Curs Psihopatolog Si Psihiatrie

PSIHOPATOLOGIE ŞI PSIHIATRIE – Conf. Univ.
MIRELA MANEA 1
Suport de curs anul IV – tehnoredactare Monica Nicolescu
12.10.2007
Curs 1
Profesor de curs: Conf. Univ. M. Manea

Asistent: Conf. Univ. M. Răpiţeanu
Atât cursurile cât şi seminariile se ţin cu M. Răpiţeanu.
Pentru PSIHOPATOLOGIE ŞI PSIHIATRIE
- Disciplina este de an.

- Lucrările practice (seminar) constau în prezentări de caz şi se ţin din două în
două săptămâni marţi, la ora 14, la Spitalul Alexandru Obregia, secţia IV -
clinică, în felul următor: o dată vin grupele pare, o dată vin grupele impare.
Program pentru lucrările practice

PSIHOPATOLOGIE ŞI PSIHIATRIE
MARŢI(nu miercuri), la două săptămâni
ORA 23 31
Octombrie .... Octombrie ....
14 - 15.30 Gr. 1 Gr. 2
15.30 - 17 Gr. 3 Gr. 4
17 - 18.30 Gr. 5 Gr. 6
18.30 - 20 Gr. 7 Gr. 7
Pentru PSIHOLOGIE CLINICĂ/MEDICALĂ
- Seminarul se ţine la două săptămâni, luni, de la 8 – 10.
Program pentru lucrările de seminar

PSIHOLOGIE CLINICĂ/MEDICALĂ
LUNI, de la 8-10, la două săptămâni
15 Octombrie .... 22 Octombrie ....
Gr. 2, 4, 6, 8 Gr. 1, 3, 5, 7
PSIHOPATOLOGIE ŞI PSIHIATRIE – Conf. Univ. MIRELA MANEA 2
25.10.2007
Sunt două examinări în an cu teste grilă:

- Sem. I. – din Semiologie
- Sem. II. – din Patologie.
La subiectele de examen de cunoştinţe din licenţă trebuie făcută o relatare deliată.
Curs 1
Psihiatria se împarte din punct de vedere didactic în:

- Semiologia psihiatrică: este ştiinţa care tratează semnele bolilor, partea care
cuprinde sindroamele şi elementele în tulburările proceselor; este utilă pentru că
arată semnele din patologie.
- Patologia psihiatrică: partea care cuprinde bolile, afecţiunile.
Semiologia psihiatrică:
- Se ocupă cu studiul simptopmelor, tulburărilor psihice;
- Stabileşte condiţiile, succesiunea, interdependenţa şi dinamica tulburărilor
mintale.
După intensitatea simptomelor tulburările sunt :

- tulburări nevrotice,
- tulburări psihotice,
- tulburări datorate nedezvoltării, adică de dezvoltare - oligofrenii,
- de deteriorare a proceselor cognitive - demenţe.
Procesele psihice studiate în semiologie:

1. Procese de cunoaştere – asociate cunoaşterii, utile pentru a achiziţiona
cunoştinţe:
- senzaţii,
- percepţii,
- atenţia,
- memoria,
- gândirea,
- limbajul,
- imaginaţia.
2. Procese afective şi trebuinţe – care stabilesc raportul între individ şi realitatea
obiectivă:
3. Voinţa şi activitatea prin care se realizează acţiunile, în conformitate cu
scopurile stabilite în mod conştient
Aspectele semiologice studiate:
I. Senzaţia, percepţia şi tulburările psihice perceptive sau de percepţie:

- Iluziile patologice:
- iluziile vizuale:
- macroscopiile,
- microscopiile,
- metamorfopsiile,
- falsele recunoaşteri,
- iluziile auditive,
- iluziile olfactive,
- iluziile gustative,
- Halucinaţiile:
- auditive,
- vizuale,
- olfactive,
- gustative,
- somatice/kinestezice;
- halucinaţiile percepute pe căi senzoriale normale şi pseudohalucinaţiile;
- halucinaţiile congruente şi cele incongruente cu starea de dispoziţie.
II. Atenţia şi tulburările de atenţie (concentrată şi distributivă):

- distractibilitatea,
- hipoprosexia,
- hiperprosexia.
III. Memoria şi tulburările mnezice sau de memorie:

- tulburările cantitative ale memoriei:
- hipomnezia,
- amnezia (anterogradă, retrogradă, antero-retrogradă),
- hipermnezia;
- tulburările calitative ale memoriei:
- paramneziile:
- confabulaţiile,
- ecmnezia,
- fenomenul de „jamais-vu”,
- fenomenul de „deja-vu”.
IV. Conştiinţa şi tulburările de conştiinţă:

- tulburările cantitative ale conştiinţei cu scăderi:
- uşoare: - starea de obtuzie/obnubilare,
- starea de perplexitate;
- medii: - starea de somnolenţă/soporul,
- starea de stupor;
- grave: - stările comatoase.
- tulburările calitative de conştiinţă:
- starea confuzională/delirurile,
- starea crepusculară,
- starea oneiroidă.
V. Orientarea temporo-spaţială, auto- şi allopsihică şi tulburările de

orientare:
- dezorientarea temporo-spaţială,
- dezorientarea alopsihică,
- dezorientarea autopsihică.
VI. Gândirea şi tulburările ei:

- tulburările formale ale gândirii (de ritm, flux, organizare, coerenţă):
- fuga de idei,
- slăbirea asociaţiilor,
- gândirea vagă, tangenţială,
- lentoarea ideativă,
- sărăcirea conţinutului ideoverbal,
- neologismele,
- verbigeraţia/”salata de cuvinte,
- ecolalia,
- perseverarea,
- supraelaborarea.
- tulburările de conţinut ale gândirii:
- ideile obsesive:
- imaginile şi amintirile obsesive:
- îndoielile obsesive,
- compulsiile,
- fobiile.
- idei prevalente,
- idei delirante:
- de tip expansiv:
- de grandoare,
- de invenţie,
- de filiaţie,
- de reformă socială,
- mistice,
- erotomanice.
- de tip depresiv:
- de persecuţie,
- de urmărire,
- de otrăvire,
- de referinţă,
- de negare a unor organe
sau a funcţionării acestora,
- de prejudiciu,
- somatice,
- de vinovăţie,
- hipocondriace.
- alte tipuri de idei:
- idei delirante de control al gândirii,
- idei delirante de furt şi/sau extragere a gândirii,
- idei delirante de transformare sau posesiune.
- ideile delirante:
- sistematizate sau nesistematizate.
VII. Comunicarea şi tulburările de comunicare – Limbajul şi tulburările de

limbaj oral şi scris/ Tulburările de vorbire:
- tulburările de vorbire formale:
- de debit: - hiperactivitatea verbală:
- simplă/bavardajul,
- logoreea.
- hipoactivitate simplă.
- inactivitatea totală:
- mutismul: - relativ
- electiv,
- discontinuu.
- mutacismul,
- negativismul verbal,
- absenţa comunicării,
- sărăcirea conţinutului ideoverbal.
- de ritm: - tahifemia,
- bradifemia,
- afemia,
- ritmul neregulat.
- de intonaţie: - de intensitate: - mare,
- mică/musitaţia.
- cu coloratură: - afectată,
- manieristă,
- puerilă,
- monotonă,
- nictofobie,
- emerofobie.
- tulburările de vorbire fonetice:

- tulburări de articulaţie / dizartrii,
- tulburări de pronunţie.
- tulburări ale semanticii şi sintaxei:
- la nivelul cuvântului: - paralogismul,
- neologismul.
- la nivelul frazei: - embololalia,
- agramatismul,
- paragramatismul,
- elipsa sintactică,
- onomatomania.
- la nivelul limbajului: - asintaxia,
- stereotipiile verbale,
- ecolalia,
- psitacismul,
- glosomania,
- verbigeraţia/ „salata de cuvinte”.
- în schizofrenie: - schizoafazia / discordanţa verbală,
- glosolalia,
- pseudoglosolalia,
- schizoparafrazia,
- schiozoparalexia,
- limbajul incoerent / incoerenţa verbală.
VIII. Afectivitatea şi tulburările de dispoziţie şi afectivitate:

- tulburări ale afectelor:
- aplatizarea afectelor,
- labilitatea afectelor.
- tulburări de dispoziţie:
- disforia,
- anhedonia,
- depresia,
- apatia,
- ambivalenţa afectelor
- anxietatea,
- fobia,
- euforia,
- dispoziţia expansivă,
- iritabilitatea.
IX. Activitatea sau conduita motorie şi tulburările motorii sau de

motricitate:
- tulburările activităţii motorii:
- hipoactivitatea psiho-motorie,
- inhibiţia psiho-motorie,
- hiperactivitatea psiho-motorie.
- alte tulburări ale activităţii motorii:
- agitaţia psiho-motorie,
- stupoarea,
- akatisia,
- stereotipiile,
- manierismele,
- ecopraxia,
- ecomimia,
- negativismul,
- paratimia.
X. Voinţa şi tulburările ei:

- cu suport motivaţional precis: - hiperbulia,
- prin pierderea suportului voliţional: - hipobulia,
- abulia,
- impulsivitatea.
- secundare destructurării suportului motivaţional: - parabulia.
Semiologia proceselor de cunoaştere
Semnele = elemente obiective.

