de Istorie, de
Departamentul Științe Umanistice de la Facultatea
Științe Socioumanistice a Universității Academiei și de
Asociația pentru Filosofie din Republica Moldova. Este
plăcut să fii întâmpinat cu zâmbetul și brațele larg
deschise ale reîntâlnirii așteptate, or, din cei 15 ani de
când dr. hab. Ana Pascaru însuflețește această
sărbătoare, Niadi a fost prezentă constant la cei din
urmă, iar despre multe Zile, dar și despre alte
manifestări dedicate Filosofiei la Universitatea de Stat și
la Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie
„Nicolae Testemiţanu” din Chișinău, am scris cu
Comoara din turn bucurie, cucerită de respectul și prețuirea de care
continuă să aibă parte pe malul stâng al Prutului știința
Nu țin minte să mai fi văzut Chișinăul atât de care are în vedere adevărul, ca să ne întoarcem o
pustiu la căderea serii ca în a treia săptămână din secundă la Aristotel.
noiembrie a anului 2017. La Poșta Centrală era închis de
la ora 18.00, iar pe poarta de la scările care coboară la
Librăria din Centru era grilajul pus, deși nu se făcuse
încă 19.00. Câțiva trecători grăbiți și zgribuliți pe
trotuare, alți câțiva în stațiile de autobuz. Aveam
întâlnire la monumentul lui Ștefan cel Mare și Sfânt cu
Silvia Strătilă, profesoară la Liceul „Vasile Alecsandri”,
redactor la „Timpul” și colaboratoare la „Crai nou”
Suceava, și, cum ajunsesem puțin mai devreme, am
putut să savurez pe îndelete surpriza unei animații
năucitoare pe fundalul orașului amorțit de respirația rece
a toamnei. Erau liceeni și studenți care se salutau, se
îmbrățișau, discutau, glumeau, râdeau în grupuri mai
mari sau mai mici, zăboveau un răstimp mai scurt sau
mai lung, plecau după aceea, dar alții le luau locul pe
platoul urcat de tinerețea, însuflețirea și de bucuria lor
De când o știm, dr. hab. Ana Pascaru este
de a fi împreună, în punctul cel mai înalt al
preocupată de ce fac filosofii și de cât de pregătită este
sentimentelor curate și năvalnice din Chișinău.
societatea să aprecieze Filosofia, dar și de ce anume din
La întoarcere, cu glasul ridicat peste muzica
recolta acestei sărbători, din ideile puse în dezbatere se
difuzorului și hurducatul rutierei, o basarabeancă
regăsește în efortul cercetătorului, al profesorului și al
elegantă din sud, de la Ștefan Vodă, care își găsise în
discipolului în zilele studiului și în practica zilelor care
șofer un interlocutor amabil și interesat, i-a povestit cu
leagă Zilele Mondiale ale Filosofiei. În saluturile lor, dr.
amănunte cum scoate două rânduri de cartofi pe an,
hab. Victor Țvircum, reprezentantul Academiei, dr. hab.
mulțumită de succesul în agricultură și de mâna de
Nicolae Enciu, directorul adjunct al Institutului, și dr.
ajutor pe care i-o dă, când poate, fiica, studentă la
Tatiana Potâng, prorector al Universității, pun accentul
universitate, la Suceava, la care mergea acum în
pe ceea ce reclamă stringent situația de astăzi din
România. Nu prea mai găsești astfel de tineri, aproape
Republica Moldova, vorbind despre Filosofie ca
deloc, a început șoferul un lung comentariu: „În vremea
disciplina care încurajează gândirea independentă,
mea...” „Ba, nu știm noi să-i vedem!, a venit replica pe
gândirea critică a omului de rând și ca metoda cea mai
un ton blând și ferm. Sunt copii de treabă! Te și miri că
bună de educare a cetățenilor în sensul depășirii
rămân așa, că nu-și ies din minți la câte văd, aud și se
limitelor.
10
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
Zâmbet și brațe larg deschise avem și găsim și
la cei doi distinși savanți, moderatorii celor două
module ale conferinței - „Filosofia în lumea
contemporană” și „Filosofia și educația” - dr. hab. prof.
univ. Gheorghe Bobână și dr. hab. prof. univ. Teodor N.
Țîrdea, nume emblematice al istoriei filosofiei și,
respectiv, bioeticii în Basarabia.
Ca reprezentantă nu doar a Universității „Ștefan
cel Mare” Suceava, ci chiar a României, Niadi-Corina
Cernica este invitată de reporterul Nicolae Becciu să
acorde un scurt interviu pentru Radio Moldova, într-o
emisiune mai amplă consacrată Zilei Mondiale a
Filosofiei la Academia de Științe. Așadar, ca și Radio
România la noi, și Radio Moldova este o instituție de
presă deschisă în continuare evenimentului de ținută,
științific, evenimentului cultural! Cu o comunicare
despre „Importanța metodelor, practicilor și
procedurilor în gândirea contemporană (filosofia
științei, gândirea politică, deontolgia profesională)”,
Niadi și-a sintetizat limpede convingerea pentru
radioascultătorii postului național: „Filosofia
soluționează nu atât probleme stringente, cât cadrul
general în care se pot rezolva problemele stringente care
sunt practice, Filosofia nu poate să dea decât un cadru
etic, general al acestor probleme”, susținând că un
filosof nu trebuie să păstreze tăcere, ci să-și exprime
opinia, punctele de vedere, iar cea mai eficientă cale de
promovare a Filosofiei este și prezența la această
manifestare a studenților, doctoranzilor, a tuturor
tinerilor interesați, care doresc să asculte și să mediteze
la tot ceea ce se spune.
Pe stelajul recentelor apariții editoriale din
domeniu, între care stau la loc de cinste numerele
substanțiale (de circa 300 pagini unul, format A4), din
2017 ale Revistei de Filosofie, Sociologie și Științe
Politice, se află și „Spații culturale”, publicația condusă
de scriitoarea Valeria Manta Tăicuțu, cu povestea
sărbătoririi Filosofiei acum un an și cu drumul nostru
prin Chișinăul acelui an. În același perimetru, al
„secării” Prutului „dintr-o sorbire”, se înscrie și
comunicarea profesorului Gheorghe Bobână despre
„Modelul ontologic în filosofia lui Constantin Noica” și
11
aceea a doctorandului Sorin Becciu despre „principii
educaționale în filosofia strămoșească”. De altminteri,
activist în mișcarea unionistă „Acțiunea 2012”, Sorin
Becciu se numără printre tinerii care îi înțeleg Filosofiei
și o componentă practică, dovadă că dezideratul
formulat în saluturile din deschiderea conferinței are
cantitatea necesară de viață pe care să se înalțe și să
dezvolte ramuri cuprinzătoare. Și nu este singurul, un alt
tânăr doctorand, Luis Serdesniuc, prezentând „Unele
considerații asupra identității în spațiul cultural
românesc”, a ținut să precizeze ,,spațiul românesc în
care includem și Republica Moldova”, iar drd. Cristina
Railean s-a aplecat asupra limitelor autorității politice în
dezbaterile publice democratice.
Spre deosebire de alte toamne, acum am ajuns
la Chișinău după lăsarea cortinei la Festivalului
Internațional de Muzică Ușoară „Două inimi gemene”
in memoriam Doina și Ion Aldea-Teodorovici, și acesta
la a XV-a ediție. Dar prind la televizor ecouri și o
selecție, care mă mișcă, precum festivalul de fiecare
dată, prin cerința interpretării unei piese de Ion Aldea-
Teodorovici obligatoriu în limba română. În timp ce
ascult un participant vietnamez cântând despre Domnul
Eminescu, realizez că anul acesta Ziua Mondială a
Filosofiei la Academia de Științe a Moldovei s-a
desfășurat integral în limba română, autorul singurei
comunicări anunțate în limba rusă nefiind prezent la
lucrările conferinței.
Tot exclusiv în limba română trece și seara cu
ziarele și cărțile aduse în dar de Silvia Strătilă. În
„Timpul”, îl descopăr proclamat „Omul săptămânii” pe
scriitorul bucovinean Arcadie Suceveanu, acum
președintele Uniunii Scriitorilor din Moldova. Cu
abecedarul său luat de la o librărie din Suceava în bagaj,
prietena noastră Maria Olar, președinta Fundației
Culturale „Leca Morariu”, a zburat în Franța, să-l ducă
de Moș Nicolae nepoțelei sale născute acolo. Noi,
pentru nepoțelul nostru încă la grădiniță, am cumpărat
de aici „Albinuța” lui Grigore Vieru, cu desene de Lică
Sainciuc, ediția a 16-a din 2016. Tot în „Timpul” găsim
și o invitație la Muzeul Chișinăului. Încercăm să-i dăm
curs a doua zi. Taximetristul nu-l știe, dar ambiția
profesională îl ajută să-l descopere după cele două-trei
repere reținute din articol. Cu un aer medieval, înalt cât
blocul nostru la etajul nostru, nouă, dar cu mult mai
subțire, turnul care găzduiește muzeul, construit în 1888
pe cea mai înaltă colină a orașului, farmecă de la
început privirea cu inedita asociere a masivității (ziduri
groase din piatră aproape dublate de cărămizi) cu silueta
sa aeriană. A fost pe rând sursă de apă potabilă, loc de
observare a incendiilor pentru intervenții cât mai rapide,
foișor de foc - frate mai scund și cu doi ani mai în vârstă
decât cel din București - , apoi, după 1960, când a fost
înființată Universitatea de Stat a Moldovei, sediu al
Facultății de Astronomie, pentru ca din 1985 să treacă în
proprietatea municipalității, care l-a destinat unui muzeu
de istorie a Chișinăului. Istoria sa veche este concentrată
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
pe placa de la intrare: „Clădirea fostului castel de apă cu
foișor de foc, jum. II, sec. XIX. Monument de istorie și
arhitectură de categorie națională”. În muzeu trăiesc
precum într-o casă a lor, încălzindu-l cu bucuria fiecărui
vizitator, trei doamne: doamna de la intrare, Larisa
Ierhan, și doamnele de la etajul doi, muzeografele-ghid
Liubov Coșman și Viorica Bugan. Sunt încântate că
venim din Suceava, duminică au avut oaspeți un grup de
preoți de la Iași. Motiv să notăm atent adresa pentru alți
doritori din România: str. Alexei Mateevici, 60 A. Chiar
dacă strada muzeului poartă numele poetului Limbii
noastre – Limba noastră-i o comoară /În adâncuri
înfundată /Un șirag de piatră rară /Pe moșie revărsată.
//Limba noastră-i foc ce arde / Într-un neam, ce fără
veste /S-a trezit din somn de moarte....” -, povestea pe
care o spune în documente, gravuri, fotografii, în
obiecte casnice, în veșminte, sună deseori în grai și
caractere străine. Vitrinele încă așteaptă explicații în
românește, până atunci o fac fără cusur doamnele din
turn. De la ultima sa redeschidere, din anul 2013,
funcționează pe porțiunea sa de mijloc și un ascensor,
dar calea pe care cred că trebuie să o apuce românul din
România, ca să înțeleagă, chiar și puțin, cât o respirație
gâtuită, cât o inimă înnebunită, zbuciumul timpului în
Basarabia, este aceea a scării înguste de fier, înfiptă ca
un pumnal spiralat, dinspre cer în creștetul de pământ al
Chișinăului. În semiobscuritatea ei nu știu cum și când
aș fi ajuns la capăt, dacă nu ar fi fost, chemătoare, în
descifrări uneori căutătoare, repetitive, melodiile venind
de sus, de pe clapele unui pian.
La capătul din văzduh, turnul ne aștepta
într-adevăr cu doi tineri exersând la pian, cu o expoziție
12
dedicată ferestrelor vechi din Lyon și Chișinău și cu
propriile ferestre spre toate punctele cardinale ale
orașului, o moșie cu doar câteva zidiri când Ștefan cel
Mare i-o dăruia unchiului său, Vlaicu Pârcălab, azi o
capitală elegantă, în piatră albă și parcuri încă verzi și
spre sfârșit de noiembrie. Le-am surâs a scuză tinerilor
muzicieni și, trecând pe lângă ei, am împins ușa grea și
am ieșit pe balcon inspirând puternic aerul dulce-amărui
al toamnei. Apoi m-am aplecat ușor, căutând ceva care
să împlinească clipa și starea aceea de grație. Și nu
m-am reîntors în ploaia de aur a mestecenilor din
preajma turnului, până nu i-am văzut de sus pe tinerii
care ieșeau, intrau, stăteau de vorbă ori se îmbrățișau în
preajma porților deschise ale Universității de Stat a
Moldovei. Și până când larma lor voioasă nu a ajuns ca
o șoaptă la mine, insinuându-se în melodia de la pian.
Petrache PLOPEANU
Acesta-i plinul din mine și acesta e golul!
exclamă cu gura plină de rodii
și-o bucată de pepene alb
cel ce vorbește în dodii
cu-atolul
și mai ia o gură de izmă.
Golul din cizmă,
prea-plinul din pizmă,
l-au făcut să îngâne zeama curgând pe bărbie
spre gât, spre piept, spre buric
cu sunete pline de gol ce învie
Plinul Înalt, ce tot sare dulceag
ca o sare uimită de-un puric
în tigaia celestă.
Plinul umplut cu smochine uscate
atârnând jumătate din măsura incestă
s-a golit jumătate,
oratorul s-a copt la o oră de spus,
belicoase silabe ce-au clocit la apus,
s-au trezit înecate în sucuri ,
au strigat după unii și 2…
Alte trucuri,
sfinte trucuri de sfinți,
mestecate în limbă, mestecate în dinți…
…Doar eram bucătarul Judecății de-Apoi!
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
Ion ROȘIORU 635

Urletul premonitoriu a pustiu şi-a jale vine

Şi-n amiaza verticală plouă cu săgeţi de foc.
Uliţa pavată-odată cu suspine după tine
Azi îmi curmă paşii şubrezi la intrarea în padoc!

636

Lucrători cu şapcă albă şi privire încruntată

Scot din rădăcini cu sapa anghinarea din scuar.
Revopsită e, politic, banca unde tu odată
Ai conclus că e momentul din fiinţă să-ţi dispar!

637

Personalizat, de astăzi, parcul casei de cultură

Poartă numele, chiar dacă insipid, al unui fost.
N-am făcut şi nu voi face niciodată tevatură,
Pantunuri Bucurându-mă-n tăcere de statutul meu anost!
630
638
Prin parcări ştrengarii fură ştergătoare de parbriz
Putrezeşte luntrea veche în stufişul de pe lac.
Şi pândesc chilipirgiul care-i musai să apară.
Vitele să se adape nu mai vin demult nici ele.
Stau s-aleg între Moscheea şi taverna lui Hafiz
Muşeţelului prin iarbă temenele nu-i mai fac.
Şi aştept să cânte cucul răguşit a treia oară!
Către vară se scurtează toate drumurile mele!
631
639
Zefirul are-un aer de înger obosit
Plutea pe Dunăre-o proteză de invalid din alt război
Şi verdele se stinge sub pojghiţa de ceară.
Şi nu i-a dat nicicui prin minte s-aprindă-un ciot de
Te prinde-n mreajă zarea. Aştept la foc mocnit.
lumânare.
Eşti fosta dimineaţă. Sunt viitoarea seară!
Printre veniţii după nuferi ne nimeriserăm şi noi,
Dar ne-am întors cu lotca goală mai trişti ca
632
după-o-nmormântare!
De-atâta soare vârsta femeii se-nteţeşte
640
Şi tocurile-i intră în bitumul topit.
Valtrapul negru timpul pe cal mi-l potriveşte
Ca lespedea ce-astupă-o gură de iad se-ncinge canaraua
Şi bate-un clopot numai de mine auzit!
Şi scorpionul preistoric curtează vipera cu corn.
Nababului uitat prin cronici încerc să-i umplu
633
narghileaua
Şi, ciubucciu în plină soldă, spre veacul nostru mă
Avea un veac şi jumătate trăsura şi mai rezista,
întorn!
Dar nu-şi mai aducea aminte de vizitii şi nici de cai.
I-am arătat o poză veche făcută la plecarea ta
641
Şi ea mi-a confirmat că vina acelei fugi doar tu o ai!
E frumoasă coz ţiganca aplecată pe pubelă
634
Ca şi cum ar vrea să ţină duhul timpului pe loc.
Mă fixează-ncet cu ochii languroşi ca de gazelă
O, sala tronului ce goală părea cu regele în ea
Şi timid îmi văd de cale să nu iau cu totul foc!
Când vântul se umfla pe hornuri din cale fumul să-l
întoarne!
Singurătatea mea de mână cu fosta glorie venea
Hipnotizându-mi armăsarii ce-aveau în iad să mă
răstoarne!

13
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
Adrian MUNTEANU
POVEŞTI FĂRĂ SFÂRŞIT
- jurnal de călătorie artistică în Canada -
Episodul 21
Duminică, 6 iulie, 2003, Montreal
Ziua ultimului spectacol la biserica „Sfântul Ioan
Botezătorul”. Mâncăm și mai verific o dată bagajele
pentru reprezentație. Îl sun la ora 8.30 pe Sami Pirău.
Răspunde soția care îmi spune că este plecat cu băieții la
cumpărături. Îi precizez cine sunt, îi spun că am nevoie
de băiatul cel mare, Octavian (sau Samuel, cum îi spun
părinții) ca să mă ajute la ilustrația muzicală a
spectacolului. Îmi promite că vor suna ei, când vor
ajunge acasă. O invit la spectacol și, după o reținere,
mă întreabă de ce nu se înregistrează pe video. Aflu mai
târziu că cei doi soți nu sunt în relații prea bune și
trăiesc numai de formă împreună. Domnul G. are deja
de lucru. Pregătește actele pentru un client care va veni
în curând. Îi subliniez că aș vrea să plecăm în așa fel
încât să ajungem la ora 10.30. Îmi promite. Între timp
are alte lucruri de făcut, iar cineva i-a cerut urgent să-i
refacă niște traduceri în care s-au strecurat greșeli. Dau
din nou telefon. Îl găsesc pe Sami Pirău și îl rog să vină
mai repede cu Samuel. Promite că vine, dar numai pe la
ora 12, ceea ce introduce din nou o stare de tensiune în
mine, cel care niciodată nu m-am împăcat cu rezolvarea
problemelor tehnice și artistice pe ultima sută de metri.
Am totul pregătit și îl aștept pe domnul George care a
plecat la alt client. Vine, din fericire, destul de repede,
ceea ce-mi dă speranțe că măcar la ultimul spectacol nu
voi ajunge în ultima clipă, mereu din cauza altora.
E ora 10.30. Domnul George lucrează la actele
lui. Îmi fac un calcul. Ar fi bine să ajung măcar la ora
11.30, deci plecarea ar trebui să fie la ora 11.
E ora 11. Domnul George are treabă. În ultima
instanță, mă gândesc eu, pot să plec și la 11.30. Aș fi
înaintea familiei Pirău care a promis că va ajunge până
la ora 12.
14
La ora 11.20, domnul George se mișcă de la locul
lui. Îi spun că trebuie să plecăm. Nu mai are timp să se
radă, așa că mă va duce la biserică și se va întoarce. Și
pentru că e neras, și pentru că are clienți.
Ora 11.25. Nu mai am răbdare și ies cu bagajul în
stradă, așteptând. Domnul George încă se foiește prin
interior. Cred că se gândește să scoată rufele spălate din
mașină și să le pună pe frânghie, la uscat. Muncile
zilnice ale bărbaților fără femei. La ora 11.40 iese și el
din casă. Plecăm, și la ora 12 fix suntem la biserică. Sala
socială e închisă. Așteptăm până vine cineva cu cheia.
În sală, două femei pregătesc totul pentru parastas. Îmi
spun că e bine așa, pentru că, după slujbă, toată lumea
coboară la mâncarea de pomană.
Responsabilul îmi arată scena a cărei cortină se
deschide o jumătate cu sfoară și o jumătate cu mâna.
Găsesc două scări duble, ceea ce e bine. Există și
instalație de sunet, dar fără CD. Noroc că Samuel va
aduce CD player-ul de acasă.
Domnul George a plecat și m-a lăsat singur.
Montez scările și umflu balonul. O femeie îmi spune că
trebuie să le mut, ca să se poată așeza masa pentru
pomenire. Retrag scările în spatele cortinei pe care o
închid. La ora 12 vine Sami cu amândoi băieții. Au și
CD player-ul. Ne apucăm de repetiție. Samuel montează
aparatul. Mai târziu, cu ajutorul responsabilului, va
conecta aparatul la stația sălii, iar sunetul va fi reglat din
mers, pe parcursul spectacolului, pentru că la început nu
avea aproape de loc bași.
Samuel, așa cum mă așteptam, înțelege repede și
are răbdare să repete. Eu sunt mai permisiv, dar el vrea
să se asigure că e bine la cele două zgomote, de vijelie
și de ploaie, unde trebuie să mențină sunetul puternic,
peste nivelul celorlalte intrări. Este și problema păstrării
acestui sunet viguros cinci secunde, după care trebuie
să-l scadă și, la o anumită replică, să-l oprească.
Vine președintele și reușește să monteze aparatul
la stație. Sunt gata de spectacol. Oamenii mănâncă. Se
anunță spectacolul și îi dăm drumul. Intru. Pe cinci
scaune din față sunt cinci copii. Adulții stau la mese în
cele două laterale ale sălii. Este și mama Danielei
Vlădescu cu care am vorbit la înmormântarea de vineri.
Este și Sami, a revenit și domnul George, sunt și câteva
mese pline în stânga. A venit și Mircea, pianistul, dar
n-a stat mult. Îmi așez din mers cele două scări. În sală e
cam mare gălăgie. Nu s-au obișnuit încă cu atmosfera de
spectacol. Se simt încă la petrecere, chiar dacă aceasta
ar fi trebuit să fie mai tristă, ca după o înmormântare.
Îmi dau seama că îmi va fi tare greu să mă fac auzit, să-i
fac să fie atenți, să-și schimbe atitudinea. Mă lămuresc
că, în general, sunt oameni care nu prea au legătură cu
ceea ce înseamnă un spectacol. E și dificultatea aceasta
a asistenței împărțite în două tabere. Trebuie să te
adresezi când unei părți, când celeilalte. Cu fiecare vers,
îmi dădeam seama că sunt într-o situație improprie și mi
se cere un efort infernal. Mă întorceam spre unii, dar
aveam senzația că ceilalți nu mă aud, nu văd gesturile și
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
reacțiile mele. Am simțit nevoia să forțez. Aveam Am făcut baie. La ora 22.30 am terminat de scris
senzația că reușesc ceva, dar nu pot să-i prind pe toți, în caiet. Sunt cu toate treburile terminate înainte de
fiind prea răsfirați. Forțez și mai mult la replica „Vreți plecare. Am să stau în pat, să mă reculeg și să fac o
să-nceapă basmul imediat?” Cineva din stânga, într-o trecere în revistă a unora dintre lucrurile văzute și trăite
detașare de prost gust, a răspuns „nu!” Reacția mea în Canada, în acest traseu cu amintiri fabuloase.
promptă și dură, peste ceea ce fac și spun eu de regulă
nu numai în spectacole, dar și în viața de toate zilele, a
fost să-i răspund imediat: „atunci poți ieși afară!” Nicio
reacție din partea individului. M-am gândit, într-o
fracțiune de secundă, că ar fi putut reacționa în două
feluri: să plece imediat, din spirit de frondă, sau să mă
apostrofeze în plin spectacol, că sunt insolent. Poate
acum, pentru prima dată, mi-am dat seama că cea mai
bună soluție este tăcerea, detașarea, ignorarea oricărui
incident. Acest lucru l-am înțeles și mai bine în timpul
spectacolului, pentru că înainte de basmul „Uitarea”, la
replica „ascultați povestea simplă a unei mărunte
gâze!”, cineva din spate a replicat, e drept, pe un ton
mai scăzut: „da, dar să nu dureze prea mult.” Într-o altă
fracțiune de secundă m-am gândit la tot felul de
răspunsuri, care de care mai dure. Din fericire, m-am
abținut și asta a creat liniște și lipsa altor reacții din Luni, 7 iulie, 2003, Montreal
moment ce spectatorii au înțeles că sunt detașat de
atmosfera sălii, că am lumea mea. Imediat Sami s-a dus Ultima mea zi la Montreal. N-aș vrea să notez cele
la omul respectiv și i-a șoptit ceva. Nu s-a mai auzit petrecute la plecare, înainte de a pune în pagină ultima
nimic dinspre partea aceea. secvență a recitalului. Ca să fie totul întreg și rotund. De
După „Uitarea” am simțit că mă lasă vocea. altfel, finalul recitalului nu mai era constituit dintr-o
Forțasem mult până atunci. Până la sfârșit am rostit totul poveste, ci dintr-un adaos conceput în așa fel, încât să
cu o voce pe care nu mi-o recunoșteam, tot mai greu de dea finalitate întregului. Iat-o:
controlat, tot mai stinsă. Sami a început să se ducă
printre mese și să strângă contribuția auditoriului încă
Scenariul 10
de la „Balonul”. Asta a făcut ca jumătate din poveste să
nu fie receptată. Ilustraţie muzicală. În acest timp, interpretul așază la un
Finalul a fost fără vigoarea obișnuită din cauza loc toate obiectele-simbol pe care le-a folosit pe
vocii pe care nu o mai puteam controla. Am împărțit parcursul derulării poveştilor. Apoi rosteşte:
tuturor coperta cărții, mai puțin insolentului din spate
care am aflat că era un poet căzut în dizgrație, beat criță. Am scos poveşti din ladă şi le-am spus.
După spectacol, mi-a luat un interviu Letiția Militaru de La voi în suflet este locul lor.
la ziarul local „Foaia românească” și de la „Ora de Se-ndreaptă drumul nostru spre apus.
radio”. Fusese pe vremuri la Radiodifuziunea Națională. Doar o poveste s-a ascuns pe-un nor.
I-am precizat că am fost colegi.
Fugim acasă, unde domnul George avea musafiri, Zgomot de ploaie. Interpretul vede umbrela din cuier,
o familie cu doi copii din Săcele, veniți din România o ia şi o deschide.
fără bani. El avea vreo trei specialități. Din 1990
fuseseră în mai multe țări. Copiii s-au născut în Belgia. Când plouă, şi povestea se iveşte.
Veneau pentru prima oară în Canada. Cred că vor sta la Coboară şi-ar dori la voi să vie.
domnul George, după ce voi pleca eu. N-o auziţi? În uşă ciocăneşte.
Trei ore a fost o tropoteală permanentă, chiote, Primiţi-o, dragii mei, cu bucurie
stropituri cu apă, jocuri de tot felul. Cu unul dintre copii
mă întâlnisem la școala din Săcele, când am prezentat Va fi cu voi la bine şi la greu.
copiilor volumul III. Au plecat pe la ora 21. Ce liniște! Poveştile din noi nu au sfârşit.
Sunt obosit. Am aflat de la ei că ajutorul social ar fi de Pornim cu ele drumul lung, mereu.
vreo 500 de CAD pe lună de persoană, dar ei nu au De le iubeşti, şi tu vei fi iubit.
apelat la această ultimă posibilitate, deși se pare că nu
au niciun ban. Au făcut ceva șmecherii în țară, ca să Zgomotul de ploaie încetează. Interpretul aşază
poată pleca fără bani. umbrela la loc în cuier, apoi se îndreaptă spre obiectele

15
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
adunate spunând: Trebuie să fac puţină ordine aici. Sunt
numai urme de poveşti.
Pe măsură ce ridică obiectele de jos se adresează
spectatorilor, cerându-le să spună, în cazul fiecărui
obiect arătat, ce poveste a însoţit. Apoi vine în faţă şi
rosteşte:
Câte poveşti am spus ? Sunt câteva.
De zâmbet sau de lacrimă vegheate.
De v-au plăcut, curând ne vom vedea,
Să depănăm povestea mai departe.
Poveştile în grijă vi le las.
Aşteaptă altele să fie scrise.
Să fiţi voioşi, copii, şi bun rămas!
Un basm fie cu voi şi-un pumn de vise.
Ilustraţie muzicală (piesa „Iarba verde de acasă”.
Mare impact a avut acest final pe tot parcursul
turneului). Interpretul trece printre rânduri şi strânge
mâna spectatorilor, apoi se îmbracă cu pardesiul, îşi
pune pălăria pe cap, îşi ia valiza, salută publicul şi
părăseşte scena. (Finalul recitalului).
În mare, termin de făcut bagajele. Nu am atât de
multe lucruri încât să nu am loc în valize. Am mai
împrăștiat unele materiale care țineau de spectacol și a
devenit totul relativ încăpător.
Mănânc cu domnul George și aștept telefonul
Sorinei. Sună la ora 9 și îmi spune că pe la 10 e la mine.
Plec cu ei (Ștefan, Sorina și mama-soacră) în oraș. Am
două lucruri de făcut și sper să mă ajute ei. Întâi, să
developez și să fac pozele celor trei filme pe care le mai
am. Cu acestea vor fi zece și mai am un film în aparat.
Al doilea lucru este să schimb dolarii canadieni în dolari
americani.
Mergem la Wall-Market, un Metro ceva mai
mare. Filmele vor fi gata într-o oră. Avem timp să
ajungem la bancă. Ne ia aproape o oră. Cu ajutorul lor
schimb tot ce am. Primesc 500 de Euro (acesta e
plafonul maxim) și restul dolari americani. Ne
întoarcem la magazin și iau filmele. În mașină nu mai
am răbdare și mă uit la ele. Sunt de la Kichiner, de la
Hamilton și cascada Niagara și chiar de la Montreal,
ceea ce am făcut în ziua mea de plimbare și chiar acasă,
cu cățelușul Lulu. Sunt reușite aproape toate. Pozele în
interiorul bazilicii Notre Dames nu au ieșit, ca de obicei
în interior, pe spații largi și fără blitz.
Ne despărțim la ora 12.30 în fața casei domnului
George. Sorina îmi dă o cutie de cafea de 1 kg, să o duc
la radio, să se bea cu gândul la vremurile când era și ea
pe acolo. Altă cutie e pentru mine, împreună cu o cutie
de ciocolată. Drăguți amândoi. Mă despart cu o lacrimă
în ochi. Oricât aș lansa eu formula cu „lumea nu e chiar
așa de mare” cine știe când ne vom vedea!
La domnul George este iarăși întâlnire de afaceri.
A sosit în vizită Zeno Fodor, fostul director al Teatrului
16
Național din Târgu Mureș. A venit în vizită la fata lui,
aflată într-un orășel de lângă Montreal, dar se gândește
și la problemele teatrului mureșean. Discută
posibilitatea de a aduce ambele secții ale naționalului,
română și maghiară. Se mai află și Cornel Dragomir cu
soția. El este vicepreședintele fundației „Dacia Felix”.
Se amintesc o mulțime de lucruri realizate pe linie
teatrală la Târgu Mureș și aflu abia acum istoria cu
mazilirea lui, trecerea la Teatrul de păpuși,
transformarea acestuia, sub directoratul lui, în Teatrul
pentru copii și revenirea la cârma naționalului până la
pensie. E un om de bine, agreabil în discuție. Știe tot ce
mișcă în teatrul românesc. Îl întreb de Florin Fătulescu
pe care-l știe de la Reșița, despre Zoli, despre colegii de
la radio, din secția culturală. Se ia legătura telefonic cu
domnul Karol, impresarul stabilit la Toronto, care este
în SUA. Îi mulțumesc cu această ocazie pentru
bunăvoință, îi spun cât de exemplară a fost atitudinea
doamnei Mariana față de noi și încheiem cu speranța că
ne vom vedea în curând.
Musafirii pleacă. Singurul lucru rezolvat este că
se va înainta o adresă din partea teatrului mureșean, prin
care se va face oferta de spectacole. Aflu de la domnul
George cazul special al lui Cornel Dragomir. Divorțase
de soția sa și s-a îmbolnăvit de rinichi. Într-o vreme, era
ca scândura și cu o tentă verde a pielii. Mulți credeau că
se va prăpădi. În acest timp, actuala lui soție își dorea să
ajungă în Canada. S-au cunoscut întâmplător și el i-a
spus, mai în glumă, mai în serios, că o ia în căsătorie, de
formă, dacă îl îngrijește. Ea a fost de acord. Ca prin
minune, boala s-a ameliorat, și-a făcut transplant de
rinichi, iar căsătoria lui este acum una model.
Vine și Petrică. Stăm împreună și bem cognac
Metaxa. Îmi dă numele unui fost prieten și om de bine
din Brașov, de care nu mai știe nimic. Îi promit că îl voi
căuta. Petrică vrea să vină în august în Brașov, dacă
omul mai există, ca să-l ajute într-un fel și să recupereze
într-un fel binele ce i s-a făcut. E om cu suflet bun, în
ciuda aparenței sale de om dur. Îmi reamintește cât de
mult i-a plăcut spectacolul meu. După un timp dispare și
revine cu 100 de dolari din partea lui. Gesturi de
omenie. Îmi dă și domnul George cei 50 de dolari
promiși. Petrică pleacă, după ce facem poze, așa cum
am făcut și cu domnul Fodor.
Îmi închei socotelile cu bagajele în care reușesc
să îndes cele două cutii de cafea de la Sorina. Până plec,
stau mult de vorbă cu Silvia. Îmi dă un desen de-al ei,
cu un câine, sub care a scris că e mândră că a cunoscut
un artist din România, care a făcut-o să viseze.
Facem poze. Îmi dă adresa de email, iar eu promit
să-i scriu și să-i trimit pozele. Îmi vorbește mai mult de
o oră despre rechini, arătându-mi poze. Ar vrea să vină
și ea la aeroport, dar tatăl ei nu o lasă. Mănânc în fugă
ceva. Silvia îmi face o înghețată pe care o ornează cu
multă străduință.
Domnul George are de lucru și înainte de plecare,
așa cum s-a întâmplat de multe ori în zilele din urmă,
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
când m-a adus în stare de stres din cauza întârzierii cu
care ajungeam la toate întâlnirile și spectacolele
programate. E ora 18 și el încă așteaptă pe cineva care
vine să ia camioneta veche a lui Petrică. Plecăm la ora
18.30, când la aceea oră voiam să fiu la aeroport. Îmi
iau rămas bun de la Silvia. Mă roagă să-i scriu, imediat
cum ajung. Îmi face cu mâna și după ce pleacă mașina.
Așa îmi va rămâne în amintire.
Ajungem la ora 19 la aeroport. Despărțire scurtă,
cu mulțumirile mele și regretele lui că nu s-a putut mai
mult. Mă lasă cu bagajele în fața ușii, mă întreabă dacă
mă descurc și se grăbește spre alți clienți care așteaptă.
În aeroport mă grăbesc spre poarta pe care scrie
„plecare”. Îmi e greu cu bagaje în ambele mâini și cu
geanta pe umăr. Mă oprește o oficiantă care mă întreabă
unde merg. Unde aș fi putut merge? Spre avion. Îmi
face semn că nu e pe acolo. Nu reușesc să scot de la ea
minime explicații despre direcția corectă. Întreb o altă
persoană de Lufthansa și îmi arată o ieșire după colț,
indicându-mi ceva despre Air Canada. După colț văd o
coadă serioasă la Air Canada, dar nicio indicație despre
Lufthansa. Întreb pe ultimul pasager care așteaptă dacă
este coada pentru Munchen, iar acesta îmi confirmă.
Coada se înșiruie după jaloane sinuoase prin care îmi
dau seama cât e de greu să treci cu bagajele târâte după
tine. Las bagajele jos și caut din ochi cărucioarele. Văd
unul și mă duc după el. E ora 19.30 și un val de
transpirație mă cuprinde din cauza panicii în care am
intrat, a necunoscutului și senzației că sunt în întârziere.
Într-o clipă, tricoul meu galben devine ud. N-am nicio
soluție, decât să urmez rândul și să sper că nu e prea
târziu. Totul merge îngrozitor de încet. Sunt oameni
care pleacă cu mai mulți membri ai familiei și asta
înseamnă multe bagaje și timp pentru a le inscripționa
pe toate. E ora 20 și încă aștept. Avionul pleacă la 20.40
și mai am de trecut și prin furcile controlului personal.
La ora 20.15 sunt și eu la ghișeu. Manevrez totul cu
destulă greutate, din cauza umbrelei uriașe de la Titus
pe care trebuie să o sprijin mereu de ceva, dar nu prea se
lasă, alunecă deseori.
Mă grăbesc spre poarta de control. Trece mai
întâi bagajul de mână, apoi mă controlează pe mine.
Totul e în regulă, dar mă opresc pentru geantă. O
17
negresă corpolentă mă întreabă dacă îi permit să se uite
în geantă. Ce aș fi putut să spun, că nu? Se uită direct
într-unul dintre compartimentele genții. Dă la o parte
aparatul de fotografiat, tocul de ochelari, deschizătorul
de conserve cu însemne indiene. Deodată, din buzunar,
se aude o voce umană. Tresare și ea. E reportofonul pe
care din greșeală am apăsat și s-a declanșat. Îl închid,
pentru că negresa se uită la el ca la o arătare. În sfârșit,
din fundul buzunarului scoate cuțitașul de tăiat hârtie,
cadoul de la doamna Mariana. Se uită întrebător la
mine, apoi îmi explică faptul că un asemenea obiect nu
poate trece. Îi arăt că e din același material, o simplă
tinichea, și cu aceleași inscripții ca și desfăcătorul de
bere. Nu o impresionează explicația mea și oprește
obiectul, adăugând că puteam merge să-l predau la
birouri și să-l recuperez cu altă ocazie. Mă las păgubaș
pentru că este ora 20.30, am rămas ultimul și obiectul
are mai mult valoare sentimentală.
Intru în avion. Stau la geam. Apare și o tânără
care se așază lângă mine. De unde a apărut? După mine
nu mai era nimeni. Multă vreme după plecare îmi văd
de ale mele, de privit pe geam, de whisky-ul pe care
l-am comandat. Aici intervine vecina și lămurește
situația, pentru că eu nu înțelegeam ce mă întreabă
stuardesa. De fapt voia să știe dacă beau cu gheață, cu
apă sau fără. Așa s-a legat o conversație. Era sârboaică,
trăitoare de cinci ani la Montreal, profesoară de limbi
slave, care se întorcea în Iugoslavia să-și vadă părinții.
Mă descurc greu în franceză, dar blonda Dragodana are
răbdare, ca între vecini de avion și de țară. Îi explic ce
am făcut în Canada, ce meserie am. Îi arăt afișul
spectacolului. Este interesată și îmi pune întrebări. E o
fire calmă, cu prea puțin sânge slav, aparent, în vine.
Sosește stuardesa cu o serie de produse solicitate de
pasageri. Vecina mea cumpără trei ciocolate Milka,
mari, și un cartuș de Malboro. O ciocolată mi-o dă mie,
pentru cei de acasă. Îi mulțumesc, surprins, și îi spun că
eu nu am ce să-i dau în schimb. Îi las cartea mea de
vizită. Îmi scrie adresa și toate datele ei pe spatele unei
alte cărți de vizită. Apucăm să închidem ochii o oră, în
perspectiva drumului lung pe care îl mai are de străbătut
fiecare. Ea va face o escală în Praga și apoi spre
Belgrad.
La ora 16.30 (10.30 în Europa) aterizăm la
Munchen. Ne luăm rămas bun, promițându-i să-i scriu și
sperând că ne vom mai întâlni la Montreal.
Găsesc repede poarta de unde va pleca cursa spre
București, dar mai am o oră și jumătate până atunci. Pe
o bancă din sala de așteptare nu stă decât o tânără. Mă
așez și eu într-un colț. Am timp destul să-mi completez
agenda care, de fapt, nu mai are file, așa că scriu pe o
foaie separată.
Cursa de România este o aeronavă mult mai mică,
ca pentru dimensiunile noastre. Până și gustarea servită
e una sărăcăcioasă și cu produse de proastă calitate: o
felie de pâine integrală, acră și fără sare, și un biscuit cu
cremă.
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
Bucureștiul. Aerogară cu dimensiuni reduse față
de altele, pe măsura avionului. Formalități puține,
fugare. Din acest punct de vedere, ne-am aliniat
cerințelor internaționale. Mă așteaptă Zoli.
Fac o baie la el acasă, mănânc o ciorbă și niște
salată de vinete și plec spre gară. Sperăm să ne mai
vedem. Cel mai târziu la mare.
Ajung la Brașov, după ce moțăi două ore în tren.
Mă așteaptă Viorica. Medeea nu a venit și e ora 21.45.
Sunt obligat să las poveștile mai târziu și mă duc cu
Blitz afară. Ajung în locul descinderilor noastre zilnice:
aleea de Sub Tâmpa. O răpăială densă, dar scurtă, de
vară, ne biciuiește pe amândoi. Prima ploaie, poate
binefăcătoare, cu siguranță necesară, după o lună și trei
săptămâni de periplu în țara frunzei de arțar.
Este 8 iulie 2003.
La revedere, Canada!
Deși ne-am întâlnit atât de târziu, sunt convins că
vom avea ocazia să ne revedem, adică să intrăm în
normalitate.
Epilog
Semnele suferințelor mele cardiace s-au făcut
simțite și s-au amplificat după sosirea în țară. Se pare că
am rezistat, uneori eroic, atât cât a fost nevoie ca să-mi
închei fără incidente și complicații proiectul artistic,
temerar desfășurat.
18
După un oarecare timp, foarte scurt, avea să
urmeze trecerea decisă spre sonet, cele șapte volume
apărute, plus o antologie, premiul de la Milano și de la
USR și decizia de a continua transformarea poeziei în
spectacol, începută cu scrierile pentru copii. Acum mă
adresam unei alte categorii de vârstă, dar experiența
dobândită în fața copiilor va fi decisivă pentru formarea
mea viitoare.
Avea să urmeze o operație pe cord deschis,
trecută cu bine. Acum sunt într-o stare mulțumitoare,
care îmi permite să visez și chiar să acționez. Așa că am
pornit decis să refac traseul recitalurilor din urmă cu 14
ani, de această dată adresându-mă părinților sau copiilor
de atunci, deveniți între timp adulți.
Împăcarea aceea plină de energie că îți poți
îndeplini promisiunile, mai mult formale la început, dar,
iată, posibile. Atâta timp cât vrei cu adevărat. De la
spectacolul pentru copii, voi ajunge acum să întreprind
cel mai lung și interesant turneu peste ocean pe care l-a
realizat vreodată un poet din România. Fără sprijinul
nici unui organism cultural românesc, ci cu voința și
încrederea în forțele mele. Ele nu m-au părăsit, iar
rezultatele au confirmat că sunt pe drumul cel bun al
adunării într-un singur tot numit Performance Poetry a
tuturor darurilor cu care am fost înzestrat de SUS.
De acum, să ne pregătim din nou de drum!
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
Indiferenţă
Nicolae MIHAI Indiferenţa unora mă citeşte lacomă
şi atunci încep să adun
şansele vindecării fără să cer nimic
de la nimeni

