Sunteți pe pagina 1din 119

DREPT PRIVAT

– DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR –

2013
– CUPRINS –
INTRODUCERE........................................................................................................................................ 7
1.Obiectivele cursului.......................................................................................................................... 7
2.Competenţe conferite...................................................................................................................... 7
3.Structura cursului………................................................................................................................... 8
CHESTIONAR EVALUARE PRERECHIZITE…................................................................................... 9
Unitatea de învăţare 1:
1.1.Introducere...................................................................................................................................... 11
1.2.Competenţe.................................................................................................................................... 11
1.3.Consideraţii introductive.............................................................................................................. 11
1.4.Principiile fundamentale ale dreptului succesoral roman.................................................. 12
1.5.Succesiunea ab intestat….......................................................................................................... 13
1.6.Succesiunea testamentară......................................................................................................... 14
1.7.Succesiunea deferită contra testamentului........................................................................... 19
1.8.Rezumat………………………………………………………............................................................... 20
1.9.Test de evaluare……………………............................................................................................... 20
Unitatea de învăţare 2:
ACCEPTAREA MOŞTENIRII. SANCŢIUNEA MOŞTENIRII. LEGATE ŞI FIDEICOMISE...21
2.1.Introducere...................................................................................................................................... 21
2.2.Competenţe.................................................................................................................................... 21
2.3.Acceptarea moştenirii……........................................................................................................... 21
2.4.Sancţiunea dreptului de moştenire…....................................................................................... 21
2.5.Legatele........................................................................................................................................... 22
2.6.Fideicomisele................................................................................................................................. 25
2.7.Rezumat………………………………………………………............................................................... 26
2.8.Test de evaluare……………………............................................................................................... 26
Unitatea de învăţare 3:
ORIGINEA, DEFINIŢIA ŞI ELEMENTELE OBLIGAŢIEI. CLASIFICAREA
OBLIGAŢIILOR ŞI A CONTRACTELOR. ELEMENTELE CONTRACTELOR............ 27
3.1.Introducere...................................................................................................................................... 27
3.2.Competenţe.................................................................................................................................... 27
3.3.Originile obligaţiei romane…...................................................................................................... 27
3.4.Definiţia şi elementele obligaţiei............................................................................................... 28
3.5.Clasificarea obligaţiilor................................................................................................................. 30
3.6.Clasificarea contractelor….......................................................................................................... 32
3.7.Elementele contractelor…........................................................................................................... 34
3.8.Rezumat………………………………………………………............................................................... 36
3.9.Test de evaluare……………………............................................................................................... 36
Unitatea de învăţare 4:
EFECTELE OBLIGAŢIILOR: EXECUTAREA OBLIGAŢIILOR….................................... 37
4.1.Introducere...................................................................................................................................... 37
4.2.Competenţe.................................................................................................................................... 37
4.3.Modul de executare al obligaţiei…............................................................................................37
4.4.Obiectul executării obligaţiei...................................................................................................... 37
4.5.Persoanele care participă la executarea obligaţiei….......................................................... 37
4.6.Locul executării obligaţiei............................................................................................................ 42
4.7.Rezumat………………………………………………………............................................................... 42
4.8.Test de evaluare……………………............................................................................................... 42
Unitatea de învăţare 5:
EFECTELE OBLIGAŢIILOR: NEEXECUTAREA OBLIGAŢIILOR….............................. 43
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 3
CUPRINS
5.1.Introducere...................................................................................................................................... 43
5.2.Competenţe.................................................................................................................................... 43
5.3.Efectul accidental al obligaţiilor................................................................................................. 43
5.4.Cazurile în care neexecutarea obligaţiei atrage plata despăgubirilor............................ 43
5.5.Daunele-interese........................................................................................................................... 45
5.6.Rezumat………………………………………………………............................................................... 45
5.7.Test de evaluare……………………............................................................................................... 46
Unitatea de învăţare 6:
MODURILE VOLUNTARE DE STINGERE A OBLIGAŢIILOR.
MODURILE NEVOLUNTARE DE STINGERE A OBLIGAŢIILOR................................... 47
6.1.Introducere...................................................................................................................................... 47
6.2.Competenţe.................................................................................................................................... 47
6.3.Modurile voluntare de stingere a obligaţiilor......................................................................... 47
6.4.Modurile nevoluntare de stingere a obligaţiilor..................................................................... 52
6.5.Rezumat………………………………………………………............................................................... 54
6.6.Test de evaluare……………………............................................................................................... 54
Unitatea de învăţare 7:
TRANSFERUL OBLIGAŢIILOR. GARANŢII. GARANŢIILE PERSONALE.................. 55
7.1.Introducere...................................................................................................................................... 55
7.2.Competenţe.................................................................................................................................... 55
7.3.Transferul obligaţiilor.................................................................................................................... 55
7.4.Noţiunea de garanţie…….............................................................................................................57
7.5.Garanţiile personale în epoca veche…................................................................................... 58
7.6.Garanţiile personale în epoca clasică..................................................................................... 59
7.7.Rezumat………………………………………………………............................................................... 60
7.8.Test de evaluare……………………............................................................................................... 60
Unitatea de învăţare 8:
GARANŢIILE REALE……................................................................................................................ 61
8.1.Introducere...................................................................................................................................... 61
8.2.Competenţe.................................................................................................................................... 61
8.3.Fiducia cum creditore………........................................................................................................ 62
8.4.Gajul…………………………….......................................................................................................... 62
8.5.Ipoteca.............................................................................................................................................. 62
8.6.Intercesiunea.................................................................................................................................. 66
8.7.Rezumat………………………………………………………............................................................... 66
8.8.Test de evaluare……………………............................................................................................... 66
Unitatea de învăţare 9:
IZVOARELE OBLIGAŢIILOR. CONTRACTELE SOLEMNE................................................ 67
9.1.Introducere...................................................................................................................................... 67
9.2.Competenţe.................................................................................................................................... 67
9.3.Izvoarele obligaţiilor………........................................................................................................... 67
9.4.Contractele solemne în formă religioasă................................................................................67
9.5.Contractele solemne în formă verbală.................................................................................... 68
9.6.Contractele solemne în formă autentică…............................................................................. 72
9.7.Contractele solemne în formă scrisă....................................................................................... 73
9.8.Rezumat………………………………………………………............................................................... 74
9.9.Test de evaluare……………………............................................................................................... 74
Unitatea de învăţare 10:
CONTRACTELE REALE.................................................................................................................. 75
10.1.Introducere.................................................................................................................................... 75
10.2.Competenţe.................................................................................................................................. 75

4 DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR


CUPRINS
10.3.Mutuum…………………………................................................................................................. 75
10.4.Fiducia………………………...................................................................................................... 77
10.5.Comodatul…………………...................................................................................................... 78
10.6.Depozitul……………………......................................................................................................78
10.7.Gajul.......................................................................................................................................... 79
10.8.Rezumat………………………………………………………....................................................... 80
10.9.Test de evaluare……………………....................................................................................... 80
Unitatea de învăţare 11:
CONTRACTELE CONSENSUALE. VÂNZAREA…............................................................. 81
11.1.Introducere.............................................................................................................................. 81
11.2.Competenţe............................................................................................................................. 81
11.3.Definiţia şi evoluţia vânzării................................................................................................ 81
11.4.Elementele vânzării............................................................................................................... 83
11.5.Efectele vânzării..................................................................................................................... 84
11.6.Obligaţiile vânzătorului......................................................................................................... 84
11.7.Obligaţiile cumpărătorului…................................................................................................ 89
11.8.Rezumat………………………………………………………....................................................... 89
11.9.Test de evaluare……………………....................................................................................... 89
Unitatea de învăţare 12:
CONTRACTELE CONSENSUALE: LOCAŢIUNEA. SOCIETATEA. MANDATUL.
EMFITEOZA……………………………………………………………………………………………..... 90
12.1.Introducere.............................................................................................................................. 89
12.2.Competenţe............................................................................................................................. 89
12.3.Locaţiunea............................................................................................................................... 89
12.4.Societatea…………………....................................................................................................... 92
12.5.Mandatul……………………...................................................................................................... 93
12.6.Emfiteoza................................................................................................................................. 95
12.7.Rezumat………………………………………………………....................................................... 96
12.8.Test de evaluare……………………....................................................................................... 96
Unitatea de învăţare 13:
CONTRACTELE NENUMITE. PACTELE............................................................................. 97
13.1.Introducere.............................................................................................................................. 97
13.2.Competenţe............................................................................................................................. 97
13.3.Contractele nenumite........................................................................................................... 97
13.4.Pactele...................................................................................................................................... 101
13.5.Rezumat………………………………………………………....................................................... 108
13.6.Test de evaluare……………………....................................................................................... 108
Unitatea de învăţare 14:
QUASICONTRACTELE. OBLIGAŢIILE DELICTUALE. QUASIDELICTELE......... 109
14.1.Introducere.............................................................................................................................. 109
14.2.Competenţe............................................................................................................................. 109
14.3.Quasicontractele.................................................................................................................... 109
14.4.Obligaţiile delictuale……....................................................................................................... 113
14.5.Quasidelictele......................................................................................................................... 117
14.6.Rezumat………………………………………………………....................................................... 118
14.7.Test de evaluare……………………....................................................................................... 118
BIBLIOGRAFIE….................................................................................................................................. 119

DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 5


– INTRODUCERE –
1.Obiectivele cursului.......................................................................................................................... 7
2.Competenţe conferite...................................................................................................................... 7
3.Structura cursului………................................................................................................................... 8
1. OBIECTIVELE CURSULUI.
Obiectivul general al cursului:
- formarea culturii juridice a viitorilor jurişti, transmiterea conceptelor şi principiilor
fundamentale ale dreptului, dezvoltarea puterii de analiză a studenţilor, precum şi
folosirea corectă a judecăţilor logice în interpretarea normelor de drept;
- studentul să cunoască și să înțeleagă noţiunile de bază ale dreptului roman,
terminologia juridică, creaţie a romanilor, precum şi noţiunile de baza cu privire la
periodizarea dreptului roman;
- studentul să-și formeze și dezvolte capacitatea de analiza și sinteză, precum şi
abilităţile de a aplica corect cunoștinţele teoretice acumulate pentru soluţionarea
problemelor practice şi a speţelor din materia dreptului privat roman;
- promovarea relaţiilor inter-umane bazate pe lege şi valori morale, manifestarea unei
atitudini responsabile şi pozitive faţă de profesia de jurist, conştientizarea de către
student a rolului juristului de-a lungul istoriei, a importanţei conferită acestei profesii într-
un stat de drept pentru o bună dezvoltare a relaţiilor sociale.
Obiectivul specific al cursului:
- studentul să-şi însuşească cunoştinţele din domeniul dreptului privat roman în strânsă
conexiune cu cele din domeniul dreptului civil deja studiate astfel încât să fie capabil să
înţeleagă corelaţia dintre dreptul roman si dreptul român;
- studentul să fie capabil a selecta şi a aplica corect metodele și principiile de bază
învățate în soluţionarea problemelor practice şi a speţelor de drept privat roman;
- studentul să poată aplica cunoştinţele dobândite prin soluţionarea unui caz practic,
realizarea unor eseuri, comentariul unor soluţii îmbrăţişate de practica judiciară romană,
comentariul unor texte juridice romane.
Evident, prezentul suport de curs, datorită limitărilor de întindere, este insuficient unei
depline aprofundări a materiei dreptului privat roman, astfel încât, pentru optime rezultate
în cadrul activităţii lor profesionale în calitate de studenţi, aceştia ar trebui să recurgă şi la
una sau mai multe din lucrările recente indicate în bibliografia aflată la sfârşit.
2. COMPETENŢE CONFERITE.
După parcurgerea materialului, fiecare student va fi capabil:
- să explice terminologia juridică latină, creaţie a romanilor, să înţeleagă sensurile proprii
fiecărei categorii şi fiecărui concept juridic, să stăpânească principiile fundamentale şi
regulile de drept;
- să descrie instituţiile juridice romane în procesul apariţiei şi evoluţiei lor istorice, să
surprindă relaţiile dintre categoriile şi conceptele juridice, precum şi să deceleze raportul
dintre diversele instituţii care alcătuiesc domeniul dreptului privat roman, să explice
determinarea de tip dialectic dintre baza economica a societăţii romane şi
suprastructura juridica a acesteia, determinare valabila de-a lungul întregii istorii a
societăţii umane, respectiv să înţeleagă evoluţia istorică a instituţiilor de drept roman în
funcţie de condiţiile sociale, economice şi politice;
- să rezume conţinutul şi semnificaţia instituţiilor juridice moderne, să pună în aplicare
metodologia necesară clasificării şi calificării conceptelor juridice moderne, să-şi
perfecţioneze discursul juridic, în sensul exprimării corecte şi fluente in limbajul juridic
(capacitatea de a percepe şi utiliza limbajul juridic bazat pe terminologia latină), să-şi
dezvolte arta de a raţiona în drept;
- să interpreteze în mod corect textele juridice romane şi orice text juridic in general,
precum şi să-şi coreleze cunoştinţele teoretice cu abilitatea de a le aplica în practică,
inclusiv prin soluţionarea unor speţe privind aplicarea principiilor şi normelor dreptului
roman;

DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 7


INTRODUCERE
- să conştientizeze importanţa dreptului civil şi să manifeste o atitudine responsabilă faţă
de pregătirea continuă, cunoaşterea operativă şi aplicarea corespunzătoare a unor noi
acte normative, inclusiv a modificărilor celor existente, precum şi a jurisprudenţei din
materia dreptului civil - condiţii indispensabile pentru o abordare corectă, ca practician
al dreptului, a nenumăratelor situaţii concrete în lumina Noului Cod Civil;
- să-şi dezvolte conştiinţa juridică şi conştiinţa civice, să-şi cultive spiritul de dreptate şi
justiţie, să explice locul şi rolul valorilor juridice în cadrul axiologiei sociale, să
promoveze relaţiile inter-umane bazate pe lege şi valori morale.
RESURSE ŞI MIJLOACE DE LUCRU:
Pentru parcurgerea cu succes a materiei în vederea dobândirii competenţelor specifice
fiecărei unităţi de învăţare, fiecare student va trebui să deţină şi să întrebuinţeze efectiv
lucrarea: Iustiniani institutiones - Instituţiile lui Iustinian (traducere şi note: V. Hanga, M. D.
Bob), Bucureşti: Editura Universul Juridic, 2009, precum şi lucrarea: C. Murzea, S.-D.
Şchiopu, A. Bianov, Crestomaţie de texte juridice latine, Editura Romprint, Braşov, 2006.
3. STRUCTURA CURSULUI.
Temele sunt următoarele:
Unitatea de învăţare 1:
Succesiuni. Succesiunea ab intestat. Succesiunea testamentară. Succesiunea
deferită contra testamentului;
Unitatea de învăţare 2:
Acceptarea moştenirii. Sancţiunea moştenirii. Legate şi fideicomise;
Unitatea de învăţare 3:
Originea, definiţia şi elementele obligaţiei. Clasificarea obligaţiilor şi a contractelor.
Elementele contractelor;
Unitatea de învăţare 4:
Efectele obligaţiilor: Executarea obligaţiilor;
Unitatea de învăţare 5:
Efectele obligaţiilor: Neexecutarea obligaţiilor;
Unitatea de învăţare 6:
Modurile voluntare de stingere a obligaţiilor. Modurile nevoluntare de stingere a
obligaţiilor;
Unitatea de învăţare 7:
Transferul obligaţiilor. Garanţii. Garanţiile personale;
Unitatea de învăţare 8:
Garanţiile reale;
Unitatea de învăţare 9:
Izvoarele obligaţiilor. Contractele solemne;
Unitatea de învăţare 10:
Contractele reale;
Unitatea de învăţare 11:
Contractele consensuale. Vânzarea;
Unitatea de învăţare 12:
Contractele consensuale: Locaţiunea. Societatea. Mandatul. Emfiteoza;
Unitatea de învăţare 13:
Contractele nenumite. Pactele;
Unitatea de învăţare 14:
Quasicontractele. Obligaţii delictuale. Quasidelictele.

8 DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR


– CHESTIONAR EVALUARE PRERECHIZITE –
1. A.
.

DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 9


CHESTIONAR EVALUARE PRERECHIZITE

10 DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR


– Unitatea de învăţare 1 –
SUCCESIUNI. SUCCESIUNEA AB INTESTAT. SUCCESIUNEA
TESTAMENTARĂ. SUCCESIUNEA DEFERITĂ CONTRA TESTAMENTULUI
1.1.Introducere...................................................................................................................................... 11
1.2.Competenţe.................................................................................................................................... 11
1.3.Consideraţii introductive.............................................................................................................. 11
1.4.Principiile fundamentale ale dreptului succesoral roman.................................................. 12
1.5.Succesiunea ab intestat….......................................................................................................... 13
1.6.Succesiunea testamentară......................................................................................................... 14
1.7.Succesiunea deferită contra testamentului........................................................................... 19
1.8.Rezumat………………………………………………………............................................................... 20
1.9.Test de evaluare……………………............................................................................................... 20
1.1. INTRODUCERE.
Această unitate de învăţare urmăreşte familiarizarea studenţilor cu aspectele teoretice şi practice
ale instituţiei succesiunilor. Astfel, studenţii vor fi introduşi atât în studiul atât în succesiunii ab intestat,
cât şi al celei testamentare. De asemenea cursanţii vor fi familiarizaţi cu aspectele teoretice şi practice
ale succesiunii deferite contra testamentului.
1.2. COMPETENŢE.
 să explice terminologia juridică latină, creaţie a romanilor, să identifice sensurile proprii
fiecărei categorii şi fiecărui concept juridic, să stăpânească principiile fundamentale şi
regulile de drept;
 dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a delimita elementele specifice fiecărei noţiuni
prezentate în această unitate de învăţare, cât şi de a decela raportul dintre acestea;
 să explice şi să interpreteze regimul juridic al moştenirii testamentare, precum şi al
succesiunii ab intestat.
1.3. CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE.
Prin succesiune (hereditas) se înţelege transmisiunea patrimoniului unei persoane care a murit la
moştenitorii ei. Cuvântul hereditas (de la heres = erede, moştenitor) mai are şi alte sensuri:
– modul de a dobândi în virtutea căruia eredele culege patrimoniul;
– patrimoniul cules de erede.
Prin urmare drepturile, datoriile şi sarcinile considerate în ansamblul lor nu dispar odată cu moartea
titularului patrimoniului → se transmit moştenitorilor, însă nu mai păstrează vechea denumire de
patrimoniu, ci iau pe aceea de hereditas (succesiune) → moştenitorii iau locul defunctului, îi succedă în
aproape toate drepturile, datoriile şi sarcinile care compun patrimoniul; sunt în locul său proprietari,
debitori şi creditori; pot să exercite acţiunile defunctului şi să fie urmăriţi de creditori → de aceea
moştenitorul e numit succesor (successor), pentru că este pus în locul defunctului, mai e numit şi
heres, de la herus (stăpân).
PRINCIPIUL CONTINUITĂŢII PERSOANEI DEFUNCTULUI:
Prin urmare eredele continuă persoana defunctului → principiul continuităţii s-a prezentat succesiv
şi apoi simultan sub două aspecte:
– jurisconsultul Cassius era de părere că eredele care a acceptat moştenirea devine proprietar al
moştenirii jacente (încă neacceptată de erede) retroactiv de la moartea lui de cuius (expresia de cuius
succesione agitur sau de cuius desemnează pe defunct, despre a cărui succesiune este vorba);
– jurisconsultul Iulian era de părere că eredele care a acceptat succesiunea devine proprietar din
momentul acceptării, până în acest moment defunctul supravieţuind şi fiind reprezentat de însăşi
succesiunea → ficţiunea propusă de Iulian se prezintă sub forma adagiului “hereditas personam
defuncti sustinet” (succesiunea susţine persoana defunctului), ficţiune conformă cu vechile credinţe ale
romanilor după care mortul trăieşte o viaţă specială.
În ambele cazuri se asigură principiul continuităţii persoanei defunctului de către moştenitor → acest
principiu se explică în primul rând prin interesul creditorilor care dobândesc în persoana eredelui un
nou debitor şi deci mai multe şanse pentru a fi plătiţi întrucât averea moştenitorului se alătură celei a
defunctului → se mai explică şi prin interesul defunctului, căci în lipsa moştenitorului bunurile (în epoca
clasică) erau vândute pe numele său (bonorum venditio) iar memoria sa pătată cu infamie.
Am spus că moştenitorul îi succede defunctului aproape în toate drepturile şi nu în toate deoarece
unele drepturi, obligaţii şi sarcini se sting odată cu moartea titularului patrimoniului (ex. datoriile
rezultate dintr-un delict, uzufructul).

DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 11


SUCCESIUNEA AB INTESTAT, TESTAMENTARĂ ŞI CEA DEFERITĂ CONTRA TESTAMENTULUI
CONCEPŢIA PRIMITIVĂ A SUCCESIUNII:
Aceasta însă nu este concepţia primitivă a succesiunii. Ca şi în cazul proprietăţii, la origine, nu
aveam o transmisiune ci dobândirea proprietăţii-putere asupra bunurilor defunctului. De cuius murind
lasă drepturi, datorii → acest ansamblu care pe când trăia el constituia un patrimoniu nu mai este
acum un patrimoniu pentru acesta dispare odată cu personalitatea defunctului → acolo unde nu mai e
o persoană, nu mai există patrimoniu → deci moştenitorul nu dobândeşte patrimoniul defunctului, căci
patrimoniul nu poate să i se transmită odată ce a dispărut, ci dobândeşte în calitate de moştenitor un
drept nou, proprietatea asupra bunurilor defunctului.
Moştenitorul va fi ţinut însă de datorii şi sarcini potrivit principiului “non sunt bona nisi deducto aere
alieno” (nu există bunuri decât după ce s-au scăzut datoriile) → iată de ce conţinutul patrimoniului nu
este identic cu conţinutul moştenirii.
Acest drept de proprietate are caracterul unei puteri, moştenitorul fiind stăpân asupra bunurilor
succesorale → calitatea de moştenitor nu implica la început succesiunea, luarea locului defunctului →
de aceea termenul de succesor este mai nou decât cel de heres.
Dovadă în acest sens:
– termenul de heres (moştenitor) care vine de la herus (stăpân);
– titlul de erede, ca şi puterile nu se transmit, ci se creează prin lege sau testament care la origine
este în forma unei legi.
Cu timpul însă s-a format principiul continuităţii persoanei defunctului, în interesul creditorilor şi al
defunctului.
Dreptul roman cunoaşte trei moduri de a dobândi bunurile unei persoane care a decedat:
– prin voinţa lui de cuius, adică în baza testamentului;
– prin voinţa legii, ceea ce constituie succesiunea ab intestat;
– contrar testamentului.
Romanii cunoşteau şi succesiunea între vii ca în cazul adrogaţiunii sau în cazul trecerii femeii sui
iuris sub puterea bărbatului prin căsătorie.
COMPARAŢIE ÎNTRE SUCCESIUNEA ÎNTRE VII ŞI SUCCESIUNEA PROPRIU-ZISĂ:
Asemănări:
– patrimoniul este dobândit de adrogant sau de soţ, ca şi de erede, fără a fi nevoie de un act
special de dobândire a bunurilor;
– în ambele cazuri dobândirea bunurilor e consecinţa unei anumite calităţi juridice → în primul caz
se dobândeşte puterea asupra adrogatului, asupra femeii; în al doilea caz se dobândeşte titlul de
erede.
Deosebiri:
– moştenitorul este ţinut de datoriile defunctului, pe când adrogantul, ca şi bărbatul, nu e ţinut de
datoriile adrogatului sau femeii → această deosebire se explică prin faptul că cel care se găseşte sub
puterea altuia este incapabil a se obliga şi deci de a mai fi ţinut de datoriile sale; pe de altă parte
adrogantul sau bărbatul nu poate să ia asupra lui aceste datorii căci pater familias nu se poate obliga
prin persoane care se găsesc sub puterea lui → prin reforma pretorului (printr-o in integrum restitutio)
s-a ajuns mai târziu ca adrogatul şi femeia căsătorită cu manus să rămână ţinuţi de datorii → pretorul
acordă veche acţiune cu ficţiunea că capitis deminutio nu a avut loc.
!!! în dreptul modern nu există moştenirea unei persoane în viaţă; de asemenea dreptul modern
cunoaşte testamentul ,dar nu mai cunoaşte o succesiune testamentară → testamentul nu mai este un
instrument de creare a moştenitorilor, ci actul prin care se modifică ordinea legală a moştenirii → prin
testament nu pot fi făcuţi decât legatari, adică beneficiari ai unui legat.
1.4. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI SUCCESORAL ROMAN.
Principiul “nemo pro parte testatus pro parte intestatus decedere potest” (nimeni nu poate muri
în parte cu testament, în parte fără testament):
Textul citat din XII T. consacră principiul potrivit căruia moştenitorii ab intestat nu pot veni la
succesiune decât dacă nu există un moştenitor testamentar. Deci pentru aceeaşi succesiune nu poate
să existe în acelaşi timp un erede testamentar şi un erede ab intestat, fie că se prezintă împreună, fie
că vin unul după altul, pretenţia eredelui ab intestat este înlăturată → succesiunea testamentară şi
succesiunea ab intestat se exclud reciproc.
Aplicarea principiului:
– dacă cineva este instituit (numit) moştenitor, deşi este instituit numai pentru o parte din
moştenire, ia totul, întreaga moştenire, înlăturând pe moştenitorii ab intestat în virtutea
principiului citat;
– în cazul instituirii sub condiţie → până la îndeplinirea condiţiei moştenitorii ab intestat nu au nici
un drept la succesiune, întrucât există speranţa unui erede testamentar.
Excepţii de la acest principiu:
– testatorul a lăsat o persoană onorabilă şi o persoană de condiţie ruşinoasă → dacă are un frate
şi acesta atacă testamentul, testamentul nu va fi anulat decât în parte, astfel că va veni la

12 DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR


SUCCESIUNEA AB INTESTAT, TESTAMENTARĂ ŞI CEA DEFERITĂ CONTRA TESTAMENTULUI
succesiune atât eredele testamentar, cât şi eredele ab intestat;
– testamentul militar nu e supus acestui principiu;
!!! dreptul modern nu cunoaşte acest principiu, prin urmare testamentul poate să poarte numai
asupra unei părţi din succesiune.
Principiul “semel heres semper heres” (odată moştenitor pentru totdeauna moştenitor):
Un alt principiu fundamental în materie de succesiune formulata astfel “semel heres semper heres”
după un text al lui Gaius (D.28.5.88) → acesta înseamnă că vocaţia eredelui testamentar e perpetuă în
sensul că, odată născut, dreptul eredelui nu poate fi stins prin împlinirea unei termen sau îndeplinirea
unei condiţii.
Deoarece am arătat că este mai veche, succesiunea ab intestat ar trebui să fie cercetată înaintea
succesiunii testamentare, totuşi întrucât succesiunea ab intestat nu se deschidea la romani decât în
lipsa unui testament, vom cerceta mai întâi testamentele.
Dar mai înainte de a trece la examinarea fiecărui mod de a succede, este necesar a face o scurtă
expunere asupra evoluţiei dreptului succesoral roman.
1.5. SUCCESIUNEA AB INTESTAT.
LEGEA CELOR XII TABLE:
XII T. prevedea trei categorii de moştenitori:
– sui heredes;
– agnatus proximus;
– gentiles.
XII T.5.4-5: “dacă moare fără testament şi nu are vreun moştenitor propriu (heres suus), moştenirea
să revină agnatului cel mai apropiat în grad (agnatus proximus); dacă nu are vreun agnat, succesiunea
să revină gentililor (gentiles)”.
Categorii de moştenitori civili:
Prima categorie este aceea a sui heredes-ilor. Am arătat cu altă ocazie cine erau sui heredes - cei
care se găseau sub puterea lui pater familias la moartea lui şi care prin efectul morţii lui deveneau sui
iuris. XII T. prevede că dreptul lor la succesiune se deschide în cazul când nu există testament.
A doua categorie o constituie agnatus proximus (cel mai apropiat agnat). Agnatus proximus poate
să fie nu numai o persoană, ci şi un grup de persoane, în acelaşi grad de rudenie cu defunctul.
Agnatus proximus este o expresie care desemnează o persoană sau mai multe persoane care se
găsesc în gradul cel mai apropiat de defunct.
Prin urmare un agnat mai îndepărtat va putea fi cel mai apropiat agnat atunci când nu există o altă
rudă mai apropiată de defunct.
În această categorie trebuie de ex. a situa pe fraţii şi surorile defunctului, adică cei născuţi din
acelaşi tată şi din aceiaşi mamă sau numai din acelaşi tată.
A treia categorie de moştenitori o formau gentiles (gentilii). Când ne-am ocupat de organizarea
familiei am arătat cine sunt gentiles.
În dreptul clasic au loc importante reforme. Nu numai succesiunea ab intestat, aşa cum era
organizată în XII T., se modifică, dar apare succesiune ab intestat organizată de pretor. Şi într-un caz şi
în celălalt reformele au fost îndeplinite în realizarea unei idei: ocrotirea rudelor de sânge. Am arătat mai
sus condiţiile economice care au dat naştere acestei idei. Vom cerceta succesiunea pretoriană, apoi
modificările suferite de succesiunea civilă, acestea din urmă fiind mai recente.
REFORMELE PRETORULUI:
Pretorul a deosebit mai multe categorii de moştenitori, categorii pe care nu le-a creat deodată, ci în
decursul timpului, pe măsură ce necesităţile materiale ale vieţii o cereau. În orice caz aceste categorii
de moştenitori erau deja formate pe la sfârşitul republicii. Succesiunea pretoriană este denumită
bonorum posessio (posesiunea de bunuri) deoarece pretorul a acordat persoanei îndrituite dreptul la
posesiunea bunurilor succesorale.
Categorii de moştenitori pretorieni:
Bonorum possessio unde liberi, adică posesiunea de bunuri în calitate de descendenţi →
descendenţii sunt în primul rând toţi sui heredes, apoi toţi acei sui heredes care au pierdut drepturile
succesorale (la moştenire) din cauza ruperii legăturilor civile, dar care erau rude de sânge (ex. în cazul
unei emancipări).
Bonorum possessio unde legitimi, adică posesiunea de bunuri în calitate de moştenitori legitimi →
această bonorum possesio era acordată agnaţilor, care nu vin la moştenire decât în lipsa
descendenţilor.
Bonorum possessio unde cognati, adică posesiunea de bunuri în calitate de cognaţi → este
acordată rudelor de sânge care nu sunt şi rude civile, însă rudele de sânge nu vin la moştenire decât în
lipsa agnaţilor.
Bonorum possessio unde vir et uxor, adică posesiunea de bunuri în calitate de soţ sau soţie → în
cazul căsătoriei fără manus soţii nu îşi succedau unii altora, nefiind rude după dreptul civil→ pretorul a
permis ca soţul în viaţă să vină la succesiunea celui mort.

DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 13


SUCCESIUNEA AB INTESTAT, TESTAMENTARĂ ŞI CEA DEFERITĂ CONTRA TESTAMENTULUI
După cum se vede din cele de mai sus, ideea dominantă care a condus reformele pretorului în
crearea succesiunii a fost protecţia rudelor de sânge care, din cauză că nu erau rude civile sau din
cauză că pierduseră această calitate, nu aveau drepturi succesorale.
Formal, moştenitorii pretorieni nu erau proprietari, ci numai posesori ai bunurilor, dar aceşti posesori
erau protejaţi de pretor în aşa fel încât aveau toate avantajele proprietarilor.
În scopul ocrotirii rudelor de sânge, succesiunea civilă aşa cum a văzut-o organizată prin XII T. s-a
modificat prin diferite dispoziţii legislative.

SENATUSCONSULTELE TERTULLIAN ŞI ORFITIAN:


Împăraţii, fie direct prin constituţiuni, fie indirect prin senatusconsulte au mers mai departe pe drumul
trasat de pretor, lărgind cercul rudelor de sânge, până când în cele din urmă Iustinian a înlocuit
agnaţiunea (rudenia civilă) prin cognaţiune (rudenia de sânge) ca fundament al dreptului succesoral.
Nu vom releva decât actele legislative mai importante.
Prin senatusconsultul Tertullian votat sub Hadrian (sec. II) s-a acordat un drept de succesiune
mamei faţă de copii ei, dacă erau îndeplinite anumite condiţii.
Prin senatusconsultul Orfitian votat sub Marcus Aurelius (sec. II) au fost chemaţi copiii la
succesiunea mamei lor.
Aceste senatusconsulte au mare importanţă din punctul de vedere al istoriei ideilor juridice. Într-
adevăr în căsătoria fără manus mama este străină faţă de copiii ei, căci nu este agnata lor →
neexistând agnaţiune între mamă şi copii ei, nu există nici drept succesoral → e adevărat că pretorul
chema la succesiune în categoria a III-a pe toţi cognaţii, dar aceştia veneau la moştenire foarte rar,
numai dacă defunctul nu avea nici un agnat → de aceea putem spune că senatusconsultele citate
marchează o etapă importantă pe drumul recunoaşterii cognaţiunii ca fundament al dreptului
succesoral.
După câteva dispoziţii de mai mică importanţă Iustinian în cele din urmă înlocuieşte sistemul
succesoral bazat pe rudenia civilă printr-un alt sistem bazat pe rudenia de sânge.
Dreptul succesoral ab intestat este deci caracterizat prin lupta dusă între elementul vechi
(agnaţiunea) şi elementul nou (cognaţiunea). La origine numai agnaţiunea forma fundamentul dreptului
succesoral. Am văzut că XII T. cheamă trei categorii de moştenitori iar toţi aceştia erau rude civile.
Treptat prin acumulări cantitative se recunosc drepturi succesorale şi cognaţilor, până la saltul brusc
calitativ: o lege a lui Iustinian prin care se abrogă (desfiinţează)sistemul succesoral bazat pe agnaţiune.

NOVELA 118 ŞI NOVELA 127:


Potrivit Novelei 118 din 26 iulie 543, modificată şi completată prin Novela 127 din 1 septembrie 547,
succesiunea ab intestat este deferită conform afecţiunii prezumate a lui de cuius faţă de rudele sale,
acestea fiind chemate la succesiune întru câtva în ordinea în care de cuius le-ar fi instituit dacă şi-ar fi
făcut testamentul.
I.Clasa întâi de moştenitori ab intestat (descendenţii lui de cuius).
Dacă există descendenţi, aceştia exclud de la moştenire toate celelalte rude (ascendenţi şi
colaterali) cu condiţia să fie legitimi, indiferent dacă descind din de cuius pe linie paternă sau maternă,
fără deosebire de sex sau grad şi indiferent dacă descendenţii sunt ori de cuius a decedat sui iuris sau
alieni iuris.
Nu sunt avuţi în vedere decât descendenţii imediaţi, adică cei care nu sunt separaţi de defunct prin
nici o persoană intermediară, toţi descendenţii intermediari care i-ar fi putut exclude fiind predecedaţi,
încât pentru a veni la succesiune nu este necesar să fie cei mai apropiaţi în grad, ci este suficient să fie
descendenţi imediaţi într-un grad oarecare.
Dacă există numai descendenţi din primul grad, copiii lui de cuius, moştenirea se împarte pe capete
în cote-părţi egale (schema 1). Dacă există descendenţi din grade diferite, împărţirea moştenirii se face
pe tulpini, adică după numărul moştenitorilor în viaţă şi predecedaţi din gradul superior, copiii unui
descendent predecedat al lui de cuius luând locul ascendentului lor şi împărţind în mod egal între ei
partea care ar fi revenit acestuia (schema 2-5).
Trebuie menţionat că atât descendenţii care nu fac parte din primul grad, cât şi copiii fraţilor şi
surorilor lui de cuius vin la succesiune în baza propriului drept (iure proprio), nu în baza dreptului altuia
şi prin reprezentare (iure alieno et per repraesentationem), ficţiunea reprezentării fiind străină dreptului
roman.
II.Clasa a doua de moştenitori ab intestat (ascendenţii, fraţii şi surorile bune ai lui de cuius şi
copiii lor).
Dacă nu există descendenţi, însă există ascendenţi, aceştia exclud de la succesiune toţi colateralii
lui de cuius, cu excepţia fraţilor şi surorilor bune şi a copiilor lor.
Dacă nu există decât ascendenţi, ascendentul patern sau matern cel mai apropiat în grad exclude
ascendentul aflat într-un grad mai îndepărtat, atât în propria sa linie cât şi în linia opusă, încât
concursul dintre ascendenţi nu poate avea loc decât fie între părinţi, fie între bunici, etc., iar moştenirea
se împarte în mod egal între linia paternă şi cea maternă a lui de cuius, în cadrul aceleiaşi linii
împărţirea făcându-se pe capete în cote-părţi egale (schema 6-10).
Dacă nu există decât fraţi şi surori bune, aceştia îşi împart moştenirea între ei în mod egal pe
capete (schema 11). Dacă pe lângă fraţi şi surori există şi copii ai unei surori sau frate bun predecedat,

14 DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR


SUCCESIUNEA AB INTESTAT, TESTAMENTARĂ ŞI CEA DEFERITĂ CONTRA TESTAMENTULUI
aceştia iau locul ascendentului lor predecedat împărţind în mod egal între ei partea care ar fi revenit
tatălui sau mamei lor (schema 12). Dacă nu există decât copii ai fraţilor sau surorilor bune
predecedate, aceştia nu vin la succesiune pe capete, ci pe tulpini, luând locul ascendentului lor şi
împărţind în mod egal între ei partea care ar fi revenit acestuia (schema 13).
Dacă pe lângă ascendenţi mai există şi fraţi şi surori bune, atunci moştenirea se împarte pe capete
în cote-părţi egale între ascendenţii cei mai apropiaţi în grad şi fraţii şi surorile bune (schema 14). Dacă
pe lângă ascendenţi, fraţii şi surorile bune mai există şi copii ai unei surori sau frate bun predecedat,
aceştia vin la succesiune luând locul ascendentului lor şi împărţind în mod egal între ei partea care ar fi
revenit tatălui sau mamei lor (schema 15). La fel se întâmplă şi dacă vin în concurs împreună cu
ascendenţii numai copiii unei surori sau frate bun predecedat (schema 16).
III.Clasa a treia de moştenitori ab intestat (fraţii şi surorile consangvini sau uterini ai lui de cuius şi
copiii lor).
Dacă de cuius a lăsat numai fraţi şi surori unilaterali, adică consangvini sau uterini, atunci
moştenirea se împarte în mod egal pe capete (schema 17). Dacă pe lângă fraţii şi surorile unilaterali
mai există şi copii ai unor fraţi sau ai unor surori unilaterali, succesiunea se împarte pe tulpini iar copiii
vin la moştenire luând locul ascendentului lor şi împărţind în mod egal între ei partea care ar fi revenit
tatălui sau mamei lor (schema 18-21). La fel se întâmplă şi dacă nu există decât copii ai unor fraţi şi
surori consangvini sau uterini (schema 22).
IV.Clasa a patra de moştenitori ab intestat (restul colateralilor lui de cuius).
În lipsa descendenţilor, ascendenţilor, fraţilor sau surorilor şi copiilor lor, la succesiune sunt chemaţi
cei mai apropiaţi colaterali având acelaşi grad iar moştenirea se împarte pe capete în cote-părţi egale
(schema 23-27).
1.6. SUCCESIUNEA TESTAMENTARĂ.
Testamentul este un act formal (solemn) prin care o persoană instituie (numeşte) în mod necesar
unul sau mai mulţi moştenitori cu scopul ca aceştia să asigure executarea voinţei sale după moarte.
FUNCŢIA TESTAMENTULUI ROMAN:
Din această definiţie rezultă însăşi funcţia testamentului roman. Într-adevăr testamentul roman, nici
măcar la origine, n-a avut drept scop numirea unui moştenitor pentru ca acesta să aibă grijă de cultul
privat, adică de îndeplinirea acelor datorii religioase faţă de morţi, cum s-a spus de către anumiţi
cercetători urmând pe unii jurisconsulţi romani.
Desigur că la origine numai un heres suus putea fi instituit moştenitor. În sarcina lui heres suus
instituit cădea executarea legatelor, dispoziţii din testament cu privire la anumite bunuri. Când avea mai
mulţi heredes sui, testatorul putea să avantajeze pe unii în detrimentul (paguba) altora, pe când pe
calea succesiunii ab intestat veneau toţi în mod egal.
Testamentul îndeplinea rolul a ceea ce se numeşte în alte legislaţii privilegiul masculinităţii şi
privilegiul primogeniturii, privilegii pe care dreptul roman nu le-a cunoscut.
Prin urmare funcţia testamentului roman a fost desemnarea unui heres suus, desigur cel mai demn,
cel mai vrednic dintre ei, mai târziu a unui agnat în sens larg şi chiar a unui străin pentru a asigura
distribuirea bunurilor testatorului potrivit voinţei sale.
EPOCA VECHE:
Din puţinele texte pe care le avem rezultă că la origine existau două feluri de testamente:
testamentul calatis comitiis şi testamentul in procinctu.
TESTAMENTUL CALATIS COMITIIS (prin convocarea comiţiilor):
Avea loc în forma unei legi curiate, adică a unei legi votate de comitia calata, adică de adunarea
curiată, atunci când preşedinţia o avea şeful religiei, la început regele, mai târziu rex sacrorum (rege în
ceea ce priveşte cultul), înlocuit ulterior prin pontifex maximus (pontiful suprem). Acest testament nu
putea fi făcut decât la două date ale anului (probabil la 24 martie şi 24 mai), deoarece numai atunci se
întruneau comiţiile calate.
Cu privire la rolul comiţiilor curiate în raport cu testamentul, mai precis în ceea ce priveşte rolul
poporului, trebuie să distingem două perioade.
În prima perioadă poporul vota testamentul care era o adevărată lege curiată. În a doua perioadă
poporul servea numai ca martor colectiv.
Testamentul calatis comitiis este anterior XII T., însă caracterul său odată cu această lege s-a
modificat.
Mai înainte de legea decemvirală, testamentul calatis comitiis avea caracterul unei legi, deoarece
poporul vota acest act ca oricare lege. Într-adevăr testamentul prevăzând dispoziţii care se abat de la
dispoziţiile comune cuprinse în lege sau consacrate de obicei, dispoziţii care reglementează
succesiunea ab intestat, era necesară o adevărată lege pentru a permite testatorului să nu se supună
cutumei (obiceiului) sau legii. Poporul avea deci un adevărat rol de legiuitor.
Odată cu XII T. poporul continuă să voteze legea care îmbracă testamentul, efectele testamentului
sunt aceleaşi, dar rolul poporului nu mai este acelaşi. De data aceasta poporul nu mai este un legiuitor,
nu-şi mai impune voinţa, ci are numai rolul de martor, luând act de conţinutul testamentului. De aici şi
termenul de testamentum, termen care implică ideea de martori (testes) şi nu de votanţi.

DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 15


SUCCESIUNEA AB INTESTAT, TESTAMENTARĂ ŞI CEA DEFERITĂ CONTRA TESTAMENTULUI
Această transformare a rolului, cu libertatea de a-ţi face testamentul a fost îndeplinită de XII T. care
a consfinţit autonomia de voinţă a lui pater, a transformat rolul adunării curiate din legiuitor în acela de
martor colectiv.
Testamentul nu mai era o adevărată lege, dar efectele produse în perioada anterioară continuă să
le aibă. Numita transformare a testamentului calatis comitiis este afirmată în mod clar de Pomponius
care spune că XII T. a dat lui pater familias cea mai întinsă putere de a numi erezi, de a lăsa legate şi
de a face dezrobiri.
Testamentul calatis comitiis, cel mai vechi testament roman, avea numeroase inconveniente.
Testamentul era public, revocabil numai printr-o lege posterioară, utilizabil numai de persoanele cărora
accesul adunării curiate nu le era interzis, nu putea fi făcut decât la Roma şi numai de două ori pe an.
TESTAMENTUL IN PROCINCTU (în faţa armatei gata de luptă):
Deşi Gaius pare să considere deopotrivă de vechi testamentul calatis comitiis şi cel in procinctu, în
realitate cel din urmă este mai recent, deoarece constă dintr-o declaraţie a unui soldat în faţa
camarazilor săi, poporul fiind chemat în centurii. De data acesta, dat fiind iminenţa luptei, nu putea fi
vorba de vot, ci soldaţii aveau rolul de martori.
Întrucât rolul de martor al armatei corespunde cu rolul de martor al adunării curiate, rol pe care
acesta îl capătă într-o fază mai recentă, trebuie să spunem că testamentul in procinctu este mai recent
decât testamentul calatis comitiis, deşi desigur este cunoscut încă din epoca celor XII T.
De acest testament nu se puteau servi decât persoanele care intrau în compunerea armatei active,
adică acelea care aveau vârsta minimă de 17 ani şi maximă de 46 de ani. Prin urmare, acest
testament era inaccesibil bătrânilor şi bolnavilor, adică tocmai acelora care aveau nevoie să-şi facă
testamentul.
Prin urmare, în epoca celor XII T. erau două feluri de testamente. Testamentul calatis comitiis care
avea loc printr-o lege curiată şi testamentul in procinctu care era un act excepţional, numai în caz de
război. Testamentul de drept comun, calatis comitiis, nu putea fi folosit decât de patricieni, deoarece
numai aceştia aveau accesul la adunarea curiată, căci numai ei aveau ginţi.
În urma celor XII T. datorită luptei dintre patricieni şi plebei, aşa cum alături de adrogaţiunea din cele
XII T. a apărut în urmă adopţiunea, aşa cum alături de confarreatio din cele XII T. a apărut în urmă
coemptio, tot aşa alături de testamentul calatis comitiis apare prima formă a testamentului per aes et
libram (prin aramă şi balanţă) anume mancipatio familiae (manciparea averii).
TESTAMENTUL PER AES ET LIBRAM (prin aramă şi balanţă):
Testamentul per aes et libram are trei faze:
– mancipatio familiae;
– testamentul per aes et libram public;
– testamentul per aes et libram privat.
1.MANCIPATIO FAMILIAE:
Mancipatio familiae, prima formă a testamentului per aes et libram, se încadrează în acel ansamblu
de instituţii care reprezintă o cucerire a plebei în lupta cu patricienii.
După cum adopţiunea şi coemptio erau creaţii jurisprudenţiale, tot aşa şi mancipatio familiae nu îşi
datorează existenţa unei legi, ci activităţii creatoare a jurisconsulţilor republicii. După cum adopţia a fost
creată prin deturnarea (abaterea) unei reguli a celor XII T. de la scopul ei real şi întrebuinţarea unei
instituţii la scopuri fictive (revendicarea-in iure cessio), tot aşa şi mancipatio familiae este deturnarea
unei instituţii (mancipaţiunea) de la scopul ei (transmiterea proprietăţii în schimbul preţului).
Mancipatio, în cazul nostru, adică în cazul acestei mancipatio familiae, era o vânzare fictivă, căci,
deşi se îndeplineau formele mancipaţiunii obişnuite în prezenţa a cinci martori cetăţeni romani puberi şi
a lui libripens, preţul era fictiv, un sesterţ. Operaţia deci nu era reală. Cel care cumpăra astfel bunurile
se numea emptor familiae (cumpărătorul averii).
Mancipatio familiae nu putea să poarte, potrivit principiilor generale, decât asupra res mancipi. Deci
familia ar avea ici sensul de res mancipi, nu de avere în genere. Totuşi din Gaius rezultă că este vorba
de întreaga avere, deci atât res mancipi, cât şi res nec mancipi. Prin urmare o singură soluţie este de
dat: că res nec mancipi fiind susceptibile de proprietate quiritară încă de la XII T., înseamnă că au putut
fi transmise prin mancipatio în acest caz unic.
Mancipatio familiae nu era însă un adevărat testament, deoarece bunurile nu erau transmise la
moartea testatorului, ci chiar în momentul actului. În deosebire de testament care este revocabil (se
poate desfiinţa), mancipatio familiae este irevocabil, constând dintr-o înstrăinare. Evident însă că
emptor familiae putea să restituie bunurile printr-o remancipatio, dar aceasta era lăsată la bunul lui
plac.
Dar dacă prin acest caracter, irevocabilitatea, mancipatio familiae se apropia de adevărata
mancipatio, prezenta şi unele derogări (abateri).
Emptor familiae, potrivit actului îndeplinit, ar fi trebuit să fie un cumpărător. Potrivit intenţiei reale a
părţilor, ar fi trebuit să fie un fel de executor testamentar, deoarece bunurile nu îi erau transmise de
testator ca să le păstreze, ci să le remită la adevăraţii moştenitori cu care mancipaţiunea nu putea fi
îndeplinită, căci nu se putea încheia de un pater familias un act cu cei care se găseau sub puterea sa,
aceştia din urmă dobândind nu pentru ei ci pentru pater familias.
Prin pacte alăturate, pacte fiduciare, testatorul făcea cunoscut numele adevăraţilor moştenitori şi
modul cum voia să fie distribuite bunurile sale de către emptor familiae.

16 DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR


SUCCESIUNEA AB INTESTAT, TESTAMENTARĂ ŞI CEA DEFERITĂ CONTRA TESTAMENTULUI
În realitate emptor familiae nici cumpărător, nici executor testamentar. Nu era cumpărător, în
adevăratul sens al cuvântului, pentru că vânzarea bunurilor nu era reală, fiind lipsită de preţ. Nu era nici
executor testamentar, în sens modern, deoarece, deşi potrivit intenţiei părţilor emptor era dator să
împartă bunurile mancipate la persoanele arătate de testator, totuşi el devenea proprietar, în baza
mancipaţiunii, şi nu exista nici un mijloc pentru a-l sili să execute dorinţa testatorului, pactele fiduciare
alăturate mancipaţiunii fiind fără valabilitate.
Prin urmare mancipatio familiae, act între vii (care-şi produce efectele în timp ce părţile trăiesc), este
un act per aes et libram care poartă asupra averii (familia) unei persoane; este un fel de testament, un
act a cărui natură e foarte greu de precizat pentru că nu avem nimic corespunzător în dreptul actual.
Prin urmare testatorul trebuia să se bazeze pe buna credinţă a lui emptor familiae.
În rezumat mancipatio familiae prezenta multe inconveniente:
– emptor familiae putea păstra pentru el bunurile mancipate;
– numele adevăratului moştenitor era cunoscut;
– testamentul este irevocabil pentru că înstrăinarea e definitivă, cu rezerva unei remancipatio
făcută de emptor familiae testatorului;
– persoanele sub puterea mancipantului nu puteau avea rolul lui emptor familiae.
Însă în felul acesta, testamentul din act public în sensul că era făcut în faţa autorităţilor, devine un
act privat dar rămâne totuşi un act public în alt sens, în sensul că numele beneficiarului nu era ţinut
secret.
2.TESTAMENTUL PER AES ET LIBRAM PUBLIC:
Testamentul per aes et libram public, în sensul că numele moştenitorului era comunicat celor
prezenţi, era cunoscut deja pe la sfârşitul republicii. Testamentul per aes et libram ca şi prima sa formă,
mancipatio familiae, este o aplicaţie a mancipaţiunii. De data aceasta mancipaţiunea a fost cu totul
întoarsă de la scopul ei, căci nici unul din efectele ei reale nu se mai produce. Emptor familiae nu mai
devine proprietar al bunurilor mancipate.
În momentul mancipaţiunii emptor familiae declară: “afirm că în baza însărcinării tale, patrimoniul
(averea) ta este în paza mea şi pentru ca tu să poţi face testamentul în mod juridic, potrivit legii, să-mi
fie cumpărat (patrimoniul) cu această aramă şi această balanţă de aramă”.
Vedem deci că formula obişnuită rostită în mancipaţiunea reală, ca şi în mancipatio familiae, s-a
modificat. Emptor familiae deşi nu mai declară că e proprietar al bunurilor ci că le are în baza unei
însărcinări a testatorului, totuşi apare în formulă un element care aminteşte situaţia anterioară “să-mi
fie cumpărat”. Se face aluzie la o vânzare, adică la o mancipaţiune, deci vânzare contrazisă de scopul
actului (“pentru ca tu să poţi face testamentul”), precum şi de partea precedentă a formulei care
vorbeşte de însărcinare şi pază.
O a doua deosebire faţă de mancipatio familiae şi faţă de mancipatio reală este faptul că de data
aceasta vorbeşte şi testatorul, nu numai emptor familiae, adică achizitorul. Într-adevăr testatorul
declară care este numele moştenitorului şi cum voieşte să fie împărţite bunurile sale. această
declaraţie se numea nuncupatio.
Principiul continuităţii actului juridic:
Prin urmare testamentul per aes et libram cuprindea doua acte distincte: mancipatio şi nuncupatio.
Nuncupatio era partea principală a testamentului, mancipatio intervenind mai mult de formă. Însă intim
legate unul de altul, aceste două acte trebuiau să se îndeplinească uno contextu, adică fără a fi
întrerupte de nici un act străin testamentului.
Jurisconsulţii, prin această formă de testament, au consacrat autonomia de voinţă a testatorului. Ca
să-i dea însă eficacitate juridică au îmbrăcat-o într-o anumită formă, mancipaţiunea. De data aceasta
se consacră autonomia de voinţă pentru plebei.
Testamentul per aes et libram în forma mai sus arătată prezenta inconvenientul de a fi public. Cu
alte cuvinte se arăta oral numele moştenitorului ceea ce avea ca urmare fie supărarea celor care nu
primeau nimic, fie poate chiar încercarea moştenitorului de a curma firul vieţii testatorului, pentru a
ajunge mai repede în stăpânirea bunurilor acestuia.
3.TESTAMENTUL PER AES ET LIBRAM SECRET:
Testamentul per aes et libram în forma de mai sus prezenta deci inconvenientul de a fi public,
numele moştenitorului fiind cunoscut mai înainte. De aceea ulterior s-a admis o altă formă a acestui
testament, potrivit căreia testatorul, după ce emptor familiae pronunţa formula arătată, nu mai arăta
oral care sunt dispoziţiile sale de ultimă voinţă, ci prezenta un act scris.
Cu această ocazie, totuşi testatorul pronunţa o formulă solemnă, dar această formulă nu mai indica
numele moştenitorului, ci avea numai de scop să arate că actul scris reprezintă voinţa testatorului şi că
cere mărturia cetăţenilor asupra acestui lucru. În această ultimă fază testamentul per aes et libram
devine secret.
Trecerea de la dispoziţiile orale la dispoziţiile scrise ale testatorului a fost probabil uşurată de faptul
că în practică, în scop de probă, deşi erau prezenţi cei cinci martori se obişnuia şi redactarea unui
înscris. De altfel, cum am văzut, se păstra şi declaraţia orală, însă care acum se referea numai în
general la conţinutul testamentului scris, fără să mai cuprindă, ca mai înainte, numele moştenitorului şi
bunurile de distribuit.
Forma secretă a testamentului înlătura inconvenientele din trecut şi în special publicitatea.
Prin urmare în epoca veche romanii au cunoscut trei forme de testament:

DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 17


SUCCESIUNEA AB INTESTAT, TESTAMENTARĂ ŞI CEA DEFERITĂ CONTRA TESTAMENTULUI
–testamentul calatis comitiis;
–testamentul in procinctu;
–testamentul per aes et libram.
EPOCA CLASICĂ:
Drept civil:
TESTAMENTUL PER AES ET LIBRAM:
În epoca clasică se întrebuinţează ambele forme ale testamentului per aes et libram, forma publică
şi forma secretă. Forma secretă era cea mai frecventă.
În afară de testamentul per aes et libram se mai foloseşte în dreptul clasic testamentul nucupativ
sau oral.
TESTAMENTUL NUNCUPATIV (oral):
Testamentul nuncupativ se făcea sub forma unei declaraţii pronunţată cu voce tare în prezenţa a
şapte martori, prin care declaraţie testatorul face să se cunoască numele eredelui şi ultimele sale
voinţe. Declaraţia aceasta nu este decât nuncupatio din testamentul per aes et libram public iar
numărul de şapte martori se explică prin cei cinci martori + libripens + emptor familiae de la
testamentul per aes et libram.
Această formă de testament era folositoare acelora care nu aveau timp să-şi scrie testamentul, fiind
surprinşi de apropierea morţii, cât şi acelora care nu ştiau carte. Astfel şi-a făcut testamentul poetul
Horaţiu.
Drept pretorian:
TESTAMENTUL PRETORIAN:
Pretorul a dat puternice lovituri formalismului. Una din acestea o constituie crearea testamentului
pretorian.
Testamentul pretorian constă dintr-un înscris care poartă sigiliile a 7 martori. Acest testament nu
este decât actul scris din testamentul per aes et libram secret, fără să fi fost făcute formele
mancipaţiunii. Prin acest act scris, testatorul arată cum să fie distribuite bunurile după moarte lui. Cei 7
martori nu sunt decât cei 5 martori de la mancipaţiune la care au fost adăugaţi libripens (purtătorul de
balanţă) şi familiae emptor (cumpărătorul patrimoniului).
Inovaţia pretorului a constat din faptul că a creat un act autonom de forma juridică în care era
îmbrăcat, adică independent de mancipaţiune. Căci de această dată pater familias nu mai are nevoie
pentru a da eficacitate voinţei sale de a se servi de mancipaţiune, ci este suficient să-şi scrie dispoziţiile
sale iar martorii să-şi pună sigiliile lor.
Iată deci cum s-a ajuns la crearea testamentului roman plecând de la un act de alienaţiune
(înstrăinare) între vii, adică de la mancipaţiune. Pretorul nu a făcut decât să dezbrace actul scris din
testamentul per aes et libram (prin aramă şi balanţă) de formele inutile care-l întovărăşeau.
TESTAMENTI FACTIO:
Pentru ca un testament să producă efecte, se cerea, în afară de respectarea formelor, şi testamenti
factio. Prin testamenti factio se înţelege sub aspect activ capacitatea de a participa la un testament ca
martor sau ca testator, iar sub aspect pasiv capacitatea de a beneficia de dispoziţiile sale.
PERSOANELE CARE PUTEAU SĂ-ŞI FACĂ TESTAMENTUL:
Testamentul, având ca scop distribuirea bunurilor testatorului, nu puteau să-şi facă testament acele
persoane care nu aveau bunuri proprii:
– sclavii (excepţie: sclavii publici puteau dispune prin testament de jumătatea averii lor);
– persoanele care se găseau sub puterea altuia.
Femeia, chiar sui iuris, nu a avut dreptul de a testa, cu excepţia vestalei, până la Hadrian. Totuşi, în
practică, se ocolea această prohibiţie (interzicere) printr-un expedient care avea de scop să facă din
femeia ingenuă o dezrobită, căci dezrobitele puteau să-şi facă testamentul. Dezrobitele, în deosebire
de ingenue (cele născute libere) aveau dreptul de a testa, deşi situaţia lor socială era mai inferioară.
Explicaţia rezidă în faptul că incapacitatea femeilor de a testa avea ca scop de a salvgarda interesele
agnaţilor şi gentililor, succesori eventuali ai femeii. Or, dezrobitele nu aveau rude civile.
De asemenea nu puteau să-şi facă testamentul aceia care nu puteau să-şi exprime voinţa, căci
testamentul era exprimarea unei voinţe, astfel sunt nebunii şi impuberii.
PERSOANELE CARE PUTEAU SĂ BENEFICIEZE DE DISPOZIŢIILE TESTAMENTULUI:
– persoanele alieni iuris puteau fi instituite moştenitoare, numai că bunurile aparţineau lui pater
familias;
– sclavii;
Instituirea sclavului propriu:
Sclavul propriu putea fi instituit dacă în acelaşi timp i se acorda libertatea.
În dreptul vechi instituirea sclavului propriu permitea proprietarului de sclavi să aibă un moştenitor
necesar pentru cazul când ceilalţi moştenitori ar fi repudiat succesiunea.
În dreptul clasic instituirea sclavului propriu a căpătat încă o utilitate: dacă defunctul era insolvabil
(n-avea cu ce plăti) bunurile sale se vindeau, graţie instituirii sclavului, pe numele acestuia astfel că
infamia, consecinţă a lui veditio bonorum, lovea pe sclavul dezrobit.

18 DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR


SUCCESIUNEA AB INTESTAT, TESTAMENTARĂ ŞI CEA DEFERITĂ CONTRA TESTAMENTULUI
Dacă sclavul a fost vândut altuia libertatea rămânea fără efect, dar instituirea se menţine în folosul
noului stăpân.
Instituirea sclavului altuia:
S-a permis instituirea sclavului altuia încă din epoca veche, cu condiţia ca stăpânul său să fi avut
testamenti factio cu testatorul.
Instituirea sclavului altuia era permisă în vederea realizării anumitor interese: potrivit dreptului civil
nu era posibil ca cel instituit moştenitor să vândă dreptul său succesoral înainte de moartea testatorului
sau să transmită acest drept moştenitorilor săi dacă murea înainte de testator sau chiar după testator
dar înainte de a accepta (primi) succesiunea. Pentru a fi ocolite aceste dispoziţii ale dreptului civil,
romanii s-au folosit de sclavi.
Prin vânzarea sclavului instituit se realiza indirect chiar vânzarea dreptului succesoral; de asemenea
odată cu sclavul instituit trece la moştenitor şi dreptul de succesiune indiferent dacă stăpânul sclavului
a murit sau nu înainte de testator.
– femeia.
Legea Voconia:
O menţiune specială merită situaţia femeilor, căci printr-o lege Voconia din anul 169 î.e.n. nu pot fi
instituite femeile de către cetăţenii care aveau o avere de cel puţin 100.000 de aşi. Această lege se
explică prin starea economică existentă: datorită cuceririlor şi comerţului romanii se îmbogăţiseră, de
aici şi luxul care luă mari proporţii la Roma, fiind în special practicat de femei. De aceea s-a produs o
reacţie din partea romanilor care erau ataşaţi vechilor tradiţii.
Ca urmare s-a votat această lege Voconia pentru a putea înfrâna, în oarecare măsură, luxul
femeilor. vestalele erau exceptate dat fiind situaţia lor deosebită în stat.
Legea Voconia a căzut în desuetudine (n-a mai fost aplicată) din moment ce operaţiunile
recensământului (numărătoarea populaţiei cu averea fiecăruia) n-au mai fost făcute, ceea ce a fost o
consecinţă a războiului cu Macedonia. S-a adus atâta aur din Macedonia încât impozitul pe avere nu a
mai fost perceput, astfel că recensământul a încetat a se mai face.
LEGILE CADUCARE:
Testamenti factio a căpătat modificări importante prin aşa numitele legi caducare, legi votate în
timpul lui Augustus. Cu anumite distincţii, aceste legi (lege Iulia şi Papia Poppaea) luau drepturile
succesorale tuturor acelora care nu se căsătoreau, deşi aveau o anumită vârstă şi dau aceste drepturi
statului.
Augustus a avut în vedere consolidarea clasei dominante, căci familiile nobililor ameninţau să se
stingă din cauza frecvenţei celibatului. Este cert că la romani poziţia celibatului ajunsese să fie
considerată mult mai plăcută decât cea a omului însurat.
Augustus, sancţionând celibatul nu a căutat numai să împiedice stingerea familiilor din clasa
dominantă, el a mai avut ca scop să creeze un venit nou statului pentru ca să poată plăti soldaţii şi
funcţionarii.
Statul avea deci dreptul la acele bunuri cu care indivizii fuseseră gratificaţi prin testament, însă pe
care ei nu puteau să le culeagă.
CONDIŢIILE INSTITUIRII DE MOŞTENITOR:
Însă nu era de ajuns ca să existe testamenti factio. Pentru a putea beneficia de dispoziţiile unui
testament mai trebuia ca instituirea de moştenitor să fie făcută cu respectarea unor anumite condiţii.
Trebuie să deosebim între condiţii de formă şi condiţii de fond.
Condiţiile de formă constau în aceea că instituirea trebuie făcută în mod imperativ, în termeni
solemni şi în fruntea testamentului: ex. Titius heres esto (Titius să fie moştenitor).
Condiţiile de fond sunt următoarele: un moştenitor trebuie instituit definitiv, şi nu pe un termen, de
ex. pe 5 ani, ceea ce se exprimă prin regula “semel heres semper heres” (odată moştenitor pentru
totdeauna moştenitor); instituirea trebuie să fie universală → nu se putea institui un moştenitor pentru o
parte din moştenire, pentru rest urmând a se deschide succesiunea ab intestat potrivit principiului
“nemo pro parte testatus pro parte intestatus decedere potest” (nimeni nu poate muri în parte cu
testament, în parte fără testament).
În epoca postclasică instituirea de moştenitor încetează a se mai face în termeni solemni, iar ceva
mai târziu s-a admis că nu mai trebuie făcută în limba latină.
1.7. SUCCESIUNEA DEFERITĂ CONTRA TESTAMENTULUI.
În afară de succesiunea testamentară şi succesiunea ab intestat romanii cunoşteau încă un mod de
succesiune, succesiunea deferită contra testamentului.
Succesiunea deferită contra testamentului avea loc în două cazuri: în cazul dezmoştenirii
neregulate sau al omisiunii; în cazul dezmoştenirii regulate sau al testamentului inoficios.
Dezmoştenirea neregulată sau omisiunea:
Primul caz este cel mai vechi, deoarece exista din vremea celor XII T. Dacă sui heredes nu erau
instituiţi sau exheredaţi (dezmoşteniţi), potrivit anumitor norme, testamentul era nul sau rectificat.
Era nul atunci când cel omis era un fiu, era rectificat în sensul că se menţinea testamentul dar se
atribuia celui omis o parte din succesiune, care varia după împrejurări, atunci când cel omis
(nemenţionat în testament) era o fiică sau un nepot.

DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 19


SUCCESIUNEA AB INTESTAT, TESTAMENTARĂ ŞI CEA DEFERITĂ CONTRA TESTAMENTULUI
Această obligaţie de a exhereda (dezmoşteni) prin testament şi a nu trece cu vederea pe sui
heredes era o urmă a vechii situaţii de coproprietari ai acestora. desigur că proprietatea familială
dispăruse în XII T., totuşi ca un vestigiu (urmă) a trecutului se considera că pater familias trebuia să-i
dezmoştenească în mod expres pe sui heredes prin testament, această dezmoştenire considerându-
se ca o expropriere (despuiere de proprietate).
Fii trebuiau să fie dezmoşteniţi pe nume (nominatim), pe când ceilalţi sui heredes puteau să fie
dezmoşteniţi în bloc prin formula: “ceteri omnes exheredes sunto” (toţi ceilalţi să fie dezmoşteniţi).
În epoca clasică s-a mărit numărul celor pentru care era necesară o dezmoştenire expresă.
Dezmoştenirea regulată sau testamentul inoficios:
Teoria testamentului inoficios nu pleacă de la existenţa în trecut a proprietăţii familiale pentru a
impune anumite reguli testatorului, ci de la ideea că testatorul nu poate dezmoşteni fără motive rudele
sale. O astfel de atitudine este contrară datoriei de a iubi rudele sale, datorie care se numeşte officium.
Prin urmare la baza acestei instituţii este ideea de protecţie a rudelor civile şi de sânge, idee
născută din condiţiile materiale de existenţă de la sfârşitul republicii. Într-adevăr din cauza noilor condiţii
de muncă, familia romană nu mai prezintă acel sistem de puternică coeziune (legătură) între membrii
ei, deoarece graţie numeroşilor sclavi braţele de muncă sunt asigurate. Legăturile de familie se
slăbesc. De aici urmează frecvenţa dezmoştenirilor şi necesitatea unei instituţii de protecţie a rudelor.
De altfel vârfurile clasei dominante aveau interes ca averea să rămână în familii pentru ca acestea să
poată a-şi păstra rolul în societate.
Succesiunea deferită contra testamentului nu este datorată nici pretorului, nici jurisconsulţilor. Este
formal vorbind o creaţie a practicii judecătoreşti. Nu e vorba deci de o creaţie a jurisconsulţilor romani,
ci de o instituţie rezultată din hotărârile constante date de un tribunal, acela al centumvirilor. Aceşti
judecători, centumvirii, dat fiind frecvenţa dezmoştenirilor nedrepte, au început să admită cererile celor
dezmoşteniţi pe nedrept, folosindu-se de un pretext şi anume se afirma, deşi toată lumea ştia că nu era
exact, că defunctul nu a fost în toate minţile când a făcut acel testament.
Regulile acestei instituţii s-au precizat cu timpul. La origine nu existau reguli fixe pentru a arăta care
rude pot uza de această cale de atac, nici care este partea ce s-ar cuveni rudei dezmoştenite, nici
cauzele pentru care o dezmoştenire este considerată nedreaptă.
Rudele şi partea care s-ar cuveni dezmoştenitului au fost precizate în epoca clasică. Tocmai
Iustinian a precizat care sunt cauzele care justifică a dezmoştenire. Până la el aceste cauze erau
lăsate la aprecierea judecătorilor.
1.8. REZUMAT.
Prin succesiune (hereditas) se înţelege transmisiunea patrimoniului unei persoane care a murit la
moştenitorii ei. Prin urmare drepturile, datoriile şi sarcinile considerate în ansamblul lor nu dispar odată
cu moartea titularului patrimoniului ci se transmit moştenitorilor, însă nu mai păstrează vechea
denumire de patrimoniu, ci iau pe aceea de hereditas (succesiune).
Moştenitorii ab intestat nu pot veni la succesiune decât dacă nu există un moştenitor testamentar.
Deci pentru aceeaşi succesiune nu poate să existe în acelaşi timp un erede testamentar şi un erede ab
intestat, fie că se prezintă împreună, fie că vin unul după altul, pretenţia eredelui ab intestat este
înlăturată; succesiunea testamentară şi succesiunea ab intestat se exclud reciproc. Vocaţia eredelui
testamentar e perpetuă în sensul că, odată născut, dreptul eredelui nu poate fi stins prin împlinirea unei
termen sau îndeplinirea unei condiţii.
În cadrul succesiunii ab intestat Legea celor XII Table prevedea trei categorii de moştenitori: sui
heredes (cei care se găseau sub puterea lui pater familias la moartea lui şi care prin efectul morţii lui
deveneau sui iuris; dreptul lor la succesiune se deschide în cazul când nu există testament); agnatus
proximus (cel mai apropiat agnat) şi gentiles.
Testamentul este un act formal (solemn) prin care o persoană instituie (numeşte) în mod necesar
unul sau mai mulţi moştenitori cu scopul ca aceştia să asigure executarea voinţei sale după moarte. La
origine numai un heres suus putea fi instituit moştenitor. În sarcina lui heres suus instituit cădea
executarea legatelor, dispoziţii din testament cu privire la anumite bunuri. Când avea mai mulţi heredes
sui, testatorul putea să avantajeze pe unii în detrimentul (paguba) altora, pe când pe calea succesiunii
ab intestat veneau toţi în mod egal.
Pentru ca un testament să producă efecte, se cerea, în afară de respectarea formelor, şi testamenti
factio. Prin testamenti factio se înţelege sub aspect activ capacitatea de a participa la un testament ca
martor sau ca testator, iar sub aspect pasiv capacitatea de a beneficia de dispoziţiile sale. Nu puteau
să-şi facă testament acele persoane care nu aveau bunuri proprii.
Succesiunea deferită contra testamentului avea loc în două cazuri anume în cazul dezmoştenirii
neregulate sau al omisiunii şi în cazul dezmoştenirii regulate sau al testamentului inoficios.
1.9. TEST DE EVALUARE.
1. care sunt categoriile de moştenitori pretorieni?
2. care sunt categoriile de moştenitori ab intestat în urma reformelor lui Iustinian?
3. care este rolul poporului în cazul testamentului calatis comitiis?

20 DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR


– Unitatea de învăţare 2 –
ACCEPTAREA MOŞTENIRII. SANCŢIUNEA MOŞTENIRII. LEGATE ŞI
FIDEICOMISE
2.1.Introducere...................................................................................................................................... 21
2.2.Competenţe.................................................................................................................................... 21
2.3.Acceptarea moştenirii……........................................................................................................... 21
2.4.Sancţiunea dreptului de moştenire…....................................................................................... 21
2.5.Legatele........................................................................................................................................... 22
2.6.Fideicomisele................................................................................................................................. 25
2.7.Rezumat………………………………………………………............................................................... 26
2.8.Test de evaluare……………………............................................................................................... 26
2.1. INTRODUCERE.
Această unitate de învăţare urmăreşte familiarizarea studenţilor cu aspectele teoretice şi practice
ale instituţiei succesiunilor. Astfel, studenţii vor fi introduşi atât în studiul acceptării moştenirii, cât şi în
cel al sancţiunii dreptului de moştenire. De asemenea cursanţii vor fi familiarizaţi cu aspectele teoretice
şi practice ale unor dispoziţii testamentare, precum fideocomisele şi legatele.
2.2. COMPETENŢE.
 să explice terminologia juridică latină, creaţie a romanilor, să identifice sensurile proprii
fiecărei categorii şi fiecărui concept juridic, să stăpânească principiile fundamentale şi
regulile de drept;
 dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a delimita elementele specifice fiecărei noţiuni
prezentate în această unitate de învăţare, cât şi de a decela raportul dintre acestea;
 să explice şi să interpreteze regimul juridic al acceptării şi sacţiunii moştenirii, precum şi al
unor dispoziţii testamentare (legatul şi fideicomisul).
2.3. ACCEPTAREA MOŞTENIRII.
Trebuie în primul rând să deosebim între heredes sui et necessarii, heredes necessarii şi heredes
extranei.
Heredes sui et necessarii: heredes sui erau numiţi şi necessarii (siliţi) pentru că nu puteau repudia
(refuza) succesiunea. Odată succesiunea deschisă în favoarea lor le revenea de plin drept fără să fie
nevoie a-şi manifesta voinţa într-un mod oarecare. Ei veneau fie la succesiunea testamentară, fie la
succesiunea ab intestat, dar numai a unui pater familias, căci femeile nu aveau sui heredes nefiind
înzestrate cu patria potestas.
Heredes necessarii: erau sclavii instituiţi prin testament → de asemenea eu nu puteau repudia
(refuza) succesiunea, aceasta le revenea de plin drept. Ei veneau numai la succesiunea testamentară.
Heredes extranei: cei care nu intrau în cele două categorii de mai sus erau heredes extranei sau
voluntarii, adică moştenitorii străini sau voluntari (de bună voie). Ei nu erau erezi (moştenitori) siliţi,
astfel că era necesară o acceptare (primire) a succesiunii. Acceptarea succesiunii civile în epoca
clasică avea loc în trei moduri:
– cretio: un mod care aparţine epocii vechi, dar care s-a menţinut în epoca clasică, mod care
constă din rostirea unor cuvinte solemne → cel care primea succesiunea spunea următoarele
cuvinte: “pentru că X m-a instituit moştenitor în testamentul său, primesc această moştenire”;
– acceptarea tacită: acceptarea putea lua şi forma unei manifestări tacite de voinţă, de ex. cineva
înstrăinând un bun care aparţine succesiunii, implicit îşi manifestă voinţa de a o primi;
– acceptarea expresă dar nesolemnă: de ex. şi-a luat calitatea de moştenitor cu ocazia încheierii
unui act.
Succesiunea pretoriană este acceptată în felul următor: se face o cerere pretorului pentru acordarea
lui bonorum possessio iar pretorul o acordă fără a cerceta dacă cererea este întemeiată sau nu →
această cercetare urma să se facă cu ocazia eliberării interdictului quorum bonorum.
2.4. SANCŢIUNEA DREPTULUI DE MOŞTENIRE.
DREPT CIVIL:
Moştenirea civilă este sancţionată printr-o acţiune care poartă numele de petiţie de ereditate
(hereditatis petitio).
Comparaţie între petiţia de hereditate şi acţiunea în revendicare:
– în deosebire de acţiunea în revendicare, petiţia de ereditate este o acţiune generală căci ea nu
poartă asupra unui lucru izolat, ci asupra unei eredităţi, adică asupra unui complex (totalităţi) de
bunuri; de aceea ea este numită şi vindicatio generalis, în deosebire de acţiunea în revendicare
care poartă numele de vindicatio specialis;

DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 21


ACCEPTAREA MOŞTENIRII. SANCŢIUNEA MOŞTENIRII. LEGATE ŞI FIDEICOMISE
– pentru ca să intenteze petiţia de ereditate, reclamantul nu trebuia să dovedească că este
proprietar ca în acţiunea în revendicare, ci că este moştenitor după dreptul civil.
DREPT PRETORIAN:
Atunci când pretorul acorda o bonorum possessio nu însemna că cel care o primise devenea de
plin drept posesor al bunurilor ereditare. Bonorum possessio îi permitea numai să uzeze de acea cale
de drept necesară pentru a reintra în posesia bunurilor moştenirii, adică de interdictul quorum bonorum
(interdict relativ la bunurile succesorale). Pentru a obţine acest interdict trebuia să probeze nu numai că
i se acordase în prealabil o bonorum possessio, dar că şi îndeplinise condiţiile impuse de edict pentru a
i se acorda bonorum possessio. Interdictul quorum bonorum nu se aplica decât la bunuri, în ce priveşte
creanţele pretorul a uzat de alte procedee.
2.5. LEGATELE.
Legatul este o dispoziţie prin care testatorul dispune, cu intenţia de a gratifica pe o persoană numită
legatar, de bunurile sale socotite individual, nu în bloc, grevând (apăsând) pe eredele testamentar în
termeni imperativi şi solemni.
CARACTERE:
Din această definiţie rezultă următoarele caractere ale legatului:
– nu poate fi lăsat, până la Iustinian, decât prin testament;
– trebuie formulat în termeni imperativi (poruncitori) căci este o lege pentru moştenitor, caracter
care dispare în epoca postclasică;
– trebuie formulat în termeni solemni, fiecare formă de legat având termenii lui, caracter care
dispare de asemenea în epoca postclasică;
– legatul nu poate fi pus în sarcina eredelui instituit fiindcă prin legat i se ia un bun din moştenire;
– legatul e o dispoziţie cu titlu particular, adică are drept obiect lucruri individuale, nu toată sau o
parte din moştenire → totuşi în mod excepţional dreptul roman cunoaşte un legat cu titlul
universal, adică are ca obiect o parte din moştenire;
– legatul trebuie făcut în scop de a gratifica pe legatar, adică de a-i face o donaţie.
Prin urmare prin legat testatorul atribuie unul sau mai multe lucruri sau, în mod excepţional, chiar o
fracţiune (o parte) din averea sa uneia sau mai multor persoane.
La romani atribuirea acesta putea lua patru forme dintre care două mai vechi iar două mai recente
deoarece sunt derivate din primele două.
TRANSFORMĂRILE LEGATULUI:
Epoca veche:
Se admite în general că testamentul comiţial, cel mai vechi testament roman, cunoştea deja cele
două forme vechi de legat: legatul per vindicationem şi legatul per damnationem.
Legatul per vindicationem: testatorul transfera direct legatarului proprietatea obiectului pe care voia
să-l dea întrebuinţând formula următoare: “dau şi leg lui Titius pe sclavul Stichus” → din cauză că
legatarul (cel care beneficia de legat) primea direct de la testator lucrul legat, el avea în baza legatului
sancţiunea dreptului de proprietate, adică acţiunea în revendicare (rei vindicatio).
Legatul per damnationem: testatorul nu mai transferă direct legatarului proprietatea bunului legat, ci
obligă pe erede să procedeze la acest act → de data aceasta legatarul nu mai are un drept de
proprietate, cu numai dreptul de a-l sili pe erede să-i transmită proprietatea obiectului legat → de data
aceasta testatorul se va folosi de o formulă deosebită: “eredele meu să fie obligat să dea lui Titius pe
sclavul Stichus”.
Ambele legate arată crearea unui drept prin voinţa unei persoane. Termenii imperativi (poruncitori)
întrebuinţaţi în formulele legatelor nu pot să se concilieze decât cu a doua fază a testamentului
comiţial, când poporul îndeplinea rolul de martor. De aceea considerăm că aceste două legate sunt
concomitente cu dispoziţia din XII T.5.3. care proclamă autonomia de voinţă a şefului de familie: “cum
a dispus prin testament în privinţa averii sale, astfel să fie dreptul”.
Epoca clasică:
Dreptul clasic, pe lângă cele două forme de legat de care am vorbit, cunoaşte încă două forme a
căror date de apariţie nu se cunosc bine, dar care sunt cu siguranţă mai recente decât primele două:
legatul sinendi modo (cu titlu de permisiune) şi legatul per praeceptionem (prin luarea mai înainte)
Legatul sinendi modo: are formula următoare “eredele meu să fie obligat să permită ca Lucius Titius
să ia cu el pe Stichus şi să-l aibă” → acest legat, ca şi legatul per damnationem creează numai o
obligaţie în sarcina eredelui (moştenitorului), însă în timp ce în legatul per damnationem eredele este
obligat a îndeplini în profitul legatarului o prestaţie oarecare, în legatul sinendi modo eredele este
obligat numai să permită legatarului a intra în posesia obiectului legat → cu alte cuvinte, eredele nu
este ţinut să facă ceva, ci să nu împiedice executarea legatului.
Legatul per praeceptionem: are formula următoare “Titius să ia mai înainte pe sclavul Stichus” →
prin urmare unul din moştenitori lua cu titlul de legat un obiect, înainte de a veni la succesiune în
calitate de moştenitor.
Senatusconsultul neronian:
Prin senatusconsultul neronian, votat în vremea lui Nero, s-a prevăzut că legatul per vindicationem,
nul dat fiind întrebuinţarea din eroare a unei formule improprii, va fi considerat valabil ca legat per
damnationem şi sancţionat ca atare.

22 DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR


ACCEPTAREA MOŞTENIRII. SANCŢIUNEA MOŞTENIRII. LEGATE ŞI FIDEICOMISE
Care este raţiunea senatusconsultului? Legatul per vindicationem necesita pentru a fi valabil între
alte condiţii şi ca obiectul legat să aparţină testatorului deoarece prin acest legat se transferă direct
proprietatea lucrului de la testator la legatar. Legatul per damnationem creând numai o obligaţie în
sarcina eredelui permite ca testatorul să lase ca legat un obiect care aparţine altuia rămânând ca
eredele să şi-l procure şi, dacă nu poate, să plătească legatarului valoarea lucrului legat. Deci un legat
per vindicationem care avea ca obiect lucrul altuia era nul.
Mult timp dreptul roman nu s-a preocupat de faptul dacă testatorul a ştiut sau nu că lucrul îi aparţine.
Prin simplul fapt că a legat lucrul altuia înseamnă că legatul este nul, dacă a întrebuinţat forma per
vindicationem fie că a ştiut, fie că n-a ştiut că lucrul îi aparţine. Şi invers, dacă a legat lucrul altuia prin
forma per damnationem legatul e valabil chiar dacă testatorul a crezut că lucrul îi aparţine. Era deci o
aplicaţie a formalismului.
Acest sistem avea defecte deoarece impunea testatorului, când voia să facă un legat per
vindicationem să cerceteze dacă este proprietar quiritar, cercetare destul de grea odată cu creşterea
raporturilor economice.
Senatusconsultul neronian ca o reacţie contra formalismului avea de scop ca legatarul să nu sufere
de faptul că testatorul ar fi legat din eroare per vindicationem un lucru pe care-l credea al lui. Prin
urmare acest senatusconsult nu a dispensat pe testator de a recurge la o formulă sacramentală, ci a
decis că dacă formula folosită este greşită în raport cu obiectul legat, legatul să fie valabil ca şi când ar
fi fost făcut per damnationem. Deci trebuie să se caute intenţia testatorului pentru a vedea dacă el a
ştiut sau nu că lucrul nu era al lui. Dacă a ştiut că lucrul nu era al lui şi totuşi a întrebuinţat forma per
vindicationem, legatul va fi nul fără a putea fi considerat valabil per damnationem. Acest
senatusconsult marchează o etapă importantă în decăderea formalismului în materie de legate.
Inovaţia jurisprudenţei:
Plecând de la acest senatusconsult, jurisprudenţa a decis că întrucât un legat per vindicationem nul
e considerat valabil în forma per damnationem cu atât mai mult poate fi considerat ca atare un legat
per vindicationem valabil şi că deci legatarul per vindicationem va avea totdeauna dreptul de a alege
între rei vindicatio (sancţiunea legatului per vindicationem) şi actio ex testamento (sancţiunea legatului
per damnationem)
Epoca postclasică:
În sec. IV o constituţie a fiilor lui Constantin dispensă de a întrebuinţa în testamente formule
solemne, dispensă aplicată şi legatelor în acelaşi an (339).
Din acest moment cele patru forme de legate subzistă încă dar nu se mai deosebesc după formula
întrebuinţată ci se caută intenţia testatorului.
Reforma lui Iustinian:
Potrivit celor arătate mai sus:
– legatul per vindicationem era sancţionat prin rei vindicatio;
– legatul per praeceptionem prin actio familiae herciscundae (acţiunea pentru împărţirea
patrimoniului);
– legatul per damnationem, ca şi legatul sinendi modo, era sancţionat prin actio ex testamento.
Iustinian de decis că orice legatar va avea la dispoziţia sa trei acţiuni:
– acţiunea reală (rei vindicatio), dacă testatorul n-a legat lucrul altuia sau când obiectul legatului nu
e un fapt;
– acţiunea personală (actio ex testamento) când acţiunea reală nu poate fi intentată;
– acţiunea ipotecară: testatorul putea, sub Iustinian, să-i constituie legatarului o ipotecă asupra
bunurilor succesorale care revin eredelui grevat, ipotecă care îi conferă legatarului dreptul de
urmărire şi de preferinţă faţă de creditorii personali ai eredelui, dar nu şi faţă de creditorii
defunctului deoarece legatele nu sunt executate decât după ce sunt plătite datoriile defunctului
conform regulii “nemo liberalis nisi liberatus” (nimeni nu poate să fie darnic până ce nu-şi plăteşte
datoriile).
Prin urmare, deşi Iustinian întrebuinţează o formulă generală, orice legatar are la dispoziţie cele trei
acţiuni: reală, personală şi ipotecară, este evident că legatarul nu poate să aibă totdeauna acţiunea
reală. El nu o va avea dacă legatul are drept obiect un drept de creanţă, lucrul altuia, un fapt de
executat. În toate aceste cazuri trebuie să se mulţumească cu un drept de creanţă şi cu acţiunea
personală. Dacă din contră, legatarul poate să obţină proprietatea lucrului legat, el poate să aleagă
între revendicare şi acţiunea personală ex testamento. Utilitatea acestei din urmă acţiuni apare mai
ales dacă lucrul a pierit prin faptul eredelui, legatarul nemaiavând revendicarea, exercită acţiunea
personală.
Justinian în ultimă analiză n-a făcut decât să generalizeze rezultatele deja deduse de jurisprudenţă
din senatusconsultul neronian.
CONDIŢIILE LEGATULUI:
Condiţii de formă:
– legatul trebuia să fie cuprins în principiu într-un testament;
– legatul trebuie făcut în cuvinte solemne;
– legatul trebuia să ia loc în testament după instituirea de erede.
Condiţii de fond:
– poate fi legatar numai cel care are capacitatea necesară pentru a primi legatul;

DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 23


ACCEPTAREA MOŞTENIRII. SANCŢIUNEA MOŞTENIRII. LEGATE ŞI FIDEICOMISE
– numai eredele, în principiu, poate fi grevat cu un legat;
– pe la sfârşitul epocii vechi a apărut aşa numita regulă catoniană: legatul ca să fie valabil trebuia
să se fi putut executa în momentul când a fost făcut, adică în momentul când a fost făcut
testamentul → dacă nu ar fi putut să fie executat în acel moment din cauza unui motiv care însă
a dispărut până în momentul morţii testatorului, legatul totuşi era nul → dacă de ex. cineva lasă
un legat unei persoane propriul său lucru, legatul nu se poate executa, dar dacă acea persoană,
legatarul, vinde ulterior lucrul, dar înaintea morţii testatorului, legatul tot nul este conform regulii
catoniene.
Libertatea de a dispune prin legat:
Libertatea de a dispune prin legat nu suferă nici o restricţie în XII T. Funcţia legatului în această lege
nu este decât o consecinţă a rolului pe care-l avea testamentul. Testamentul nu avea ca funcţie
îngrijirea cultului privat, ci transmiterea bunurilor, cel mai vrednic dintre sui heredes fiind desemnat ca
erede, căci în sarcina lui cădea executarea dispoziţiilor de ultimă voinţă ale lui pater familias şi deci
executarea legatelor. Suus heres instituit moştenitor avea deci funcţia unui executor testamentar.
Graţie testamentului, testatorul lăsa o parte din bunuri celui instituit, iar celelalte bunuri le distribuia prin
legate celorlalţi sui heredes putând să avantajeze pe unii în detrimentul (paguba) altora, pe când în
cazul succesiunii ab intestat toţi sui heredes veneau în mod egal la succesiune. Prin urmare funcţiunea
primitivă a testamentului roman a fost desemnarea unui suus heres pentru a asigura distribuirea
bunurilor testatorului potrivit voinţei sale, adică asigurarea executării legatelor. La lumina celor arătate
asupra funcţiei primitive a testamentului roman înţelegem pentru ce în XII T. şi mult timp după ea
libertatea de a dispune prin legat nu era supusă vreunei restricţii.
Legatele nu erau destinate unor străini, ci tot sui heredes-ilor, numai că testatorul avea posibilitatea
să calce egalitatea care exista în succesiunea ab intestat.
Pe la sfârşitul epocii vechi, dat fiind noile condiţii economice care au dus la o slăbire a legăturilor de
familie, s-a simţit necesitatea de a pune o frână libertăţii testatorului, ceea ce a avut loc prin trei legi
succesive:
Legea Furia testamentaria: interzicea ca un legat să aibă de obiect un lucru în valoare de mai mult
de 1000 de aşi.
Legea Voconia: interzicea ca legatarul să primească mai mult decât eredele.
Aceste două legi au avut ca scop să asigure eredelui o parte din succesiune, deoarece el era ispitit
să repudieze (refuze) succesiunea dacă legatele cu care era grevat erau prea mari. Aceste legi n-au
putut să-şi îndeplinească scopul deoarece în primul caz testatorul putea lăsa mai multe legate fiecare
de 1000 de aşi, iar în al doilea caz putea să lase mai multe legate mici. Acest scop a fost atins prin a
treia lege.
Legea Falcidia: dispunea ca totdeauna eredele să aibă drept la sfertul moştenirii → în acest fel era
realizat interesul moştenitorului şi totodată şi interesul creditorilor, căci moştenitorul dacă n-ar fi avut
interes să primească moştenirea ar fi repudiat-o şi creditorii n-ar fi avut cui să se adreseze pentru a-şi
realiza creanţele lor.
EFECTELE LEGATELOR:
În principiu legatul este dobândit în momentul acceptării succesiunii, căci numai în acest moment e
sigur că testamentul îşi va produce efectele şi există o persoană căreia legatarul poate să se adreseze
pentru a-i cere executarea legatului. Însă în momentul morţii testatorului are loc diei cessio.
Prin urmare drepturile legatarului se deschid la moartea testatorului, moment desemnat prin
expresia dies cedit, adică ziua (în care legatul va fi cules) se apropie. Într-adevăr în interesul legatarului
şi al moştenitorilor săi, deschiderea dreptului la legat (diei cessio = apropierea zilei) trebuie să fie
determinată de un eveniment independent de voinţa eredelui grevat cu legat. Or acceptarea
succesiunii, act care dă testamentului eficacitatea sa şi care prin urmare face definitiv dreptul
legatarului este un fapt dependent de voinţa moştenitorului care poate foarte bine să-l întârzie dacă
crede să aibă interes la aceasta.
Iată pentru ce s-a decis că dreptul la legat se va deschide nu în ziua acceptării succesiunii, ci la
moartea testatorului.
În momentul când moştenitorul voluntar a acceptat moştenirea, legatarul dobândeşte definitiv
dreptul la legat. Acest moment este desemnat prin expresia dies venit, adică ziua (în care legatul va fi
cules) a sosit.
Deosebiri între legatar şi eredele instituit:
– după părerea sabinienilor, părere care a triumfat, nu e nevoie ca legatarul să accepte legatul fiind
suficientă acceptarea succesiunii de către erede, astfel că legatarul dobândeşte legatul chiar fără
voia lui; totuşi e liber să-l repudieze (refuze); prin urmare legatarul nu trebuie să-şi manifeste
voinţa de a accepta legatul, e presupus că l-a acceptat de vreme ce nu a declarat că-l repudiază
(refuză), tăcerea lui se consideră în sens afirmativ → din contră eredele instituit trebuie să
declare că primeşte sau repudiază succesiunea, tăcerea lui, după dreptul civil, nu poate fi primită
ca un consimţământ într-un sens oarecare;
– legatul nu poate fi impus niciodată, legatarul totdeauna este voluntar, în deosebire însă de
eredele voluntar, el nu trebuie să declare că acceptă legatul → eredele instituit poate fi necesar
(e silit) sau voluntar (e de bună voie dar trebuie să declare că primeşte succesiunea);