Simptomele = relatarea subiectivă a individului.
I. SEMIOLOGIA PERCEPTUALĂ - PERCEPŢIA
a. Senzaţiiile:
- presupun transmiterea unei însuşiri anume (ceea ce înseamnă că am o anume
senzaţie);
- reprezintă un act monomodal (adică intră o singură imagine, am o singură
senzaţie→ văd doar o singură însuşire);
- Realizează imaginea singulară a unor însuşiri ale obiectelor şi fenomenelor lumii
înconjurătoare
- Se datorează acţiunii obiectelor şi fenomenelor asupra analizatorilor (organelor
de simţ); sunt date de acţiunea stimulului pe analizator.
Particularităţile senzaţiilor:
- Sunt un instrument de reflectare nemijlocită a lumii materiale prin sistemul
analizator asupra căruia se acţionează direct.
- Reprezintă reflectarea pe plan ideal a proprietăţilor separate ale obiectelor şi
fenomenelor concrete.
b. Percepţiile:
- Sunt procese senzoriale elementare, dar se disting prin sintetism, unitate,
integritate, redau realitatea obiectivă în imagini de ansamblu şi sunt
multimodale, adică reflectarea are loc în condiţii de simultaneitate, succesiune;
se percep însuşiri multiple ale obiectelor lumii.
Psihopatologia senzorialităţii:
Tulburările cantitative:
Cantitativ, tulburări cantitative - înseamnă că perceperea este mai intensă sau

mai puţin intensă.
Când apar modificări în senzorialitate vorbim de patologie şi avem trei situaţii:
percepşia este în creştere, în scădere sau au loc deformări.
Hiperestezia senzorială implică scăderea pragului senzorial determină o
suprasensibilizare la stimuli (subliminali). Apare în: surmenaj, suprasolicitare fizică şi
psihică(efort), în convalescenţă după unele boli infecţioase, afecţiuni sau tulburări
nevrotice.
Cenestopatiile = termen introdus de Dupre; forme aparte de hiperestezie; o
tulburare a senzaţiei şi percepţiei intro şi proprioceptive; sentimentul, senzaţia,
simptomele pe care le descriu persoanele sunt senzaţii penibile, difuze, cu sediu variabil
(furnicături, amorţeli, dureri), apar fără nici o modificare organică evidenţiabilă. Apar
în unele tulburări nevrotice. Sunt numai senzaţiile individului dar nu sunt determinate
organic. O durere când este organică nu este influenţată de nimic, nu-şi mută
intensitatea, nu se modifică. Durerea este ceea ce simte persoana.
Hipoestezia implică ridicarea pragului senzorial, scăderea receptivităţii la
diverşi stimuli. Apare în stări reactive acute, inducţie hipnotică, stări conversive,
schizofrenie.
Iluziile
Tulburările calitative
Iluziile = percepţia deformată a unor obiecte sau fenomene existente în realitate.

Dup H. Ey, iluzia este în general o eroare cognitivă sau perceptivă.
Iluziile normale:
Iluziile apar la persoanele normale datorită distanţei, luminozităţii sau stării
afective speciale.
Iluziile la persoanele normale sunt:
- iluzii fizologice,
- iluzii optico-geometrice.
În cazul iluziilor normale, persoanele corectează uşor eroarea. Pot să mai apară
atunci când există un defect la analizator. Acestea nu sunt patologice psihiatric,
ci organic.
Iluziile patologice:
Iluziile vizuale sunt cele mai frecvente. Iluzii vizuale patologice sunt:
- metamorfopsiile: constau în impresia de deformare a obiectelor şi a
spaţiului perceput.
- microscopiile: obiecte percepute mai mici.
- macroscopiile: obiecte percepute mai mari.
- dismegalopsii: obiecte percepute alungite sau lărgite.
- porropsii: obiecte percepute mai apropiat sau mai îndepărtat.
- callopsii: obiecte percepute mai înfrumuseţate.
- pareidolii: interpretarea imaginativă ce poate oferi percepţiei logice un
grad mare de bogăţie şi vivacitate; sunt percepţii deformate anxiogene
(persoana nu înţelege ce vede.).
- falsele recunoaşteri: identificarea greşită a diverselor persoane, diferit
de confuzia de persoană; apar în stări maniacale (unde atenţia este
deficitară), stări confuzive sau demenţe (unde deteriorarea este masivă şi
intervine uitarea), sindromul Korsakov, în psihoze schizofrenice.
Variante particulare ale falsei recunoaşteri sunt:
- déjà vu,
- déjà connu,
- déjà vecu / jamais vu,
- jamais connu,
- jamais.
Apar în sindromul de derealizare, depersonalizare, patologia de lob
temporal.
- iluzia sosiilor: persoane sau fiinţe care seamănă foarte mult încât nu
pot fi deosebite; persoana cunoscută nu este identificată, ci doar având o
asemănare cu ea; persoane cunoscute percepute ca multiplicate;
sentimentul că persoane apropiate au fost substituite în scop ostil; apar în

schizofrenie.
Iluziile auditive = impresia că anumite sunete sunt mai apropiate, mai puternice,
mai distincte sau dimpotrivă, discrete, estompate, îndepărtate; sunete reale ca
bătăile ceasului, apa de la robinet sunt percepute drept cuvinte injurioase.
Iluziile olfactive şi iluziile gustative se deosebesc greu de halucinaţii;
Parosmia reprezintă perceperea eronată a gustului sau
mirosului normal al diferitelor substanţe sapide sau odorifice;
apar în leziunile de lob temporal.
Iluzii viscerale sau interoceptive: perceperea eronată a funcţiilor unor organe
sau aparate.
Modificarea de schemă corporală: perceperea denaturată a formei,
mărimii, greutăţii şi poziţiei propriului corp, include transpoziţia
părţilor corpului, micşorării sau măririi lor; apare în schizofrenie.
Halucinaţiile propriu-zise
Psihosenzoriale
Halucinaţiile se împart în:

- halucinaţii propriu-zise,
- pseudohalucinaţii.
Halucinaţiile sunt tulburări de percepţie care corespund integral definiţiei.