îmi fac drum cum pot prin zgomotul

privirilor flecare
ce odată lansate dau buzna
mă împing şi saltă în jurul meu
ca o horă de iele turbate

în colbul lăsat e un du-te vino

de murmure intens colorate
zvâcnind în timpane levitând
în hematii

încerc să înţeleg neputinţa răbdării

În aşteptarea dimineţii
suverane de-a răzbate în picioarele goale
mlaştina gândului de prisos
Fără somn bătutul la uşă când
lumina zilei nu s-a trezit încă
Semnătura umbrei mele
visele cobor scările cu grijă
iar ochii întrebători dezleagă
În hăţişul timpului umbra mea
în şoaptă hieroglife din cronici
răsturnată în nisipul fierbinte
răcoroase
rămâne o vreme în carantină
împrumută câte ceva din armonia
în răgazul tăcerii absolute
unui zâmbet de pasăre înflorit
dintre o floare şi o altă floare
în colţul gurii până când
albina îndrumă şi îmbie
lăcrimând începe să curgă
pe drumeţ cu braţele deschise
să se destrame …
grele miresme chicotind
prin boschete
umbra mea - părere şovăielnică -
întreabă trandafirii ce şi cum
nu mai aleargă după fetişcane
e canişul de o vârstă cu mine culcat
în curând vei afla
pe spate pentru o rază neprihănită
că o altă zi te caută pe-acasă
de soare
Promisiuni Mâine va împlini 67 de ani.
Strigătele amantului
Stele de Crăciun
prins la furat promisiuni
pot incendia ferestre
Stele fără adăpost
pândesc uşa astă-seară
în arta de a trişa
se strigă între ele pe nume
inima acompaniată
de verbele strict necesare
glasul lor văzut licărind
ia decizii
împodobeşte
pentru o altă identitate
pomul de Crăciun
cu sfaturi şi vorbe bune
în risipiri de cuget
născătoare de spirit
cu degetul la tâmplă
doar ploaia îi pândeşte
întrebate pe cine caută
gândul în desfrâu
sar pragul casei speriate
şi fug care-încotro chicotind
pe când lumânările sfătuite

19
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
să tacă să-mi dai ce ți-oi cere eu, restul o să-mi iau singur”.
pe ramuri de brad se aprind Când am crescut, i-am cerut mamei să-ți țină făgăduiala.
„Ei, bine, acum, să-mi dai bocancii pe care i-au purtat
Niciodată tata și bunicul”. Bocancii aceștia au fost călăuza mea în
viață. Tot timpul m-au îndemnat să-mi doresc mai mult
Această clipă fără nici o dată și mai mult. Când întâmpin vreo greutate, scot bocancii,
trăită singură cât o întrebare îi șterg de praf, îi lustruiesc, îi mângâi și îi întreb:
pusă unui fluture solitar „Tovarăși bocanci, spuneți-mi, cum rezolv problema ce
ce guvernează cu nechibzuinţă mă apasă?”. Și bocancii mă învață cum să fac, cum să
flăcările unui foc de tabără dreg, să fie totul bine.
- Și ce te-au învățat bocancii?
această clipă aminteşte - M-au învățat să-mi construiesc propria țară.
despre împăcarea cu sine -- Dar, de ce vrei să fii conducător?
alungată din orizonturi - Să se mire cine întreabă!
pentru că nu ştie să implore - Un conducător este înțelept. Își conduce poporul spre
să conteste trăirea fără de cezură bunăstare. Tu cum vei face asta?
purtând semnătura destinului – - Voi construi fabrici și uzine, voi fabrica tractoare și
NEVERMORE combine .
- Ce ți-au spus bocancii să-i înveți pe oameni?
- Să fie muncitori, cinstiți, supuși.
- Și cum vei face ca supușii să te asculte?
- Voi clădi Omul Nou, muncitor, docil, erou al muncii,
apărător al păcii.
Nina Elena PLOPEANU - Și cum vei vrea să ți se adreseze Omul Nou?
- Viteazule, Dreptule, Bunule.
- Cu cei din afara țării cum o să te porți?
- O să fiu prietin cu toți.
- Cu cine o să te aliezi?
- Și cu unii și cu alții.
- Cine îți vor fi sfetnicii?
- Nevasta, copiii și cei de-un neam cu mine.
- Ce-ți vor spune bocancii când vei îmbătrâni?
- Să las locul altuia.
- Vei face așa ceva?
- Când va face plopul pere și răchita micșunele.
- Dar, de ce nu vei mai asculta bocancii?
- Pentru că-mi vor spune că m-am întins mai mult decât
mi-e pătura.

Omul cu bocancii mari

- Cum te cheamă, omule?

- Nae, mă cheamă.
- Și, de la cine ai bocancii?
- I-am primit moștenire de la tata și de la bunicul.
- Altceva n-au avut să-ți lase? Nu vezi că ți-s mari?
- Bocancii aceștia i-am vrut. Ei îmi țin de foame și de
sete, mă apără de soare și de ger.
- Dar, cum ai reușit să-i primești?
- Când a fost să mă nasc, mama, îngrijorată că nu voiam
să vin pe lume, m-a rugat cu lacrimi în ochi: „hai, puiul
mamei, ieși odată că-ți voi da viață veșnică și o întreagă
împărăție”. Eu, știind că n-are de unde, i-am zis: „ba o
20
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
mă acuză inchizitor…
Cornelia îmi redefinesc al fiinţei absurd…
IONESCU CIURUMELEA îmi seduc pielea… oasele… carnea...
devin ambiguităţi de nervuri viscerale…
Se desprind… fantasme lichide… spirale…
Îmi schimbă chip după chip
cu sarcasm de actor…
Sunt… eterice… neprihănite plutiri…
amăgiri frivole…
extaz şi marasm…
utopice colivii…
narcoticul basm…
Sunt evadări din spaţiul anost
ce ştrangulează chinuitor…
Într-o excentrică sinucidere…
le port în fiece por… capriciu… povară şi zbor…

Smuls din infernul tăcerii…

sângele meu clocoteşte…
pulsul meu… urlă…
îşi loveşte tâmpla de lună…
nevrotic pendul
între frigul astral şi teama carnală…
între osânda iubirii şi angoasa polară…
între minutul sublim şi tămâia arsă-n altar…
Fiecare clipă e un păcat milenar…
Fiecare silabă mă sfâşie cu disperare…
Ard în poem… într-o excentrică sinucidere…
Mi-l scriu pe piele…
de parcă aş semna o capitulare…

***

De parcă-aş semna o capitulare…

pe vulnerabila-mi piele…
pe nervoasa mea carne…
pe nevrotica mea aşteptare…
desenez o rană esenţială… ***
c-o tristeţe capricioasă….
c-o linişte imperială a căderii de frunză… Capriciu… povară de zbor…
c-o însingurare stratificată … acest albastru fluid… întâmplat între noi
Desenez ultima zbatere l-am înfierat pe pietrele noastre de trup…
ce mi se aşază pe coapsă… cu imposibila perfecţiune a buzelor…
brumă însângerată… latente dureri dezgropând
şi strigătul viu al epidermei… din incredibil de vechi straturi de lut …
croncănit al ciorilor albe… Acest poem… devorator… mă ucide-n cuvinte…
Desenez… lucid…
e singurul leac pentru singurătate… îşi dilată pupilele… fiindcă e scris
cu mistică… caustică frică…
*** Prin a lui armură de fier… săgetează un albastru fluid
ce-mi scutură umerii de temeri copleşitoare…
Singurul leac pentru singurătate… şi-mi pulverizează sângele spre azimut…
cuvintele… Prin pulsul oaselor tale… argonaut…
vină a sângelui… caut definiţia ţărmului… un alt început…

21
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
mi-am dat cutezanţa unui pursânge…
*** Îţi va scoate… în turnirul sălbatic…
Frigul simbolic… aşchia veche din sânge…
Caut definiţia ţărmului… un alt început…
Mă arunc în golul de timp al inimii tale…
cu nobilul meu anotimp…
în galben delir….
cu frica spălată-n neştiutoare ninsoare…
Preț de-o lacrimă… două… sunt cascadoare …
mă arunc în miros de pelin…
în magnetismul plânsului tău…
Trec prin foc… îndur chin…
bruma ochiului… ţi-o respir… fiindcă… iubite… sunt
un fachir…
Sunt un cavaler în turnir…
Sunt un vizir…
Prospeţimea sângelui tău mi se cuvine… e bir…
o învelesc pe drumul mătăsii în amintiri de caşmir….
o ascund în pumni… îmi fac pielea chimir…
o beau ca pe un drog… un venin…
Sunt rapace vampir… devorez nobilul meu anotimp…
prin golul inimii tale… în galben delir…

***

În galben delir…
trăim o trecere esenţială spre dragoste… dar… ***
ne aşteaptă… inefabil… un extrem de clar asfinţit…
De aceea… iubite… refuz să mă doară Frigul… aşchia veche de sânge…
acest cinic poem… mutilat şi strivit… durere difuză…
un alter ego… se prăvălea în ziua aceea
ce-mi reprimă visul de înălţare… peste mormane de frunze…
de aceea… călău al silabelor-stele… duios… fumegând…
jonglez cu a lor singurătate… Într-un octombrie trist
le atârn în ştreanguri… într-un joc cabotin… cuvintele deveneau
le articulez mustita tăcere… ecuaţii de păsări…
le scriu evadarea din epidermă de şarpe… labirint de cenuşă…
Otrăvuri de luturi infirme… chircite în sare… Tulburate… buzele noastre se respirau…
mă lasă orfană de propria-mi moarte… în dramatice sângerări de absurd…
fiindcă… mă descompun în delir de visare… şi… pierdute în confuzii eterne…
în transcendenţe astrale…
*** ucideau orice urmă de teamă…
sinucigaşe…
În delir de visare… aripa smulsă de tine… în crepusculare atingeri….
mi-o cred… iarăşi… îmbăţişare nocturnă… chemare… capitulând….
Prin catacombe de vis… cineva îmi strigă-n timpane ****
că eşti un prinţ însetat…
întronat în jilţul de apă al ochiului meu…
că mă bei din potir dantelat în granit…
iertându-mi păcatul nedefinit…
desferecându-mi privirea din putregaiuri de pleoapă…
În geometriile nopţii… lacrimi aşteaptă…
devenite… iubite… otravă tăioasă…
Fracţia zborului rupt ţi-a biruit argila setoasă…
pentru care… la ferestre… în zdrenţe… milenar… ţi-am
cerşit…
În delir de visare mi-am pus armura de sare…

22
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
nostalgie laică
POESIS
CENACLUL „LIRA 21” mimetismul fad al frunzei
recompune grafica anotimpului
într-un oraş fără ore exacte
CARMEN SECERE
realitatea striveşte sensuri
Data naşterii: lumina furişându-se printre crăpături
20.01.1975. cade perpendicular doar pe distanţele
Facultatea de raportate la doi
Sociologie și
Psihologie conversaţiile despre vis
București nu modifică genetica
moartea
Apariţii literare: rămâne o simplă noţiune
Revista eCreator, chiar şi-n ultima zi de viaţă
Revista Urmuz nr.
3-4 şi 5-6, Revista aşteptăm în continuare
Sintagme literare poate se va face septembrie într-o zi
nr. 3, Almanah Sintagme literare, Revista Cenaclul de la pe toate străzile astea fără nicio toamnă
Păltiniş nr.57, Revista Banchetul nr. 19-20-21, Revista
nouă nr. 4 palmele mamei
Membru activ al Cenaclului 9 şi al Cenaclului Lira 21.
a fost o vreme când nu se întuneca
odată ca niciodată niciodată peste râsul copilăriei
culegeam visele din flori
odată ca niciodată ne aşezam toţi la masă iar noaptea le aşezam sub pernă
scaunele aveau trei picioare să fiu frumoasă
şi tot râsul copilăriei mele plutea pământul creştea în forme de cozonaci
deasupra tuciului cu mămăligă şi peste tot mirosea a vară coaptă
apoi ne ţineam unii pe ceilalţi de mână
uniţi în rugăciunea din spatele pleoapelor pe-atunci soarele răsărea
şi doamne ce vremuri erau acelea din palmele mamei
când mama împărţea bucăţi de fericire cu aţa
dragoste şi noroi
când timpul nu exista
în toiul războiului
aveam părul lung tata era îndrăgostit,
şi sorbeam apa din palme avea uniforma ruptă și inima-n gât.
timpul nu exista ochii femeii cu părul lung i-au fost biserică.
se numărau lingurile de pe masă acolo dumnezeu învăța armele să cânte
eram toţi dar ca o rugăciune rostită în noroiul tranșeelor.
într-o zi s-a făcut târziu
m-am tuns şi-am smuls genele păpuşilor când i-a sărutat pleoapele
când m-am întors a murit pentru prima dată,
mă aştepta doar mama apoi a fost mai uşor.

iarba casei grijania ei de viaţă! spuse

şi a tăiat nucul din curte.
umblam desculţă prin iarba casei
la ureche puneam muşeţel fericire cu mac
mirosea precum pielea bunicii
într-o zi am găsit oglinzile acoperite soarele a răsărit în tramvaiul 21
mama îşi ascundea ochii la geam un copil zâmbeşte și muşcă dintr-un covrig cald
până seara dumnezeu nu mi-a răspuns habar n-aveam că fericirea poate fi cu mac
atunci mi-am scos primul dinte o pierdusem cândva pe strada aceea din torino
când m-a trezit la realitate ţipătul propriei disperări

23
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
până la urmă viaţa poate fi trăită aproape oriunde
totul e să ai o fereastra şi-o covrigărie prin apropiere
trapez
în faţa casei aveam un trapez de care-mi agăţam
picioarele
şi încercam să aflu tainele vieţii
aşa am descoperit că lucrurile pot fi răsucite
prietenul meu trăgea cu praştia după vrăbii
spunând că piatra ştie adevărul
de aceea am crezut multă vreme că oamenii
lasă urme pe cer
până într-o zi când mi-am rupt glezna
el a clădit din pietre o casă
şi din amintiri un trapez
cerc
adesea mă privesc în fotografiile alb-negru
de fapt nu cred c-am plecat vreodată din ele
poate doar când rujam nopţile pe tocuri de 12
doar atunci mai înviam puţin fără să ştiu că era încă un
strop
din otrava aceleiaşi morţi
dragostea există ăsta e singurul adevăr
ca un fum de marijuana la schimbarea anotimpului
apoi goleşti sticla de whisky iar mama te caută prin casă
şi tu eşti de mult plecată să scrii istorie pe drumuri cu
sens unic
gândind că doi artişti ai străzii au inventat cirque du
soleil
pe tine cine să te ştie
uneori regizez câte un the end
ca o confesiune înainte de a redeveni pământ
cioplesc adânc într-o piatră “am îndrăznit”
zâmbind dintr-o fotografie alb-negru
din care n-am plecat niciodată
clopotul de sticlă
vezi mamă mi-ai citit prea multe poveşti
locuiesc într-un clopot de sticlă iar în afara lui
oameni cu tălpi murdare merg înapoi fără să numere
întoarcerile
uneori îmi doresc şi eu măcar o singură sărbătoare
dar m-ai crescut în grija duminicilor celuilalt unde sunt
închise
toate bisericile şi nicio înviere nu-mi e permisă
24
Ioana CARP
(Olanda)
Ioana Carp este născută la
Bucureṣti în anul 1967 ṣi trăieṣte
de paisprezece ani în Olanda, în
oraṣul Assen din provincia
Drenthe.
A absolvit cursurile Facultăţii de
Litere de la Universitatea din
Bucureṣti în anul 1992. Acum
este studentă la un institut privat
din Assen, De Kleine Tiki, care
formează coach-i ai stilului de
viaţă.
Pasiunile ei sunt poezia ṣi traducerile literare în ṣi din
limbile neerlandeză ṣi engleză. Din aceste pasiuni
încearcă să ṣi trăiască.
Volume de poezie: “Strigătul femeii est-europene”,
Suceava, 2008 (bilingv, română-engleză) ṣi “Între genă
ṣi har”,Artbook, Bacău, 2013.
Traduceri de lirică: contribuţii la antologiile de poezie
“Poeţi olandezi contemporani” (Suceava, 2005),
“Antologia poeziei bucovinene”/ “Anthology of Poetry
from Bucovina” (Suceava, 2008), “Naţiunea poeţilor II”
(Suceava, 2010). Mai este de menţionat aici traducerea
în limba engleză a volumului de poezie “Inimă de
român” al compozitorului Ciprian Porumbescu
(Suceava, 2010).
Traduceri de proză: romanul “Legenda unui nomad” al
scriitorului flamand Alex Mero în româneṣte (2010) ṣi
romanul “Zilele mele cu Renata” al scriitorului român
Alexandru Petria în limba neerlandeză, în colaborare cu
traducătorul olandez Ronald van Linde (2014).
Membru activ Lira21 din 2009.
E-o realitate
- Te menajezi.
- Nu, Wiebe, n-am să te pot întrece niciodată;
e-o realitate.
Tatăl meu, pe care nu l-am cunoscut,
era profesor de sport.
Eu la bunicii mei acasă eram o tocilară
cu notele slăbuţe-aferente
la educaţie fizică.
Cu tine puteam împărţi pâine ṣi heringi,
vin, mirodenii, toate pădurile ṣi plajele din Ţările de Jos;
pe toţi urṣii din România cu tine
aṣ fi putut să-i fac cei mai moi ursuleţi de pluṣ
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
ṣi-o bucată din Carpaţi – nu m-ajută nici corul de biserică în care-ai cântat ṣi tu;
un masiv acolo, să fie, sau un vârfuleţ – nimic.
aṣ fi putut-o aduce cu tine până la Norg.
Flori. Lumânări. Cărţi poṣtale.
Dar să te întrec la fugă, nu. Rochia neagră cumpărată la repezeală de la Wibra,
(Te rog, nu, hăinuţele viu colorate ṣi hip tare de tot
gândeam la fiecare jumătate de oră de alergat.) cumpărate copiilor de la Groningen.

Tu m-ai întrecut, bineînţeles, pe mine ṣi cu mult, Agenda. Rutinele săptămânale notate iar.
ca-ntotdeauna. ‘Curăţenie cu Irma’.
Şi pe urmă n-ai mai vrut altă linie de sosire ‘Căutat pe Simon’. ‘Jogging’.
decât orizontul.
Of, tu ai făcut într-o zi jogging până la alt Simon,
Un text pe zi unul cu niṣte chei în mână,
formidabil de importante –
Aṣ vrea să-ţi scriu, da, un text pe zi.
În coconul durerii mele trebuie să rămân spune-mi, el te-a ales pe tine sau tu pe el?
nouă luni,
unsprezece luni, Anti-bocet
cât va vrea Dumnezeu.
Bocetul nostru românesc, Wiebe
Un Dumnezeu influenţat ṣi de mine, – care displăcea profund
de cât voi fi eu de tare. unui preot-călugăr ortodox de la noi,
evreu botezat omul, un erudit,
Vreau să îţi pot scrie un text pe zi, da, fost deţinut politic –
dimineaţa la opt, bocetul românesc cuprinde obligatoriu
la ora când mă sunai.
Cu cafeaua amăruie lângă mine, niṣte întrebări retorice
cu fereastra limpede-n faţa ochilor, care dacă n-ar fi retorice
să-ţi scriu un text pe zi. pur ṣi simplu n-ar fi niṣte întrebări bune...
Înţelegi?
(Mai ṣtiu: tu m-ai ajutat să-mi spăl fereastra;
tocilarii ca mine au un handicap, ‘Ioane, cui mă laṣi?’
un conflict pe viaţă cu materialitatea lumii. ‘Ioane, cu cine mai dorm,
cu cine-mi mai cresc copiii?’
Chiar ṣi-atunci când materia-i transparentă.
Sau este propriul lor corp, Eu nu sunt văduva ta,
la care tâmplele funcţionează solidar iar dac-aṣ fi nu aṣ fi atât de vulnerabilă
ṣi ca o tastă ‘Ignore’.) ca o văduvă româncă de-acum două secole.

I-aṣ da ‘Ignore’ trupului meu pentru-a nu ṣtiu câta oară, Uite, îţi promit
dar cred că până la urmă-i voi da un hering că nu-ţi voi mai pune decât câteva-ntrebări,
sau müsli să le numeri pe degetele unei mâini,
de sufletul tău. ṣi că... patru vor fi bune.
Aṣa să-mi ajute Dumnezeu!
Bocet
relatare albă
Aici nu mă ajută nici poezia ta din plicul cel roṣu
ṣi nici poezia mea numită de unii cerebrală. pentru prima oară aud distinct
Nici pereţii casei mele orbitor de frumoṣi, cum într-un apartament vecin
albiţi de tine; cineva sfâṣie o coală de hârtie-n două
nimic. sau smulge o filă dintr-un caiet
aud cum pe locul de joacă al copiilor
Nu mă ajută nici prăjiturelele păsările-au tăcut brusc
pe care le dau de pomană ṣi cum copiii
(sau pepenii ṣi-alte fructe, aleargă mai departe
dat fiind că Melly e veganistă), râd

25
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
se strigă unul pe altul
mai departe...
Emilian SUDE
Emil Iulian SUDE este născut la 6
septembrie 1974, în Bucureşti. A
debutat cu Scărarul, Ed. Grinta,
2014, referinţe critice de Nora Iuga.
A mai publicat volumul Chiar Nu,
Ed. Eurostampa, referinţe critice Al.
Cistelecan, Gabriel Nedelea, Nora
Iuga, Ciprian Chirvasiu.
A luat primul premiu pentru poezie
în 2001 şi a fost un invitat de marcă
la numeroase festivaluri şi
evenimente culturale, majoritatea
organizate şi de Asociaţia Direcţia
9. Poeme publicate în Antologia Moștenirea
Văcăreștilor, 2013 (volum colectiv, în urma concursului
cu acelaşi nume) şi în periodice culturale de prestigiu.
Cronici şi referinţe în: „Viaţa românească”, „Steaua”,
„Contemporanul”, „Vatra”, „Mozaicul”. I-a fost tradus
volumul de debut Scărarul în limba ebraică A
participat la festivalurile de poezie religioasă de la
Caraiman, organizate de ziarul Lumina.
Până la etajul trei
este doamna de română
aşa de înaltă
că toate profesoarele de alte materii
se dau mai înalte. au o cheiță o învârtesc
într-un locaş micuț al sandalelor să îşi ridice tocurile.
trag una de cealaltă
la intrare în şcoală.
şi câteodată nu nimeresc picioarele
doamnei de română. toate se bălăngăne
când într-o parte când în alta.
poartă un catalog uriaş la subraț.
toți copiii marilor oraşe
încap în catalog.
şi toate profesoarele aduse de spate
trag de umeri.
doamna de muzică s-a cocoțat
pe altă doamnă de muzică o boabă de piper
să fie şi ea ca doamna de română.
ce mi-e dragă. abia o aştept
la etajul trei să o întreb dacă
pot să îi car plasele şi catalogul uriaş
până la clasa cu copiii crescuți bine
şi ce fericit sunt când îşi pierde
o privire către mine.
26
iau privirea. o scutur şi în brațe alerg
zănatec pe holul de la etajul trei. mă umplu
de fericire ca o ciocolată. că îmi vine să fiu.
atât de înaltă că mă întind pe vârfuri
să mă dau mai înalt mai luminos.
că doar sunt un paznic de noapte
o pun bine lângă pachetul de țigări
întotdeauna gol. că nu ştiu de ce
se fumează singur.
numai blond nu pot să mă dau
Ca un înger de frumoasă
în fiecare săptămână mă
întreabă unde este mansarda o bag
pe mânecă de frica dumnezeului ştiut
numai de el şi îi spun că mai sus.
se aude că de acolo îi şopteşte dumnezeu numai lui la
ureche. în fiecare săptămână se face neghiniță îi intră cu
totul în ureche şi dumnezeu se recomandă
şi îi spune multe lucruri şi urâte şi frumoase despre noii
paznici. un mic pârcios ar fi dumnezeu. un copil care l-a
făcut pe dumnezeu copil
are o geantă şi nenumărate cărți şi coli de hârtie care îl
ascund
pe dumnezeu. i-a pus coperte şi un semn să îl
găsească la nevoie. şi ne spune despre noi citindu-l pe
el. l-a făcut asa micuț cât
un neghiniță aşa de micuț. de câte ori vrem să îl luăm
acasă
cum îl vezi că țopăie ca un greiere şi nu îl mai găsim.
domnul profesor de religie spune
că numai el îl cunoaşte şi ce zice el prin gura lui aşa
este.
într-o zi l-am furat pe dumnezeu şi l-am pus
la ureche. toți cu mic cu mare ne-am strâns
să auzim ce spune dumnezeu ascuns în cărți.
fiecare profesor avea părerea sa despre neghiniță
mansarda a prins aripi şi cri cri în fiecare zi îl căuta pe
dumnezeu.
Colegul meu de serviciu de la subsol
are culoarea răsăritului de soare. este bolnav de inimă îi
bate rar inima lui cât un
bob de mazăre. că noi toti îi spunem să se mai
mişte şi el că s-a îngălbenit în obraji şi îi mai
suflăm câteodată bucăți de aer în gura lui cea fără dinți
să îl readucem la viață. că stă ghemuit pe masa lui ca un
pat rotund şi se vaită de inimă cu atâta băutură din
pufoaică nici nu mai pluteşte.
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
noi îi băgăm pe gât bomboane mentolate să miroasă
frumos când deschide gura şi aşa legați de el îl plimbăm
în rochii şi pantaloni prin toată şcoala să îl arătăm
paznic viu. doamnele profesor au un aer al lor nu îl
recunosc la față trec prin el
în fiecare zi ne întreabă dacă avem un
coleg nou. numai câteodată îi miroase gura
a lebede moarte şi noi strâmbăm din nas
şi profesoarele trecute cred că este de la şosetele
noastre nespălate.
colegul meu de serviciu
nici nu ştie dacă mai este în viață. aşa galben
un răsărit de soare şi inima lui ca un bob
de mazăre bate pe apucate noi îi mai dăm palme îl
înjurăm că ne face de râs în serviciu.
dar ținem la el îl ascundem la subsol să doarmă poate o
să îşi revină.
În autobuzul 300 de când mă ştiu
mă aşez în acelaşi loc la fereastră. când
deoparte când de alta. sunt singurul care
este mişcat o dată cu locul. ceilalți privesc absenți.
numai o femeie vorbeşte monoton
pe locurile față în față.
tot ce părea fixat într-un loc prinde viață.
am atâtea locuri unde mă pot aşeza. că nu
îmi pot închipui. de-o parte şi de alta a ferestrei
priveşte absent către mine bărbatul din stradă.
cumva asemănăm locuri.
reflexia ferestrei mă aduce înăuntru. e un loc
deschis autobuzul 300. de mult nu mi-a fost
atât de rece. ştiam eu de ce trebuie să te îmbraci bine.
numai o femeie vorbeşte monoton
pe locurile față în față. crede că este singură.
şi locul de la fereastră. în autobuzul 300
de când mă ştiu.
Ce frumos este aici
nu îmi mai vine să plec. se ridică câte unii ca noi din
piatră. şi ne vine să ne îmbrățişăm
că ar zice poeții în mintea lor că am fi buni. dar
noi avem brațele o parte de piatră o parte de aer.
şi ne îmbrățişăm de ni se ia pielea de pe noi şi suntem
îmbujorați până în degetele mici şi mergem încet încolo.
ne mişcă o nevăzută mână. doamnele cu doamnele
domnii cu domnii sau poate nu. cândva o să ne atingem.
o să ne luăm acasă respirăm repede un aer
aici într-adevăr.
începe să semene a toamnă.
27
Simion COZMESCU
(Călan)
Debut literar în
reviste şi
publicaţii
printate: revista
,,Algoritm
Literar” nr.6,
2012.
Cărţi publicate:
,,Poeme mai
lungi decît
numele tău”,
editura
Cenaclul de la Păltiniş, 2015
Prezenţe în antologii: ,,Suflet nemuritor” (2013),
antologia de poezie şi proză ,,Cenaclul literar Lira 21”
(2013), ,,Confesiuni în virtual” (2013), ,,Autograf
pentru mâine” (2013) ,,Paradigme virtuale” (2014),
,,Preludii pentru fluturi” (2015), ,,Atlasul cu diezi”
(2017).
Premii literare: menţiune la Festivalul ,,Romeo şi Julieta
la Mizil” - poezie (2017), locul 3 la Concursul
,,Labirinturi autumnale” - poezie (2016), locul 6 și
Premiul Special la Concursul de poezie ,,Marele Premiu
- Agonia – 2015”, locul 2 la Concursul ,,Alb hoinar” -
poezie (2015), locul 3 la Concursul Literar Internaţional
,,Visul” - secțiunea poezie (2013).
Colaborări la reviste şi publicaţii printate: ,,Algoritm
Literar”, ,,Singur”, ,,Lada de zestre”.
Recenzii şi articole semnate de: Ottilia Ardeleanu, Liviu
Ofileanu, Cristina Ștefan.
Vintage
adu-ţi amintirile cu tine
dar lasă-le în hol lângă umbrelă şi mănuşi
vom decanta plictiseli din oceanul cotidian
le vom răsuci ca pe nişte biete ţigări naive
fumul va alarma vecinii şi broaştele de uşi
vom pieptăna cosiţele femeii de serviciu
care ne cere apă într-o găleată galbenă
pleacă mai frumoasă decât Gina Lollobrigida
în Solomon şi regina din Saba
duce cu ea o chicoteală şi pânze de păianjen din
debaraua
unde am depozitat ceva vânt şi ploaie
de când eram adolescenţi acneici şi transparenţi
pe când eram nori şi soare
fluturi şi lună
dar gata cu amintirile
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
după-masa vine ca un iepure maro pe o mirişte
burzuluită melodia o știu
vântul a scuturat temeinic trotuarele de plimbăreţi
oare ce mai face femeia de serviciu Cântecul măturătoarei de fluturi
mâncăm libelule de zahăr suntem nişte cameleoni
răsfăţaţi ea mătura fluturii de peste zi,
limbile ni se ating ca din întâmplare frumoșii, mătăsoșii, foșnitorii fluturi.
un film mut ce rulează pe tavan şi muzica în surdină de ea îi mătura morți,
la un gramofon reumatic îi mătura roșii, albi, violeți, albaștri,
întregesc această zi galbeni, turcoaz și portocalii -
suntem două buze într-un surâs acopereau aleile transparente de sticlă,
şi nu care vibrau în vântul de înserare.
nu ar mai fi nimic de spus eu, pe banca din oase ceruite,
îi urmăresc unduirea corpului sub rochia,
Câmpia ultimului bun rămas voalul de fantezie cu motive de fluturi vii.
la fiecare mișcare a frumoasei, mătăsoasei
tu mă priveşti în câmpia ultimului bun rămas măturătoare de fluturi,
nu ştiu cum am ajuns aici simt cum mă topesc până ce din
imagine vagă un taxi ploios un şofer absent mine nu rămâne decât un fluture negru,
ştiu că a intrat pe contrasens circulau amintiri care se-așază pe umărul femeii ce murmură
şi păreri de rău un cântec uitat de toate amintirile mele.
te-ai strâns lângă mine şi ai murmurat
câteva cuvinte din vara ce s-a încheiat închid ochii în timp ce înmiresmate flori de câmp
le-am văzut dizolvându-se în aerul stingher care ne se îndreaptă spre mine,
respira un fluture negru
şi-am adormit în mirosul lor de sânge violet printre fluturi albi, violeți, albaștri,
acum iată-ne întinşi pe câmpia ultimului bun rămas galbeni, turcoaz, portocalii,
tremurul ierbii se simte în privirea ta morți.
vine înserarea şi stelele întârzie
se aude o bătaie în cer şi una în pământ Am să vă spun vouă
între ele suntem noi
Am să vă spun vouă,
Bătrânul, pianul și lacrima celor care nu respiraţi,
dar atrageţi trecerea timpului,
bătrânul cânta la pian într-o lacrimă lăsaţi-vă trupul chezaş pentru găzduirea presimţirilor,
agățată de coada ochiului meu profeţiilor şi fluidelor destine,
cânta fără să îi pese de părăsiţi-vă gândurile la marginea oamenilor,
viața trăită cândva cei care încep acolo unde vă sfârşiţi voi;
lumina foșnea risipind notele în aerul ce-mi invada ridicaţi-vă prin pădurile de fiinţe,
plămânii prin munţii trăirilor,
degetele bătrânului voi, cei care împietriţi sunteţi şi nu urmaţi aerul,
alergau pe clapele albe, gri și negre apa sau curgerea amintirilor;
ce pian ciudat închinaţi-vă în catedralele din sângele versurilor,
dar parcă se înserează deschideţi uşi în voi la fiecare bătaie a duhului
atât mi-am spus care vrea să intre prin gura voastră inexactă şi
și lacrima căzu vrea să formeze ochi, inimă, vintre, plămâni.
alunecând pe obrazul drept
ultima notă mă lăsă la marginea unui amurg Am să vă spun vouă, lucrurilor şi nelucrurilor,
violent celor care aşteptaţi îngânduraţi în gândurile mele,
însetat neîncrezători în moartea voastră,
ridicaţi-vă şi iubiţi.

de atunci
clape albe, negre și gri mă mângâie Vei pleca
mă lovesc
în curând voi fi un bătrân căutând voi pleca
o lacrimă te voi lăsa