24 DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR


ACCEPTAREA MOŞTENIRII. SANCŢIUNEA MOŞTENIRII. LEGATE ŞI FIDEICOMISE
– eredele instituit fiind succesor universal continuă persoana lui de cuius, succedă la toate
drepturile şi obligaţiile sale → legatarul, succesor particular (sau cum se mai spune cu titlu
particular), nu continuă persoana testatorului şi deci nu are de plătit datoriile defunctului;
– eredele nu poate fi instituit pentru un anumit bun, ci trebuie să culeagă totalitatea sau o cotă-
parte din moştenire; dacă testatorul a instituit o singură persoană şi pentru un anumit lucru,
pentru a nu se anula testamentul potrivit principiului “nemo partim testatus…” din favoare pentru
testamente menţiunea se consideră ca nescrisă iar eredele ia întreaga succesiune → legatarul,
din contră, este cu titlu particular şi numai excepţional s-a admis un legat cu titlu universal
(legatul unei părţi din succesiune).
2.6. FIDEICOMISELE.
Fideicomisul este o dispoziţie de ultimă voinţă, adică pentru cazul morţii cuiva, prin care o persoană
roagă pe cineva să facă sau nu facă ceva, să dea un lucru sau să nu înstrăineze un anumit bun, să
întreţină un mormânt sau să dea împrumut o sumă de bani.
Fideicomisul mult timp nu a avut sancţiune juridică, ci îndeplinirea lui rămânea la bunul plac al
persoanei grevate → este sancţionat prima dată de Augustus. De unde şi numele de fideicomis, adică
ceea ce s-a încredinţat bunei credinţe a cuiva (fideicomissum). Persoana care a fost însărcinată de
testator poartă numele de fiduciar iar beneficiarul fideicomisului poartă numele de fideicomisar.
ORIGINE:
Originea fideicomisului trebuie căutată în dezvoltarea relaţiilor comerciale. Cei plecaţi în ţări
îndepărtate nu mai aveau posibilitatea să facă formele cerute de testament. De unde necesitatea de a
crea un instrument juridic care să le permită fără forme să dispună de bunurile lor după moarte.
TRANSFORMĂRILE FIDEICOMISULUI:
Epoca veche:
Înainte de Augustus nimeni nu putea fi silit să execute fideicomisul. Aceasta înseamnă că
fideicomisul nu era recunoscut juridiceşte înainte de Augustus. În practică se putea însă, înainte de
Augustus, ca eredele să jure că va executa fideicomisul. De altfel cenzorul declara infam pe cel care
nu executa fideicomisul. Însă pe noi ne interesează când fideicomisul primeşte o sancţiune juridică.
Nota cenzorială (dojana cenzorilor trecută în registrele recensământului în dreptul celui vinovat) nu
este o sancţiune juridică, ci morală iar jurământul atrăgea numai o sancţiune religioasă.
Epoca clasică:
Apariţia fideicomisului, adică recunoaşterea lui în drept de către Augustus, prezintă o importanţă
deosebită în istoria ideilor juridice. Graţie fideicomisului cineva putea dispune chiar de întreaga sa
avere pentru epoca posterioară morţii sale fără nici o formă, căci putea să greveze cu fideicomis pe
erezii ab intestat.
Toate formele cerute pentru legate sau testament pot fi eludate graţie fideicomisului care constituie
deci încă o lovitură dată formalismului. Dar August nu s-a gândit că prin recunoaşterea fideicomisului
va da posibilitatea să se eludeze propriile lui legi caducare.
Din cauză că fideicomisul era un mijloc de eludare a legilor a început, încetul cu încetul, să fie supus
legilor care prevedeau incapacităţi de ordin succesoral pentru anumite persoane. Anumite reguli de
fond din materia legatelor jurisprudenţa le aplica şi fideicomisului, în timp ce libertatea de formă a
fideicomisului începe a se aplica şi legatelor. Legatele şi fideicomisele încep deci să se apropie, ceea
ce va duce sub Iustinian la fuziunea (contopirea) lor.
Epoca postclasică:
În dreptul lui Iustinian, legatele şi fideicomisele au fost contopite conform unei tendinţe generale a
legislaţiei lui Iustinian, tendinţă pe care am semnalat-o şi în alte materii şi pe care o vom mai întâlni.
Mişcarea de apropiere între legate şi fideicomise începuse deja, după cum am văzut, din epoca
clasică. Condiţiile prea riguroase de valabilitate ale legatelor au fost atenuate în timp ce condiţiile prea
largi de valabilitate a fideicomiselor au fost înăsprite, astfel că încetul cu încetul s-a ajuns sub Iustinian
la unificare. Această reformă, unificarea legatelor cu fideicomisele, a fost precedată de două măsuri
legislative:
– printr-o constituţie din sec. IV au fost suprimate formulele legatelor → din acest moment
testatorul a avut liberatea de a lăsa legate prin orice termeni ar fi vrut → fiind suprimate formele
solemne, în practică nu s-a mai putut uneori distinge legatele de fideicomise;
– Iustinian a redus cele patru feluri de legate la un singur fel → într-adevăr formulele solemne fiind
suprimate, pentru a determina efectele unui legat, trebuie să se caute intenţia părţilor, operaţiune
foarte grea → de aceea Iustinian a hotărât că va fi un singur feld e legat ale cărui reguli sunt
identice cu ale fideicomisului (caracterul unificator al legislaţiei lui Iustinian).
În consecinţă fideicomisarul, care nu avea decât un drept de creanţă ca legatarul per damnationem,
avu de aici înainte trei acţiuni: reală, personală şi ipotecară. De asemenea avea loc şi în cazul
fideicomisului transferul imediat al proprietăţii.
Totuşi rămân diferenţe care n-au putut fi şterse, între dezrobirea directă prin testament şi
fideicomisul de liberate:
– testatorul nu poate să dezrobească direct decât pe sclavul al cărui proprietar este în cele două
momente, cânt testează (îşi face testamentul) şi când moare → din contră poate să lase
libertatea prin fideicomis sclavului eredelui sau sclavului altuia;
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 25
ACCEPTAREA MOŞTENIRII. SANCŢIUNEA MOŞTENIRII. LEGATE ŞI FIDEICOMISE
– sclavul dezrobit direct devine, în momentul acceptării succesiunii, liber de plin drept, prin efectul
chiar al testamentului, în timp ce sclavul dezrobit prin fideicomis primeşte libertatea de la erede
care devine patronul său.
FIDEICOMISUL DE FAMILIE:
Dispunătorul lăsa un bun unei persoane sub forma unui fideicomis cu condiţia ca la rândul ei acea
persoană să lase acel bun urmaşilor lor şi aşa mai departe.
Prin urmare avem o serie de transmisiuni având fiecare ca dată moartea persoanei grevate → în
fideicomisul de familie fideicomisarul devine la rândul său fiduciar grevat în profitul unei alte persoane
şi aşa mai departe.
Prin fideicomisul de familie se menţineau bunurile în aceleaşi familii pentru ca acestea să-şi
conserve puterea economică şi deci şi cea politică.
Fideicomisul de familie este foarte important nu numai pentru că era frecvent la Roma, ci şi pentru
că a devenit celebru în vechiul drept francez sub numele de substituţie fideicomisară prin care familiile
nobile căutau să menţină averea în familie. Dreptul celui dintâi născut (privilegiul primogeniturii) nu era
suficient pentru a asigura păstrarea bunului în familie dacă cel care moştenea devenea risipitor.
Datorită substituţiei fideicomisare bunul devenea inalienabil, căci fideicomisarul era obligat de a păstra
bunurile până la moarte când le transmitea unei a doua persoane desemnate de dispunător.
COMPARAŢIE ÎNTRE LEGATE ŞI FIDEICOMISE:
Fideicomisul se deosebea de legate prin următoarele:
– legatele nu puteau fi puse decât în sarcina eredelui testamentar, în timp ce fideicomisul putea fi
pus în sarcina oricui primeşte ceva de la defunct, legatar, fideicomisar, erede ab intestat;
– legatele cereau testamenti factio din partea testatorului şi a legatarului, în timp ce fideicomisul
putea fi făcut de un peregrin în profitul altui incapabil → totuşi senatusconsulte date sub Hadrian
interziseseră de a se lăsa fideicomise peregrinilor;
– legatele trebuiau să fie făcute cu o anumită formulă, în timp ce fideicomisele puteau fi făcute fără
nici o formă, în limba greacă, fie chiar tacit sau prin simplu semn;
– legatele nu puteau, în principiu, să figureze decât în testament, în timp ce fideicomisele puteau fi
chiar orale;
– fideicomisarul nu dobândeşte decât un drept de creanţă, pe când legatarul obţine fie un drept de
creanţă, fie un drept real, dreptul de proprietate;
– cererea fideicomisarului nu este judecată după principiile lui ordo, ci este judecată chiar de
magistrat (acţiunea care sancţionează fideicomisul este o persecutio, intentată pe cale
administrativă) → prin urmare Augustus a sancţionat fideicomisul dar nu pe cale civilă, ci pe cale
administrativă, cu alte cuvinte un proces cu privire la executarea unui fideicomis nu e dus în faţa
pretorului urban pentru a fi tranşat potrivit principiilor lui ordo, ci înaintea consulului pentru a fi
tranşat chiar de el;
– un testator după ce instituie un erede nu avea dreptul de dispune din nou de averea sa, în tot
sau în parte, printr-o nouă instituire sau prin legat, în profitul unei alte persoane pentru cazul
când eredele său, după ce acceptase succesiunea ar fi murit, însă putea să roage pe acest
erede de a restitui la moartea sa unei persoane desemnate de el (testator) totalitatea sau parte
din succesiune, adică putea să facă ceea ce se numeşte un fideicomis de familie.
2.7. REZUMAT.
Sui heredeşii nu puteau repudia (refuza) succesiunea. Odată succesiunea deschisă în favoarea lor
le revenea de plin drept fără să fie nevoie a-şi manifesta voinţa într-un mod oarecare. Heredes
necessarii erau sclavii instituiţi prin testament; de asemenea ei nu puteau repudia (refuza)
succesiunea, aceasta le revenea de plin drept. Ei veneau numai la succesiunea testamentară.
Heredes extranei erau moştenitorii străini sau voluntari (de bună voie). Ei nu erau erezi (moştenitori)
siliţi, astfel că era necesară o acceptare (primire) a succesiunii.
Acceptarea succesiunii civile în epoca clasică avea loc în trei moduri anume prin cretio, acceptare
tacita sau acceptare expresa dar nesolemna.
Moştenirea civilă este sancţionată printr-o acţiune care poartă numele de petiţie de ereditate
(hereditatis petitio).
Legatul este o dispoziţie prin care testatorul dispune, cu intenţia de a gratifica pe o persoană numită
legatar, de bunurile sale socotite individual, nu în bloc.
Fideicomisul este o dispoziţie de ultimă voinţă, adică pentru cazul morţii cuiva, prin care o persoană
roagă pe cineva să facă sau nu facă ceva, să dea un lucru sau să nu înstrăineze un anumit bun, să
întreţină un mormânt sau să dea împrumut o sumă de bani.
2.8. TEST DE EVALUARE.
1. care sunt modurile de acceptare a succesiunii civile în epoca clasică?
2. care sunt caracterele legatelor?
3. care sunt deosebirile dintre legate şi fideicomise?

26 DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR


– Unitatea de învăţare 3 –
ORIGINEA, DEFINIŢIA ŞI ELEMENTELE OBLIGAŢIEI. CLASIFICAREA
OBLIGAŢIILOR ŞI A CONTRACTELOR. ELEMENTELE CONTRACTELOR
3.1.Introducere...................................................................................................................................... 27
3.2.Competenţe.................................................................................................................................... 27
3.3.Originile obligaţiei romane…...................................................................................................... 27
3.4.Definiţia şi elementele obligaţiei............................................................................................... 28
3.5.Clasificarea obligaţiilor................................................................................................................. 30
3.6.Clasificarea contractelor….......................................................................................................... 32
3.7.Elementele contractelor…........................................................................................................... 34
3.8.Rezumat………………………………………………………............................................................... 36
3.9.Test de evaluare……………………............................................................................................... 36
3.1. INTRODUCERE.
Această unitate de învăţare urmăreşte familiarizarea studenţilor cu aspectele teoretice şi practice
ale originii şi evoluţiei obligaţiei romane. Astfel, studenţii vor fi introduşi în studiul elementelor obligaţiei
şi ale elementelor contractului. De asemenea cursanţii vor fi familiarizaţi cu aspectele teoretice şi
practice ale clasificării obligaţiilor şi ale clasificării contractelor.
3.2. COMPETENŢE.
 să explice terminologia juridică latină, creaţie a romanilor, să identifice sensurile proprii
fiecărei categorii şi fiecărui concept juridic, să stăpânească principiile fundamentale şi
regulile de drept;
 dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a delimita elementele specifice fiecărei noţiuni
prezentate în această unitate de învăţare, cât şi de a decela raportul dintre acestea;
 să explice şi să interpreteze evoluţia istorică a obligaţiei romane, criteriile de clasificare a
obligaţiilor şi a contractelor, precum şi elementele obligaţiilor şi ale contractelor.
3.3. ORIGINILE OBLIGAŢIEI ROMANE.
Originile obligaţiei trebuie căutate în obiceiul nejuridic din epoca prestatală.
Faza I.
Atunci când membrul unei ginţi suferea vreo pagubă în urma delictului (fapta nepermisă) a
membrului altei ginţi, întreaga gintă a celui păgubit îi lua apărarea.
Faza II.
Într-un moment mai recent, dar tot în timpul comunei primitive, se admite ca delincventul şi
păgubaşul să se poată înţelege înlăturându-se astfel răzbunarea victimei printr-o despăgubire.
Păgubaşul însă chiar când intervenea împăcarea, ţinea în lanţuri pe delincvent deoarece numai aşa
era sigur că i se va plăti datoria.
Faza III.
Cu timpul victima a consimţit să dea drumul vinovatului, nu din motive de umanitate, ci pentru ca
acesta să-i poată procura valoarea cuvenită. S-a afirmat că păgubaşul, liberând din lanţuri pe
delincvent, s-a bazat pe buna lui credinţă că va îndeplini promisiunea.
În realitate păgubaşul n-a eliberat pe delincvent decât cu condiţia de a lăsa în locul lui un ostatic, un
gaj viu, asupra căruia păgubaşul putea să-şi exercite dreptul său de răzbunare, dacă delincventul nu-şi
îndeplinea promisiunea.
Aşadar cel care promisese nu mai era obiect de executare iar ostaticul, deşi era obiect de executare
nu promisese nimic.
Obligaţia se descompunea în două elemente: datoria, element ce reprezintă situaţia delincventului;
răspunderea, element ce se referă la situaţia garantului.
Această distincţie între datorie şi răspundere, care se întâlneşte şi la alte poare vechi, a lăsat urme
incontestabile în dreptul roman din epoca veche. Astfel, vindex, un fel de garant, la origine n-a fost
decât un ostatic, zălog care lua locul pârâtului până în ziua înfăţişării acestuia înaintea magistratului.
Faza IV.
Mai târziu păgubaşul n-a mai legat pe ostatic care devenea obiect de executare numai dacă
delincventul nu-şi îndeplinea promisiunea. Există deci un acord de voinţă între garant şi păgubaş –
legătura materială, lanţurile, este înlocuită cu una juridică, obligaţia.
Garantul se obligă să plătească delincventului: în caz că delincventul nu plăteşte, garantul devine
obiect de executare. Garantul se numeşte sponsor.
Caracterul primitiv al lui sponsor e dovedit prin următoarele:
a).obligaţia lui sponsor nu e transmisibilă la moştenitori, este deci o legătură strict personală,
ataşată de persoana fizică a garantului, reminiscenţă a lanţurilor în care era ţinut la origine;
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 27
ORIGINEA, DEFINIŢIA ŞI ELEMENTELE OBLIGAŢIEI. CLASIFICAREA OBLIGAŢIILOR
b).sponsor se obligă întrebuinţând forma pasivă a verbului spondeo, formă care-şi are rostul dacă
ne gândim că la origine sponsor nu promitea că va plăti el, ci că va plăti altul → se spunea dari
spondes (făgăduieşti să se dea) şi nu dare spondes (făgăduieşti să dai);
c).atât garantul cât şi debitorul, mai târziu, poartă acelaşi nume, sponsor, prin faptul că la origine
garantul nu avea o poziţie accesorie unei alte obligaţii principale, şi prin faptul că, după cum vom
vedea, debitorul a fost mai întâi propriul lui garant. S-a explicat noua situaţie a garantului dar fiind buna
sa credinţă, dat fiind încrederea pe care păgubaşul a avut-o în el.
În realitate păgubaşul obliga pe garant să jure, religia fiind instrumentul la care s-a recurs pentru
întărirea unei promisiuni verbale. Jurământul apare în vechiul drept roman ca un element formal care
permite transformarea unei simple convenţii în contract, adică într-un izvor de obligaţii.
Prin urmare obligaţia cea mai veche este obligaţia contractuală, obligaţia care se naşte dintr-un
contract şi anume din acordul de voinţă dintre garant şi păgubaş. Acest acord de voinţă este însă
numai o convenţie şi ea nu poate naşte obligaţii decât dacă era îmbrăcată într-o formă. Cea mai veche
formă a fost cea religioasă, religia fiind cel mai vechi instrument la care s-a recurs pentru a pune un om
sub dependenţa altui om.
Faza V.
Însă din momentul în care garantul îşi păstra libertatea de fapt nu mai era nici o piedică pentru ca
debitorul să devină propriul său garant, astfel că cele două elemente ale obligaţiei (datoria şi
răspunderea) se concentrează asupra unei singure persoane, delincventul.
Această etapă în dezvoltarea noţiunii de obligaţie a lăsat urme în dreptul roman deoarece acela
care cumpără un bun al statului trebuia să declare că-şi asumă obligaţia de a plăti faţă de stat, cu alte
cuvinte trebuia să devină propriul său garant.
Prin urmare debitorul principal, adevăratul debitor, devenea propriul său garant. Iată cum se explică
faptul că debitorul principal se numeşte sponsor ca şi garantul. Urmă a vremurilor când debitorul era
garantul lui însuşi.
Faza VI.
În fine, considerându-se inutil ca cineva să devină propriul său garant, s-a ajuns ca delincventul să
se oblige direct, cele două elemente datoria şi răspunderea contopindu-se într-o singură persoană.
Din cele de mai sus rezultă:
a).că primul debitor a fost garantul unui delincvent şi primul creditor a fost păgubaşul unui delict;
b).că prima convenţie devenită contract izvor de obligaţii a fost convenţia întărită prin jurământ între
garant şi păgubaş;
c).că la origine garantul a fost ţinut în lanţuri numai astfel consimţind păgubaşul să renunţe la dreptul
său de răzbunare asupra delincventului;
d).că lanţurile au fost înlocuite prin contract datorită religiei care în acest moment a fost un
instrument progresist;
e).din acest moment s-a putut ajunge ca debitorul să se oblige, astfel luând naştere noţiunea de mai
târziu a obligaţiei.
Originile obligaţiei, astfel arătate, au lăsat urme în definiţia obligaţiei. Legătura materială, lanţurile, s-
au transformat într-o legătură de drept (vinculum iuris), cuvântul obligatio este format din ob şi ligare=a
lega. Cuvântul solvere=a plăti în sensul originar înseamnă de dezlega.
Prin urmare din cele de mai sus arătate rezultă că originea obligaţiei romane se confundă cu însăşi
originea obligaţiei contractuale, că obligaţia contractuală este mai veche decât obligaţia delictuală.
Într-adevăr formarea noţiunii de obligaţie delictuală este un produs tardiv al jurisprudenţei romane.
Ea nu este anterioară primului secol al erei creştine şi este verosimil că nu a fost socotită categorie
generală de obligaţii decât în secolul II sau la începutul secolului III.
Într-adevăr la întrebarea dacă victima este creditoare a preţului, Ulpianus (sfârşitul sec II-începutul
sec. III) răspunde în mod dubitativ “însă şi dacă se datorează în baza unui delict, ni se pare că (cel
lezat=păgubit) poate fi considerat în situaţia de creditor”.
CARACTERELE ORIGINARE ALE OBLIGAŢIEI ROMANE.
Obligaţia romană a avut la origine anumite caractere pe care nu le-a pierdut în totul niciodată, dar
care în decursul secolelor au primit unele abateri:
a).obligaţia este un raport între două persoane anumite, debitorul şi creditorul → de aceea romanii
cu greu şi în mod denaturat au admis că creanţa sau datoria pot fi transmise la alte persoane →
procedeele de transmitere ale creanţelor şi datoriilor le vom vedea mai târziu;
b).obiectul obligaţiei, ca şi persoanele, este definitiv fixat → iată pentru ce, după cum vom vedea,
romanii cu greu au admis că novaţiunea (înlocuirea unei obligaţii printr-alta) poate să aibă loc astfel ca
obiectul noii obligaţii să fie deosebit de al vechii obligaţii;
c).crearea unui drept real nu poate face obiectul unei obligaţii → drepturile reale sunt create prin
moduri anumite: mancipaţiunea, in iure cessio, tradiţiunea → şi aici s-au făcut cu timpul abateri de la
concepţia primitivă → anumite drepturi reale au fost create prin contract.
3.4. DEFINIŢIA ŞI ELEMENTELE OBLIGAŢIEI.
Institutele lui Iustinian ne-au transmis următoarea definiţie: “obligatio est iuris vinculum, quo
necessitate adstringimur alicuius solvendae rei, secundum nostrae civitatis iura” (obligaţia este o
legătură de drept prin care suntem siliţi a plăti ceva potrivit dreptului cetăţii noastre).

28 DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR


ORIGINEA, DEFINIŢIA ŞI ELEMENTELE OBLIGAŢIEI. CLASIFICAREA OBLIGAŢIILOR
Din această definiţie, cea mai simplă pentru că ne pune în prezenţa unui singur creditor şi a unui
singur debitor, rezultă următoarele elemente:
a).o persoană cu numele de creditor (subiect activ) care are dreptul să constrângă pe debitor a-i
plăti ceva ce acesta din urmă datorează primului;
Ideea de constrângere apare în definiţie, în cuvintele “prin care suntem siliţi”, ca şi în expresia
“legătură de drept”.
Persoana creditorului nu apare direct în definiţie, ci se face numai aluzie la ea, căci suntem
constrânşi a plăti ceva creditorului. De asemenea expresia “legătură de drept” face aluzie la
persoanele între care este stabilită această legătură, adică la creditor şi debitor.
b).o persoană numită debitor (subiect pasiv) care este silit să plătească ceva creditorului;
Romanii au întrebuinţat destul de târziu cuvintele creditor şi debitor, pentru creditor şi debitor
(subiectele raportului juridic). Multă vreme atât debitorul cât şi creditorul au fost desemnaţi prin cuvântul
reus, cuvânt care înseamnă parte într-un proces. Poate procesivi cum erau romanii s-au folosit de
acest cuvânt pentru a arăta că orice obligaţie dă naştere la un proces.
Vechii romanişti susţin că cuvântul creditor vine de la credo=a avea încredere, căci creditorul are
încredere în debitor. În realitate credo mai înseamnă şi altceva, a da bani cu împrumut. Creditor vine
de la credo în sensul acesta din urmă. Creditor la început a desemnat numai pe creditorul unei sume
de bani şi apoi a desemnat pe oricine căruia îi este datorat ceva.
De asemenea veche expresie aes alienum (datorie) implică faptul că debitorul a împrumutat banii
de la altul.
Dezvoltarea obligaţiilor la Roma s-a făcut în jurul raporturilor dintre creditorul unei sume de bani şi
debitorul unei sume de bani. Părerea vechilor romanişti e contrazisă, cum vom vedea, şi de faptul că la
origine debitorul era ţinut în lanţuri de creditor iar mai târziu apare obligaţia garantului chiar înainte de
aceea a debitorului.
c).un obiect, adică o plată pe care trebuie să o facă debitorul faţă de creditor.
Însă prin plată nu se înţelegea numai remiterea unei sume de bani, ci ceea ce numeau romanii
dare, facere, praestare.
Dare înseamnă a transfera proprietatea unui lucru, a constitui un drept real sau a plăti o sumă de
bani.
Praestare înseamnă a procura folosinţa unui lucru, fără a constitui un drept real. De ex. a remite
posesiunea unui lucru. Astfel este în principiu obiectul obligaţiei vânzătorului. De la cuvântul praestare
s-a format expresia juridică modernă prestaţie pentru a desemna obiectul oricare ar fi al obligaţiei. Prin
urmare trecând din limba latină în terminologia juridică modernă sensul acestui cuvânt s-a lărgit.
Facere înseamnă a face orice altceva (ex. a construi o casă pentru creditor) sau chiar a nu face.
Din cele de mai sus se vede că există o deosebire între ordinea în care am enunţat termenii dare,
facere, praestare şi aceea a explicării date acestor termeni. Ordinea este aceea din textele romane. În
realitate e mai logic a vorbi mai întâi de praestare şi apoi de facere, deoarece praestare este inclus în
sensul noţiunii lui facere. Mergând şi mai departe cu analiza s-ar putea spune că şi obligaţia de dare
este tot o obligaţie de a face, deoarece debitorul este obligat să facă transferul proprietăţii unui lucru,
adică este obligat să facă un act juridic.
Se pare că chiar romanii au ajuns să-şi dea seama că obiectul obligaţiei este numai facere; au
păstrat însă vechea diviziune dat fiind tendinţa lor conservatoare. În limba juridică (legi, acte) se
întâlnesc puse una lângă alta în mod constant cele trei expresii dare, facere, praestare.
În dreptul modern obiectul obligaţiei constă în a da, a face şi a nu face ceva. Cuvântul a da nu mai
are sensul din dreptul roman.
În dreptul roman a da înseamnă a transfera proprietatea. Aceasta înseamnă că, ulterior actului prin
care luase naştere obligaţia de a da, avea loc transferul proprietăţii lucrului printr-unul din mijloacele
cunoscute: mancipatio, in iure cessio, traditio (în dreptul roman contractele nu sunt translative de
proprietate, ci numai generatoare de obligaţii).
În dreptul modern a da înseamnă a transmite posesia lucrului. Într-adevăr proprietatea a fost
transmisă din momentul actului creator al obligaţiei. Prin acordul de voinţă se naşte obligaţia şi în
acelaşi timp se transmite proprietatea.
De aceea se poate spune că în dreptul modern obligaţia are un singur obiect constând dintr-un fapt
(a da şi a face) sau o abţinere de la un fapt (a nu face).
CONDIŢIILE OBIECTULUI OBLIGAŢIEI.
Obiectul trebuie să fie licit (permis):
Nu va fi licit obiectul promisiunii de a comite un delict (faptă nepermisă). Este nulă ca ilicită
convenţia relativă la o succesiune viitoare, la o succesiune nedeschisă încă, deoarece nu trebuie să
doreşti moartea nimănui, afară de cazul când persoana de a cărei succesiune e vorba şi-a dat
consimţământul. În dreptul modern nu s-a admis astfel de convenţie nici chiar cu consimţământul
arătat. În concepţia romană pactul asupra unei succesiuni viitoare este nul ca fiind imoral, pe când în
dreptul modern acest pact e nul deoarece succesiunea viitoare este un lucru care nu este în comerţ,
adică nu poate face obiectul unui act juridic.
Obiectul trebuie să fie posibil:
Imposibilitatea poate fi juridică (ex. dacă se promite transmiterea proprietăţii unui lucru consacrat
zeilor, precum un templu, căci templul nu poate fi obiect de proprietate privată) sau fizică (ex. dacă se

DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 29


ORIGINEA, DEFINIŢIA ŞI ELEMENTELE OBLIGAŢIEI. CLASIFICAREA OBLIGAŢIILOR
promite de a da ceea ce nu există şi nu poate să existe, precum un hipocentaur – animal fabulos
jumătate om, jumătate cal).
Obiectul trebuie să prezinte interes pentru creditor (de regulă pecuniar):
Acest interes nu există de ex. atunci când cineva promite propriul lucru al creditorului, potrivit
principiului că ceea ce este al nostru nu poate deveni al nostru a doua oară.
Obiectul trebuie să constea dintr-o prestaţie pe care debitorul o procură creditorului:
Într-adevăr obligaţia în concepţia romană este legătura de drept dintre două persoane anumite,
adică efectele actelor juridice se produc numai între părţi nu şi faţă de terţi. Ca atare nu se poate
promite ceva în folosul altuia, nici a promite că altcineva va face ceva, adică fapta altuia.
Obiectul trebuie să fie suficient determinat:
Obligaţia este nulă atunci când obiectul ei nu este suficient determinat, de ex. promit grâu fără să
indic cantitatea. În acest caz obligaţia va fi nulă deoarece debitorul se poate elibera dând o cantitate
neînsemnată, ceea ce nu va prezenta nici un interes pentru creditor.
Cuvântul obligatio înseamnă deci legătura dintre două persoane anumite, de aceea dreptul
creditorului se numeşte nu numai drept de creanţă, ci şi drept personal. Dreptul personal este deci un
drept patrimonial, este un element al patrimoniului şi nu trebuie să fie confundat cu drepturile
nepatrimoniale, de ex. drepturile de familie. Ceea ce caracterizează dreptul personal este că creditorul
nu se poate adresa decât debitorului pentru a cere plata datoriei. Dacă debitorul a promis pe sclavul
Stichus pe care apoi l-a vândut, creditorul nu se poate adresa noului proprietar al sclavului.
Aşadar din punct de vedere activ, adică al creditorului, obligaţia se numeşte şi creanţă, drept de
creanţă sau drept personal, iar din punct de vedere pasiv, adică al debitorului, se numeşte şi datorie.
Prin urmare prin cuvântul obligatio înţelegem chiar şi dreptul creditorului.
Iustinian prin definiţia de mai sus ne prezintă aspectul pasiv al obligaţiei. Într-un sens mai larg
obligaţia desemnează întregul raport dintre creditor şi debitor.
3.5. CLASIFICAREA OBLIGAŢIILOR.
Obligaţiile sunt de mai multe feluri (criterii de clasificare):
– după izvorul care le-a dat naştere;
– după sancţiune;
– după persoanele care participă la un raport juridic.
OBLIGAŢII CONTRACTUALE, DELICTUALE, CVASI-CONTRACTUALE ŞI CVASI-DELICTUALE.
Clasificarea cvadripartită (în patru părţi) a obligaţiilor, după izvorul lor, ne-a fost transmisă de
Iustinian şi este criticabilă deoarece lasă în afară şi alte izvoare de obligaţii, după cum vom vedea la
locul potrivit.
Clasificarea pe care ne-o dă Gaius este mai bună: contracte, delicte şi alte tipuri de izvoare de
obligaţii în care am trecut cvasi-contractele şi cvasi-delictele.
Obligaţiile contractuale şi obligaţiile delictuale sunt acelea care se nasc respectiv din contract sau
din delict (faptă ilicită cauzatoare de prejudicii care dădea naştere la obligaţia delincventului de a
repara prejudiciul).
Expresiile de cvasi-contract şi cvasi-delict sunt create de comentatorii moderni din două expresii
romane: “quasi ex contractu” (ca şi dintr-un contract), “quasi ex delicto” (ca şi dintr-un delict). Textele
spun relativ la anumite obligaţii că se nasc ca şi dintr-un contract sau ca şi dintr-un delict.
Obligaţiile cvasi-contractuale nu se nasc dintr-un acord de voinţă, adică dintr-un contract, dar nu se
nasc nici dintr-un fapt nepermis, adică dintr-un delict. Dar, deşi nu se nasc dintr-un contract, aceste
obligaţii seamănă cu un contract. De ex. obligaţia tutorelui faţă de pupil se aseamănă cu aceea a unui
mandatar, adică a unei persoane însărcinată prin contract de a face ceva. De aceea s-a spus că
obligaţia tutorelui este cvasi-contractuală, ca şi când ar fi fost un contract, care în realitate nu există
deoarece tutorele nu poate încheia un contract cu pupilul său, adică cu persoana pusă sub tutelă. Tot
astfel este şi gestiunea de afaceri, administrarea bunurilor cuiva fără a fi însărcinat de proprietar.
Prin urmare cvasi-contractul poate fi definit ca un fapt voluntar şi licit (permis) căruia i se recunoaşte
calitatea de a produce anumite efecte juridice. În exemplele noastre nu există un acord de voinţă, prin
urmare nu există contract, dar sunt fapte licite care seamănă cu contractul de mandat.
Obligaţiile cvasi-delictuale sunt acelea care se nasc din fapte nepermise care fapte totuşi nu sunt
delicte, delictele în concepţia romană fiind restrânse la număr.
OBLIGAŢII CIVILE ŞI OBLIGAŢII NATURALE.
Obligaţia în sensul de drept personal sau de creanţă dă creditorului dreptul de a cere să fie
executată. Orice obligaţie sancţionată cu o acţiune se numeşte obligaţie civilă. Obligaţia este executată
potrivit principiilor de procedură civilă, principii pe care le-am cercetat deja. Creditorul obţine o sentinţă
de condamnare contra debitorului. Sentinţa este apoi executată.
Există însă o categorie de obligaţii care poartă numele de obligaţii naturale, obligaţiile naturale nu
sunt sancţionate printr-o acţiune. Aceasta înseamnă că creditorul nu poate cere ca debitorul să
execute obligaţia. Dar totuşi dacă debitorul a executat de bună voie, dacă a plătit în cunoştinţă de
cauză, nu poate cere ulterior să i se restituie ceea ce a plătit, adică nu poate să repete. Din cauza

30 DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR


ORIGINEA, DEFINIŢIA ŞI ELEMENTELE OBLIGAŢIEI. CLASIFICAREA OBLIGAŢIILOR
acestei imperfecţiuni, obligaţia naturală nu este considerată de jurisconsulţii romani ca o adevărată
obligaţie. Papinian nu vede aici decât o legătură de echitate (vinculum aequitatis). Alţi jurisconsulţi
afirmă că obligaţia naturală nu cunoaşte nici debitor, nici creditor şi numai în mod impropriu şi abuziv
sunt întrebuinţaţi aceşti termeni cu privire la ea.
Originea obligaţiilor naturale:
Cazurile în care se recunoaşte existenţa unei obligaţii naturale sunt limitate. În epoca veche n-au
existat. În epoca clasică au fost cunoscute numai o mică parte dintre ele, cele mai multe aparţinând
dreptului din epoca post-clasică.
Se poate afirma că primul caz de obligaţie naturală s-a ivit în raporturile dintre sclav şi terţi. Sclavul,
potrivit dreptului civil, nu poate deveni în nume propriu nici creditor, nici debitor când încheie un act cu
cineva; în numele stăpânului poate deveni creditor.
Totuşi s-a admis de pretor că, sclavul încheind un act cu cineva, se naşte în sarcina sa din acest
contract o obligaţie naturală. Deci obligaţia naturală a apărut în istoria juridică determinată fiind de
sclavie. Proprietarii de sclavi au dat sclavului posibilitatea să se oblige în acest mod pentru a i se uşura
operaţiunile comerciale. Aceste operaţiuni comerciale erau tot în interesul stăpânului, căci peculiul
adică bunurile agonisite de sclav îi reveneau stăpânului fie în timp ce trăia sclavul, prin faptul că prin
ele sclavul îşi dobândea eliberarea, fie la moartea sclavului.
Aceste obligaţii sunt incomplet sancţionate datorită originii lor. Proprietarii de sclavi au văzut în sclav
întotdeauna un lucru, o res, şi numai în măsura intereselor lor au dat efect actelor făcute de sclav.
De la cazul sclavilor, obligaţia naturală a fost recunoscută şi în alte ipoteze ca: în contractele
încheiate de pater familias şi persoanele de sub puterea sa sau în cazul lui capite minutus (cel care a
suferit o capitis deminutio).
Obligaţiile naturale au trecut în dreptul modern numai că, faţă de dreptul roman, există următoarele
deosebiri:
a).unele cauze, care dădeau naştere obligaţiilor naturale în dreptul roman, în dreptul modern au
dispărut (sclavia, organizarea familiei, capitis deminutio), altele s-au menţinut, deşi sub alt aspect
(incapacitatea, nerespectarea formelor prescrise);
b).în dreptul roman efectele obligaţiilor naturale nu sunt totdeauna aceleaşi, cu excepţia unui singur
efect: obligaţia naturală nu e sancţionată prin acţiune; astfel obligaţia naturală a sclavului nu se bucură
de toate efectele altor obligaţii naturale, nu pot fi de pildă garantate în anumite moduri; în dreptul
modern efectele obligaţiilor naturale sunt totdeauna aceleaşi;
c).în dreptul roman obligaţia naturală, în deosebire de dreptul modern, nu are totdeauna un caracter
voluntar, cu alte cuvinte uneori cel obligat natural poate fi silit să-şi execute obligaţia, când i se opune
pe cale de compensaţie de către creditorul natural sau când, deşi a plătit din greşeală, nu poate repeta
(cere îndărăt) deoarece, potrivit romanilor, una din condiţiile acţiunii în repetire (lucrul nedatorat) nu
există în speţă, căci lucrul se consideră datorat chiar dacă e vorba de o obligaţie naturală.
PLURALITATEA DE SUBIECTE (PERSOANE).
Nu la toate obligaţiile participă un singur creditor şi un singur debitor. În mod normal desigur
obligaţia este raportul dintre două persoane. Dar se poate întâmpla ca la obligaţie să participe mai
multe persoane în calitate de creditor sau în calitate de debitor. Acesta este pluralitatea de subiecte
(persoane).
Pluralitatea de subiecte prezintă două cazuri:
– când există mai mulţi creditori sau mai mulţi debitori care se găsesc pe picior de egalitate avem:
– obligaţiile conjuncte;
– obligaţiile solidare (coreale).
– când creditorii şi debitorii nu sunt pe picior de egalitate avem:
– când există un creditor principal şi un creditor accesor: adstipulatio;
– când există un debitor principal şi debitori accesori sau garanţi: adpromissio.
OBLIGAŢII CONJUNCTE ŞI OBLIGAŢII COREALE:
OBLIGAŢII CONJUNCTE. (un singur raport juridic şi mai multe obiecte).
Atunci când mai multe persoane au promis împreună acelaşi lucru unui creditor sau când un debitor
a promis acelaşi lucru în acelaşi timp mai multor creditori, principiul este că fiecare debitor nu va fi ţinut
decât pentru partea sa iar fiecare creditor nu va avea dreptul decât la o parte din datorie, adică datoriile
şi creanţele se divid între părţi. Aceştia sunt debitori sau creditori conjuncţi.
Termenul de conjunct (unit) e oarecum ciudat pentru că fiecare creditor nu poate cere decât partea
sa iar fiecare debitor nu este ţinut decât pentru partea sa.
Acest termen se explică prin faptul că se referă la mai multe persoane care sunt legate împreună
printr-un raport juridic.
Prin urmare în mod normal în cazul pluralităţii de subiecte se aplică principiul diviziunii datoriilor şi
creanţelor, principiu pe care romanii l-au cunoscut de timpuriu fiind înscris în XII T.
Cea mai importantă excepţie de la acest principiu îl constituie obligaţiile coreale (solidare).
OBLIGAŢII COREALE (SOLIDARE). (mai multe raporturi juridice şi un singur obiect).
Obligaţiile coreale sunt obligaţii care-şi au izvorul în voinţa părţilor şi care apasă pentru tot pe fiecare
debitor şi sunt pentru tot în profitul fiecărui creditor. Într-un text din Digeste se găseşte cuvântul correus

DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 31


ORIGINEA, DEFINIŢIA ŞI ELEMENTELE OBLIGAŢIEI. CLASIFICAREA OBLIGAŢIILOR
de unde comentatorii ulteriori au format expresiile de obligaţie coreală şi corealitate. Prin urmare părţile
se pot înţelege să înlăture principiul diviziunii datoriilor.
Obligaţiile coreale prezintă două caractere esenţiale:
– unitatea de obiect: oricare ar fi numărul creditorilor şi debitorilor, obiectul datorat trebuie să fie
unul singur, acelaşi.
– pluralitatea de raporturi obligatorii: în cazul unei obligaţii coreale avem tot atâtea raporturi
obligatorii câte subiecte sunt → este un raport obligatoriu distinct între fiecare creditor şi fiecare
debitor, ceea ce explică de ce nulitatea unuia din aceste raporturi nu atrage nulitatea celorlalte.
De ex. un pupil s-a obligat fără auctoritas tutoris.
Corealitatea este deci caracterul special al unor obligaţii, caracter care se opune diviziunii creanţelor
şi al datoriilor.
Corealitatea poate fi activă sau pasivă:
– corealitatea activă: există atunci când o obligaţie este în profitul mai multor creditori → în acest
caz fiecare creditor poate cere întreaga datorie de la debitor.
– corealitatea pasivă: există atunci când obligaţia este în sarcina mai multor debitori → în acest
caz creditorul poate cere de la oricare dintre debitori întreaga datorie.
După cum se vede corealitatea a fost creată în interesul creditorilor pentru ca:
– în cazul corealităţii pasive: lanţurile în care debitorul era încătuşat să devină şi mai sigure şi să
cuprindă cât mai multe persoane pentru ca creditorul să fie sigur să-şi va putea realiza creanţa.
– în cazul corealităţii active: să nu fie nevoie ca amândoi creditorii să urmărească pe debitor ceea
ce ocaziona pierdere de timp şi de bani, ci un singur creditor putând să-i ceară întreaga datorie.
ADSTIPULATIO ŞI ADPROMISSIO:
Al doilea caz al pluralităţii de subiecte nu implică egalitatea dintre creditori şi debitori; şi aici ca şi în
cazul precedent avem două situaţii după cum ne referim la creditori sau la debitori.
ADSTIPULATIO.
Când un creditor accesor se alătură creditorului principal printr-o stipulaţiune avem ceea ce se
numeşte adstipulatio (stipulaţie alăturată) iar creditorul accesor se numeşte adstipulator.
Adstipulatio a fost creată în scopul de a da posibilitatea creditorului, care se găsea plecat la data
când debitorul trebuia să plătească, ca să fie înlocuit de o altă persoană (adstipulator) care să
încaseze datoria sau să urmărească în justiţie pe debitor dacă nu voia să plătească.
Desigur că creditorul principal ar fi putut ajunge mai uşor la acest lucru dacă ar fi dat un mandat unei
alte persoane, dar contractul de mandat nu există încă în epoca veche, când a luat fiinţă adstipulatio.
De asemenea, ar fi putut folosi corealitatea activă, dar în acest caz însemna că creditorul accesor
devine un adevărat creditor alături de creditorul principal, pe când adstipulator nu avea situaţia unui
creditor decât faţă de debitor, nu şi faţă de creditorul principal, căruia trebuie să-i restituie tot ceea ce
primise.
ADPROMISSIO.
Adpromissio înseamnă o promisiune prin stipulaţie alături de promisiunea principală, promisiunea
debitorului, respectiv un act în baza căruia un debitor accesor se alătură debitorului principal promiţând
acelaşi lucru.
Cu alte cuvinte adpromissor este un termen general care desemnează pe debitorul accesor sau
garant, garanţii fiind de mai multe feluri, după cum vom vedea când ne vom ocupa de garanţii.
Rolul debitorului accesor este de a-l pune pe creditor la adăpost de consecinţele eventualei
insolvabilităţi a debitorului principal.
3.6. CLASIFICAREA CONTRACTELOR.
Multă vreme contractul la romani nu era decât o convenţie îmbrăcată într-o anumită formă. Însă
atunci când au apărut contractele consensuale, contractele lipsite de formă, care iau naştere din simplu
acord de voinţă, în ce le priveşte se poate spune că convenţia a devenit un cuvânt sinonim cu
contractul.
Se pare să s-a ajuns la cuvântul contractus cu sensul de contract în modul următor: la origine
contractus însemna reunire, punere la un loc. Întrucât vânzarea se făcea în epoca veche, după cum
vom vedea, prin două acte separate, un act al cumpărării şi un act al vânzării, vânzarea a fost definită
ca reunirea cumpărării şi vânzării (contractus emptionis venditionisque) iar mai târziu i s-a spus numai
contractus. Apoi cuvântul contractus a fost generalizat, a fost întrebuinţat şi pentru alte operaţiuni
juridice. Cuvântul contractus nu apare în izvoare decât în secolul I al erei noastre.
Prin urmare dacă nu orice convenţie este contract, orice contract implică o convenţie, adică un
acord de voinţă.
DIFERITE CATEGORII DE CONTRACTE.
Contractele sunt de mai multe feluri. Noi le vom examina la locul potrivit pe fiecare în parte. Totuşi
am socotit că o vedere de ansamblu este necesară, mai ales că înainte de a ne ocupa de contracte
trebuie să vorbim despre efectele, stingerea şi transferul obligaţiilor precum şi despre garanţiile
personale şi reale care nu pot fi înţelese dacă nu se cunoaşte cel puţin în mod general diferitele
contracte.