Caracteristicile lor sunt:
- proiecţii spaţiale situate în spaţiul campin sau extracampin,
- convingerea pacientului asupra „realităţii” lor,
- perceperea lor prin modalităţile senzoriale obişnuite – exteroceptive, interoceptive,
proprioceptive – şi pe căile senzoriale normale;
- au un grad variabil de intensitate: discret sau intens, anxiogene;
- au claritate diferită,
- au o complexitate variabilă,
- după durată sunt intermitente sau continue,
- au rezonanţă afectivă, iniţial anxiogenă, apoi fără participare afectivă.
Halucinaţiile, după natura senzorială, se împart în:

1. exteroceptive: - auditive,
- vizuale,
- olfactive,
- gustative,
- tactile.
2. interoceptive: - viscerale.
3. proprioceptive: - motorii/kinestezice.
Halucinaţiile exteroceptive:
1. Halucinaţiile auditive
Halucinaţiile auditive sunt pe primul loc ca frecvenţă la adult (pe când la copii
sunt cele vizuale), sunt situate în câmpul auditiv perceptibil cel mai des.
După intensitatea şi complexitatea variabilă sunt halucinaţii:
- elementare: foşnete,
- comune: sunete, paşi,
- verbale: complexe (voci).
După continuitate sunt halucinaţii:
- episodice,
- continue.
După răsunetul afectiv, halucinaţiile sunt:
- favorabile: comentative,
- defavorabile: comentative sau imperative. Acestea reprezintă o urgenţă
psihiatrică.
După raportul de congruenţă cu starea afectivă, halucinaţiile pot fi:
- concordante cu starea afectivă; apar în tulburările afective.
- neconcordante cu starea afectivă; apar în schizofrenie.
2. Halucinaţiile vizuale:
Halucinaţiile vizuale sunt percepţii ale unor obiecte, fiinţe, imagini inexistente
în acel moment în realitate, sunt mai frecvente la copii.
Forme de halucinaţii vizuale:
- pot fi: - monocromatice,
- policromatice,
- percepute: - cu unul,
- cu ambii ochi,
- pot ocupa: - tot câmpul vizual,
- scotom.
- pot conţine imagini de mărimi variate: - normale,
- guliverniene,
- liliputane,
- pot avea proiecţii spaţiale: - campine
- extracampine,
- pot avea grade diferite de complexitate: - elementare: foşnet, puncte;
- complexe: figuri obiecte, fiinţe;
- scenice: - statice: panoramice
- cinematografice: mişcare.
- pot avea o durată variată: - permanente,
- episodice.
- au o tonalitate afectivă.
Halucinaţiile autoscopice realizează o imagine dublă; subiectul percepe
propriul corp sau părţi din el proiectate în afară. Apariţia lor poate fi unică (de
ordinul secundelor), persistentă sau continuă. Subiectul se poate percepe identic
sau modificat (urâţit sau înfrumuseţat). Au acompaniament afectiv.
3. Halucinaţiile olfactive şi gustative:
Halucinaţiile olfactive şi gustative au caracter secundar, apar după alte

tulburări de percepţie, sunt greu de separat deoarece substanţele sapide sunt şi odorifice.
Se percep gusturi sau mirosuri neplăcute sau plăcute. Apar frecvent în afecţiuni
organice.
4. Halucinaţiile tactile:
Halucinaţiile tactile dau impresia de atingere a suprafeţei cutanate. Sunt

percepute continuu - în reţea sau discontinuu, punctiform.
Pot fi:
- halucinaţii epidermice: la suprafaţă,
- halucinaţii hipodermice: în profunzime.
Parazitozele halucinatorii apar frecvent în dependenţa alcoolică.
Halucinaţiile interoceptive:
(Halucinaţiile viscerale)
Halucinaţiile interoceptive (viscerale) dau fie senzaţia existenţei unor fiinţe în

corp, fie schimbării poziţiei unor organe, fie obturării sau perforării lor. Frecvent apar cu
localizare genitală, cu senzaţia de violare directă sau de la distanţă. Apar manifestări
halucinatorii în patologia schemei corporale (membru fantomă).
Halucinaţiile proprioceptive:
Halucinaţiile proprioceptive sunt motorii sau kinestezice, dau impresia de

mişcare sau deplasare a propriului corp şi apar în sindromul de automatism motor.
Pseudohalucinaţiile
(Halucinaţiile psihice)
Pseudohalucinaţiile (halucinaţiile psihice) sunt autoreprezentări aperceptive

(nu au caracter psihosenzorial) şi sunt caracterizate prin_ incoercibilitate (adevăr
imposibil de compărut, căruia nu trebuie să i se demonstreze veridicitatea), automatism,
exogenitate (impuse din afară), se vorbeşte despre „voci sau vedenii” stranii, speciale,
nu se proiectează în afară ci se petrec în minte, sunt percepute de „analizatori speciali”,
respectă aceleaşi modalităţi senzoriale.
1. Pseudohalucinaţiile auditive
Pseudohalucinaţiile auditive apar ca voci interioare „ecou”. Sunt caracterizate

prin sonorizarea gândirii şi tranzitivism – subiectul are impresia că şi alţii îl pot auzi,
descoperi sau îi pot ghici gândurile. Pseudohalucinaţiile auditive sunt auzite cu
„urechile minţii”, subiectul trăind cu impresia că i se pot impune gândurile prin

telepatie, sugestie, unde.
2. Pseudohalucinaţiile vizuale
Pseudohalucinaţiile vizuale sunt percepute ca imagini izolate sau scene

panoramice, cu conţinut variat – plăcut, neplăcut, terifiante, insultatoare - şi apar în
spaţiul subiectiv. Subiecţii văd cu „ochii interiori”, cu „ochii minţii”.
Pseudohalucinaţiile vizuale fac parte din sindromul de auitomatism mental.
3. Pseudohalucinaţiile gustative şi olfactive
Pseudohalucinaţiile gustative şi olfactive apar de fiecare dată alături de

halucinaţiile gustative şi olfactive, apar mai des în cadrul organicităţii şi
pseudohalucinaţii tactile – senzaţii penibile provocate de la distanţă, localizate cel mai
des în sfera genitală.
Pseudohalucinaţii interoceptive
Pseudohalucinaţia interoceptivă este asemănătoare cu „lipsa libertăţii

interioare”. Subiecţii au senzaţia că sunt posedaţi de animale, de spirite care se
localizează în diverse organe şi determină o simptomatologie specifică. Subiecţii
acţionează după cum le cere această „persoană străină”.
1. Pseudohalucinaţii motorii sau kinestezice
Pseudohalucinaţii motorii sau kinestezice presupun perceperea unor mişcări

impuse, au caracter imaginativ.
Halucinaţiile plurisenzoriale apar când toate tulburările de percepţie se asociază
între ele.
II. SEMIOLOGIA ATENŢIEI
Atenţia este funcţia psihică ce rfealizează orientarea şi concentrarea electivă a

activităţii psihice asupra unui grup de fenomene.
Tipurile de atenţie sunt: - involuntară: stimuli ce apar brusc, încărcaţi de noutate
informaţională, când organismul este nepregătit;
- voluntară: susţinută de efort voliţional;
- habituală: de pregătire, de aşteptare.
Tulburări ale atenţiei:
Disprosexii:
Hiperprosexii: exagerarea orientării selective a activităţii de cunoaştere; apar în
episoadele expansive, intoxicaţii uşoare, hipocondrie.
Hipoprosexii: diminuarea orientării selective a activităţii de cunoaştere.
Aprosexie: dispariţia oricărei activităţi psihice.
III. SEMIOLOGIA MEMORIEI – MEMORIA
Memoria este un proces al orientării retrospective realizat prin fixare

(întipărire), conservare (păstrare) şi reactualizare (evocare), oglindeşte experienţa
anterioară, constituie rezervorul gândirii şi imaginaţiei, suportul forţei cognitive a
insului şi este strâns corelată cu procesele afective.
Procesele memoriei sunt:

- memorarea: transformări menite să asigure fixarea informaţiei pe suporturi
adecvate:
- obiectiv: - volumul materialului,
- natura materialului,
- gradul de organizare al materialului,
- gradul de omogenitate al materialului,
- semnificaţia materialului.
- subiectiv: - starea fiziologică,
- motivaţia,
- gradul de tensiune afectivă,
- vârsta.
- păstrarea,
- reactualizarea.
Tipurile de memorie sunt:

- imediată: presupune reproducerea sau recunoaşterea unui material până la 10”
de la prezentare.
- recentă: presupune ca reproducerea sau recunoaşterea să aibă loc la un interval
de peste 10” de la prezentare.
- de lungă durată sau a evenimentelor îndepărtate: presupune reproducerea

sau recunoaşterea evenimentelor trăite de la începutul vieţii până în
prezent.
Dismnezii (tulburări de memorie) cantitative:
Hipomnezii: sunt însoţite de scăderea în grade diferite a forţei mnezice; apar în:
surmenaj, involuţie, oligofrenii, depresie.
Amnezii: presupun prăbuşirea forţei mnezice, parţiale sau totale;
sunt: - retrograde/ de evocare: apare progresiv, dinaintea bolii, cu
uitarea evenimentelor spre trecut; destructurarea nu este atât de
accentuată.
- anterograde/ de fixare: se traduc prin incapacitatea subiectului
de a evoca evenimentele trăite de la îmbolnăvire spre prezent;
sunt însoţite de scăderea capacităţii de fixare; subiectul nu poate
evoca un eveniment recent; apar în: sindromul Korsakov, stările
convulsive, stările reactive.
- antero-retrogradă: funcţionează după legea lui Ribot –
regresiunea memoriei.
- totale (come):
- parţiale: care par a fi hipomnezii;
sunt: - lacunară-hiatus mnezic: tulburare de
conştienţă care apare progresiv în demenţe şi
epilepsie.
- electivă (tematică): înregistrare involuntară
bine efectuată, recunoaşterea imposibilă; este
influenţată de starea afectivă negativă.
Hipermnezii: reprezimtă exagerarea evocarilor tumultoase si indepartează
individul de la preocupări; apare la normal, în intoxicaţioi, în episodul maniacal.
Hipermneziile selective: se întâlnesc la paranoici, intoxicaţii cu
droguri.
Mentismul: este reprezentat de derulările cu caracter tumultos,
caleidoscopic şi incoercibil a ideilor şi amintirilor; tematica este
afectogenă, de tip autist, din schizofrenie, este mecanică, subiectul
neînţelegând logic datele; apare în starea oneiroidă din toxicomanii
– o combinaţie între trăirile normale şi trăirile senzoriale de tip
halucinator care amintesc visul – viziunea retrospectivă.
Paramneziile: sunt amnezii deformate, false, fie sub aspectul desfăşurăruu
cronologice, fie sub aspectul lipsei legăturii cu realitatea obiectivă trăită de
pacient.
Tulburările sintezei mnezice imediate: sunt adevărate iluzii de
memorie, evocări eronate ale unor evenimente trăite în realitate
care nu sunt încadrate în timpul şi spaţiul real sau nu sunt
recunoscute ca trăite sau netrăite. Sunt:
Criptomnezia: este nerecunoaşterea unui material citit
sau auzit în realitate; subiectul consideră materialul ca
fiind străin; apare în: schizofrenie, demenţă, TCC.
Înstrăinarea amintirilor: scade capacitatea
discriminatorie între evenimentele proprii şi străine pe
care subiectul le crede auzite sau văzute. Variante
- Falsele recunoaşteri
- Iluzia de nerecunoaştere
- Paramneziile de reduplicare.
Alomneziile: sunt tulburări ale rememorării trecutului. Sunt:

Falsificări mnezice retrospective:sunt reproduceri ale unor
evenimente reale din trecut, situate în prezent.
Pseudoreminiscenţele: sunt reproduceri ale unor evenimente reale
din trecut, trăite ca evenimente prezente; apar în: sindromul
amnestic, demenţe.
Cofabulaţiile/halucinaţii de memorie: presupun reproducerea unor
evenimente imaginare. Sunt: - mnestice,
- fantastice,
- onirice.
Ecmneziile: tulburare globală de memorie cu întoarcerea întregii
personalităţi în trecut.
Anecforia: posibilitatea reproducerii unor amintiri crezute uitate;
este posibilă dacă se sugerează unul sau mai multe elemente; apare
în surmenaj, afecţiuni deteriorative.
02.11.2007
Curs 2
PROCESELE DE CUNOAŞTERE:
II. SEMIOLOGIA ATENŢIEI
Atenţia este funcţia psihică ce realizează orientarea şi concentrarea electivă şi

menţinerea activităţii psihice asupra unui grup de fenomene.
Tipurile de atenţie sunt:
- involuntară: la stimuli ce apar brusc, care aduc o noutate informaţională,
atunci când organismul este nu este pregătit;
- voluntară: susţinută de efort voliţional;
- habituală: - de pregătire suplimentară,
- de aşteptare a unei noutăţi deosebite.
Tulburări ale atenţiei/ Disprosexii:

Hiperprosexii: - o exagerare a orientării selective către o activitate de
cunoaştere;
- presupune o creştere a atenţiei;
- apare în: episoadele expansive (sindromul maniacal),
intoxicaţii uşoare (cu alcool), hipocondrie (= este o atenţie
excesivă faţă de manifestările patologice pe care persoana ar
putea să le aibă).
Iluziile şi halucinaţiile apar în afecţiunile sau în tulburarea psihotică, în
decompensările psihotice. Intensitatea psihotică ţine de domeniul nebuniei. Nu
este întâlnită niciodată în nevroză. Durata este variabilă.
Hiperesteziile → Cenestopatiile (Dupré) = mimează foarte bine o afecţiune
organică.
Hipoprosexii: - presupun scăderea atenţiei faţă de tot ce se îmtâmplă în jurul
persoanei;
- persoana simte că nu reuşeşte să stea să fie atentă (ex: în
depresie);
- diminuarea orientării selective a activităţii de cunoaştere.
- cauze sunt: surmenaj, anxietate, oligofrenie (care implică
nedezvoltare), demneţă (care implică pierdere).
Aprosexie: - implică dispariţia oricărei activităţi psihice;
- apare în stările comatoase, când se pierde contactul cu realitatea.
III. SEMIOLOGIA MEMORIEI – MEMORIA
Ne referim la învăţare şi nu la memorare, pentru că învăţarea presupune

înţelegere.
Elementele esenţiale ale memoriei - memoria este un proces de cunoaştere ca

cuprinde: întipărirea, păstrarea, evocarea.
Memoria este un proces al orientării retrospective realizat prin fixare

(întipărire), conservare (păstrare) şi reactualizare (evocare).
Ce face memoria:
- oglindeşte experienţa anterioară,
- constituie rezervorul gândirii şi imaginaţiei,
- este suportul forţei cognitive a insului
- este strâns corelată cu procesele afective sau starea afectivă.
Procesele memoriei sunt:

1. memorarea:
- putem achiziţiona informaţii în mod calitativ în funcţie de cauze
subiective şi obiective;
- au loc transformări menite să asigure fixarea informaţiei pe
suporturi adecvate:
- obiectiv: - volumul materialului,
- natura materialului,
- gradul de organizare al materialului,
- gradul de omogenitate al materialului,
- semnificaţia materialului.
- subiectiv: - starea fiziologică,
- motivaţia,
- gradul de tensiune afectivă,
- vârsta.
Tensiunea afectivă este dată de existenţa unui tip de afecţiune biologică.
- păstrarea:
- reprezintă stocarea informaţiei pentru o perioadă nelimitată,
pentru a o putea reactualiza la momentul necesar.
- reactualizarea:
- Theodule Ribot – Legea regresiunii: Uităm de la prezent la
trecut, de la complex la simplu.
Tipurile de memorie sunt:

- imediată: presupune reproducerea sau recunoaşterea unui material până la 10”
de la prezentare, până când persoana uită.
- recentă: presupune ca reproducerea sau recunoaşterea să aibă loc la un interval
de peste 10” de la prezentare, până când persoana uită.
- de lungă durată/ MLD sau a evenimentelor îndepărtate: presupune
reproducerea sau recunoaşterea evenimentelor trăite de la începutul
vieţii până în prezent (persoana uită evenimentele pe care le-a trăit

începând de la începutul vieţii).
Dismnezii (tulburări de memorie) cantitative:
Dismneziile sunt tulburări cantitative de memorie.
Clasificările sunt făcute din punct de vedere didactic pentru că în realitate ele se
găsesc amestecate.
Hipomnezii: sunt însoţite de scăderea în grade diferite a forţei mnezice în

funcţie de (grade): surmenaj, involuţie, oligofrenii, depresie.
Amnezii: presupun prăbuşirea forţei mnezice şi sunt:
Amnezii parţiale: - anterograde/ de fixare:
- se traduc prin incapacitatea subiectului de a
evoca evenimentele trăite de la îmbolnăvire
spre prezent;
- sunt însoţite de scăderea capacităţii de fixare;
- subiectul nu poate evoca un eveniment
recent;
- pacientul uită de la îmbolnăvire către
prezent;
- apar în: sindromul amnestic/Korsakov care
poate să apară în: stările convulsive, stările
reactive (apar în discurs, la un moment dat,
acele goluri, „pagini albe” pe care pacientul
încearcă să le umple cu ceva, dar nu le umple
cu informaţii autentice).
- retrograde/ de evocare:
- uită progresiv evenimentele, dinaintea bolii
spre trecut;
- destructurarea nu este atât de accentuată.
- antero-retrogradă:
- funcţionează după legea lui Ribot-legea
regresiunii memoriei: uităm de la prezent spre
trecut, de la complex spre simplu.
Prof. Ionescu: „Lucrurile învăţate în copilărie au fost stocate şi
revocate de mai multe ori. Utilizându-le de mai multe ori, ele au fost
aduse în plan conştient. De aceea se uită mai greu sau ultimele.”
Fazele de pierdere autentică de cunoştinţă, în epilepsie sunt:

1) faza de cădere;
2) faza de derulare a crizei;
3) o perioadă scurtă de somn;
4) faza de tulburare de conştiinţă, de obnubilare, când pacientul pare
că este conştient dar el de fapt nu ştie ce e cu el.
Amnezii totale (come): apar în stările comatoase (în neurologie).