28
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
vor mai fi femei
limpezi şi unduioase
sau terne ca lutul fertil Cristina ȘTEFAN
luna martie nu ne mai găseşte
gleznele mele nu îţi vor mai fi pietre în colier
ochii mei nu vor mai împrumuta culoarea îmbrăţişării perspectivă
tale
sângele meu nu îţi va mai curge în suflet din perspectiva ploii
strigătul tău va fi cer peste o altă lume liniștea n-are farmec
în care eu sunt muşcătura dureroasă e vară utopică
a unei fiare și se pierde-n oglindă
neîmblânzite un grai sacadat
ploaia soarbe uscatul
Plâns hoinar gâlgâie vedenii
într-un allegro burlesc
suntem plânsul hoinar al lui Dumnezeu nu spune nimic!
lacrimi pe cărările lumii stai aici într-un cântec înfiorat
numai tu femeie ca o umbrelă a tăcerii
azi îmi eşti surâs

selecție realizată de Cristina Ștefan

Seară de noiembrie la cenaclul „George Bacovia” al USR Bacău

29
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
Cartea (aproape) străină
A.G. SECARĂ
Munţii Înalţi ai Portugaliei, de Yann
Martel, Ed. Polirom, 2016
Pentru cine a citit „Viaţa lui Pi” (sau, de, a văzut
filmul!), aşteptarea unei noi „demonstraţii” Martel era
normală! Şi escalada literară în aşa-zişii munţi ai
Portugaliei (un fel de Munţii Dobrogei de la noi) nu te
va dezamăgi, deşi ai putea spune, la final, că ai mai fi
vrut ceva, că parcă se termină prea brusc!
Deşi… este o carte care porneşte (totuşi!) greu, ca
un Ford din 1904, pardon, Renault (deja uitasem!, a
trebuit să mă întorc la pagina respectivă din carte! Dar
se prea poate să fi fost un model din 1903!), ajunge la o
autopsie în urma căreia o bătrână este cusută în
interiorul cadavrului (soţul bătrân!) şi sfârşeşte cu o
întâlnire cu un Zeu al Uitării (având forma unui rinocer
dispărut, rinocer iberic, menţionat ultima oară pe la
1600!), însoţit de Moarte, Moarte care este unul dintre
personajele principale!
Practic, sunt trei părţi, „Fără casă”, „Spre casă” şi
„Acasă”… Trei perioade de timp diferite (1904, 1939,
1981-1983), personaje diferite, dacă nu ne referim şi la
vremea jurnalului unui preot de prin secolul al XVII-lea,
descoperit de către Tomás (eroul din prima parte, eroii
lui Martel fiind nişte super-eroi şi ei, dar nu ca la
Marvel!), dar veţi vedea că există nişte legături, mai
mult sau mai puţin misterioase, care, dincolo de orice
metafizică a istoriei şi a uitării, îi va apropia pe toţi. Ne
va apropia, de fapt, pe toţi, cei care ne vom implica în
existenţa şi uitarea cărţii!
Şi poate toţi vom fi ispitiţi, cumva, în semn de
protest la adresa destinului, să mergem cu spatele (sau
să începem să citim cărţile de la coadă la cap, cum am
făcut cu una dintre cărţile lui Ciprian Măceşaru!), aşa
cum se întâmplă cu Tomás, în prima parte, cu Rafael, în
a doua parte, sau cu unii săteni din Tuizelo, localitate
cheie în construcţia poveştii (în fotografii arată ca un sat
din România), în a treia parte, când participau la o
înmormântare… Este o alegere care ne aduce aminte de
„Baronul din copaci” al lui Calvino (era să scriu
Aldani!)… Dar, mai bine, Doamne, fereşte!
Tomás îşi pierde iubita şi copilul, în urma unei
epidemii, provoacă pierderea copilului lui Rafael şi a
Mariei (personajele principale din partea a doua, pe
lângă medicul amintit şi soţia lui), Peter îşi „pierde” şi
el copilul şi nepoata, dar mai ales soţia (la propriu,
răpusă de cancer), în partea a treia, dar îşi va găsi un
30
prieten din lumea primatelor, cimpanzeul Odo, şi mai
ales casa strămoşilor săi, când „se întoarce” din Canada
în Portugalia, oarecum iraţional, părăsind o carieră
politică destul de importantă…
În ultimă instanţă, este o carte despre Iubire
(Iubirea ca o casă: „cu multe încăperi”, p.26-27) şi
despre Moarte, despre un anumit fel de a fi lângă Sacru,
de a te raporta la existenţă, evoluţionism, alienare (după
cum observa undeva Ursula K. Le Guin, referindu-se la
autoalienare!), chiar asumarea în alt fel… a noului păcat
originar! Zice discursul la care mă refeream mai sus:
„Nu-i de mirare că spiritele rudimentare cred că evreii
l-au omorât pe Iisus – e mai la îndemână, mai concret.
Dar în realitatea teologică Anonimul a fost cel care l-a
ucis pe Iisus din Nazaret. Şi cine e acest Anonim? (…)
Anonimul eşti tu, sunt eu, suntem noi toţi. Noi l-am
omorât pe Iisus din Nazaret. Noi suntem mulţimea. Noi
suntem Anonimul. Nu vina evreilor străbate istoria, ci
vina noastră, a tuturor. Dar ce repede uităm noi asta! Nu
ne prea place vinovăţia, aşa-i?” (p.146)
Personajul-fantomă continuă câteva pagini mai
târziu: „Cu toţii trăim un roman poliţist ale cărui victime
suntem. Singurul gen literar modern care evoluează în
acelaşi registru moral înalt ca şi Evangheliile este
romanul poliţist, care e considerat un gen minor. Dacă
suprapunem romanele poliţiste ale Agathei Christie
peste Evanghelii şi le punem în lumină, o să observăm
corespondenţe şi congruenţe, concordanţe şi
echivalenţe. O să descoperim modele comune şi
similarităţi narative. Sunt hărţi ale aceluiaşi oraş,
parabole ale aceleiaşi existenţe. Din ele iradiază aceeaşi
claritate morală. Aşa se explică de ce Agatha Christie
este cel mai popular autor din istoria lumii. Ea suscită
un interes la fel de mare şi cărţile ei beneficiază de o
circulaţie la fel de largă precum cea a Bibliei, pentru că
ea e un apostol modern, unul de sex feminin – era şi
timpul, după două mii de ani în care bărbaţii au debitat
numai baliverne. Iar acest nou apostol (n.A.G.S.:
discuţia are loc în anul 1939!) răspunde aceloraşi
întrebări la care a răspuns şi Iisus: ce facem noi cu
moartea? Asta pentru că în romanele poliţiste la final
crima e întotdeauna elucidată, iar misterul se risipeşte
complet. Trebuie să procedăm la fel cu moartea din
vieţile noastre: s-o descifrăm, să-i dăm un înţeles, s-o
punem în context, oricât de greu ne-ar veni.” (p.148)
Martel face la fel, într-un fel, precum îndeamnă
personajul său: încearcă să descifreze ce impact a avut
moartea asupra celorlalte personaje ale sale! Tomás,
după pierderea fiinţelor dragi, încearcă să caute un sens,
prin descifrarea unui pasaj misterios din jurnalul vechi
al părintelui numit deloc întâmplător Ulisses, care se
referă la un obiect la fel de misterios, despre care aflăm
(împreună cu Tomás) că ar fi un crucifix care, însă, are,
ca „fiinţă” crucificată… un cimpanzeu!
Este un soi de punere în abis… evoluţionistă,
„ceva care ar fi zguduit creştinismul din temelii” (p.23)
Hotărăşte să caute artefactul în Munţii Înalţi, cu ajutorul
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
maşinii primite de la unchiul său, face zece zile până lăsa amprenta asupra imaginaţiei noastre uluite. Şi de
acolo (în 1981, Peter ajunge în zece ore), este o călătorie aceea nu a venit năpustindu-se asupra noastră în goana
iniţiatică, practic îşi pierde minţile, după ce îşi dă seama calului, ci călărind domol pe o poveste. (…) Trebuie să
că a omorât un copil cu maşina („Deus ex machina”?) şi abandonăm această căutare reducţionistă a unui Iisus
mai ales are revelaţia reprezentării prin cimpanzeu a istoric. N-o să-l găsim, pentru că nu acolo – şi nu «aşa»
divino-umanităţii: „Plânge ca un copil, cu răsuflarea - ales el să se facă cunoscut. Iisus a spus poveşti şi a
tăiată, cu sughiţuri, cu faţa scăldată în lacrimi. Suntem dăinuit prin istorisiri. Credinţa noastră este credinţa în
animale supuse hazardului. Asta suntem şi nu ne avem povestea lui, iar dincolo de această poveste-credinţă nu
decât pe noi înşine, pe nimeni altcineva – nu există o mai există mare lucru. Cuvântului Domnului este
relaţie de rang superior. Cu mult timp înaintea lui poveste şi povestea e cuvântul Domnului.” (pp.140-141)
Darwin, un preot, lucid în nebunia lui, a întâlnit patru Ceea ce ne aduce aminte că, într-un fel, Dumnezeu ne
cimpanzei pe o insulă africană uitată de Dumnezeu şi a povesteşte pe fiecare în parte, dar pentru fiecare are un
descoperit un adevăr teribil: suntem maimuţe elevate, nu alt fel de sfârşit, numai la unii cu „au trăit până la adânci
îngeri căzuţi. Tomás simte că singurătatea îl sufocă.” bătrâneţi” ş.a.m.d.
(p.120) La început a fost Povestea…
Ştim prea bine despre ce fel de singurătate este,
care cerşeşte miracolul. Pe Tomás scriitorul îl lasă în
maşina distrusă sau aproape distrusă, desfigurată (de,
Renault!, scuzată să ne fie frivolitatea!), nu mai ţin precum
minte dacă îl mai întâlnim, într-un anumit sens…
Martel ne mută apoi în preajma izbucnirii celui pe mușcătura nopții
de-al doilea război mondial, în noaptea dintre anii 1938 să planteze panseluțe
şi 1939, unde şeful secţiei de anatomie patologică din și-a zis poetul
Bragança (El, un creştin practicant!), mai exact din adormit în geamăt de nori
Spitalul San Francisco, primeşte, nu chiar precum netrezit încă în scalda dimineții
Scrooge, nişte vizite…
Soţia sa, Maria Luisa Motaal Lozora şi, ceva mai și-a zis
târziu, Maria Dores Passos Castro, o bătrânică de la ţară, dar nimeni nu l-a auzit
mai exact din menţionatul deja Tuizelo, o bătrânică care nici măcar el nu era sigur
a venit cu cadavrul soţului său în geamantan! Da, Martel că s-a auzit
are umor, chiar şi în situaţii critice! O bătrânică care îi
cere medicul autopsia soţului, în noaptea de revelion! totuși
Ceea ce se poate găsi într-un om vă va surprinde prima privire în clar de zi
realist-magic! Printre altele, „în pieptul şi în abdomenul i-a fost furată de rana deschisă
lui Rafael Castro, strânşi unul într-altul, se odihnesc un presărată cu panseluțe
cimpanzeu şi, înlănţuit de braţele protectoare ale /precum pe un mormânt proaspăt/
acestuia, un pui de urs mic şi brun.” (p.188) de la genunchiul căzut în rugăciune
Şi aproape mă opresc aici, repetând că sunt multe
surprize pentru cititorul răbdător, mai adăugând doar un
alt citat consistent, din ceea ce îi mai spune Maria Luisa rânduială
soţului, dând scriitorului, povestitorului ceea ce este al
lui (şi ce este povestea fără eroi?): sub zori
„-Cred că, o dată în plus, Iisus (N.A.G.S. Prefer varianta din patul în care târziu
cu doi de „i”, în carte apare scris „Isus”!) caută să ne adormise poetul
facă un bine. O poveste e ca o nuntă, unde noi, cei care s-a desprins îngerul
o ascultăm, suntem mirele care îşi priveşte mireasa cu manuscrisul nopții albe sub braț
înaintând spre altar. Împreună, într-un act de uniune și-ntr-un zbor tăcut
imaginară, facem să se nască povestea. Acest act ne a plecat să facă rezervare
implică total, la fel ca orice cununie, şi tot aşa cum nici de loc de veci
o cununie nu seamănă întru totul cu alta, fiecare dintre la editura aflată întâmplător
noi interpretează povestea în felul său, o înţelege în felul vizavi de cimitir
său. O poveste ne interpelează aşa cum Dumnezeu ne
interpelează ca indivizi - «şi nouă ne place asta».
Poveştile fac un bine minţii umane. Iisus a umblat pe Nicolai TĂICUȚU
pământ cu convingerea calmă că ne va sta alături şi noi
îi vom sta lui alături atâta vreme cât va reuşi să ne
impresioneze cu poveştile sale, atâta vreme cât îşi va

31
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
Mihaela Roxana BOBOC
originalitate
vorbesc cu un poet despre originalitate
ca despre o găină în cuibarul murdar din piață
luată de-o aripă poezia dă socoteală viilor
ăștia de mișună precum gândacul fără cap
morții nu mai contează s-au arhivat demult odată cu
trăirile și spaimele nerostite
pisica e doar o pisică fie că miaună toarce sau doarme
într-un colț
locul ei nu e în poezie
fiecare cu pisica lui o tai în două
de singurătate zic că e mai comună decât o bătătură în
talpă
acoperi anotimpul cu plasturi dar mesteacănul mai doare
un pic
noiembrie pășește autentic pe strada viitorului cu sens
unic
e ziua morților arhivați în sertarele memoriei
colivele adună bob cu bob tristețea omniprezentă
pe morminte vinul se împrăștie în gura răposaților nicio
picătură
ironii existențiale dragul meu
cum să scrii despre nemurire când mori încet și privești
strada cu spatele la tine.
frunze iradiate
Va fi bine. O să fii bine, o să...
înveți să privești lumea prin acuarela din ochi
tumorile devin mai mici aproape palide în fața morții
mă privești surprins spovedaniile nu-ți priesc
ar fi mai ușor să tac și ceasul să indice ora exactă
ora în care marionetele calcă pe frunze iradiate
toamna sunetele împing ascuțit în coaste și respirația
devine greoaie
în lumina goală a dimineții cocoșul plânge
leagănul scârțâie aproape de tâmple, mama se roagă
sub genunchi crește o icoană, pruncul îmi șterge
acuarela din ochi
32
cu mâneca dreaptă acopăr cerul
plouă și doare, mamă.
Ochii lor de jad
cine ești de-mi încui zările toamnei
eliberează-mă de mine, dragoste,
cu poemele neîmblânzite în sân
copilăria să-mi salte sub păpădiile galbene
și mâinile să-mi cuprindă tâmplele arzând
coloane de vrăbii mușcă din pământul poeților
îmi văd fiul verii întrupat în cuvânt
fiul tău dezlegându-și bucuria la moara cerului unde-am
plâns
cu norii întorși în brațele părintești
frunzele se pitesc după amintirile copilei
obrajii roșii ciupesc zorile, e încă toamnă și doare
oamenii șoptesc păsărilor albe
frânturi de vise din cochilia lor ascultă ecoul,
Doamne, ochii lor de jad și iad răsturnat
cu spițe de os fluierând în coasta anotimpului
cine spune luminii să coasă în urmă
dorul se așterne în chiciura vremii
și părul copilei stă despletit pe pernă.
Copila cărbunilor încinși
Cred în scrisorile din miez de toamnă
timbrele ei galbene se lipesc de limba dimineții
pe malul apei scriu pe frunze și ele plâng de parcă aș
scrijeli poeme
la celălalt capăt deschizi plicul și zâmbești
cerneala din ochi se prinde în paginile goale
ești aproape, tată, iar eu copila cărbunilor încinși
cu tălpile goale pe strada unirii
dinspre big spre armata a doua, mama pășește pe
coastele copilăriei
cu o pâine în mână cât un pact nescris cu viața
durerea ei o sfințește, îmi devine anafură și dorul toarnă
vin
peste rană
cred în toamna ca un legământ nerostit
în cutia poștală scrisorile vin și pleacă - păsări călătoare
uneori din alt anotimp se rătăcesc cuvinte
le dau drumul în acuarele și apa diluează amintirea lor
într-o virgulă.
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
Istorie literară
Diana VRABIE
ADELA SAU TENTAȚIA
TRECUTULUI ETERN
Lansat în 1933, într-un cadru competitiv de cea
mai înaltă ținută, alături de romanele Patul lui Procust,
Creanga de aur, Maitreyi, Ioana, Rusoaica, romanul
Adela reușește să se impună imediat, beneficiind de cel
mai important premiu național pentru proză. Aceasta se
produce în contextul în care redactorul „Vieții
românești” devenise, după 1930, mai degrabă un
figurant decât o prezență în mișcarea literară a vremii.
Refractar noilor tendințe literare, care frământau
deceniul al treilea, indolent față de noua estetică
instalată, G. Ibrăileanu editează un roman de o
indubitabilă valoare literară, șocând pletora de critici
interbelici, unanimi în a aprecia valoarea literară
excepțională a acestei lucrări, unice în felul ei, în
contextul literaturii române. „Cel mai bun roman de
analiză pe care îl avem”, era verdictul lui G. Călinescu,
la apariția Adelei, în timp ce E. Lovinescu îl declara „un
model de literatură psihologică”, iar Tudor Vianu
semnala „marea surpriză”, pe care o prilejuise apariția
romanului.
Ce-i drept, anumite disponibilității latente ale
criticului pentru creația artistică, identificabile în
secvențe anterioare de proză (Un manuscris rătăcit,
1895, Din carnetul unui om de ieri, 1910) și deghizate
sub varii pseudonime, nu excludeau apariția unui roman
la un moment dat. Și dacă ținem cont de afirmația lui G.
Ibrăileanu, conform căreia creația artistică trebuie
înțeleasă ca substitut al vieții, nu imitație sterilă, atunci
suntem obligați să citim romanul Adela în cheia
sugerată de autor. Dincolo de autenticitatea asigurată de
convenția jurnalului, Adela relevă și o intenție teoretic-
33
demonstrativă, o punere în practică a reflecțiilor din
Privind viața și din Creație și analiză, la care se adaugă
și tentațiile de experiment ludico-intertextual.
Admirator al lui Proust și al lui Flaubert, lector
inteligent al lui Turgheniev și Tolstoi, interpret subtil al
lui Goethe, G. Ibrăileanu ne propune prin Adela jurnalul
notațiilor sugestive ale doctorului Emil Codrescu,
surprins la vârsta scrutării propriilor abisuri, în
încercarea asumării unei atitudini existențiale. Chinuit
de incertitudinea de a se ști iubit, înspăimântat de
contradicțiile iminente, odată cu înaintarea în vârstă,
cvadragenarul Codrescu caută certitudinea capacității
sale de a mai trezi iubirea unei femei și, mai ales,
certitudinea virtuții de a-i putea rezista. Drama acestuia
va fi cu atât mai profundă, cu cât are imprudența să se
îndrăgostească de tânăra Adela, care a crescut sub ochii
lui, irigându-i cu intensitate emoțiile paterne. Refuzând
din rațiuni etico-morale să întindă mâna și să cerșească
ființa femeii pe care o iubește acum cu toată pasiunea,
Codrescu își va trăi drama iubirii sale eșuate, întregul
său jurnal devenind o „patetică elegie a dragostei
nefericite” (Al. Piru). Cei interesați de aspectul
psihologic al romanului decodifică în Adela,
„monografia psihologică a iubirii cu toate tulburările ei
intelectuale, afective şi fizice, dar, mai ales, extraordinar
de profunda analiză a îndoielii” (G. Călinescu) și a
voinței de a rezista în fața pasiunii devastatoare. Nicolae
Balotă reține caracterul experimental-abstract al
romanului, care „nu e numai de analiză, ci al analizei ca
atare”.
Țesătura romanului, festonată în timp cu migală
și răbdare, se plămădește chiar din esența personalității
complexe a prozatorului însuși, cu tot ce presupune
aceasta: sentimente, atitudini, trăiri, idei, reverii, obsesii.
Infuzia elementului biografic trăit și propensiunea
elementelor reale înscriu romanul Adela în familia
literaturii autenticității, cu numeroase manifestări în
proza românească interbelică (Maitreyi, de Mircea
Eliade, De două mii de ani, de Mihail Sebastian,
Jocurile Daniei, de Anton Holban, Inimi cicatrizate, de
Max Blecher ș.a.). Obsesia autenticității generează o
certă calitate a observației în crearea de situații-cheie, pe
tiparul unei existențe reale și al unor emoții asumate.
Prozatorul își nutrește, astfel, romanul cu situații
memorabile din propria biografie, din propria iubire
târzie pentru Olga Tocilescu, asistenta sa. Altminteri,
titlul inițial al romanului era Olga, în amintirea
prototipului real. Să nu ne așteptăm însă la o confesiune
sentimentală, transparentă, ce nu mai ține cont de
coeficientul de creație. Dimpotrivă, criticul va evita
confesiunea, abolind contractul de identitate dintre
doctorul Emil Codrescu și autorul romanului,
canalizându-și energia în crearea de episoade
estetizante, pline de poezia naturii, de reverii
intelectuale etc.
Pentru a evita orice posibilă asociere dintre
propria persoană și cea a protagonistului său, scriitorul
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
va recurge la diverse trucuri, atribuindu-i identitate,
stare civilă și meserie diferite de ale sale. Tocmai de
aceea a simțit nevoia să-și escorteze textul cu o
Lămurire convențională, pusă pe seama editorului, în
care, suspect de insistent, va ține să sublinieze: „Adela
nu e un roman autobiografic al domnului G. Ibrăileanu,
ci o succesiune de fragmente ale jurnalului lui Emil
Codrescu, grupate în jurul personajului feminin al cărui
nume e și titlul romanului. Acțiunea romanului e situată
cu mai bine de treizeci de ani în urmă. Așadar, faptele,
comportările personagiilor, ideile lor, modul lor de a se
exprima, gluma, ironia, visările lor aparțin unei alte
generații, substanțial diferențiată de cele actuale și chiar
de cele recente în amintirea lectorului de azi. Din acest
punct de vedere, romanul e prezentat de autor ca un
document al sensibilității unui intelectual din acea
vreme”.
Toate aceste tentative de a împiedica asocierea cu
persoana reală a autorului, la care se adaugă și plasarea
acțiunii romanului „cu mai bine de treizeci de ani în
urmă”, dar și reținerea de peste un deceniu a
manuscrisului în sertar nu vor aboli suspiciunile legate
de identificările transparente. Făcând abstracție de
măsurile de „prudență delicată”, Vladimir Streinu, de
pildă, declara răspicat: ,,Totul nu este decât o disimulare
romantică. Doctorul Emil Codrescu e însuși
G.Ibrăileanu, Adela e femeia reală, după cum real este
însuși cadrul naturalistic, Bălțătești.” Pompiliu
Constantinescu se dovedește de aceeași părere:
,,Romanul se compune din niște însemnări intime ale
eroului, doctorul Emil Codrescu, îndărătul persoanei
căruia îl ghicim pe G.Ibrăileanu însuși, chiar dacă toate
eforturile de deghizare, adesea puerile până la
înduioșare, sunt întreprinse spre a îndepărta orice
asemenea impresie”.
Dincolo de toate acestea devoalări, oricât de mică
ar fi distanța dintre viață și ficțiune, biografia este până
la urmă absorbită de literatură. Să nu uităm că însuși G.
Ibrăileanu recunoscuse drept sursă principală a eroilor
din romane stările sufletești ale prozatorilor. Aceștia
proiectează în personaje propriile trăiri, gânduri, obsesii,
modelându-le din ingredientele inepuizabile ale
propriului suflet. A suprapune însă integral biografia
reală cu viața plăsmuirilor unui scriitor constituie o
gravă eroare, chiar dacă scriitorul ar stărui asupra
autenticității creației sale. Oricâte elemente
autobiografice ar exista în romanul lui G. Ibrăileanu,
acestea rămân, înainte de toate, ficțiuni, realități
transfigurate artistic. Chiar dacă Adela conține mult
țesut autobiografic, romanul se impune, în primul rând,
prin excepționala forță de ficțiune. Aceasta instituie un
labirintic univers de analiză, în care se produce sinuoasa
scanare a unor procese de conștiință.
Faptul de viață brut nu comunică nimic fără
interpretarea din unghiul unor semnificații.
Biografismul pedestru în interpretarea critică i-a
displăcut profund autorului Adelei. Eul empiric, eul
34
artistic al scriitorului şi universul ficțiunii nu se
confundă. Creatorul își găsește în sine doar schema
personajelor, „anatomia” lor morală, trăsăturile lor
esențiale. Aceste scheme centrale, adevărate linii de
forță, pot constitui puncte de plecare pentru reveria
constructivă a autorului. Pornind de la aceste tendințe
latente, creatorul încheagă, în construcții sintetice,
profiluri de personalități imaginare. Romancierul G.
Ibrăileanu transfigurează experiența sa subiectivă, în
care numai memoria spontană este în măsură să
furnizeze substanță scrierii, întrucât viața și scrisul se
confundă până la nerecunoaștere, iar realitatea trăirii
existențiale este absorbită de preocupările literare.
Altminteri, gestația îndelungată a romanului în
sertarele criticului, ce l-a privat de titlul de glorie al
autorului primului roman românesc de analiză
psihologică, are mai multe explicații. Prima ar ține de
autocenzura acribioasă, pe care nu o putea evita un
redutabil critic de factura lui Ibrăileanu, aflat în căutarea
formulei estetice ideale. Acest fapt va duce inclusiv la
redactări succesive ale romanului. A doua ar deriva
tocmai din dorința invocată a scriitorului de a evita grila
biografismului pedestru, spre care trimitea latura
autobiografică a romanului. A citi însă romanul,
neglijând întru totul filonul autobiografic, înseamnă a
ignora unele corespondențe vizibile din viața reală a
autorului și cea a doctorului Codrescu. Deși
transfigurate artistic, numeroase episoade, pretins
ficționale, echivalează cu tribulațiile erotice și conjugale
ale scriitorului. Editarea unui astfel de „dosar lăuntric”,
document uman revelator, i se părea lui Ibrăileanu,
prezumă criticul Antonio Patraș, „un act de
exhibiționism, de care avea oroare”. În Amintirile din
copilărie și adolescență, apărute postum, G. Ibrăileanu
recunoaște de altfel: „Groaza de sentimentalism, spiritul
de analiză, jena de a-mi deschide sertarele cele mai din
fund ale sufletului m-au paralizat”. Așa se face că
excesul autocenzurii, spaima de a nu arăta ridicol și
sentimental, temerile legate de decodarea suprapunerii
eroului cu autorul au ținut, timp de un deceniu, departe
de ochii publicului cititor „copilul spiritual” al criticului.
„Primul cu adevărat roman de analiză” (G. Călinescu),
„romanul unui sentiment” (Radu G. Țeposu), „model de
literatură psihologică, străbătută de o poezie reală” (E.
Lovinescu), „minuțioasă analiză a îndoielii” (Alexandru
Dobrescu), „roman de analize psihologice
microscopice” (Nicolae Manolescu), Adela reprezintă
romanul unui dosar existențial, în care biografia
autorului joacă un rol important, modelând în manieră
decisivă mișcarea psihologică a personajului.
Jurnal al unui roman erotic, camuflat sub forma
discontinuă și fragmentară, impusă de clauza diaristică,
Adela reprezintă o radiografie subtilă a tribulațiilor
lăuntrice, relevate în conștiința medicului de provincie,
Codrescu, îndrăgostit de tânără Adela, pe care o
cunoaște din copilăria ei. Aceasta răspunde tuturor
inițiativelor doctorului, dar el ezită să treacă la acțiuni
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
concrete, clarificatoare, din excesivă luciditate,
responsabilitate, iubire, din frica de a fi ridicol. Critica
psihanalitică a explicat respectiva reținere prin prezența
complexului lui Oedip: el ar identifica, inconștient,
propria mamă cu Adela, apropierea de tânăra fată
îmbrăcând semnificația unui incest virtual. Cert rămâne
faptul că Emil Codrescu nu va apela la șansa unei
elucidări, rămânând în imposibilitatea traducerii
expresive a sentimentului erotic. Într-o astfel de
atmosferă, bărbatul își interzice și refuză să iubească
femeia râvnită. „Nu iubesc şi nu vreau să iubesc pe
Adela” reprezintă firul melodic al acestei partituri
literare.
Personaj autoreflexiv, trăind cu acuitate
voluptatea îndoielii, Codrescu notează impresii, emite
reflecții de ordin general, surprinde etapele proceselor
de conștiință, în încercarea de a se descoperi și de a se
explica. Spirit ultralucid din tagma personajelor
camilpetresciene, Codrescu tinde să se cunoască în
timpul procesului pe care tocmai și l-a intentat.
Câștigând dragostea unei femei de douăzeci de ani, el se
arată măcinat totuși de incertitudini, suspectând şi
analizând orice gest al partenerei, pentru a descoperi
sensuri acolo unde nu sunt. Când i se pare că a sesizat
un amănunt care anterior îi scăpase, el are un fel de
satisfacție, o adevărată voluptate a durerii. Dar acest
masochism nu îl face vulnerabil, ci, dimpotrivă, îl relevă
drept un om înzestrat cu o uimitoare voință, fiindcă „știe
să se oprească la limita pe care și-a hotărât-o” (Paul
Georgescu).
Plecând de la trama anodină a dragostei unui
intelectual pentru o fată mult mai tânără decât dânsul,
scriitorul reușește să țese un fin poem al iubirii
imposibile, animat nu de oameni, ci de dramele lor
lăuntrice, de iubirea ca proces cognitiv. În acest sens, îl
ajută spiritul analitic, superioara contemplativitate,
lirismul intelectual, pătrunderea sensibilității umane, a
agentului feminin, predilecția pentru feminitatea
complexă, pledoaria pentru memoria afectivă, atenția
sporită pentru semnificația detaliilor, capacitatea subtilă
de proiecție a mișcării psihologice a personajelor.
Sensibil la „eternul feminin”, sedus de iluzia fericirii în
dragoste, lăsând în urmă reflexiile tinereții duse, Emil
Codrescu își trăiește drama ezitării, savurând voluptatea
analizei introspective. Povestea doctorului Codrescu e,
în cele din urmă, drama unei sensibilități exacerbate și
ușor maladive, a unei profunde nostalgii după trecut,
dar, dacă admitem afirmația criticului referitoare la
faptul că „singurul real e trecutul, prezentul nu există în
realitate, filozoficește”, el își trăiește drama într-un
trecut etern.
35
Starea de fiu rătăcitor
Nici un cârd imens de ciori blocat
pe culoarea roșie a unui semafor
nu mai reține atenția. Pierdută în punctele pe I
omenirea n-are timp să mai urmărească
crimele, violurile, trădările, sărăcia
și toată hoția știrilor de la ora cinci
care repetă ca un papagal începător
grozăviile care lasă casele fără emoție,
fără lacrimi, fără noi.
Precum baba Dochia ne înarmăm cu ace și cojoace
să nu pătrundă nimic în sufletul inundat
de deșertăciunea deșertăciunilor – lumea.
Starea avansată de ebrietate a siguranței de sine
face tenul frumos și tot ce-i dincolo de tv
pare doar un fleac desenat de-o duduie cu sâni
imenși
singurii pe care toți îi văd chiar de sunt orbi.
Monumente de nepăsare amendate de timp, dar nu
la timp,
vâslim pe valurile nepăsării, cădem din joi în paști
în lumina faptelor bune de pus într-un colț de
icoană sau de basma.
Ne amintim rar spre mai deloc de mâinile străbune
care au săpat
prin istorii tunele ca să respire. Au legănat prin
munții sticloși doruri și lacrimi de mame.
Au umplut cerul cu foamea pruncilor nebotezați
până au ajuns odată cu ei la ultimul strop de
răbdare și sfinții.
Legați bine la ochi să nu-l vedem pe orfanul gol,
pentru a nu împărți plapuma care ține de cald,
facem legi după legi să protejeze neclintirea în
care stăruim
ca statuia Libertății. Inventăm dopuri pentru urechi
să nu auzim glasul celui ce strigă în zadar pe
cruce:
„ Doamne, cum să ies din starea de fiu rătăcitor?”
Singur și aproape uitat, Dumnezeu caută soluții
în timp ce pământul își poartă durerea ca un
cangur
puiul în marsupiu…
Mihaela AIONESEI
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
***
DIN MINIATURA POETICĂ RUSĂ (III) catedrala lumânărilor
în cerul lacului
lișița clatină ramuri negre

Aleksei ALEKSANDROV (n. 1968)

***

Când țara întreagă

Iubește prin televizor
Permiteți-mi a mă îndoi
De justețea acestei orientări,
Acestui popor.

***

Dimineața, prin ferestruica întreprinderii

Iar dacă Poeziei i-a fost dat să înflorească în
Patria mea, eu, îndrăznesc să spun, i-am fost totdeauna
o radioasă și adevărată martoră… Sunt convinsă că noi
nici până astăzi nu știm întru totul ce minunat cor de
poeți avem și cât de tânără și mlădioasă e limba rusă și
că de nu prea multă vreme scriem versuri, pe care le
iubim și cărora le credem.
Anna
Ahmatova
Zboară ca un cartuș gol chiștocul-muc,
Abia fumegând. Iar mie căderea lui
Mi-e pe scăfârlia pe care-ar fi tăiat-o un turc
Cu iataganul! – chiar acu îi va aminti rigăi
Buzele ce râvnesc. Domnul a asemănat –
Filtrul chiștocului parcă-ar fi plin de sânge!
…Dar poate chiar cu adevărat e-nsângerat.
***

În traducerea …picură pe vena albăstruie

lui Leo BUTNARU a gheții, încolțind din carnea ca de zăpadă
lângă seringile utilizate
Anna ALCIUK (n. 1955)
Ghennadi ALEKSEEV(1932 – 1987)
***
***
ploaia s-a rătăcit
dispare țărmul oglinzilor În fiece dimineață
în sughițul de plâns al pescărușilor care de cum deschid ochii
va amuți dimpreună cu penetul mării văd geamul
valul nu se va prăbuși peste plajă iar în geam – cerul.
și-ntre degete roșii se va sfărâma soarele În fiece dimineață
el îmi amintește
a mia oară năvălesc valuri de urme că nu sunt pasăre.
depărtări terorizate de tristețea
promenadelor mute Mergeau

Ploaie Mergeau vioi

fumul pietrelor mocninde...
bolțile viței-de-vie sunt străluminate
de verticalitatea arcadelor muzicii
mergeau mergeau
printre altele cu ciomegele decapitând florile
și câinilor creduli rupându-le șira spinării
mergeau și-i îndemnau pe alții să-i urmeze
jurându-se că nimeni nu-i va putea opri
astfel s-au și dus undeva

36
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
mai mult nevăzându-i cineva să întâmpini,
zâmbindu-le neobosit
florile cresc din nou tuturor celor care vin.
câinii iarăși aleargă
se spune că deja vin alții ***
și tot cu ciomege
Vreau, ce mai vreau să…
Musca ei bine, parcă puține ar vrea omul?
Vreau să spun:
Să ucidem această muscă să fiți voi blestemați!
ea ne-a tot ros urechile însă zic:
cu bâzâitul ei. iartă-i, Doamne!

Să linșăm nefericita muscă neghioabă ***

ce nu-i în stare să găsească ferestruica.
Mi-oi scărpina nițel ceafa,
Să năvălim cu toții odată din nou îmi voi sufleca mânecile,
și să înăbușim această muscă speriată de moarte iar voi scuipa în palme,
care se tot lovește de sticlă iar voi începe munca.
fără a putea înțelege ceva. Viața întreagă,
prin sudoarea frunții îmi voi face marea mea
Că doar n-o să deschidem noi – chiar pentru ea faptă.
ferestruica! Voi muri
și munca mea
În muzeu va rămânea neterminată.
Mă vor înmormânta așa
Maica Domnului cu mânecile suflecate.
avea un chip foarte obosit.

– Maria, i-am zis eu, odihnește-te puțin. Igor ALEKSEEV (1959 – 2008)
Iar eu voi ține pruncul în brațe.

Ea îmi zâmbi recunoscătoare ***

și căzu de acord.
Nu aș vrea să arăt obosit.
Pruncul E periculos.
într-adevăr nu era prea ușor. Te vede cineva-n halul acesta – te ucide.
El îmi cuprinse cu mânuța grumazul Nu aș vrea să arăt bătrân.
și stătea liniștit. Prea multe griji.
Pe deasupra, mai și costă.
Dar veni val-vârtej supraveghetoarea de sală De n-aș avea obiceiul să mă bărbieresc,
țipând cât o ținea gura Nu m-aș mai apropia de oglindă.
că eu aș fi deteriorat icoana. Ciudat –
O bucată de sticlă și ceva amalgam –
Ce muiere proastă. Ca pretext de text.