32 DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR


ORIGINEA, DEFINIŢIA ŞI ELEMENTELE OBLIGAŢIEI. CLASIFICAREA OBLIGAŢIILOR
CONTRACTE SOLEMNE ŞI NESOLEMNE.
Contractele solemne pentru a lua naştere au nevoie de o formă solemnă, de o anumită formă.
Dreptul vechi a cunoscut numai contracte solemne. Spre sfârşitul epocii vechi apare totuşi şi primul
contract real, contract nesolemn mutuum.
Contracte solemne sunt:
– contractele verbale,
– nexum,
– contractul litteris.
Principalul contract verbal, stipulaţia, lua naştere printr-o întrebare şi un răspuns folosindu-se un
verb spondeo (a promite), de ex. Făgăduieşti oare (spondesne) să dai 100? Făgăduiesc (spondeo).
Nexum era o convenţie care devenea contract prin prezentarea părţilor în faţa magistratului. Prin
acest contract debitorul se obliga să presteze creditorului un anumit număr de zile de muncă, atunci
când nu putea să-şi plătească datoria la termen.
Contractul litteris (prin înscris) lua fiinţă prin două însemnări în registrul bancherului.
Contracte nesolemne sunt:
– contractele reale,
– contractele consensuale,
– contractele nenumite.
Cu privire la această categorie de contracte Gaius ne dă o enumerare în care contractele nenumite
nu figurează pentru că nu erau încă recunoscute, de asemenea nici nexum nu apare în această
enumerare pentru că dispăruse cu mult înainte de Gaius.
Contractele reale sunt: mutuum, fiducia, gajul, comodatul şi depozitul. Toate aceste contracte sunt
numite reale pentru că se nasc re, adică prin remiterea lucrului.
Mutuum este împrumutul în vederea consumaţiei.
Fiducia servea la mai multe scopuri: astfel de ex. servea în scopul de a împrumuta cuiva un lucru ca
să se folosească de el până la un anumit termen.
Gajul este contractul care se naşte prin remiterea posesiunii lucrului de către debitor creditorului,
remitere însoţită de o convenţie prin care creditorul se obligă să restituie lucrul dacă datoria garantată
va fi fost plătită.
Comodatul este împrumutul în vederea folosinţei.
Depozitul este contractul prin care o persoană numită deponent transmite detenţiunea unui lucru
altei persoane numită depozitar, transmisie însoţită de o convenţie prin care depozitarul se obligă să-l
păstreze şi să-l restituie la cerere.
Contractele consensuale se nasc din simplu acord de voinţă fără să fie nevoie de vreo formă şi
fără să fie nevoie de remiterea lucrului.
Contractele consensuale sunt în dreptul clasic: vânzarea, locaţiunea, societatea, mandatul.
De la împăratul Zeno (sec. V) a mai fost încă un contract consensual: emfiteoza.
Relativ la contractele consensuale Gaius spune: “de aceea noi spunem că în aceste feluri (de
contracte) obligaţiile se formează prin consimţământ pentru că nu este nevoie de vreo formă verbală
sau de scris, ci este suficient ca aceia care fac contractul să consimtă”.
Vânzarea este contractul prin care o persoană se obligă a preda posesiunea liniştită a unui lucru în
schimbul unui preţ.
Locaţiunea este contractul prin care o persoană se obligă a procura alteia folosinţa unui lucru sau
serviciile sale sau să execute o lucrare determinată în schimbul unei sume pe care cealaltă parte se
obligă a o plăti.
Societatea este contractul prin care două sau mai multe persoane se obligă să pună în comun un
bun sau activitatea lor în scop de a realiza un câştig.
Mandatul are de scop însărcinarea unei persoane numită mandatar de către o altă persoană numită
mandant a face în folosul mandantului anumite operaţiuni.
Emfiteoza este contractul dintre proprietarul unei moşii şi emfiteot (arendaş) care se obligă a plăti o
sumă de bani anual.
Contractele nenumite sunt acelea care au fost recunoscute ca atare, deşi nu intră în nici una din
categoriile pe care le-am cercetat. Cu toate aceste contracte ne vom ocupa îndeaproape în cursul
expunerii. Aici dau numai unele noţiuni generale, indispensabile pentru înţelegerea instituţiilor
următoare.
CONTRACTE UNILATERALE ŞI BILATERALE.
Contractul unilateral este acela care face să nască obligaţii în sarcina numai a uneia din părţile
contractante, cealaltă parte având un drept corespunzător.
Contractul bilateral sau sinalagmatic face să se nască obligaţii şi drepturi în sarcina ambelor părţi.
De ex. stipulaţia este un contract unilateral deoarece se naşte o singură obligaţie şi anume în
sarcina promitentului.
De ex. vânzarea este un contract bilateral deoarece se nasc obligaţii în sarcina cumpărătorului (ca
obligaţia de a plăti o sumă de bani) şi obligaţii în sarcina vânzătorului (ca obligaţia de a preda un lucru).
Nu trebuie să se facă confuzie între actul unilateral şi contractul unilateral. Actul unilateral emană de
la o singură voinţă, de la un sigur individ, de ex. testamentul, pe când contractul unilateral implică un
acord de voinţă ca orice alt contract. Prin urmare în mod necesar doi indivizi participă la formarea lui.

DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 33


ORIGINEA, DEFINIŢIA ŞI ELEMENTELE OBLIGAŢIEI. CLASIFICAREA OBLIGAŢIILOR
Contractele bilaterale sunt, după o expresie datorată comentatorilor moderni, perfecte sau
imperfecte.
Cele perfecte sunt contractele bilaterale propriu-zise, astfel cum le-am definit mai sus. Contractele
sinalagmatice perfecte sunt guvernate de regula interdependenţei prestaţiilor: executarea uneia din
părţi depinde de executarea obligaţiei celeilalte părţi.
De ex. in vânzare vânzătorul va preda lucrul dacă cumpărătorul va plăti preţul. Vom vedea însă că
cumpărătorul, prin abatere de la această regulă, trebuie uneori să plătească preţul deşi nu i s-a predat
lucrul. În principiu se poate afirma că o parte poate să refuze să execute obligaţia sa până ce cealaltă
parte nu o execută pe a ei.
Cele imperfecte sunt acele contracte care în momentul formării lor sunt unilaterale, nasc obligaţii
numai în sarcina unei persoane; mai târziu dat fiind unele împrejurări accidentale se nasc obligaţii şi în
sarcina celeilalte părţi. de ex. mandatarul face cheltuieli cu ocazia îndeplinirii mandatului.
Prin urmare contractele unilaterale cu acest caracter special nu sunt trecute în categoria
contractelor unilaterale, ci formează o subdiviziune a contractelor bilaterale şi anume contractele
bilaterale imperfecte. Însă numai obligaţia primă ne naşte direct din contract, pe când obligaţia
ulterioară nu se naşte din contract ci cu ocazia unui contract.
CONTRACTE DE DREPT STRICT ŞI CONTRACTE DE BUNĂ CREDINŢĂ.
Contractele de drept strict sunt cele sancţionate printr-o acţiune de drept strict, ca de ex. stipulaţia.
Contractele de bună credinţă sunt cele sancţionate printr-o acţiune de bună credinţă, ca de ex.
contractele consensuale.
În primul caz judecătorul pentru interpretarea contractului va trebui să ţină seama numai de termenii
întrebuinţaţi, adică de intenţia părţilor astfel cum rezultă din termenii actului, pe când în al doilea caz va
putea să ţină seamă şi de intenţia reală a părţilor.
3.7. ELEMENTELE CONTRACTELOR.
Romanii nu au formulat în această materie o teorie generală, ci ca în alte materii au procedat de la
caz la caz şi observaţii chiar cu caracter general au fost făcute cu ocazia unor anumite speţe. Modernii
au formulat o teorie generală sintetizând observaţiile risipite în diferite texte şi în special în acelea
relative la stipulaţii, stipulaţia având la romani o importanţă mare fiind forma generală de a contracta.
Contractele au două feluri de elemente:
– elemente esenţiale: sunt cele fără de care un contract nu poate să existe (obiectul,
consimţământul, capacitatea).
– elemente accidentale: sunt cele care pot fi cuprinse sau nu de un contract fără ca lipsa lor să
aibă vreo influenţă asupra valabilităţii contractului (termenul şi condiţia).
ELEMENTE ESENŢIALE.
Spre deosebire de dreptul modern cauza nu constituie o condiţie de validitate a contractelor deşi
uneori se ia în considerare.
1.OBIECTUL.
Când vorbim de obiectul contractului în realitate ne referim la obiectul obligaţiei. Într-adevăr exact
vorbind obiectul contractului este de a da naştere unei obligaţii, adică se confundă cu efectele lui.
Deoarece obligaţia este produsul contractului, practic vorbind, se atribuie acest obiect al obligaţiei chiar
contractului.
Ne reamintim că obiectul obligaţiei este prestaţia la care debitorul se obligă faţă de creditor,
prestaţie care poate să constea fie în obligaţia de a transmite proprietatea unui lucru, fie într-un fapt
oarecare, adică ceea ce se numeşte dare. facere, praestare.
În cazul în care un contract dă naştere la mai multe obligaţii, el va avea atâtea obiecte câte obligaţii
face să nască.
În sens strict, obiectul contractului constă în crearea unei obligaţii → în acest sens obiectul
contractului se confundă cu efectele sale (deoarece contractul are ca efect crearea unei obligaţii).
În sens larg, obiectul contractului se confundă cu obiectul obligaţiei, care constă în prestaţia (dare,
facere, praestare) pe care debitorul trebuie s-o facă în folosul creditorului.
În dreptul roman contractul are funcţia exclusivă de a crea obligaţii, care în sens restrâns constituie
chiar obiectul contractului, obligaţii care se execută prin acte ulterioare şi distincte de contractul care le-
a dat naştere (ex. contractul de vânzare poate genera între părţi obligaţia de transmitere a proprietăţii
asupra unui lucru → obligaţie care se execută prin intermediul unor acte precum mancipaţiunea sau
renunţarea în faţa magistratului → contractul nu este translativ de proprietate, ci numai generator de
obligaţii).
2.CONSIMŢĂMÂNTUL PĂRŢILOR.
Consimţământul părţilor este manifestarea de voinţă a fiecărei părţi în sensul dorit de cealaltă parte,
acordul dintre aceste două voinţe formând o convenţie. Orice contract implică un acord de voinţă.
Romanii numeau consimţământul “consensus” de la cum + sentire = a avea o părere cu celălalt.
Consimţământul uneori nu există (neseriozitatea, eroarea), uneori este viciat (teama, dolul).
Dolul şi teama poartă şi denumirea de vicii ale consimţământului, deoarece eroarea sau împiedică
contractul de a se naşte sau nu are nici un efect asupra contractului, de ex. eroarea asupra motivelor
care te-au determinat să închei actul.

34 DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR


ORIGINEA, DEFINIŢIA ŞI ELEMENTELE OBLIGAŢIEI. CLASIFICAREA OBLIGAŢIILOR
Inexistenţa consimţământului:
a.NESERIOZITATEA (iocandi causa):
Acordul de voinţă nu există când o parte nu şi-a dat consimţământul în mod serios, ci din distracţie
(ex. actorul care a promis prin stipulaţiune atunci când e pe scenă → în acest caz se consideră că
consimţământul nu există).
b.EROAREA (error):
Eroarea este credinţa greşită pe care o avem cu privire la un lucru (înţelegerea greşită a unor
împrejurări).
Dăm principalele cazuri când eroarea atrăgea la romani inexistenţa contractului:
1.ERROR IN NEGOTIO (eroarea asupra contractului, eroarea asupra naturii actului juridic):
Eroarea asupra naturii contractului se produce atunci când o parte crede că participă la un anumit
act juridic iar cealaltă parte crede că e vorba de o altă operaţiune juridică (ex. cineva crede că sumă de
bani îi este dată cu titlul de împrumut în timp de în realitate îi este dată cu titlu de depozit, adică în
păstrare).
!!! error in negotio nu era posibilă în cazul contractelor formale, căci natura contractului rezultă chiar
din forma întrebuinţată.
2.ERROR IN PERSONA (eroarea asupra persoanei).
Eroarea asupra persoanei are loc când cineva crede că încheie un act juridic cu o persoană, în timp
de în realitate a încheiat acel act cu o altă persoană (ex. cineva primeşte cu împrumut o sumă de bani
de la Primus, în timp ce credea că a primit banii de la Secundus).
3.ERROR IN CORPORE (eroarea asupra lucrului).
Eroarea asupra identităţii lucrului se produce atunci când o parte crede că obiectul contractului este
un anumit lucru pe când cealaltă parte crede că este un alt lucru (ex. cineva vinde pe sclavul Seius în
timp ce cumpărătorul crede că cumpără pe sclavul Philippus).
Error in corpore este deci eroarea asupra identităţii lucrului care face obiectul unui contract.
4.ERROR IN SUBSTANTIA (eroarea asupra substanţei lucrului).
Prin eroare asupra substanţei romanii înţelegeau numai eroarea asupra materiei lucrului sau asupra
sexului unui sclav (ex. cineva cumpără aramă crezând că e aur sau cumpără plumb crezând că e
argint ori o sclavă crezând că e vorba de un sclav).
Viciile de consimţământ - viciile consimţământului sunt în număr de două: teama şi dolul.
a.TEAMA (metus): teama este produsul unei violenţe morale.
Teama este violenţa exercitată asupra unei persoane în scopul de a o determina să încheie
contractul. Teama nu duce la inexistenţa contractului ci numai la vicierea sa. Victima violenţei dispune
de anumite mijloace juridice prin care poate obţine, e drept, pe cale indirectă, anularea contractului.
Romanii făceau distincţia între:
– violenţa fizică este întrebuinţarea forţei fizice, ex. cineva sileşte pe altul să semneze ţinându-i
mâna → nu există consimţământ, deci nu există contract.
– violenţa morală este faptul de a provoca cuiva o teamă determinându-l a face un act juridic →
există consimţământ, deoarece partea a ales între a suferi răul cu care era ameninţată şi facerea
acelui act.
Romanii nu considerau în acest caz contractul ca inexistent: “o voinţă constrânsă este totuşi o
voinţă”. Potrivit dreptului civil contractul rămâne valabil. Este soluţia pe care a dat-o mult timp dreptul
civil roman, care deci nu ţinea seamă de violenţă ca viciu al consimţământului. Pretorul însă a permis
părţii să nu execute contractul dându-i o excepţie întemeiată pe teamă (exceptio metus) cu care se
paraliza acţiunea reclamantului şi o acţiune întemeiată pe teamă (actio metus) prin care se ajungea la
anularea contractului.
b.DOLUL (dolus malus):
Se numeşte dol manoperele frauduloase, adică mijloacele viclene folosite de cineva pentru a
determina o altă persoană să facă un act juridic.
Romanii făceau distincţie între:
– dolul bun (dolus bonus): nesancţionat de drept (ex. dreptul de a lăuda în mod exagerat o marfă).
– dolul rău (dolus malus).
La dolus malus ne referim în cele ce urmează. Spre deosebire de metus (teamă), nu se ţine seamă
decât de dolul comis de o parte contra celeilalte părţi, nu şi de dolul comis de un terţ.
Dolul era sancţionat printr-o acţiune relativă la dol (actio de dolo), care avea drept caractere
principale faptul că cel condamnat devenea infam şi nu era acordată decât cognita causa (în
cunoştinţă de cauză), adică cunoscând împrejurările pretorul putea să o acorde sau nu.
Acestea fiind principiile, să vedem cum în mod practic se ajungea la înlăturarea contractului.
În cazul inexistenţei contractului (neseriozitate, eroare) era de ajuns ca pârâtul să arate acest lucru
şi pretorul refuza să acorde reclamantului formula.
În cazul dolului şi al violenţei contractul nu era inexistent ci anulabil. Ne-am face o idee greşită dacă
am crede că actio de dolo şi actio metus erau acţiuni în anulare. Aceste acţiuni duceau la anularea
contractului nu direct, ci indirect prin faptul că erau acţiuni arbitrarii.
Cu alte cuvinte judecătorul nu pronunţa condamnarea decât dacă pârâtul nu executa ordinul său
prealabil de a satisface în anumit mod pe reclamant. Şi pârâtul executa acest ordin căci altfel putea fi
condamnat la împătrit (actio metus) sau devenea infam (actio de dolo).

DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 35


ORIGINEA, DEFINIŢIA ŞI ELEMENTELE OBLIGAŢIEI. CLASIFICAREA OBLIGAŢIILOR
Prin urmare aceste două acţiuni penale au avut o importanţă foarte mare în materie de contracte,
căci indirect asigurau anularea contractelor: erau deci mijloace, procedee de anulare nu însă acţiuni în
anulare.
Atât acţiunea relativă la dol, cât şi acţiunea întemeiată pe teamă nu sunt acţiuni în anulare, ci numai
procedee în anulare, respectiv anularea contractului se face pe cale indirectă, în sensul că autorul
delictului (dol şi teama în dreptul roman erau considerate delicte) sau va renunţa la prestaţia ce i s-a
promis, sau va restitui lucrul ori valoarea prestaţiei.

ELEMENTE ACCIDENTALE.
1.TERMENUL (dies).
Termenul este un eveniment viitor şi sigur de care depinde exigibilitatea sau stingerea unui drept.
Dacă prin ajungerea la termen un drept devine exigibil, adică poate fi reclamat, termenul este
suspensiv.
Dacă prin ajungerea la termen un drept se stinge, termenul este extinctiv.
Să luăm exemple pentru fiecare caz.
Să luăm un exemplu de termen suspensiv: cineva împrumută o sumă de bani cu obligaţia de a o
restitui la o dată anumită, de ex. la calendele lui aprilie (1 aprilie) ale anului în curs. Data de 1 aprilie
este un termen cert, întrucât se ştie exact când va avea loc restituirea banilor. Este şi un termen
suspensiv pentru că obligaţia de a plăti suma de bani datorată există din momentul contractului. Dar
această obligaţie nu este exigibilă, debitorul nu poate fi constrâns să plătească decât atunci când va fi
sosit termenul → dacă creditorul urmăreşte pe debitor înainte de termen va fi respins şi nu va putea
intenta a doua oară acţiunea deoarece dreptul său e stins fiindcă l-a dedus în justiţie.
Să luăm un exemplu pentru termenul extinctiv: stipulez ca Secundus să-mi plătească o sumă de
bani anual (pe fiecare an) cât voi trăi. Moartea mea constituie un termen căci este un eveniment viitor
şi sigur. Acest eveniment însă, deşi sigur, este nedeterminat, deoarece nu se poate şti când va avea
loc moartea mea. De aceea acest termen se numeşte incert (nedeterminat) în deosebire de cazul când
se ştie când va avea loc acel eveniment (ex. 1 aprilie) adică când termenul este cert. El este şi extinctiv
deoarece odată ce s-a realizat obligaţia dispare.
Dreptul civil roman nu a admis ca termenul să stingă o obligaţie căci o obligaţie nu putea să se
stingă decât printr-un act simetric, contrar, prin urmare stipulaţia nu putea fi desfiinţată decât printr-o
acceptilatio. În ipoteza noastră înseamnă că chiar dacă moartea mea debitorul ar fi trebuit să continue
a plăti suma promisă moştenitorilor mei. Pretorul însă a intervenit şi a dat debitorului o excepţie pentru
a paraliza acţiunea creditorului. Iată deci şi în acest caz o dovadă a înlăturării formalismului într-unul
din principiile sale de bază prin intervenţia pretorului.
2.CONDIŢIA (condictio).
Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur că se va întâmpla de care depinde naşterea sau
stingerea unui drept. Dacă prin realizarea unei condiţii dreptul se naşte, condiţia este suspensivă. Dacă
prin realizarea condiţiei dreptul se stinge, condiţia este rezolutorie.
Să luăm exemple pentru fiecare caz.
Exemplu de condiţie suspensivă: “dacă Titius îţi dă casa sa îmi promiţi 1000? Promit.” Prin urmare
obligaţia de a plăti nu se naşte decât atunci când Titius îţi va da casa.
Exemplu de condiţie rezolutorie: “dacă, în termen de trei luni din momentul încheierii contractului de
vânzare, nu vei plăti preţul obiectului vândut vânzarea va fi desfiinţată”.
3.8. REZUMAT.
Obligaţia romană a avut la origine anumite caractere pe care nu le-a pierdut în totul niciodată, fiind
un raport între două persoane anumite, debitorul şi creditorul, o legătură de drept prin care persoanele
erau silite a plăti ceva potrivit dreptului cetăţii lor.
Elementele obligaţiei erau debitorul, creditorul (subiectul pasiv, respectiv activ) şi un obiect, adică o
plată pe care trebuie să o facă debitorul faţă de creditor (constând în dare, facere sau non facere şi
praestare). Obiectul trebuie să fie licit, posibil, să prezinte interes pentru creditor, să constea dintr-o
prestaţie pe care debitorul o procură creditorului şi să fie suficient determinat.
După izvorul lor, obligaţiile puteau fi contractuale, delictuale, cvasi-contractuale şi cvasi-delictuale.
După sancţiunea lor, ele puteau fi civile sau naturale. În sfârşit, după numărul de persoane participante
la raportul juridic respectiv, puteau fi conjuncte, coreale (solidare), ad stipulatio sau ad promissio.
Contractele puteau fi solemne (contractele verbale, nexum şi contractul litteris) şi nesolemne (reale,
consensuale şi nenumite). De asemenea, mai puteau fi unilaterale sau bilaterale, de drept strict sau de
bună-credinţă.
Elementele contractelor se împart şi ele în două categorii, anume elemente esenţiale (obiectul,
consimţământul şi capacitatea) şi elemente accidentale (termenul şi condiţia).
3.9. TEST DE EVALUARE.
1. care sunt criteriile de clasificare a obligaţiilor?
2. care sunt criteriile de clasificare a contractelor?
3. cum se ajungea în mod practic la înlăturarea contractului în cazul dolului?

36 DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR


– Unitatea de învăţare 4 –
EFECTELE OBLIGAŢIILOR: EXECUTAREA OBLIGAŢIILOR
4.1.Introducere...................................................................................................................................... 37
4.2.Competenţe.................................................................................................................................... 37
4.3.Modul de executare al obligaţiei…............................................................................................37
4.4.Obiectul executării obligaţiei...................................................................................................... 37
4.5.Persoanele care participă la executarea obligaţiei….......................................................... 37
4.6.Locul executării obligaţiei............................................................................................................ 42
4.7.Rezumat………………………………………………………............................................................... 42
4.8.Test de evaluare……………………............................................................................................... 42
4.1. INTRODUCERE.
Această unitate de învăţare urmăreşte familiarizarea studenţilor cu aspectele teoretice şi practice
ale efectelor obligaţiilor, respectiv executarea obligaţiilor. Astfel, studenţii vor fi introduşi atât în studiul
modului de executare al obligaţiilor, cât şi al obiectului executării obligaţiilor . De asemenea cursanţii
vor fi familiarizaţi cu aspectele teoretice şi practice ale persoanelor care participă la executarea
obligaţiei, precum şi ale locului executării obligaţiei.
4.2. COMPETENŢE.
 să explice terminologia juridică latină, creaţie a romanilor, să identifice sensurile proprii
fiecărei categorii şi fiecărui concept juridic, să stăpânească principiile fundamentale şi
regulile de drept;
 dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a delimita elementele specifice fiecărei noţiuni
prezentate în această unitate de învăţare, cât şi de a decela raportul dintre acestea;
 să explice şi să interpreteze regimul juridic al executării obligaţiilor.
4.3. MODUL DE EXECUTARE AL OBLIGAŢIEI.
Obligaţia, în sensul de drept personal sau de creanţă, are două efecte, un efect normal şi un efect
accidental. Efectul normal al obligaţiei constă în dreptul creditorului de a cere să fie executată iar
efectul accidental constă în dreptul creditorului de a obţine daune-interese (despăgubiri) atunci când
obligaţia nu este executată sau este executată cu întârziere.
Executarea obligaţiei este efectul său normal. Din punct de vedere al executării obligaţiei trebuie să
cercetăm patru probleme:
– modul de executare al obligaţiei;
– obiectul executării obligaţiei;
– persoanele între care intervine executarea obligaţiei;
– locul unde trebuie executată obligaţia.
Obligaţia este executată potrivit principiilor din procedura civilă, principii pe care le-am cercetat deja.
Creditorul obţine o sentinţă de condamnare contra debitorului iar sentinţa este apoi executată.
Există însă o categorie de obligaţii, obligaţiile naturale, care, după cum ştim, nu sunt sancţionate
printr-o acţiune.
4.4. OBIECTUL EXECUTĂRII OBLIGAŢIEI.
Din cauza unei particularităţi a procedurii formulare obiectul executării nu corespundea totdeauna
obiectului obligaţiei. Într-adevăr în procedura formulară orice condamnare era pecuniară, adică trebuia
să aibă ca obiect o sumă de bani. Numai în anumite acţiuni, în mod indirect, cum am arătat când ne-
am ocupat de procedura civilă, debitorul putea fi silit să execute chiar obiectul obligaţiei sale.
4.5. PERSOANELE CARE PARTICIPĂ LA EXECUTAREA OBLIGAŢIEI.
Pentru a cerceta această problemă trebuie să distingem în primul rând, după cum cel obligat este
un sui iuris sau un alieni iuris.
I.CEL CARE SE OBLIGĂ ESTE SUI IURIS:
În acest caz distingem trei ipoteze:
– a luat parte la contract chiar cel sui iuris;
– a luat parte la contract un sclav sau o persoană de sub puterea acelui sui iuris;
– a luat parte la contract un alt pater familias.
1.Pater familias ia parte la contract:
Este cazul cel mai simplu. La romani unul din principiile care s-a menţinut, cu unele excepţii, de-a
lungul existenţei dreptului roman a fost acela potrivit căruia un contract nu produce efecte decât între
părţile contractante.
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 37
EFECTELE OBLIGAŢIILOR. EXECUTAREA OBLIGAŢIILOR
2.Cel ce se află sub puterea cuiva ia parte la contract (acţiunile adiecticiae qualitatis):
E drept că un pater familias putea să devină creditor prin cei aflaţi sub puterea sa fie liberi, fie sclavi.
Un text din Institutele lui Iustinian spune “vocea fiului se consideră a ta cu privire la acele lucruri care
pot fi dobândite ţie”. Prin urmare tatăl se consideră că a vorbit prin persoana fiului. Dar în vechiul drept
pater familias nu putea deveni debitor prin actele celor puşi sub puterea sa.
Însă operaţiunile comerciale necesitau acte cu caracter comutativ, adică acte prin care devii creditor
numai dacă te obligi la rândul tău. Necesităţile comerţului au dus deci la găsirea unui procedeu juridic
care să permită unui sclav sau unui fiu să facă din pater familias nu numai un creditor dar şi un debitor.
Pretorul a creat, formal vorbind, o serie de acţiuni date în cinci cazuri speciale în interesul
negustorilor, dintre care cităm pe cele mai însemnate:
– actio quod iusssu: în cazul când pater familias în mod expres l-a autorizat pe un sclav sau fiu al
său să facă un anumit contract, să dă contra lui pater familias o actio quod iussu (acţiune pentru că în
baza unei declaraţii speciale → iussum este o declaraţie prin care pater familias sau dominus îşi
asumă consecinţele unui act);
– actio exercitoria: în cazul când pater familias l-a numit pe sclav sau pe fiu comandant al unui
vas care-i aparţinea şi care-i servea pentru comerţ maritim → dacă alieni iuris a făcut diferite contracte
în această calitate, pretorul dă contra lui pater familias o actio exercitoria numită astfel de la cuvântul
exercitor care înseamnă armator (cel care echipează un vas şi-l încarcă cu mărfuri pentru a fi vândute
la destinaţie). Prin urmare această acţiune a fost creată din cauza necesităţilor comerţului maritim →
terţii nu contractau cu sclavul sau fiul de familie, comandant al vasului, decât dacă ştiau că pot să tragă
la răspundere pe armator. Iată de ce un text spune: “nimeni nu există care să nu cunoască utilitatea
acestui edict” → e vorba de edictul pretorului prin care s-a acordat acţiunea arătată.
– actio institoria: în cazul când pater familias numeşte pe un sclav sau pe fiu conducător al unei
prăvălii, atunci el este ţinut printr-o actio institoria, numită astfel de la cuvântul institor (cel pus să
conducă un comerţ pe uscat) → pater familias e considerat că a dat o autorizaţie generală pentru toate
operaţiunile în legătură cu comerţul respectiv.
În toate aceste cazuri pater familias va fi ţinut in solidum, adică pentru tot, aceasta înseamnă că va fi
ţinut să plătească cu tot ce are, cu toate bunurile sale.
– actio de peculio et de in rem verso (acţiunea cu privire la peculiu şi la îmbogăţire): dacă fiul de
familie sau sclavul îşi utilizează peculiul în scopul realizării unui comerţ, fără ştirea lui pater familias,
acesta va răspunde numai în limitele peculiului; dacă pater familias se îmbogăţeşte prin acele acte, va
răspunde în limitele îmbogăţirii sale.
– actio tributoria (acţiunea în repartizare): se intentează împotriva lui pater familias atunci când,
deşi nu a autorizat pe cei aflaţi sub puterea sa pentru a face comerţ cu peculiul lor, a cunoscut şi a
tolerat aceste acte; el va răspunde în limitele peculiului iar creditorii vor fi satisfăcuţi proporţional cu
valoarea creanţelor pe care le deţin, de unde şi numele acţiunii.
Acţiunile adiecticiae qualitatis.
Toate aceste acţiuni (actio quod iussu, actio exercitoria, actio institoria, actio de peculio et de in rem
verso, actio tributoria) poartă numele de acţiuni adiecticiae qualitatis, expresie care nu este romană ci
aparţine comentatorilor posteriori. Acţiuni adiecticiae qualitatis înseamnă acţiuni cu caracter alăturat.
Într-adevăr fiul obligă pe pater familias potrivit dreptului pretorian, dar se obligă şi el însuşi potrivit
dreptului civil → creditorul va avea deci doi debitori pe fiu şi pe tată; de asemenea sclavul obligă pe
stăpânul lui potrivit dreptului pretorian, dar şi el este ţinut de o obligaţie naturală. Deci la un debitor se
alătură şi altul. De unde şi numele de “acţiuni cu caracter alăturat”.
Acţiunile adiecticiae qualitatis nu sunt acţiuni independente, de sine stătătoare. Ele nu sunt decât
acţiunile contractului respectiv date contra lui pater familias cu formula modificată în acest scop.
De ex. în cazul unei vânzări, acţiunile empti şi venditi sancţionează obligaţiile părţilor, adică
respectiv ale vânzătorului şi ale cumpărătorului. Dacă vânzarea a fost încheiată de un fiu sau un sclav
se vor da acţiunile obişnuite (acţiunea empti sau venditi) contra lui pater familias dar, după caz, aceste
acţiuni vor purta denumirea specială – quod iussu, exercitoria, institoria, de peculio et de in rem verso,
tributoria.
3.Un alt pater familias ia parte la contract:
Principiul “res inter alios acta aliis neque nocere neque prodesse potest” (contractul încheiat între
unii nici nu vatămă, nici nu profită altora).
Potrivit principiului de mai sus contractul poate să producă efecte numai între părţile contractante.
Părţile contractante sunt:
– persoanele care participă la act;
– moştenitorii acestor persoane (moştenitori care le continuă persoana);
– creditorii lor chirografari (creditorii care nu sunt titularii unui drept real).
Orice altă persoană va fi un terţ, chiar când partea va fi voit să lucreze în numele acelei persoane ca
mandatar căci nereprezentarea este un principiu general al dreptului roman. Prin urmare în principiu
contractele nu pot să aibă efect decât între părţi şi nu faţă de terţi.
Principiul de mai sus îşi găseşte aplicarea în alte trei principii mai secundare faţă de primul:
– principiul nereprezentării în actele juridice;
– principiul nulităţii stipulaţiei pentru altul;
– principiul nulităţii promisiunii pentru altul.

38 DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR


EFECTELE OBLIGAŢIILOR: EXECUTAREA OBLIGAŢIILOR
Principiul nereprezentării în actele juridice:
Vechii romani nu admiteau că un pater familias poate deveni creditor sau debitor în baza unui
contract încheiat de o persoană străină, de un alt pater familias. Efectele actului se produceau asupra
persoanei celui care încheiase actul întrucât nu putea să existe reprezentare.
Cu timpul romanii au admis derogări (abateri). Însă romanii nu au ajuns nici chiar în ultimul moment
al dreptului lor să admită reprezentarea în contracte în mod general. Prin urmare nereprezentarea fiind
regula şi reprezentarea fiind excepţia, urmează să cercetăm în ce cazuri era admisă reprezentarea în
contracte la romani.
REPREZENTAREA:
Definiţie:
Prin reprezentare se înţelege acel sistem juridic în virtutea căruia un pater familias devine creditor
sau debitor printr-un contract încheiat de un alt pater familias → pater familias care încheie contractul
se numeşte reprezentant şi pater familias în numele căruia se încheie contractul se numeşte
reprezentat.
Felurile reprezentării:
Reprezentarea din punct de vedere al efectelor este perfectă şi imperfectă iar după calitatea
reprezentantului este activă şi pasivă.
Reprezentarea este perfectă când raportul juridic se stabileşte direct între reprezentat şi terţ,
persoana reprezentantului dispărând cu totul, nedevenind deci nici debitor nici creditor.
Reprezentarea este imperfectă atunci când reprezentatul se obligă alături de reprezentant.
Reprezentarea se numeşte activă sau pasivă după cum reprezentantul intervine în contract în
calitate de creditor sau în calitate de debitor.
După cum am spus mai sus, romanii au consacrat regula nereprezentării. Asta înseamnă că dacă o
persoană însărcinează pe alta să facă un act, actul îşi produce efectele între cei care au luat parte la
act. cu alte cuvinte, cel pe care l-am însărcinat – reprezentantul - devine creditor sau debitor, nu eu
care l-am însărcinat - reprezentatul.
Efectele actului se produceau deci numai între reprezentant şi partea contractantă (terţ în raport cu
reprezentatul) → reprezentantul devenit prin acel act creditor sau proprietar trebuie ca prin operaţiuni
ulterioare şi distincte de act să treacă ceea ce a dobândit de pe urma însărcinării primite asupra
reprezentatului. Romanii au admis la început reprezentarea imperfectă şi numai mai târziu şi în puţine
cazuri reprezentarea perfectă.
Originea şi evoluţia reprezentării:
Înainte de marile cuceriri romanii se ocupau cu agricultura. Familia romană era un grup de persoane
care muncea sub autoritatea acelui pater familias sub puterea căruia se găsea. Actele juridice nu erau
numeroase. Pe de altă parte pater familias putea dobândi prin intermediul acelora care se găseau sub
puterea sa fie liberi fie sclavi. De aceea multă vreme romanii nu au cunoscut reprezentarea, nici măcar
cea imperfectă.
Mai târziu romanii, în urma îmbogăţirii lor consecinţă a cuceririlor, nu se mai ocupau ei înşişi de
afacerile lor, ci le încredinţau altor persoane. Pe de altă parte negustorii romani care încheiau afaceri în
diferite locuri în acelaşi timp aveau nevoie de cineva care să-i reprezinte acolo unde nu se găseau.
Prin urmare ceea ce explică în ultimă analiză apariţia reprezentării este volumul mărit al afacerilor.
Numai când necesităţile economice au cerut încheierea unor acte prin persoane libere, altele decât
cele alieni iuris, apare reprezentarea care însă la romani nici măcar în dreptul lui Iustinian nu a ajuns să
fie recunoscută ca un principiu general (ne referim fireşte la adevărata reprezentare, reprezentarea
perfectă). Iată motivele care au determinat apariţia reprezentării.
Reprezentarea imperfectă (reformele pretorului şi ale jurisconsulţilor):
Necesităţile comerţului cereau deci uneori ca un cetăţean, un pater familias, să se poată obliga nu
numai printr-un sclav sau fiu dar chiar printr-un alt pater familias.
Pretorul este cel dintâi care a deschis calea reprezentării. El a admis ca acţiunile exercitoria şi
institoria să fie date chiar şi în cazul când un pater a însărcinat pe un alt pater să facă pe socoteala sa
un comerţ pe care sau pe uscat.
Graţie jurisconsulţilor s-a făcut un pas şi mai departe şi s-a admis că, chiar dacă nu e vorba de o
afacere comercială pe mare sau pe uscat, ci civilă adică de o operaţiune obişnuită, totuşi reprezentatul
va fi ţinut printr-o acţiune asemănătoare acţiunii institoria, acţiune numită de comentatori actio quasi
institoria.
Prin urmare în cazul unui mandat, mandatarul (reprezentantul) va fi considerat ca un institor şi terţul
care devenise creditor tratând cu el va avea acţiunea quasi institoria contra mandantului
(reprezentatului).
În toate aceste cazuri vedem că se dă o acţiune contra reprezentatului. Dar nu vorba decât de o
reprezentare imperfectă deoarece şi reprezentantul este obligat alături de reprezentat.
Desigur însă că terţul nu poate să cumuleze cele două acţiuni. Cu alte cuvinte nu poate să intenteze
ambele acţiuni, acţiune directă contra reprezentantului şi acţiunea utilă contra reprezentatului, ci trebuie
să aleagă între ele.
De asemenea mai trebuie să observăm că reprezentarea imperfectă s-a admis numai când
reprezentatul se obligă, devine debitor. Când reprezentatul a dobândit o creanţă nu s-a admis nici
măcar reprezentarea imperfectă, numai reprezentantul având drept la acţiune.

DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 39


EFECTELE OBLIGAŢIILOR. EXECUTAREA OBLIGAŢIILOR
Numai o singură excepţie s-a admis, un singur caz de reprezentare perfectă activă, după cum vom
vedea mai jos.
Reprezentarea perfectă:
Romanii au cunoscut principiul reprezentării perfecte numai din punct de vedere activ într-un singur
caz iar din punct de vedere activ şi pasiv numai în două cazuri.
– Reprezentarea perfectă activă (cazul reprezentantului insolvabil):
Romanii au admis reprezentarea perfectă activă într-un singur caz, cazul reprezentantului insolvabil
(în neputinţă de a plăti).
După principiile generale, atât ale dreptului civil cât şi ale dreptului pretorian, creanţa e dobândită de
reprezentant → dacă însă reprezentantul devine insolvabil, s-a admis de către dreptul pretorian ca
creanţa dobândită pe seama reprezentatului să nu devină bunul comun al creditorilor reprezentantului
printre care ar figura şi reprezentatul căruia nu i-ar reveni decât o mică parte din valoarea creanţei.
Cu alte cuvinte reprezentatul nu are decât un drept personal ceea ce înseamnă că dacă
reprezentantul devine insolvabil, reprezentatul vine în concurs cu ceilalţi creditori şi nu primeşte decât o
cotă-parte din valoarea creanţei.
Prin urmare în acest caz cu totul excepţional dreptul pretorian a admis ca creanţa să treacă asupra
reprezentatului.
– Reprezentarea perfectă activă şi pasivă (cazul împrumutului în vederea consumaţiei şi al plăţii
lucrului nedatorat):
Dreptul roman a admis în două cazuri reprezentarea perfectă atât din punct de vedere activ cât şi
pasiv.
a).în cazul unui mutuum (împrumut în vederea consumaţiei).
Cel care se împrumută pentru altul sau împrumută pe cineva în numele altuia nu devine nici debitor
nici creditor, ci rămâne străin contractului real numit mutuum (împrumutul de consumaţie) → debitor
sau creditor este cel reprezentat.
De ex. însărcinez pe Primus să remită cu titlu de împrumut o sumă de bani lui Secundus. Creanţa
este dobândită de mine nu de Primus, reprezentantul meu. Sau voind să iau cu împrumut o sumă de
bani de la Secundus, însărcinez pe Primus, reprezentantul meu, să se împrumute şi deci să primească
banii. Eu sunt cel care devine debitor iar nu Primus.
În cazul lui mutuum avem deci o reprezentare perfectă activă şi pasivă. Explicaţia rezidă în faptul că
mutuum se realiza printr-o tradiţiune. Or se admisese în dreptul clasic că tradiţiunea poate fi făcută şi
prin alt pater familias, consecinţă a noilor idei în materie de posesiune.
b).în cazul plăţii lucrului nedatorat.
Reprezentantul meu face o plată potrivit însărcinării pe care i-am dat-o, plată pe care greşit am
crezut că trebuie să o fac. → eu, nu reprezentantul meu, voi avea acţiunea în repetire, acţiunea pentru
a cere să mi se restituie ceea ce am plătit.
De asemenea, dacă eu însărcinez pe reprezentantul meu de a primi o plată pentru un lucru
nedatorat, eu sunt cel care devin debitor, nu reprezentantul meu.
Principiul nulităţii stipulaţiei pentru altul (nimeni nu poate stipula pentru altul - Ulpian
D.45.1.38.17):
Stipulaţia pentru altul este stipulaţia în interesul altuia. Iată un ex. Primus vinde casa sa lui
Secundus şi se înţelege printr-o stipulaţie cu Secundus ca acesta să plătească preţul casei unei alte
persoane Tertius.
Actul acesta este nul în ce priveşte pe stipulant, pe Primus, deoarece pentru a avea un drept trebuie
să ai un interes pecuniar. Or Primus n-are acest interes deoarece n-a stipulat pentru el ci pentru altul.
Actul e nul şi faţă de Tertius deoarece el n-a participat la act.
Romanii exprimau nevalabilitatea prin regula “nemo alteri stipulari potest” (nimeni nu poate stipula
pentru altul). Regula acesta deşi este formulată numai pentru stipulaţie, priveşte toate contractele.
Însă încă în epoca veche s-a ajuns în mod indirect ca astfel de contracte să-şi producă efectele.
Într-adevăr după ce avea loc stipulaţia în favoarea terţului, stipulantul încheia cu aceeaşi persoană un
contract verbal prin care promitentul se obliga să dea o sumă de bani pentru cazul când primul contract
n-ar fi fost executat. Acest contract se numea stipulatio poenae, adică stipulaţia unei despăgubiri.
Desigur că primul contract rămâne tot aşa de nul ca şi mai înainte. Numai că promitentul îl va
executa căci altfel va trebui să plătească suma de bani prevăzută în al doilea contract. Or această
sumă, prin ipoteză, e mai mare decât valoarea obiectului primului contract.
Principiul nulităţii promisiunii pentru altul (nimeni nu poate promite fapta altuia - Ulpian
D.45.1.38.pr. puţin diferit):
Promisiunea pentru altul este promisiunea pentru faptul altuia. Să luăm şi de data aceasta un
exemplu: Primus promite lui Secundus că Tertius îi va preda un sclav.
Nici acest contract nu este valabil căci nu poate fi obligat nici promitentul nici Tertius. Promitentul
pentru că n-a promis propriul său fapt iar Tertius pentru că nu a promis nimic.
Însă şi aici pe cale ocolită s-a ajuns ca contractul să fie executat. În loc ca promitentul să promită
faptul lui Tertius, el va promite propriul său fapt şi anume că va face în aşa fel ca Tertius să facă un
anumit lucru.
În exemplul nostru ca spune: “promit că voi face în aşa fel ca Tertius să predea pe sclavul Stichus”.
De data aceasta Primus promite propriul său fapt şi contractul este valabil.