Amnezii parţiale:
- implică doar fazele 1), 2), 3) din epilepsie;

- care par a fi hipomnezii;
- este vorba despre voci care ar părea că fac să fie
categorisite ca o prelungire a hiopomneziilor;
- sunt:
- Amnezia lacunară/hiatus mnezic:
- tulburare de conştienţă care apare progresiv în TCC din epilepsie,
beţie patologică (Apare la ingerarea unei cantităţi foarte mici de alcool.
Are ca urmări nişte perioade be black-out – contactul conştienţei este
întrerupt dar nu şi cel motor);
- Amnezia tardivă:
- este legată de o tulburare de conştienţă;
- apare progresiv în: demenţe, epilepsie.
- Amnezia electivă (tematică):
- individul uită ceva, doar un singur lucru;
- merge doar la un anumit tip de persoane;
- ţine de condiţionare;
- înregistrare involuntară bine efectuată;
- recunoaşterea imposibilă;
- este influenţată de starea afectivă negativă.
Hipermnezii:
- reprezimtă exagerarea evocarilor tumultoase şi îndepartează individul de la
preocupări;
- evocările vin rapid în mintea individului şi-l îndepărtează de preocupări;
- apare şi la normal – sunt persoane mai vorbăreţe – datorită perioadelor de stres,
dar când se stinge stimulul, trece şi hipermnezia pentru că nu are semnificaţie
patologică; apare în intoxicaţii (cu alcool), în episodul maniacal.
Hipermneziile selective: se întâlnesc la paranoici (cu tulburări
pranoiace persistente pe o temă), intoxicaţii cu droguri.
Mentismul: reprezintă derulări cu caracter tumultos, caleidoscopic
şi incoercibil a ideilor şi amintirilor; este de neoprit; apar în minte
ca şi când ai fi spector la un film, tot felul de amintiri, foarte rapid;
indivizii nu se mai pot odihni datorită cantităţii mari de informaţii
şi a minţii care nu se mai opreşte.
Hipermnezia:
- tematică - afectogenă,
- de tip autist - din schizofrenie,
- mecanică - subiectul nu înţelege logic datele (în oligofrenie);
- oneiroidă - din toxicomanii (vise legate de consumul de substanţe);
- viziunea retrospectivă – este descrisă ca fiind retrăirea vieţii individului înainte
de a muri, într-un timp foarte scurt, câteva secunde
Paramneziile: - sunt amnezii deformate, false, fie sub aspectul desfăşurării cronologice,
fie sub aspectul lipsei legăturii cu realitatea obiectivă trăită de pacient.
Tulburările sintezei mnezice imediate: - se suprapun iluziilor, sunt adevărate iluzii de
memorie, evocări eronate ale unor evenimente trăite în realitate care nu sunt încadrate în
timpul şi spaţiul real sau nu sunt recunoscute ca trăite sau netrăite; individul nu le
plasează corect în timp, are impresia că a trăi sau nu anumite evenimente.
Variantele sunt:
Criptomnezia: este nerecunoaşterea unui material citit sau auzit în

realitate; subiectul consideră materialul ca fiind străin; apare în:
schizofrenie, demenţă, TCC; recunoaşte că ceva este al lui, deşi nu
este.
Înstrăinarea amintirilor: scade capacitatea discriminatorie între
evenimentele proprii şi străine pe care subiectul le crede auzite sau
văzute, nu mai recunoaşte ce este al lui. Variante
- Falsele recunoaşteri
- Iluzia de nerecunoaştere
- Paramneziile de reduplicare – se referă
la faptul că o persoană poate fi multiplicată
de mai multe ori .
Alomnerziile (tulburări ale rememorării trecutului) calitative:
Alomneziile sunt tulburări calitative de memorie.

Alomneziile: sunt tulburări ale rememorării trecutului. Variante:
Falsificări mnezice retrospective:sunt reproduceri ale unor
evenimente reale din trecut, situate în prezent.
Pseudoreminiscenţele: sunt reproduceri ale unor evenimente reale
din trecut, trăite ca evenimente prezente; apar în: sindromul
amnestic, demenţe.
Cofabulaţiile/halucinaţii de memorie: presupun reproducerea unor
evenimente imaginare autentice. Sunt: - mnestice,
- fantastice,
- onirice.
Ecmneziile: tulburare globală de memorie cu întoarcerea întregii
personalităţi în trecut.
Anecforia: posibilitatea reproducerii unor amintiri crezute uitate;
este posibilă dacă se sugerează unul sau mai multe elemente; poate
fi întâlnită şi în surmenaj dar şi în afecţiuni deteriorative (demenţă
oligofrenie).
IV. SEMIOLOGIA GÂNDIRII
Gândirea este:
- procesul psihic care are la bază memoria şi atenţia;
- lucrează cu cuvântul;
- este un proces central al vieţii psihice ce asigură distincţia între esenţial şi
fenomenal, în ordinea ideilor şi lucrurilor, dar şi edificarea relaţiilor dintre ele,
intercondiţionarea lor.
Operaţiile gândirii sunt:

1. Analiza: care este o separare mentală a părţilor componente ale obiectelor,
fenomenelor;
2. Sinteza: care presupune reunirea mentală a părţilor componente, într-un
ansamblu unitar.
3. Comparaţia: cu ajutorul căreia distingem asemănările şi deosebirile dintre
obiecte şi fenomene;
4. Abstractizarea: care presupune extragerea unei însuşiri esenţiale a
obiectului, făcând abstracţie de restul trăsăturilor;
5. Concretizarea: prin care se concepe obiectul în toată varietatea trăsăturilor
sale;
6. Generalizarea: care presupune ridicarea de la reflectarea unui obiect, la o
categorie de obiecte, pe baza unor elemente copmune şi esenţiale.
Gândirea operează, lucrează cu cuvântul. Cuvântul este un element esenţial în

toate operaţiile gândirii cu ajutorul căruia se achiziţionează, păstrează şi vehiculează
informaţii. Cuvintele formează noţiuni. Noţiunile se exprimă printr-o varietate de
cuvinte. Cu ajutorul noţiunilor se formerază judecăţile. Judecăţile oglindesc obiecte şi
fenomene. Raţionamentele sunt formate din judecăţi şi au o structură şi o funcţie
logică.
Asociaţiile sunt legături temporale între noţiuni, între ideile în permanentă

desfăşurare.
Mecanismele formării asociaţiilor sunt:
- contiguitatea: care presupune asociaţii pe plan ideativ între obiecte şi fenomene
ce sunt reprezentate simultan sau succesiv, coexistând în spaţiu şi timp (lucruri
care se află în mintea noastră, care s-au atins);
- asemănarea: pe baza asemănării formei cuvintelor respective – particular: rima
şi asonanţa;
- contrastul: presupune asocierea de noţiuni cu caracter opus (ex: bine-rău);
- cauzalitatea: cea mai complexă şi frecventă, prin care se face legătura cauzală
între fenomen şi cauza sa.
Tulburările gândirii sunt:

1. predominant formale: care ţin de ritm, flux şi coerenţă ideativă.
a. de ritm ideativ:
- Accelerarea ritmului ideativ: presupune succesiunea rapidă a

ideilor, însoţită de exagerarea evocărilor; stil eliptic,
scurtcircuitat; apare şi în stările normale, în surmenaj sau datorită
intoxicaţiilor.
- Accelerarea ritmului ideativ = fuga de idei: se realizează
asociaţii la întâmplare, după asonanţă, se pierde din coerenţă,
apar digresiuni multiple şi idei lipsite de legătură. Se însoţeşte de
crteşterea forţei imaginative, a forţei reprezentative, a mobilităţii
prosexice. Apare în episoadele expansive, în agitaţia
psihomotorie.
- Încetinirea ritmului ideativ: presupune lentoare ideativă,
discurs lent cu multe întreruperi şi răspunsuri după repetarea
întrebării. Se asociază cu scăderea forţei imaginative şi slăbirea
forţei reprezentative (bradipsihie). Apare în episoadele depresive
şi în schizofrenie.
- Vâscozitatea psihică: presupune scăderea ritmului ideativ,
aderenţă la temă şi scăderea debitului. Apare în epilepsie.
- Fading mental: presupune lentoare ideativă care accentuată
progresiv ajunge la epuizarea ritmului şi la oprire.
- Barajul ideativ: presupune oprirea bruscă a ritmului ideativ.
Apare în schizofrenie.
b. de flux ideativ:
Fluxul ideativ însoţeşte ritmul ideativ.
- Creşterea fluxului ideativ: presupune desfăşurarea tumultoasă,
incoercibilă a ideilor. Apare în surmenaj, intoxicaţii schizofrenie.
- Sărăcirea fluxului ideativ: presupune scăderea productivităţii
ideilor; este monotematic. Apare în surmenaj, apisoade depresive,
schizofrenie.
- Dispariţia fluxului ideativ = anideaţie.
c. de coerenţă ideativă:
- Incoerenţa: asociaţie formală lipsită de conţinut şi coerenţă.
Apare la nivelul discursului, frazelor, propoziţiilor sau cuvintelor.
- Salata de cuvinte: nu se păstrează forma gramaticală, este un
amestec de cuvinte lipsite de interes logic.
- Verbigeraţie: repetarea stereotipă a aceloraşi cuvinte lipsite de
sens.
- Psitacismul: adaugă tulburări de pronunţie.
2. predominante de conţinut: sunt manifestări anormale ale ideaţiei, în opoziţie cu
realitatea.
a. Ideile dominante: se detaşează la un anumit moment de celelalte idei
tranzitorii.
b. Ideile obsesive:sunt contradictorii personalităţii insului, vin de la
periferia psihismului, asediază gândirea, se impun conştiinţei, au
caracter parazitar.
c. Obsesiile fobice: teama nejustificată şi care nu poate fi alungată faţă de
anumite evenimente, lucrurii, fiinţe:
- Agorafobia: frica de locuri deschise,
- Claustrofobia: frica de locuri închise,
- Aihmofobia: frica de obiecte ascuţite,
- Nosofobia: frica de boală,
- Misofobia: frica de mizerie,

- Tanatofobia: frica de moarte.
d. Ideile prevalente: se află în neconcordanţă cu realitatea, ocupă poziţia
centrală în câmpul conştiinţei, sunt în concordanţă cu sistemul
ideativ al insului, organizează cursul gândirii, celelate idei vin în
jurul ei şi o sprijină, poartă potenţial delirant.
e. Ideile delirante: pleacă de la premise false, reflectă în mod deformat
realitatea, au caracter stabil, persoana este inabordabilă la
verificare şi experienţe, impenetrabilă la contraargumente şi îşi
modifică comportamentul în funcţie de acestea.
- Ideile delirante expansive sunt:
- de mărire, bogăţie/grandoare: se referă la
calităţile sale sau la averea sa.
- de invenţie: presupun elaborarea de planuri ale
unor aparate de interes major pentru omenire.
- de reformă: planuri filantropice, pace
universală şi veşnică.
- de filiaţie: ideea că pacientul descinde din
familii renumite.
- erotomane: ideea că pacientul de o persoană
superioară.
- mistice: purtătorul unei misiuni religioase.
- Ideile delirante depresive sunt:
- de persecuţie: se simt observaţi, urmăriţi
pentru a fi suprimaţi.
- de revendicare: cred că li s-a făcut o nedreptate
şi pot deveni justiţiari.
- de gelozie: suspectarea gesturilor, expresiei,
atitudinii partenerului drept probe de adulter.
- de relaţie: cred că persoane din ambianţă
exercită o influenţă negativă asupra lor.
- de autoacuzare, vinovăţie: merg de la
culpabilitate la nedemnitate.
- hipocondriace: au convingerea unei boli
incurabile cu sfârşit letal.
- de transformare şi posesiune: are convingerea
transformării corporale parţiale sau totale în alte
fiinţe.
- de negaţie: neagă funcţionalitatea unor organe
(sindromul Cotard).
- Ideile delirante mixte – mixt = ambiguitatea, tonalitatea
afectivă pe care evoluează ideile. Sunt:
- de interpretare: crede că tot ceea ce se petrece
are o semnificaţie specială împotriva sa.
- de influenţă: crede că se află sub influenţa
unor forţe străine (xenopatie) care acţionează
prin unde, radiaţii, sugestie.
- metafizice/cosmogonice: crede că a elucidat
originea vieţii, a lumii, a sufletului.
07.11.2007
Curs 3
- continuare -
IV. SEMIOLOGIA GÂNDIRII
TULBURĂRILE DE GÂNDIRE
Tulburările gândirii predominante de conţinut sunt manifestări anormale ale

ideaţiei, în opoziţie cu realitatea. La baza lor se află ideile care au o caracteristică
patologică. Se pot întâlni şi în normalitate, acestea fiind considerate la graniţa dintre
normal şi patologic. Aşa sunt de exemplu ideile de dominanţă – ideile de geniu,
unde subiectul este hotărât să obţină un rezultat. Când ideea de dominanţă se
îndeplineşte (pentru că toate acţiunile individului se subordonează ideii respective),
altă idee îi ia locul. Suportul lor ţine de imaginaţie.
CATEGORIA I: TIPURI DE IDEI CU CARACTERISTICI PATOLOGICE:

IDEILE OBSESIVE
Ideile obsesive:
- sunt contradictorii personalităţii insului,
- vin de la periferia psihismului,
- asediază gândirea,
- au o poziţie care perturbă viaţa individului,
- se impun conştiinţei – individul este conştient de ele dar nu poate face nimic
- au caracter parazitar,
- apar în patologia obsesiv-compulsivă.
TIPURI DE IDEI CU CARACTERISTICI PATOLOGICE:
Obsesiile fobice:
Caracteristici:
- teama nejustificată şi care nu poate fi alungată faţă de anumite evenimente,
lucrurii, fiinţe;
Tipuri:
- Agorafobia: frica individului de locuri deschise, de a nu rămâne neprotejat.
- Claustrofobia: frica de locuri închise, de spaţii mici, de a nu rămâne închis
acolo.
- Aihmofobia: frica de obiecte ascuţite, de a nu se tăia sau de a nu tăia pe
alţii.
- Nosofobia: frica de boală.
- Misofobia: frica de mizerie, evitarea spaţiilor murdare.
- Tanatofobia: frica de moarte.
- Ablutomania: tendinţa excesivă de a se spăla pe mâini, de a fi curat.
Fobiile pot fi de sine stătătoare sau îngemănate. Exemple:

- rabiofobia: teama de rabie (turbare), de a nu turba.
- teama de câini
- teama de SIDA etc.
CATEGORIA II: TIPURI DE IDEI CU CARACTERISTICI PATOLOGICE:
IDEILE PREVALENTE
Ideile prevalente:
Caracteristici:
- se află în neconcordanţă cu realitatea,
- ocupă poziţia centrală în câmpul conştiinţei,
- sunt în concordanţă cu sistemul ideativ al insului,
- organizează cursul gândirii,
- celelate idei vin în jurul ei şi o sprijină,
- nu sunt recunoscute de individ – individul nu le recunoaşte caracterul parazitar,
nu recunoaşte că nu sunt adevărate, este impenetrabil la argumente şi nu face nimic să
le înlăture,
- poartă potenţial delirant –sunt anticamera ideilor delirante,
- le întâlnim în ideile prevalente dar şi în cele delirante → ideile prevalente sunt
greu de deosebit de cele delirante.
Tipuri:
Ideile delirante:
- le întâlnim în toată patologia psihotică psihiatrică – în special în schizofrenie
(aproape în toate formele ei), în tulburările afective (ex: în episodul maniacal), în
tulburările delirante persistente (paranoia), în demenţe, în tulburarea de personalitate
organică (adică în vechile psihopatii). Când ajung la decompensări psihotice pacientul
mimează de exemplu o schizofrenie etc.
- nu se întâlnesc în nevroze,
- au o productivitate halucinator-delirantă
- pleacă de la premise false – ex: Individul pleacă la servici şi în urma lui merg
alţi oameni la srvici. Pentru aceasta el se gândeşte şi are impresia că cineva îl urmăreşte
când de fapt nu este aşa.
- reflectă în mod deformat realitatea – ex: În drum spre servici, cineva îl întreabă
ce mai face. Imediat el se gândeşte că persoana l-a întrebat ce face pentru că de fapt îi
vrea răul.
- au caracter stabil – se menţine.
- persoana este inabordabilă la verificare şi experienţe, impenetrabilă la
contraargumente şi îşi modifică comportamentul în funcţie de acestea.
Clasificare:
- Ideile delirante cu caracter expansiv – sunt idei de stare de
„foarte bine”. Tipuri:
- de mărire, bogăţie/grandoare: au un caracter
de grandoare, se referă la calităţile sale sau la
averea individului care este convins că are
calităţi extraordinare, valori deosebite, averi
nemăsurate, deşi în realitate nu dispune de ele.
- de invenţie: presupun elaborarea de planuri ale
unor aparate de interes major pentru omenire.
- de reformă: cu planuri filantropice, pace
universală şi veşnică.
- de filiaţie: constau în convingerea delirantă a