*** ***

Ce trist e Ninsoarea zâmbește

să pleci tu privind spre mine,
sau să petreci pe cineva! cel înarmat cu o lopată de tinichea.
Ce amar e
să părăsești și să te desparți! Nu mă enervez,
Ce fericire e înțelegând că fac o muncă în van –
să nu pleci nicăieri, dimineață zăpada va fi până la genunchi.
ci doar să întâmpini,
să întâmpini, Însă eu și ninsoarea

37
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
suntem fenomene naturale.
Găsim noi cumva limbă comună.
Margarita ALIGHER(1915 – 1992)
***
Și totuși, mai insist și mai întreb,
Și totuși, conștiința mă susține:
Să fie vinovat cel șarpe că e șarpe,
Sau porcul că e chiar porc-de-câine?
Sau dromaderul cocoșat, să zicem?
Sau vreun monstru într-un stat, un gnom?
Dar ticălosu-i vinovat că-i ticălos.
Chiar dacă, totuși, fu născut ca om!
***
Reînvie rana de cuțit.
Din vreme-n vreme doare. Nu-i cum ar fi să
fie...
Reînvie, dându-mi iarăși semne:
– Te ridică!
E timpul!
Ești vie.
Și în nopți și zile lungi întreb
Rana de cuțit, rana din mine:
– Ce să fac eu vie pe pământ?
Iar ea-mi răspunde:
– Tu o știi mai bine.
***
Ce noapte-n lumea asta, ce mai noapte!
Ce liniște...
S-ar pute-ntâmpla minunea, zic,
Ca o legătură dintre punți.
Când glasul tău șoptește-ncet:
„Îmi este greu!
Vino... Numai tu poți să-mi ajuți”.
Vladimir ARISTOV (n. 1950)
***
Pentru A. Iu.
Deja n-o să fim mai deștepți
Și nici mai buni n-avem cum deveni
Luminozitatea de felinar a feței nopții
Înflori, dar s-a și scuturat pe urma trenului.
Îmi amintesc de acel parc chinezesc.
Borduri de piatră, lenea omenească
38
Din blocuri ascuțite – nori peste colibele
veacului.
Cimentul plângăcios și bezna neputincioasă.
Sub vișinii și merii din grădina de iarnă
Creștea doar sârma de oțel.
1978
Din ciclul „Vara unei oarecare olimpiade”
Apa-mbătrânește cu încetul...
Al trecătorilor zângănit de chei...
Inele solare schițând în adânc...
Prăpăstuind ușor încremenita umbră a
undițarilor
și umbra plutei
Pe tresăritoarea apă ridată a întoarcerii
Umbra de tablă a peștelui alunecă pe-alături în
adânc.
Moirele își vorbesc în șoapta corurilor...
Portul inundat de spuzeala și lumina amiezii
Revarsă peste muri un surplus de licăr.
Umbră înceată... ah, viață gângurită... umbra
O ia înainte. Plasa argintie a chefalilor
Pe înstelații solzi ai palmei
C-un get de apă înconjoară gura aplecată setos
peste micul havuz.
Leonid ARONZON (1939 – 1970)
***
După plictisul de hol al orașului
în pre-înserare, după plictisul
gulerului ridicat a ploaie
eu cunosc amănunte
despre Petersburg
cu ele mergând în grădină
gândind neîncetat
până se adună în zaț depunerea
poveștii despre cotidianul celui arestat.
***
Perioada toamnei e destul de proastă:
în jur doar tristețe și vreme rea.
Abătut e octombrie în octombrie
și de plictis nu mai găsești vreun vad cumva.
O singură scăpare – cărțile de joc, în fine.
Sau neluând butucul lor soios
să te așezi și să te recitești pe Tine.
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
***
Nefericit ești cumva în Petersburg.
Privești spre cer – dar unde-i cerul?
Doar carcasa verii nelocuită
găzduiește-n monoclul meu pustiu.
Semistau. Semizbor.
Cine-i cel ce-mi semizboară-n întâmpinare?
Unul altuia cu guri întredeschise
ne înclinăm a salut, zburând mai departe.
Nu, nici chiar îngerul cu pana
n-ar scrie-n timp atât de tâmp:
„Copacii sunt închiși sub lacăt
dar freamătul de frunze de unde răspunde?”
***
Îți mulțumesc pentru zăpadă
de soare peste zăpada Ta
pentru că veacul atât cât îmi este dat
Ție îți pot mulțumi. În fața mea
nu e boschet, ci – templu, pare
templul Boschetului Tău în Zăpadă
și-n el, căzându-ți la picioare,
fericit nu pot fi niciodată.
Rondel aşteptării
De-acum îţi voi spune:
“Te uită Şi vezi cum aştept în tăcere;
Nu-mi cere să caut himere
Pe calea demult tăinuită”
Am strâns, cu amar drămuită,
Pomadă din praful de stele;
De-acum îţi voi spune:
“Te uită Şi vezi cum aştept în tăcere.”
Mi-e dragostea-n sori tăinuită
Şi-alerg către tine prin ere,
Trecând printre raze şi sfere;
Am vorba atent ticluită:
De-acum îţi voi spune: “Mă uită…”
Nicolas BRATU
39
Angela BURTEA
Nostalgie
Nici n-am ajuns bine acasă, că am și dat năvală-
n livada dulce din spatele casei, măsurând-o cu ochii și
pașii în lung și-n lat, mutându-mă de la cireși la vișini,
sărind pârleazul să ajung în vie, unde căpșunii erau
aliniați printre rânduri. Nerăbdătoare, voiam să văd dacă
rugii de zmeură au legat ceva și m-aș putea bucura de
aroma lor. Am țopăit ca o copil scăpat
din supravegherea părinților, însă… țarcul, prea bine
legat, mi-a pus piedică de m-am făcut una cu pământul,
dar nu m-am ridicat. Am rămas câteva clipe jos, pe
iarba de mătase deasă și sănătoasă, verde și
primitoare. Mirosul ei mă ademenea stăruind asupra
simțurilor mele olfactive.
M-am lăsat dusă de valul plăcerilor și-am căzut
în visarea visului de vară, stropit cu amorul anotimpului
cald. Am zăbovit în brațele lui, fiindcă i-am simțit
atingerea fugară, apoi m-am ridicat repede, repede, de
parcă aș fi fost prinsă asupra unui fapt interzis și m-am
îndreptat spre primul cireș. Am mâncat cu lăcomie, așa
ca în copilărie, nu ca doamnele de oraș, care n-au urcat
niciodată într-un pom, apoi m-am mutat la vestitul vișin,
ale cărui fructe mari și cărnoase se lăsau strivite de gura
mea, la fel de dulce, după spusele omului drag.
Am fugit cu copilul din mine printre rândurile
de vie, apoi m-am aplecat, așezându-mă grecește
aproape de-un petec verde, plin cu căpșuni. Erau mici și
dulci, nu ca cele găsite pe rafturile marketurilor, fade și
mari, cât să muști de două-trei ori dintr-una. Căpșunile
mele semănau mai mult cu frăguțele: mărunte și
aromate. Și nu m-am ridicat până n-am făcut curățenie
în preajmă.
Doar frunzele mari și verzi au rămas!
Nu le speli? se auzi o voce în spatele meu. Mi-
am întors privirea instinctiv. Nu era nimeni. Nu, nu le
spăl, nici când eram copil nu le spălam și n-aveam
nimic, medical vorbind. Nimic nu mă durea, nici
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
insomnia nu mă cuprindea, i-am răspuns vocii care mă
tot amenința. Pleacă, chiar n-am nevoie de dădăceala
ta, am continuat. Sunt în raiul copilăriei mele și nu
vreau să respect nicio regulă venită din exterior.
Copilăria mea are regulile ei, auzi! Astăzi îmi ascult
doar inima. Aș vrea să-i dau tot ceea ce i-a lipsit cel
mai mult în ultimul timp.
Vocea nu se lăsă mai prejos și-și făcu simțită
din nou prezența. Ha, ha, ha! Dar tu asta îi dai inimii,
cu inima mănânci? întrebă curioasă. Da, cu inima
mănânc, azi mănânc și cu inima, i-am răspuns
înciudată. Nu știi că inima e azi regina mea? Prostii! se
auzi din nou. Auzi, de parcă mâine ar fi altceva!
Mi-am văzut apoi de treabă, fiindcă vocea se
ținea ca un scai de mine și nu ți-ar fi fost dacă mi-ar fi
făcut vreo plăcere! În ziua aceea nu voiam să aud pe
nimeni, nu voiam niciun fel de protecție și nici să-mi
controlez fiecare mișcare, fiecare gest, ca și când m-aș fi
aflat la vreun interviu, ci doar să fiu din nou copil. Și cât
de bine e să redevii copil!
Cu mâinile murdare și lipicioase, cu buzele
negre de la cireșele amare, din care bunica făcuse deja
dulceață, cu părul răvășit și împodobit cu insecte
amețite ori resturi de frunze, cu bluza pătată și adidașii
murdari. Așa arătam în ziua aceea și-mi era bine.
Fantastic! Ce copil minunat eram!
Dintr-odată, mersul deveni greoi. Saturată de
bunătățile Domnului: cireșe, căpșuni, vișine și zmeură,
m-am îndreptat spre valea care se întindea la capătul
livezii. Mi-am aruncat privirea spre zarea îndepărtată, la
linia orizontului unde mereu alergam. Turlele unei
mănăstiri își ridicau maiestuos brațele spre Domnul.
Destul de provocator, cucerea înălțimea
dealului, stând departe de agitația lumii, de gâlceava și
nereușitele unora, de spoiala și promisiunea deșartă a
altora.
Am luat-o în lungul drumului, spre rugul de
mure, care în verile trecute îmi zdrențuiseră picioarele,
fiindcă avusesem neinspirația să plec îmbrăcată cu o
fustă scurtă, adolescentină, trecută bine deasupra
genunchilor. M-am oprit! Am întins brațele spre cer,
apoi le-am coborât ușor unul, câte unul. Mulțumesc,
minune a naturii, mulțumesc tărâm bogat al sufletului
meu! Așa m-am trezit vorbind, respirând ca niciodată
aerul curat și plin de mireasma zilei de vară, aflată la
asfințit. Iar mai trecea o zi! Doamne, cât de scumpe au
devenit zilele noastre! Doamne, cui le dăm pe degeaba!
Am coborât în vale, iar gândul mi-a fugit spre
tine. Ți-am strigat numele în șoaptă. N-ai răspuns, nici
n-aveai cum să-mi răspunzi, dar ți-am simțit prezența.
Erai de ceva timp lângă mine, pe urmele mele. La scurt
timp ai luat-o înainte, coborând spre fântâna din vale.
Așteaptă-mă! am prins a striga. Nici n-ai vrut să
auzi. Te-ai îndepărtat și-am rămas singură, așa.. ca la
început. Resemnată, m-am așezat pe-un dâmb. Mi-am
sprijinit capul pe pernele moi ale genunchilor îndoiți și-
40
am privit spre vegetația spontană, care îmi făcea pat
moale și confortabil.
Și te-ai întors tiptil-tiptil, așezându-mi pe cap
coroană de flori. Am surâs, era un zâmbet anemic.
Credeam că te-ai dus cu vremea, nici de zâmbit nu mai
eram în stare. Erai lângă mine.
M-ai cuprins de după umeri și ți-ai aplecat
capul, lipindu-ți fața de obrazul meu. Am încercat să mă
mișc, dar mi-a fost teamă să nu dispari. N-ai dispărut. O
lacrimă străvezie s-a prelins pe chipul tău. Atunci am
prins curaj și ți-am dat primul sărut. Ți-am șters lacrima
cu buzele mele, chiar dacă mai păstrau culoarea
cireșelor negre.
Ai ridicat ușor privirea și mi-ai zâmbit. Îmi
plăcea zâmbetul tău. Era cald și plin de dor. Nu vorbea
niciunul dintre noi, n-aveam nevoie de cuvinte, ne
înțelegeam din priviri. Uneori, cuvintele dor, faptele…,
unele..., ce să mai zic?
Mâinile noastre s-au împreunat. Mâinile tale
tremurau un pic. Am zâmbit amândoi. De ce? Numai
noi doi știam de ce. Apoi mi-ai luat mâna dreaptă și-ai
privit-o insistent, de parcă ai fi vrut să-mi citești viitorul
în ea. Ți-am descifrat gândul tânguitor. Păcat, ești a
altcuiva! A mea nu poți fi niciodată. M-am întristat.
Deși eram împreună, cu trupurile atât de aproape,
cuprivirile pierdute în lumina caldă a înserării, cu
mâinile unite, prinse în ruga frumoasă a iubirii,
neputința pusese stăpânire pe noi. Cum ar fi fost altfel?
Te-ai ridicat brusc și m-ai ajutat să fac același
lucru. Hai să mergem! mi-ai zis. Unde? Am întrebat
mirată. Nu mi-ai răspuns. M-ai dus după tine ceva
vreme, ținându-mă din când în când strâns la piept, apoi
m-ai lăsat din nou singură. Și-mi era atât de bine! Era o
provocare. Începeam să înțeleg câte ceva, de, eram un
copil, un copil plin de vise.... și visuri.
Urcam din vale anevoie. Mâinile tale, întinse
spre mine, mă chemau și mă ajutau să urc. Ai alunecat.
Odată cu tine m-am prăvălit și eu. Cerul limpede, de-un
albastru admirabil, se înălța deasupra ochilor noștri. Ne-
am întors capetele pline de zâmbet. Buzele noastre se
apropiau, se uneau. Iubirea glăsuia. Auzeau strigătul lor
înfometat: Acum ești a mea!.........
- Ce faci, aștepți să se coacă murele? Credeam că
te-ai rătăcit sau te-a furat cineva!
Era bunicul. Venise încet, cu pași mărunți și
ajutat de toiag. Am tresărit. Fără să-i răspund, am întins
mâna spre tine și-am îngăimat: Te iubesc!
De ce-am ajuns să te iubesc? Nu mi-ai răspuns.
Privirea ta, umedă privire, mă urmărește și acum!
- Ce faci, plângi? continuă bunicul.
Mi-am șters obrazul cald, am privit spre înalt și-
am plecat umăr la umăr alături de bunicul meu drag spre
casa cea mare, unde nu este loc și pentru tine, ci doar
într-un colț al inimii, acolo unde se ascund esențele tari.
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
Cărți prezentate de:
Petre ISACHI
Efectul transplantului mitologic *
sau
în căutarea purităţii pierdute (1)
„Januvia” este o meditaţie heideggeriană asupra
operei de artă: „ceea ce este” şi „cum este” acesta, care
este „provenienţa esenţei” ei, o meditaţie la cei trei
termeni corelativi, artist, operă, artă ce se învârtesc în
cerc, mişcare circulară pe care autorul lui „Sein und
Zeit” o concepe ca principiu metodologic, Existenţa
umană în întregul ei presupune o structură circulară, în
care suntem incluşi prin destin: „A te concepe pe tine
însuţi înseamnă a intra în cercul existenţei umane. Nu e
vorba de un cerc vicios. Atâta vreme cât sinele autentic
este originea şi scopul existenţei umane, aici nu e vorba
de o simplă sau stupidă învârtire în cerc.” Doar
concepându-se în acest cerc, pictorul Eduard Bazon
„născut într-un sat de munte din România” poate porni
în „Aventura Purei Singurătăţi”, dar nu fără să gloseze:
„Merită oare să vorbeşti de propria singurătate fără a fi
ridicol? Nu este ea un dat primordial care te conţine?”
Mi-am început astfel demersul critic, pentru a-i sugera
cititorului inocent, că „măruntele protuberanţe fiinţiale”
ale autorului, mascate de „inerente platitudini” îi pot
provoca la o lectură superficială, reale blocaje
hermeneutice! Dar să nu anticipăm.
Nu vă ascund că nu doar subtitlul „romanul
ascezei”, ci şi dedicaţia oferită „cu aceeaşi veche (dar
nu învechită !) prietenie, prozatorului şi dramaturgului
de înaltă clasă şi originală inspiraţie Viorel Savin,
această carte despre Singurătate, Dragoste şi, până la
urmă Asceză” mi-au inspirat prezentele Însemnări
critice despre privatizarea mitului/ mitologiei de către
poetul Daniel Corbu obligat să-şi configureze „Insula
Dragonului”, pornind de la nevoia fratelui nostru,
cititorul, care nu prea ne mai iubeşte, de „a vizualiza
abstractul şi de a transcende vizibilul” (Gabriel
Liiceanu), printr-o pluralitate de simboluri ce atentează
permanent la ontologia identităţii, ştiut fiind că
„lucrurile nu sunt ceea ce sunt”. Se înţelege că
precedentul mimetic al Januviei este oglinda acestei
Lumi ce nu poate fi exprimată deghizat şi esenţializat
decât printr-un narativ al precarităţii fiinţei, încât „ceea-
ce-fiinţează-în-şi-pentru-sine” este înfăţişat nu ca un
gând, ci prin ceea ce nu are subzistenţă în sine, adică
prin „sens recuperat readus în noi dintr-o presupusă (de
mine) mitologie” (p.98), glosează însuşi autorul, prin
vocea pictorului Eduard Bazon „atacat de dinlăuntru” şi
decis, după moartea iubitei sale soţii, Rose Marie,
41
într-un stupid accident de avion, să experimenteze
învingerea limitelor, iluminarea divină sau „un
purificator katharsis” capabil să-l transforme într-un
„pustnic fără profeţii”. Cui prodest asemenea pustnici?!
O întrebare de tipul „La ce bun poeţi? (Heidegger)
Tocmai această „ordine implacabilă” a morţii
i-a influenţat „esenţial”, pictorului, „transcendenţa mea
istorică”, cum notează chiar El, pe 8 septembrie într-un
(pseudo)jurnal – viitorul „manuscris” găsit de Toby
Vianu, impresarul şi nepotul său - de (auto)exilat pe o
insulă pustie din Pacific. Desigur că nu poţi să nu-ţi
aminteşti de Paul Gaugain care s-a retras în Tahiti, fără
să fie atins însă de blestemul scrisului şi fără să-şi
autoimpună interdicţii ivite doar pentru a fi încălcate!
Nu ştii dacă Daniel Corbu îşi propune să scrie un roman
sau un eseu, deşi el se acoperă cu spusa lui Forster,
„povestea e umbra oricărui gen literar” (v. „Două foi de
început”, p.8). De reţinut: doar „umbra”! În opinia
noastră, citim un roman eseistic, un document
postmodern „de întregire a biografiei unui mare artist”
(v. „Un preambul necesar”, p.5), în primul rând chiar a
biografiei interioare a lui Daniel Corbu, ce ar putea
spune fără să greşească: Eduard Bazon sunt Eu plus
„înţelepciunea de-a accepta ce nu se poate schimba”.
Dar să ne întoarcem la povestea alter-ego-ului lui D. C.,
care a trăit aproximativ şapte ani pe o insulă, un
analogon al Lumii, învingându-şi frica, sentimentul de
„lagărofobie,” fatalitatea destinului şi teroarea
amintirilor.
Începând cu cap. II, „Adevăratul stăpân al
insulei, dragonul meloman”, (p.20), scris în 9
septembrie, fiul preotului Bazon din Frumoasa, ce „are
patru babe la slujbă şi-un şarpe în altar”, prin plecarea
definitivă „cu bilet fără întoarcere, ca în moarte”, ne
obligă prin idei, stări,interogaţii, mirări emanate din
„poveşti semnate de Mircea Eliade, Frazer sau
Couchoud” să ne amintim împreună cu Elytis:
„Doamne, cât albastru cheltuieşti ca să nu te vedem!”.
Am inclus în demersul critic, mirarea poetului grec nu
atât pentru a potenţa poetica tainei omniprezentă în
întreaga scriitură, cât spre a sublinia voinţa naratorului
„Insulei Dragonului” de a-l vedea în infinitul „albastru”,
pe Dumnezeu, adică de a ne înţelege semnele/
simbolurile prin care comunicăm, mai filosofic, prin
intermediul cărora ne refacem permanent legăturile
vizuale şi intuitive cu migraţia în cerc a Lumii pierdute,
pe care autoexilatul o reface cu ajutorul lui Hans,
„tâmplar ca Iosif, tatăl lui Iisus, numai că nu în lemn, ci
în termopane”. JANUVIA – în esenţă o ars poetica
atemporală – are tocmai funcţia acestei restituiri ce ne
permite saltul în lumea realului nevăzut, „a tot ce scapă
privirii”. Nu trecem mai departe, până nu deschidem
seria/ suita de întrebări: de ce dragonul (meloman?) este
stăpânul insulei? Pentru că reprezintă monstrul
primordial, întruchipare a haosului,? (Să nu uităm,
acelaşi Daniel Corbu este autorul antologiei
Documentele Haosului) Pentru că este legat simultan
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
de pământ, apă, foc şi cer? Pentru că este păzitorul
comorilor ascunse, simbol al forţei, stăpân asupra
ciclurilor vieţii?
Nu întâmplător, în romanul ascezei scris de cel
ce primeşte Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei
Române, pentru antologia, ediţie critică, Eonul Marelui
Desant, 2009, ficţiunea/ aparenţa are un conţinut
cognitiv cuprins într-o formă de clepsidră sacră – 33 de
capitole cu titluri aparent explicative, în realitate
metonimii, plus două „foi disparate” puse „la început” şi
câteva note personale extrase „din studii de asceză şi din
practicile yogine” – cu semnificaţie şi semn care spune
mai mult decât arată. Lumea fizică a Januviei este în
fapt o imitaţie tehnică a secolului XXI, o completare la
insula lui Daniel Defoe, 1700; ea ne vorbeşte asemenea
unei metafore vii, într-un limbaj figurat. Suprafaţa ei,
aproape un ha. (97.050 metri pătraţi) ascunde un
conţinut enigmatic, aproape magic. Pare să fie
transfigurată teza lui Heraclit: „naturii îi place să se
ascundă”. Şi o face bine, asemenea omului! Este
insinuată teza că întreaga materie are o memorie
spirituală, de care noi oamenii nu ţinem cont. Violarea
identităţii lucrurilor, scoaterea acestora din suveranitatea
propriei identităţi de către lucidul narator are drept scop,
sub „vibraţia îndoielilor”, actualizarea capacităţii lor
semantice.
Cap. III scris pe 17 şi pe 19 septembrie cu un
titlu „Singurătatea ca dat natural. Valea Şerpilor.
Săculeţii cu margosa. Cizme lungi din piele de taur”
clarifică tipul de asceză ales ce „nu înseamnă o negare a
civilizaţiei”. Dimpotrivă! Eroul ce-şi dăruieşte viaţa
„propriei asceze” începe să creadă în „condiţia
sacerdotului ascet, curăţat de praxisul şi capcanele vieţii
cotidiene şi în forţa rugăciunii întru fortificarea sinelui”
(p. 31), îşi aminteşte practicile budiste din
Panciatantra, Ramayana şi Rig Veda, pentru a se
convinge că asceza/ traiul în singurătate te fortifică,
implică Biblia spre a ilustra cum „Cuvântul devine
cuvinte”, cum „a lui Dumnezeu rostire” se poate
transfigura în „Trup euharistic” etc. Toposul Lumii-
carte bazat pe semantismul Cuvâtului, „ca la început”,
în vederea sugerării unor semnificaţii arhetipale şi
misterioase. „Misterul e sufletul cosmic pe care nu
suntem în stare să-l percepem din cauza limitelor
noastre pământeşti”, pare să fie convingerea
autoexilatului. Aceasta pare să fie şi intenţia autorului
care face indirect apologia insulelor, deşi susţine
contrariul. Cum? Adăugându-le „marca personalităţilor:
Samos şi Crotona sunt legate aproape ombilical de
Pitagora, Lesbos de Sapho, cea mai mare poetă a
antichităţii, Cnossos de Epimenide, maestrul riturilor
cataharhice, Creta, insula tradiţiilor ezoterice (…). Dar
insula insulelor, insula singurătăţii binecuvântate este
Patmos. Prin apostolul ascet şi stâlp al creştinătăţii,
Ioan, a devenit locul de naştere al Apocalipsei. O insulă
învăluită în mister, pentru că aici a avut loc Revelaţia,
adică descrierea unei iniţieri creştine. Ştiu că în limba
42
germană la mai mulţi traducători apare „Revelaţia lui
Ioan”, ceea ce e corect pentru că apocalipsa înseamnă
revelaţie, dezvăluire, viziune” (pp.116-117). Întrebarea
care urmează: „Poate semăna Januvia cu insula
Patmos?” trădează forţa mitologică a insulei pe care
fiecare o poartă în sine şi mesajul poetului D. C.:
„fiecare om poartă în el o părticică a sufletului lumii
care încearcă descifrarea sufletului cosmic”.
Capacitatea infinită de simbolizare proprie
Januviei şi lucrurilor de pe aceasta, foarte multe aduse
de Toby, cu elicopterul din Australia, ţine de
permutabilitatea lor în sisteme de simbolizare diferite,
încât multiplicarea identităţilor nu este decât multipla
racordare la registre tematice la motive şi simboluri
diferite: insula, comoara, peştera, dragonul, turturica,
mirabilul şopron, osemintele naufragiatului necunoscut,
Valea Şerpilor, Pavilionul Purei Singurătăţi, Dumnezeu,
Moise, Rose Marie, Dalai Lama, margoza, scările,
Tibetul, Parisul, hazardul, Faust, cadavrul rătăcit pe
Oceanul Pacific etc. Altfel spus, la identităţile fizice
finite de pe Januvia şi din Lume, Daniel Corbu le opune
prin simbolism, calitatea infinită a asociativităţii lor.
Acţionează efectul asemănărilor şi al corespondenţelor,
dar şi al demonului ce îi îndeamnă pe artişti (cu
predilecţie!?) să „spună mereu că fiecare lucru e
altceva”. Desigur, corelaţiile posibile între lucruri,
fiecare cu oricare altul – pe acest principiu se bazează
poetul Daniel Corbu – care sunt, desigur,
incomensurabil mai multe decât lucrurile din Univers,
ca şi când, cum spune undeva Petru Creţia, „lumea
esenţelor ar fi lacomă de lumea aparenţelor”. Singurul
locuitor al Januviei (aşa să fie?) convins că locuieşte
„într-un abis răsturnat” se întreabă nu doar retoric, dacă
„până acum n-am purtat această insulă cu mine prin
lume”. Cu siguranţă că a purtat-o! Dacă nu ar fi fost aşa,
nu ar fi cumpărat Januvia „ca pe avanpostul Morţii”.
Cititorul va fi observat că semnul plastic al insulei are o
semnificaţie care-l transcende, o semnificaţie iconică pe
care Daniel Corbu o multiplică în fiecare capitol şi pe
care plantează o pădure de simboluri cu un potenţial
inepuizabil de energie semantică, alimentat de eternul
conflict „între ştiinţă şi religie”. (v. „Câteva însemnări
disparate pe foile de final”, pp. 301-308, fragment din
cartea lui Albert Einstein, Dumnezeu vs. Ştiinţa, 1921).
Premeditat, autorul situează romanul ascezei
(subliniem, nu al ascetului cum s-ar putea înţelege la o
lectură superficială) sub o dublă grilă hermeneutică. Pe
de o parte cele treizeci şi trei de capitole ce tind să se
închidă în procesul de fixare a „morţii fără rest” (v.
„Secretul pregătirii sapienţiale pentru viaţa de apoi.
Moartea fără rest”, pp.283-298). Pe de altă parte lectura
univocă este înlocuită cu lectura plurivocă ce se bazează
pe tendinţa de dezvoltare a oricărui simbol. În general
este recunoscută suveranitatea pactului dintre artist şi
operă ce duce la o lectură univocă a „Insulei
Dragonului”, încât lectorul poate întocmi un util
dicţionar al „limbajelor pierdute” capabil să limiteze
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
tendinţa de dezvoltare naturală a oricărui simbol, cred
eu, în maniera în care interpretează Mircea Eliade (un
mentor, se pare, al lui Daniel Corbu?) simbolul sacru:
dezvoltarea acestuia are loc în limitele semantismului
originar/ imaginii (v. capVII, p.67). Altfel spus nicio
modificare istorică a unui simbol (v. cap. XII, p.102) nu
modifică structura simbolismului imanent.
23 septembrie – IV. „Păsări în sejur. Sălbaticul
festin. Prima furtună” – pictorul, un erudit, îşi
reaminteşte – teroarea amintirilor nu poate fi învinsă -
de unde cunoaşte turturica diamant (din „Cîntarea
cîntărilor”, din Robert Chester şi desigur din poemul lui
Shakespeare „The Phoenix and the Turtie”), încearcă
„liniştea singurătăţii şi singurătatea liniştii”, suferă de
acrofobie cronică, constată potenţarea poeziei Januviei,
rămâne interesat de „realitatea spiritului”, îşi notează
ideile mai vechi, „după care la originea universului se
află elanul unei conştiinţe pure, conştiinţa divină şi că
întreaga materie are o memorie spirituală”, face
plimbări „de imbecilitate curativă”, stă de vorbă cu
Parsifal/ Marele Dragon pe care-l umanizează cu
„Nocturnă” de Chopin etc., adică transformă Insula
Dragonului într-un „living simbol”, cazul-limită
semiotic, când semnul îşi păstrează identitatea prin
schimbare. Astfel, cititorul este atras în sfera
indeterminării principiale care guvernează drumul
ascezei ce pune accentul pe mister, pe modul de
proliferare a lecturilor infinite, pe latura de inefabil şi
incomensurabil ce-i scapă naratorului ce se povesteşte
pe sine, surprins că două lucruri l-ar putea schimba
esenţial: frica de tot şi de toate şi lăcomia de absolut!
În „30 septembrie” ia hotărârea să picteze din
nou, demonstrând că ut pictura poesis, iar în „3
octombrie”, prin implicarea oniricului (v. cap.V. „Visele
ca prelungire a vieţii. Yamaha şi peştii. Sunt eadum
omnia semper”) se insinuează tot mai agresiv
sincretismul simbolic, îşi face loc principiul polivalenţei
mitului privatizat şi, în numele lui, al posibilelor
interpretări nelimitate. Obligând semnul/ simbolul/
ideea să ceară, nu să ofere o interpretare, Daniel Corbu
îşi ameninţă – estetic vorbind – cititorul inocent, ce
crede că a întâlnit o carte de aventuri, cu blocajul
hermeneutic, vorbindu-i despre ştiinţa sufletului, ideea
dezmărginirii, de traversarea într-o singurătate
discutabilă (nu ştiu dacă mai eşti singur când pictezi,
scrii, beneficiezi de toate cuceririle civilizaţiei secolului
XXI, şi îi poţi visa tablourile lui Chagall, Dali etc.) a
„utopiei dorinţei”. Această situaţie atipică survine din
faptul că autoexilatul, primul hermeneut al insulei-semn,
este el însuşi un semn ce locuieşte „într-un abis
răsturnat” (v, cap. VI, p.57), vrea să se întâlnească „cu
Dumnezeu, Marele Arhitect şi să-i pună câteva
întrebări” (p.12), caută sensurile limbajului simbolic
pierdut, organizate în suprastructura spirituală a Lumii.
Dacă la Homer, „sensul drumului” este „necunoscutul”,
pentru Tezeu şi „acasă”, pentru Ulise, Eduard Bazon se
43
percepe un Janus bifrons, asumându-şi ambele sensuri!
Necunoscutul se află întotdeauna acasă! Adică, în noi…
Posibilul blocaj hermenetic, insinuat, în opinia
noastră, programatic în „romanul ascezei”, pe care ar
putea să-l trăiască cititorul inocent, îşi află rădăcinile în
faptul că fiecare simbol trimite dincolo de el, dar şi în
participarea mistică a locuitorului din Pavilionul Purei
Singurătăţi, la imaginarea afectivă a „marilor mituri”:
erosului, thanatosului, interdicţiei, dragonului,
apocalipsei, prieteniei, timpului, comorii, creaţiei etc. şi,
nu în ultimul rând, în „Religia lui Buddha, religie a
interiorităţii şi a iluminărilor” care susţine că „în fiecare
om se află o amprentă divină care aşteaptă să fie
descoperită”. Teoria interiorităţii, scumpă oricărui artist,
pleacă de la utopia că tot ce „e înafara noastră e iluzoriu,
efemer” (v. 28 octombrie, VII. „Două luni pe insulă.
Călătorii interioare. Darma şi Karma. Draco volans,
şopârla cu aripi”, p.62). Naratorul omnipotent,
omniscient şi ubicuu ştie că mitologiile europene,
asiatice, sud-americane etc. interferate în alchimia
„manualului de asceză” sunt în realitate depozite de
sensuri ce se cer actualizate, tocmai pentru că sunt
aşezate pe un teren epic de factură religioasă.
În cazul primului roman al poetului Daniel
Corbu (Plimbarea prin flăcări, 1998; Preludii pentru
trompetă şi patru pereţi, 1992; Spre fericitul
Nicăieri, 1995; Cântece de amăgit întunericul, 1996;
Manualul Bunului Singuratic, 1997; Duminica fără
sfârşit, 1998; Cartea urmelor,2001; Evanghelia după
Corbu şi alte poeme, 2006 etc.) mitologia are valoarea
unei structuri apriorice, ce asigură existenţa spaţiului
intersubiectiv, care permite cunoaştere de tip artistic.
„Januvia” confirmă teza că mitologia topită în scriitură
este ficţiunea (in)conştientă a unei rase, dar şi invenţia
autorului contaminat de Dante, Shakespeare, Cervantes,
Goethe, Eliade, Cioran etc. Cele 33 de capitole
sugerează preluarea liber-estetică a miturilor,
simbolurilor, eresurilor, credinţa poetică/ poietică a
pictorului – simbolul etern al artistului – pentru care
transplantul mitologic nu exclude inadecvarea,
incongruenţa şi incompatibilitatea. Aşa s-ar putea
explica impresia de „abis răsturnat”, deoarece
transplantul mitologic migrează din comunitatea
culturală – de conştiinţă – către comunitatea religioasă –
de credinţă.
Când notează pe 10 noiembrie în caietul „de
format aproape A3, legat în piele”, cap. VIII. „Cătina
albă. Melancolia ca rană a frumuseţii. Apocalipsa după
Olive,”, p.67, pictorul, repet un alter-ego al poetului
Daniel Corbu, ajunge la concluzia că „tot ce vine din
tine cu credinţă, sincer, puternic e salvator de tine.
Salvarea ta eşti Tu”. Simbolismul artistic este
primordial în receptarea Januviei, care nu înseamnă
ataşare oarbă de semn şi de puterea/ fascinaţia lui
magică, ci intersubiectivitate şi interferenţă între un
spaţiu religios şi unul cultural-profan, ce are ca
principală funcţie diversificarea spaţiilor de
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
expresivitate şi a codurilor supralingvistice (v. cap. IX.
„Avanpostul morţii. Arta fugilor şi arta refugiilor…”,
p.76). Sincretismul simbolic de proporţii homerice,
„orgoliul memoriei” celui ce încalcă interdicţiile
(auto)impuse, mai ales, aşteptarea şi scrisul, „iubirea
care mişcă sori şi stele”, teroarea absenţei etc.
potenţează criza hermeneutică, încât spontaneitatea
descifrării semnificaţiilor simbolice nu mai este cu
putinţă! Miercuri 21 noiembrie când notează cap. X.
„Absenţa ca teroare. Lilieci de mâncare. Comoara din
peşteră”, p.88,, Eduard ajunge la concluzia că în insula
sa aurul descoperit, nu are nici o valoare. Lucrurile au
doar valoarea pe care le-o acordăm!
Nu e greu de observat că „romanul ascezei” cere
un lector eficient/ competent capabil să stăpânească un
cod cultural universal, capabil să traducă mitologia
asimilată şi recreată neostentativ de Daniel Corbu, în
condiţiile exploziei informaţionale şi a contaminării
unor spaţii culturale atât de diferite, încât configuraţia
postmodernă a statutului ideatic al scriiturii are aerul
suspect al unei glosse postmoderniste. Geneza
tradiţională a universului simbolic al romanului exotic
Januvia la care au participat doar frânturi de coduri şi
„ruperi” motivate subiectiv, urmând poetica tainei îi
asigură scriiturii un statut enigmatic, sacru,
condamnându-l la un ezoterism în marginea căruia se
pot brodi infinite lecturi şi tot atâtea argumente pentru o
„operă deschisă”, în care semnele apar şi dispar când te
aştepţi mai puţin (v. însemnările din 28 noiembrie şi 1
decembrie incluse în cap. XI. „Interminabile furtuni.
Fascicolul de lumină. Contele de Saint Germain şi
Laboratorul alchimic”, p. 95, unde naratorul include în
text, deloc întâmplător, triunghiul simbolic, aparent
incompatibil: Einstein, Faust şi contele de Saint
Germain, dar şi pe controversatul Dracula). Autorul
romanului pe care cititorii de poezie îl cunosc din
volumele: Refugii postmoderne, 2007; Apocalipsa de
fiecare zi, 2009; Poftiţi, Domnule Kafka, 2012; Noi
veşti despre pasărea oarbă Dali, 2012; Ferestrele
oarbe, 2016 etc. intuieşte că a dispărut, dacă a existat
vreodată!, spiritul obiectiv capabil să creeze coduri
(supra)lingvistice unitare şi un spaţiu unic de
expresivitate universal decodabilă, încât ocultarea
sensului bazată pe cultul indeterminării, dar şi pe
recunoaşterea deschisă a noului statut al literaturii ce a
pierdut contactul cu idealului şi transcendenţa se
impune parcă de la sine.
Să însemne oare pentru scriitorul D. Corbu
retragerea în spatele unei „morfologii” fără denotat real,
negativitatea propriului parcurs al „romanului ascezei”,
abdicarea (ne)ipocrită de la ontologia pădurilor de
simboluri semănate în scriitură, „dincolo de logică şi
cuvinte”, cum ar spune Buddha? Se refuză în principiu,
romanul Januvia, receptării/ traducerii şi explicării?
Oricum cititorul este obligat să opteze între ocultarea
sensului (închiderea Textului în negativul semnificaţii)
sau în teoria „operei deschise” ale cărei origini se află în
44
distincţia făcută de Goethe între alegoria legată de
univocitate şi simbolul ce acreditează şi potenţează
plurivocitatea „fantasmagoriei” lui Eduard Bazon!
(continuarea în numărul următor al revistei)
*Daniel Corbu, JANUVIA. Insula Dragonului – romanul
ascezei – Editura Princeps, Multimedia, Iaşi, 2017
Cristina ȘTEFAN
CEZARINA ADAMESCU-
TETRALOGIE MARIN PREDA
Patru volume despre viața și opera lui Marin
Preda, scrise în anii 2014-2015 de Cezarina Adamescu,
pot constitui o întreagă ediție critică, dar și o
monografie amplă, romanțată, a celui mai iubit prozator
român din veacul trecut. Pentru Cezarina Adamescu, ea
însăși un scriitor de anvergură, prolific și dedicat
scrisului cu întreaga viață, Marin Preda a rămas „o
personalitate titanică, ce constituia pentru mine un
model”.
Fără tăgadă, cărțile Cezarinei Adamescu, dar și
articolele de critică, bibliografia și comentariile cu
referire la integrala Marin Preda, denotă nu numai
pasiune pentru opera predistă, dar și știința teoriei și
istoriei literare care l-a așezat pe scriitor în panteonul
nemuririi.
Privind înapoi cu speranță - eseu monografic
asupra operei lui Marin Preda, Editura InfoRapArt,
2014, începe cu confesiunea autoarei în Scrisul ca
temei de rămânere care motivează acest demers critic
în cele mai sincere și juste mărturisiri:
„Cert e că m-am lăsat prinsă în această aventură
livrescă, fără să-i pun graniță sau limite. Ce-a ieșit?
Ceva ce nu bănuiam la început când am scris recenzia la
cartea lui Sorin Preda despre Moromeții. Ultimul
capitol. Ea a fost țâțâna, bobârnacul care m-au propulsat
în lumea fascinantă a cărților pe care le-am avut la
căpătâi toată copilăria, toată adolescența, toată
maturitatea și începutul acestei senectuți la care mă
aflu”. Volumul cuprinde povestea Moromeților în
tandem cu viața reală a scriitorului, remarcabilă fiind
documentarea autoarei pe mai multe planuri biografice,
extrasele din cronicile vremii fiind comentate,
coroborate, deslușite. Începând cu date necunoscute
marelui public ale filmului Moromeții al lui Stere
Gulea, cu premiera în 1987, până la argumentarea și
analiza caracterului scriitorului Marin Preda (bunătatea
și dreptatea lui erau copleșitoare), Cezarina Adamescu
reușește o cronică a vieții scriitorului din mai multe
planuri biografice și critice.
Unitatea acestor direcții diferite de analiză și
studiu va fi fost demonstrată la finalul volumului. Dar
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
până acolo iată câțiva vectori din analiza rodnică a
Cezarinei Adamescu intitulată modest „eseu
monografic”, dar cu certe caracteristici ale unei ediții
critice complete, exegetice. Tematicile dezvoltate
cuprind:
- Memoriala lui Sorin Preda, Moromeții.
Ultimul capitol – „o forță extraordinară a
evocării”, cu un limbaj „plin de umor și de
tâlcuri pe care doar siliștenii le înțeleg”.
- Marin Preda - o conștiință a neamului. 34 de ani
fără cel mai iubit dintre pământeni - omagiu
scriitorului de neegalat încă pentru că ajungea la
esențe, „prin amănunte, prin detalii
semnificative, prin nuanțe de interpretare,
ajungea la timp potrivit la miez, la fundamentul
problemei tratate”.
- Dinamica lumii lui Marin Preda, fiind
„observator neobosit al comportamentului
oamenilor, pe un tărâm miraculos care este satul
moromețian”.
- Personajul Moromete, „poarta de intrare a lui
Marin Preda în lumea literară”.
- Considerente la recitirea romanului Viața ca o
pradă.
- Critica despre opera predistă.
Întreaga structură a cărții Privind înapoi cu
speranță este fundamentată pe analiza dublă realizată
de autoare: caracteristicile scrisului lui Marin Preda și al
impactului său asupra epocii contemporane literare, dar
și Omul Marin Preda, în relaționare cu scriitorii și
criticii epocii.
Un alt aspect semnificativ ar fi metoda romanescă
a volumului, viața și opera lui Marin Preda sunt decelate
auctorial de un personaj central, autoarea, de aceea
epicul are nuanțe de povestire, focusată pe mrejele și
uimirile Cezarinei la lecturile reluate acum, la vârsta
maturității intelectuale și privindu-și mentorul,
înțelegându-i scrisul, cu ochi de profesionist.
Este în această carte un anume entuziasm de
cititor profund marcat, iar celelalte trei volume dedicate
lui Marin Preda vin să întregească acest demers
lăudabil.
Tot în anul 2014, Cezarina Adamescu tipărește al
doilea volum dedicat, sub titlul Marin Preda - un
drum al memoriei, la aceeași editură InfoRapArt,
subtitlu: eseu memorialistic - partea a II-a. Memorie,
neuitare, comparabilitate, admirație sunt cuprinse în
explicații sincere, dar devotate acestui prozator: „Cu
Marin Preda s-a întâmplat următorul fapt: i-am citit în
tinerețe operele de maturitate, operele scrise
aproximativ la vârsta mea de acum. M-a subjugat, m-a
cucerit.” Iar eseurile, recenziile, comentariile la opera
lui Marin Preda vin să alcătuiască o bibliotecă în
rezumat a acestor lucrări, sub auspiciile unei admirații
profunde pentru, așa cum declară autoarea, „reperul
fundamental și modelul suprem al creatorului total și
nedisimulat”.
45
Aici, recenziile își accentuează caracterul
romanesc al comentariilor, ca și cum autoarea retrăiește
scrisul prozatorului, o lectură caldă, participativă,
transformând recenzorul și recenzatul într-un tandem
literar.
La cartea Jurnal intim. Carnete de atelier,
publicată la Cartex Serv în 2007, cu o prefață de Eugen
Simion, analizele se axează mult pe omul Marin Preda,
pe trăirile sale sufletești, pe opțiunile sale sentimentale:
„Adâncindu-ne în lectura acestor pagini confesive,
întâlnim un Preda bântuit de îndoieli și neliniști, dar, în
același timp, puternic, de o luciditate extremă,
analizându-și, fără să se cruțe, toate trăirile, toate
intențiile, întorcându-și sufletul pe toate fețele.”
Continuând cu Carnet de atelier al romanului
Risipitorii și Delirul - între vocație, aspirație și
inspirație, finalizând volumul cu Arta naratorului în
Marele singuratic, Cezarina Adamescu reușește în
acest al doilea volum un adevărat manual de literatură,
din care s-ar putea foarte bine constitui subiecte
comentate la orice examen de bacalaureat sau
universitare, întrucât bibliografia este bine
exemplificată, limpede folosită, iar reperele punctate
sunt borne pe itinerarul operei lui Marin Preda, explicite
și evidente.
Încă două volume: 35 de ani fără Marin Preda
și În așteptarea lui Moromete, editate în 2015,
întregesc ediția critică în discuție, tetralogia însumând
peste 1000 de pagini și vin, printre alte sute de creații
dedicate marelui prozator, să sporească viziunea amplă
și, de ce nu, grandioasă, asupra acestei personalități
extraordinare a literaturii române, Marin Preda.
Această ediție critică, de 1000 de pagini, strânge
bună parte din ce s-a scris despre Marin Preda, dar
predomină părerile personale ale autoarei. Chiar în
cartea În așteptarea lui Moromete, unde autoarea
pornește de la volumul nepotului de frate, Sorin Preda,
Moromeții. Ultimul capitol, tonul romanesc ne
deschide viața interioară, sufletul lui Marin Preda, iată,
la a doua privire, prin ochii celui care este rudă de sânge
cu mare prozator.
„Și pentru că nimeni nu știe a reda mai fidel
tăcerile pline de tâlc, ezitările, atmosfera rurală din
Siliștea-Gumești, lumea satului moromețian, așa cum a
fost ea odinioară, pe vremea când salcâmul nu era tăiat
și vândut lui Bălosu și nici rumoarea și verva politică
din fierăria lui Iocan nu s-au stins încă, iată că Sorin
Preda s-a încumetat să le aducă înapoi, pentru o vreme
și pentru încă o vreme și pentru toate vremurile care au
fost, care sunt și care vor veni, dacă Timpul va mai
avea puțintică răbdare cu oamenii.”
Creația culturală a Cezarinei Adamescu
consacrată vieții și operei lui Marin Preda, scrisă dual,
romanesc și documentar-informativ, reprezintă un vârf
de erudiție în opera scriitoarei, un punct culminant în
îndelungata sa carieră literară. Opiniile sale estetice, dar
și rezultatele unei atente cercetări documentare pot face
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
subiectul unor aplicații atât teoretice cât și practice în vegetalul, adică tot ceea ce este peren și, în același timp,
literatura de specialitate, ori de aceea, lucrarea se în mod paradoxal, efemer, poate pentru că, în
încadrează perfect la interesul didactic. O felicit și îi mentalitatea de tip asiatic, orice sfârșit marchează o
mulțumesc și eu, cu modestie, pentru această completă trecere spre o altă viață, moartea fiind lipsită de
lecție de dragoste față de cultura română. dramatismul cu care o înveșmântează creștinismul
occidental. Viețile succesive ale plantelor, moartea și
Nota bene: sunt foarte legată de această excepțională reînvierea sunt teme favorite, care pot fi extrapolate și la
lucrare: Sae Preda, fratele uriașului scriitor, a murit aici, nivel uman: „tălpile ude -/ prin pânza de păianjen/
la Bacău, înmormântat prin grija unor rude dragi, în foșnetul ierbii” sau „templu-n ruină -/ pe locul altarului/
cimitirul din Cartierul CFR. La înmormântare nu a fost lumânărele”.
nimeni dintre scriitori, nici rude, deși mai are rude parte Orice haiku prezent în volum conține imagini
din intelectualitatea băcăuană. Când i-am aprins grațioase, elaborate, toate având concentrația
lumânarea m-am gândit la Marin Preda, la fiii lui Sae parfumului păstrat în flacoane mici: „cuburi de gheață -/
Preda, Sorin și Marin, cel de-al doilea fiind înmormântat soarele topindu-se/ în vinul rose” sau „noapte de taină -/
tot la noi, la Bacău, în Cimitirul Central. O floare pentru prin aripi de fluture/ lumina lunii” și exemplele ar putea
acești neștiuți urmași ai Moromeților, flori multe pentru continua. Alături de elemente care sugerează
cea care i-a adus în nemurirea cuvântului scris, Cezarina nemișcarea, stabilitatea, apar elemente-simbol ale
Adamescu. fragilității, ale mișcării vaporoase spre înalt: „„desculți
prin iarbă -/ puful păpădiilor/ prins într-un sărut”. În
acest haiku care amintește de un titlu de film, trimiterea
la dans, la plutire, la zbor, dar și emoția încorporată în
Valeria MANTA TĂICUȚU doar câteva versuri sunt suficiente pentru a crea
atmosfera de vis cu ochii deschiși, tipică dragostei din
toate timpurile.
Fascinația formei fixe Nenumăratele premii pe care nu numai Genovel-
Florentin Frățilă, ci și mulți alți poeți români le-au
Să scrii haiku în plin postmodernism, când gustul
obținut la festivalurile internaționale de haiku explică
artiștilor, dar și cel al publicului se circumscriu unui
doar parțial talentul celor care scriu și receptivitatea
univers personal aparent deschis, dar lipsit de noblețea
juriilor la acest tip de poezie cu formă fixă;
marilor trăiri, poate însemna sinucidere curată. Cui îi
popularitatea de care se bucură această specie lirică se
mai pasă de poemele ultrascurte, de numai 17 silabe, în
datorează, probabil, mai puțin respectului față de
care referirea la un anotimp este mai importantă decât
regulile prozodice și mai mult faptului că, spre
referirea la propria sexualitate sau la propriile inhibiții
deosebire de poeții din veacurile trecute, cei de astăzi
morbide? Și totuși, iată cum debutează volumul: „iazul
încearcă să depășească limitele și să dea frâu liber
înghețat - / tremurând într-o copcă/ un banc de stele”.
imaginației. Îmbogățirea tematică, modalitățile noi de
Concentrată, starea de neliniște, nevoia de desprindere
trecere de la micro la macrounivers, sugerarea unor
din planul terestru pentru a accede la astral par mai
strări de spirit profunde, toate aceste și încă multe altele
convingătoare decât zeci de texte așa-zis lirice, simple
par a fi vinovate și de popularitatea poemelor haiku, și
plaje narative, de altfel, confecționate și publicate de
de obsesia pentru ele a unor poeți capabili să scrie și
contemporanii lui Genovel-Florentin Frățilă. Nelipsitele
altfel, și altceva.
trimiteri la anotimpul în care este compus poemul haiku
Genovel-Florentin Frățilă spune mult în cuvinte
– primăvară („calde adieri – orbul pipăind atent/
puține, forma concisă a poemelor potrivindu-i-se cel
mugurii pe ram”), vară („Marea Galbenă -/ prin lanul de
mai bine: „aripi pereche -/ limita de zbor e/
rapiță/ vântul jucăuș”), toamnă („poem de toamnă -/ o
nemărginirea”. El îmbină abstractul cu elementul
frunză și umbra sa/ contopindu-se”) sau iarnă („ninge
concret, sentimentul cu detașarea de sentiment, privirea
ca-n povești -/ vechea cabană are/ acoperiș nou”)
înăuntru cu privirea spre cer și reușește să-și convingă și
reprezintă, de fapt, o ieșire din roata anotimpurilor, din
să-și încânte cititorul: „vreme de seară -/ peste albul
timpul terestru limitat, și intrarea într-un timp astral.
penelor/ culoarea mării”.
Trecerea de planul teluric la cel cosmic nu presupune
doar trimiterile la timp, ci și la spațiu, în orice haiku
* Genovel-Florentin Frățilă; „Șirul lui Fibonacci”,
fiind prezentă, în imaginarul poetic, atât coordonata, cât
Rafet, 2016
și abscisa. Dacă livada, pontonul, valul etc. sunt situate
pe orizontală, întotdeauna în poem vor apărea zborul,
treptele, privirea spre înalt: „ponton părăsit -/ doar
vântul mai mătură/ vechile trepte” sau „vechiul șevalet -
/ amurgul întârziat/ pictează norii”.
Genovel-Florentin Frățilă respectă tematica
milenară a poemelor haiku, alegând mineralul,
46
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
plutești cu jumătăți de amintiri pe felii de pâine? Tu
dormi, nu știi că ești moartă." Nu a fost să fie..., putem
Octavian MIHALCEA spune într-o liniște totuși suspectă. Estetismul vibrează
în sensul marilor așteptări salvatoare: „În grădina cailor
AMINTIREA ARIPILOR sălbatici rotunjești romanțele cu marea brăzdată de
aspirații." Dincolo de orice amănunt, fascinația
Cel mai recent volum de versuri al lui Dan Călin, totalității. Amintirea aripilor va persista întotdeauna,
Vise în suflet de clopot, atrage atenția printr-un evident odată cu evanescentele semne ale divinității. Să
elan moralist conjugat cu propensiuni filosofice, fiind evidențiem următorul vers, rezonând expresionist, chiar
urmărită revelarea de noi și noi orizonturi. Intervin nietzschean: „Incontestabil, ca un peisaj de iarnă, marea
(re)puneri în discuție ale unor teme deja asumate la se varsă-n tine." Totuși, este fascinantă complexitatea
nivel colectiv, cu accentuări metaforice care au o funcție încercărilor vieții. La numite intervale, starea poetică
deosebită, de multe ori aproape iconoclastă. Tușele populează arealuri fondatoare, în vederea unor radicale
poetice se pretează la variate interpretări. Câteodată, evaluări: „Chezaș al credinței în oameni, martor al
regimul oniric activează primordialitatea apei: „Vise contopirii, reinventezi marea." Se preconizează mari
crestate-n oameni înalță marea pe corabie. Spre festinul eliberări ce ar trebui să conțină răspunsurile.
de suflete!" Rememorarea copilăriei va fascina mereu, Comuniunea cu ceilalți are un rol special la nivelul
pe fondul încercării de autoedificare, problematic fundamentelor cărții. „Imaginația colectivă"
demers ce presupune descinderi labirintice. Vârsta influențează dorințele. Prezenta concluzie adâncește
începutului se dovedește, la un nivel, nepieritoare. paradoxurile: „Rămân doar gândurile, rămân doar
Umbra posedă și aici o funcție aparte. Soarta intră, frunzele; ceea ce rămâne nu există." Viziunile lui Dan
cumva inevitabil, în zodia enigmei. O posibilă maximă Călin sunt inscriptibile unei arhitecturi eterogene având
existențialistă, ilustrând aruncarea în lume: „Nemuritor, în proximitate abisul și nemurirea, viața aproape ratată
ca orice copil, îți încerci norocul trăind." Ca o și înțelepciunea.
corespondență mai mult sau mai puțin iluzorie, dacă
Mircea Dinescu invoca Proprietarul de poduri, aici
întâlnim „colecționarul de poduri rupte." Dan Călin
operează cu paradoxuri, pe fondul unei ideatici ce
propune imagini puternice. Sunt detectabile importante
accentuări cromatice. Întotdeauna, versurile cărții, în
fond poeme într-un vers, beneficiază de ocultări
asumate auctorial, mistere ce ne sunt propuse spre
decriptare. Particularizant, această voluptate hibernală:
„Când ninge îți poți închipui orice, chiar și că trăiești."
„Trandafiri albaștri pătați de sânge" ilustrează
accentuata latură estetizantă, consubstanțială poeziei lui
Dan Călin. Solitudinea va fi mereu rodnică la acest nivel
artistic. Așteptăm diluvii ale visului, abia descoperite
apropieri selenare. Statura clopotelor devine tutelară, în
diverse circumstanțe sintetizând umbra cu lumina. Ne
situăm „lângă groapa sufletelor aruncate-n mare", mereu
cu gândul la o ideatică maximalizantă. Pe alocuri
intervin accentuate maculări, parcă pentru a sublinia
efectele încrâncenate ale versurilor din Vise în suflet de
clopot. Frânturile de precepte filosofice conferă o
specială anvergură: „Curajul roșului de a se mistui
pentru a transcende este o religie păgână. Nimic
întâmplător." Fluidele interioare sunt de multe ori în
căutarea miraculosului. Uniunea poemului cu clipa
determină necruțătoare irizări cu fior terminal.
Omniprezența sângelui ia valori abisale, pe lângă „pietre
rotunde, pietre pătrate, cercuri închise." Poetul este
animat de ideea transgresării limitelor presărate în calea
idealului. Atipic, dragostea ființează în preajma unor
„oglinzi diforme pe piele." Incompatibilitatea va
guverna intrări ferecate. Lirismul se înscrie, aici, în siaj
thanatic: „Ce-ai zice dacă am umple camera în care