40 DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR


EFECTELE OBLIGAŢIILOR: EXECUTAREA OBLIGAŢIILOR
Dreptul clasic considera nevalabilă promisiunea pentru altul. Ulpian spune: “nimeni însă nu se
obligă promiţând faptul altuia”. Principiul de mai sus nu se aplică decât contractului verbal.
II.CEL CARE SE OBLIGĂ ESTE O PERSOANĂ ALIENI IURIS SAU UN SCLAV:
Trebuie să facem distincţie după cum ne situăm pe teren contractual sau pe teren delictual.
I.în materie contractuală:
În dreptul clasic fiul de familie se poate obliga natural, se poate obliga şi civil întocmai ca un pater
familias numai că creditorul nu poate să-l urmărească decât dacă are bunuri personale, adică în cazul
unui peculium castrense. Sclavul se poate obliga numai natural.
II.în materie delictuală:
Pe teren delictual, atât sclavul cât şi fiul de familie se obligă conform dreptului civil. Însă delincventul
nu avea cu ce să repare paguba, nu avea patrimoniu, nu avea bunuri. El trebuia totdeauna să
răspundă cu persoana fizică, cu corpul lui. Pe de altă parte delincventul se găsea sub puterea altuia.
De aceea încă din cele mai vechi timpuri, dacă un sclav sau un alieni iuris comitea un delict contra
unei persoane străine familiei căreia aparţinea, lua naştere răspunderea delincventului, în condiţii mai
speciale dat fiind situaţia în care se găsea acesta faţă de şeful de familie.
Modul cum practic se realizează această răspundere cunoaşte două faze: sistemul noxalităţii şi
sistemul acţiunilor noxale.
Faza I - SISTEMUL NOXALITĂŢII:
Sistemul noxalităţii este caracterizat prin părăsirea delincventului de către pater familias, delincvent
care poate astfel să fie luat de victimă şi supus răzbunării sale. Această părăsire se numeşte noxae
deditio (părăsirea delincventului) - abandonul noxal.
Prin urmare stăpânul nu era obligat să predea pe delincvent, era suficient să permită ca vinovatul să
fie luat de victimă.
Însă dacă voia, stăpânul putea să plătească o sumă de bani, potrivit înţelegerii cu victima sau fixată
mai târziu de lege, şi să sustragă astfel pe vinovat răspunderii victimei.
În acest sens se pot invoca numeroase texte. Un text spune: “este liber cel care are sub puterea sa
pe altul să nu se judece, dacă lasă pe acea persoană neapărată” (Gaius). Prin urmare pater familias
poate părăsi pe delincvent. Sau un alt text: “fapta sclavului nu trebuie să procure altă pagubă
stăpânului decât că este lipsit de el” (Paulus). Prin urmare delictul comis de cel care se găseşte sub
puterea altuia nu cauzează acestuia altă pagubă decât aceea de a pierde pe delincvent.
Faza II - SISTEMUL ACŢIUNILOR NOXALE:
Prin urmare în sistemul noxalităţii nu există nici o obligaţie din partea stăpânului. Cu timpul însă s-a
observat că stăpânul nu are nici un mijloc ca să apere pe învinuit. El nu putea decât să ofere plata
pagubei. N-avea nici o posibilitate pentru a-şi apăra lucrul şi în acelaşi timp să evite plata pagubei,
dovedind netemeinicia pretenţiilor victimei. Pentru acesta s-au creat acţiunile noxale.
Acţiunea noxală nu este constant reprezentată ca mijlocul prin care stăpânul întreprinde apărarea
autorului infracţiunii şi sub acest raport este frecvent opusă sistemului noxalităţii.
Se dă deci contra stăpânului o acţiune pe care victima e obligată s-o intenteze pentru a şti dacă
stăpânul îşi apără sau nu lucrul său.
Acţiunile noxale fiind date în interesul lui pater sau dominus (stăpân), acesta dacă vrea poate să se
judece, dacă nu vrea să se judece nu e supus consecinţelor la care este expus, cum am văzut la
materia procedurii, pârâtul în procesele obişnuite → refuzul de a apăra pe delincvent n-avea altă
consecinţă decât aplicarea abandonului noxal.
Condiţii de exercitare ale acţiunilor noxale:
Condiţiile de exercitare ale acţiunilor noxale au fost precizate în epoca clasică, aceste condiţii fiind
în număr de patru:
1).să fie vorba de săvârşirea unui delict privat: în cazul unui delict public nu putea exista acţiune
noxală → într-adevăr suma de bani care făcea obiectul acţiunii noxale era răscumpărarea răzbunării şi
în această materie nu era admisă răscumpărarea → faptele păgubitoare ale animalelor au fost
asimilate delictelor private.
2).acest delict să fie comis de un alieni iuris: într-adevăr în mod normal răspunderea pentru un delict
o are delincventul → şi aici răspunderea apasă asupra celui care a comis delictul → dacă totuşi pater
familias e ţinut să plătească o sumă de bani aceasta se datorează faptului că delincventul fiind alieni
iuris nu are bunuri, nu are cu ce plăti, iar pater familias a acceptat să se judece. Fiul trebuie predat
printr-o mancipaţiune (ştim că la origine pater familias nu trebuia să predea pe delincvent, ci numai să-l
părăsească, să nu se opună la luarea de către victimă). Este interesant de observat că pater familias
poate să predea chiar cadavrul fiului sau sclavului deoarece, potrivit cu vechile idei religioase dreptul
de răzbunare se pate exercita chiar asupra cadavrului delincventului prin faptul că poate fi mutilat sau
să nu fie îngropat conform riturilor. Dacă era vorba de un animal, pater familias nu putea preda
cadavrul animalului pentru că dreptul de răzbunare nu se poate exercita asupra cadavrului unui animal.
3).delincventul să se găsească sub puterea lui pater familias contra căruia se intentează acţiunea
noxală în momentul lui litis contestatio: prin urmare nu are importanţă faptul că delictul a avut loc pe
când alieni iuris se găsea sub altă putere → într-adevăr pater are dreptul de a alege între a plăti o
sumă de bani sau de a părăsi, mai târziu a preda, pe delincvent → acest drept de alegere nu s-ar
putea exercita dacă nu ar avea pe delincvent sub puterea sa → prin urmare în această materie este

DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 41


EFECTELE OBLIGAŢIILOR. EXECUTAREA OBLIGAŢIILOR
principiul că dreptul născut dintr-un delict urmează pe delincvent în diferitele situaţii prin care trece –
această regulă este exprimată prin adagiul latin “noxa caput sequitur” (delictul urmează pe individ) şi
este bazată pe răspunderea proprie a delincventului nu pe răspunderea lui pater.
4).victima să nu-l fi avut mai înainte pe delincvent sub puterea sa: într-adevăr se presupune că în
acest caz a pedepsit pe delincvent exercitându-şi dreptul de răzbunare asupra lui. Exemplu: Primus,
sclavul lui Secundus, a furat de la Tertius. După furt Tertius cumpără pe sclav de la Secundus. Apoi
sclavul este vândut de Tertius lui Quartus. Tertius nu va putea să intenteze acţiunea noxală contra lui
Quartus.
E bine să subliniem faptul că pater familias sau dominus nu este obligat prin fapta fiului sau
sclavului. În realitate fiul sau sclavul sunt cei care se obligă prin delictele lor.
Principiul răspunderii proprii a delincventului şi a nerăspunderii lui pater sau dominus ne dă cheia
pentru a înţelege diferitele soluţii pe care le întâlnim în această materie, în care se aplică principiul
noxa caput sequitur.
a).numai astfel putem înţelege cum acţiunea noxală e dată nu contra lui pater care-l are pe
delincvent sub puterea sa în momentul comiterii delictului, ci contra aceluia care-l are pe delincvent sub
puterea sa în momentul lui litis contestatio.
b).numai astfel putem înţelege pentru ce acţiunea noxală se stinge dacă sclavul a murit înainte de
litis contestatio → răspunderea pentru delict a dispărut prin moartea delincventului.
c).numai astfel putem înţelege de ce, când sclavul este dezrobit după comiterea unui delict, se dă
acţiunea directă contra lui, şi nu aceiaşi acţiune cu titlu noxal contra stăpânului → acţiunea care
sancţionează delictul îşi pierde caracterul noxal.
d).numai astfel putem înţelege de ce, când un liber devine sclav după comiterea unui delict, se dă
totuşi acţiunea noxală contra stăpânului.
Toate aceste soluţii nu se pot explica decât prin aceea că sclavul sau fiul de familie este
răspunzător prin delictele lor. Pater familias (şeful de familie) sau dominus (stăpânul) nu este
răspunzător.
Acest principiu al nerăspunderii lui pater duce la consecinţe ciudate în cazul când faptul e comis de
un animal → fapta animalului nu constituie un delict, ci o pagubă specială asimilată delictului, pagubă
care poartă numele de pauperies. Acest fapt era sancţionat printr-o actio de pauperie, acţiune noxală,
dată contra stăpânului → stăpânul nefiind răspunzător pentru fapta animalului, răspunde numai din
cauză că animalul îi aparţine → adevărata răspundere o poartă chiar animalul şi dovadă e faptul că
stăpânul nu trebuie să plătească ceva dacă animalul moarte înainte de litis contestatio (Ulpian: “dacă
animalul ar deceda înainte de litis contestatio acţiunea va fi stinsă”).
4.6. LOCUL EXECUTĂRII OBLIGAŢIEI.
Dacă părţile au prevăzut în contract locul executării, executarea obligaţiei se va face în locul
prevăzut. Dacă nu s-a prevăzut în contract locul de executare obligaţia va fi executată în locul unde
acţiunea creditorului poate fi intentată potrivit principiilor de competenţă. Problema locului de executare
capătă o importanţă deosebită pe măsura creşterii statului roman. În principiu tribunalul competent era
acela în raza căruia se găsea domiciliul pârâtului.
Cu aceste observaţii sumare am terminat tot ceea ce aveam să vă spun cu privire la efectul normal
al obligaţiei, adică cu privire la dreptul creditorului de acere să fie executată.
4.7. REZUMAT.
Obligaţia, în sensul de drept personal sau de creanţă, are două efecte, un efect normal şi un efect
accidental. Efectul normal al obligaţiei constă în dreptul creditorului de a cere să fie executată iar
efectul accidental constă în dreptul creditorului de a obţine daune-interese (despăgubiri) atunci când
obligaţia nu este executată sau este executată cu întârziere.
Din punct de vedere al executării obligaţiei trebuie avute în vedere patru chestiuni, anume modul de
executare al obligaţiei, obiectul executării obligaţiei, persoanele între care intervine executarea
obligaţiei şi locul unde trebuie executată obligaţia.
Obligaţia este executată potrivit principiilor din procedura civilă; creditorul obţine o sentinţă de
condamnare contra debitorului iar sentinţa este apoi executată. Există însă o categorie de obligaţii,
obligaţiile naturale, care, după cum ştim, nu sunt sancţionate printr-o acţiune.
Există 5 tipuri de acţiuni adiecticiae qualitatis, anume actio quod iussu, actio exercitoria, actio
institoria, actio de peculio et de in rem verso şi actio tributoria.
4.8. TEST DE EVALUARE.
1. care sunt aplicaţiile principiului “res inter alios acta aliis neque nocere neque prodesse potest”?
2. care sunt cele cinci acţiuni adiecticiae qualitatis?
3. care sunt condiţiile de exercitare ale acţiunilor noxale?

42 DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR


– Unitatea de învăţare 5 –
EFECTELE OBLIGAŢIILOR: NEEXECUTAREA OBLIGAŢIILOR
5.1.Introducere...................................................................................................................................... 43
5.2.Competenţe.................................................................................................................................... 43
5.3.Efectul accidental al obligaţiilor................................................................................................. 43
5.4.Cazurile în care neexecutarea obligaţiei atrage plata despăgubirilor............................ 43
5.5.Daunele-interese........................................................................................................................... 45
5.6.Rezumat………………………………………………………............................................................... 45
5.7.Test de evaluare……………………............................................................................................... 46
5.1. INTRODUCERE.
Această unitate de învăţare urmăreşte familiarizarea studenţilor cu aspectele teoretice şi practice
ale efectelor obligaţiilor, respectiv neexecutarea obligaţiilor. Astfel, studenţii vor fi introduşi atât în
studiul efectului accidental al obligaţiilor, cât şi în cel al cazurilor în care neexecutarea obligaţiei atrage
plata daunelor. De asemenea cursanţii vor fi familiarizaţi cu aspectele teoretice şi practice ale daunelor-
interese.
5.2. COMPETENŢE.
 să explice terminologia juridică latină, creaţie a romanilor, să identifice sensurile proprii
fiecărei categorii şi fiecărui concept juridic, să stăpânească principiile fundamentale şi
regulile de drept;
 dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a delimita elementele specifice fiecărei noţiuni
prezentate în această unitate de învăţare, cât şi de a decela raportul dintre acestea;
 să explice şi să interpreteze regimul juridic al neexecutării obligaţiilor.
5.3. EFECTUL ACCIDENTAL AL OBLIGAŢIILOR.
Efectul accidental al obligaţiilor constă în dreptul creditorului de a obţine daune-interese
(despăgubiri) atunci când obligaţia nu este executată sau este executată cu întârziere.
Daunele-interese sunt judecătoreşti sau convenţionale. Nu totdeauna însă neexecutarea obligaţiei
atrage după sine plata despăgubirilor. Trebuie deci să cercetăm:
– cazuri în care neexecutarea obligaţiei atrage plata daunelor;
– daunele-interese: – judecătoreşti;
– convenţionale.
5.4. CAZURILE ÎN CARE NEEXECUTAREA OBLIGAŢIEI ATRAGE PLATA
DESPĂGUBIRILOR.
Problema despăgubirii pentru neexecutarea obligaţiei nu se pune când e vorba de un lucru de gen,
ci numai când obligaţia are de obiect un corp cert.
În primul caz lucrul nu poate pieri şi deci debitorul rămâne totdeauna obligat a se executa deoarece
e vorba de un lucru de gen, un lucru care face parte dintr-un grup (genus). Dacă de ex. Titius s-a
obligat să dea un sclav oarecare, pieirea lucrului nu se poate pune deoarece ar trebui să presupunem
că toţi sclavii au pierit la un moment dat ceea ce e evident absurd.
În al doilea caz poate să existe imposibilitatea de executare deoarece e vorba de un corp cert, adică
de un lucru individual determinat, de ex. un anumit sclav, sclavul Stichus. Prin urmare trebuie să
plătească despăgubiri. Dar nu orice debitor, ci numai acela care e vinovat.
Relativ la vina debitorului unui corp cert trebuie să examinăm şase cazuri:
– mora;
– culpa;
– dolul;
– cazul fortuit;
– forţa majoră;
– custodia.

1.MORA (întârzierea).
Mora este o întârziere care loc din vina debitorului sau a creditorului. Ea este deci de două feluri:
–mora debitoris;
–mora creditoris.
Mora debitoris (întârzierea debitorului):
Mora debitoris este întârzierea debitorului care nu-şi plăteşte datoria, deşi aceasta a ajuns la
scadenţă, adică este exigibilă, şi debitorul a fost somat de creditor pentru a plăti.
Pentru ca debitorul să fie răspunzător trebuie pus în întârziere.

DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 43


EFECTELE OBLIGAŢIILOR: NEEXECUTAREA OBLIGAŢIILOR
Condiţiile punerii în întârziere:
Punerea în întârziere a debitorului necesită două condiţii:
– întârziere vinovată (cessatio fraudulosa): debitorul, din vina lui, nu plăteşte la scadenţă; dacă
întârzierea debitorului nu este datorată lui, ci unor împrejurări independente, debitorul nu va fi
pus în întârziere;
– o somaţie de a plăti pe care creditorul o face debitorului (interpellatio): somaţia nu trebuie să aibă
loc când cineva este debitor în urma unui delict, în special în urma unui furt.
Romanii spuneau: “fur semper moram facere videtur” (hoţul se consideră totdeauna pus în
întârziere).
Efecte:
Efectul principal al punerii în întârziere a debitorului constă în trecerea riscurilor asupra debitorului,
efect care se exprimă prin termenii “perpetuarea obligaţiei debitorului”. Cu alte cuvinte dacă sclavul
care a făcut obiectul obligaţiei a murit, deşi fără vina debitorului, după punerea lui în întârziere,
debitorul va trebui totuşi să plătească valoarea sclavului.
Mora creditoris (întârzierea creditorului):
Mora creditoris este întârzierea care are loc din vina creditorului care refuză să primească la
scadenţă (termen) plata.
Efecte:
Din momentul refuzului creditorului, debitorul nu mai e ţinut să păstreze lucrul pe care trebuia să-l
predea. În vechiul drept debitorul putea să lase lucrul în stradă, de ex. nişte butoaie. Mora creditoris
mai are efect să desfiinţeze efectele punerii în întârziere a debitorului.
2.CULPA.
Prin culpă se înţelege orice neglijenţă sau neîndemânare pe care un bun administrator nu ar fi
comis-o.
Culpa e de două feluri: – culpa delictuală;
– culpa contractuală.
Culpa delictuală sau aquiliană este vina aceluia care prin activitatea sa nechibzuită a vătămat lucrul
altuia. Această vină era pedepsită de legea Aquilia → se ţinea seama de o greşeală cât de mică. Însă
deoarece între părţi nu există un raport contractual, nici una nu e ţinută să facă ceva faţă de alta şi deci
nu răspunde de omisiunile sale. Răspunderea pentru omisiuni a fost realizată în materie contractuală.
Culpa contractuală este vina celui obligat printr-un contract, adică vina debitorului unui corp cert.
Această vină este un act sau o abţinere făcută fără intenţie şi care a dus la pierderea lucrului datorat.
Numai în epoca clasică şi numai în obligaţiile de bună credinţă s-a admis că debitorul va răspunde nu
numai pentru actele sale dar şi pentru că s-a abţinut de a face ceea ce trebuia să facă, de ex. nu numai
pentru că a ucis pe sclavul Stichus pe care-l promisese, dar şi pentru că acesta îmbolnăvindu-se nu i-a
dat îngrijirile necesare şi sclavul a murit.
EPOCA POSTCLASICĂ:
În dreptul lui Iustinian noţiunea de culpă este mult deosebită faţă de noţiunea de culpă a dreptului
clasic. Iustinian distinge două feluri de culpe:
– culpa lata;
– culpa levis: – culpa levis in abstracto;
– culpa levis in concreto.
Culpa lata este vina grosolană, este culpa pe care n-ar comite-o cel mai neîndemânatic
administrator.
Culpa levis este vina uşoară.
Uneori ea este apreciată în mod abstract şi comentatorii au denumit-o culpa levis in abstracto. Ea
se apreciază comparându-se activitatea debitorului cu cea a unui pater familias. Dreptul clasic nu
cunoştea, în această terminologie, decât culpa levis in abstracto.
Alteori culpa levis este apreciată în mod concret comparându-se activitatea debitorului cu modul
cum îşi administrează propriile bunuri, este aşa numita culpa levis in concreto.
3.CULPA ŞI DOLUL.
Culpa, oricare ar fi, se deosebeşte de dol prin faptul că dolul este o vină intenţionată, un act sau o
abţinere cu voinţă în timp ce la culpă nu găsim elementul intenţional.
Răspunderea debitorului este stabilită în baza criteriului utilităţii: în contractele unde nu are vreun
interes (ex. depozit, mandat) răspunde numai pentru dol, în contractele unde are interes (ex. fiducie,
comodat) răspunde atât pentru dol cât şi pentru culpă.

4.CAZUL FORTUIT.
Cazul fortuit este faptul care a avut loc fără vina debitorului, acesta luând măsurile obişnuite pentru
a evita un astfel de fapt, de ex. furtul unui sclav fără vina debitorului.
5.FORŢA MAJORĂ.
Forţa majoră este faptul căruia nu i-ar putea să reziste cel mai diligent om, de ex. un cutremur de
pământ.

44 DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR


EFECTELE OBLIGAŢIILOR: NEEXECUTAREA OBLIGAŢIILOR
COMPARAŢIE ÎNTRE CAZUL FORTUIT ŞI FORŢA MAJORĂ:
Asemănări:
– în ambele cazuri e vorba de un fapt care are loc fără vina debitorului;
– în ambele cazuri executarea obligaţiei a devenit imposibilă fără vina debitorului şi el este eliberat,
situaţie pe care comentatorii o exprimă prin adagiul “res perit creditori” (lucrul piere pentru
creditor).
Deosebiri:
– în cazul fortuit faptul ar fi putut fi evitat prin precauţii mai mari, care depăşesc măsurile obişnuite
pentru a evita un asemenea fapt; la forţa majoră faptul nu ar fi putut fi evitat oricâte măsuri s-ar fi
luat, căci el nu poate fi înlăturat prin voinţa omului.

6.CUSTODIA.
Unii debitori fie de plin drept (ex. comodatarul), fie în baza unei convenţii exprese, sunt ţinuţi de
ceea ce se cheamă custodia. În sens comun custodia înseamnă pază. În materia noastră custodia
este termenul prin care romanii înţelegeau răspunderea obiectivă a debitorului (formă specializată de
răspundere), adică debitorul era răspunzător fie că avea vreo vină sau nu în pierirea obiectului care
trebuia să fie predat. Debitorul era ţinut prin urmare şi de cazul fortuit. El nu răspundea însă de forţa
majoră.
Prin urmare toate aceste cazuri se pot grupa în jurul ideii de vinovăţie:
– vină neintenţionată (culpa şi mora);
– vină intenţionată (dol);
– lipsă de vină (caz fortuit şi forţa majoră);
– nu se ţine seama dacă este sau nu vină (custodia).
5.5. DAUNELE-INTERESE.
Partea care nu execută obligaţia sa şi nu se găsea în nici una din situaţiile care să o scutească de
răspundere trebuia să plătească despăgubiri.
Atunci când o obligaţie avea ca obiect un lucru oarecare (ex. un sclav) sau o lucrare (ex. facerea
unei statui) sau e vorba de o obligaţie delictuală, trebuia să aibă loc o evaluare în bani pentru ca
judecătorul să poată condamna pe pârât la o sumă de bani potrivit principiului condamnării pecuniare.
Această evaluare era făcută fie de judecător, fie de părţi.
Daunele-interese sunt de două categorii, după cum sunt fixate fie de judecător, fie de părţi: daune-
interese judecătoreşti şi daune-interese convenţionale.
Daune-interese judecătoreşti.
Judecătorul pentru a evalua paguba suferită de reclamant ţinea seama de anumite reguli dintre care
principala este aceea după care judecătorul trebuia să ţină seama nu numai de paguba reală suferită
de reclamant, adică sărăcirea patrimoniului creditorului, ci şi de câştigul de care a fost privat, situaţii pe
care romanii le desemnau prin expresiile corespunzătoare “damnum” (pagubă) şi “lucrum” (câştig) şi
pentru care modernii întrebuinţează expresiile “damnum emergens” (paguba care se arată) şi “lucrum
cessans” (câştig care lipseşte).
Exemplu de damnum: cineva ucide pe sclavul altuia. Exemplu de lucrum: cineva ucide pe sclavul
altuia care fusese instituit moştenitor.
Daune-interese convenţionale (stipulatio poenae)
Chiar părţile puteau face această evaluare graţie lui stipulatio poenae. Stipulatio poenae este o
stipulaţie obişnuită care are ca obiect o poena, adică o despăgubire în bani pentru cazul când stipulaţia
principală nu este executată.
Ex. “Făgăduieşti să-mi dai pe Pamphil? Dacă nu mi-l vei da făgăduieşti să dai 100?” Graţie acestei
stipulatio poenae despăgubirile sunt fixate de dinainte, nu mai e nevoie ca reclamantul să dovedească
în ce măsură a fost păgubit.
În afară de această funcţie, stipulatio poenae mai serveşte şi în alt scop: în cazul unei stipulaţii
pentru altul, graţie acestei stipulatio poenae promitentul executa contractul principal deşi acesta era
nul.
În unele acţiuni, ca de ex. acţiunile arbitrarii, evaluarea este făcută de una din părţi şi anume de
reclamant care însă prestează jurământ că face evaluarea cu bună credinţă.
5.6. REZUMAT.
Efectul accidental al obligaţiilor constă în dreptul creditorului de a obţine daune-interese
(despăgubiri) atunci când obligaţia nu este executată sau este executată cu întârziere. Daunele-
interese sunt judecătoreşti sau convenţionale. Nu totdeauna însă neexecutarea obligaţiei atrage după
sine plata despăgubirilor.
Cazurile în care neexecutarea obligaţiei atrage după sine plata despăgubirilor sunt mora
(întârzierea, care poate fi atât a debitorului cât şi a creditorului), culpa, dolul, cazul fortuit, forţa majoră
şi custodia.

DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 45


EFECTELE OBLIGAŢIILOR: NEEXECUTAREA OBLIGAŢIILOR
Partea care nu execută obligaţia sa şi nu se găsea în nici una din situaţiile care să o scutească de
răspundere trebuia să plătească despăgubiri. Atunci când o obligaţie avea ca obiect un lucru oarecare
sau o lucrare sau e vorba de o obligaţie delictuală, trebuia să aibă loc o evaluare în bani pentru ca
judecătorul să poată condamna pe pârât la o sumă de bani potrivit principiului condamnării pecuniare.
Această evaluare era făcută fie de judecător, fie de părţi.
5.7. TEST DE EVALUARE.
1. care sunt cazurile în care neexecutarea obligaţiei atrage plata despăgubirilor?
2. care sunt condiţiile punerii în întârziere?
3. care sunt deosebirile dintre cazul fortuit şi forţa majoră?

46 DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR


– Unitatea de învăţare 6 –
MODURILE VOLUNTARE DE STINGERE A OBLIGAŢIILOR. MODURILE
NEVOLUNTARE DE STINGERE A OBLIGAŢIILOR
6.1.Introducere...................................................................................................................................... 47
6.2.Competenţe.................................................................................................................................... 47
6.3.Modurile voluntare de stingere a obligaţiilor......................................................................... 47
6.4.Modurile nevoluntare de stingere a obligaţiilor..................................................................... 52
6.5.Rezumat………………………………………………………............................................................... 54
6.6.Test de evaluare……………………............................................................................................... 54
6.1. INTRODUCERE.
Această unitate de învăţare urmăreşte familiarizarea studenţilor cu aspectele teoretice şi practice
ale modurilor de stingere a obligaţiilor. Astfel, studenţii vor fi introduşi în studiul fundamentelor
modurilor voluntare de stingere a obligaţiilor. De asemenea cursanţii vor fi familiarizaţi şi cu aspectele
teoretice şi practice ale modurilor nevoluntare de stingere a obligaţiilor.
6.2. COMPETENŢE.
 să explice terminologia juridică latină, creaţie a romanilor, să identifice sensurile proprii
fiecărei categorii şi fiecărui concept juridic, să stăpânească principiile fundamentale şi
regulile de drept;
 dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a delimita elementele specifice fiecărei noţiuni
prezentate în această unitate de învăţare, cât şi de a decela raportul dintre acestea;
 să explice şi să interpreteze regimul juridic al stingerii obligaţiilor.
6.3. MODURILE VOLUNTARE DE STINGERE A OBLIGAŢIILOR.
1.PLATA (solutio).
Prin plată se înţelege îndeplinirea prestaţiei care făcea obiectul obligaţiei, adică transmiterea
proprietăţii unui lucru, îndeplinirea lucrării la care ne-am obligat, etc. (Ulpian: “se admite că trebuie să
înţelegem prin plată orice satisfacţie, spunem că acela plăteşte care a făcut ceea ce a promis”).
Dacă este vorba de transmiterea proprietăţii unui lucru debitorul recurge la mancipaţiune sau la in
iure cessio pentru res mancipi şi la traditio pentru res nec mancipi. Intenţia părţilor va arăta dacă este
vorba de o plată sau de un alt act juridic.
Condiţiile de valabilitate ale plăţii:
Aceste condiţii sunt de trei feluri:
– condiţii privind persoanele care pot face o plată.
– condiţii privind persoanele care pot primi o plată.
– condiţii privind obiectul plăţii.
1.Persoanele care pot face o plată:
Nu numai debitorul, dar oricine poate plăti pentru debitor, chiar contrar voinţei acestuia (Marcianus:
dacă cineva ar plăti pentru mine creditorului meu, deşi eu neştiind, eu dobândesc acţiune pentru a cere
restituirea gajului).
Când e vorba de transmiterea unui lucru se cere ca cel care plăteşte (solvens) să fie proprietar al
lucrului şi să fie capabil de a înstrăina.
2.Persoanele cărora poate fi făcută plata:
Plata poate fi făcută sau creditorului sau împuternicitului (reprezentantului) acestuia:
– plata făcută creditorului: creditorul trebuie să fie capabil a primi plata (ex. plata făcută unui pupil,
adică cel pus sub tutelă, fără auctoritas tutoris, nu era valabilă, astfel că debitorul putea fi
constrâns de creditor să plătească a doua oară).
– plata făcută împuternicitului creditorului: împuterniciţii creditorului puteau fi legali (tutore sau
curator) sau convenţionali (mandatar). Plata făcută unui terţ fără mandat, în principiu, nu e
liberatoare.
3.Obiectul plăţii:
Obiectul plăţii trebuie să fie chiar obiectul obligaţiei → creditorul nu poate fi silit de debitor să
primească altceva (Paul: nu se poate plăti creditorului, fără voia lui, un lucru în locul altuia).
Plata, în principiu, trebuie să fie integrală → debitorul nu poate plăti numai o parte din datorie, dacă
creditorul nu consimte, căci a oferi creditorului o plată parţială înseamnă a-i plăti altceva decât ceea ce
i se datorează.
Locul executării:
– este stabilit prin contract sau rezultă din natura obligaţiei.
– dacă nu există elemente necesare pentru determinarea locului executării, debitorul poate face
plata oriunde → debitorul poate face plata la domiciliul său.

DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 47


MODURILE VOLUNTARE ŞI CELE NEVOLUNTARE DE STINGERE A OBLIGAŢIILOR
– dacă obiectul obligaţiei constă într-un lucru individual determinat, creditorul trebuie să se
înfăţişeze la domiciliul debitorului pentru a pretinde executarea obligaţiei → practică consacrată
prin expresia datorie querabilă (cazul în care plata se face la domiciliul debitorului).
Transformările plăţii:
În vechiul drept roman plata nu avea ca efect stingerea obligaţiei, deoarece, potrivit principiului de
simetrie, o obligaţie nu se stinge decât printr-un act formal simetric celui prin care fusese creat, un act
de aceeaşi natură însă în sens invers.
Acest acte formale erau trei:
– solutio per aes et libram (plata prin arama şi balanţă) → pentru obligaţiile născute per aes et
libram.
– acceptilatio (acceptare simbolică a unei plăţi) verbală → pentru obligaţiile născute prin stipulatio.
– acceptilatio (acceptare simbolică a unei plăţi) literală → pentru obligaţiile născute dintr-un
contract în formă scrisă (litteris).
Prin urmare, chiar dacă debitorul plătise, datoria continua să subziste dacă nu se recursese la una
din formele solemne.
Invers, chiar dacă plata nu avusese loc, obligaţia se stingea dacă formele solemne fuseseră
îndeplinite.
O precizare trebuie făcută pentru plata prin aramă şi balanţă. Atâta timp cât arama se cântărea,
însăşi formele solemne implicau plata efectivă; atunci când arama n-a mai fost cântărită, ci numărată
numai, se putea ca plata să nu aibă loc în realitate, ca în cazul acceptilaţiunii.
Pe la sfârşitul republicii, plata a devenit prin ea însăşi liberatorie, fără să mai fie nevoie de formele
solemne. Punctul de plecare al acestei evoluţii pare să fi fost obligaţia născută din mutuum. De data
aceasta, chiar potrivit principiului de simetrie, obligaţia născută din mutuum trebuia să se stingă prin
plată, căci mutuum necesita transmiterea proprietăţii lucrului împrumutat. Ca atare debitorul se libera
printr-un transferul proprietăţii unui lucru de acelaşi fel, calitate şi cantitate ca şi lucrul împrumutat.
Transferul proprietăţii avea loc prin traditio în ambele cazuri. Deci tradiţiunii făcute de creditor
corespundea o tradiţiune făcută de debitor. De aici plata a fost extinsă la contractele de bună credinţă,
căci este conform bunei credinţe a executa ceea ce ai promis, apoi la contractele de drept strict.
Această evoluţie se explică prin faptul că formele solemne erau o piedică pentru comercianţi într-o
perioadă când comerţul ajunsese la o mare dezvoltare, interesele acestora fiind contrare menţinerii
formelor solemne. Iar astfel plata a devenit mod de stingere a obligaţiilor.

2.DAREA ÎN PLATĂ (datio in solutum).


Darea în plată constă în faptul că debitorul, cu consimţământul creditorului, se liberează dându-i un
alt lucru decât cel datorat (ex. un imobil în locul unei sume de bani).
Este numită şi datio in solutum voluntaria, numită astfel pentru a o deosebi de datio in solutum
necessaria care apare în mod excepţional în timpul lui Iustinian şi care, cum arată numele, este lipsită
de consimţământul creditorului.
Darea în plată a fost unul din mijloacele prin care creditorii au pus stăpânire pe pământul debitorilor
→ darea în plată este un mod de stingere a obligaţiilor creat în interesul creditorilor, care deposedau
astfel micii proprietari de pământurile lor → bogaţii dădeau ţăranilor împrumuturi băneşti cu dobânzi
mari iar la scadenţă, debitorii neputând plăti, creditorii acceptau sa primească în schimbul banilor o
suprafaţă de pământ.
În dreptul clasic s-a discutat dacă darea în plată stinge obligaţia de plin drept (opinie susţinută de
sabinieni) sau pe cale de excepţie (opinie susţinută de proculieni), întrucât nu s-au respectat toate
condiţiile pe care le reclama plata ca mod de stingere a obligaţiilor. Iustinian a adoptat soluţia
sabinienilor.
Însă sub Iustinian, creditorul e obligat să primească pământ în locul banilor din cauză că moneda
devenise rară iar pământurile nu mai erau la preţ deoarece, datorită crizei modului de producţie
sclavagist, mulţi îşi părăseau pământurile neavând cu ce să le lucreze.
3.NOVAŢIUNEA.
Novaţiunea este modul de stingere al obligaţiilor care constă în înlocuirea unei vechi obligaţii cu alta
nouă, înlocuire care are loc printr-un contract, stipulatio sau chiar contract litteris → prin urmare rezultă
din definiţie că novaţiunea nu este un act juridic special, ci efectul unui contract, de obicei efectul unei
stipulaţii novatorii.
Novaţiunea se mai numeşte şi novaţiune voluntară sau contractuală atunci când e pusă în opoziţie
cu ceea ce vom vedea că înseamnă novaţiunea necesară.
ORIGINEA NOVAŢIUNII:
Ceea ce este esenţial pentru instituţia novaţiunii e faptul că obligaţia veche se stinge, în locul ei este
creată o altă obligaţie care este totdeauna formală la origine, de drept strict, şi care are acelaşi obiect
ca cea precedentă. Se poate deci spune că în realitate nu avem de-a face decât cu o agravare a vechii
obligaţii. Într-adevăr novaţiunea realizându-se prin stipulaţie nu face decât să transforme o obligaţie,
oricare ar caracterul ei anterior (civilă, naturală, de bună credinţă) într-o obligaţie de drept strict (ne
referim în ceea ce priveşte noua obligaţie la epoca veche, când a apărut novaţiunea).

48 DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR


MODURILE VOLUNTARE ŞI CELE NEVOLUNTARE DE STINGERE A OBLIGAŢIILOR
Obligaţia de drept strict este mult mai gravă, apasă mai greu asupra debitorului decât obligaţia
naturală şi chiar obligaţia de bună credinţă → în cazul unei obligaţii de drept strict nu se ţine seamă de
intenţia reală a părţilor sau de scopul pe care l-au urmărit → nu se are în vedere decât termenii
întrebuinţaţi. Prin aceasta se deosebeşte de obligaţia de bună credinţă → obligaţia naturală nu este
sancţionată printr-o acţiune, nu poţi să constrângi pe cel obligat să se execute. În ambele cazuri
situaţia debitorului este mai bună.
Graţie novaţiunii situaţia debitorului se agravează. De unde era obligat natural sau era supus unei
obligaţii de bună credinţă, vedem că el va fi supus unei obligaţii de drept strict. Graţie novaţiunii nu se
va ţine seama dacă scopul urmărit de debitor a fost atins → debitorul va trebui să se execute în orice
caz. De ex. într-o vânzare obligaţia de a plăti preţul este obligaţia cumpărătorului. Această obligaţie
este de bună credinţă şi îşi are scopul ei în obligaţia vânzătorului de a preda lucrul. Dacă de ex. lucrul a
pierit din vina vânzătorului, cumpărătorul nu va plăti preţul. Dacă însă obligaţia cumpărătorului de a
plăti preţul a fost novată într-o obligaţie de drept strict, cumpărătorul va fi ţinut să plătească preţul
indiferent dacă scopul obligaţiei sale a fost realizat, indiferent dacă lucrul vândut a fost predat sau nu.
Dar să presupunem că obligaţia veche este tot o obligaţie de drept strict. Şi de data aceasta situaţia
debitorului poate fi agravată deoarece un termen sau o condiţie care erau în favoarea lui pot fi
suprimate. Astfel dacă de ex. era obligat să plătească la calendele lui aprilie (1 aprilie); prin suprimarea
termenului obligaţia lui devine exigibilă imediat, adică creditorul poate să-l silească imediat a plăti.
CONDIŢIILE NOVAŢIUNII:
Novaţiunea trebuie să îndeplinească în primul rând condiţiile generale şi speciale ale contractului
care a servit ca instrument pentru realizarea novaţiunii. Apoi trebuie să îndeplinească condiţiile
speciale ale novaţiunii: – o obligaţie veche.
– o obligaţie nouă.
– aceeaşi datorie (idem debitum).
– ceva nou (aliquid novi).
– intenţia de a nova (animus novandi).
1.O obligaţie veche:
Este necesară o obligaţie preexistentă fie că e naturală, civilă sau pretoriană.
2.O obligaţie nouă:
Obligaţia nouă rezultă în mod obişnuit dintr-o stipulaţie (evident putea avea loc şi prin contractul
litteris), este în mod necesar o obligaţie de drept strict. Necesitatea acestui contract formal se explică
prin faptul că novaţiunea era deja cunoscută în epoca veche, epocă în care voinţa nu producea efecte
dacă nu era îmbrăcată într-o formă solemnă.
Dacă o obligaţie naturală este înlocuită printr-o stipulaţie atunci prin novarea obligaţiei naturale
debitorul va putea fi urmărit printr-o acţiune.
Dacă o obligaţie de bună-credinţă este înlocuită printr-o stipulaţie atunci prin novarea obligaţiei de
bună-credinţă situaţia debitorului se agravează deoarece la obligaţiile de bună-credinţă se ţine cont de
voinţa reală a părţilor, pe când la obligaţiile de drept strict se au în vedere numai termenii actului.
Dacă o obligaţie de drept strict este înlocuită printr-o stipulaţie atunci prin novarea obligaţiei de drept
strict situaţia debitorului se poate agrava prin suprimarea unui termen sau a unei condiţii favorabile
debitorului.
3.Aceeaşi datorie (idem debitum):
Dreptul civil roman nu admitea novaţiunea în cazul când obiectul noii obligaţii nu era identic cu
obiectul obligaţiei vechi.
Obiectul ambelor obligaţii trebuie să fie acelaşi, de ex. printr-o primă stipulaţie m-am obligat să
predau un sclav, printr-o a doua stipulaţiune nu pot să mă oblig să dau 100 în locul sclavului.
Jurisconsulţii romani au definit novaţiunea ca: transferul obiectului primei obligaţii în a doua obligaţie
→ obligaţia veche nu mai există nemaiavând obiect.
Dreptul pretorian a făcut însă posibilă novaţiunea prin schimbare de obiect, pretorul dând debitorului
urmărit de creditor pentru obiectul obligaţiei vechi o excepţie de pact, excepţie bazată pe convenţia
părţilor (exceptio de pacti).
Iustinian a admis novaţiunea cu schimbarea obiectului, cu condiţia ca intenţia părţilor să fie
exprimată în mod expres.
4.Ceva nou (aliquid novi):
Obligaţia noua trebuie să se deosebească prin ceva de cea veche, căci altfel cele două obligaţii ar fi
identice. Din acest punct de vedere novaţiunea este de două feluri:
Novaţiunea între aceleaşi persoane (novatio inter easdem personas).
–rămân acelaşi creditor şi acelaşi debitor.
–elementul nou poate fi:
–schimbarea cauzei obligaţiei, ceea ce are loc de exemplu când se înlocuieşte contractul
de bună-credinţă prin stipulaţie, contract formal, astfel că vechea obligaţie (o obligaţie de bună-
credinţă) este înlocuită cu o nouă obligaţie (o obligaţie de drept strict).
–adăugarea sau suprimarea unui termen ori a unei condiţii.
Novaţiunea între noi persoane (novatio inter novas personas).
–elementul nou constă în schimbarea debitorului sau a creditorului.

DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 49


MODURILE VOLUNTARE ŞI CELE NEVOLUNTARE DE STINGERE A OBLIGAŢIILOR
–novaţiunea prin schimbare de creditor → înlocuirea creditorului cu un alt creditor
(necesită consimţământul creditorului şi al debitorului).
–novaţiunea prin schimbare de debitor → înlocuirea debitorului cu un alt debitor (necesită
consimţământul creditorului, nu şi cel al debitorului, deoarece oricine poate plăti pentru el şi deci poate
să se şi oblige pentru el).
5.Intenţia de a nova (animus novandi).
Intenţia părţilor de a nova trebuie să rezulte din actul prin care ia naştere novaţiunea (stipulaţie sau
contract litteris), căci în caz contrar vom avea două obligaţii, obligaţia nouă alăturându-se celei vechi.
În dreptul vechi şi în dreptul clasic intenţia de a nova a părţilor rezulta în mod automat din faptul că
se întrebuinţează o formulă, adică din faptul că se întrebuinţează anumiţi termeni. Prin urmare
novaţiunea avea loc chiar dacă părţile se înşelaseră şi pronunţaseră cuvintele care realizau
novaţiunea, deşi în realitate nu voiau să noveze.
Novaţiunea fiind realizată printr-un contract de drept strict era normal să se interpreteze actul potrivit
literei, potrivit termenilor, iar nu potrivit intenţiei reale a părţilor. După cum era vorba de o obligaţie
solidară, de o garanţie personală sau de novaţiune, stipulaţia respectivă avea o anumită formulă, adică
anumiţi termeni.
La un moment dat în epoca postclasică termenii solemni ai stipulaţiei au fost suprimaţi. Din acest
moment intenţia de a nova n-a mai rezultat din termenii întrebuinţaţi, ci din anumite prezumţii (ex.
intervenţia unei persoane noi în obligaţie, adăugarea unui termen sau suprimarea unei condiţii).
Aceste prezumţii nu sunt decât cazurile în care în dreptul clasic se considera că opera novaţiunea.
De multe ori era greu să se ştie dacă părţile au înţeles să facă o novaţiune sau au voit numai să
adaoge o obligaţie nouă celui vechi fără a stinge pe aceasta din urmă.
Iustinian a înlăturat toate aceste prezumţii şi a cerut ca intenţia părţilor să fie exprimată în mod
expres, însă fără a fi necesară întrebuinţarea unor anumiţi termeni (I.3.29.3: “numai atunci are loc
novaţiunea când s-a prevăzut acest lucru în mod expres între părţile contractante”). Prin urmare, odată
cu Iustinian, intenţia de a nova nu mai putea rezulta nici automat din termenii contractului, nici nu mai
putea fi prezumată sau subînţeleasă.
EFECTELE NOVAŢIUNII:
Efectul novaţiunii constă în stingerea obligaţiei vechi şi crearea unei obligaţii noi. Prin realizarea
novaţiunii accesoriile vechii obligaţii se sting (garanţiile personale sau reale ale vechii obligaţii dispar,
dobânzile datorate de către debitor se sting, viciile vechii obligaţii dispar), căci ele sunt un accesoriu şi
ca atare urmează soarta principalului.
NOVAŢIUNEA NECESARĂ:
Prin novaţiune necesară comentatorii înţeleg efectele lui litis contestatio (actul situat la sfârşitul fazei
în faţa magistratului şi care constă în remiterea formulei de către reclamant pârâtului, în felul acesta
părţile exteriorizându-şi voinţa de a se judeca).
Litis contestatio are un efect extinctiv (vechiul drept se stinge, căci dreptul dedus de către reclamant
în justiţie se stingea) şi un efect novator (se creează un drept nou, căci în locul dreptului iniţial se
năştea un drept nou care purta în mod invariabil asupra unei sume de bani la care judecătorul îl
condamna pe pârât), corespunzător stingerii unei obligaţii vechi şi crearea unei obligaţii noi.
4.COMPENSAŢIA.
Compensaţia este modul de stingere a obligaţiei care constă în cumpănirea a două datorii reciproce
astfel ca executarea să poarte numai asupra diferenţei → compensaţia presupune existenţa a două
obligaţii reciproce ceea ce are loc când două persoane sunt în acelaşi timp debitor şi creditor, unul faţă
de celălalt: “compensaţia este scăderea unei datorii şi a unei creanţe, una dintr-alta” (Modestinus).
Originea compensaţiei:
Dreptul vechi roman nu admitea compensaţia, fiecare creditor trebuie să intenteze o acţiune şi să
obţină o sentinţă în mod independent de activitatea debitorului, judecătorul dând două sentinţe
deosebite → această situaţie se explică prin existenţa principiului unităţii de chestiune care caracteriza
procesul vechi roman, respectiv judecătorul nu putea examina decât cererea reclamantului, nu şi
pretenţiile pârâtului faţă de reclamant, căci aceste pretenţii ar fi trebuit să ia forma unei excepţii iar în
vechiul drept roman nu existau excepţii → debitorul putea să opună numai o apărare directă (pârâtul
trebuia să nege datoria, datoria nu există, nu să invoce un alt drept în folosul său), nu şi o apărare
indirectă (datoria există, dar şi pârâtul cere reclamantului să-i dea o sumă de bani) → pârâtul trebuia să
nege datoria, nu putea invoca un alt drept în folosul său.
În dreptul vechi s-a admis în mod excepţional compensaţia în două cazuri:
– bancherul, în cazul proceselor intentate clienţilor săi, trebuie să opereze compensaţia
scăzând din creanţele sale sumele pe care la rândul său le datora clienţilor.
– emptor bonorum (cumpărătorul bunurilor) se substituia debitorului insolvabil şi dobândea
dreptul de a urmări în justiţie pe debitorii acestuia → dacă vreunul din debitorii falitului avea
un drept de creanţă faţă de falit, magistratul opera compensaţia.
Dreptul clasic a admis compensaţia însă încetul cu încetul → compensaţia îşi datorează existenţa
mai ales necesităţilor comerţului, căci ea uşurează plăţile, în caz contrar ar trebui ca fiecare parte să
plătească în întregime datoria sa, în timp ce datorită compensaţiei se plăteşte doar diferenţa. Această

50 DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR


MODURILE VOLUNTARE ŞI CELE NEVOLUNTARE DE STINGERE A OBLIGAŢIILOR
utilitate apare şi mai importantă în dreptul roman dacă ne gândim că romanii nu cunoşteau moneda de
hârtie, astfel că orice plată necesita transportul unei cantităţi de metal.
TRANSFORMĂRILE COMPENSAŢIEI:
1.Epoca clasică:
În această fază compensaţia nu are loc decât în puţine cazuri. Compensaţia nu era încă o instituţie
bine definită ceea ce rezultă din faptul că se întrebuinţau termeni diferiţi pentru a desemna diferite
cazuri de compensaţie şi din faptul că condiţiile în care avea loc se schimbau de la caz la caz. În afară
de aceste cazuri excepţionale, compensaţia nu opera astfel că rămăsese situaţia din dreptul vechi.
Două procese cu două sentinţe deosebite, deşi se putea cere ca acelaşi judecător să le judece.
Noi nu vom cerceta decât unul din aceste cazuri excepţionale, cel mai important, compensaţia în
materie de acţiuni de bună credinţă.
Compensaţia era admisă în acţiunile de bună credinţă atunci când creanţele derivă din aceeaşi
cauză (ex eadem causa), adică din acelaşi contract → judecătorul opera compensaţia deoarece era
contrar bunei credinţe ca cineva să obţină de la altă persoană în întregime suma de bani care îi era
datorată în timp ce el însuşi îi era dator: de ex. în cazul unei vânzări, cumpărătorul va putea să opună
vânzătorului, care cere plata lucrului vândut, dreptul său la o sumă de bani ca despăgubire pentru
neglijenţa cu care vânzătorul a păstrat lucrul până la predare provocându-i stricăciuni. Judecătorul
putea să nu opereze compensaţia, în această etapă fiind facultativă pentru judecător, compensaţia
nefiind prevăzută în termenii formulei, ci rezultând din caracterul de bună credinţă al acţiunii (Gaius:
”judecătorul este liber să nu ţină seama de compensaţie”), de asemenea pârâtul era liber să nu ceară
compensaţia.
2.Reforma lui Marcus Aurelius (sec. II):
În timpul lui Marcus Aurelius s-a dat o largă întrebuinţare compensaţiei sub forma pur voluntară.
Marcus Aurelius, în reforma sa, a plecat de la principiul potrivit căruia comite un dol cel care cere ceea
ce trebuie să restituie (Paul: “procedează cu dol acela care cere ceea ce trebuie ca să restituie”).
Prin reforma sa Marcus Aurelius a extins aplicarea compensaţiei şi în domeniul acţiunilor de drept
strict → de aceea în procesele introduse prin acţiuni de drept strict a permis pârâtului, care afirma că la
rândul său e creditorul reclamantului, să opună o excepţie de dol. În acest caz nu s-a mai cerut, ca în
acţiunile de bună-credinţă, ca creanţele să derive din acelaşi contract, ci în mod necesar ele provin din
contracte deosebite (ex dispari causa), contractele de drept strict fiind unilaterale, adică nu creează
obligaţii decât în sarcina uneia din părţi. Judecătorul va trebui să examineze cererea pârâtului, deşi nu
are nici o legătură cu cererea reclamantului, dar care dovedeşte că reclamantul a comis un dol
deoarece a cerut ceea ce trebuie să restituie.
Reforma a fost extinsă şi la acţiunile de bună-credinţă, admiţându-se şi în acest caz că creanţele
compensabile pot să rezulte din cauze diferite. Spre deosebire de acţiunile de drept strict, pârâtul în
acţiunile de bună credinţă nu va trebui să ceară magistratului trecerea în formulă a excepţiei, ci va
putea opune pentru prima oară excepţia în faţa judecătorului.
Excepţia de dol nu va putea fi opusă decât dacă cele două obligaţii sunt reciproce, dacă sunt ajunse
la termen, adică exigibile (nu numai datoria debitorului trebuia să fie exigibilă, ceea ce decurgea din
natura lucrurilor, căci altfel nu se putea intenta contra lui, dar şi datoria reclamantului, căci altfel
reclamantul ar fi fost silit indirect să plătească mai curând decât ar fi trebuit → !!! în mod excepţional,
deşi nu era exigibilă, obligaţia naturală putea fi opusă în compensaţie), şi dacă sunt valabile atât potrivit
dreptului civil şi cât potrivit dreptului pretorian.
În urma reformei lui Marcus Aurelius compensaţia se face chiar de către reclamant care va reduce
pretenţiile atunci când va cere formula, dacă nu face astfel va pierde întregul său drept deoarece
excepţiile sunt absolutorii, adică excepţia de dol opusă de pârât va avea ca urmare absolvirea sa,
adică scutirea (exonerarea) sa de orice obligaţie, nu condamnarea la mai puţin.
3.Epoca postclasică:
Compensaţia se realiza de plin drept în toate acţiunile, astfel că se putea realiza printr-o simplă
declaraţie a pârâtului, care în apărarea pe care şi-o făcea arăta că la rândul său are o creanţă faţă de
reclamant. Judecătorul verifica dacă declaraţia pârâtului este întemeiată şi pronunţa o sentinţă de
condamnare la diferenţă a pârâtului sau a reclamantului, după caz.
5.REMITEREA DE DATORIE.
Remiterea de datorie este renunţarea de către creditor la creanţa sa → remiterea implică, prin
modurile în care se realizează, consimţământul debitorului → deci este un act convenţional.
Moduri formale de remitere a datoriei:
– solutio per aes et libram (plata prin aramă şi balanţă) → se realiza cu formele actului per aes et
libram (prin aramă şi balanţă), adică balanţa, cinci martori, libripens (purtătorul de balanţă) şi o
formulă (cuvinte solemne) pronunţată de debitor prin care simula că face plata, căci în realitate
nu plătea nimic.
– acceptilatio literală (act simetric contractului litteris) → formele ei nu se cunosc, însă se
presupune că consta într-o înscriere pe care creditorul o făcea în registrul său la coloana
încasărilor, menţiune din care rezulta că datoria a fost plătită.

DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 51


MODURILE VOLUNTARE ŞI CELE NEVOLUNTARE DE STINGERE A OBLIGAŢIILOR
– acceptilatio verbală (act contrar stipulaţiei) → se realiza printr-o întrebare din partea debitorului
la care trebuie să răspundă creditorul, întrebare şi răspuns făcute în anumiţi termeni: “Oare ai
primit ceea ce ţi-am promis? Am primit.”
După cum am văzut mai sus în vechiul drept roman plata nu era un mod de stingere a obligaţiilor →
era necesară utilizarea unuia din actele formale de mai sus corespunzător actului formal prin care
luase naştere obligaţia.
Când plata a căpătat un efect liberatoriu, aceste acte s-au menţinut nu ca acte necesare care
însoţesc o plată veritabilă, ci ca acte prin care se realizează plăţi fictive, plăţi care nu au loc, ci care
ascund în principiu donaţii făcute sub forma remiterii de datorie.
Moduri neformale de remitere a datoriei:
– pactul de non petendo (ca să nu ceară) → constă într-o convenţie intervenită între debitor şi
creditor prin care creditorul renunţă să mai ceară debitorului plata datoriei. Dacă creditorul totuşi
îl urmărea în justiţie pe debitor, deoarece pactul nu putea stinge o obligaţie, debitorul avea la
dispoziţie o excepţie creată de pretor (exceptio pacti de non petendo) pe care o putea opune cu
succes creditorului.
– contrarius consensus (acord în sens contrar): o convenţie prin care părţile renunţă la un
contract consensual, adică prin simplu consimţământ → potrivit principiului simetriei un contract
format prin simplu acord de voinţă (vânzare, locaţiune, etc.) putea să se desfacă în acelaşi mod.
Condiţii:
– nici una din obligaţii să nu fie stinsă prin executare (ex. predarea lucrului de către vânzător).
– înţelegerea părţilor să privească desfiinţarea întregului contract.

6.TERMENUL EXTINCTIV ŞI CONDIŢIA REZOLUTORIE:


Aceste moduri de stingere a obligaţiilor sunt în acelaşi timp elemente accidentale ale contractelor,
de aceea ne-am ocupat de ele atunci când am vorbit de elementele contractelor.
6.4. MODURILE NEVOLUNTARE DE STINGERE A OBLIGAŢIILOR.
1.IMPOSIBILITATEA DE EXECUTARE.
Obligaţia se stinge când executarea ei a devenit imposibilă → ceea ce se întâmplă numai când
obiectul obligaţiei este un corp cert, adică un lucru individual determinat (ex. sclavul Seius). Dacă
corpul cert a pierit, obligaţia se stinge.
Pierirea lucrului poate fi:
– fizică: ex. sclavul datorat a murit.
– juridică: ex. sclavul datorat a fost dezrobit.
Prin pierirea lucrului debitorul este liberat, afară de cazul când:
– debitorul a întârziat nemotivat să plătească.
– lucrul a pierit prin dolul sau din culpa debitorului (chestiuni examinate cu ocazia executării
obligaţiilor).
Dacă este vorba de un lucru care nu a fost individual determinat (ex. un sclav, adică ceea ce se
numeşte un lucru de gen, un lucru care face parte dintr-un grup), lucrul nu piere → debitorul rămâne
obligat a se executa potrivit adagiului genera non pereunt (lucrurile de gen nu pier).
Regula opusă potrivit căreia debitorul este liberat atunci când obiectul obligaţiei este un corp cert
este exprimată de adagiul debitor rei certae interitu rei liberatur (debitorul unui lucru determinat este
liberat prin pierirea lucrului).
2.CONFUZIUNEA (confusio):
Confuziunea este întrunirea asupra aceleiaşi persoane a calităţii de creditor şi debitor → ex.
debitorul moşteneşte pe creditorul său sau creditorul moşteneşte pe debitorul său.
– dacă creditorul îl moşteneşte pe debitor, se stinge şi obligaţia garantului.
– dacă creditorul îl moşteneşte pe garant, nu se stinge şi obligaţia debitorului principal.
– obligaţii divizibile (conjuncte): dacă creditorul îl moşteneşte pe unul dintre debitori, se stinge
numai datoria celui decedat, restul debitorilor rămânând obligaţi pentru partea lor de datorie.
– obligaţii indivizibile (coreale): dacă creditorul îl moşteneşte pe unul dintre debitori, datoria nu se
stinge, restul debitorilor rămânând obligaţi pentru tot.
3.MOARTEA.
La origine obligaţia era considerată ca o legătură strict personală (decurge din originea primei
obligaţii, care s-a format cu ocazia comiterii unui delict, prin transformarea legăturii materiale într-o
legătură juridică → întrucât dreptul de răzbunare era intransmisibil, nici obligaţia nu a putut fi transmisă,
la origine, către moştenitori), creanţa stingându-se odată cu creditorul iar datoria stingându-se odată cu
debitorul → principiul intransmisibilităţii obligaţiilor.
Cu timpul rigorile acestui principiu s-au atenuat, astfel că în dreptul clasic regula era
transmisibilitatea obligaţiilor iar intransmisibilitatea obligaţiilor constituia excepţia.
Încă din vechiul drept, romanii pentru a ocoli principiul intransmisibilităţii obligaţiilor au recurs la
diferite mijloace:

52 DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR


MODURILE VOLUNTARE ŞI CELE NEVOLUNTARE DE STINGERE A OBLIGAŢIILOR
– creditorul se folosea de dreptul de a refuza îngroparea debitorului defunct pentru a-i sili pe
moştenitori, în mod indirect, să plătească datoria acestuia → ex. creditorul împreună cu sclavi
înarmaţi pătrundeau în casa debitorului muribund insultându-l până ce acesta îşi dădea sufletul
strigând după ajutor; apoi creditorul oprea convoiul funebru, punea mâna pe sicriu şi nu îngăduia
să fie îngropat debitorul decât după ce primea un garant că i se va plăti datoria.
– se recurgea la pluralitatea de creditori pentru aceeaşi creanţă şi la mai mulţi debitori solidari sau
la mai mulţi garanţi pentru aceeaşi datorie → datorită acestor procedee sui heredes, după
moartea lui pater familias, puteau valorifica în numele lor creanţa stinsă a lui pater.
Inconvenientele practice existente de pe urma principiului intransmisibilităţii obligaţiilor (principiul
stingerii datoriilor la decesul debitorului) au dus la înlăturarea lui.
Primii care au trebuit să plătească datoriile defunctului au fost sui heredes, fiind consideraţi ca
coproprietari încă din timpul vieţii lui pater familias erau totodată şi debitori → atunci când moştenitori
au devenit şi alte persoane, şi acestea au fost nevoite să ia asupra lor sarcina datoriilor.
Desigur că odată ce s-a admis transmisibilitatea datoriilor, în mod logic a trebuit să se admită şi
transmisibilitatea creanţelor. Totuşi urme ale vechiului principiu al intransmisibilităţii se mai întâlnesc
încă şi după XII. T.
Excepţii de la principiul transmisibilităţii obligaţiilor:
• în ceea ce priveşte creanţele:
– creanţele născute din anumite delicte (ex. delictul de lovire, adică iniuria) nu trec la moştenitori,
deoarece dreptul victimei la o sumă de bani ţine locul dreptului său de a se răzbuna asupra
delincventului (dreptul de răzbunare al victimei fiind intransmisibil prin natura lui, tot astfel creanţa
care ia locul acestui drept se stinge prin moartea victimei) → cu alte cuvinte delincventul pentru a
evita răzbunarea victimei plătea o sumă de bani, însă dreptul de răzbunare fiind personal,
aparţinând numai celui lezat (păgubit), urmează că odată cu moartea acestuia delincventul nu
mai avea de ce să plătească o sumă de bani căci nu mai era cazul să răscumpere o răzbunare
care nu mai exista, moartea punându-i capăt.
– creanţa lui adstipulator (creditorul accesor) nu se transmite moştenitorilor săi (adstipulatio era o
stipulaţie accesorie stipulaţiei principale prin care debitorul din stipulaţia principală se obliga faţă
de un creditor accesor – în timpul legisacţiunilor neexistând mandatul, rolul său era îndeplinit de
adstipulatio, creditorul accesor trebuind să dea socoteală adevăratului creditor de actele sale,
căci numai în raporturile cu debitorul era un adevărat creditor putând să-l urmărească şi să
încaseze creanţa) → adstipulator trebuia să fie o persoană de încredere pentru ca nu cumva să
încaseze creanţa şi apoi refuze să restituie banii adevăratului creditor, de aceea în acest caz nu
s-a admis transmisibilitatea creanţei la moştenitorul său, acesta putând să nu se bucure de
încrederea creditorului principal.
• în ceea ce priveşte datoriile:
– datoriile născute din delicte nu trec la moştenitori → răzbunarea este individuală, se exercită
numai contra celui vinovat, nu şi contra moştenitorilor săi, şi în consecinţă numai delincventul are
interesul ca prin plata unei sume de bani să evite răzbunarea victimei, dreptul de răzbunare al
victimei fiind intim legat de persoana delincventului.
– obligaţia anumitor garanţi, sponsor şi fideipromissor, se stinge prin moartea lor.
4.CAPITIS DEMINUTIO (numai capitis deminutio minima).
Capitis deminutio (pierderea personalităţii) stinge potrivit dreptului civil datoriile celui care a suferit o
capitis deminutio, de ex. adrogatul, în timp ce creanţele adrogatului trec în patrimoniul adrogantului.
Pretorul a intervenit în interesul creditorilor celui care a suferit o capitis deminutio minima,
modificând în practică dreptul civil, stabilind că, în cazul nostru adrogantul nu va putea dobândi
bunurile adrogatului decât plătind datoriile adrogatului nu integral, ci în limita acestor bunuri.
5.PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ (liberatorie).
Am întâlnit deja prescripţia în materia bunurilor fie extinctivă, fie achizitivă. În materia obligaţiilor
prescripţia este numai extinctivă, adică serveşte numai ca mod de stingere a obligaţiilor.
În vechiul drept roman obligaţiile erau perpetue → o obligaţie formală se stingea numai printr-un
mod formal, simetric modului de creare a obligaţiei.
Dreptul roman cunoaşte două excepţii de la regula arătată:
– actio auctoritatis (acţiunea în garanţie) care sancţiona obligaţia de garanţie a vânzătorului se
stingea prin trecerea a doi ani începând din momentul realizării formelor mancipaţiunii pentru
lucrurile imobile şi a unui an pentru lucrurile mobile, aceasta se explică prin faptul că prin
trecerea unui an sau a doi ani cumpărătorul devenea proprietar prin uzucapiune → nu mai era în
pericol să fie evins (despuiat de proprietate), astfel că nici obligaţia de garanţie a vânzătorului nu
mai avea rost.
– obligaţia anumitor garanţi, sponsor şi fideipromissor, lua sfârşit prin trecerea a doi ani de la
scadenţă potrivit legii Furia de sponsu (legea relativă la garanţia personală).
În dreptul clasic apar obligaţiile honorare, obligaţii sancţionate de pretor cu acţiuni care durau numai
un an deoarece şi puterea acestor magistraţi nu dura decât un an de zile, după un an fiind aleşi alţi
magistraţi → prescripţia fiind un mod de stingere a acţiunilor honorare.

DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 53


MODURILE VOLUNTARE ŞI CELE NEVOLUNTARE DE STINGERE A OBLIGAŢIILOR
În dreptul postclasic vechiul principiu al perpetuităţii obligaţiilor este desfiinţat printr-o constituţie a
împăraţilor Honorius şi Theodosius I (anul 424) care prevedea o prescripţie de 30 de ani pentru
acţiunile care la acea dată încă mai erau perpetue.
6.5. REZUMAT.
Modurile voluntare de stingere a obligaţiilor sunt plata, darea în plată, novaţiunea, compensaţia,
remiterea de datorie, condiţia rezolutorie şi termenul extinctiv; modurile nevoluntare de stingere a
obligaţiilor sunt imposibilitatea de executare, confuziunea, moartea, capitis deminutio minima şi
prescripţia extinctivă sau liberatorie.
Plata (solutio) reprezintă îndeplinirea prestaţiei care făcea obiectul obligaţiei, adică transmiterea
proprietăţii unui lucru, îndeplinirea lucrării la care debitorul s-a obligat.Condiţiile de valabilitate ale plăţii
privesc persoanele care pot face plata, persoanele care pot primi plata, dar şi obiectul plăţii.
Darea în plată (datio in solutum) constă în faptul că debitorul, cu consimţământul creditorului, se
liberează dându-i un alt lucru decât cel datorat.
Novaţiunea este modul de stingere al obligaţiilor care constă în înlocuirea unei vechi obligaţii cu alta
nouă, înlocuire care are loc printr-un contract, stipulatio sau chiar contract litteris; prin urmare rezultă
din definiţie că novaţiunea nu este un act juridic special, ci efectul unui contract, de obicei efectul unei
stipulaţii novatorii.
Compensaţia este modul de stingere a obligaţiei care constă în cumpănirea a două datorii reciproce
astfel ca executarea să poarte numai asupra diferenţei; compensaţia presupune existenţa a două
obligaţii reciproce ceea ce are loc când două persoane sunt în acelaşi timp debitor şi creditor, unul faţă
de celălalt.
Remiterea de datorie este renunţarea de către creditor la creanţa sa; remiterea implică, prin
modurile în care se realizează, consimţământul debitorului fiind deci un act convenţional.
În cazul imposibilităţii de executare, obligaţia se stinge când executarea ei a devenit imposibilă ceea
ce se întâmplă numai când obiectul obligaţiei este un corp cert, adică un lucru individual determinat.
Dacă corpul cert a pierit, obligaţia se stinge.
Confuziunea (confusio) este întrunirea asupra aceleiaşi persoane a calităţii de creditor şi debitor.
Aceasta poate avea loc atunci când debitorul moşteneşte pe creditorul său sau creditorul moşteneşte
pe debitorul său.
Moartea nu este un mod nevoluntar propriu-zis de stingere a obligaţiilor, însă la origine obligaţia era
considerată ca o legătură strict personală, creanţa stingându-se odată cu creditorul iar datoria
stingându-se odată cu debitorul. Cu timpul rigorile acestui principiu s-au atenuat, astfel că în dreptul
clasic regula era transmisibilitatea obligaţiilor iar intransmisibilitatea obligaţiilor constituia excepţia.
Capitis deminutio minima stinge potrivit dreptului civil datoriile celui care a suferit o capitis deminutio.
6.6. TEST DE EVALUARE.
1. care sunt condiţiile novaţiunii?
2. care sunt în dreptul vechi cele două cazuri în care s-a admis în mod excepţional compensaţia?
3. care sunt modurile neformale de remitere a datoriei?

54 DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR


– Unitatea de învăţare 7 –
TRANSFERUL OBLIGAŢIILOR. GARANŢIILE. GARANŢII PERSONALE
7.1.Introducere...................................................................................................................................... 55
7.2.Competenţe.................................................................................................................................... 55
7.3.Transferul obligaţiilor.................................................................................................................... 55
7.4.Noţiunea de garanţie…….............................................................................................................57
7.5.Garanţiile personale în epoca veche…................................................................................... 58
7.6.Garanţiile personale în epoca clasică..................................................................................... 59
7.7.Rezumat………………………………………………………............................................................... 60
7.8.Test de evaluare……………………............................................................................................... 60
7.1. INTRODUCERE.
Această unitate de învăţare urmăreşte familiarizarea studenţilor cu aspectele teoretice şi practice
ale transferului obligaţiilor şi al garantării obligaţiilor. Astfel, studenţii vor fi introduşi în studiul
fundamentelor transferului obligaţiilor, respectiv cesiunea de creanţă şi cesiunea de datorie. De
asemenea cursanţii vor fi familiarizaţi cu aspectele teoretice şi practice ale garanţiilor personale.
7.2. COMPETENŢE.
 să explice terminologia juridică latină, creaţie a romanilor, să identifice sensurile proprii
fiecărei categorii şi fiecărui concept juridic, să stăpânească principiile fundamentale şi
regulile de drept;
 dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a delimita elementele specifice fiecărei noţiuni
prezentate în această unitate de învăţare, cât şi de a decela raportul dintre acestea;
 să explice şi să interpreteze regimul juridic al transferului obligaţiilor, precum şi al garanţiilor
personale.
7.3. TRANSFERUL OBLIGAŢIILOR.
Am văzut că unele moduri sunt voluntare şi altele nevoluntare după cum cuprind sau nu elementul
voinţei părţilor. Dar o obligaţie poate fi nu numai stinsă dar şi transmisă. Transmisiunea obligaţiilor
poate avea loc fie la moartea unei persoane fie între persoane în viaţă.
În concepţia veche romană obligaţia este raportul între două persoane anumite. De aceea greu s-a
admis transmiterea obligaţiilor.
În primul rând s-a făcut o abatere de la vechile principii pentru cazul de deces. S-a admis
transmiterea obligaţiilor la moştenitori plecându-se şi de la ideea că moştenitorul continuă persoana
defunctului astfel că în ultimă analiză vechiul raport se menţine între aceleaşi persoane. De aceea se
poate spune că nu este chiar o adevărată abatere de la principii pentru că se presupune că persoana
defunctului nu s-a schimbat. Noi ne-am ocupat de transmiterea obligaţiei la moştenitori când am
cercetat moartea ca mod de stingere a obligaţiilor.
Cu mult mai greu a fost admisă transmiterea obligaţiilor între persoane în viaţă, transmitere care
este desemnată prin expresia “transfer de creanţe şi datorii”. Într-adevăr obligaţia din punct de vedere
activ se numeşte creanţă iar din punct de vedere pasiv se numeşte datorie.
Vom avea de cercetat deci două probleme: transferul de creanţă şi transferul de datorie, adică
cesiunea de creanţă şi cesiunea de datorie.
CESIUNEA DE CREANŢĂ.
Definiţie:
Cesiunea de creanţă este convenţia prin care creditorul cedează unui terţ dreptul de creanţă pe
care îl are contra unui debitor → vechiul creditor se numeşte cedant, cel care devine creditor se
numeşte cesionar iar debitorul se numeşte cedat.
Caracterul cesiunii de creanţă:
Cesiunea de creanţă are caracterul fie al unei vânzări, când se plăteşte un preţ, fie al unei donaţii,
când care loc gratuit, fie al unei dări în plată, fie al unei constituiri de dotă, fie al unui împrumut.
Cu alte cuvinte o persoană poate să vândă creanţa, să o doneze, să o dea cu împrumut unei
persoane care o va realiza, să o dea în plată, poate să facă şi alte operaţiuni ca şi când ar fi vorba de
un lucru corporal.
Din cele de mai sus rezultă că cesiunea de creanţă nu trebuie să fie confundată cu actul care o
motivează, act care poate fi o donaţie, o vânzare, etc., dar natura acestui act determină caracterul
cesiunii. De asemenea cesiunea de creanţă nu trebuie confundată nici cu procedeul juridic întrebuinţat
de romani pentru ca această convenţie să-şi producă efectele.
Multă vreme romanii au considerat cesiunea de creanţă ca un act abstract desprins de actul juridic
care o motivează.

DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 55


TRANSFERUL OBLIGAŢIILOR. GARANŢII PERSONALE
Cesiunea de creanţă se aplica numai drepturilor de creanţă, nu şi drepturilor reale pentru care
există procedee speciale de înstrăinare. Prin urmare prin cesiunea de creanţă nu se poate dobândi un
drept real, cesiunea de creanţă nu este un mijloc de a dobândi proprietatea.
Originea cesiunii de creanţă:
Romanii nu au cunoscut niciodată un procedeu special pentru cesiunea de creanţă, căci această
operaţiune era cu totul contrară vechii concepţii pe care o aveau asupra obligaţiei.
Totuşi încă de timpuriu romanii au căutat să realizeze transferul unei creanţe prin mijlocul altor
instituţii din cauza dezvoltării pe care o luase comerţul. Câtă vreme romanii au fost un popor de
agricultori, operaţiunile comerciale nu aveau însemnătate. Averea romanului era constituită din imobile
şi în special din pământ.
Odată cu dezvoltarea comerţului obligaţiile capătă un rol mare dat fiind relaţiile comerciale.
Creanţele devin un element important din averea romanilor. Iată motivul pentru care romanii au trebuit
să se gândească la un mijloc pentru ca creanţele, ca şi un imobil, să poată fi vândute.
Cesiunea de creanţă a fost creată în interesul cedantului şi cesionarului pentru a realiza diferite
operaţiuni juridice (vânzare, donaţie, dare în plată, etc.). Însă romanii n-au putut să creeze un procedeu
special pentru cesiunea de creanţă, ci au folosit alte instituţii pe care le-au abătut de la scopul pentru
care fuseseră create.
Procedee pentru realizarea cesiunii de creanţă:
În decursul istoriei sale, dreptul roman a cunoscut două procedee indirecte pentru realizarea
cesiunii de creanţă: novaţia cu schimbare de creditor şi procuratio sau cognitio in rem suam.
1.NOVAŢIA PRIN SCHIMBARE DE CREDITOR.
Novaţia prin schimbare de creditor a existat încă din epoca veche → debitorul se putea obliga prin
stipulaţie faţă de altă persoană care devenea creditor în locul vechiului creditor.
Acest procedeu prezenta mai multe inconveniente:
– dacă debitorul nu voia să se oblige faţă de un nou creditor nu exista nici un mijloc pentru a-l sili
să facă acest lucru;
– prin novaţie veche creanţă se stingea ceea ce însemna că se stingeau şi accesoriile ei (garanţii,
excepţii. etc.).
În realitate nu putea fi vorba de o adevărată cesiune de creanţă, căci novaţie care se realizează
stinge veche creanţă şi ia fiinţă o noua obligaţie între cesionar şi debitorul cedat.
Iată de ce în epoca clasică odată ce s-a permis reprezentarea în justiţie, ceea ce în epoca veche
adică în timpul legisacţiunilor nu era admis decât în mod cu totul excepţional, romanii au trebuit să se
folosească de un alt procedeu şi anume au creat un mandat special, deosebit de mandatul obişnuit.
2.MANDATUL IN REM SUAM (în propriul său interes):
Mandatul pentru relizarea cesiunii de creanţă se numeşte în mod general mandat in rem suam, în
mod special este numit cognitio sau procuratio în rem suam.
A fost numit cognitio sau procuratio după cum cel care primea din partea cedantului însărcinarea de
a urmări în justiţie pe debitorul cedat era un cognitor sau un procurator, adică un reprezentant numit în
forme solemne sau nu.
I s-a zis in rem suam (în propriul său interes) deoarece mandatarul (cesionarul) era scutit de a da
socoteli mandantului, nu trebuia să-i remită suma de bani obţinută de la debitor. Prin aceasta mandatul
in rem suam se depărtează de la principiile mandatului obişnuit care, după cum vom vedea, trebuie să
aibă loc în interesul mandantului.
Mandatul in rem suam prezintă trei faze în dezvoltarea sa.
TRANSFORMĂRILE MANDATULUI IN REM SUAM:
Faza I: sistemul cesiunii de acţiune.
În prima sa fază acest procedeu de transmitere a creanţei prezenta inconveniente serioase.
Mandatarul (cesionarul) nu dobândea un drept propriu asupra creanţei decât în momentul lui litis
contestatio, căci numai din acest moment vechiul drept era stins şi în acelaşi timp se năştea un drept
nou în persoana celui care intentase acţiunea. Litis contestatio putea însă să aibă loc târziu în cazul
când creanţa nu era exigibilă (ajunsă la termen) iar până atunci:
– mandatul in rem suam putea fi revocat de mandant;
– mandantul putea el însuşi să intenteze acţiunea;
– mandatul putea să dispară prin moartea mandantului.
În realitate nu avem aici o cesiune de creanţă ci mai curând o cesiune a exerciţiului dreptului, a
acţiunii. Dreptul rămâne mai departe în patrimoniul creditorului cedant, cesionarul nu e decât un simplu
mandatar lucrând în numele titularului creanţei. Acţiunea care e cedată este chiar acţiunea creditorului,
numai prin litis contestatio dreptul e dobândit cesionarului. Însă înainte de litis contestatio mandatul in
rem suam se supune tuturor regulilor mandatului.
Iată de ce romanii au trebuit să perfecţioneze acest procedeu care s-a generalizat în epoca
postclasică.
Faza II: sistemul acţiunilor utile.
În sistemul precedent, prima fază a mandatului in rem suam, cesionarul nu avea acţiuni proprii ci
acţiuni mandatae (care făcuseră obiectul unui mandat), adică acţiuni în baza mandatului pe care i-l
dăduse cedantul în deosebire de acţiunile directe care sunt acţiunile obişnuite, normale, acţiuni pe care
le deţine cedantul.

56 DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR


TRANSFERUL OBLIGAŢIILOR. GARANŢII PERSONALE
De data acesta cesionarul are acţiuni proprii, acţiuni utile. De obicei prin acţiuni utile se înţeleg
acţiuni extinse de la cazul lor de aplicare pentru care fuseseră create la ipoteze similare. De data
acesta se înţeleg prin acţiuni utile, acţiunile intentate de cesionar în nume propriu în opoziţie cu
actiones mandatae.
Într-adevăr în acest din urmă sistem mandatarul (cesionarul) are acţiuni proprii care se nasc în
persoana sa şi nicidecum acţiuni bazate pe mandat care deci urmau soarta mandatului. Mandatul
poate deci să dispară, mandatarul continuă să poată intenta acţiunile utile.
Prin urmare sistemul acţiunilor utile este o perfecţionare a mandatului in rem suam, mandatarul
având acţiuni proprii.
Prin urmare din moment ce a avut loc mandatul, mandatarul se găseşte într-o situaţie
asemănătoare celei pe care i-o face litis contestatio.
Şi acest procedeu avea inconveniente:
– acţiunile directe rămâneau asupra mandantului, astfel că nimic nu putea opri pe acesta să
intenteze acţiunea respectivă care sancţiona obligaţia debitorului;
– nimic nu putea opri pe debitor, dacă voia, să plătească datoria sa mandantului (cedantului).
Iată motivele care au necesitat găsirea unor noi mijloace pentru a înlătura aceste inconveniente.
Aceste noi mijloace au fost găsite însă în epoca postclasică, epocă în care a fost generalizat sistemul
acţiunilor utile, sistem aplicat în epoca clasică numai în cazuri excepţionale.
Faza III: perfecţionarea sistemului acţiunilor utile.
Iustinian a generalizat vechiul sistem perfecţionându-l, respectiv a înlăturat inconvenientele
acţiunilor utile, inovaţia sa fiind făcută prin interpolarea unei constituţii a lui Gordian.
În dreptul lui iustinian printr-o somaţie (denuntiatio) făcută de cesionar debitorului cedat, acesta nu
se mai poate libera în mâinile cedantului. Cu alte cuvinte cesionarul îi făcea cunoscut cesiunea şi îl
soma să-i plătească lui.
Acelaşi efect îl produce şi faptul că debitorul a plătit parţial cesionarului deoarece prin această plată
l-a recunoscut pe noul său creditor.
În consecinţă în ambele cazuri cedantul nu mai poate intenta acţiune directă contra debitorului
cedat.
Interzicerea cesiunii de creanţă:
În epoca postclasică s-au luat o serie de măsuri pentru interzicerea cesiunii creanţelor. Unele
măsuri privesc cesiunea creanţelor litigioase (o creanţă îndoielnică, adică o creanţă care poate face
obiectul unui proces deşi n-a fost început încă un proces în sensul că creanţa n-a fost dedusă în
justiţie, căci dacă ar fi fost dedusă nu ar mai fi putut fi cedată din cauza efectelor lui litis contestatio),
altele privesc cesiunea creanţelor nelitigioase.
– s-a interzis unei persoane puternice de a intenta o acţiune în justiţie ca cesionar al unui drept
litigios;
– s-a interzis de a se ceda vreo creanţă unei persoane puternice sub sancţiunea decăderii
(pierderea creanţei);
– s-a interzis şi s-a pedepsit cesiunea creanţelor litigioase;
– se admite că debitorul se poate libera plătind cesionarului preţul cu care a cumpărat creanţa, cu
alte cuvinte, pentru a se lovi în speculanţi, atunci când cesionarul a cumpărat creanţa pentru un
preţ inferior valorii sale nominale, debitorul cedat se va putea libera plătind cesionarului preţul
cesiunii.

CESIUNEA DE DATORIE.
Ca şi creanţele datoriile nu pot fi transferate decât prin procedee indirecte. Cesiunea de datorie
avea loc prin novaţia prin schimbare de debitor şi mandatul judiciar → în cazul mandatului judiciar,
debitorul însărcinează pe o persoană să-i ia locul ca pârât într-un proces intentat de creditorul său → în
ambele cazuri e nevoie de consimţământul creditorului.
7.4. NOŢIUNEA DE GARANŢIE.
Garanţiile sunt procedee juridice care au ca scop să pună la adăpost pe creditor de consecinţele
insolvabilităţii (neputinţei de a plăti) a debitorului.
Categorii:
– garanţii personale: constau în alăturarea debitorului accesor sau garant unui debitor principal
(aceste garanţii personale din materia obligaţiilor nu trebuie confundate cu garanţiile personale
care intervin în materie procedurală).
– garanţii reale: constau în afectarea (atribuirea) unui lucru creditorului în scopul garantării unei
creanţe. Afectarea poate lua trei forme deosebite:
– transferul dreptului de proprietate (ex. fiducie).
– remiterea posesiunii lucrului (ex. gaj).
– crearea unui drept real special (ex. ipotecă).
Origine:
Garanţiile au fost create în interesul creditorilor pentru a avea siguranţa că vor fi achitaţi la scadenţă
(termen). Cele mai vechi garanţii sunt cele personale, cele reale au apărut mai târziu, spre sfârşitul
Republicii.
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 57
TRANSFERUL OBLIGAŢIILOR. GARANŢII PERSONALE
Într-adevăr câtă vreme Roma a fost o cetate săracă în care executarea asupra persoanei lua o
formă atât de riguroasă, debitorul fiind vândut ca sclav peste graniţă sau chiar ucis, garanţiile personale
erau singurele necesare şi suficiente creditorilor.
Atunci când debitorul n-a mai fost ucis sau vândut ca sclav, ci supus unor anumite zile de muncă,
atunci când, în urma îmbogăţirii romanilor dat fiind cuceririle Romei şi exploatarea sclavilor, a apărut
executarea asupra bunurilor, creditorii au simţit necesitatea unor alte garanţii, garanţiile asupra
bunurilor, garanţiile reale.
Garanţiile reale erau superioare celor personale pentru că creditorii titulari ai unui drept real, spre
deosebire de ceilalţi creditori numiţi chirografari (de la chirigraphum - act scris) care n-aveau decât un
simplu drept de creanţă, aveau următoarele avantaje:
– creditorii chirografari sunt expuşi riscurilor insolvabilităţii debitorului lor, patrimoniul acestuia fiind
gajul lor comun → dacă bunurile debitorului nu vor putea acoperi datoriile, fiecare creditor nu va
putea obţine decât o parte din valoarea creanţei sale.
– creditorii titulari ai unui drept real au un drept de preferinţă asupra preţului bunurilor care sunt
afectate drepturilor reale şi care constituie gajul lor special.
– creditorii chirografari trebuie să sufere înstrăinările fără rea-credinţă consimţite de debitorul lor, în
timp ce ceilalţi creditori au un drept de urmărire contra terţului achizitor, chiar dacă bunurile au
fost înstrăinate fără rea-credinţă de către debitor, căci aceste bunuri sunt şi rămân supuse
dreptului real al creditorului.
– creditorii chirografari pentru a-şi realiza creanţele lor (pentru a se face plătiţi) trebuie să vândă în
bloc patrimoniul debitorului lor care suferă din această cauză infamia, în timp ce ceilalţi creditori
au dreptul de a vinde numai bunul special supus dreptului lor real.
Garanţia personală a creditorului constă în a adăuga debitorului principal unul sau mai mulţi
debitori accesori sau garanţi.
Pentru a realiza garanţia personală, romanii s-au folosit la început de forma contractuală verbală,
formă care are multe aplicaţii în dreptul roman. Creditorii, pentru a fi ocrotiţi de eventuala insolvabilitate
a debitorului, au întrebuinţat trei forme verbale bine distincte:
– sponsio (drept vechi) → garantul se numea sponsor.
– fidepromissio (drept vechi) → garantul se numea fideipromissor.
– fideiussio (drept clasic) → garantul se numea fideiussor.
7.5. GARANŢIILE PERSONALE ÎN EPOCA VECHE.
În epoca veche formele verbale prin care se realiza garanţia personală erau: sponsio şi
fidepromissio.
SPONSIO:
Sponsio era singura garanţie existentă la origine, fiind specifică cetăţenilor romani, şi avea loc în
modul următor: în primul rând se încheia obligaţia principală între creditor şi debitorul principal, în forma
unei sponsio (numele mai vechi al stipulaţiei), apoi creditorul întreba pe debitorul accesor dacă promite
acelaşi lucru; debitorul accesor (garantul) răspundea spondeo (promit) → prin urmare şi garanţia avea
loc tot printr-o sponsio ca şi obligaţia principală.
FIDEPROMISSIO:
Fidepromissio avea loc în acelaşi mod ca sponsio, numai că în locul verbului spondeo (a promite)
se întrebuinţa verbul fidepromitto (a promite cu lealitate sau bună-credinţă) care însemna acelaşi lucru.
Această formă de garanţie s-a născut în interesul creditorilor peregrini care nu aveau ius comercii,
sponsio fiind rezervată cetăţenilor romani.
În acest scop a fost suficient a înlocui verbul spondeo cu un verb cu acelaşi sens fidepromitto.
Situaţia garanţilor (era cât se poate de rea):
– creditorul putea să ceară garantului plata datoriei fără să se adreseze în prealabil debitorului
principal;
– garantul care plătise nu putea să se îndrepte contra debitorului principal pentru a i se restitui
ceea ce plătise;
– dacă existau mai mulţi garanţi, fiecare era ţinut pentru tot, fără să poată să ceară co-garanţilor
partea lor contributivă.
Transformări ale situaţiei garanţilor (patru legi):
1.Legea Publilia prevedea că garantul care s-a obligat în forma lui sponsio are dreptul de a se
întoarce împotriva debitorului principal dacă acesta nu-i remitea ceea ce a plătit creditorului pentru el.
2.Legea Appuleia prevedea că garantul (sponsor şi fideipromissor) care plătise se putea întoarce
împotriva co-garanţilor pentru a le cere partea lor contributivă.
3.Legea Cicereia prevedea că creditorul era obligat să facă o declaraţie privind numărul garanţilor şi
valoarea datoriei → în scopul de a facilita aplicarea legilor anterioare.
4.Legea Furia de sponsu (relativă la garanţia personală) prevedea că datoria se va împărţi de drept
între garanţii în viaţă la scadenţă, indiferent dacă sunt sau nu solvabili (ex. dacă la scadenţă din cinci
garanţi trei sunt insolvabili, părţile celor trei garanţi insolvabili nu vor fi plătite şi vor fi tot atâtea pierderi
pentru creditor).