pacientullui că descinde dintr-o familie renumită
actuală sau veche, cu renume.
- cu caracter erotoman: persoana este convinsă
că este iubită de o persoană superioară, înalt
investită, care trezeşte stima celor din jur.
Etape de evoluţie la ideile delirante cu caracter
erotoman:
I. - etapa când pacientul crede că i se transmite
că personalitatea respectivă îi face avansuri, că îi
dă de înţeles prin intermediul televiziunii,
posturilor de radio, ziarelor, chiar mitingurilor.
II. – se încearcă din partea pacientului să se
transmită medsajul către persoana respectivă;
apar scrisori, mesaje pe email şi asediază
personalitatea respectivă cu mesaje în care scie
că el este de acord, a înţeles mesajul pe care
încearcă să i-l transmită şi că va face tot
posibilul să fie împreună.
III. – faza de ură: „Dacă nu eşti cu mine, atunci
nu eşti cu nimeni.” Se poate ajunge până la
crimă.
- mistice: apar frecvent în schizofrenie, mai rar
în celelalte tulburări psihotice; pacientul este
convins că este purtătorul unei misiuni
religioase, că este mesagerul lui Dumnezeu.
- Ideile delirante depresive – sunt idei de stare de „foarte rău”,
nepăsare, neputinţă etc; apar în schizofrenie, în tulburărarea
expansivă cu caracter maniacal, în patologia unipolară depresivă.
Tipuri:
- de persecuţie: se simt observaţi, urmăriţi
pentru a fi suprimaţi.
- de revendicare: pacienţii au convingerea că li
s-a făcut o nedreptate legat de o invenţie, de
ceva sentimental etc. şi nu doresc altceva decât
să se răzbune; tind să devină şi pot deveni
justiţiari; reprezintă o urgenţă psihiatrică.
- de gelozie: suspectarea gesturilor, expresiei,
atitudinii partenerului drept probe de adulter; la
bărbaţi apar în tulburarea delirantă, aceştia
având convingerea că anumite persoane din
anturaj au ceva cu soţia lor sau soţia îi înşeală cu
anumite persoane, orice fel de lucru făcându-i să
creadă că sunt probe pentru susţinerea ideii
respective.
- de relaţie: au impresia că persoane din
ambianţă exercită o influenţă negativă asupra
lor.
- de autoacuzare, vinovăţie: merg de la
culpabilitate la nedemnitate; sunt reprezentate de
convingerea că sunt vinovaţi de toate relele

lumii; apar în depresie în special la bătrâni, în
sindromul Cotard şi se asociază cu suicidul.
- hipocondriace: încep cu un adevărat periplu la
doctor, cer să li se facă tot felul de analize; au
convingerea unei boli incurabile cu sfârşit letal.
- de transformare şi posesiune: are convingerea
transformării corporale parţiale sau totale în alte
fiinţe; pacientul este convins că anumite părţi
din corpul lui sunt transformate; se pot asocia cu
acte heteroagresive (rănirea sau uciderea
celorlalţi) sau autoagresive (rănire proprie sau
suicid).
- de negaţie: neagă funcţionalitatea unor organe
(sindromul Cotard).
- Ideile delirante mixte – mixt = sunt idei ambigue care modifică
tonalitatea afectivă pe care evoluează şi nu au o
latură negativă sau pozitivă. Sunt:
- de interpretare: pacientul are senzaţia că tot
ceea ce se petrece în jurul lui are o semnificaţie
specială şi este împotriva sa; apar în defectul de
analizator când persoana are impresia că într-o
discuţie este neapărat vorba despre ea; apare în
delirul fetelor bătrâne.
- de influenţă: constau în convingerea
pacientului că se află sub influenţa unor forţe
străine (xenopatie) care acţionează prin unde,
radiaţii, sugestie, că li se impun anumite gânduri,
mişcări din afară prin telepatie.
- metafizice/cosmogonice: crede că a elucidat
originea vieţii, a lumii, a sufletului; apar în
schizofrenie.
V. SEMIOLOGIA LIMBAJULUI
TULBURĂRILE COMUNICĂRII VERBALE
În comunicarea verbală elementul principal este limbajul.

Limbajul:
- reprezintă verbalizarea gândirii,
- este activitatea de comunicare, de realizare a gândirii verbale, noţionale.
- este diferit de limbă – are un sistem de mijloace lingvistice – fonetice, lexice,
gramaticale, cu ajutorul cărora se realizează comunicarea.
Categoriile tulburărilor de limbaj sunt:

- Dislogiile,
- Disfaziile,
- Dislaliile.
1. DISLOGIILE
Dislogiile:
- sunt tulburări mentale consecutive modificărilor de formă şi conţinut ale
gândirii,
- nu conţin nici o modificare a aparatului logomotor.
1) Tulburări de formă:
Tulburările de formă sunt: de intensitate, înălţime, timbru.

Întâlnim:
- o creştere a lor şi apare: vorbirea mai tare, mai piţigăiată; se manifestă în agitaţia
psihomotorie, în episodul maniacal, în catarsis afectiv
- în scădere şi apar: în schizofrenie, la depresivi – la aceştia există o latenţă între
întrebare şi răspuns şi afirmă că nu pot să facă nimic, nu-i interesează nimic, nu
vor să mai vadă nimic.
Limbajul declamativ, patetic apare în tulburările delirante şi în paranoia.
Au un aspect preţios, manierist.
Tulburările de ritm pot fi:

Hiperactivitatea verbală simplă (vorbăria) sau bavardajul: apare la normali dar
şi în isterie.
Tahifemia: presupune accelerarea ritmului cu lipsa de sistematizare a
comunicării verbale; apare în isterie.
Logoreea: creşterea patologică a ritmului şi fluxului (curgerea verbală
nestăpânită); apare în intoxicaţii uşoare, în episodul maniacal, în schizofrenia
hebefrenică.
Hipoactivitatea verbală simplă: apare la timizi.
Bradifemia: scăderea ritmului, mai puţin a fluxului, cu vorbire monotonă; apare
în depresie.
Mutismul psihic: presupune absenţa comunicării verbală dar cu motricitatea
păstrată. Forme:
- absolut: apare în isterie, demenţă, oligofrenie; se face evident chiar şi la

contrarieri minime şi se instalează nejustificat.
- reactiv: pacientul nu doreşte să comunice verbal dar comunică prin mimică, prin
comportamentul non-verbal.
- discontinuu (semimutism): pacientul comunică verbal doar în anumite momente
sau perioade: stări confuzive, delirante; se datorează unor modificări organice
cerebrale.
- electiv: comunică numai cu anumite persoane, evită să povestească anumite
situaţii; apare în paranoia, mai frecvent în isterie.
Mutitatea: este dată de o leziune cerebrală, neurologică, în zona de proiecţie
corticală a limbajului; este o afazie.
Musitaţia (mormăiala): pacientul vorbeşte în şoaptă, ininteligibil şi dă impresia
că nu poate vorbi; apare în schizofrenie, în isterie.
Mutacismul: presupune refuzul deliberat de a vorbi; apare la copii ca reacţie de
protest, la simulanţi, în oligofrenie, în demenţă.
Tulburările de coerenţă verbală sunt:

Incoerenţa verbală – exprimată în plan verbal:
- incoerenţa tematică la nivelul discursului,
- incoerenţa ideativă la nivelul propoziţiei,
- incoerenţa sintactică – apare în schiozofrenie.
Blocajul verbal: presupune întreruperea ritmului verbal dar se păstrează
luciditatea; apare în mari stări anxioase.
Barajul verbal: presupune oprirea bruscă a comunicării verbale; apare în
schizofrenie (prin forţe xenopatice); este impresia individului că întâlneşte un obstacol
în discurs; apare datorită tulburărilor de percepţie (pseudohalucinaţii sau idei delirante).
Salata de cuvinte: presupune comunicarea ininteligibilă, este o formă gravă de
incoerenţă, apar cuvinte fără nici o legătură şi semnificaţie; apare în schizofrenie, în
demenţe.
Verbigeraţia: este forma extremă de incoerenţă, asociată cu repetiţia stereotipă a
unor cuvinte, cu tendinţă de rimă; apare în demenţe.
Psitacismul: presupune sonorizarea mecanică a unor foneme fără conţinut
semantic; apare în demenţe, în oligofrenie.
Stereotipii: repetarea în plan verbal în aceeaşi formă a unui cuvânt; apare în
schizofrenia catatonică, în demenţe.
Ecolalia: presupune repetarea întocmai a cuvintelor auzite la interlocutor; apare
în sindromul ecopatic din demenţe, în schizofrenie, în oligofrenii.
Palilalia: repetarea întocmai a ultimului cuvânt al unei propoziţii sau fraze;
apare în demenţa Pick.
Onomatomania: repetarea obsedantă a unor expresii, cuvinte (grosolane) –
înjurăturile.
TRĂSĂTURI CARACTERIALE REZULTATE DIN ANALIZA

LIMBAJULUI:
- Persoanele iritate tind să utilizeze în exces verbe la timpul prezent;

- Personalităţile paranoice fac abuz de pronumele personal;
- Timizii evită pronumele personal la persoana I singular şi utilizează persoana I
plural;
- Obsesionalii, persoanele dependente preferă articolul nehotărât;

- Fanaticii recurg la articolul hotărât;
- Exită limbaj: - extern (menit să comunice nuanţat ceea ce gândeşte emiţătorul),
- intern (care este proprietatea exclusivă a persoanei).
2) Tulburările de conţinut
Tulburările de conţinut:
- presupun tendinţa de a reda conţinutul ideilor într-o manieră nouă, originală,
- se produc alterări ale sensului cuvintelor ce sunt fuzionate, modifaicate.
Paralogismele: presupun folosirea unui cuvânt cu alt sens decât cel consacrat.
Neologismele: persoana nu se exprimă prin cuvinte obişnuite.
- active: sunt cuvinte inventate,
- pasive: cuvinte realizate prin fuzionare; ex: „Eu mă duc la
politehnică” în loc de „Eu mă duc la policlinică”.
Jargonofazia: este un limbaj cu multe neologisme active.
Glosolalia: este un limbaj bizar, incomprehensibil, deviat de la sensul sau/şi
funcţia semantică.
La nivelul frazei:
Agramatismele: discursul se reduce la scheletul sau la comunicarea doar a
subiectului şi predicatului (vorbirea telegrafică).
Paragramatismele: frazele au expresii bizare, neoformaţii verbale şi nu au
semnificaţie.
Schizofazia: este o disociere a limbajului în care întâlnim părţi comprehensibile
alături de cuvinte asociate prin rimă şi asonanţă.
2. DISFAZIILE:
Disfaziile apar în afecţiunile neurologice.
3. DISLALIILE:
Dislaliile presupun imposibilitatea pronunţiei unor sunete, silabe, cuvinte dar

numai atunci când se află în context.
Forme:
- rotacismul,
- sigmatismul.
- balbismul.

Curs Psihopatolog Si Psihiatrie

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Psihopatolog Si Psihiatrie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PSIHOPATOLOGIE ŞI PSIHIATRIE – Conf. Univ.

Profesor de curs: Conf. Univ. M. Manea

Pentru PSIHOPATOLOGIE ŞI PSIHIATRIE

- Disciplina este de an.

Program pentru lucrările practice

Pentru PSIHOLOGIE CLINICĂ/MEDICALĂ

- Seminarul se ţine la două săptămâni, luni, de la 8 – 10.

Program pentru lucrările de seminar

Sunt două examinări în an cu teste grilă:

Psihiatria se împarte din punct de vedere didactic în:

După intensitatea simptomelor tulburările sunt :

Procesele psihice studiate în semiologie:

Aspectele semiologice studiate:

I. Senzaţia, percepţia şi tulburările psihice perceptive sau de percepţie:

II. Atenţia şi tulburările de atenţie (concentrată şi distributivă):

III. Memoria şi tulburările mnezice sau de memorie:

IV. Conştiinţa şi tulburările de conştiinţă:

V. Orientarea temporo-spaţială, auto- şi allopsihică şi tulburările de

VI. Gândirea şi tulburările ei:

VII. Comunicarea şi tulburările de comunicare – Limbajul şi tulburările de

- tulburările de vorbire fonetice:

VIII. Afectivitatea şi tulburările de dispoziţie şi afectivitate:

IX. Activitatea sau conduita motorie şi tulburările motorii sau de

X. Voinţa şi tulburările ei:

Semiologia proceselor de cunoaştere

Semnele = elemente obiective.

I. SEMIOLOGIA PERCEPTUALĂ - PERCEPŢIA

Cantitativ, tulburări cantitative - înseamnă că perceperea este mai intensă sau

Iluziile = percepţia deformată a unor obiecte sau fenomene existente în realitate.

sentimentul că persoane apropiate au fost substituite în scop ostil; apar în

Halucinaţiile se împart în:

Halucinaţiile sunt tulburări de percepţie care corespund integral definiţiei.

Halucinaţiile, după natura senzorială, se împart în:

3. Halucinaţiile olfactive şi gustative:

Halucinaţiile olfactive şi gustative au caracter secundar, apar după alte

Halucinaţiile tactile dau impresia de atingere a suprafeţei cutanate. Sunt

Halucinaţiile interoceptive (viscerale) dau fie senzaţia existenţei unor fiinţe în

Halucinaţiile proprioceptive sunt motorii sau kinestezice, dau impresia de

Pseudohalucinaţiile (halucinaţiile psihice) sunt autoreprezentări aperceptive

Pseudohalucinaţiile auditive apar ca voci interioare „ecou”. Sunt caracterizate

„urechile minţii”, subiectul trăind cu impresia că i se pot impune gândurile prin

Pseudohalucinaţiile vizuale sunt percepute ca imagini izolate sau scene

3. Pseudohalucinaţiile gustative şi olfactive

Pseudohalucinaţiile gustative şi olfactive apar de fiecare dată alături de

Pseudohalucinaţia interoceptivă este asemănătoare cu „lipsa libertăţii

1. Pseudohalucinaţii motorii sau kinestezice

Pseudohalucinaţii motorii sau kinestezice presupun perceperea unor mişcări

II. SEMIOLOGIA ATENŢIEI

Atenţia este funcţia psihică ce rfealizează orientarea şi concentrarea electivă a

Tulburări ale atenţiei:

III. SEMIOLOGIA MEMORIEI – MEMORIA

Memoria este un proces al orientării retrospective realizat prin fixare

Procesele memoriei sunt:

Tipurile de memorie sunt:

- de lungă durată sau a evenimentelor îndepărtate: presupune reproducerea

Alomneziile: sunt tulburări ale rememorării trecutului. Sunt:

II. SEMIOLOGIA ATENŢIEI

Atenţia este funcţia psihică ce realizează orientarea şi concentrarea electivă şi

Tulburări ale atenţiei/ Disprosexii:

III. SEMIOLOGIA MEMORIEI – MEMORIA

Ne referim la învăţare şi nu la memorare, pentru că învăţarea presupune

Elementele esenţiale ale memoriei - memoria este un proces de cunoaştere ca

Memoria este un proces al orientării retrospective realizat prin fixare