47
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
Tudor CICU
Labirintul poeziei
„Labirintul” căutărilor lui Ștefan Teodor Cabel, cel
care îi „împăiază cuvintele și le pune/ La geamul
iluziei” salvatoare, ca în basmul românesc, este iubirea.
Poemul exorcizare, care deschide volumul din care am
citat aceste versuri, conţine şi cheia descifrării acestei
lumi labirintice cu fapte neînţelese şi susceptibile în
interpretări. Și mai departe aflăm că e „grea calea,
înfometată de adâncuri vindecătoare”. Dar cuvintele,
aceste fire desprinse cu migală, dintr-un ghem al
Ariadnei, sunt ca peștii „în acvariul ochiului flămând de
cărări” de îi împing, tot mai departe de malul spre care
vâslește, cum spune în motto-ul cărții, imaginile, pentru
a integra rostirea poemului în mister.
Cu migală de orfevru, poetul îşi converteşte tot mai
limpezit, un firesc existenţialist al trăirii, într-o matcă
proprie a devenirii prin rostuire. Poemele de dragoste,
sunt acaparate de propria-i amintire şi lasă
(întredeschise) posibile terapeutici simultaneizatoare
care cosmicizează senzaţiile fizice directe. Dar ceea ce
îl definește pe Ștefan Teodor Cabel în cea de-a treia sa
carte de poezie intitulată „Labirintul” (Ed. Brumar,
2017) este amprenta inedită a unui poet de construcție,
lucrând misterios cu cuvintele. Impresia celui care îi va
citi noua sa carte e că începe poemul ca și cum ar
pregăti instrumentele pentru a intra în tainele unei
simfonii mozartiene și îl părăsește în aceeași tăcere cu
care venise: „ai construit, în tăcere,/ Din ochii tăi până
în ochii mei/ Un pod,/ Ca Apollodor din Damasc”
(aniversare).
Vâslind alteori spre poezia confesivă, a
fragmentarismului în redarea trăirilor secvenţiale, a
ipostazelor reflexive de comunicare, a mânuirii
întâmplării, poetul schematizează parabola reevaluând
limbajul poetic spre trăiri mitice: „Nici nu știa că
vânează, între/ Coperte cartonate, morile de vânt,/
Alerga pe câmpia paginii,/ Ritmul verde, iarba, din visul
său tânt” (dulcineea).
Demersul liric din acest volum de poezie e unul de
remonetizare a discursului liric, prin pendularea
continuă între uimirile cotidiene şi căutările civice, cu
scopul de a găsi noi uimiri: „Poezia a ieșit în stradă./ Cu
rochia vaporoasă, de zefir,/ Trecea de la un om la altul
în ochi adânci;/ Fura zâmbete, vise,/ Să le ascundă în ani
neașezați/ în calendar” (întâlnire neașteptată). Teo
Cabel oscilează de pe un prag al rostirii unui gând, pe
un altul întors (pragmatic-intuitiv) la izvoarele Emoţiei
şi Frumuseţii netrucate.
După aria de acţiune a poemelor distingem două
tendințe ale poeziei sale de suflet: prima se valorifică
mai mult prin lirismul imaginaţiei simbolistice uzând şi
de metaforă, a doua se fixează pe text sau pe scriitura
epică. Din acest labirint poetic, cititorul va găsi și
48
drumul spre ieșirea dintr-un labirint asemănător cu cel
descris de eroul lui Dickens din Marile speranţe, cel
„pierdut în labirintul măreţiei. Va răzbi poetul și acest
labirint? „Ca o țigancă,/ Zornăindu-și brățările,/ Cu
ochii pe geam...” (cum spune într-un poem), suntem și
noi.
Poezia ca un colier de rouă
Cu volumul „Colierul de rouă” apărut la Ed.
Editgraph, 2017, Mihai M. Macovei, poet mereu
surprinzător („m-aud murind fără poveste”), ne
dezvăluie un poet nu atât al ideii, cât al fastuosului
scormonitor în cuvinte. Cu „iureșul expresiilor în care
suntem atrași” (după Mihaela Roxana Boboc în prefața
la carte), poetul buzoian biruie încă o dată timpul care
se dilată până încremeneşte să reintre în spaţiul câştigat
după fulminantul debut avut cu „După ochiul trecerii”,
în 1989. Starea ludică („dorm într-un somn de rană”), în
care Mihai M. Macovei gândeşte şi-şi rostuieşte
poemul, face parte din starea în care se petrec acele
evenimente ale percepţiei ideii ridicate pe templul
cuvintelor. Acest ștrengar zgomotos și timid în platoșa
sa este un poet al profunzimilor despicate de apele
cuvântului şi atât de des bătute de vâslele poeţilor care
au generat un întreg evantai de frumuseţi. Clădită în
buchete de câte șase poeme ce urmează unui număr de
nouă scrisori, textele sunt alese ca pentru a destrăma
idei înşurubate în fiinţa misteriosului univers și a
recompune imaginea unui întreg vizionar: „Bucuriile
nu-mi fac niciun bine;/ mai ales când vin atât de rar. Și
când vin,/ mă fericesc până dincolo de lacrimă”
(Înveninat, înveninat). După acest poet, nefericirea n-ar
locui în universul cuvintelor, ci în adevărurile pe care ni
le dezvăluie: „și tot așa flămânzi ca lupii… seara/ vom
murmura vom murmura/ și vom trăi o veșnicie
iubindu-ne/ singurătatea-n doi”. În faţa lucrurilor
terestre, un intermezzo lăuntric îi permite să înainteze
cu uşurinţă către înţelegeri astrale vânate în textura
jocului poetic, ex: „cu zăpada de cerb sub frunte”; „te
voi mușca de sufletul-noapte”; „țipetele singurătății
dansând pe sufletele părinților”; „somnul de pe miriștea
amintirilor”; „te-am hrănit cu frunze verzi/ din dudul
aurit de ger” etc. Metafora poemului închide o tristeţe
iremediabilă a vârstei, salvată cu trecerea timpului în
iubirea şi revenirea la dragostea dintâi: „Nu mă iubi”;
„Dor de dor”; „Ți-am scris în octombrie”; „Întoarce-te”.
De unde şi până unde, rostul omului e să preia
suferinţa unui univers întreg? Când azi, toate pier şi se
tot duc, mor cei pe care i-am iubit, mor şi stelele de nu
mai cad în mări, ca-n alte dăţi, şi nici mările nu se mai
reped spre stele, „numai adolescenții comprimă timpul
într-o dulce rămânere. Numai ei știu că pierdere are
culoarea diamantului.../ Pot trece codrii de aramă”,
glăsuiește poetul Mihai M. Macovei. Şi fiindcă suntem
la final de poveste, nici poeţii nu mai se tânguiesc în
versuri sub cerul devenit ca o fântână de lacrimi în
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
mâinile unui Dumnezu, care ne-ar plăcea să se roage
pentru poeţi şi veşnicia cărţilor lor: „Gerul singurătății
mă strivește sub tălpi./ Iar n-am unde să-mi ascund
țipătul” (sau) „mai puțin știi povestea nu e nouă/
întoarcerea nu-i decât o veșnică plecare” (Nu mă iubi).
Cele nouă scrisori au blândețea graiului moldovean
așternut peste versul lui scris cu „tocul cu penița de
aur”. Dintre ele „…Na!”; „Întoarce-te la plopi”, par
închipuitele scrisori, netrimise, ale unui poet Luceafăr
către preafrumoasa muritoare de pe Pământ. Alteori
rostirea sa e înduioșătoare ca un pulsar trezit din
adormire: „A venit timpul să te îmbrac într-o cămașă
albă” de mireasă, a poeziei. În concluzie: poezia lui are
„ceva-mai-mult” din magia copiilor teribili care au
asaltat poezia cu armele inspirației.
Mihaela MERAVEI
Artă, creativitate, poezie, într-un cuvânt,
Daniela Toma
Conceptul de creativitate este unul
multidimensional și se poate manifesta în multiple
domenii. Din punct de vedere etimologic, cuvântul
creativitate provine din latinescul „creō” care înseamnă
a „a crea, a face”. Cu toate acestea, în limbajul modern
cuvântul „creativitate” a primit accepțiunea pe care o
cunoaștem și în prezent, capacitatea umană de a crea,
abia după sfârșitul perioadei iluministe. Filozofii antici
nu au luat niciodată în considerare conceptul de
creativitate, privind arta ca pe o modalitate de
cunoaștere și nu ca pe un act creativ. Conform
enciclopediei „Wikipedia”, conceptul de creativitate
poate fi definit din perspectiva unor discipline diferite:
psihologie, psihologie socială, științe cognitive, arte,
inteligență artificială, filozofie, economie, management
etc. și deci la multe niveluri distincte: cognitiv,
intelectual, social, economic, artistic, literar etc.
Pentru domeniul artistic, creativitatea este
elementul de bază, cheia oricărui artist care, pe lângă
imaginație și talentul nativ, îl ghidează în desăvârșirea
unei opere reprezentative. Poezia se numără printre
domeniile de elită ale artelor, ea reușind să cuprindă în
câteva cuvinte un întreg univers creator. Poate acesta a
fost elementul hotărâtor, pentru scriitoarea Daniela
Toma, în alegerea numelui propriei edituri, „Art
Creativ”, care, nu doar să-i reprezinte volumele
personale, dar să editeze un număr tot mai mare de
volume al multor autori printre care și scriitori
reprezentativi ai literaturii românești actuale. Așadar,
ultimul volum de versuri al editorului, Daniela Toma,
apărut de curând la editura „Art Creativ” și intitulat
49
sugestiv: „Fragil”, vine să dovedească încă o dată, dacă
mai era nevoie, înalta calitate artistică a acestei tinere
edituri, profesionalismul și respectul pentru carte de
care dă dovadă.
Volumul se remarcă încă de la coperta semnată
de Cristian Ghica, delicat concepută în simbioză cu
titlul cărții. Hârtia de calitate pe care este tipărit alături
de lucrările artiștilor Onu Pavelescu, George Mayer,
Elnaz Abedi, Ionuț Calotă, lucrări care deschid cele
șapte capitole, rotunjesc o carte care emoționează de la
prima filă. Poeta Daniela Toma reușește cu acest volum
să ridice ștacheta propriei originalități. Cartea este
concepută ca o poveste în șapte capitole, poemele, care
nu o dată devin prozopoeme, neavând titluri și
îngemănându-se unul cu celălalt. Epicul care transpare
în versuri, deloc supărător, se împletește în mod ideatic
cu liricul. Titlurile celor șapte capitole: am un tatuaj
permanent pe mine însămi, tăcerea mea nu-mi mai este
de folos, tentațiile se află toate într-o ramă,
prefăcându-se că mă iubește, și a zis femeia…, o Ană
desculță desenează în aer prima ninsoare, trăiesc în
partea frumoasă a lumii, am dinți de flori, sunt ele
însele micropoeme, ultimul capitol: m-au învățat cum să
contez, este o postfață la fel de originală ca întregul
volum. Aș spune mai degrabă că Daniela Toma nu și-a
dorit o postfață la această carte reprezentativă pentru
lirica ei, cu siguranță, ci mai degrabă glasul unor
prieteni care să marcheze finalul cărții sale. Și-a dorit
acest lucru, mai ales pentru faptul că acest volum este,
de fapt, un studiu al poetei vizavi de propria ființă, dar
și un dialog cu aceasta. De aici și nevoia de extindere a
versului. Poemul în proză se recunoaște simplu după
forma sa elaborată pe care o vom întâlni în versurile din
„Fragil”. Calitatea deosebită a imaginilor, jocurile
colorate de sonorități conferă versurilor Danielei Toma
o poeticitate imposibil de negat, chiar dacă uneori
folosește un limbaj prozaic.
Încă din primul capitol, „am un tatuaj
permanent cu mine însămi”, poeta aprinde lumina,
justificând titlul în contextualitatea poemelor, astfel
încât cititorul să poată pătrunde cu facilitate în adâncul
acestei „ființe” eterice, care este poemul și cu care
autoarea, nu o dată, se confundă: „m-am trezit la prima
oră cu talia subțire/ (…) și parcă eram așa de când
lumea…/ (…) ascultam duminica urcând înăuntrul
meu,/ tatuaj permanent cu mine însămi/ mi-aducea flori
de leac, le topea/ și mi le înghesuia între coaste/
aprinzându-mi fructele necoapte, mă priveam om liber”,
( pag 7).
Lumea aceasta în care s-a născut poeta și care se
sparge în zeci de bucăți, care a devenit incertă, în care
nici „trupul nu te ascultă și mai naște un braț verde”,
este o lume usturătoare, unde doar „cei blânzi nu aud
mârâitul frânghiilor”. De fapt, această lume obscură a
Danielei Toma, a sinelui ei poetic, este o lume a
„făuritorilor de lumi fragile”, unde poezia este ca „o
poveste pentru oameni mari s-a vrut aprinsă”.
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
Citind titlul cărții „Fragil”, înainte să-i fi deschis de ziduri imaginare/ și un Manole răsărit în fiecare
paginile calde din hârtie volumetrică ce, mie una, îmi dintre noi”. (pag 116).
dau senzația de învăluire și mângâiere, fără să știu de ce Daniela Toma, această „poetă pe care a ales-o
și cum, am asociat imaginea poetei Ana Blandiana, a poezia să o reprezinte” cum spunea Victor Martin
versurilor din opera domniei sale cu delicatețea acestui într-un articol despre „Colecția Regal” a Editurii Art,
volum și a poeziilor Danielei Toma, în general. Cumva, așa cum ne mărturisește în ultimul capitol al volumului
însăși ființa poeziei, care este miezul volumului de versuri „Fragil”, trăiește în interiorul sinelui său
„Fragil”, făcea o conexiune între doamna poeziei poetic în „partea frumoasă a lumii”, căci altfel nu ar fi
românești contemporane, Ana Blandiana și vlăstarul putut crea poezie atât de curată și sensibilă . Ea reușește,
tânăr, poeta Daniela Toma, autoarea acestui volum. când i se „înverzesc tălpile”, „să-și facă rochia să tacă”
Trăirea mea onirică a fost perfect justificată de în și „să treacă primăvara prin ea” pentru că „oriunde se
postfață, unde scriitoarea Gabriela Ana Bălan, la pagina așează se întâlnește cu ea însăși”, iar „înăuntrul ei s-a
125, face referiri despre volum și autoarea lui. „Am mutat starea de grație”. Această stare de grație o
văzut-o deunăzi într-o fotografie document alături de caracterizează în totalitatea și prin ea creează emoții
Ana Blandiana și, fără a apela la spirite oculte, ci doar la subtile și imagini de neuitat pe care cititorul le va
magia versului, am deslușit aura poeziei care le învăluie descoperi cu reală plăcere citind volumul de versuri
laolaltă : „femei străine mi-au purtat rochiile/ ca pe niște „Fragil”.
tufe de liliac/ crescute în spatele grădinii”. Și, ca o concluzie generală, poezia a ales-o pe
Am încercat să fac o radiografie a trăsăturilor și Daniela Toma pentru ca ea să devină poezie și împreună
elementelor de bază ale poeziilor din „Fragil”, să le iau să fie un exemplu de artă și creativitate, iar această
pe fiecare în parte și să le supun microscopului afirmație o susține nu doar ultimul volum de versuri pe
sufletului, să caut puncte forte, să fac o analiză a ideilor care tocmai l-am citit cu emoție și bucurie, dar și tot
și mi-a fost aproape imposibil. Poeziile Danielei Toma ceea ce face, scrie, construiește, sădește, creează cu
din „Fragil” reprezintă un întreg poem, unde metaforele dăruire această poetă, aparent fragilă, dar cu o forță
în cascadă, limbajul liric de calitate, tentele filozofice lirică feminină de necontestat.
ale temelor și ideilor din poezii, personificarea și multe
alte trăsături se regăsesc pe parcursul tuturor poemelor
cititorul având oportunitatea să se bucure de o carte cu
poezii de înaltă ținută artistică. Justificative sunt câteva
sondaje făcute în poeziile din această carte: „harta
oaselor noastre s-a deghizat în călugăr” (pag 17), „își
dădea cu părerea umbra mesei de duminică” ( pag 19),
„gâtul fragil al pământului” (pag 21); „duminica,
aproape copil, se întorcea întotdeauna flămândă/
dimineața avea forma unei femei” (pag 23), „eu am
furat miezul rodiilor și am îndesat lumina în el” (pag
30), „mă agăț într-o fotografie și potrivesc o altă
femeie” (pag 42 ), „(…) să încălzim aerul,/ să-l
răspândim pe toată pielea lui dumnezeu/ și peste ochii
lui” (pag 45), „în lipsa visurilor o să strig timpul” (pag
51), „o amiază îmbrăcată sumar când plouă/ se dă în
leagăn pe spinarea cerului/ trupurile noastre împachetate
în pungi de cadouri/ fixează timpul în propriul gol”
(pag 53), „strigătul tău e singura închisoare/ în care, cu
puțin noroc/ ai putea zidi o lumină ușoară” (pag 72),
„rochia mea mai tânără așteaptă să-i desenez vedenii/ pe
mâneci/ ca să fie mireasă” (pag 76), „când ea îmi face
cu mâna, timpul iese răvășit și orb pe ușă” (pag 80),
„până la urmă, indiferent pe unde vei trece,/ glasul tău
să va bea singur dintr-un clopot” (pag 91), „frumusețea
s-a agățat în florile toamnei” (pag 98), „Ană,
vorbește-mi despre liniștea aceea care nu plânge” (pag
106), „adevărata dimineață poartă rochie despicată/
într-o parte” (pag 113), „de ce trebuie să fie Ana o
femeie/ când de fiecare dată toți suntem înzidiți/ în
pereții imaginari ai unui trup pe care nu-l alegem/ șiruri

50
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
Diana Dobrița BÎLEA
Umoriştii constănţeni, din nou pe
val
„Vaporul cu umor” (Editura Dobrogea,
Constanţa, 2017), un volum colectiv al celor ce
formează Clubul Umoriştilor Constănţeni, vine, cum au
venit şi celelalte lucrări umoristice ale lor, să
descreţească frunţile cititorilor şi să-i binedispună.
Volumul de faţă cuprinde epigrame, rondeluri, senryuri,
parodii, proză şi poezie umoristică, dar şi lucrările de
grafică ale cunoscutului caricaturist Leonte Năstase.
Umoriştii constănţeni, cucii pe numele lor mic, de alint,
satirizează tare ale oamenilor şi ale societăţii româneşti
contemporane, dau cartonaşe galbene şi roşii
politicienilor care îi faultează pe alegători imediat ce se
cocoaţă în fruntea urbei ori a ţării, îi ironizează pe
necinstiţi în general sau îi mângâie, sui-generis, pe cei
mai mult sau mai puţin apropiaţi lor şi care au şi ei
greşelile lor, ca tot românul. Toate tipurile de comic
sunt la ele acasă în această carte: de limbaj, de situaţie,
de caracter, de moravuri. Sunt uşor identificabile, din
păcate, în arealele nu doar geografice ale vremii noastre,
ci şi în cele sociale, politice, economice, culturale.
Trebuie să spunem că antologaţii fac parte şi din diverse
alte structuri literare, precum Uniunea Scriitorilor din
România, Uniunea Epigramiştilor, Cenaclul „Mihail
Sadoveanu” din Constanţa şi altele.
Jurnalistul Traian Brătianu participă cu
epigrame, senryuri, poezie şi proză unoristică. Iată o
parabolă într-o epigramă: „Un dulău s-a tot văitat:/
Astăzi sunt întors pe dos!/ Lumea l-a îmbărbătat.../ I-a
mai dat un os de ros” (La alegeri). Cu senryurile
creează imagini pline de ironie sau de autoironie, după
caz: „Mi s-a spus să stau/ în banca mea,/ dar eu nu am
bani”; „Stelele s-au agăţat/ de pletele tale,/ caut un
pieptene”. De asemenea, atrag atenţia poeziile sale, din
care redau o strofă: „La interviul de rigoare/ Mi-au spus
că din CV lipsesc/ Date de importanţă mare:/ Trimiteri
la... Beciul Domnesc!” (Decizie).
Talentatul Petru Brumă, profesor de fizică,
delectează lectorul cu patru poezii umoristice extrase,
după cum se pare, dintr-un viitor volum al său. Poemul
Cruciada imaginează cetatea asaltată de o „răzvrătită
galeră” ce „apare/ flancată strategic de două pânzare”,
miza fiind „Arhanghelul pontic”, în descrierea căruia îl
putem recunoaşte pe fostul primar Mazăre. Ştefaniada
prezintă comicul concurs „Cine e cel mai tare”, câştigat
de „7 VIPuri, cu SIVIURI grase”, adică de: Bulă, tanti
Lila, Adi Minune şi alţii ca ei. Redau două catrene: „Cu
alte cuvinte, scăpând de-acel stres/ trăit când de chinul
51
gândirii ai parte./ În fond, pentru ce-nvăţătura de carte,/
Când dacă ai bani, ai la toate acces?!” (Şcolariada);
„Astfel începu noul Ev Cultural -/ Dotând cu un
Goldstar şi-o telecomandă/ corabia veche, pe care în
bandă/ urma să se piardă programul Halal” (Butoniada).
Simona Callas, medic, se prezintă cu fabule,
rondeluri şi catrene. Rescrie, ilar, dând şi cu tifla când e
cazul, povestea „Punguţa cu doi bani”: „A fost odată
ca-n poveşti/ un sat la vale de Prosteşti/ [...] Tataie s-a
îmburicat/ şi pe cocoş l-a alungat;/ era el rumen şi
frumos/ da’ n-aducea niciun folos./ Înfuleca precum un
danci,/ iar când să dea output-uri: canci...” Iată şi un
catren de toată frumuseţea, din care aflăm că un umorist
nu se poate dezice de sine însuşi: „Ce dac-am zis că
nu-mi mai spun părerea?/ De m-ai crezut, e treaba
dumitale;/ Dar nu renunţ uşor, eu, la plăcerea / De-a-
nfige acul unde dau de moale...” (Replica umoristului).
Claudia Croitoru, sociolog, povesteşte cu mult
umor cum a ajuns membră a C.U.C.-ului; satirizează
mentalitatea unor bărbaţi care, fiindu-le ruşine cu
consoartele lor, se împăunează în faţa altora, arătându-le
poze cu blonda fatală pe post de soţie; imaginează cum
„un băiat sărac. Şi ca avere, şi cu duhul” reuşeşte să
aibă, pe seama excentricilor, în fond mai săraci cu duhul
decât el, vilă cu piscină, o afacere prosperă şi, drept
soţie, o cunoscută vedetă de televiziune; ia în derâdere
prostia şi laşitatea, relevând consecinţele teribile ale
acestora.
Florentina Loredana Dalian, cunoscută datorită
scrierilor sale valoroase, dar şi numeroaselor premii
obţinute la diverse concursuri literare, vine cu parodii
după versuri de Radu Stanca, Ştefan Augustin Doinaş,
Mihai Eminescu. Parodiile sunt remarcabile, obţinând
efecte satirice şi comice extraordinare. Iată câteva strofe
din parodia după cunoscuta baladă „Mistreţul cu colţi
de argint” a lui Doinaş: „Un prof de liceu, îndrăgind
performanţa,/ Pe coridoare sinistre trecea,/ Uitând că-
ntre timp, venise vacanţa,/ Trăgea de sprâncene şi aspru
zicea:// -Veniţi să vânăm din cotloane ascunse/ Elevul
cu cap luminat, genial,/ Ce zilnic lucrează probleme ne-
nvinse/ Şi dă rezolvarea în mod bestial!// Profesore
dragă, ziceau corigenţii,/ Elevul acela nu vine pe-aici./
Mai bine mai lasă şi tu din pretenţii,/ N-ajunge că ştim
să facem matrici?”
Ananie Gagniuc, cunoscut în lumea umoriştilor
cu supranumele „Amiralul umorului românesc”, e, ca de
fiecare dată, pe val. Pe unul mare, pentru că cele mai
mici nu-i vin. Tematic, toate prozele prezentate sunt
legate de mare. Aflăm, astfel, cum a devenit ofiţer de
marină, hărnicindu-se foarte după ce în copilărie fusese
un „mototol”: „La şcoala generală mă trimitea tata de cu
seară, să fie sigur că până dimineaţa sunt în clasă.
Profesorii pur şi simplu renunţau să mă asculte că, până
ajungeam la tablă, trecea ora. Deja colegii îmi scoseseră
o strigătură: Gogu când se opinteşte/ Sare-n sus de două
deşte!” Îl ironizează dulce-amar pe marinar, constrâns
să petreacă perioade îndelungate pe navă (Vis de
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
marinar). Este genial relatând despre isteaţa-i soaţă:
„M-am pierdut de soţie [...]. O vecină, care venise cu
noi la plajă, i-a zis soţiei: «Dragă, l-am văzut acum juma
de oră pe nisip, cu o blondă superbă!». «Şi ce-ai vrea,
nu se lăsă mai prejos mândra mea jupâneasă, la 40 de
ani voiai să fie cu o găletuşă şi-o lopăţică?»” (O poveste
mică, mică... de la mare).
Scriitorul Constantin Gornea încearcă să ne
convingă de faptul că există „Vaporul cu umor” şi chiar
reuşeşte, mai ales că apelează, punctual şi inspirat, la
cărţile de umor ale colegilor săi de club. Satirizează,
îndreptăţit, fenomenul facebook, ajungând să profeţeasă
o catastrofă: roboţii, pe baza prea multelor date
furnizate benevol de oameni pe reţelele de socializare,
vor creşte „ca un copil care îşi dezvoltă inteligenţa,
personalitatea” (Feţe-feţe pe Facebook).
Constantin Iordan, profesor de matematică, ne
oferă spre lectură câteva poezii umoristice. Spicuim:
„De-un sfert de veac pe und-te duci/ Vezi Ţara pusă pe
butuci;/ Unii zvârliţi peste hotare,/ Alţii închişi cu
suspendare” (Metamorfoze); „Balamuc e pe planetă/
Barzii pier, Cuvântul spurcă,/ Legea e o etichetă,/ Cad
Zidiri, iar Prostul urcă” (Prostia).
Participarea lui Liviu Kaiter, ofiţer de marină,
constă într-o suită de epigrame: „Sunt demnitari ce
eludează/ Dictonul Legea-i mai presus...,/ Chiar
gravitaţia sfidează/ Şi totdeauna cad... în sus!” (Legea
gravitaţiei); „Când mi-amintesc... şi-acuma ard.../ Eram
cu ea-n Paris, pe Sena...,/ Mult ne-am iubit... De-atunci
am card/ La farmaciile Catena!” (Prima dragoste).
Preşedintele clubului umoristic, Dan Norea, un
magician al ironiei inteligente, aşază în faţa ochilor
cititorilor imagini terifiante ce preced şi în final duc, din
excesul de zel al „sufletiştilor de serviciu” Angelo-i şi
Draco-j, la venirea pe lume a celui ce avea să devină
monstrul Adolf Hitler. Justifică demersurile artistice ale
umoriştilor: „Şi-aflai pe dată care-i ţelul meu./ Că-n
viaţa asta, cât ar fi de hâdă/ Privind de sus, chiar şi lui
Dumnezeu/ Îi place uneori să mai şi râdă” (Mănăstirile
Bucovinei).
Violetta Petre, cunoscută ca poetă, dovedeşte că
are şi umor: „Piţifelnic – arătare, madamă cu doi de t,/
Nu crezi că te dai prea mare, când nimic de tine e?/
Nulitate, impostoare, fă, mă urmăreşti... de ce?/
Celebrissimă pohetă, du-te-n aia mă-tii, bre!// Uite-aşa
gândea pohetul” (Nu te urăsc, pohete!)
Aron Petru îşi imaginează cum au decurs
alegerile în diaspora, dovedind certe înclinaţii pentru
limbile străine, povestind cu umor şi în dulcele grai
moldovenesc (prozele La vot prin diaspora, Seiful,
Stresul şi depresia).
Ana Ruse, autoare a peste 80 de volume –
proză, poezie, cărţi de călătorie – ne oferă catrene şi
proză umoristică, preferând uneori să ne vorbească în
pilde: „Cică oamenii înalţi culeg fructele de pe ramurile
copacilor, ba le iau şi pe cele de jos, nu sunt pretenţioşi.
Cei scunzi, aşa ca noi, se caţără în pomi şi culeg din
52
ramuri cele mai preţioase fructe” (Amintirile lupului de
mare).
Ion Ruse, fin observator al propriului eu şi al
lumii sale, scrie epigrame de mare forţă: „Liceu la zi, şi
nu seral,/ Oştean automobilist/ Ratând un grad de
general,/ Dar avansat... epigramist!” (Autobiografie);
„Mă bucur şi mă umflu-n pectorali/ Când marşu-i
intonat de o fanfară/ Şi văd pe colonei şi generali/ Stând
capră, când apare-o secretară” (Ministerul de Interne.
Carmen Dan a fost în două rânduri secretară).
Talentata şi sensibila pictoriţă Luminiţa Scarlat,
un bulgăre de lumină peste razele zilei oriunde ar fi şi
orice ar face, ne dăruieşte proză şi poezie umoristică. Îl
satirizează pe bărbatul vârstnic care pozează într-un
tânăr viril (Măgarul narcisist), o ridiculizează pe femeia
care se îndrăgosteşte de cine nu trebuie şi care persistă
în greşeală (Văcuţa îndrăgostită) etc.
Liliana Stoica, „inginer navalist cu simţul
umorului”, scrie epigrame, poezii şi proză. Vine cu un
suflu tineresc: „Când, bucuros, Opel şi-a luat,/ S-a dus
s-o plimbe pe Andreea,/ Dar ea, puţin, a ezitat: / Eu de
la Opel vreau doar... cheia!” (Interes).
Jurnalistul Ion Tiţa-Călin încântă cititorul cu
fiecare cuvânt pe care îl scrie. Cum e şi firesc, ştie cam
„tot ce mişcă-n ţara asta” şi nu-şi pune oprelişti în a
divulga adevărul, chiar şi sub formă umoristică, una de
zile mari.
Ionuţ-Daniel Ţucă, procuror, umorist talentat,
preferă rondelurile şi epigramele. Avertizează eventualii
neaveniţi în sfera umorului: „Înveţi să mergi pe
bicicletă,/ Să nu te-atingi de ce-i tabu,/ Să scrii frumos,
să fii vedetă,/ Umorul însă-l ai ori nu.” (Poţi învăţa să ai
umor?)
Scriitoarea Gabriela Vlad satirizează mult
mediatizatul caz Elodia, personajul prozei sale
numindu-se Irodia. Cei spre care autoarea îşi îndreaptă
degetul neîndurător sunt jurnaliştii, care o iau uneori,
abracadabrant, înaintea evenimentelor.
Roland Voinescu vine cu două proze scurte.
Într-una, critică lipsa de profesionalism şi lăcomia unui
instructor de înot, iar în cealaltă, ia în derâdere atât
prostia unui rătăcit pe munte, cât şi comoditatea
salvamontistului, în final victima găsindu-l pe cel ce
trebuia să-l salveze şi nu invers.
Oglindă a vremurilor noastre, „Vaporul cu
umor” este, aşadar, un alt tip de document, care, peste
ani, le va arăta descendenţilor noştri cum ştiam noi să
râdem şi să facem haz de necaz.
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
cocori, cu pescăruși/ Și alte păsări migratoare/ Surprinse
Silvia Ioana SOFINETI în somn/ Să nu știi/ Ale cui sunt cuvintele și căldura/ Pe
care le simți în ceafă deoarece/ Nimeni unde e locul
acela/ Nu are drum” („Să treci prin cuvinte”).
Robia mării și-a luminii Poemele despre moarte au un filon filosofic de tip
asiatic și o detașată privire asupra întunericului, noaptea
în care inevitabil intră orice ființă fiind privită nu ca un
Greu de încadrat într-un curent/ canon literar, dar
dat, ci ca o experiență milenară, prin care fiecare trece
cu o poezie care-și încântă cititorul (indiferent de
până la intrarea odihnitoare în Nirvana: „Am sosit/ Cu o
calibrul lui), Cornel Antoniu continuă să prefere acel
mie de ani în spate/ Am venit iată, totuși/ Și stau așa în
„cuvânt cu apă, plin de pești/ Acoperind cu frig câmpia”
fața ta/ Și aștept să se întunece/ Anii tăi m-au recunoscut
(pag. 7), cel care trimite nu numai la Geneză, ci și la
primii/ Din poartă m-au recunoscut/ Aici m-au adus ei/
creștinismul primar, sau „cuvintele ca niște potcoave pe
În câmpia lucrată de tine/ Și acum s-au așezat în stânga/
buze” (pag. 11), sugerând patosul, frângerea sub galop,
Și în dreapta mea/ Și așteaptă să se întunece” („La
durerea interdicției. Dincolo de semantica mai veche sau
capăt”).
mai nouă a lexemului, întotdeauna există spectacol,
Pentru Corneliu Antoniu, așa cum se întâmplă cu
zarvă, potrivire irezistibilă și neașteptată de sensuri și
toți poeții autentici, a scrie poezie înseamnă să te
semnificații în „galeria/ Cuvintelor, uscatul ceas/ Al
iluzionezi că vezi, că auzi, că simți, că guști, că respiri:
binecuvântării” („drumul miriapodului”), căci poetul
„Aici și acolo/ Unde trăiesc cu iluzii/ M-am trezit
trebuie să fie original tocmai prin imprevizibilul textelor
învârtind/ O flașnetă// prin țarcurile mari ale copilăriei/
pe care le așterne pe hârtie.
Trece inima, trec ochii,/ Mulți vizitatori și plante
„Căutător de nisip” (nu neapărat aurifer), poetul
exotice/ Nu știu ce vor,/ Mie mi-au dat lacrimile// Orbul
va tânji întotdeauna după imensitatea mării, după
crede în ziua lui de lumină/ Eu cred în migrația ploilor/
foșnetul ei, preferința pentru perechile antonimice apă/
Cum ai spune: Hai tu cu mine și vezi/ Vadul cu vămile,
deșert, întuneric/ lumină, zgomot/ tăcere înscriindu-se,
strunga cu plopi” („Roaba și trandafirul”).
practic, în același câmp semantic al dorului de
nemărginire: „Dacă plouă/ Printr-o plasă/ În care se
zbate un pește -/ pe mări aripile lui se ridică/ Fâlfâind *Corneliu Antoniu, „Căutătorul de nisip”, Ed.
scânteind ruginind,/ Dacă plouă și eu nu dorm/ Ca un Grinta, 2015
fier de călcat/ La geamul dinspre stația de salvare/ Trece
o caravană enormă/ În căutarea unei fântâni enorme/
Femei în deșert sângerând” („Elegie”). Să cauți nisip nu
înseamnă să faci lucruri inutile, nu înseamnă să pândești
cu disperare trecerea timpului prin inelul clepsidrei, nu
înseamnă să ai vocația construcției, a rătăcirii prin
deșert ori să fii măcinat de dorul de ducă pe plaje
nostalgice, vizitate cândva de-adevăratelea sau numai în
imaginație, ci toate acestea la un loc, plus ceva inefabil,
situat în punctul de curgere a fluidului poetic, acolo
unde sună „Cuvinte sau altceva. Clopote vii”
(„Căutătorul de nisip”).
Deși în volumul „Căutătorul de nisip” nu
dragostea, ci lupta cu timpul pare a fi tema
fundamentală, Corneliu Antoniu, ca și în volumele
anterioare, manifestă o voluptate a autoflagelării,
vituperându-și sentimentele, dar, cu un gust desăvârșit
al oximoronului, mutându-le mereu din planul terestru
în cel astral: „merge vestea că ești a mea/ Și când acolo
sunt singur/ Nu mă mai dezmorțește nici primăvara/
Nici glasul privighetorilor/ Nici mestecenii inundați/
Către seară, când se umezește orizontul/ Și fereastra
fuge din locul ei de pe cer/ Mai apari îmbrăcată în
oglinzi sferice/ Ca o viperă în bătaia lunii” („Steaua
polară”). Trecerea prin cuvinte este tot o formă de
iubire, una atentă, suspicioasă, care te lasă fără
respirație, „îmbrăcat, dar mai bine gol”, înfiorat ca un
adolescent și sceptic precum un bătrân filosof: „cum
mergi/ Fără respirație, resfirându-te/ Îmbălsămat cu
53
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
Orice urmă de tristețe.
Andreea-Monica STATE-
ȘTIRBU Plouă-n decembrie…

Plouă încet … simt ploaia cu fiecare por…

Miros de zambile
Călătorind prin gând, m-am împiedicat…
De un vis amorțit în infinitatea gândurilor rătăcite,
De cuvinte șoptite discret,
Și de lacrimi rostogolite în păr…
Mi-am simțit cuvintele anesteziate în
Silabe dispersate, gândurile fărâmițate…
M-am trezit, mi-am scuturat visele îngropate în scrum,
Mi-am scos speranțele învechite din sertare
Și brusc mi s-a făcut sete… de toamnă.
De ploaie, de gânduri cu aromă de iubire.
Gândurile mele au miros de zambile,
În diminețile în care soarele-mi zâmbește galeș,
Într-o primăvară cu miros de iarnă târzie.
Primăvara asta vreau să dau la schimb lacrimile
Pe ploi de toamnă, fiecare tăcere pe-un sărut,
Serile triste pe zâmbete prinse-n ghiocei,
Inima bolnavă de plictiseală pe-o inimă îndrăgostită,
Trecutul pe cel mai frumos vis…
Vrei să facem schimb?!
Sunt făcută din…
Sunt făcută din foc,
Îmi fierbe sângele
Și pulsează în artere foc.
Sunt făcută din apă,
Care ar putea să-ți înghețe sufletul
Sau să se prelingă pe trupul tău.
Sunt făcută din nisip
Purtat de vânt,
În cele mai stranii locuri.
Sunt făcută din vântul
Ce-ți mângâie chipul
Cu adierea sa boemă.
Sunt făcută dintr-o lacrimă
Dulce de fericire ce-ți șterge
54
Picături mici ar vrea să se transforme-n fulgi
Iar eu aș vrea să fiu picătura ta de fericire…
Lasă fiecare picătură să îți cicatrizeze rănile,
Iar privirea mea să-ți alunge orice grijă.
Să ne lăsăm mângâiați de ultima ploaie de decembrie
Și hai să ne lăsăm purtați de ritmicitatea ei,
Chiar dacă cerul plânge, pe noi să ne unească dansul
Inimilor noastre aprinse de flacăra dorinței.
Să lăsăm ploaia să fie de partea noastră,
Să ne protejeze de timpul nemilos.
Să lăsăm cuvintele să se contopească în gesturi,
Să dansăm ca și când am fi ultimii oameni.
Ia-mă în brațe și nu-mi mai da drumul,
Pentru că trupul meu a urlat în tăcere după tine…
Sărută-mă cu aceeași dorință interminabilă,
Învăluiți în dansul pasiunii, ca doi nebuni în ploaie.
Să dansăm mult, iar dacă totul e un vis,
Șoptește-le fulgilor de nea să mai întârzie
În povestea noastră, pentru că nu aș vrea să ne
trezească!
Anotimpuri
Cel mai mult mă asemăn cu primăvara,
Pentru că mă dezmorțesc
Și renasc odată cu ea.
Pentru că înfloresc în ochii tăi
Și mă învălui în parfumul prețios al florilor.
Sunt prietenă cu vara,
Colectionez răsărituri și apusuri,
Și le păstrez atent într-un colț de suflet,
Pentru momentele întunecate.
Razele soarelui de vară îmi mângâie chipul și
Mă-nvăluie în valuri calde de lumină și
Simt cum îmi împletesc părul
Și-i dau strălucirea spicului de grâu.
Mă regăsesc în spectacolul arămiu al toamnei,
În parfumul răcoros al dimineților,
În picăturile gândurilor de un artistic fabulos,
Care-mi trezesc nostalgii adormite.
Toamna este indecisă, plină de contraste și romantică...
Cu iarna nu sunt foarte prietenoasă
Pentru că frigul ei îmi ciupește obrajii,
Dar îmi place s-aud zăpada cum scârțâie cub cizme,
Și-mi place să văd dansul grațios al fulgilor de nea,
În toată splendoarea lor, cum ajung pe pământ
Și țes cu fir de argint mantia ce-l acoperă.
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
Iubirea purifică universul: „În ploaia care stă să
vină/ Un strop e-al meu, un altu-asemenea/ e-al tău, şi-i
Cărți prezentate de: negrăit de mare/ Torentul sacru, purificator”.
Scrisul este eliberator: „Îmi îngădui să scriu - /
Un alt fel de strigăt/ Biruitor/ Peste incendiatul/
Lucian GRUIA Pământ”.
Iată şi arta poetică a autoarei: „N-ar trebui să te
apropii de hârtie decât dacă simţi că arde, că e inevitabil
CALIGRAFIILE TĂCERII să alegi, să smulgi cuvintele din furtunoasa lor
încolăceală şi să le ordonezi cum poţi, după şuvoiul
încinsei lave ce ţâşneşte dinlăuntru, şi astfel, să încerci
să mori într-un chip ideal. Poticnirea cuvintelor ar trăda
Motto: vâlvătaia cenuşii, iar nu învolburarea roşie a flăcării.
„...Să cânt, să scriu şi să mă rog./ Totuşi, singură, căldura ce ar putea ele răspândi ar
Să mă rog şi să cânt. Continuă prefacere,/ asigura, cel puţin, în agitata-ţi răsuflare,/ ceva din
cu un singur sens – lumina.” temeiul fiinţei foşnitoare.”
(Maria Calleya) Focul sufletului, aprins de inspiraţie, constituie
motorul imobil al liricii Mariei Calleya.
Maria Calleya s-a născut la 23 martie 1944 la Desigur, poeta meditează asupra muzicii în
Craiova şi a absolvit în anul 1963 Conservatorul la secţia cuvinte esenţiale legate de misterul interpretării
Pedagogie – Dirijat - Compoziţie, devenind redactor autentice: „Muzica adevărată nu are nimic a face cu
muzical la Studioul de Radio Craiova. A fost şi solistă gestul banal de a atinge coarda. Ea începe în altă parte,
dansatoare a Ansamblului „Nicolae Bălcescu” din Bănie. cu mult înainte de a auzi primul sunet, într-o zonă a
A mai lucrat ca pianistă la câteva licee de artă din Craiova fiinţei noastre străbătută de coridoare tainice, legate, nu
şi Bucureşti. ştiu cum, cu altele mai subtile. Un complex intim şi
Debutează cu versuri în anul 1999, cu volumul magic începe să curgă, să se reverse prin vârful degetelor
Pas de deux , revenind în atenţia cititorilor cu volumul până când, în sfârşit, vom auzi primul sunet – Muzica.”
de poezie Pianissimo (Ed. Arvin Press, Bucureşti, Deşi condiţia noastră este de fiinţe trecătoare,
2004). poeta afirmă că scopul vieţii este trăirea cu pasiune:„Să
Poeziile ultimei cărţi menţionate nu poată titluri, credem cu ardoare că/ Viaţa e darul nostru fără preţ,”.
astfel încât întregul volum poate fi citit ca un poem Şi încă şi mai clar: „Bună dimineaţa, păsări/
fluviu, construit muzical, alternând poeme scurte cu Bună dimineaţa, frumuseţe a lumii -/ aşa ar trebui să
altele mai vaste, nu simfonic, ci în surdină, Pianissimo. înceapă ziua/ oamenilor născuţi pentru fericire „.
Pentru Octavian Mihalcea, în poezia Mariei Bună dimineaţa, poetă Maria Calleya!
Calleya există o atmosferă asemănătoare pe alocuri cu
aceea din romanul În căutarea timpului pierdut, de
Marcel Proust.
Aspectarea aceasta, cumva detașată, mă duce cu
gândul că poeziile autoarei tind spre o caligrafiere a
tăcerii, imaginile fiind fără relief abrupt. Însăşi poeta
afirmă că iubeşte câmpia în care sentimentele se
împrăştie fără oprelişti: „Terenul meu predilect e
câmpul/ Deschis înspre zare, saturând/ Prelungirea în
nesfârşire a ochilor/ Avizi, îmbătaţi, întorşi/ la firul
ierbii, strivit sub picior „.
Viaţa, în viziunea poetei, apare cu bune şi rele
ca o muzică sincopată ori ca un dans când liniştit, când
năbădăios: „Cu mărunţişul în buzunare/ Achit enorma
notă de plată/ pentru o oră de viaţă”. Totul sfârşeşte într-
o linişte visătoare: „Clipe de ieri, speranţa de azi,/
Promisiunea de mâine – mărgăritare/ Topite pe foaia de
calendar”.
Fiinţa umană este privită în toată complexitatea
acesteia: „Eu, nu sunt doar eu -/ O fiinţă multiplă suntem
fiecare,/ Cu înveliş sărac, viermuind comori/ De sânge,
visuri, răzmeriţe”.

55
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
Stan BREBENEL
Cineva trebuia să rămână în munţi
Sub acest subtitlu a apărut la Editura Alpha
MDM din Buzău, de curând, o antologie intitulată
aproape banal, „Scriitori nehoieni”. Volumul are şi un
subtitlu foarte interesant: „Cineva trebuia să rămână în
munţi”. De acest lucru se fac „vinovaţi” mai mulţi
scriitori din spaţiul Carpaţilor de curbură. Este vorba, în
primul rând, de cel ce a fost timp de peste 30 de ani
directorul Bibliotecii Judeţene „V. Voiculescu” din
Buzău, născut în acest loc binecuvântat de Dumnezeu,
scriitorul Alexandru Oproescu şi de foarte sensibilul
poet al aceloraşi locuri Lucian Mănăilescu. Lucrarea nu
ar fi fost completă dacă la realizarea ei nu şi-ar fi adus
obolul Marcela Chiriţă, una dintre cele mai apreciate
discipole ale lui Alexandru Oproescu, cea care a prefaţat
volumul. Această antologie cuprinde numele a 16 autori
din Nehoiu. Fiecăruia i se face un portret cu multe date
biobibliografice, după care sunt redate câteva din
lucrările lor: proză, poezie, eseuri, epistole ş.a. Cele 16
personalităţi nehoiene sunt următoarele, în ordinea din
volum, care respectă ordinea naşterii: Virginia
Rădulescu, Preot Dumitru Nicolaescu, Nicolae Pascu,
George Băiculescu, Eugenia Gavriliu, Alexandru
Oproescu, Constantin Deneş, Ştefan Iovan, Dan Nemeş,
Alexandru Duţu, Raimonda Anghel, Petre Bucinschi,
Lucian Mănăilescu, Gheorghe Onea, Dan Puric şi
Carmen Tania Grigore. Nu am să îi evoc pe fiecare în
parte, însă la câţiva dintre ei am să mă opresc cu
respect.
Primul dintre ei este poetul Dan Nemeş. Acesta,
deşi s-a născut la Arad (1 ianuarie 1944), după
terminarea studiilor s-a stabilit la Nehoiu şi aici a rămas
până la sfârşitul vieţii ce s-a produs la 26 noiembrie
1996. S-a implicat mult în activitatea unor cenacluri şi
reviste literare. A publicat numai două volume de
versuri, „Podul memoriei” (1995) şi „Delicte şi erori”
(apărut postum, în 1997). La Biblioteca Judeţeană „V.
Voiculescu” din Buzău există şi un al treilea volum
„Numărătoarea de a fi”, în manuscris. Din creaţia
poetică a lui Dan Nemeş este reprodus un grupaj din
care ne putem da seama de valoarea versurilor sale.
Lucian Mănăilescu este un scriitor care nu mai
are nevoie de nici o prezentare. Totuşi câteva cuvinte
despre el trebuie spuse. A publicat mai multe volume de
versuri, fabule, interviuri, eseuri, fiind şi un neobosit
realizator de reviste şi almanahuri. Regretata poetă
Constanţa Buzea avea să scrie în „România literară”: Să
fim atenţi la numele poetului, să-l respectăm şi să ne
scoatem pălăria ori de câte ori ne face cu simplitate
veritabile daruri”. În antologie, Lucian Mănăilescu este
prezent cu o evocare şi un grupaj de versuri. Evocarea
56
se referă la o întâlnire de excepţie la Nehoiu, la
Cafeneaua literar-artistică ACASĂ cu marele poet
Marin Sorescu. Au mai fost prezenţi Radu Cârneci,
Bucur Chiriac, prof. univ. dr. Ion Rotaru, pictorul
Dragoş Morărescu şi Tudor Gheorghe. Marin Sorescu se
simţea foarte bine la Nehoiu şi, de câte ori avea
posibilitatea, venea la Nehoiu, ca la nişte dragi prieteni.
Despre Dan Puric ce se mai poate spune? S-a
născut la Nehoiu, unde părinţii săi erau medici. Ieşirea
din copilărie nu îl mai găseşte în acele locuri de care
este îndrăgostit pe vecie şi de care îşi aminteşte cu mult
drag: „Munţii înconjurau casele ţărăneşti şi-ţi aminteau
zilnic, prin frumuseţea lor că Dumnezeu există”. Ca
portretul său să fie complet, autorii antologiei au inclus
fragmente din unele dintre interviurile acordate
diferitelor publicaţii şi câteva texte din conferinţele sale.
Alexandru Oproescu este personalitatea care a
coagulat, în calitate de ferment, multe torente. Viaţa sa
nu numai că a fost legată de bibliotecă, însăşi viaţa sa
era biblioteca. În calitate de director, a avut posibilitatea
să cunoască mulţi scriitori. Unii foarte mari. Alex.
Ştefănescu scria: „Există nu numai mari poeţi, mari
prozatori, mari critici literari etc., ci şi mari bibliotecari.
Unul dintre ei este Alexandru Oproescu, directorul
Bibliotecii Judeţene «Vasile Voiculescu» din Buzău. De
mulţi ani, de fapt de o viaţă se ocupă de transformarea
unui depozit de cărţi într-un act de cultură şi a unei
funcţii administrative într-o misiune de cărturar”. În
afară de activitatea administrativă a fost şi un neobosit
cercetător. A dat literaturii şi bibliotecarilor lucrări de
referinţă. Tot el a fost editorul şi coordonatorul unor
colecţii apărute sub egida Bibliotecii Judeţene. Portretul
literar al lui Alexandru Oproescu este întregit de
reproducerea parţială a corespondenţei cu familia
Voiculescu şi de câteva amintiri literare.
În final, o concluzie s-ar impune. Volumul de
faţă, dincolo de omagierea unor oameni de valoare
născuţi sau stabiliţi la Nehoiu, este şi un document de
lucru pentru istoricii literari. Iată de ce cred că demersul
autorilor este mai mult decât lăudabil, pentru care
merită felicitări.
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
Ionel POPA
PARAMNEZA de REDUPLICARE şi
FUNCŢIA EI LITERARĂ
Sub acest semn poate fi pus romanul lui Emil
Raţiu, Turmul Colţei, Ed. Ideea Europeană, Buc.,
2016. Propunerea noastră se bazează şi pe sintagma
„între vreme şi veşnicie”, care întregeşte titlul
romanului. Prin romanul său, autorul ne provoacă la o
meditaţie asupra existenţei noastre între clipă şi
eternitate. Pornind de la marea temă a Timpului,
scriitorul schiţează o ontologie a îndoitei feţe a fiinţei:
bine/ rău; unitate/ fragmentare; realitate/ ideal; materie/
spirit.
1714. Sub „Io Constantin Basarab Brâncoveanu
voievod, ţara era bogată şi în pace.” Primăvara se
întoarce. Oamenii se primenesc, îşi primenesc şi casele,
căci se apropie Paştele. În Bucureşti soseşte Mustafa
Aga, un vechi prieten al voievodului, dar acesta nu
poposeşte la Curtea Domnească. Peste două zile,
trimisul sultanului se prezintă la Curtea Domnească
unde Brâncoveanu, în scaunul domnesc, îl întâmpină.
Turcul, poftit pe o sofa alături de domnitor, i se
adresează:
„-Mărite Domn, aşa că te vei supune oricărei
hotărâri a slăvitului Padişah, împuternicitul lui Alah pe
pământ, oricare va fi ea? Aşa că nu te vei împotrivi?
Domnul nu ştie ce vrea turcul şi tace; atunci turcul îl
îmbrânceşte de pe tron şi îi pune deodată pe umăr
năframa neagră, trimisă de sultan, semn de mazilire.”
(p.13-14)
Mai e nevoie de comentariu?
Aici e capătul de fir de care romancierul trage
pentru a depăna cugetările personajului său, Mihai
Ciuboţel, dascăl la Academia Domnească de la Sfântul
Sava, şi întâmplările al căror martor este.
Într-o chilie din pimniţa Turnului Colţei trăia o
broască ţestoasă mare, proprietatea dascălului Mihai
Ciuboţel. Broasca şi dascălul sunt primii şi singurii
locuitori ai Turnului. Din chilia sa, dascălul Mihai
Ciuboţel privea gânditor de la înălţime oraşul: „Un alt
an, o altă primăvară, îşi zicea, cuprins la început de
primăvară ca de un alean al trecerii timpului […] îi
venea în minte […] stihurile despre zădărnicia
omenească, despre viaţa lumii, ale logofătului dela
Moldova, Miron Costin…” (p.7). Mihai Ciuboţel-
dascălul trecuse de curând printr-o „mare Turburare”.
Într-o seară, venise la chilia sa vărul Vasile, cerându-i
să-l ascundă de stăpânire, fiind vinovat de uciderea
fratelui său. Înduplecat, Mihai Ciuboţel îl ajută să treacă
în Transilvania. Fapta vărului – repetarea în timp a
crimei lui Cain, care şi-a ucis fratele, pe Abel – dă
adâncime şi amploare meditaţiei dascălului despre
„păcatele lumii”. Dascălul Mihai din Turnul Colţei e
57
frământat de mari probleme filosoficeşti şi de credinţă.
„De unde se născuse răutatea pe lume? Fusese omul,
dintru început, născut rău? Şi de ce?” (p.8). Sunt
întrebări care mereu şi mereu îl ispitesc. Cugetarea lui
curge mai departe: taina stă în cuvânt, dar cuvântul lui
Dumnezeu „în lumea căzută în păcat, vai, se pierduse.”
Limba dumnezeiască, „de fapt, nici nu avea cuvinte […]
căci rostea numai esenţa, fiinţarea […] adică ideea […]
între idee şi cuvânt se strecurase o pâclă groasă care
întunecase azi adevărul” (p.9).
Mihai Ciuboţel-dascălul citise multe cărţi, de la cei
vechi şi Biblia până la cei din vremea sa. Dar cartea de
căpătâi rămâne Cartea lui Enoch. În cartea patriarhului
ce trăise înainte de potop stă scris trecutul, prezentul şi
viitorul omului creat de Dumnezeu.
Dascălul se frământă între frumuseţea lumii văzută
prin ochii trupului şi frumuseţea Domnului văzută prin
ochii spiritului. Prima manifestare în imanent a
zbuciumului său este iubirea lui pentru frumoasa
Aglaie; el şi-o doreşte trupeşte şi spiritual, prin iubirea
sa vrea s-o salveze de păcatul în care a căzut şi de care
lumea o acuză. Mărturisirea, dar şi pierderea iubirii au
loc în Ziua Învierii. Prin astfel de încercări vor trece în
timpul care curge şi Mihai Ciuboţel-zugravul şi fiul său
adoptiv, Mihai Ciuboţel - ofiţer căzut eroic în Războiul
de Neatârnare, şi Mihai Ciuboţel - medic şi Mihai
Ciuboţel - comunistul şi Gravil Ciuboţel - juristul,
nepotul lui Mihai Ciuboţel - medicul. Toţi aceşti
Ciuboţei sunt avatari ai lui Mihai Ciuboţel-primul.
Mihai Ciuboţel – dascălul – zugravul – medicul cu
neliniştile sale filosofico-religioase coboară, cel puţin în
parte, din psalmistul arghezian, chestionând, ceva mai
eretic, pe Dumnezeu pentru ce a lăsat răul pe pământ.
Eroul lui Emil Raţiu e un om mereu în confruntare cu
sine şi cu relele morale şi politice din „lumea prin care a
trecut”, iar momentele istorice evocate ilustrează
permanenta confruntare dintre Bine şi Rău (Crist şi
Anticrist). Scriitorul dă disertaţiei sale filosofico-
religioase o turnură de roman.
Naraţiunea este o împletire a două axe: una e cea
factuală de evenimente istorice, cealaltă a întrupărilor
lui Mihai Ciuboţel-dascălul, martori a evenimentelor pe
marginea cărora Mihai Ciuboţel-primul şi întrupările
sale cugetă în paradigmă filosofico-religioasă. Şi astfel
autorul desfăşoară panorama unor momente de răscruce
din istoria neamului, de la Brâncoveanu la
contemporaneitatea postdecembristă: Răscoala moţilor
lui Horia; Mişcarea condusă de Tudor Vladimirescu;
Revoluţia de la 1848; Unirea Principatelor; Regele
Carol I (cel care a rostit istoricile vorbe: „Păşind pe
acest pământ am devenit român”, vorbe pe care mulţi
din cei de azi le-au dat uitării) şi Războiul de
Neatârnare; Marea Unire; Al doilea Război Mondial cu
figura mareşalului Ion Antonescu, cel care, cu toate
păcatele sale impuse de istorie, în faţa plutonului de
execuţie girat de „eliberatorii’ sovietici, a rostit: „Las
Ţării tot ce a fost bun în guvernarea mea. Tot ce a fost
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
rău iau asupra mea, în afară de crimă!”; epoca
comunistă şi cea postdecembristă a noilor fanarioţi. În
această filmare panoramică a istoriei noastre, scriitorul
face câteva inserţii prin care aduce umbra Daciei. În
toate aceste momente istorice de cumpănă, poporul şi-a
dat obolul de sânge, jertfele cerute.
În curgerea timpului, Mihai Ciuboţel-primul, odată
cu succesivele întrupări, trece şi prin fenomenul de
reduplicare şi alături de el apar pe rând: Mihai Ciuboţel-
ofiţer, fiul adoptiv; Mihai Ciuboţel-activistul comunist
cocoţat în înalte funcţii de conducere; Gavril Ciuboţel-
juristul. Romancierul reuşeşte să facă din aceste
reduplicări personaje care se mişcă independent în
scenariul epic. Toţi aceştia au parte de o moarte-jertfă:
tânărul ofiţer Ciuboţel cade eroic în Războiul de
Neatârnare; Ciuboţel-comunistul „moare” dezicându-se
de doctrina comunistă, devenind nebun-predicator al
Evangheliei de sub Casa Poporului; Ciuboţel-juristul
este omorât la ieşirea din tribunal de o maşină, asasinul
rămânând de negăsit, iar în învălmăşeala „accidentului”
dispare servieta cu actele prin care juristul Ciuboţel
urma să dovedească crimele prin care noii fanarioţi au
ruinat ţara şi i-au terfelit demnitatea.
În viaţa fiecărui Ciuboţel există câte o femeie care
îi tulbură existenţa. La un moment dat, ele dispar
(violent sau paşnic) în necunoscut, însoţite de un halou
de taină.
Trecând prin atâtea experienţe de viaţă, martor la
atâtea evenimente istorice glorioase şi de înfrângeri,
Mihai Ciuboţel-dascălul-zugravul-medicul ajunge la
concluzia pesimist-stoică: „Era negreşit un blestem în
creaţia omului de la începutul lumii!” (p.315). Cain care
şi-a ucis fratele şi-a lăsat pecetea peste lume. Pornind de
la un verset din biblica Cântare a cântărilor, Mihai
Ciuboţel cugetă: „Biserica dreptăţii şi Biserica păcatului
erau împreună biserica lui Hristos şi biserica lui
Anticrist, într-un singur trup până, la sfârşitul lumii, la
Judecata de Apoi! Atunci va avea loc marea
<<discessio>>, despărţire, şi revelaţia definitivă a tainei
nedreptăţii pe lume!” (p.315).
Orologiul din cartea Timpului a ajuns acum la
sfârşitul său. Alături de broasca ţestoasă care se stinge şi
ea şi cu gândul la puiul de căprioară din Etiopia, Mihai
Ciuboţel „refuză o nouă viaţă prin întrupare în trup nou
în gurile negre ale timpului, unde este marele orologiu
al universului”, motivând: „La ce bun o viaţă despărţită
pe fracţiuni. Nu era aceasta mare condamnare de la
începutul lumii?” (p.317). Gândul lui Ciuboţel Întâiul
primeşte replica, care vine de la şirul nesfârşit al
strămoşilor (romancierul citează pe Radu Gyr): “<<Ne
vom întoarce într-o zi, Ne vom întoarce neapărat! Vor fi
apusuri aurii, cum au mai fost când am plecat. Ne vom
întoarce neapărat, Cum apele se întorc din nori, Ne vom
întoarce neapărat!>>“ (p.318).
Finalul romanului e poematic, vizionar după
modelul poemului Eminescu al lui Aron Cotruş: „Pentru
că aşa cum după Anticrist vine Hristos, după minciunâ
58
adevărul, după pseudoRomânia va izbândi România,
cugetă Mihai Ciuboţel, în timp ce ca un Prometeu, ca un
Orfeu, Eminescu, <<Beat de culori şi de azur, ctitor de
stele şi-n dâncuri proroc./ În calendarul de crivăţ şi foc,/
El crai pe un împărătesc şi furtunatec plai /Dând glas
tăcerilor noastre de veacuri ca nimeni altul înainte,/
luminează aici, oriunde şi mereu, /straturile de întuneric
şi de la temelia de neguri şi de sori, a neamului meu>>!
Mihai se contopeşte cu cântecul, cu dânşii, cu raza
luminii, a veşniciei, de la începutul lumii din cartea
prorocului Enoch, în Anima Mundi, se contopeşte cu
România eternă, suprema iubită pe care a avut-o …”
(p.318).
Dimensiunea narativă a romanului conţine o serie
de nuclee epice nuvelistice: paginile cu biografia lui
Vasile, vărul lui Mihai Ciuboţel; episodul cu Eminescu
şi Junimea; paginile despre eroismul „ostaşilor noştri”;
povestea despre Teodora, modelul zugravului Mihai
Ciuboţel; povestea copilei pe nume Floare. O
mininuvelă este capitolul Departe. Evocarea
transfigurează momentul biografic (autorul a fost medic
voluntar în Etiopia) într-o cvasiparabolă politică cu
adresă bine circumscrisă temporal şi spaţial. Spre
deosebire de calitatea literară a acestor nuclee
nuvelistice, în paginile despre perioada postdecembristă
a neofanarioţilor, discursul narativ slăbeşte în
expresivitate literară, alunecând în discursivitate de
reportaj cu inflexiuni de pamflet. E drept că autorul e
copleşit de sentimentul revoltei şi notează cu năduf o
realitate diavolească, dar romanul este o ficţiune literară
cu propriile ei legi, cărora li se supune problematica
(socială, morală, politică, filosofică, religioasă). Alteori
autorul se lasă furat de entuziasmul patriotic şi atunci
pagina devine prea lirico-retorică, intrând în dezacord
cu epicul sobru. Aşa se întâmplă, spre exemplu în
paginile despre Unirea Principatelor.
Imfrastructura meditativă a romanului este o
ţesătură de teme şi motive filosofico-religioase şi
literare. Discursul meditativ este pus sub emblema
poveştii biblice despre Cain şi Abel, alias Răul şi
Binele. Ca tehnică de construcţie narativă este folosită
doctrina metempsihozei, pe care romancierul o foloseşte
într-un mod personal. În curgerea celor trei veacuri de
istorie – timpul narat – Mihai Ciuboţel Întâiul trece
succesiv prin reîntrupări ale memoriei. Fiecare nouă
reîntrupare poartă engramele celor anterioare. În
structura narativ-ideatică a romanului, Mihai Ciuboţel
este arheu care ne poartă/ne ţine în curgerea timpului.
Toată povestea din roman, cu înălţările, prăbuşirile
din istoria noastră, cu virtuţiile şi păcatele ei, ne duce cu
gândul spre un posibil model, sursă de inspiraţie:
Panorama deşărtăciunilor, marele poem al lui
Eminescu. Tema metempsihozei/reîntrupărilor ne duce
tot spre Eminescu (Avatarii faraonului Tla, Sărmanul
Dionis). Fiind vorba de posibile modele, să mai
adăugăm amintirea romanului Adam şi Eva de Liviu
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
Rebreanu. Această posibilă filiaţie nu dăunează cu
nimic romanului lui Emil Raţiu.
Filosofia lui Mihai Ciuboţel este una eclectică, e o
aducere împreună a unor idei filosofice de la cei din
vechime la cei din vremea lui, a învăţăturilor din Biblie,
a unor elemente de mit, la care se adaugă referinţe şi
asociaţii istorice şi culturale. Rol de liant între narativ şi
cugetare îl are parabola (parabolă sunt tablourile lui
Ciuboţel-zugravul; parabolă este dărâmarea Turnului
Colţei; parabolă este punerea în scenă de către Ciuboţel-
medicul a piesei Prometeu; parabolă este scena cu
câinele maidanez care refuză hot-dog-ul oferit de Gavril
Ciuboţel.
Reîntrupările memoriei lui Ciuboţel Întâiul sunt
flancate de două simboluri majore: broasca ţestoasă şi
bufniţa. Brosca ţestoasă e animalul primordial pe care se
sprijină universul, având o viaţă lungă, iar pe carapacea
ei fiind desenate figuri geometrice misterioase,
simbolizează taina, înţelepciunea, imortalitatea (cf. Ivan
Evseev, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie
românească, Ed. Amacord, timişoara, 1997). Prin
carapacea rotundă cu liniile misterioase, broasca
ţestoasă simbolizează cerul, iar prin partea de jos plată
şi cu picioare simbolizează pământul. Astfel, ea
constituie în sine o cosmografie, o legătură între cer şi
pămâmt, între sus şi jos. Retragerea ei în carapace
înseamnă retragere în meditaţie (cf. Jean Chevalier –
Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vil.1, Ed.
Artemis, 1994).
Bufniţa e pasărea nocturnă, simbol al tainei şi
înţelepciunii. Ea e asociată de vechii greci zeiţei Atena,
iar de romani zeiţei Minerva (cf Ivan Evseev, op.cit.).
Însuşi Mihai Ciuboţel/Turnul Colţei este un simbol
– martor şi memorator al istoriei noastre, o replică
pământeană a Marelui Orologiu.
Romanele lui Emil Raţiu, venite din diaspora
românească, nu trebuie ignorate. Desigur, nu au
anvergura celor ale lui Vintilă Horia (maestrul lui Emil
Raţiu), dar fac parte din aceeaşi familie.
59
Petrache PLOPEANU
Poezia cu vers liber vs. poezia cu
rimă=superior vs. inferior? (I)
Subliniam în articolul anterior:
1. Poezia este instrumentul care oferă accesul, la
fel ca un al treilea ochi, asupra unei lumi a
esențelor, asupra transcendentului, care nu este
înțeles aici în sens exclusiv religios;
2. Raportul dintre poezie și cultură, dominat de a
doua, nu se traduce neapărat prin calitatea celei
dintâi, ci prin intelectualizare, care, de multe
ori, nu facilitează accesul cititorului, ci doar al
unui grup destul de restrâns de „inițiați”. Un
nivel precar de cultură (limbaj, bagaj cultural)
duce la creații poetice nesemnificative în
ambele stiluri, dacă nu este suplinit de harul
poetic, condiție exotică în existența creatorului,
sau, cel puțin, de talent. La fel, un nivel sporit
de cultură, dacă nu este însoțit de talent și de
capacitate de adaptare la context, poate genera
creații slabe.
3. Majoritatea covârșitoare a poeților recunoscuți
sunt definiți în acest fel de către critica de
specialitate, uneori în contradicție cu gustul
public sau neținând seama de acesta. Principalul
criteriu de evaluare este, de cele mai multe ori,
respectarea sincronismului dintre respectivele
creații din spațiul național și acelea din Europa
Occidentală sau America de Nord. Și moda.
4. Orice afirmație a acelora care condamnă fie
poezia cu rimă, fie pe aceea cu vers alb trebuie
făcută în deplină cunoștință de cauză
participativă. Cei care consideră că poezia cu
rimă ilustrează o inferioritate culturală, să fi
scris statornic mai întâi poezie cu rimă și apoi
să fi trecut la poezia în vers alb datorită unei
necesități interiore de a trece de la ceva la
altceva diferit, dar nu superior.
5. Individualitatea este esențială, atât în poezia cu
rimă, cât și în cea în vers alb.
Adaug acum:
6. Auto-situarea pe poziția postmodernistă sau pe
aceea clasicizantă nu creează în mod automat
calitate;
7. Mesajul, de asemenea, nu creează calitatea. Încă
Titu Maiorescu sublinia că a cânta în versuri
neamul românesc și durerile sale nu duce cu
necesitate la realizări artistice de calitate.
Nu poți exprima orice prin poezia cu rimă, clasică
așadar, cum n-o poți face nici prin aceea cu vers alb.
Așa cum rolul poeziei este unul diferit de acela al
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
prozei, așa cum diferitele arte surprind lumea în mod
diferit unele față de altele.
Poetul asupra căruia m-am oprit în articolul de față
este Dumitru Brăneanu, cu volumul de versuri
Destrămarea lumii, apărut la Editura Ateneul
Scriitorilor din Bacău, în 2016.
De la bun început este necesar să stabilim câteva
date concrete pe care le identificăm în contextul lecturii
volumului respectiv:
a. Volumul conține poezie în stil clasic;
b. Mesajul poeziilor are un caracter subiectiv-
religios;
c. Poeziile au o formă fixă cu 14 versuri, ordonate
fie în câte trei strofe sub formă de catrene
urmate de un distih, fie în câte două strofe sub
formă de catrene, urmate de câte două terține,
așadar de sonet;
d. Măsura este specifică sonetului, de 11 silabe;
e. Volumul este împărțit inegal în două părți: „Sub
crivățul împătimirii”, prima parte, care cuprinde
85 sonete, iar partea a II-a, „Sub cerească
aripă”, 15;
f. Există un incipit, „În loc de prefață”, sub forma
de poem în vers alb;
g. Cele trei părți încep cu câte un motto relevant
pentru ceea ce urmează.
Titlurile celor două părți principale ale volumului
sunt lămuritoare pentru sonetele pe care le conțin,
termenii folosiți de poet fiind necesari pentru a crea
acea stare de așteptare tensionată sau, dimpotrivă,
senină, în scopul asigurării catharsisului: „crivățul” și
„împătimirea” duc la crearea unei stări contradictorii,
exprimată prin antiteza dintre răceala vântului geros și
fierbințeala patimii. Celălalt titlu, al celei de-a doua
părți, ilustrează, dimpotrivă, o stare de liniște, de
seninătate, de împăcare: atributul „cerească” și
substantivul „aripă” duc ambele la aceeași reprezentare
semantică, verbală, dar și grafică, a divinului. Între cele
două părți ale volumului există, chiar la acest nivel al
începuturilor, al anunțării intențiilor poetice ale
autorului, o diferențiere voită, bineînțeles, care plasează,
de o parte, „împătimirea”, cu anumite trimiteri specifice
spre patimă și păcat, iar de cealaltă parte „cerească”,
ispășirea sau răsplata. La nivelul motto-urilor folosite de
autor, se subliniază aceste intenții artistice:
„Împătimirea atrage după ea spre exterior toate puterile
noastre sufletești. Ea e cleiul care ne leagă de suprafața
lumii exterioare” (Părintele Dumitru Stăniloaie). Lumea
exterioară este lumea umbrelor, după Platon, a iluziilor
care sunt, în aceeași măsură, și ispite, care, repetate, se
transformă în patimi, de unde „împătimirea” despre care
scrie poetul. Al doilea motto cu care începe a doua parte
este un catren dintr-un Sonet al lui Mihai Eminescu:
„Când însuși glasul gândurilor tace/ Mă-ngână cântul
unei dulci evlavii/ Atunci Te chem: chemarea asculta-
vei?/ Din neguri reci plutind te vei desface?”. Glasul
gândurilor, care tace, adjectivul „dulce”, substantivul
60
„evlavii” trimit la o stare de liniște, de seninătate și de
smerenie, care fac posibilă chemarea către divinitate.
Legătura dintre cele două părți se realizează prin cele
două întrebări „chemarea asculta-vei?” și „Din neguri
reci plutind te vei desface?”, fiind evidentă aici o
anumită îndoială în legătură cu acceptarea/ refuzul
ascultării chemării și, în al doilea rând, cu acceptarea/
refuzul „desfacerii” din acele „neguri reci”, care
reprezintă indeterminarea principiului ca principiu și
chiar o anumită auto-negare a sinelui divin. Această
îndoială, exprimată în dublul registru al ascultării și al
determinării, leagă cele două părți ale volumului, unește
„împătimirea”, care are prezentă în notele ei
caracteristice și îndoiala, cu „cerescul”, în care dubitația
derivă din misterul necunoscutului sacru.
Așadar, volumul prezintă un caracter omogen din
această perspectivă a proiectării demersului poetic, într-
un crenscendo/ descrescendo al trăirilor poetice.
Aceeași omogenitate se înfățișează la parcurgerea
titlurilor poemelor din fiecare parte; citez cu titlu de
exemplu titluri din prima parte: „Azi mă întorc din
patimi”, „Îngenunchez în fața ta, Divine!”, „Amână
secerișul, Doamne!”, „Mai am puțin”, „Zadarnic sper”,
„Nostalgie”, „Neliniște”, „Din cupa ta, eu…”, „Mă agăț
cu disperare”, „Ascultă-mi rugăciunea”, „Mă lupt cu
timpul”, „Patimă cresc”, „Vulcanică tinerețea încet s-a
stins”, „Viața noastră”, „În crugul vieții noastre se face
seară”, „Prin vămi de taine”, „Firav ca umbra unui
înger”, „Trudim o viață, Doamne, visul nemuririi”, „În
gândul tău sunt picur de lumină”, „Sunt candelă
aprinsă”, „Între noi e crivăț”, „În lumea mea de lut”,
„Parcă murim cu fiecare clipă”, „Tâlhar sau sfânt”,
„Sonetul Învierii”, „Destrămarea lumii”. Sunt multe
enumerări, dar sunt necesare unei minime analize, în
care patima să se regăsească sub diferitele sale
manifestări și forme, în care să se creeze sufletului acele
punți de trecere spre „Cereasca aripă”, prin raportarea la
acele cuvinte încărcate de instrumentalismul apropierii
de divin.
Identific, așadar, în toate aceste titluri și, desigur, și
în conținutul lor, trei direcții analitice: în primul rând,
aceea a patimii care creează „împătimirea”, în al doilea
rând, aceea a punții create spre divin și, în al treilea
rând, aceea a elementului instrumental, care face
posibilă apropierea de divinitate. Poetul crește patima
„sub grâul din priviri” (Patimă cresc), având conștiința
nutririi acesteia de către ochi, cel obișnuit, acesta fiind
deschis spre exterior, spre lume, spre ispite și patimi.
Alăturarea celor patru cuvinte legitimează nașterea și
existența patimii. Metafora, cu o putere de sugerare
deosebit de evidentă, trimite la creșterea treptată, așa
cum planta germinează din sămânță și se ridică încet
spre soare, așa cum pâinea crește și ea și se coace, dar
trimite și la calitatea ochiului de a crea lumea în moduri
diferite pentru fiecare, deoarece și patimile sunt diferite
de la om la om, de la vârstă la vârstă. Ochiul creează,
dar ia și în stăpânire ceea ce intră în raza privirii sale.
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
Patima se naște, se mărește și este posibil ca, la un
anumit moment, să devină chiar o lume, e adevărat,
denaturată, care să-l stăpânească pe cel supus ei. Poetul
are, însă, puterea de a declara: „Azi mă întorc din patimi
rătăcite/ În temnița cuvântului mi-e bine” (Azi mă întorc
din patimi). Două elemente opuse, rostite clar, „patimi
rătăcite” și „temnița cuvântului”, dar și cu trimiteri Cu unghiile înfipte în carne
indirecte necesare: patimile s-au născut, au crescut, s-au
Patria mea de oameni s-a ticăloşit,
rătăcit, rătăcindu-l și pe cel care și-a format chip și lume
alergând din spital în spital, cerşindu-şi
din ele, dar oferindu-i, în același timp, și o iluzie a
memoria şi dreptatea sau drămuindu-şi banii de
libertății. Rătăcirea este o libertate care devine prea
pensie
vastă, este o exagerare a libertății, chiar pentru ea însăși
număraţi zilnic, cu degetele tocite de aşteptarea
și pentru cel care o dorește, incontrolabilă. Invers, al
miracolelor, care vin, precum americanii,
doilea element, „temnița”, restrânge libertatea până la
mereu foarte târziu...
limita supraviețuirii, introduce controlul aproape total
asupra celui „întors”. Crearea cuplului „temnița
Nici Dumnezeu nu mai este român, îşi
cuvântului” vine și atenuează această limitare,
construieşte catedrale de aer printre spitalele
conferindu-i semnificații noi, din care putem deduce și
şi şcolile în ruină şi ne spune cât de fericiţi
natura patimilor și a împătimirii poetului. Termenului
sunt cei săraci cu duhul...
de „cuvânt” îi pot fi date aici semnificații diferite:
cuvântul folosit în vorbire, în scris, dar și Cuvântul,
În locul cerului, cineva a lipit o coală
principiul sacru, creator al lumii. Aici sensul este de
de un albastru vâscos, pictând gratii
cuvânt-temniță, cuvânt-locaș de recluziune, de retragere
şi stele dincolo de care se întind
în solitudine și putem, acum, îndrăzni să dăm un anumit
hectare de trudă şi căpşuni neculese,
chip „patimilor rătăcite”, acela care să reprezinte opusul
unde speranţa înseamnă un cent sau un euro
cuvântului-temniță: cuvântul-libertate, cuvântul folosit
pentru zilele cenuşii ale întoarcerii
în orice mod posibil, neîngrădit. Între cuvântul-libertate
la sărbătorile din străinătatea numită „acasă”.
și cuvântul-temniță se întâmplă toată „rătăcirea”
poetului, care este, de fapt, viața sa creatoare de valoare
Oameni cu degete prelungi, pianişti ai
artistică. Putem extinde, nu știm dacă permis sau
clapelor negre, zvârlugi apetisante
nepermis analiza, spunând: cuvântul-libertate este mai
şi primari îmbălsămaţi în urne de vot,
apropiat de profan, în timp ce cuvântul-temniță este
duioşi îngeri roşii şi doctori de Bălţi,
apropierea poetului de sacru, de divin. Și putem spune,
survolează realitatea şi ne privesc de sus,
de asemenea, că sonetul este o revenire, din perspectiva
mirându-se de tenacitatea furnicilor,
instrumentelor artistice și stilistice ale poetului, la
ce cară, bucată cu bucată, soarele orb
cuvântul-temniță, în sensul de obligațiile impuse de
în întunericul luminos de sub frunte.
poezia fixă de acest tip.
Despre patimi, puntea către divin și instrumentul de
Obosit şi bătrân, contaminat de maladia
apropiere de divinitate, despre „Cereasca aripă”, în
celor ce se cred păsări, voi urca, în curând,
numărul următor.
cu toată viaţa netrăită în spate,
Muntele Melcului, emigrând în ţara mea
de cocori albaştri, de fluturi şi nori,
ca să pot adormi sub ninsorile ei viscolite,
*Dumitru Brăneanu, Destrămarea lumii ca să pot, cu unghiile adânc înfipte în carne,
s-o iubesc, cu tristeţe, până la capăt!

Lucian MĂNĂILESCU

61
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
Nicolai TĂICUȚU
Raftul cu cărți
Ion Roșioru, Își pierde urma inorogul…-
Cople și elide, Ex Ponto,
Constanța, 2016, 176 p. Redăm,
de pe coperta a patra a cărții,
câteva referințele critice ale lui
George Stanca: (…) Un ludic
catifelat, fin, rafinat ca o
cusătoreasă ce pune alb pe alb…
diafan deloc profan, căci te
închini mereu Ei. Mai degrabă
venusian… Cum ziceam un ludic,
stirpe tot mai rară la poeții neamului. (…) Poeme
desuete ca mileurile și macrameurile și peretarele
cusute-n casă, azi disprețuite la justa valoare a culturii
unei societăți inestetice și dezumanizante. (…)
Ovidiu Cameliu Petrescu, Ulise orb/ Blind
Ulysses/ Ulysse aveugle, Editura
Rafet, Râmnicu Sărat, 2017, 109
p. Traducerea în limba engleză:
Horia Blănaru, Traducerea în
limba franceză: Nicolae
Pogonaru, ilustrația și coperta:
Valeriu Șușnea. Despre versurile
lui Ovidiu Cameliu Petrescu, într-
un scurt cuvânt înainte, Marin
Ifrim scrie: (…) Sunt adevărate
cazemate sentimentale. Liniște, se citește în gând, aici
sunt și tăcerile noastre, poate chiar și o parte din
suflete! Cităm: Nu mai știu să mă întorc/ pe țărmul
speranțelor părăsite cândva./ Semnele dăltuite cu trudă/
în drumul de piatră/ s-au tocit sub bocancii unui noian
de clipe./ Rătăcesc prin ploaia rece ca moartea,/ un
Ulise orb care a uitat/ ce căuta prin lume.(Ulise orb)
Nicolae Pogonaru, Gravuri de ocazie,
Editgraph, Buzău, 2017, 96 p.
Regretatul poet Gheorghe Istrate
spunea într-o postfață la unul
dintre volumele de poezie ale lui
Nicolae Pogonaru: … Poezia lui
Nicolae Pogonaru divulgă o
sensibilitate ultragiată, uneori
chiar nevrozată, dar care, cu
finețe intelectuală, își stăpânește
sarcasmele, diluându-le în
radiografia ușor vaporoasă a unui veritabil mizantrop.
La finele prezentului volum sunt redate fragmente din
referințele critice semnate de Mioara Bahna, Alexandru
62
Borcan, Stan Brebenel, Tudor Cicu, Grigore Codrescu,
Titi Damian, Dumitru Ion Dincă, Viorel Dinescu,
Gheorghe Ene, Marcel Isbășoiu, Marin Ifrim, Lucian
Mănăilescu, Ionel Necula, Emil Niculescu, Florentin
Popescu, Arthur Porumboiu, Gheorghe Postelnicu, Ion
Roșioru, Valeria Manta Tăicuțu.
Silvia-Ioana Sofineti, Desculț în mileniul III,
Editgraph, Buzău, 2017, 142 p.
Studiul actual asupra romanului
Desculț de Zaharia Stancu realizat
de Silvia-Ioana Sofineti vine după
o nouă lectură. Autoarea
menționează în Argument: (…)
Misiunea noastră nu este deloc
ușoară, având în vedere lipsa unui
fir epic (principal sau secundar), a
unei structuri demne de un roman
realist. Vom vedea, apoi, cât de autentice sunt
„amintirile” lui Darie-copil, cât de mult se confundă
acesta cu Darie-adultul și ce îi diferențiază, în
încercarea de a afla dacă sunt două voci cu totul
diferite sau dacă se îmbină într-o singură personalitate,
aceea a autorului. (…) În final, vom vedea cum este
receptat astăzi Desculț și de ce un autor ca Zaharia
Stancu nu mai este de actualitate.
Florentina Loredana Dalian, Miss Univers –
proză scurtă umoristică, Editura
Dobrogea, Constanța, 2017,120 p.
George Corbu spune în prefața, Da,
ingineriei umorului!: (…) Micile
schițe ce compun volumul de față
sunt, în fond, niște comedii în care
palierele comicului – situații, limbaj,
caractere – fac să ni se dezvăluie ca
după o perdea fragmente de realitate,
chiar dacă strident colorate, grație
capacității remarcabile a autoarei de a le priza și a
unui uimitor simț al limbii ce-i permite să caracterizeze,
în parametri exacți, lumea investigată și să pătrundă în
cotloanele mai puțin sau deloc frecventate ale acesteia.
(…)
Manuela Camelia Sava, Inimitabil/ Inimitable,
Editgraph, Buzău, 2017, 160 p.
Traducere: Artemiza-Delia
Asănache, coperta și grafica:
Daniela Petre. Cu încă un volum
de poezie de dragoste sinceră/
curată ne îmbie la lectură Manuela
Camelia Sava. Exemplificăm:
Ți-am rămas datoare cu un ceai/ te
priveam cu jind/ rotocoale de
aburi albaștri îți încălzeau ochii//
Ți-am rămas datoare c-o îmbrățișare/ în gând/ cu o
durere/ cu o lacrimă// Ți-am rămas datoare din acea zi
c-un sărut/ c-o mângâiere/ c-o plecăciune până la
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
pământ// Ți-am rămas datoare cu fulgii de nea/ cu luna
albastră/ cu tot cerul care strălucea/ trecând mereu în
fugă pe lângă gări pustii/ pe lângă inima ta.
Ramona Roman, eRam, Art Book, Bacău,
2017,112 p. În prefața la acest volum
intitulată Din cărțile iubirii, Cristina
Ștefan menționează: (…) Poezia
Ramonei vine din timpul de azi,
tulburat, decadent, măcinat de
conflicte, lipsit de armonie și etică,
vine din revolta împotriva
anormalității și poezia pare să poată
iniția purificarea, curățirea și
scoaterea la lumină a ceea ce
rămâne intact în sufletele oamenilor. (…) Poezia erotică
face pondere în volumul de față, Ramona descoperindu-
se în confesiuni pline de romantism… și nu unul desuet,
nu unul calofil, ci în metafore moderne, inedite, un
reper care dă încredere în perspectiva sa poetică. (…)
Daniel Lăcătuș, Femeia aceea/ That woman,
Editura Stef, Iași, 2016,75 p.
Translation: Mădălina Bănucu. De
pe coperta a patra a volumului,
Felix Nicolau menționează: (…)
Moartea și înrobirea benevolă
față de frumusețe sunt motivele
principale ale acestui volum
vibrant de o senzualitate și de un
exotism de factură arabe. Dincolo
de intensitatea și de formulările
amețitoare, fascinația cărții este asigurată și de
cosmopolitismul ei. O poezie de front, îndârjită să
rememoreze pentru a se vindeca. Pe deasupra,
Gloanțele și virușii unei lumi cu toleranță minimă la
extaze și patimi.
G. Gabriel Petru Băețan,
Cotloanele ironiei – Culegere de
aforisme și cugetări, Editura
Mirador, Arad, 2016, 59 p. Felix
Nicolau apreciază: (…) Cred că și
tinerii au dreptul la înțelepții lor,
mai ales că pe cei bătrâni nu îi
prea digeră. Poate că sfătoșenia
vine mai bine pe la 30, decât la 90.
Mai toată lumea comite poezie în ograda românească și
numai puțini se încumetă la cugetări. Așadar, mintosul
arădean e dintre cei rari și se cuvine prețuit, ocrotit.
Aforismele lui au vervă și aplomb.
Cornelia Ionescu Ciurumelea, Excentrica
sinucidere - versuri și grafică, Editura Rafet, Râmnicu
Sărat, 2017, 153 p. Este cel de-al optsprezecelea volum
de poezie al autoarei, apărut tot în regie proprie și la
aceeași editură. Cele două arte frumoase, poezia și
63
grafica, se îmbină armonios. Iată un
exemplu: Înhămați la o nepotolită
ninsoare…/ ne albim sângele…/
ni-l curățăm de frisoane…/ de
insomnii viscerale…/ de
putregaiuri…/ de nerostire…/ până
ajungem ierburi cărunte/
escaladând…/ zi și noapte…/ nu
vise…/ doar… ziduri de
mănăstire…
Laurențiu Turcu, Puf de Înger, Editura
Ro.cart, București, 2017, 94 p.
Despre acest prim volum al lui
Laurențiu Turcu, George Călin
spune: Laurențiu Turcu scrie o
poezie ca o curgere continuă, după
o atingere a Îngerului ce stă de
veghe în cel mai întunecat colț al
inimii, luminându-i, clipă de clipă,
Calea spre Mântuire. Poemele din
acest volum se pot citi înainte de
spovedanie, în loc de rugăciune, se pot citi după
spovedanie, ca o împărtășanie zilnică, ce întrupează în
Cuvântul ce vine de la Dumnezeu și este chiar
Dumnezeu…
Mihai Vintilă, Dirijorul de
cuvinte, Editura infoEST, Siliștea,
2017, 64 p. Volumul de versuri de
față este însoțit de aprecierile
critice ale lui a.g.secară, (Încă)
Tânărul Mihai Vintilă și Marea
(poezie)…, pe post de prefață,
Virgil Andronescu, Cumpără și
vinde de provincie, de ieri și de azi
cuvinte, nu pe bani, pe sentimente
și trăiri și Alexandru Halupa, Poezia, o atracție de
neoprit, la postfață a.g.secară menționează: (…)În
această nouă carte, Mihai Vintilă depășește punerea în
abis despre care scriam altădată, ba chiar și laconismul
de care făcea uz cu alt prilej… Aproape că aș spune că
întregul volum este un manifest al strigării. (…)
Tudorița Tarniță, Micropoeme, Editura
infoEST, Siliștea, 2017, 27 p.
Jurnalista Tudorița Tarniță, pentru
acest volum, are un subtitlu-
dedicație: Gânduri pentru fiul
meu. Coperta și ilustrațiile din
carte sunt de Narcisa-Mirela
Voica. Micropoemele sunt
realizări lirice scurte și foarte
scurte, nu neapărat haiku-uri.
Cităm câteva: Soarele
îmbrățișează câmpia/ Strâns, într-un inel/ De logodnă,
Primăvară!/ Copite de cai luminează/ Câmpia, Satul
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
miroase a iarbă uscată./ La umbra nucului,/ Doar
amintiri, Luna/ Alunecă-n iarba/ Crescută pe visele
noastre, Nopțile se despletesc/ În tăcere și ascultă
șoapta/ Copacilor sau Mă-ncui în tăcere/ Ca într-o
câmpie/ De gheață.
Lili Balcan, Alte Momente
din viața oamenilor simpli, Editura
Helis, Slobozia, 2017, 117 p. Dan
Simionescu spune, într-o scurtă
prezentare făcută în revista Helis:
(…) doamna Balcan este memoria
vie a Urziceniului, și-a asumat acest
rol. Povestirile inserate în carte le
citisem în Helis și au savoarea
fructelor proaspăt culese din pom,
sunt vii, nepervertite. Punându-le cap la cap îți poți face
o idee despre viața socială a urbei ialomițene, cu toate
picanteriile de rigoare. (…)
Dumitru K. Negoiță, nu
ucideți bucuriile, Editura Amurg
sentimental, 2016, 108 p. În scurta
prefață intitulată Din rațiuni
morale, Marin Ifrim spune: Pentru
Dumitru K. Negoiță literatura are
rolul unui balsam de suflet, cu care,
în clipele tot mai puține de care
omul modern încă se mai poate
bucura, în acest secol al
ciberneticii, autorul își oblojește grijuliu nostalgiile, nu
care cumva acestea să se erodeze și să se piardă în
neantul caracteristic efemerității umane. (…) Postfața la
acest volum este semnată de Ion Machidon.
Îngerul n-a mai strigat
atâta alb şi nici o speranţă
vin zvonuri de departe, despre morţi şi răniţi
în drumul spre ţara de gheaţă curată
crinii din mâini sunt de sticlă, lumânările
îşi sparg flacăra, polenizând calea tăcută a crucii,
lacrimile mele, ca mătăniile sfărâmate,
nu mai alunecă, nu mai curăţă cuvintele de ceaţă
la ce bun plânsul, când chiliile noastre
fără sfinţi, fără îngeri, fără lumina
ce-mparte fiori
ne usucă miezul?
la noapte, în somn, răspunsurile ne vor găsi
înfăşaţi în mătase, fluturi pentru vieţile viitoare.
Valeria Manta TĂICUȚU
64
REVISTE LITERARE
Actualitatea literară, Anul VIII, nr. 76,
octombrie 2017, Lugoj. Semnează eseuri și comentarii:
Nicolae Silade (Despre vise, mitologie, filozofie, religie
și poezie), Vasile Pistolea (Bradul în mitologia vieții și a
morții), Magda Ursache (Iașul „străduțelor subtile”),
Paraschiva Buciumanu (Panait Istrati – Destinul unui
rătăcitor), interviu: Titus Crișciu în dialog cu Anca
Sigartău, critică literară: Cornel Ungureanu (A. E.
Baconsky și anatemele sale), Radu Ciobanu (Ioan-
Florin Florescu, Jurnal scoțian ), Adrian Dinu Rachieru
(Un Nobelizabil – Norman Manea pro și contra),
Mioara Bahna (Radu Ciobanu, Călărețul de fum),
Daniel Marian (Ion Toma Ionescu, Ceară și miere),
Ionel Bota (Spectacolul mitului reiterat și alte jocuri ale
contemplării tragice. O antologie lirică a lui Ciprian
Muntean), Liviu Chiscop (Victor Munteanu, Paznic la
moara de vânt), Maria Bologa (George Vulturescu,
Orbul din Poemele luminii, Liviu Chiscop, Prozatorul
Bacovia, Viorel Savin, Cinesunta). Dintre cărțile sosite
la Remus V. Giorgioni amintim: Ela Iakab, Cartea lui
Athanasios, Nicolae Silade, miniepistole, Violeta Anciu,
alte mașini și un fotograf amator, Vali Orțan, Din doi în
doi. Poezie semnează: Nicolae Silade, Ioan Romeo
Roșiianu, Mihaela Oancea, Andreea Ciucă, Nicolae
Sârbu, George Nina Elian, Luca Cipolla, proză: Armina
Flavia Adam, Dan Florița-Seracin, Alexandru Moraru,
Dumitru Hurubă, teatru: Alexandru Moraru.
Antares, Anul XIX, nr.232-233-234, iulie-
august-septembrie, 2017, Galați. Bine susținută, critica
literară este realizată de Ana Dobre (Liviu Ioan Stoiciu,
Ajuns din urmă), Viorel Coman (O zi din viața lui Ion
Mohreanu – epilog 1954), A.G. Secară (Doina Ruști,
Manuscrisul fanariot), Maria Mânzală (Victor Gh. Stan,
Umbra luminii), Lucian Gruia (Constantin Kapitza,
Știri), Adelina Pop (Darie Lăzărescu, Polul magnetic al
florii de gențiană), Crina Decuseară (Elena Bolânu, De
ce s-au supărat păpușile și Pastel de culoare).
Comentarii scriu: Petre Spiru (Literatura la ea acasă),
A.S. Pop (Câte ceva despre poezia diasporei) și Vicu
Marian (Itinerar spiritual european). Poezia este
semnată de Paul Spirescu, Nicolae Grigore Mărășanu,
Ruxandra Anton, Săndel Stamate, Ana Maria
Panagatos, Ilie Răpcianu, Ioana Andrada Tudorie,
proza, de Vasile V. Popa, Will Self (traducere de Petru
Iamandi), iar teatru, de Victor Cilincă.
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
Ante Portas, Anul III, nr. 3, 2017, Buzău.
Editorialul este constituit din două microeseuri semnate
de Gina Zaharia – redactorul-șef al revistei și Laurențiu
Belizan – președintele cenaclului Ante Portas. Eseurile
aparțin lui Petruț Dinu (Scriitor și cuvânt), Pușei Roth
(Femeia și copacul), Ioanei Teodora Todorescu (Eros și
eroare), interviurile sunt realizate de Laura Cozma cu
Laurențiu Belizan și Gina Zaharia cu Ioan-Bogdan
Cozmescu, aforismele aparțin lui Vasile Ghica, iar
cronica literară Dianei Dobrița Bîlea (Gina Zaharia, La
est de tine). 99 de autori semnează poezie, din care
amintim pe Gina Zaharia, Laura Cozma, Mihaela
Roxana Boboc, Petruța Niță, Laurențiu Belizan, Lucian
Mănăilescu, Simina Maria Sima, Alexandru Bolache,
Roxana Elena Iancu, Valentin Tufan, Maria Niculai,
Oana Șușu, Petruț Dinu, Andrei Bolache, Ion Roșioru,
Valeria Manta Tăicuțu, Nicolai Tăicuțu, Șerban Mihai
Georgescu, Rodian Drăgoi, Constantin Bucur, Dumitru
Ichim, Mihaela Meravei, Ana Urma, Mihaela Aionesei,
Gela Enea, Armina Flavia Adam, Irina Lucia Mihalca,
Mioara Băluță, Manuela Camelia Sava, Carmen Tania
Grigore, Petre Ioan Crețu, Leonard Ancuța, Corina
Monea, Luminița Zaharia, Teodor Dume, Cristina
Ștefan, Tudor Cicu, Florentina Loredana Dalian, Any
Drăgoianu, Marilena Trifan, Ottilia Ardeleanu.
Semnează proză: Dumitru Dănăilă, Dorina Neculce
Obedeya și Vasilica Ilie.
ARGEȘ, Serie nouă, Anul XVI (LI), nr. 10
(424), octombrie 2017. Mircea Bârsilă – 65! La această
aniversare participă cu eseuri și comentarii: Nicolae
Oprea, Marian Drăghici, Paul Aretzu, Pricopie Clonțea,
Petru Pistol, Aurel Sibiceanu și Amalia Elena
Constantinescu. Bibliografia sărbătoritului este însoțită
de referințele critice (scurte selecții) primite în timp de
la Alex Ștefănescu, Mircea A. Diaconu, Constanța
Buzea, Mircea Mihăieș, Gheorghe Mocuța, Gheorghe
Grigurcu, Dan Cristea, Nicolae Oprea, Al. Cistelecan,
Bucur Demetrian, Constantin Stan, Ion Pop, Cornel
Ungureanu. Remarcăm, apoi, aforismele lui Gheorghe
Grigurcu, paginile de jurnal ale lui Liviu Ioan Stoiciu
(Adunăm pietricele găurite de mare), studiul lui Nicolae
Georgescu (Editor de editor). Critica literară e prezentă
prin: Constantin Cubleșan (Ion Simuț, Literaturile
române postbelice), Dumitru Augustin Doman (Nicolai
Tăicuțu, și cum vă spuneam…), Ioan Romeo Roșiianu
(Georgeta Șuta, Cuvinte nerostite), Leonid Dragomir
(Mircea Eliade, Jurnal), Marin Ioniță (Gheorghe Păun,
De trecere și petrecere), Mioara Bahna (Doina Ruști,
Mâța Vinerii), Valerica Mitu (Spiridon Popescu, Diavol
cu coarne de melc). Semnează poezie: Mircea Bârsilă,
Paula Romanescu, Domnița Neaga, Magda Grigore,
Octavian Mihalcea, Mihai Mitocaru, Gheorghe Păun,
Ghenrih Sapghir (traducere de Leo Butnaru), iar proză:
Marian Ilea.
65
ATENEU, Anul 54 (serie nouă), nr. 578,
octombrie 2017, Bacău. În acest număr critica literară
este semnată de Adrian Jicu (Angela Marinescu, Opere,
vol I-III, Emil Nicolae, Suflet prădător), Marius Manta
(Emilian Marcu, Tărâmul inocenților), Valeria Manta
Tăicuțu (Gina Zaharia, Talazuri), Dan Perșa (Bogdan
Boeru, Șapte sute șaptezeci), Violeta Savu (Tincuța
Horonceanu-Bernevic, Anotimpul păpușilor și Poezii
pentru copii ca tine), Cristina Câmpeanu (Carmen
Mihalache, Teatru la filtru), Theodor-George Calcan
(Nicolae Spătaru, Citirea zidului), Gabriela Gîrmacea
(Ilderim Rebreanu, Născut în zodia morții),
comentariile, eseurile și consemnările sunt realizate de
Mircea Cărtărescu, discursul: Lecția de poezie, Marius
Manta, Identitate, recuperări, Concert aniversar – Trio
Syrinx, Octav, o bijuterie în afara postadevărului, urmat
de dialogul cu Serge Celibidache, Ioan Dănilă, România
din Bucovina, Carmen Mihalache, Orizonturi larg
deschise, Constantin Călin, Sertarul cu fișe, Dan
Petrușcă, Exercițiu de admirație. Mihai Chiuaru, Vasile
Spiridon, Din Ithaca la Onești, Leo Butnaru, Fire de
fire, Violeta Savu, O pagină din jurnalul taberei de la
Ghimeș, Ion Fercu, Prin subteranele dostoievskiene
(61), Liviu Dănceanu, Contraste, Orestia III și Nerozia
cântă, Elena Ciobanu, Feliile eului meu. Poezia aparține
lui Savu Popa, Dragoș-Ionuț Onofrei și Ginei Zaharia,
iar proza lui Decebal Alexandru Seul.
Bucovina literară, (serie nouă), Anul XXVIII,
nr. 9-10 (319-320), septembrie-octombrie 2017,
Suceava. Editorialul lui Alexandru Ovidiu Vintilă se
referă la „Bucovina literară”- 75 de ani de la
întemeiere. Transmit salut la aniversară: Șerban Foarță,
Marcel Mureșeanu, Cassian Maria Spiridon, Adrian
Dinu Rachieru, Constantin Abăluță, Magda Ursache,
Ilie T. Zegrea, Leo Butnaru, Liviu Ioan Stoiciu,
Constantin Cubleșan, Marius Chelaru, Cornelia
Petrescu, Horia Bădescu, Petrișor Militaru, Eugenia
Țarălungă, Nicolae Coande, Felix Nicolau, Emil
Nicolae, Anica Facina. Autograful aparține lui Marcel
Mureșeanu, iar aforismele, lui Gheorghe Grigurcu.
Dintre eseuri și comentarii remarcăm: Elogiu adus
mămăligii de Matei Vișniec, La București, cu memoria,
Doamna „Memoriei” și „Memoria” 100 de Doina
Cernica, „Procontra” de Magda Ursache, Maiorescu și
cultura europeană de Petru Ursache, Valoarea imaginii
la Gaston Bachelard de Niadi-Corina Cernica, critica
literară realizată de Ioan Holban (Gheorghe Vidican,
Pivnița din horn), Adrian Dinu Rachieru (Lina
Codreanu, Chemarea apelor), George Bodea (Carme
Jiménez Huertas, Nu venim din latină), Dan Perșa
(Carmen Mihalache, Teatru la filtru), Alexandru Ovidiu
Vintilă (Dumitru Simion, o formulă narativă realistă).
Poezie semnează: Ion Beldeanu, Liviu Ofileanu, Blanca
Trandafir, iar proză: Adrian Alui Gheorghe, Leo
Butnaru și Ioan Țicalo.
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
Bucureștiul literar și artistic, Anul VII, nr. 10
(73), octombrie 2017. Remarcăm un fragment din
Hotare și spații naționale de Nicolae Iorga, apoi
eseurile, consemnările și comentariile: Cărți ajunse pe
drumuri căutăm bibliotecă. Oferim recompensă
spirituală. Rugăm seriozitate!, Planetă de despărțire,
„Fotograful domnilor scriitori” ar fi împlinit opt
decenii de viață… dacă nu ne-ar fi părăsit acum 12 ani
(Vasile Blendea) și Colegiul Național „B.P. Hasdeu”
din Buzău – 150 de ani de existență, 150 de ani de
performanță de Florentin Popescu, Nobel Prize-1905.
Henryk Sienkiewicz de Titus Vîjeu, Numere în labirint –
1997 de Theodor Codreanu, Augustin Buzura – evocare
postumă de Ion Dodu Bălan, Grupul literar
„Catacomba” – Nicolae Cabel de Ion Haineș, critica
literară realizată de Florentin Popescu (Titus Vîjeu,
Gândul și șoapta), Ion Roșioru (Nicolai Tăicuțu, și cum
vă spuneam)…, Adrian Dinu Rachieru ( Ion Lăncrănjan
sau filonul tragic), Ion Brad (Poet și preot), Maria
Vaida (Iuliana Paloda Popescu, Semnul Îngerului), Ion
Andreiță (Zeno Popovici, Zbor printre lumi – De la
București la Los Angeles). Romanul Copil de suflet de
Lia-Maria Andreiță este comentat atât de Ioan Barbu,
cât și de Șerban Codrin. Dintre seniorii literaturii
noastre, Florentin Popescu a ales pentru dialog pe
Florea Firan. Poezia aparține lui Coman Șova și
Gheorghe Istrate, iar proza, lui Ștefan Mitroi și G. Th.
Popescu.
Cafeneaua literară, Anul XIV, nr. 10/ 176,
octombrie 2017, Piteşti. Remarcăm interviul Peter A.
Stitt cu Donald Hall, „Noi suntem o țară mare fără un
capital literar” (trad. Mihai Athanasie Petrescu), critica
literară realizată de Gheorghe Grigurcu (Traian Ștef,
Povestirea Țiganiadei), Adrian Dinu Rachieru (Ileana
Mălăncioiu, Am reușit să rămân eu însămi), Ana Dobre
(Ioan Barb, Orașul alb), Paul Aretzu (Constantin Preda,
Am rămas singur cu moartea, doar țărâna-mi ține
partea), Aureliu Goci (Cassian Maria Spiridon, Poeme
în balans), Mina Zariadoran (Aurelia Urse, Și din
cenușă, lacrimi, rouă, aștept să plouă pe din două).
Artele poetice sunt reprezentate de eseurile lui Donald
Hall, Moartea morții poeziei (traducere de Liana Alecu)
și Virgil Diaconu, Poezia și poezia cu un colț sfărâmat.
Alte eseuri aparțin lui Marian Victor Buciu, Ion
Negoițescu, cabotinul cosmic… și Lilianei Rus, Filme
de duminică. Semnează poezie Florian Stanciu, iar C.L.,
comentariul – Din istoria pupatului la români.
Caietele de la Țintești, nr. 9, octombrie-
decembrie 2017. In memoriam Gheorghe Istrate scriu:
Marin Ifrim (Durerea e mai vie decât viața), Marin
Moscu (Înecat în lacrimi), Passionaria Stoicescu
(Poemul ca o lumânare), Nicolae Cabel (Baladă).
Eseurile din acest număr aparțin Magdei Ursache,
Puterea reperelor, Teodor Baconschi, De ce tot
scriem?, Mihaela Gomoescu, Performare și fațadă,
66
Elena Daniela Plătică, Serbările și șezătorile școlare.
Remarcăm, apoi, dialogul lui Nistor Tănăsescu cu Ion
Gheorghe și referințele critice ale lui Stelian Grigore la
cartea Secvențial de Carmen Tania Grigore. Semnează
poezie: Marin Ifrim, Stelian Grigore, Nistor Tănăsescu,
Costel Suditu, Geo Galetaru, Mihaela Roxana Boboc,
Claudiu Komartin, Nicolae Cabel, Ion Roșioru, Nicolae
Rotaru, Emil Almășan, Șerban Codrin, Rodian Drăgoi,
Carmen Tania Grigore, iar proză: Dumitru Dănăilă,
Virgil Matei, Nicoleta Ifrim.
C o n t a, nr. 29/ 2017, apare la Neamț. Din
prima parte a revistei remarcăm: editorialul lui Adrian
Alui Gheorghe, „Reinventarea”cititorului, eseurile:
Gabriel Chifu/ un poet al sensibilității controlate de
Daniel Corbu și Soarta scriitorului din provincie (II) de
Dumitru Hurubă, studiul lui Vlad A. Gheorghiu,
Cenzura, îngrădirea supremă a libertății pentru un
scriitor. „Cazurile” Aurel Dumitrașcu și I.D. Sîrbu,
dialogurile: Cristian Pătrășconiu cu Adrian G. Romila,
Magda Ursache cu Adrian Alui Gheorghe, Traian Ștef
cu Hristina Doroftei și Mircea Pricăjan cu Adrian G.
Romila, critica literară semnată de Gabriela Feceoru
(Mihók Tamás, cuticular), Ion Țoanță (Adrian Alui
Gheorghe, Laika), Octavian Mihalcea (Dumitru
Tâlvescu, Evadarea din mecanic), poezie semnată de
Dumitru Chioaru, Mircea Bârsilă, Dimitrie Grama,
Simona-Grazia Dima, Emil Nicolae, Kocsis Francisko,
Horațiu Ioan Lașcu, Horia Dulvac, Ionuț Caragea,
Cătălin Mihai Ștefan, Ion Țoanță, proză de Radu
Țuculescu, Liviu Ioan Stoiciu, Mircea Pricăjan,
Anamaria Veleșcu, teatru de Flavius Lucăcel, Marian
Ilea.
Constelații diamantine, Anul VIII, nr. 11(87),
noiembrie 2017, Craiova. Dintre eseuri și comentarii
remarcăm: Arc peste timp - 1918-2018 de Ilie Bucur
Sărmășanul, Pagini de istorie a presei de mâine:
„Constelații diamantine” de Ion Pachia-Tatomirescu,
Făt-Frumos din lacrimă de paradox de Janet Nică,
Sinele, Scriitorul Constantin Brâncuși de Ion Popescu-
Brădiceni, Religia sau nevoia omului de Transcendental
(V) de George Petrovai, August Scriban de Livia
Ciupercă, „Umanismul, un program infinit” de Dragoș
Niculescu, De ziua celor morți de Mircea Dorin Istrate,
Somn, măști sociale, joc de rol de Ionuț Copil, La
Universitatea din Lagos de Florin Smarandache, Există
sindromul Don Quijote? de Radu Olinescu, din critica
literară: Doina Drăguț (Andrei Potcoavă, Risipite - II),
Al. Florin Țene (Gavril Moisa, Prin roua iubirilor),
Daniel Marian (Attila Balázs, Veșnica așteptare),
Octavian Mihalcea (Marius C. Nica, Și vântul sufletul
mi-l ară), Marian Barbu (Nicolae Bălașa, Cerșetor în
iadul de la poarta raiului), Mircea Coloșenco (Toni
Hulubei Macovei, Rochia de vorbe și Scrisori la Post-
Restant). Poezie semnează: Constantin Miu, Marin
Ifrim, Rodica Fercana, Marian Hotca, Petre Gigea-
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
Gorun, Dominic Diamant, Gheorghe A. Stroia, Boris
Marian Mehr, Mimoza Leska și Luan Kurti (trad. Baki
Ymeri), iar proză: Gheorghe Andrei Neagu, Decebal
Alexandru Seul, Ion Dincă, Horea Porumb.
Detectiv cultural, nr. 3 (12)/ 2017. Eseurile,
comentariile și consemnările din acest număr sunt
realizate de Gheorghe Ilie, Perpetua sărbătoare,
Florentin Popescu, Curtea de Argeș, pentru o zi
Capitala literaturii naționale, Florin Dochia, Charles
Baudelaire și Belgia, Vesna Mundisheevska-
Veljanovska, Cercul de la Bitola, Marian Nencescu,
Reîntâlnire cu „arta căminului”, Doru Petre, Să nu ne
răzbunați, Nicolae Rotaru, …Repatriere, Emilia Cioca,
Mai viguroși, mai bogați, Firiță Carp, Făurari.
Remarcăm, apoi, interviurile: Daniela Șontică în dialog
cu Radmila Popovici și Marian Nencescu, cu Virgil
Șerbu-Cisteianu, critica literară, de Constantin
Ardeleanu (Passionaria Stoicescu, Triviale… joviale! și
Victor Eftimiu, Cocoșul negru), Theodor Codreanu
(Olga Căpățînă, Dobrenii), Constantin Mănuță (Emilian
Marcu între îngândurat ca muntele de sare și sarea
muntelui de rouă), Mioara Bahna (Costel Avram, Ora
exactă versus istoria exactă), Luminița Zaharia (Silvan
G. Escu, Minut infinit), Ionel Necula (Ică Sălișteanu, O
sută una sensibilități adunate pentru un tânăr prieten
actor). Poezia este semnată de Nicolae Dabija, Olga
Căpățînă, Liliana Popa, Violeta Anciu, Alina Ion și
Milan Iazbet, Bratislav Tashcovski, Violeta Tanceva
Zlateva, Tamara Katevska (traducere: Dina Cuvata,
stilizare: Firiță Carp, iar proză, de Daniel Dincă și Iulian
Moreanu.
FEED BACK, Anul XIV, nr. 11-12 (175-176),
noiembrie-decembrie 2017, Iași. Remarcăm eseurile:
Despre dinastia omului care nu reprezintă nimic
(editorial) și Artele în literatura în postmodernism.
Scurta și spectaculoasa istorie a Noului Leviathan (I) de
Daniel Corbu, Agresiunea prin mass-media de Dan
Petrușcă, Scriitorul – conștiință națională a epocii de
Ioan Alexandru (inedit), Stéphane Mallarmé, fascinația
și respingerea modelelor de Mihai Botez, Ovidiu cel
pedepsit de Poezie de Petre Isachi, portretul critic al lui
Lucian Vasilescu făcut de Daniel Corbu, dialogurile
Marin Sorescu – Jorge Luis Borges și Daniela Sitar-
Tăut – Pavel Gătăianțu, critica literară realizată de
Ștefania Mincu (Theodor Codreanu,
Transmodernismul), Daniel Corbu (Aurel Rău, Fântâni
și stele), Vasile Fluturel (Daniel Corbu, Januvia),
Adrian Botez (Liviu Ioan Stoiciu, Transfer), Constantin
Mănuță (Lucia Pătrașcu, Străluce clipa, Vasile Mandric,
Aventura secundei, Valentina Balaban, Taină săgetând
rubin, Ela Mays, Poezia mai caută mila) poezia semnată
de autori români: Anca Hirschpek, Alexandra Hanganu,
Mihaela Oancea, Delia Feraru, Florentin Smarandache,
Petruț Pârvescu, Dorel Vișan, Ion Hadârcă, Lucian
Piticar, Vasile Mic, Lucian Vasilescu, iar proză de
67
Adrian Botez și Sașa Pană. Suplimentul FEED BACK
conține fragmente din Elegii la Mytilene, Cântecele
frumoasei Bilitis de Pierre Louӱs, în traducerea lui Radu
Cârneci.
H e l i s , Anul XV, nr. 10-11-12 (174-175-176),
octombrie-noiembrie-decembrie 2017, Slobozia.
Remarcăm comentariile: Miorița la Chancellors Hall
din Wolverhampton de Valeriu Stoica, Lansarea cărții
Omul acela vine de undeva la Skopje, În salonul
Uniunii Scriitorilor din Macrdonia de Petco
Shipinkaroski (traducere: Dina Cuvata), Aspecte ale
vieții sociale, economice, culturale ale locuitărilor
ialomițeni pe fundalul desfășurării primului război
mondial de Daniela Safciu, Lecturi la ceasul dimineții
de Florentina Loredana Dalian, eseul, Limitele
interpretării și problema stilului la Susan Sontag de
Virgil Diaconu, microeseurile lui g.alex, Car cu boi și E
de bine sau e de rău?, critica literară realizată de Dan
Simionescu la cărțile: Al doilea manual de
fenomenologie de Florin Ciocea, Copil din flori de
Tudor Cicu, Tărâmul inocenților de Emilian Marcu, și
cum vă spuneam… de Nicolai Tăicuțu, Fragment de joc
de Irina Lazăr, Pareidolia de Laurențiu Belizan, Ecoul
dintre umbre de Codruț Radi și Dublin, miracolul
normalității de Mioara Bahna. Semnează poezie:
Marius Stan, Dan Elias, F.M. Ciocea, Petre Ioan Crețu,
Ion Cioran, Gheorghe Dobre (parodii după Marin
Sorescu ticluite acum 30 de ani), Irina Lazăr, Codruț
Radi, Nicolai Tăicuțu, Tudor Cicu, Valentin Baciu, Ion
Roșioru, Adrian Bucurescu, Costel Bunoaica, Viorica
Gheorghe, Florentina Vărzaru, George Călin, Nicolae
Teoharie, iar proză: Silvia Bitere, Marian Ștefan, F.M.
Ciocea, Marius Stan, Loredana Stan, Florentina
Loredana Dalian, Victor Nicolae, Cătălina Stroe,
Leonard I. Voicu.
Literadura, Anul II, nr. 6, decembrie 2017,
Buzău. Editorialul semnat de Teo Cabel, La mulți ani,
România! Este însoțit de Imnul Noi cavaleri ai Doinei
de Ion Nicolescu. Eseurile aparțin lui adrian Alui
Gheorghe, Pălăriile vorbitoare și Maria Rotărescu,
Gadget versus literatură sau ambele, alternativ. Locuri
și oameni din Buzăul de altădată (II) sunt evocările lui
Florentin Popescu. Critica literară este asigurată de
Tudor Cicu (Simina Maria Sima, În palma mea se
ascunde o lume, Teo Cabel, Labirintul, Mihai
M.Macovei, Colierul de rouă, Manuela Camelia Sava,
Inimitabil), Liviu Ofileanu (Sorin Catarig, În răstimpul
dintre două plecări), Manuela Camelia Sava (Nicolai
Tăicuțu, și cum vă spuneam…), Daniel Luca (Felicia
Feldioreanu, risipitele iubiri), Claudia Minela (Gabriel
Nicolae Mihăilă, The limbs they took). Poezie
semnează: Al. Florin Țene, Liviu Ofileanu, Florin
Caragiu, Robert Șerban, Emilia Ajule, Dana Bițeanu,
Geo Galetaru, Gela Enea, Angi Melania Cristea, Ion
Roșioru, Mihai Vintilă, Ilona Cristina, Andreea Maftei,
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
Teodora Lungoci, Irina Lucia Mihalca, Dorina Neculce,
Mihaela Oancea, Adrian Botez, Francisco José Martinez
Morán (traducere: Elisabeta Boțan), iar proză: Ioana
Bogdan, Florentina Loredana Dalian, Dumitru Dănăilă,
Elisabeta Boțan și Sorin Călin.
Liter-Club, Anul II, nr. 4 (8), octombrie-
decembrie 2017. Biblioraftul cuprinde: Theodor
Codreanu, Lumea românească în zece prozatori, Mihai
Eminescu, O sută și una de poezii (selecție, studiu
introductiv, schiță biografică, notă asupra ediției, de
Theodor Codreanu), Gheorghe Chiper, Târgul
Trăsniților (ediția a II-a alcătuită și îngrijită de Lina
Codreanu). Locul editorialului este luat de Destinul
Limbii române, apelul bucovinenilor din nord semnat de
Alexandrina Cernov, Vasile Tărâțeanu, Mircea Lutic,
Vasile Bâgu, Mircea Pilat, Iurie Levcec și de Poetul
Nichita Stănescu despre limba română. Poezie
semnează: Ion Gheorghe Pricop, Daniela Oatu, Oana
Andrei, Marcel Miron, Ana Opran, Olguța Trifan
Luncașu, Elena Vlase Munteanu, iar proză: Lina
Codreanu, Rareș Tiron, Roxana Galan. Însemnările…
cu ștaif: – Numere în labirint aparțin lui Theodor
Codreanu, Opinii. Interpretări fac: Livia Andrei,
Voluptatea lecturii și Tudor Nedelcea, Constantin
Cubleșan (I). Întâlnim, apoi, texte inedite, din scrisorile
lui Edgar Papu către Theodor Codreanu, precum și
Amicale, amicale …în dialoguri …hazlii realizate de
Petruș Andrei și Teodor Pracsiu.
P l u m b, Anul XIII, nr. 128, noiembrie 2017,
Bacău. Eseurile și comentariile din acest număr aparțin
lui Mihai Buznea, Meniuri de cruțare, Liviu Chiscop,
Bacovianismul – sinteză ingenioasă a principalelor
curente moderniste (3), Dumitru Brăneanu, De la
comunism la globalizare, Mircea Bostan, Festin cultural
la Cluj! Grigore Codrescu, Ferdinand I – regele
providențial al unui popor în pericol istoric, Mihai
Caba, Palatul Universitar de pe Copou sau o poveste
veche de 120 de ani: „Făt-Frumos cel studios de la
Iași”, Virgil Mocanu, Îndreptar popular de etică și de
conduită pentru tineret (5). Mihaela Băbușanu face
profilul, Viorel Căpitanu la 85 de ani, iar Grigore
Codrescu – Profilul universitarului Mihai Drăgan –
dispărut în tranziție. Critică literară realizează: Ioan
Țicalo (Nicolae Cârlan și Ion Luca), Mioara Bahna
(Codruț Radi, Ecoul dintre umbre), Grigore Codrescu
(Cornel Galben, Lecturi aleatorii-II), Adrian Popovici
(Emil Simion, Lacrima piezișă a destinului), Eugen
Verman (Bică Nelu Căciuleanu, Mahalaua Precista),
Gheorghe A. Stroia (Maria Filipoiu, Ecouri străbune),
Cristina Ștefan (Diana Dobrița Bîlea, Omul dintre două
lumi). Semnează poezie: Ilarie Boca, Ana Marin,
Mihaela-Mariana Cazimirovici, Lazăr Ungureanu,
Rodica Dascălu, Ali al Hazmi (trad. Alexandra Avram),
iar proză: Mirela Bălan, Emil Simion și Decebal
Alexandru Seul. Noi știri despre Eugen Ciuchi (2)
68
constituie inscripțiile băcăuane puse în evidență de
Nicolae Scurtu.
Pro Saeculum, Anul XVI, nr. 5-6 (121-122), 15
iulie - 1 septembrie 2017, Focșani. Centenarul Întregirii
este marcat de Ion Șt. Baciu (Să nu uităm odiseea
Transilvaniei! Și istoricul Tratat de pace din 1920 de la
Trianon-I), Constantin Dobrescu (Nicolae Iorga,
victimă a ocupației germane), Ionel Popa (Gabriel
Drăgan - „Pe frontul Mărășești învie morții”). Apoi,
remarcăm eseurile: Trecutul prezent. Dar viitorul?,
editorial de Rodica Lăzărescu, Nimeni de Dumitru Radu
Popescu, Cuvinte care fac valuri de Magda Ursache,
Mult stimate tovarășe… de Liviu Ioan Stoiciu, 1918:
Duiliu Zamfirescu, misiune primejdioasă de C.
Stănescu, Piatra exilului de Theodor Codreanu, Lecția
neuitării, „necesitatea cunoașterii corecte a istoriei”
sau descoperirea adevărului vrednic de memorat de
Ioan C. Teșu, O galerie a figurilor parlamentare de
altădată de Constantin Coroiu, paginile de istorie
literară: Cazul Eugen Schileru de Valentin Popa,
interviurile Rodicăi Lăzărescu cu Paula Romanescu și
cu Lia-Maria Andreiță și critică literară de Maria Postu
(Liviu Ioan Stoiciu, Transfer), Nicolae Dan Fruntelată
(Alexandru Jurcan, Să nu visezi șerpi albaștri), Grigore
Codrescu (Viorel Savin, Cinesunta), Diana Dobrița
Bîlea (Ioan Dumitru Denciu, Firele ascunse), Maria
Bologa (Nicolae Silade, Iubirea nu bate la ușă), G.
Manole (Nicolae Cabel, corabia cu plete), Ionel Necula
(Serghie Bucur, Heralda)
Revista Nouă, Anul XIV, nr. 5(102) / 2017,
Câmpina. Remarcăm eseurile: Există scriitori vii?
(editorial) de Florin Dochia, Nevoia de Divinitate și
refugiul în tine însuți de Ioan Romeo Roșiianu,
comentariile: Pantheonul Câmpinei de Serghie Bucur,
Cine este autorul cunoscutului roman fluviu „Cronică
de familie”? de Daniel Alin Ciupală, Urmuz – revistă
de avangardă de Romeo Aurelian Ilie, critica literară
realizată de Mioara Bahna (Adrian Suciu, Un roman de
rahat), Mihaela Meravei (Nastasia Savin, Modalități
reconfigurate ale eului în poezia lui Camil Petrescu),
Mihai Cimpoi (Constantin Marafet, Înălțimea frigului),
Florin Dochia (Daniela Mărginean, Zăpezi de soare),
Codruț Constantinescu (Lucian Vasile, Ploieștii în
marele război 1916-1918), Iulian Moreanu (Haruki
Murakami, Meseria de romancier). Poezia e semnată de
Any Drăgoianu, Constantin Ștefuriuc, Laurențiu Ghiță,
Ionuț Caragea, Romeo Aurelian Ilie, Oana Cătălina
Bucur, Eugen Pohonțu, Elena Katamira, Silviu Dachin,
Violeta Anciu, Luminița Potîrniche, Liliana Filișan,
Coca Popescu, Ștefan Al.-Sașa, teatrul de Octavian
Onea, iar proza de Iulian Moreanu și Ioan Romeo
Roșiianu.
Rotonda valahă, Anul II, nr. 4 (7), octombrie-
decembrie 2017, Râmnicu Vâlcea. După o selecție a
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
Mihaelei Aionesei, postată pe facebook, la rândul nostru
remarcăm comentariile: Identitatea noastră, Redacția
revistei, „Gândește Românește,/ Implică-te Tinerețe” de
Mihaela Aionesei, Românii din Arcul Intercarpatic și
Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 de Ioan Lăcătușu,
tezaurul liric: Mihai Eminescu, Rugăciune și Ion Hagiu,
Cu căciulile pă frunte, poezie semnată de Angela
Nache-Mamier, Rodian Drăgoi, Adriana Tomoni,
Victoria Milescu, Cleopatra Luca, Ionel Simota, Dorina
Stoica, Ilie Gorjan, Ionuț-Bogdan Cărăușu, Magda
Băcescu, Ioan Radu Văcărescu, Aurel Ștefanachi,
Vadim Bacinschi, Ștefan Apostol, Irina Lucia Mihalca,
proză, de Diana Dobrița Bîlea, Ion Nete și Ioan Barbu.
Din critica literară amintim pe cea realizată de Felix
Sima (Vasian Mircescu, Mai aproape de mine) și
Lucian Gruia (Cleopatra Luca, Secretul de la Costișa).
S c r i p t o r, Anul III, nr. 11-12 (35-36),
noiembrie-decembrie 2017, Iaşi. Poemul desenat de
Vasilian Doboș aparține lui Marian Drăghici. În
continuare, poezia este semnată de Flavia Adam,
Simion Bodnărescu, Alina-Simona Dragomir, Horia
Zilieru, Tom Philips (prez. și trad. de Dan Mircea Duță),
iar proza, de Ștefan Mitroi. Simona Modreanu traduce
Cu Jean Rouaud despre romanul francez (II), iar Leo
Butnaru evocă: Omul întrerupt – Jurnal cu poetul
Gheorghe Istrate (1940-2017). La Chestionar Scriptor
(ultimul episod) răspunde Liviu Antonesei. Dar Lucian
Vasiliu propune Chestionar de semicentenar (al editurii
Junimea), la care răspund Doina Florea și Mircea Radu
Iacoban. Dialogurile sunt purtate de Tudor Petcu cu
Georgeta Filitti (II) și Nicolae Busuioc cu Ion
Agrigoroaiei. Critică literară realizează: Nicolae Roșca
(Ștefan Oprea, Vârstele scenei, vol. I-III), Ioan Holban
(Cristian Ghica, Șmecher cu carte, Cătălin Bohiu,
Gardianul talismanului blestemat), Constantin Cubleșan
(Theodor Damian, Lazăre, vino afară), Dan Gabriel
Onțeluș (Eugenia Bulat, Piatra de la Ca′Vendramin),
Petruș Andrei (Lina Codreanu, Chemarea apelor),
Cristina Hermeziu (Maria Pilchin, Poeme pentru Ivan
Gogh), Adrian Dinu Rachieru (Bujor Nedelcovici sau
primatul eticului). Dintre cărțile aflate pe masă la Liviu
Apetroaie amintim: Petru Ursache, Istorie, genocid,
etnocid, Ștefan Oprea, Clipa și durata, Magda Ursache,
Literatura cu bune și… nebune.
Sintagme literare, nr. 6 (29), noiembrie 2017,
Dudeștii Noi. Rubricile sunt îmbogățite cu poezie:
Adriana Weimer, Ana Ardeleanu, Andra Duminică,
Beatrice Serafini, Camelia Iuliana Radu, Camelia
Radulian, Carmen-Maria Mecu, Cristina Maria Firoiu,
Dan Rotaru, Delia Camelia Ghiță, Diana Barbu, Gabriel
Petru Băețan, George Pașa, George Tei, Ion Calotă, Ion
Căliman, Irina Lucia Mihalca, Lazăr Magu, Mirela
Leahu, Nicolae Sârbu, Norica Isac, Octavian Mihalcea,
Ruben Bucoiu, Valeria Dărăbană, proză: Dușan Baiski,
Florin Anghel Vedeanu, Iulia Elize, Norica Isac, teatru:
69
Al. Florin Țene, critică literară realizată de Adrian Dinu
Rachieru (Eugen Bunaru, Fragmente de tăcere),
Constantin Ardeleanu (Octavian Mihalcea, Tabloul ca
oglindă), Constantin Stancu (Octavian Doclin,
Sărbătorile), Daniel Marian (Ruben Bucoiu, Ochiul în
plus, Ada Beraru, Tu nu știi că te iubesc, Ion Toma
Ionescu, Ceară și miere, Vali Orțan, Din doi în doi),
Ionel Bota (Georgeta Minodora Resteman, eu, pietrele
și Dumnezeu, Nicolae Baltag, Polemos, Ofelia Ioana
Odobașu Huțul, Au înnebunit salcâmii, toamna),
Octavian Mihalcea (Marius C. Nica, Și vântul sufletul
mi-l ară), Teo Cabel (Ioana Burghel, Vis cu sandale
roșii), interviuri: Ion Cristofor în dialog cu Vitalie Vovc
și Nicolae Rotaru – Între Ego și Sine, iar la Curțile
dorului Ion Căliman vine cu Poezia ritualurilor de
însănătoșire.
SUD, serie nouă, Anul XXI, nr. 9-10 (198-199),
septembrie-octombrie 2017, Bolintin Vale. Eseuri
realizează: Vasile Grigorescu, Capcane (editorial),
Traian Diaconescu, Epitaful lui Ovidiu și structura
epitafelor marilor poeți latini, comentariu: Florentin
Popescu, O aniversare cum n-a mai fost alta. Critică
literară semnează: Nicolae Dan Fruntelată (Adrian
Bucurescu, Dacia secretă, coordonatori Vasile
Grigorescu și Nicușor Beldiman, Bolintin, cartea
orașului), Ion Andreiță (Anaeli, Pe inorog spre nevăzut,
Victoria Maria Florescu, O călătorie în lumea
sufletului), Titus Vîjeu (Dana Oprița, Întâia poruncă –
Psalmi necanonici, Valeriu Birlan, Înger pribeag),
Florentin Popescu ( Rodian Drăgoi, Către iarnă, Florin
Copcea, Fior), Gabriel Dragnea (Între cer și pământ –
Dimitrie Stelaru – forță și rafinament în poemele străzii
și ale răzvrătirii), Elisabeta Bogățan (Radu Cârneci,
Amintiri din Paradis), Ion C. Ștefan (Dumitru
Dumitrică, Prieteni pentru toate anotimpurile), Victoria
Milescu (Gheorghe Istrate, Dialog cu invizibilul), Florin
Colonaș (Vasile Szolga, Revelion ′60), Luminița Cornea
(Ion Topolog, Tatăl și fiul, vol. II. După război),
Mihaela Malea Stroe (Luminița Cornea, Scriitori. Case
memoriale), Emil Talianu (Lucian Rădan, Lumini și
umbre). Poezia aparține lui Alexandru A. Philippide,
Gheorghe Istrate, iar proza, lui Ion State.
13 P l u s, Anul XX, nr. 187/ 2017, Bacău.
Remarcăm comentariile: Specificul național și teoria
maioresciană a formelor fără fond de Petre Isachi și
Afinități elective: Nicolaus Olahus și Ovidius de Traian
Diaconescu, eseurile: IUDA – personaj literar de Corina
Dorcu și Blestemul și binecuvântarea în opera lui
Eminescu de Florin Dorcu, critica literară realizată de
Petre Isachi (Dana Trifan Enache, Personajul cehovian,
concept formativ-paradigmatic, Florin Grigoriu, File
din istoria haikuului românesc), Cornel Galben
(Gheorghe Izbășescu, Ansamblul de manevre, Leru
Hatmanu, Oaspetele, decebal Alexandru Seul,
Pelerinajul), Passionaria Stoicescu (George Terziu,
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017
Boeme și alte proze scurte), Maria Postu (Nicolae Hotca, Adrian Botez, Ribana Pascu, Mihaela Meravei,
Grigore Mărășanu, Parfumul de frezie auree), Diana Miron Țic, Teona Farmatu.
Dobrița Bîlea (Adrian Lungu, Maria), Grigore Codrescu
(Patimile cronicarului Cornel Galben, Cristina Ștefan și
tainele poeziei, Nicolai Tăicuțu, și cum vă spuneam…). Cititorul de reviste
Semnează poezie: Theodor George Calcan, Ion Dinvale,
Dimitra Papadimitrou, C. Th. Ciobanu, Adrian Voica,
Alexandru Dumitru, Daniela-Irina Stadniciuc,
Alexandru Jurcan, Tudor Cicu, Mihaela Roxana Boboc,
Dana Zetu, Cristina Cîmpeanu, Mirela Bălan, iar proză:
Mihaela Roxana Boboc și Mirela Bălan. In memoriam
George Bălăiță scrie Ioan Neacșu (În Nirvana).

URMUZ, seria a doua, anul IV, nr. 9-10, 2017,

Câmpina. Acest număr este deschis cu eseul-manifest al
lui Charles Baudelaire, Confesiunea artistului (tălmăcire
de Florin Dochia). Cronici literare realizează Florin
Dochia (Florina Isache, Drum în casa de iarbă), Mioara
Bahna (Rodian Drăgoi, Tata, Minodora și trandafirul),
Diana Trandafir (Mircea Teculescu, Fiecare vede
altceva), iar poezia este semnată de Cornel Sântioan
REDACȚIA REVISTEI LE
Cubleșan, Ady Drăgoianu, Mihaela Roxana Boboc, UREAZĂ CITITORILOR UN
Carmen Secere, Vali Orțan, Maria Grădinaru, Gabriel
Alexe, George G. Asztalos, Florin Rădulescu, Anda AN MAI BUN, CU SPERANȚE
Elena Mîrza, Arthur Rimbaud (tălm. de Liliana Ene), ÎMPLINITE ȘI NOROC!
Guillaume Apollinaire, Paul Valéry, Émile Verhaeren
(tălm. de Florin Dochia), Paolo Ruffilli (prez. și tălm. de
George Nina Elian), Emily Dickinson, Maya Angelou,
Margaret Walker, Sara Teasdale, Isabel Fraire, June
LA MULȚI ANI, 2018!
Jordan (tălm. de Mioara Pavelescu). Carmen Negreu
realizează un interviu cu Ștefania și Marius Stroe.
Vatra veche, serie veche nouă, anul IX, nr.
8(104), august 2017, Târgu Mureș. În acest număr
Nicolae Băciuț consemnează dialogul cu Eugen Simion,
Ioan Aurel Pop continuă comentariul – Transilvania,
starea noastră de veghe (III), iar Catinca Agache
realizează profilul Acad. Mihai Cimpoi, reputat
eminescolog, reper al culturii române contemporane.
Din critica literară amintim pe cea semnată de Mihaela
Meravei (Nastasia Savin, Modalități de reconfigurare
ale eului liric în poezia lui Camil Petrescu), Nicolae
Munteanu (Zaharia Stancu, O sută și una de poezii),
Marin Iancu (Modernitatea unei capodopere.
Moromeții de Marin Preda), Constantin Stancu (Eugen
Dorcescu, Elegiile de la Carani și Adrian Botez,
Șobogré – 155 de povestiri scurte și ultrascurte -/
Chiromantul reginei - nuvelă), A. I. Brumaru (Mihaela
Aionesei, Zodia palmelor tale), Mirela Savin (Diana
Dobrița Bîlea, Omul dintre două lumi), Passionaria
Stoicescu (George Terziu, Boeme și alte proze scurte),
Florin Șindrilaru (Iulian Cătălui, Literatură și revoluție -
III), Nicolae Băciuț (Nicolae Gheorghe Șincan, Risipă
între vreme și veșnicie). Poezia este semnată de Zaharia
Stancu, Valeria Manta Tăicuțu, Valeriu Matei, Cristina
Cîmpeanu, Viorica Șutu, Dumitru Ichim, Anica Facina,
George Anca, Corin Culcea, Tania Nicolescu, Marian

70
 Spații culturale nr. 55, noiembrie/decembrie 2017

Râmnic, mon amour!

Miez de noiembrie. Un depozit oarecare din dulcele/săratul târg, vânt rece, soare, câțiva
norișori de decor și un muncitor necalificat fluierând vesel „Jingle bells”. Firește, cară peturi de
Coca-cola, bucuria copiilor cu părinți iresponsabili și a medicilor de la oncologie; cum fostele
„navete”, ca și sticlele din ele, au dispărut la puțină vreme după evenimentele din decembrie, să
zicem că sunt „baxuri” (probabil, de la englezescul „box”), cu otravă frumos ambalată în plastic, și
să-l lăsăm pe tânărul care fluieră cu gândul la Crăciun să le mute fericit dintr-un loc într-altul, că
depozitul e mare: en gros (angro) și en detail. Este un depozit rezistent: a trecut prin cutremurul din
77 cu bine, a supraviețuit „ajutoarelor” depozitate în el de străinii miloși veniți să caște gura la
populația ieșită de sub regimul comunist, asalturilor de zi și de noapte ale chilipirgiilor de etnie sau
fără de etnie, precum și focurilor aprinse ca să nu dea hoții și alte răpitoare din sol, subsol sau din
aerul încă mirosind a praf de pușcă după scenariul sergioniculescian. Că zidurile – vechi și
coșcovite, cu mari pete de igrasie întinse pe mari suprafețe ca niște hărți ale no man`s land – mai
stau încă în picioare e un miracol, cum miracol e și faptul că n-a zburat încă acoperișul sub care
cucuvelele ocrotite de toate organizațiile ecologice puiesc, vestind, la vreme de noapte, alte și alte
morți în cartier. Cine-a zis că numai la Cotroceni cântă cucuvelele n-a fost niciodată într-un depozit
cum este cel despre care tocmai facem vorbire.
Legând (ori despărțind, depinde de varianta optimistă/pesimistă din care privești) două străzi,
depozitul este un personaj balzacian, care-și duce zilele independent de voința deținătorului legal:
spun „deținător”, fiindcă, oricât aș vrea să mă cred retrasă din realitate, scriitorul e scriitor și
patronul e patron („deținător legal”), între ei nicio punte imaginară nefiind posibilă. Ca orice
personaj, are hachițele lui (porți de tablă ruginite, uși din lemn văruit cândva în alb și sineală, un fel
de cerdac pe care stau stivuite cutii de toate mărimile, cu un conținut care nu merită nici un
comentariu), dar, mai presus de toate, are un farmec ce vine de departe, din vremea când la noi nu se
descoperiseră încă binefacerile asfaltului și să circuli civilizat însemna să nu dai în gropi. Trecerea
de la o stradă la alta și dintr-o poartă într-alta se face printr-o curte cu hârtoape, plină de băltoace
când plouă, cleioasă chiar și când nu curge nimic din cer, prin care poți trece încălțat oricum, numai
cu pantofi nu. Ca în orice teritoriu minat, ți-ar exploda sub tocuri minibombe de sare, nămol,
deșeuri străvechi, macerate în urina tuturor câinilor vagabonzi ș.a.m.d. E un miracol că niciun șofer
venit să facă plinul la marfă, niciun patron /proprietar de șofer, mașină și magazin nu protestează, nu
renunță la afacerile cu depozitul, nu cere să se ia măsuri. Probabil din cauza păgubosului nostru
„las`că merge și așa”.
Singurul element cu adevărat de decor din străvechiul depozit îl reprezintă cei cinci căței ai
Fetiței, maidaneza pe care niciun hingher n-a reușit, în ciuda eforturilor, s-o prindă. Rotunzi, pufoși,
hrăniți de toți lucrătorii din depozit, cei cinci vor intra cu bine în iarnă și, dacă au noroc, vor spori
numărul de hoinari lătrători din cetate.
Între timp, nepăsător, cu gândul la bucuriile Crăciunului și ale tuturor zăpezilor acoperitoare
de urât în târg, tânărul hamal fluieră „Jingle bells”, ceea ce nu-i chiar atât de nepotrivit într-un
microunivers oricum absurd.

Valeria M.T.

71