58 DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR


TRANSFERUL OBLIGAŢIILOR. GARANŢII PERSONALE
– obligaţia garanţilor (sponsor şi fideipromissor) care au încheiat contractul de garanţie în Italia se
stinge prin trecerea a doi ani de la scadenţă → dispoziţie dată pentru a sili pe creditori să-i
urmărească cât mai repede pe debitori pentru ca datoria să nu se mărească prin dobânzi.
7.6. GARANŢIILE PERSONALE ÎN EPOCA CLASICĂ.
În epoca clasică întâlnim pe lângă vechile forme de garanţie, un procedeu nou formal (fideiussio) şi
trei procedee neformale (pactul de constitut, receptum argentariorii, mandatum pecuniae credendae).
FIDEIUSSIO:
Vechile forme de garanţie, sponsio şi fideipromissio, fiind contrarii intereselor creditorilor datorită
legilor ce au modificat situaţia debitorilor, practica a creat o nouă forma de garanţie, realizată tot în
formă verbală: fideiussio → de data aceasta părţile întrebuinţau verbul fideiubeo (consimt pe cuvântul
meu). Garantul nu mai răspundea creditorului nici spondeo, nici fidepromitto, ci fideiubeo.
Fideiussio a fost creată în interesul creditorilor căci, fiind mai nouă decât legile care reglementau
sponsio şi fideipromissio, urmează că acele legi nu-i erau aplicabile. Deci câtva timp fideiussor a fost în
aceeaşi situaţie ca şi sponsor şi fidepromissor înainte de legile cercetate.
Situaţia lui fideiussor s-a îmbunătăţit cu timpul prin acordarea a trei beneficii (drepturi acordate în
mod excepţional, care nu ar trebui să existe potrivit principiilor generale), primele două în epoca
clasică, al treilea în epoca postclasică.
Beneficiul de diviziune (epoca clasică):
Dacă sunt mai mulţi garanţi (fidejusori), creditorul poate cere de la fiecare întreaga datorie (căci nu
se aplică legea Furia de sponsu, ci numai la sponsio şi fidepromissio). Printr-o constituţie a lui Hadrian
s-a introdus şi în această materie principiul diviziunii datoriilor (numit mai târziu beneficiul de diviziune),
însă într-o formă mai puţin aspră pentru creditori, respectiv în momentul urmăririi (mai exact în
momentul lui litis contestatio) fidejusorul poate să ceară ca datoria să se împartă între toţi garanţii în
viaţă şi solvabili.
Comparaţie între diviziunea datoriilor prevăzută de legea Furia de sponsu şi beneficiul de
diviziune:
Între cele două diviziuni ale datoriilor, cea prevăzută de legea Furia de sponsu pentru sponsor şi
fidepromissor şi cea prevăzută de constituţia lui Hadrian pentru fideiussor sunt următoarele deosebiri:
– în primul caz diviziunea datoriei se producea de plin drept, adică fără si fie nevoie a fi cerută, pe
când în al doilea caz diviziunea se producea numai la cererea garantului urmărit sub forma
trecerii unei excepţii în formulă. De aici urmează că în al doilea caz dacă garantul a neglijat să
ceară diviziunea datoriei şi a plătit întreaga datorie de bună voie, el nu are acţiune în repetire
pentru a cere îndărăt ceea ce a dat peste partea sa contributivă.
– în primul caz diviziunea datoriilor are loc între garanţii în viaţă indiferent dacă sunt solvabili sau
nu, pe când în al doilea caz are loc între garanţii solvabili. De aici urmează că în primul caz
insolvabilitatea unui garant este suferită de creditor, pe când în al doilea caz este suferită de
ceilalţi garanţi.
– în primul caz diviziunea datoriei avea loc în momentul scadenţei, în al doilea caz diviziunea
datoriei avea loc în momentul lui litis contestatio care avea loc între creditor şi garant. De aici
urmează că în primul caz până în momentul scadenţei garanţii sunt solidar ţinuţi, însă
insolvabilitatea ivită după scadenţă priveşte pe creditor, pe când în al doilea caz fidejusorii sunt
răspunzători de insolvabilitatea unuia din ei chiar după scadenţă până la litis contestatio.
– în primul caz diviziunea datoriei se producea de plin drept ceea ce înseamnă că garantul nu
poate renunţa la acest drept, renunţare care e permisă în al doilea caz.
Beneficiul de cesiune de acţiuni (epoca clasică):
Beneficiul de cesiune de acţiuni este denumirea dată de comentatori dreptului pe care-l are garantul
care a plătit, de a-l sili pe creditorul satisfăcut de a-i ceda acţiunile pe care le avea contra debitorilor →
în acest mod garantul va putea cere debitorului să-i restituie ceea ce plătise creditorului pentru el.
Practic se ajungea la această cesiune de acţiuni printr-o excepţie de dol prin care garantul paraliza
acţiunea creditorului, dacă acesta refuza să-i transmită acţiunile pe care le avea, excepţie care trebuia
inserată în formulă, fideiussio în baza căreia creditorul urmăreşte pe garant fiind un contract verbal, un
contract de drept strict.
S-a dat garantului o excepţie de dol deoarece jurisconsulţii au considerat că creditorul comite un dol
prin faptul că a refuzat să cedeze acţiunile pe care le avea contra debitorului, deşi urma să fie plătit.
Prin urmare creditorul şi garantul, fiind în faţa magistratului, garantul cere să se insereze în formulă
excepţia de dol. Creditorul preferă să cedeze acţiunile în caz că e plătit, cesiune care are loc fie prin
novaţie, fie prin mandatul in rem suam, decât să vadă că garantul va fi absolvit deoarece ştim că în
epoca clasică orice excepţie este absolutorie. Prin urmare excepţia de dol servea ca o ameninţare
pentru creditor. Cesiunea de acţiune avea loc ca efect al acestei ameninţări, nu ca efect al inserării
excepţiei de dol în formulă, căci judecătorul trebuia să absolve pe pârât (garant); de altfel dreptul fiind
stins prin litis contestatio cesiunea de creanţă nu mai era posibilă.
Creditorul nu trebuie să păstreze acţiunile pe care le are pentru a le ceda fidejusorului, ci îi
datorează numai cele pe care le mai are încă în momentul când părţile sunt în faţa magistratului, dar
fireşte înainte de litis contestatio.
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 59
TRANSFERUL OBLIGAŢIILOR. GARANŢII PERSONALE
Astfel dacă având doi fidejusori, creditorul a liberat pe unul din ei printr-un pact de non petendo (ca
să nu ceară), celălalt va trebui să plătească în întregime. De asemenea creditorul nu trebuie să
garanteze eficacitatea acţiunilor sale, dacă prin neglijenţă a lăsat pe debitor să devină insolvabil, poate
constrânge totuşi pe fidejusor la plată. Toate aceste soluţii se leagă de caracterul unilateral al
fidejusiunii, caracter care niciodată nu a fost înlăturat, deşi unele consecinţe ale lui au fost suprimate.
Creditorul nu trebuie însă să transmită acţiunile când mai are nevoie de ele, de ex. garantul nu l-a
plătit integral.
Importanţa acestui beneficiu se vede atunci când creditorul are şi alte garanţii, de ex. are faţă de
debitor o ipotecă. Nimic nu obligă pe creditor să uzeze mai întâi de drepturile pe care i le conferă
ipoteca, ci el putea să urmărească direct pe garant. Graţie acestei instituţii, beneficiul cesiunii de
acţiuni, garantul va dobândi acţiunea ipotecară pe care o are creditorul prezumându-se că creanţa i-a
fost vândută de creditor, plata garantului nefiind decât o vânzare. Această ficţiune a unei vânzări a fost
necesară deoarece în realitate, prin efectuarea plăţii de către garant creditorului, acţiunea ipotecară era
stinsă, ipoteca fiind un accesoriu al creanţei. Creanţa fiind stinsă prin plată şi ipoteca era stinsă pe cale
de consecinţă.
Beneficiul de discuţiune (epoca postclasică):
Beneficiul de discuţiune (expresie datorată comentatorilor) este dreptul pe care îl are garantul, dacă
este urmărit mai întâi de creditor, să trimită pe creditor să reclame în prealabil plata de la debitor →
ulterior s-a prevăzut în mod expres obligaţia creditorului de a urmări mai întâi pe debitor şi numai după
aceea şi pe garant pentru obţinerea plăţii integrale.
Beneficiul de discuţiune nu a putut fi folosit decât după ce Iustinian a desfiinţat efectul extinctiv al lui
litis contestatio, anterior creditorul era ţinut să aleagă între debitor şi garant → cu alte cuvinte, dacă nu
şi-a realizat creanţa sa în întregime urmărind pe debitor, nu putea să se îndrepte pentru rest contra
garantului sau invers, căci dreptul său era stins în întregime odată ce litis contestatio avusese loc.
Dacă creditorul ar fi fost ţinut în prealabil să urmărească pe debitor orice garanţie ar fi fost inutilă
deoarece creditorul, dreptul său fiind stins, nu se mai putea adresa garantului. Iată deci că beneficiul
acesta nu era posibil dat fiind efectul extinctiv al lui litis contestatio.
Iustinian suprimând efectul extinctiv al lui litis contestatio nu a adus nimic nou, ci nu a făcut decât să
consacre legal ceea ce avea loc de mult timp în practică, adică renunţarea de către fidejusor de a se
prevala de efectul extinctiv al lui litis contestatio → în practică între creditor şi garant intervenea o
înţelegere prin care garantul promitea să nu se prevaleze de efectul extinctiv al lui litis contestatio.
7.7. REZUMAT.
Transmisiunea obligaţiilor poate avea loc fie la moartea unei persoane fie între persoane în viaţă.
Aceasta implică două aspecte, anume transferul de creanţă şi transferul de datorie, adică cesiunea de
creanţă şi cesiunea de datorie.
Cesiunea de creanţă este convenţia prin care creditorul cedează unui terţ dreptul de creanţă pe
care îl are contra unui debitor; vechiul creditor se numeşte cedant, cel care devine creditor se numeşte
cesionar, iar debitorul se numeşte cedat. Aceasta are caracterul fie al unei vânzări, când se plăteşte un
preţ, fie al unei donaţii, când care loc gratuit, fie al unei dări în plată, fie al unei constituiri de dotă, fie al
unui împrumut. Dreptul roman a cunoscut două procedee indirecte pentru realizarea cesiunii de
creanţă: novaţia cu schimbare de creditor şi procuratio sau cognitio in rem suam (mandatul în propriul
interes), proces care a cunoscut 2 sisteme, anume sistemul cesiunii de acţiune şi sistemul acţiunilor
utile.
Cesiunea de datorie avea loc prin novaţia prin schimbare de debitor şi mandatul judiciar; în cazul
mandatului judiciar, debitorul însărcinează pe o persoană să-i ia locul ca pârât într-un proces intentat
de creditorul său; în ambele cazuri e nevoie de consimţământul creditorului.
Garanţiile sunt procedee juridice care au ca scop să pună la adăpost pe creditor de consecinţele
insolvabilităţii (neputinţei de a plăti) a debitorului. Acestea puteau fi de două feluri, anume personale
(alăturarea debitorului accesor sau garant unui debitor principal) şi reale (afectarea unui lucru
creditorului în scopul garantării unei creanţe, putând avea trei forme deosebite – transferul de
proprietate, remiterea posesiunii lucrului sau crearea unui drept real special).
Garanţiile personale erau sponsio, fideipromisso şi fideiussio. Cele patru legi prin care a fost
transformată noţiunea de garanţie au fost Legea Publilia, Legea Appuleia, Legea Cicereia şi Legea
Furia de sponsu.
7.8. TEST DE EVALUARE.
1. care suntcele trei faze ale evoluţiei mandatului in rem suam?
2. care sunt cele patru legi ce au adus transformări ale situaţiei garanţilor?
3. care sunt deosebirile dintre diviziunea datoriilor prevăzută de legea Furia de sponsu şi beneficiul
de diviziune?

60 DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR


– Unitatea de învăţare 8 –
GARANŢIILE REALE
8.1.Introducere...................................................................................................................................... 61
8.2.Competenţe.................................................................................................................................... 61
8.3.Fiducia cum creditore………........................................................................................................ 62
8.4.Gajul…………………………….......................................................................................................... 62
8.5.Ipoteca.............................................................................................................................................. 62
8.6.Intercesiunea.................................................................................................................................. 66
8.7.Rezumat………………………………………………………............................................................... 66
8.8.Test de evaluare……………………............................................................................................... 66
8.1. INTRODUCERE.
Această unitate de învăţare urmăreşte familiarizarea studenţilor cu aspectele teoretice şi practice
ale garanţiilor reale. Astfel, studenţii vor fi introduşi în studiul fundamentelor ipotecii şi gajului. De
asemenea cursanţii vor fi familiarizaţi cu aspectele teoretice şi practice ale fiduciei cum creditore,
precum şi cu cele ale intercesiunii.
8.2. COMPETENŢE.
 să explice terminologia juridică latină, creaţie a romanilor, să identifice sensurile proprii
fiecărei categorii şi fiecărui concept juridic, să stăpânească principiile fundamentale şi
regulile de drept;
 dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a delimita elementele specifice fiecărei noţiuni
prezentate în această unitate de învăţare, cât şi de a decela raportul dintre acestea;
 să explice şi să interpreteze regimul juridic al garanţiilor reale.
8.3. FIDUCIA CUM CREDITORE (fiducia cu creditorul său).
Garanţia reală constă în afectarea (atribuirea) provizorie a unui lucru creditorului în scopul garantării
unei creanţe.
Atribuirea se face sub forma:
– transmiterii dreptului de proprietate asupra unui lucru → fiducia cum creditore.
– remiterii posesiunii unui lucru → gajul.
– creării unui drept real special → ipoteca.
Fiducia cum creditore era un contract încheiat între creditor şi debitor prin care creditorul se obliga
să retransmită debitorului proprietatea lucrului transmis lui, cu titlu de garanţie, prin mancipatio sau in
iure cessio.
Acest contract însoţea modurile solemne de transmitere a proprietăţii (mancipatio sau in iure
cessio), deoarece transmiterea proprietăţii de la debitor la creditor servea să garanteze plata datoriei la
scadenţă, astfel că transmiterea proprietăţii era provizorie şi trebuia să existe un instrument juridic
(fiducia cum creditore) pentru ca debitorul să-şi poată vedea lucrul înapoi în cazul când plătea datoria.
Fiducia nu era izolată de modurile solemne de transmitere a proprietăţii, ci forma un tot unic, o
operaţie juridică indivizibilă, fiind grefată fie pe mancipatio, fie pe in iure cessio, neputând să existe
separat de aceste moduri solemne. De aceea când ne referim la fiducie înţelegem operaţiunea juridică
în întregul ei.
Fiducia prezenta mari inconveniente pentru debitor întrucât:
– debitorul pierdea dreptul său de proprietate şi nu avea pentru a-şi cere lucrul îndărăt decât o
acţiune personală.
– dacă creditorul devenea insolvabil, debitorul venea în concurs cu ceilalţi creditori ai creditorului
său şi obţinea doar o parte din valoarea lucrului dat în garanţie, deşi îşi plătise datoria.
– chiar dacă valoarea lucrului era mai mare decât valoarea creanţei, debitorul nu se putea folosi de
acelaşi lucru pentru a garanta o altă datorie.
– fiducia era accesibilă numai cetăţenilor romani, deoarece implică acte de care nu se puteau
folosi decât cetăţenii (mancipatio, in iure cessio).
Întrucât fiducia nu corespundea necesităţilor comerţului a fost creată o altă garanţie: gajul.
8.4. GAJUL.
Gajul este garanţia reală care constă din remiterea posesiunii unui lucru de către debitor creditorului
în momentul contractului de gaj → prin urmare gajul ca garanţie se naşte din contractul real de gaj. O
parte din inconvenientele fiduciei erau înlăturate. Debitorul era ţinut să transmită doar posesiunea
lucrului, astfel că rămânea proprietarul lucrului, iar creditorul nu restituia lucrul până la plata datoriei.
Avantaje: debitorul nu era supus insolvabilităţii creditorului (nu venea în concurs cu creditorii
creditorului său), având o acţiune reală - acţiunea în revendicare - pentru a cere restituirea lucrului
după plata datoriei.

DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 61


GARANŢIILE REALE
Inconveniente:
– debitorul, nerămânând în posesiunea lucrului (fiind deposedat de lucrul dat drept gaj), nu se mai
putea folosi de acest lucru pentru a se împrumuta de o altă sumă de bani, deşi valoarea lucrului
dat în gaj putea fi mai mare decât valoarea creanţei garantate.
– creditorul nu putea înstrăina lucrul dat în gaj, dacă la scadenţă debitorul nu plătea, funcţia gajului
limitându-se la a exercita o anumită presiune asupra debitorului pentru a-l determina să-şi
plătească datoria.
– creditorul nu se putea folosi de lucrul dat în gaj.
De aceea a fost necesară apariţia celui de-al treilea tip de garanţie reală: ipoteca.
8.5. IPOTECA.
Multă vreme la romani ipoteca a purtat acelaşi nume ca şi gajul (pignus), cuvântul de origine greacă
“ipotecă” (ipotiki) nu este întâlnit decât începând cu sec. II, generalizându-se în sec. III → numai
numele este grec, instituţia ipotecii fiind romană.
FAZE ALE FORMĂRII DREPTULUI DE IPOTECĂ:
1.Dreptul de retenţie:
Punctul de plecare în formarea ipotecii se găseşte în instituţia colonatului: arendaşul unei bucăţi de
pământ (colonul) aducea pe pământul arendat materialul necesar muncii câmpului (sclavi, unelte, vite)
→ acest material de exploatare agricolă este desemnat prin cuvintele invecta et illata (animale mânate
şi lucrurile aduse pe fond).
În mod normal arendaşul (colonul) ar fi trebuit să transmită posesiunea acestui material
proprietarului terenului (latifundiarului), căci acest material garanta plata chiriei (arenda) iar gajul
implica deposedarea, însă arendaşul avea nevoie de acest material pentru a munci → de aceea în
acest caz special s-a admis că ia naştere un drept de retenţie prin simplă convenţie, fără ca
proprietarul terenului să fi primit posesiunea lucrurilor date în gaj → latifundiarul avea dreptul de a
reţine lucrurile, dacă arendaşul voia să le ia de pe teren (acest drept de retenţie se constată
documentar sub Augustus şi în cazul proprietarului unei case închiriate).
Inconvenientele dreptului de retenţie:
Dreptul de retenţie prezenta două mari inconveniente:
– proprietarul terenului nu avea vreo acţiune contra chiriaşului, dacă acesta îşi luase lucrurile de pe
terenul arendat sau din casa închiriată, şi le dusese în altă parte.
– proprietarul terenului nu avea vreo acţiune reală contra terţului care ar fi dobândit lucrurile de la
chiriaş.
Prin urmare convenţia dintre proprietar şi chiriaş nu era sancţionată nici cu o acţiune personală
contra chiriaşului, nici cu o acţiune reală contra terţilor achizitori → proprietarul nu putea face altceva
decât să reţină lucrurile chiriaşului, aflate pe teren sau în casă, până când va fi fost plătită chiria pe
teren sau pe casă.
Aceste inconveniente erau şi mai mari când e vorba de proprietarul unei moşii, căci de data aceasta
nu se mai putea recurge la închiderea bunurilor, cum făcea proprietarul casei care închidea lucrurile în
casă, materialul de exploatare fiind pe moşie.
Cu atât mai mult era la discreţia arendaşului proprietarul care nu locuia pe moşie, ci în altă parte
astfel că nu putea exercita o supraveghere pentru a nu se lua materialul de pe moşie.
De aceea s-au format noi instrumente juridice în interesul latifundiarului.
2.Interdictul salvian:
Un pas mai departe în formarea ipotecii s-a făcut prin crearea interdictului salvian.
Graţie acestui interdict, proprietarul terenului devenea la scadenţă posesor al materialului necesar
exploatării terenului, dacă nu se plătea arenda.
Ca şi dreptul de retenţie, interdictul salvian făcea posibilă garantarea unei creanţe fără remiterea
posesiunii unui lucru.
Interdictul prezenta un avantaj în plus faţă de dreptul de retenţie deoarece dădea proprietarului
terenului arendat dreptul de a intra în posesiunea lucrurilor (materialul necesar exploatării terenului)
chiar dacă fuseseră luate de pe teren şi duse în altă parte.
Însă se menţine celălalt inconvenient, în cazul când lucrurile fuseseră vândute, proprietarul terenului
nu avea vreo acţiune contra terţilor achizitori.
De aceea a fost nevoie să se creeze o acţiune reală.
3.Acţiunea serviană:
Pentru a urmări lucrurile la terţii achizitori a fost creată de un pretor numit Servius o acţiune specială,
acţiunea serviană (ca orice acţiune pretoriană este posterioară legii Aebutia), acţiune graţie căreia
proprietarul terenului arendat putea fi pus în posesiunea materialului necesar exploatării la scadenţă,
dacă arenda nu a fost plătită, chiar dacă acest material fusese vândut între timp unor terţe persoane.
Prin urmare proprietarul terenului arendat avea o situaţie mult mai bună decât ceilalţi creditori
deoarece, în baza convenţiei, proprietarul casei închiriate nu dobândea decât un drept de retenţie iar
ceilalţi creditori, în baza numai a convenţiei nu dobândeau nici un fel de garanţie faţă de debitorul lor,
simpla convenţie neproducând astfel de efecte.
4.Acţiunea quasiserviană:

62 DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR


GARANŢIILE REALE
Prin crearea acţiunii serviene luase naştere un drept de ipotecă limitat numai la relaţiile dintre
proprietar şi arendaş. Era necesară extinderea dreptului de ipotecă la toţi creditorii care s-au înţeles cu
debitorii lor să li se garanteze astfel o creanţă a lor.
Această extindere a ipotecii s-a făcut s-a făcut graţie acţiunii quasi-serviane, numită şi acţiune
ipotecară (creată pe la ½ sec. I. e.n.).
Prin acţiunea quasiserviană ipoteca s-a generalizat, aplicându-se raporturilor dintre orice creditori şi
orice debitori, dacă părţile încheiau o convenţie în vederea garantării datoriei prin ipotecă.
Avantajele ipotecii:
Ipoteca prezenta două mari avantaje faţă de gaj şi fiducie:
– creditorul avea pentru a obţine la scadenţă, dacă nu era plătit, posesiunea lucrului ipotecat o
acţiune (acţiunea quasiserviană) care fiind reală era dată chiar contra terţilor.
– debitorul rămânând în continuare în posesiunea lucrului ipotecat putea să se servească de
acesta ca garanţie pentru contractarea de noi datorii.
Fiducia şi gajul erau inferioare sub acest dublu aspect pentru că ambele făcea pe debitor să fie lipsit
de lucru şi ambele erau sancţionate prin acţiuni personale (vom vedea că în dreptul lui Iustinian
creditorul gajist are o acţiune ipotecară).
Caracterele ipotecii:
Ipoteca avea următoarele caractere:
1.Ipoteca este un drept real:
Creditorul ipotecar are deci un drept de urmărire (poate urmări lucrul ipotecat în mâinile terţilor
achizitori) şi un drept de preferinţă (nu vine în concurs cu creditorii chirografari).
2.Ipoteca este constituită prin convenţia părţilor:
Potrivit principiilor generale un drept real nu putea fi creat decât prin anumite moduri (mancipatio, in
iure cessio), printr-o convenţie neputând lua naştere, în mod normal, decât un drept personal (de
creanţă) → ca o excepţie ipoteca se putea naşte dintr-o simplă convenţie.
Am întâlnit şi alte drepturi reale decât ipoteca născute prin acordul părţilor: superficia, dreptul lui
conductor agri vectigalis, emfiteoza.
3.Ipoteca putea avea de obiect atât un lucru mobil, cât şi imobil:
Spre deosebire de dreptul actual care cunoaşte doar ipoteca imobilelor (terenuri, construcţii).
4.Ipoteca este clandestină (ocultă, secretă):
Asta înseamnă că nu există nici un mijloc de publicitate, nici un mijloc prin care să se facă cunoscut
terţilor că un lucru este ipotecat.
Din caracterul clandestin al ipotecii decurg două posibilităţi de fraudă:
– a ipoteca acelaşi lucru mai multor persoane fără ca acestea să ştie sau să aibă posibilitatea de a
şti că lucrul a mai fost ipotecat → fraudă care duce la următoarele consecinţe:
Creditorul posterior în rang (dată) era expus riscului să fie evins (deposedat) de creditorul anterior,
astfel că după ce a dobândit lucrul de la terţ sau de la debitor vede că toate străduinţele sale sunt
zadarnice.
Dreptul clasic a căutat să înlăture aceste inconveniente pedepsind pe cel care vindea sau ipoteca
un lucru fără să declare ipotecile care îl grevau, acest fapt constituind delictul de stelionat, însă nu era
pedepsit cel care a fost de bună credinţă, adică nu a ştiut de existenţa ipotecii; în orice caz ipoteca îşi
producea efectele.
De asemenea ius offerendae pecuniae (dreptul de a oferi suma de bani) poate fi considerat ca un
mijloc pentru corectarea clandestinităţii ipotecii. Orice creditor posterior în rang poate să dezintereseze
pe creditorul anterior în rang astfel că trece în rangul celuilalt. Dar creditorul posterior nu poate uza de
acest drept decât dacă avea bani la dispoziţie şi prin exercitarea acestui drept îşi mărea creanţa căci
lua asupra lui şi creanţa creditorului anterior astfel că se măreau riscurile insolvabilităţii debitorului.
Dar care era interesul creditorului posterior în rang?
Dacă presupunem că un debitor a ipotecat lucrul său la mai mulţi creditori şi la scadenţă (termen)
nu poate plăti, acela care are drept în primul rând să vândă lucrul pentru a se satisface asupra preţului
este cel mai vechi creditor ipotecar. Dar dacă presupunem că cuantumul creanţei acestui creditor este
inferior valorii lucrului ipotecat, creditorul cu drept de a vinde nu va alege poate momentul favorabil
pentru a-l vinde şi ar vinde poate lucrul pentru un preţ inferior valorii lui deoarece în acest caz preţul ar
acoperi creanţa. Dar în situaţia aceasta drepturile creditorului ipotecar posterior ar fi sacrificate
deoarece el nu va mai avea asupra cărei sume să se dezintereseze, întreaga sau aproape întreaga
sumă cu care fusese vândut lucrul ipotecat servind la dezinteresarea celui mai vechi creditor.
Iată de ce a fost necesar să se dea dreptul creditorului posterior în rang să dezintereseze creditorul
anterior în rang pentru a-i lua locul ceea ce aduce şi o corectare a caracterului clandestin al ipotecii.
– a antedata o ipotecă trecând-o în mod mincinos înaintea unei ipoteci mai vechi.
Dreptul postclasic a căutat să înlăture acest inconvenient al ipotecii. Împăratul Leon a hotărât în
anul 472 că ipoteca constituită prin act public sau prin act privat, dar subscris de 3 martori, va avea
precădere asupra ipotecilor constituite altfel chiar dacă aveau dată anterioară. Prin reforma sa Leon a
asigurat o publicitate ipotecii şi în acelaşi timp a asigurat pe creditorul care-şi constituia ipoteca, în
modul arătat, contra fraudei antedatării ipotecilor.
Dreptul modern a înlăturat inconvenientele care decurg din caracterul clandestin al ipotecii
consacrând principiul publicităţii ipotecilor, ipoteca trebuind înscrisă într-un registru public.

DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 63


GARANŢIILE REALE
5.Ipoteca este un drept accesoriu:
Ipoteca fiind garanţia unei creanţe, ca atare urmează soarta creanţei → prin urmare dacă creanţa
se stinge (plată, remiterea datoriei, novaţie) se stinge şi ipoteca.
6.Ipoteca este indivizibilă:
Aceasta înseamnă că:
– pe o parte ipoteca apasă în întregime asupra fiecărei părţi din lucru → ex. dacă debitorul moare
şi are mai mulţi moştenitori, lucrul ipotecat trece în proprietatea moştenitorilor, adică în
proprietatea mai multor persoane, iar, chiar dacă lucrul este împărţit între moştenitori, fiecare
erede va fi ţinut ipotecar pentru tot, adică creditorul va putea cere oricăruia dintre moştenitori
plata datoriei în întregime; ex. dacă lucrul ipotecat a fost vândut mai multor persoane, creditorul
ipotecar poate cere întreaga datorie de la fiecare proprietar.
– pe de altă parte ipoteca garantează fiecare parte din datorie → ex. dacă creditorului i-a fost
achitată o parte din datorie, ipoteca continuă să poarte asupra întregului lucru, ca şi mai înainte,
până la stingerea obligaţiei, deşi prin ipoteză aproape întreaga datorie fusese achitată.
7.Ipoteca poate fi generală (acesta nu este un caracter propriu-zis al ipotecii, însă în mod frecvent
se prevedea generalitatea ipotecii prin convenţie):
Aceasta înseamnă că ipoteca poate fi constituită nu numai asupra unor bunuri individual
determinate, ci asupra tuturor bunurilor prezente şi viitoare ale constituantului → datorită unei
asemenea clauze se evită în oarecare măsură pericolul care rezultă din clandestinitate (creditorul
putea să nu mai încaseze nimic în cazul când se descopereau alte ipoteci anterioare lui asupra
aceluiaşi bun), astfel creditorul se putea îndestula (despăgubi) din toate lucrurile debitorului, fiind mai
ferit de surpriza de a vedea că un alt creditor trece înaintea lui.

Categorii de ipoteci:
În dreptul clasic ipoteca poate fi:
– ipoteca convenţională → ia naştere printr-o convenţie.
– ipoteca tacită (ipotecă legală)→ ia naştere în baza legii sau a obiceiului juridic, se numeşte tacită
pentru a sublinia faptul că legea prezumă consimţământul debitorului (ex. proprietarul unui teren
care exercită un drept de ipotecă asupra lucrurilor aduse de către arendaş pe moşie).
– ipoteca privilegiată → trece înaintea altor ipoteci, chiar dacă sunt constituite la o dată ulterioară,
adică titularul ipotecii privilegiate poate exercita înaintea celorlalţi creditori ipotecari dreptul de a
poseda şi de a vinde lucrul grevat cu ipotecă (ex. dreptul fiscului asupra bunurilor cetăţenilor
impozabili).
În dreptul postclasic apar două categorii de ipoteci:
– ipoteca testamentară → testatorul putea greva cu ipotecă anumite bunuri pentru a asigura plata
unui legat.
– ipoteca autentică → prin reforma împăratului Leon ipoteca putea fi constituită în prezenţa
autorităţilor publice, această ipotecă trecând înaintea ipotecilor constituite fără formă de publicitate,
chiar dacă erau anterioare.
Capacitatea de a constitui o ipotecă:
Constituantul ipotecii trebuie să îndeplinească două condiţii:
– să fie proprietar civil sau pretorian (proprietatea pretoriană este suficientă deoarece ipoteca este
un drept real pretorian).
– să fie capabil de a înstrăina.
Efectele ipotecii:
De la formarea ei şi până în sec. III ipoteca nu are decât un singur efect, ius possidendi (dreptul a
poseda), al doilea efect, ius distrahendi (dreptul de a vinde), îl dobândeşte doar la începutul sec. III e.n.
Lucrul ipotecat rămâne în posesia debitorului până la scadenţă, când, dacă datoria este plătită,
ipoteca se stinge.
1.Ius possidendi (dreptul a poseda):
Ius distrahendi este dreptul pe care-l are creditorul de a fi pus la scadenţă în posesiunea lucrului
ipotecat, drept sancţionat printr-o acţiune reală (acţiunea quasiserviană, adică acţiunea ipotecară) şi ca
atare opozabilă şi terţilor deţinători → acţiunea quasi-serviană, ca orice acţiune reală, îi asigură
creditorului ipotecar un drept de preferinţă faţă de ceilalţi creditori, când o intentează contra
constituantului ipotecii, şi un drept de urmărire contra terţilor care deţin lucrul ipotecat.
2.Ius distrahendi (dreptul a vinde):
Ius distrahendi este dreptul de a vinde lucrul ipotecat pentru a-şi realiza creanţa asupra preţului.
Acest efect nu l-a avut ipoteca decât târziu, la începutul sec. III. timp de aproape două secole nu a
avut alt efect decât ius possidendi, dreptul creditorului de a se pune în posesia lucrului ipotecat.
Această posesiune a lucrului nu-i conferea creditorului dreptul de a vinde lucrul, cu un drept de retenţie,
care era un mijloc de a constrânge pe debitor să plătească datoria pentru a-şi lua lucrul îndărăt. Dar
aceasta presupune că lucrul avea o valoare mai mare decât creanţa căci în cazul invers debitorul nu
avea interes să-şi răscumpere lucrul.
Creditorul putea printr-o convenţie să dobândească de la debitor dreptul de a vinde lucrul ipotecat,
convenţie care însoţea convenţia de ipotecă, fiind un pact alăturat → în acest caz dreptul de a vinde al
creditorului ipotecar decurgea din pact şi nu era un efect al ipotecii.

64 DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR


GARANŢIILE REALE
La începutul sec. III e.n., convenţia de vânzare fiind frecventă, s-a ajuns la a se considera ca
subînţeleasă atunci când nu fusese făcută → dreptul de a vinde devine efect al ipotecii.
Ulpianus: “dacă s-au înţeles ca să vândă lucrul ipotecat fie de la început fie mai târziu, nu numai
vânzarea este valabilă, ci şi cumpărătorul are proprietatea lucrului, însă chiar dacă nu s-ar fi înţeles să
vândă lucrul ipotecat, ne folosim totuşi de această regulă de drept, ca să i se permită să vândă, cu
condiţia ca să nu se fi înţeles ca să nu vândă. Când însă s-ar fi înţeles ca să nu vândă, creditorul, dacă
ar vinde, este ţinut de furt, afară numai dacă ar fi somat de trei ori pe debitor să plătească şi nu ar fi
plătit”.
Ius distrahendi prezintă două derogări (abateri) de la dreptul comun: creditorul nu trebuie să vândă
toate bunurile debitorului în bloc ci poate vinde un singur bun, admiţând că dreptul de ipotecă poartă
asupra mai multor bunuri; creditorul ipotecar transmite cumpărătorului proprietatea lucrului ipotecat fără
a avea calitatea de proprietar → excepţie de la principiul: “nimeni nu poate să transfere altuia un drept
mai mare decât are el însuşi” (nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse haberet) –
vânzătorul (simplu posesor) transmite mai mult decât are (dreptul de proprietate).
Rangul ipotecilor:
Dacă sunt mai mulţi creditori ipotecari care trebuie să fie ordinea în care trebuie să fie plătiţi:
Principiul care fixează rangul creditorilor este formulat astfel: “mai curând în timp, mai tare în drept”
(prior tempore, potior iure). Oricare dintre creditorii ipotecari avea ius possidendi şi ius distrahendi, însă
drepturile fiecăruia trebuiau să cedeze înaintea unui creditor care are ipoteca sa constituită mai înainte,
adică este mai veche în dată, respectiv dreptul de a poseda şi de a vinde este exercitat numai de
creditorul cu ipoteca cea mai veche în dată iar dacă sunt mai mulţi creditori cu acelaşi rang are
prioritate cel care posedă lucrul grevat.
La regula “prior tempore potior iutre” există o excepţie respectiv cazul ipotecile privilegiate (ipoteci
care trec înaintea altor ipoteci, deşi anterioare în dată, din cauza calităţii creanţei, ex. ipoteca fiscului).
Stingerea ipotecii:
Ipoteca se stinge pe cale accesorie şi pe cale principală.
Ipoteca se stinge pe cale accesorie, datorită caracterului accesoriu, când se stinge creanţa
garantată.
Ipoteca se stinge pe cale principală, adică independent d creanţa garantată prin mai multe moduri:
– pierderea în întregime a lucrului ipotecat: dat fiind caracterul ei indivizibil ipoteca se va menţine în
întregime câtă vreme va rămâne o parte din lucru;
– confuziunea, adică întrunirea în aceeaşi persoană a ambelor calităţi, calitatea de creditor
ipotecar şi calitatea de proprietar al lucrului;
– vânzarea lucrului ipotecat făcută de creditorul ipotecar superior în rang stinge drepturile
creditorilor inferiori în rang;
– renunţarea creditorului ipotecar;
– rezoluţia (desfiinţarea) dreptului constituantului ipotecii asupra lucrului ipotecat;
– prescripţia, adică creditorul care nu-şi exercita dreptul său ipotecar un anumit interval de timp (40
de ani) pierdea dreptul său prin prescripţie.
Epoca postclasică:
În dreptul postclasic fiducia dispare ca urmare a căderii în desuetudine (a ieşirii din uz) a lui
mancipatio şi a lui in iure cessio, acte solemne fără de care nu putea lua naştere.
Iustinian contopeşte gajul şi ipoteca în ceea ce priveşte efectele lor, rămânând deosebite numai prin
modul de formare.
Comparaţie între gaj şi ipotecă:
Asemănări:
Atât gajul cât şi ipoteca sunt garanţii reale.
Gajul spre deosebire de ipotecă n-a devenit garanţie reală decât în dreptul lui Iustinian, căci numai
atunci acţiunea ipotecară a fost acordată şi creditorului gajist.
Până atunci cum a fost sancţionat gajul?
Gajul a devenit instituţie juridică încă din epoca veche când era sancţionat prin interdicte.
Interdictele retinendae et recuperandae possessionis causa sancţionau dreptul de retenţie, consecinţă
a lui ius possidendi pe care-l avea şi creditorul gajist.
Numai în vremea lui Iustinian se naşte un drept real, căci creditorul gajist poate utiliza acţiunea
ipotecară. Prin urmare creditorul gajist are o acţiune reală şi prin urmare dreptul de urmărire, adică de a
cere posesia lucrului de la terţi în cazul fireşte când a pierdut această posesiune, deoarece ştim că
gajul implică remiterea posesia lucrului dat gaj.
Iată pentru ce noi am studiat gajul în două părţi ale manualului: ca contract real, contract ce dă
naştere unor drepturi personale sancţionate prin acţiuni personale, ca garanţie reală.
Deosebiri:
Jurisconsulţii romani aveau tendinţa de a confunda gajul şi ipoteca, instituţii care de altfel multă
vreme au purtat acelaşi nume, pignus, astfel Marcianus spune: “gajul se deosebeşte de ipotecă numai
prin sunetul numelui”.
În realitate între gaj şi ipotecă există importante deosebiri:
– gajul nu poate lua fiinţă fără o remitere a posesiei în timp ce ipoteca nu necesită transmiterea nici
a posesiei, nici a proprietăţii, lucrul ipotecat rămânând în mâinile constituantului ipotecii;
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 65
GARANŢIILE REALE
– obiectul dat în gaj nu mai poate servi drept garanţie unei alte datorii, pe când obiectul ipotecat
poate servi la garantarea altor datorii.
8.6. INTERCESIUNEA.
Intercesiunea este actul juridic (garanţie reală, garanţie personală sau novaţie) prin care cineva ia
asupra sa datoria altuia fără a avea un interes personal, adică fără să tragă vreun folos de pe urma
acestui act.
!!! intercesiunea se individualizează ca operaţiune juridică nu prin formă, întrucât împrumută forma
altor acte juridice, ci prin atitudinea subiectivă a celui care ia asupra sa datoria altuia.
Categorii:
Intercesiunea poate fi de două feluri:
– intercesiune cumulativă: constă dintr-o garanţie personală sau reală.
– intercesiune privativă: constă dintr-o novaţie prin schimbare de debitor.
Prin urmare în noţiunea de intercesiune intră atât garanţia personală, cât şi garanţia reală.
Interdicţii de a intercede:
Intercessio nu este permisă sclavilor şi femeilor.
Cu privire la sclavi interdicţia nu are sens decât atunci când aveau un peculiu, căci numai atunci
puteau să oblige pe stăpânul lor → era în interesul stăpânului ca să-l împiedice pe sclav să se oblige
prin intercesiuni ruinătoare pentru stăpân fie pentru a-i face rău acestuia, fie pentru a se da bine pe
lângă o altă persoană care i-ar fi promis să-l cumpere şi să-l dezrobească.
În ceea ce priveşte pe femei, prin edicte ale lui Augustus şi Claudius s-a interzis femeilor să
interceadă pentru soţii lor (intercesiunea făcută pentru soţ).
Prin senatusconsultul velleian, dat în timpul lui Claudius, s-a mers şi mai departe şi s-a interzis
femeilor să interceadă pentru altul (intercesiunea făcută pentru oricine).
Motivul acestei incapacităţi a femeilor este reprezentat de interesele de moştenire ale rudelor, cu
atât mai mult cu cât femeia măritată fără manus nu era moştenită de soţul ei.
Senatusconsultul velleian, condiţii:
Pentru ca să se aplice senatusconsultul velleian este necesară îndepliniera mai multor condiţii:
– să fie vorba de o intercesiune, nu de o înstrăinare, însă era permis femeii să-şi vândă bunurile ca
să plătească datoria altuia);
– să fie vorba de o intercesiune, nu de un act de liberalitate (donaţie), cu alte cuvinte femeia
trebuia să aibă intenţia, când face acest act (intercesiunea), să se întoarcă contra garantului, căci
altfel înseamnă că a înţeles să facă un act de liberalitate (donaţie), ceea ce e permis.
– să fie vorba de o intercesiune, nu de un act de garanţie în interesul său propriu (al femeii) dar
colorat cu interesul altuia.
Iustinian abrogă senatusconsultul velleian, astfel că incapacitatea femeii de a intercede este mult
atenuată, în anumite condiţii femeia putând intercede pentru oricine afară de soţul ei.
8.7. REZUMAT.
Garanţia reală constă în afectarea (atribuirea) provizorie a unui lucru creditorului în scopul garantării
unei creanţe.Atribuirea se face sub forma transmiterii dreptului de proprietate asupra unui lucru (fiducia
cum creditore), remiterii posesiunii unui lucru (gajul) sau a creării unui drept real special (ipoteca).
Fiducia cum creditore era un contract încheiat între creditor şi debitor prin care creditorul se obliga
să retransmită debitorului proprietatea lucrului transmis lui, cu titlu de garanţie, prin mancipatio sau in
iure cessio. Aceasta nu era izolată de modurile solemne de transmitere a proprietăţii, ci forma un tot
unic, o operaţie juridică indivizibilă, fiind grefată fie pe mancipatio, fie pe in iure cessio, neputând să
existe separat de aceste moduri solemne.
Gajul este garanţia reală care constă din remiterea posesiunii unui lucru de către debitor creditorului
în momentul contractului de gaj; prin urmare, gajul ca garanţie se naşte din contractul real de gaj.
Debitorul era ţinut să transmită doar posesiunea lucrului, astfel că rămânea proprietarul lucrului, iar
creditorul nu restituia lucrul până la plata datoriei.
Ipoteca se formează în 4 faze, anume dreptul de retenţie, interdictul salvian, acţiunea serviană şi
acţiunea quasiserviană. Aceasta are, spre deosebire de gaj, niste caractere specifice – este un drept
real, este constituită prin convenţia părţilor, putea avea ca obiect atât un lucru mobil, cât şi unul imobil,
este clandestină, este un drept accesoriu, este divizibilă şi poate fi generală. În dreptul clasic ipoteca
era convenţională, tacită sau privilegiată, iar în dreptul postclasic aceasta era testamentară sau
autentică. Ipoteca cuprinde ius possidendi şi ius distrahendi.
Intercesiunea este actul juridic (garanţie reală, garanţie personală sau novaţie) prin care cineva ia
asupra sa datoria altuia fără a avea un interes personal, adică fără să tragă vreun folos de pe urma
acestui act.
8.8. TEST DE EVALUARE.
1. care sunt inconvenientele gajului?
2. care sunt efectele ipotecii?
3. care sunt deosebirile dintre gaj şi ipotecă?

66 DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR


– Unitatea de învăţare 9 –
IZVOARELE OBLIGAŢIILOR. CONTRACTELE SOLEMNE
9.1.Introducere...................................................................................................................................... 67
9.2.Competenţe.................................................................................................................................... 67
9.3.Izvoarele obligaţiilor………........................................................................................................... 67
9.4.Contractele solemne în formă religioasă................................................................................67
9.5.Contractele solemne în formă verbală.................................................................................... 68
9.6.Contractele solemne în formă autentică…............................................................................. 72
9.7.Contractele solemne în formă scrisă....................................................................................... 73
9.8.Rezumat………………………………………………………............................................................... 74
9.9.Test de evaluare……………………............................................................................................... 74
9.1. INTRODUCERE.
Această unitate de învăţare urmăreşte familiarizarea studenţilor cu aspectele teoretice şi practice
ale contractelor solemne. Astfel, studenţii vor fi introduşi atât în studiul fundamentelor contractelor
solemne în formă religioasă, cât şi a celor în formă verbală. De asemenea cursanţii vor fi familiarizaţi
cu aspectele teoretice şi practice ale contractelor solemne în formă autentică şi a celor în formă scrisă.
9.2. COMPETENŢE.
 să explice terminologia juridică latină, creaţie a romanilor, să identifice sensurile proprii
fiecărei categorii şi fiecărui concept juridic, să stăpânească principiile fundamentale şi
regulile de drept;
 dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a delimita elementele specifice fiecărei noţiuni
prezentate în această unitate de învăţare, cât şi de a decela raportul dintre acestea;
 să explice şi să interpreteze regimul juridic al contractelor solemne.
9.3. IZVOARELE OBLIGAŢIILOR.
Prin izvor al unei obligaţii se înţelege un act juridic sau un fapt care dă naştere unei obligaţii.
Combinând cele două clasificări ale izvoarelor obligaţiilor cunoscute de jurisconsulţii romani, putem
spune că obligaţiile se nasc din: contracte, delicte şi diferite izvoare de obligaţii (variae causarum
figurae). Ultima categorie de izvoare de obligaţii o vom subîmpărţi în quasi-contracte, quasi-delicte şi
alte izvoare de obligaţii.
CONTRACTELE
Potrivit uzului general noi numim acest izvor al obligaţiilor contracte, deşi el cuprinde şi simplele
convenţii care nasc obligaţii fără să constituie contracte (pactele). Mai exact ar trebui să numim acest
izvor al obligaţiilor convenţii, deoarece toate contractele sunt şi convenţii, însă în dreptul roman nu
orice convenţie este contract.
Vom cerceta pe rând contractele formale, neformale (reale, consensuale, nenumite), apoi pactele.
Contractele constituie cel mai vechi izvor de obligaţii. Cele mai vechi sunt contractele formale, adică
contracte care pentru a lua naştere au nevoie ca acordul de voinţă să fie îmbrăcat într-o anumită
formă.
În dreptul roman se cunosc patru forme cu acest scop iar corespunzător acestor forme avem de
examinat următoarele contracte:
– forma religioasă → sponsio religiosa şi iusiurandum liberti;
– forma verbală → contractele verbale (sponsio laică şi dotis dictio);
– forma autentică → nexum;
– forma scrisă → contractul litteris.
9.4. CONTRACTELE SOLEMNE ÎN FORMĂ RELIGIOASĂ.
Când ne-am ocupat de originile obligaţiei am arătat că obligaţia cea mai veche este obligaţia
contractuală, obligaţia care se naşte dintr-un contract şi anume din acordul de voinţă dintre garant şi
păgubaş, acord îmbrăcat într-o anumită formă. Cea mai veche formă a fost cea religioasă.
Prin urmare la început garantul, mai târziu, conform evoluţiei arătate, şi debitorul pentru a fi obligat
nu era de ajuns să promită dar trebuia să şi jure. Jurământul extins la orice convenţie de la aceea
dintre garant şi păgubaş a dat posibilitatea creditorului ca la adăpostul mâniei zeilor să ceară
debitorului executarea unor obligaţii.

1.SPONSIO RELIGIOSA:
Dat fiind întrebuinţarea exclusivă a verbului spondeo=a promite în foarte vechiul drept roman, e de
presupus că la origine garantul, apoi debitorul, întrebuinţa verbul spondeo însoţit de un jurământ, poate
pentru că acest cuvânt se considera că are o virtute deosebită în a atrage favoarea zeilor.

DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 67


IZVOARELE OBLIGAŢIILOR. CONTRACTELE SOLEMNE
2.IUSIURANDUM LIBERTI (jurământul dezrobitului):
Proprietarul, dezrobind pe sclav, nu pierdea posibilitatea de a-l exploata. Când am vorbit de
dezrobire v-am arătat că dezrobitul rămânea obligat de a presta fostului său stăpân anumite servicii
(operae) → pentru a-şi asigura serviciile care necesitau anumite cunoştinţe (operae fabriles) stăpânul
recurgea la un dublu jurământ.
Stăpânul îl obliga pe sclav să jure că după dezrobire va munci la el, adică la patronul său (fostul său
stăpân), un anumit număr de zile pe an. Acest jurământ prestat de sclav era reînnoit după dezrobire
deoarece numai jurământul prestat pe când era liber poate să-l oblige civil.
Gaius arată că este singurul caz când se naşte o obligaţie prin jurământ, desigur că Gaius se referă
la vremea în care a trăit (sec. II). Existenţa acestui caz este însă o dovadă certă a celor ce am spus
mai sus cu privire la rolul religiei în materie contractuală.
Religia a fost primul mijloc prin care s-a realizat subordonarea debitorului faţă de creditor. Acordul
de voinţă (convenţia) a devenit contract, a produs deci efecte juridice numai printr-un jurământ al
debitorului. Creditorul silea pe debitor să se execute la adăpostul mâniei zeilor care fuseseră invocaţi
de debitor în momentul când îşi luase obligaţia.
Atunci când dreptul se desface de religie, când rostirea unui cuvânt solemn (spondeo) ia locul
jurământului în transformarea unei convenţii în contract, sau mai bine zis verbul spondeo e dezbrăcat
de caracterul său religios, totuşi există un caz care se menţine ca un vestigiu al trecutului, caz în care
convenţia este transformată în contract prin prestarea unui jurământ. Iată că jurământul dezrobitului ne
arată pentru timpurile mai noi care era rolul religiei nu într-un anumit caz, ci în toate cazurile în vremea
când şeful politic (regele) era şi şeful religios.
Iusiurandum liberti nu este un contract verbal, ci un contract special în care acordul de voinţă este
îmbrăcat în forma religioasă (jurământul), forma generală de a contracta în foarte vechiul drept roman.
Într-adevăr stăpânul putea să-şi asigure exploatarea sclavului după dezrobire în două moduri:
– promisiunea sclavului era întărită printr-un dublu jurământ → în acest caz nu poate fi vorba de un
contract verbal căci nu prin rostirea unor cuvinte solemne, ci prin al doilea jurământ se năştea
obligaţia;
– dezrobitul şi patronul recurgeau la o stipulaţie → în acest caz avem un contract verbal şi anume
o stipulaţie, dar nu există jurământ.
9.5. CONTRACTELE SOLEMNE ÎN FORMĂ VERBALĂ.
Cea mai veche formă de a transforma un acord de voinţă în contract este deci forma religioasă.
Însă odată cu instaurarea republicii, şeful religios nemaifiind şef politic, contractul şi-a pierdut aspectul
său religios → renunţând la haina religioasă romanii nu au renunţat la necesitatea unor forme. Aceste
forme aplicate la drept au constituit formalismul, sistem juridic potrivit căruia voinţa, ca să producă
efecte, trebuie să îmbrace o anumită haină, o anumită formă. Prin aceasta nu înţelegem că formalismul
juridic s-a născut din religie.
Religia şi dreptul, fiind forme de suprastructură, nu au putut să-şi găsească originea decât în
condiţiile materiale de existenţă. Forma care a luat locul jurământului pentru transformarea unei
convenţii în contract a fost sponsio, cu numele mai recent stipulatio. Sponsio înseamnă promisiune şi
vine de la verbul spondeo=a promite.
În vremea regalităţii şi chiar mai înainte probabil că cel care se obliga întrebuinţa cuvântul
spondeo=a promite, promisiunea sa fiind întărită prin jurământ. Pentru ca să nu existe dubiu (îndoială)
în ceea ce priveşte cuvintele întrebuinţate sau pentru că anumiţi termeni se considerau că au o virtute
deosebită în a atrage favoarea zeilor, desigur că verbul spondeo era cel întrebuinţat întotdeauna.
Când republica a luat locul regilor, sponsio din act religios a devenit act laic formal, ceea ce a fost
posibil deoarece formalismul este o trăsătură de unire între drept şi religie → sponsio dezbrăcată de
jurământ devine forma solemnă generală care transformă orice acord de voinţă în contract.
Această înlocuire a religiei sau mai bine zis a formei religioase cu formalismul laic îşi găseşte o
puternică confirmare în iusiurandum liberti deoarece, alături de jurământ iar mai târziu în loc de
jurământ, s-a admis că serviciile slavului după dezrobire pot fi asigurate printr-o stipulaţie între dezrobit
şi patron.
Aşadar iusiurandum liberti, ultimul vestigiu al formei religioase, a urmat aceiaşi evoluţie ca şi forma
religioasă în general, fiind înlocuită în cele din urmă cu stipulaţia. Aşa cum rezultă din Noul Gaius , XII
T. cunoşteau deja sponsio laică, lipsită de caracterul său religios.
Contractele verbale sunt cele care luau naştere prin rostirea unor cuvinte solemne. Contractele
verbale sunt două: sponsio şi dotis dictio.
Cel mai important contract verbal este sponsio sau stipulatio. Stipulaţia este chiar principalul
contract al romanilor, ceea ce explică pentru ce în general jurisconsulţii se ocupă de regulile generale
ale obligaţiilor contractuale atunci când tratează despre stipulaţie.
Prin urmare regulile de fond (nu de formă) elaborate de jurisconsulţi pentru stipulaţie se aplică
oricăror contracte nu numai stipulaţiei, pentru care nu avem în dreptul actual nici un act corespunzător.
Un contract verbal mult mai puţin important este dotis dictio (promisiunea de dotă). Iusiurandum
liberti nu este un contract verbal, ci, după cum am arătat mai sus, un contract special care ia naştere
datorită formei religioase (jurământul).

68 DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR


IZVOARELE OBLIGAŢIILOR. CONTRACTELE SOLEMNE
1.SPONSIO LAICĂ. STIPULATIO.
DENUMIRE.
Cuvântul sponsio desemnează acest contract verbal câtă vreme el n-a fost accesibil peregrinilor.
Din momentul când acest contract verbal devine accesibil peregrinilor el poartă numele de stipulatio iar
sponsio rămâne forma verbală rezervată cetăţenilor romani.
Prin urmare prin sponsio înţelegem vechiul contract în formă religioasă (sponsio religioasă), apoi
contractul verbal (sponsio laică), apoi forma verbală, aplicaţie a stipulaţiei, de care se puteau folosi
numai cetăţenii romani.
Prin stipulaţie înţelegem contractul verbal din moment ce a devenit accesibil şi peregrinilor. Prin
urmare sponsio este denumirea mai veche a stipulaţiei, devenind apoi una din formele de aplicare ale
ei.
NATURA JURIDICĂ A STIPULAŢIEI.
Stipulaţia este un contract care se prezintă ca o formă care poate îmbrăca orice acord de voinţă
transformându-l în contract (Paul: “stipulaţia trebuie să fie pusă la baza tuturor pactelor ca să poată să
se nască o acţiune în baza stipulaţiei”), dându-i tărie şi valabilitate.
Aşa se explică şi cuvântul stipulaţie care vine de la stipulus ceea ce este echivalent cu firmus - tare.
Prin aceasta stipulaţia se deosebea de celelalte contracte care sunt acte juridice cu scopuri bine
precizate → stipulaţia este un contract special care naşte obligaţii în sarcina debitorului, dar nu ştim în
ce scop s-a obligat debitorul. Este o formă în care se poate turna orice convenţie care devine prin
acesta obligatorie dar pe care nu o cunoaştem decât sub un singur aspect, şi acesta imperfect, al
obligaţiei debitorului → separaţie între act şi scopul urmărit de debitor sau cu alte cuvinte obligaţia
creditorului care nu apare în act.
Astfel stipulaţia este convenţia dintre debitor şi creditor care implică obligaţia debitorului în funcţie de
aceea a creditorului devenind valabilă numai sub forma obligaţiei debitorului. Obligaţia creditorului
dispare juridiceşte, nu există. Fie că creditorul îşi îndeplineşte sau nu obligaţia, aceasta nu interesează.
Debitorul este şi rămâne obligat.
Stipulaţia este principalul contract al romanilor, este contractul de drept comun.
MODUL DE FORMARE AL STIPULAŢIEI.
Stipulatio se formează printr-o întrebare a stipulantului (creditorului) la care răspunde promitentul
(debitorul): Spondesne mihi centum dare (Oare făgăduieşti să-mi dai 100)? Spondeo (Făgăduiesc).
Cuvântul solemn care figurează şi în întrebare şi în răspuns este verbul spondeo=a promite.
CARACTERELE STIPULAŢIEI.
1.Caracterul abstract.
Stipulaţia este o aplicaţie a formalismului. Stipulaţia este un act abstract, adică un act în care nu se
arată scopul pentru care cineva se obligă, scop care poartă numele de cauză a obligaţiei.
Să luăm un exemplu: împrumutul. La origine forma care a îmbrăcat o convenţie de împrumut a fost
stipulaţia → scopul urmărit de cel care se împrumută este de a primi banii. De aceea se obligă să
restituie o sumă de bani pe care a primit-o; primire a banilor constituie cauza obligaţiei.
Stipulaţia produce însă efecte juridice indiferent de existenţa cauzei juridice, indiferent dacă cel care
s-a împrumutat a primit tot, o parte sau nimic din suma pe care s-a obligat să o plătească. Promitentul
era obligat să plătească din moment ce formele solemne erau îndeplinite, adică din moment ce
debitorul a răspuns: făgăduiesc.
Caracterul abstract al stipulaţiei se explică prin interesele patricienilor. Patricienii se serveau de
stipulaţie pentru a practica în mod deghizat cămătăria. Plebeul se obliga să plătească de exemplu 150,
în timp ce nu primea decât 50, 100 fiind reţinut ca dobândă de patrician. Plebeul nu putea să se plângă
căci nu se cerceta cauza obligaţiei sale.
2.Congruentia (potrivirea).
Un alt caracter al stipulaţiei este acela după care se cere ca între întrebare şi răspuns să fie
congruenţă, adică răspunsul să corespundă întocmai întrebării. Debitorul, la întrebarea creditorului:
promiţi să-mi dai 10?, nu putea răspunde: promit 5. Dacă făcea acest lucru, stipulaţia era nulă.
Debitorul trebuia să răspundă sau promit sau promit 10.
Debitorul trebuia să răspundă conform întrebării creditorului. Deci creditorul dictează însuşi
răspunsul → nevoia de bani silea pe debitor să primească aceste condiţii grele.
3.Stipulaţia este un act de drept al ginţilor.
La origine contractul verbal se numea sponsio. Sponsio fiind un act de drept civil era accesibilă
numai cetăţenilor.
La o dată destul de veche, deşi nu poate fi precizată, devine posibilă întrebuinţarea unui alt verb
fidepromitto (promit cu lealitate) în loc de spondeo, pentru a permite şi peregrinilor de a face obligatorii
convenţiile lor. Din acest moment contractul verbal s-a numit stipulatio şi a devenit un act de drept al
ginţilor, cu excepţia contractului verbal în forma lui sponsio care a rămas rezervată cetăţenilor romani
fiind considerată de aici înainte ca o aplicaţie a stipulaţiei.
4.Stipulaţia este un act oral.
Caracterul oral al stipulaţiei rezultă chiar din modul de formare după cum am arătat mai sus → nu
se putea înlocui întrebarea şi răspunsul printr-un act scris. Era deci inaccesibilă surzilor, muţilor şi celor
absenţi.
5.Stipulaţia este un act solemn.

DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 69


IZVOARELE OBLIGAŢIILOR. CONTRACTELE SOLEMNE
Era necesară întrebuinţarea unui cuvânt anumit. Am văzut că la început numai verbul spondeo=a
promite putea fi întrebuinţat. Mai târziu s-a întrebuinţat şi verbul fidepromitto precum şi alte verbe. La
origine nu era permisă întrebuinţarea unor forme sinonime (cu acelaşi înţeles).
Întrebarea creditorului trebuia să preceadă răspunsul debitorului: dacă debitorul promitea înainte de
a fi întrebat, creditorul nu putea să adere la promisiune, contractul nu lua fiinţă.
6.Stipulaţia este un act continuu.
Aceasta înseamnă că răspunsul debitorului trebuia să urmeze imediat întrebării creditorului, numai
astfel întrebarea şi răspunsul putând forma un tot.
7.Stipulaţia este un act unilateral.
Prin intermediul său numai promitentul îşi asuma o obligaţie şi devenea debitor, stipulantul devenind
creditor.
8.Stipulaţia este un act de drept strict.
Stipulaţia era supusă unei riguroase interpretări, adică judecătorul cerceta numai dacă întrebarea şi
răspunsul au avut loc, fără a căuta să afle care a fost voinţa reală a părţilor.
9.Unitate de timp şi de loc.
Ca o consecinţă a oralităţii se cerea ca părţile să se găsească în locul şi în momentul unde se
făcuse stipulaţia → debitorii uneori căutau să probeze că nu se găseau în acel loc în ziua când
avusese loc stipulaţia.
SFERA DE APLICARE A STIPULAŢIEI.
Stipulaţia avea două funcţii:
1.o funcţie creatoare care constă în transformarea unui simplu pact în contract → ca aplicaţii ale
acestei funcţii avem:
– cazul stipulaţiilor pretoriene;
– procedeul de creare al corealităţii active şi pasive;
– procedeul de creare al creditorilor şi debitorilor accesori.
2.o funcţie novatorie, cu alte cuvinte servea la înlocuirea unei obligaţii printr-alta.
TRANSFORMĂRILE STIPULAŢIEI.
Epoca veche.
Stipulaţia în epoca veche este supusă celui mai strict formalism, de unde decurg caracterele pe
care le-am văzut mai sus (act abstract, act continuu, act oral, act de drept strict).
Epoca clasică.
Formele stipulaţiei sunt mult atenuate în epoca clasică. Încă de pe la sfârşitul secolului II sau
începutul secolului III s-a ajuns să se permită ca stipulaţia să fie făcută nu numai în limba latină, dar şi
prin întrebuinţarea unei limbi străine, de ex. limba greacă.
De asemenea nu mai era necesar ca răspunsul să corespundă cu întrebarea, acea congruenţă de
care am vorbit. În cazul când suma prevăzută în întrebare diferă de aceea prevăzută în răspuns,
obligaţia devenea valabilă pentru suma cea mai mică.
Stipulaţia continuă să fie orală, adică să constea dintr-o întrebare şi un răspuns. Dar acest caracter
îl are stipulaţia numai în teorie → în practică însă, încă din vremea lui Cicero, părţile obişnuiau să
redacteze un act scris în care se arăta că a avut loc întrebarea şi răspunsul, deşi acestea în realitate
nu avuseseră fiinţă. Era de ajuns ca să se fi menţionat în act că întrebarea şi răspunsul au avut loc
pentru ca stipulaţia să fie valabilă, deşi formele verbale în realitate nu avuseseră loc, totuşi se menţine
condiţia prezenţei părţilor.
Când nu fusese redactat un înscris, întrebarea şi răspunsul trebuiau făcute în termeni solemni ca şi
în trecut, numai că în locul limbii latine puteau fi întrebuinţaţi termeni corespunzători dintr-o limbă
străină (când e vorba însă de alţi termeni solemni decât de sponsio, G.3.93).
Epoca postclasică.
Formalismul devine şi mai atenuat în dreptul postclasică. Printr-o constituţie din sec. V a fost
suprimată obligaţia întrebuinţării termenilor solemni, părţile putând să se exprime cu orice cuvânt ar
vrea (C.8.37.10-Leon, anul 472: “toate stipulaţiile făcute potrivit cu consimţământul părţilor contractante
[şi] recunoscute de legi să fie valabile chiar dacă nu au fost făcute prin cuvinte solemne sau directe, ci
prin oricare cuvinte”).
Tot ce se cere este ca părţile să-şi exprime voinţa în mod clar. Însă ca şi mai înainte era necesară o
întrebare urmată imediat de un răspuns, ceea ce necesita prezenţa părţilor → în practică stipulaţia
continuă să aibă loc printr-un act scris, fiind suficient să se arate în înscris că a avut loc.
Numai că rămăsese una din condiţiile formalismului, necesitatea prezenţei părţilor. Actul scris
trebuia să prevadă că stipulaţia a avut loc între părţi într-o anumită zi şi într-un anumit loc → dacă
debitorul, adică promitentul dovedea că la data arătată în act a lipsit, în momentul când se pretinde că
s-a făcut contractul, din locul unde se arată în act că a avut loc stipulaţia actul devine fără valoare.
Prin urmare, practic vorbind, reforma lui Leon n-a avut mare importanţă, căci ca şi în epoca clasică
se cerea prezenţa părţilor la redactarea actului, actul scris dispensând numai de a pronunţa cuvintele.
Iustinian printr-o constituţie din anul 531 a decis că actul nu va putea fi atacat decât atunci când
debitorul va dovedi că el însuşi sau creditorul au lipsit întreaga zi din oraşul în care se arată în act că a
avut loc stipulaţia.
Condiţia prezenţei părţilor devenise un izvor de procese. De aceea Iustinian voi să micşoreze
şansele unui debitor puţin scrupulos şi decise că promitentul nu ar putea să facă să cadă prezumţia

70 DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR


IZVOARELE OBLIGAŢIILOR. CONTRACTELE SOLEMNE
rezultând din înscris decât cu condiţia de a stabili cu ajutorul altor acte scrise sau al unor martori demni
de încredere că el însuşi sau creditorul se găsea într-un alt loc în timpul întregii zile indicate în înscris
că a avut loc stipulaţia.
Părţile puteau deci prin acordul lor mutual (reciproc) să se dispenseze de a îndeplini condiţiile cerute
odinioară pentru stipulaţie, astfel că contractul verbal se transformase într-un contract consensual a
cărui probă completă o face înscrisul. În felul acesta era prezumată nu numai pronunţarea cuvintelor,
dar şi prezenţa părţilor.
Dacă însă părţile nu se înţeleg, dacă una din părţi atacă înscrisul, reintra în vigoare vechiul
formalism şi anume regula prezenţei părţilor care se menţine, deşi atenuată, chiar în vremea lui
Iustinian.
Prin urmare una din regulile formalismului, unitatea de timp şi de loc, adică prezenţa părţilor, se
menţine deşi într-o formă atenuată, deoarece nu se cere dovada prezenţei părţilor la facerea actului şi
nici măcar prezenţa în localitate, în întreaga zi în care a fost făcut actul → dacă a stat câtuşi de puţin în
acea localitate, condiţia prezenţei părţilor este îndeplinită. Stipulaţia rămâne deci un act de drept strict,
deşi acest caracter fusese mult atenuat încă din epoca clasică după cum am văzut mai sus.
Această atenuare, după cum am arătat mai sus, s-a făcut printr-un act scris → actul scris, chiar
dacă e mincinos, poate până la proba contrară să repare viciile de formă ale unei stipulaţii sau chiar să
simuleze o stipulaţie care nu avusese loc. Iustinian a dus mai departe consacrarea minciunii deoarece
a cerut ca proba prezenţei părţilor să nu poarte asupra momentului facerii contractului, ci asupra unui
moment oarecare din ziua în care s-a făcut contractul. Consecinţa reformei lui Iustinian este că două
persoane pot să contracteze prin stipulaţie, deşi nu s-au văzut la faţă, graţie unui act scris, act care va
fi inatacabil dacă ambele s-au găsit în vreun moment oarecare la locul respectiv în ziua contractului.
CARACTERUL ABSTRACT AL STIPULAŢIEI. QUERELA NON NUMERATAE PECUNIAE.
(plângerea pentru suma de bani nepredată):
Ştim că stipulaţia era un act abstract → nu trebuia cu alte cuvinte să se caute cauza obligaţiei, adică
să se vadă dacă suma de bani pe care te-ai obligat că o restitui ai primit-o în realitate (cauza finală).
Acest caracter al stipulaţiei în epoca veche făcuse posibilă exploatarea plebei de către patricieni. În
epoca clasică cei bogaţi continuă să exploateze pe cei săraci. Creditorul dădea debitorului 100 de
sesterţi iar acesta se obliga la 150. Diferenţa era dobânda ascunsă în acest mod deoarece depăşea
maximul legal.
Pretorul a dat posibilitate debitorului, când e urmărit să plătească o sumă de bani în baza unei
stipulaţii deşi primise mai puţin, să se apere printr-o excepţie de dol.
De asemenea în cazul când printr-un înscris a recunoscut împrumutul unei sume de bani, deci un
mutuum, deşi în realitate primise mai puţin, debitorul va putea să ceară restituirea înscrisului. În modul
acesta debitorul nu era nevoit să stea în nesiguranţă până când îl va urmări creditorul, ci putea să ia
chiar el iniţiativa.
Situaţia debitorului era numai aparent îmbunătăţită. Într-adevăr debitorul era acela care trebuia să
facă dovada pentru a nu plăti sau pentru a cere restituirea înscrisului, că n-a primit în realitate suma de
bani pe care s-a obligat să o plătească. Ori cum ar fi putut să facă această probă negativă? Ar fi trebuit
să facă dovada că în toate momentele când ar fi putut primi suma de bani, în realitate nu o primise,
ceea ce era o imposibilitate.
De aceea o constituţie a lui Caracalla din anul 215 a răsturnat sarcina probei. Cu alte cuvinte când
debitorul e urmărit de creditor să plătească, debitorul se va mărgini să spună că n-a primit în realitate
suma de bani pe care se obligase să o plătească printr-o stipulaţie sau în baza unui înscris care
serveşte drept dovadă a unei stipulaţii sau a unui mutuum. Creditorul urma să facă şi dovada. Această
excepţie, cu răsturnarea probei, pe care o putea opune debitorul se numea exceptio non numeratae
pecuniae (excepţia sumei de bani nepredată).
Debitorul avea şi o acţiune prin care putea cere să se stabilească inexistenţa datoriei, luând deci el
iniţiativa şi neaşteptând să fie dat în judecată de creditor. Această acţiune s-a numit querela non
numeratae pecuniae (plângerea pentru suma de bani nepredată).
Mai târziu s-a dat această denumire tuturor mijloacelor de protecţie stabilită, în această materie, în
favoarea debitorului. Acest sistem implică, în ce priveşte pe creditor, prezumţia de minciună şi de
fraudă.
În concluzie stipulaţia se menţine chiar în vremea lui Iustinian, deşi caracterele ei s-au atenuat mult.
Vechiul formalism se reduce la dovada prezenţei părţilor, dar nu în momentul încheierii actului, ci în
ziua în care s-a încheiat actul, în oraşul unde a avut loc. Din act oral a devenit în practică un act scris.
Caracterul abstract al stipulaţiei am văzut că a suferit şi el modificări.
2.DOTIS DICTIO (promisiunea de dotă).
Dotis dictio este modul prin care se constituie dota unei fete. Dota este zestrea, bunurile pe care le
primea bărbatul în vederea căsătoriei.
Anumite persoane (fata, debitorul ei dacă îi dă ea consimţământul, ascendenţii ei pe linie paternă)
se puteau obliga, prin rostirea unor cuvinte solemne faţă de viitorul soţ, a face o prestaţie (a-i da ceva)
cu titlu de dotă.
Declaraţia constituantului nu trebuie să fie nici urmată de o acceptare orală a viitorului soţ, nici
precedată de o întrebare ca la stipulaţie. Pentru romani lipsa zestrei era considerată ca o adevărată

DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 71


IZVOARELE OBLIGAŢIILOR. CONTRACTELE SOLEMNE
dezonoare (Plaut: “se produce dezonoare dacă nu se dă zestrea fecioarei”). Uneori chiar statul dota pe
fetele unor personaje înalte.
În epoca postclasică dotis dictio a căzut în desuetudine (nu mai e în uz) din moment ce s-a admis
constituirea unei dote printr-un simplu pact în timpul lui Theodosius II şi Valentinian III (anul 428 -
C.5.11.4: “pentru reclamarea unei dote, pe care s-a admis mai înainte a fi prestată, noi socotim că este
suficient [pentru valabilitatea dotei] oricare cuvinte fie că s-a redactat un act scris fie că nu [s-a
redactat], chiar dacă stipulaţia nu a urmat promisiunii lucrurilor dotale”).
Într-adevăr dotis dictio trebuie să se realizeze prin pronunţarea unor anumite cuvinte, pe când pactul
este o simplă convenţie, un acord de voinţă valabil oricare ar fi fost cuvintele întrebuinţate. Pe de altă
parte dotis dictio nu putea fi folosită decât de anumite persoane, de ex. tatăl femeii înzestrate. Toate
aceste inconveniente au dus la căderea în desuetudine a lui dotis dictio.
Însă dotis dictio a dispărut din uz în orient, dar s-a menţinut totuşi în occident. Explicaţia rezidă în
faptul că în provinciile orientale ale imperiului roman erau puţini romani şi mulţi greci.
Grecii preferau să întrebuinţeze un act pe care-l cunoşteau pentru constituirea dotei - pactul de dotă
- faţă de un act care din cauza formelor solemne şi întrebuinţarea limbii latine le era mai puţin accesibil.
În occident situaţia a fost invers. De aceea în occident dat fiind numărul mare al romanilor s-a păstrat
încă mult timp.
În afară de forma religioasă (jurământul) şi forma verbală, romanii au mai cunoscut şi alte forme
pentru transformarea unei convenţii în contract: forma autentică şi forma scrisă.
9.6. CONTRACTELE SOLEMNE ÎN FORMĂ AUTENTICĂ.
Forma autentică constă din prezenţa magistratului la facerea actului. Un singur acord de voinţă, o
singură convenţie a devenit contract prin forma autentică: nexum.
Una din enigmele dreptului roman este fără îndoială nexum. Încă din 1941 într-un studiu special
(Tomulescu, Nexum, 1941) am ajuns la concluzia că nexum este o convenţie de aservire prin care
debitorul se angaja să muncească un anumit număr de zile la creditor neputând plăti la scadenţă
(termen) datoria luată sub forma unei sponsio (stipulatio) → în schimbul sumei de bani datorată
debitorul îşi angaja munca lui.
O astfel de convenţie pentru ca să producă efecte juridice trebuia să îmbrace o formă solemnă.
Această formă a fost prezenţa magistratului → părţile se prezentau în faţa magistratului, arătau
înţelegerea lor iar magistratul prin rostirea cuvântului addico omologa (ratifica) această convenţie.
În Roma veche braţele de muncă erau căutate, înainte de cuceririle importante al romanilor sclavii
fiind relativ puţini → patricienii au nevoie să-şi procure mâna de lucru. Pe de altă parte prin nexum se
ajungea la înrobirea de fapt a plebeilor care altfel nu era posibilă.
Într-adevăr, atunci când nu avusese loc un nexum dacă debitorul la scadenţă nu-şi îndeplinea
obligaţia luată prin stipulatio, trebuia să se recurgă la un proces pentru obţinerea unei sentinţe de
condamnare care apoi era executată. Prin executarea sentinţei patricianul nu-şi procura mâna de lucru
căci plebeul devenea sclav, dar numai în străinătate, căci un principiu foarte respectat în epoca veche
cerea ca nici un cetăţean să nu devină sclav la Roma. Iată de ce a fost creat nexum, instrument de
aservire a plebei.
În sensul celor afirmate mai sus avem un text care ne spune ce era nexus (debitorul aservit pentru
datorii) astfel că din definiţia nexus-ului putem şti ce era nexum. Varro spune: “omul liber care îşi
angaja serviciile sale pentru suma de bani pe care o datora până când se elibera de datorie se
numeşte nexus ca fiind încărcat de datorii”.
Din texul de mai sus putem deduce că nexum era un instrument de aservire a debitorului, deci a
plebeului, şi servea ca o completare a stipulaţiei, care era un instrument de exploatare a plebei.
Stipulaţia prin caracterul ei abstract permitea să se ia dobânzi cât mai mari → la scadenţă (termen)
plebeul neputând plăti cădea graţie lui nexum într-o cvasi-sclavie.
E drept că debitorul îşi înstrăina serviciile sale pentru un interval de timp anumit. De asemenea
debitorul nu devenea sclav în acest interval, ci în drept îşi păstra condiţia de om liber.
Dar convenţia de aservire avea un caracter formal. Acest acord de voinţă în realitate era modul prin
care patricianul constrângea pe plebeu să devină aproape sclavul lui, ameninţându-l cu posibilitatea
procesului şi deci a vânzării ca sclav în străinătate. Plebeul trebuia să se supună condiţiilor impuse de
creditor adică de patrician.
Plebeul odată ce ajungea în situaţia de nexus era tratat de patrician ca un sclav, patricianul prin
abuz ţinându-l astfel chiar după ce îşi îndeplinise zilele de muncă pentru care se obligase. Dovada cea
mai bună a acestei situaţii rezultă din textele lui Titus Livius. Titus Livius ori de câtre ori vorbeşte de
nexi-lor îi presupune plebei, obligaţi deja pentru o anumită sumă de bani faţă de patricieni.
În anul 259 R.F. în timp ce romanii erau ameninţaţi cu război din exterior, Roma era pradă
neînţelegerilor interne dintre patricieni şi plebei din cauza nexi-lor. Plebeii afirmau că libertatea lor era
expusă mai curând a fi pierdută în interiorul cetăţii, decât în afara ei în război. Revolta plebei este
aprinsă prin nenorocirile unuia dintre aceşti nexi.
Un bătrân în zdrenţe, într-o stare de mare slăbiciune, care fusese centurion, căpitan în armată,
apare în piaţa publică şi arată poporului numeroasele cicatrice care-i acopereau corpul, martore a
rănilor căpătate în război. Întrebat fiind de plebe cum a ajuns în această stare, fostul ofiţer arată că

72 DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR


IZVOARELE OBLIGAŢIILOR. CONTRACTELE SOLEMNE
sabinii i-au distrus casa şi recolta. Întors din războiul cu sabinii a trebuit să se împrumute pentru a plăti
impozitul. Neputând plăti datoriile mărite prin dobânzi şi-a pierdut pământul strămoşesc apoi chiar
libertatea. Predat creditorului său, acesta nu s-a purtat ca un stăpân cu ca un călău. Mulţimea văzând
urmele de bici lăsate pe spinarea bătrânului se revoltă.
Desigur că în ansamblul său tabloul pe care ni-l redă Titus Livius asupra nexi-lor este veridic.
Datoriile ajunseseră la Roma o adevărată calamitate, debitorii deveniţi nexi fiind plebei iar creditorii fiind
patricieni.
Această situaţia a durat până în anul 428 R.F. când intervenit legea Poetelia Papiria (326 î.e.n.)
Titius Livius ne spune că această lege a fost dată în următoarele împrejurări: un tânăr de o rară
frumuseţe devenise nexus din cauza datoriilor tatălui său. Creditorul îi face propuneri care atingeau
onoarea tânărului. Văzând că propunerile îi sunt respinse, creditorul puse să fie bătut cu nuiele.
Tânărul arată apoi plebei urmele loviturilor primite provocând agitaţie. Iată de ce se propune plebei o
lege după care “nimeni afară de cel care comisese un delict, până ce plăteşte amenda, să nu fie ţinut
în lanţuri sau cătuşe… astfel nexi au fost liberaţi şi s-a prevăzut ca pe viitor să nu fie [debitori nexaţi]”.
Prin urmare legea Poetelia Papiria a desfiinţat pe viitor nexum punând capăt abuzurilor cămătarilor,
delincvenţii urmând a fi trataţi cu aceeaşi severitate ca şi întrecut, adică ţinuţi în lanţuri.
Romanii, în urma războaielor victorioase purtate cu etruscii şi latinii, pun mâna pe mulţi prizonieri de
război care devin sclavi. Mâna de lucru nu mai este deci căutată ca mai înainte. Nu mai este necesară
aservirea plebei din punct de vedere economic iar pe altă parte puterea politică a plebei crescuse.
9.7. CONTRACTELE SOLEMNE ÎN FORMĂ SCRISĂ.
Contractul litteris, după cum îi arată şi numele, nu poate lua fiinţă decât sub forma unui înscris, mai
precis printr-o înscriere, o însemnare a creditorului în registrul său, înscriere confirmată de debitor în
acelaşi registru.
ORIGINEA CONTRACTULUI LITTERIS:
În secolul VI R.F., în urma războaielor victorioase ale romanilor, se dezvoltă mult comerţul şi în
acelaşi timp băncile capătă un mare avânt. Bancherii făceau numeroase operaţiuni bancare. Pentru
realizarea acestor operaţiuni ei aveau un instrument, stipulatio, care însă prezenta anumite neajunsuri.
Un mare neajuns e relativ la dovada stipulaţiei. Desigur că stipulatio era un act solemn ce lua fiinţă prin
schimbul unor cuvinte solemne fără să fie nevoie de martori. Dar cum putea fi dovedită îndeplinirea
formelor actului în vechiul drept roman, altfel decât prin martori? Martorii erau deci necesari nu pentru
formarea actului dar ca mijloc de probă (dovadă) → un singur martor era de ajuns pentru a dovedi o
stipulatio → dacă acesta murise, refuza mărturia sau declara fals, creditorul era pus într-o situaţie
foarte rea. De aici necesitatea unui înscris.
În acest scop bancherii s-au folosit de un registru în care erau transcrise în fiecare lună operaţiunile
de încasări şi plăţi, registru care din cauza dublului caracter al operaţiunilor purta numele de codex
accepti et expensi (registru al sumelor primite şi al sumelor plătite) şi care în consecinţă avea două
coloane, într-una se treceau sumele primite (accepta) şi într-alta sumele plătite (expensa).
MODUL DE FORMARE:
Deşi este discutat modul de formare, se poate admite mai sigur că acest contract avea loc printr-o
însemnare a creditorului în coloana plăţilor din registru, însemnare confirmată de debitor în acelaşi loc.
De ex. părţile vor să schimbe cauza obligaţiei uneia din ei, adică temeiul pe baza căruia se obligă.
Titius este dator o sumă de bani lui Secundus în baza unui contract de locaţiune sau vânzare.
Creditorul Secundus îl trece în registru la coloana plăţilor, adică cu menţiune că i-a plătit el, Secundus,
lui Titius suma de bani în discuţie. Titius confirmă în scris şi tot în registrul creditorului că a primit
această sumă de bani.
În realitate creditorul nu plătise nimic lui Titius care era dator pe baza unuia din contractele citate.
Însă din momentul înscrierii în registru de către creditor şi al confirmării sale debitorul va fi ţinut litteris
(prin înscris). Cauza obligaţiei sale s-a schimbat: nu mai este contractul de locaţiune sau vânzare, ci
contractul litteris.
SFERA DE APLICARE:
Contractul litteris putea fi întrebuinţat numai în două ipoteze.
Prima este ipoteza novaţiei prin schimbare de debitor. Să presupunem că Titius este dator o sumă
de bani. Titius are însă la rândul lui un debitor, pe Maevius. Pentru a se face o singură plată în loc de
două, Titius convine cu creditorul său ca Maevius să plătească în locul lui. Creditorul trece în registru la
coloana plăţilor că i-a plătit această sumă de bani lui Maevius iar Maevius o confirmă la aceeaşi
coloană. În realitate Maevius nu primise nimic. Totodată creditorul stinge obligaţia lui Titius trecând la
coloana încasărilor că a primit de la Titius aceeaşi sumă, deşi în realitate nu primise nimic. În acest
mod obligaţia lui Titius se stinge în mod fictiv şi se naşte o nouă obligaţie în sarcina lui Maevius.
A doua ipoteză este aceea pe care am văzut-o, este ipoteza novaţiei între aceleaşi persoane cu
schimbarea cauzei obligaţiei. Acest din urmă caz este mai nou deoarece implică apariţia contractelor
consensuale.
Acest contract apărut în interesul bancherilor pe la sfârşitul epocii vechi se menţine în cele două
aplicaţii pe care le-am văzut în dreptul clasic. Contractul litteris dispare în dreptul postclasic ca urmare
a ivirii în practică a unor instrumente juridice prin care se puteau atinge aceleaşi scopuri în condiţii mai
uşoare.
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 73
IZVOARELE OBLIGAŢIILOR. CONTRACTELE SOLEMNE

9.8. REZUMAT.
Prin izvor al unei obligaţii se înţelege un act juridic sau un fapt care dă naştere unei obligaţii.
Obligaţiile se nasc din: contracte, delicte şi diferite izvoare de obligaţii (variae causarum figurae). Ultima
categorie de izvoare de obligaţii o vom subîmpărţi în quasi-contracte, quasi-delicte şi alte izvoare de
obligaţii.
Contractele constituie cel mai vechi izvor de obligaţii. Cele mai vechi sunt contractele formale, adică
contracte care pentru a lua naştere au nevoie ca acordul de voinţă să fie îmbrăcat într-o anumită
formă. În dreptul roman se cunosc patru forme cu acest scop: forma religioasă (sponsio religiosa şi
iusiurandum liberti), forma verbală (sponsio laică şi dotis dictio), forma autentică (nexum) şi forma
scrisă (contractul litteris).
Sponsio religiosa presupunea întrebuinţarea exclusivă a verbului spondeo = a promite în foarte
vechiul drept roman. Este de presupus că la origine garantul, apoi debitorul, întrebuinţa verbul spondeo
însoţit de un jurământ, poate pentru că acest cuvânt se considera că are o virtute deosebită în a atrage
favoarea zeilor.
Iusiurandum liberti (jurământul dezrobitului) era contractul prin care proprietarul, dezrobind pe sclav,
nu pierdea posibilitatea de a-l exploata. Stăpânul îl obliga pe sclav să jure că după dezrobire va munci
la el, adică la patronul său (fostul său stăpân), un anumit număr de zile pe an.
Sponsio laică reprezenta contractul verbal, aplicaţie a stipulaţiei, de care se puteau folosi numai
cetăţenii romani. Stipulatio se formează printr-o întrebare a stipulantului (creditorului) la care răspunde
promitentul (debitorul). Trăsăturile stipulaţiei sunt caracterul abstract, congruentia, act de drept al
ginţilor, act oral, solemn, continuu, unilateral, de drept strict şi având o unitate de timp şi de loc.
Dotis dictio (promisiunea de dotă) este modul prin care se constituie dota unei fete. Dota este
zestrea, bunurile pe care le primea bărbatul în vederea căsătoriei. Declaraţia constituantului nu trebuie
să fie nici urmată de o acceptare orală a viitorului soţ, nici precedată de o întrebare ca la stipulaţie.
Nexum este o convenţie de aservire prin care debitorul se angaja să muncească un anumit număr
de zile la creditor neputând plăti la scadenţă (termen) datoria luată sub forma unei sponsio (stipulatio),
astfel încât în schimbul sumei de bani datorată debitorul îşi angaja munca lui. Forma autentică constă
din prezenţa magistratului la facerea actului.
Contractul litteris, după cum îi arată şi numele, nu poate lua fiinţă decât sub forma unui înscris, mai
precis printr-o înscriere, o însemnare a creditorului în registrul său, înscriere confirmată de debitor în
acelaşi registru.
9.9. TEST DE EVALUARE.
1. care sunt modurile prin care stăpânul putea să-şi asigure exploatarea sclavului după dezrobire?
2. care sunt caracterele stipulaţiei?
3. care este sfera de aplicare a contractului litteris ?

74 DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR


– Unitatea de învăţare 10 –
CONTRACTELE REALE
10.1.Introducere.................................................................................................................................... 75
10.2.Competenţe.................................................................................................................................. 75
10.3.Mutuum…………………………...................................................................................................... 75
10.4.Fiducia………………………........................................................................................................... 77
10.5.Comodatul…………………........................................................................................................... 78
10.6.Depozitul……………………........................................................................................................... 78
10.7.Gajul............................................................................................................................................... 79
10.8.Rezumat……………………………………………………….............................................................80
10.9.Test de evaluare……………………............................................................................................ 80
10.1. INTRODUCERE.
Această unitate de învăţare urmăreşte familiarizarea studenţilor cu aspectele teoretice şi practice
ale . Astfel, studenţii vor fi introduşi atât în studiul fundamentelor . De asemenea cursanţii vor fi
familiarizaţi cu aspectele teoretice şi practice ale .
10.2. COMPETENŢE.
 să explice terminologia juridică latină, creaţie a romanilor, să identifice sensurile proprii
fiecărei categorii şi fiecărui concept juridic, să stăpânească principiile fundamentale şi
regulile de drept;
 dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a delimita elementele specifice fiecărei noţiuni
prezentate în această unitate de învăţare, cât şi de a decela raportul dintre acestea;
 să explice şi să interpreteze regimul juridic al , precum şi al .
10.3. MUTUUM.
Contractele reale sunt contracte neformale care necesită pentru a lua fiinţă nu numai un acord de
voinţă, dar şi remiterea lucrului care face obiectul contractului.
Ele se formează deci re - prin remiterea lucrului - de unde şi numele de contracte reale.
A doua categorie de contracte, contractele reale apar pe la sfârşitul republicii, deci pe la sfârşitul
epocii vechi.
Contractele reale sunt: mutuum; fiducia; comodatul; depozitul; gajul.
Depozitul cunoaşte trei forme excepţionale: depozitul necesar; depozitul sechestru; depozitul
neregulat.
ORIGINE:
În urma cuceririlor romanilor relaţiile economice iau mare dezvoltare. Datorită noilor condiţii
economice pe ruinele patriciatului se ridică o nouă pătură superioară: cavalerii, în general marii
negustori. Pe de o parte dezvoltarea comerţului necesită acte juridice mai numeroase, pe de altă parte
interesele cavalerilor cereau formarea unor instrumente juridice de care se puteau mai uşor folosi
decât de actele formale. Iată motivele de ordin general care au determinat apariţia unei noi categorii de
contracte.
Mutuum este contractul prin care o persoană se obligă să restituie la data fixată lucruri de aceiaşi
natură şi de aceiaşi calitate şi cantitate cu acelea pe care le primeşte cu împrumut spre a le consuma.
Pe scurt mutuum este un împrumut de consumaţie, un împrumut în vederea consumaţiei.
DENUMIRE:
Expresia de mutuum prin care uneori este desemnat acest contract în texte nu este cea mai exactă,
ci se datorează unei etimologii fanteziste: ex meo tuum fit=de la mine devine al tău. În realitate cea mai
corectă denumire este aceea de mutui datio (darea cu împrumut).
OBIECT:
Mutuum are de obiect lucrurile care potrivit uzurilor comerciale sunt considerate ca putând fi
cântărite, numărate sau măsurate de ex. vin, grâu, etc. numai lucrurile arătate pot face obiectul unui
mutuum, căci numai ele puteau fi înlocuite cu altele. În adevăr debitorul devenind proprietarul lucrurilor
împrumutate şi dispunând de ele, la termen trebuia să restituie lucruri asemănătoare. Obiectul
contractului trebuie să fie determinat în calitate şi cantitate. Se va preciza deci de ce vorba şi în ce
cantitate. Aceste lucruri sunt res nec mancipi.
Cu privire la obiectul acestui contract Paul spune: “Împrumutul de consumaţie se aplică la acele
lucruri care se pot cântări, număra sau măsura pentru că prin transferul proprietăţii acestora putem să
devenim creditori cu posibilitatea [debitorului] de a restitui un lucru la fel, pentru că [aceste lucruri]
primesc executarea prin plata asupra genului nu asupra aceluiaşi lucru. Căci, cu privire la celelalte
lucruri, nu putem să devenim creditori [cu posibilitatea debitorului de a ne restitui un lucru de acelaşi fel]
căci fără consimţământul creditorului nu se poate plăti un lucru în loc de altul”.

DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 75


CONTRACTELE REALE
CONDIŢII DE FORMARE:
Mutuum necesita îndeplinirea a două condiţii:
1.transmiterea proprietăţii lucrului:
Prin urmare nu va avea loc mutuum atunci când proprietatea obiectului remis nu aparţine lui tradens
(cel care transmite lucrul) sau, deşi îi aparţinea, tradens nu era capabil de a-l înstrăina, de ex. era
impuber → transmiterea proprietăţii lucrului se realiza prin tradiţiune, fiind vorba de res nec mancipi.
Tradiţiunea necesită remiterea lucrului.
În dreptul vechi remiterea lucrului era materială şi directă, cu alte cuvinte se cerea remiterea lucrului
de la mână la mână, de la creditor la debitor.
În dreptul clasic transformările pe care le-a suferit tradiţiunea au avut influenţă şi asupra acestui
împrumut de consumaţie → n-a mai fost nevoie de remiterea materială şi directă a lucrului de la cel
care împrumută la cel care se împrumută, ci era suficient un act oarecare, act care să arate înţelegerea
părţilor.
Exemplu: Primus, în loc ca să dea o sumă de bani lui Secundus, îi dă cheile de la casa sa de bani
pentru a lua banii pe care-i împrumută. Este un mutuum, deşi n-a avut loc o remitere de la mână la
mână a sumei de bani împrumutată.
2.o convenţie între creditor şi debitor:
Prin această convenţie partea care a primit proprietatea lucrului se obligă să restituie un alt lucru în
aceiaşi calitate şi cantitate, după un anumit termen. Prin urmare acest contract nu permite a se restitui
mai mult decât s-a primit. Într-adevăr, obligaţia formându-se re, adică prin remiterea lucrului, obiectul
obligaţiei nu poate fi decât acest lucru.
Dacă de ex. e vorba de o sumă de bani şi Primus a împrumutat cu 100 de aşi pe Secundus, acesta
din urmă nu va putea restitui 105. Deci mutuum nu admite dobânzi.
CARACTERE:
1. Mutuum este un contract neformal, totuşi el nu se formează prin simplu acord de voinţă, ci
necesită transmiterea proprietăţii lucrului împrumutat, de aceea se spune că se formează re,
adică prin transmiterea lucrului.
2. Mutuum este un contract real deoarece se formează re.
3. Mutuum este un contract unilateral întrucât se naşte o singură obligaţie în sarcina
împrumutatului (transmiterea lucrului de către creditor nu se face în vederea executării unei
obligaţii, ci este o condiţie de formă necesară pentru naşterea contractului).
4. Mutuum este un contract de drept strict şi deci de riguroasă interpretare.
5. Mutuum este un contract de ius gentium şi ca atare accesibil peregrinilor.
Interesele care au determinat apariţia mutuum-ului:
S-a afirmat că mutuum este un împrumut gratuit, deoarece împrumutatul nu trebuie să restituie
decât ceea ce a primit → se prezintă mutuum-ul ca fiind un serviciu de prieten, ca fiind lipsit de orice
idee de speculă. În realitate mutuum numai formal este un act gratuit.
Într-adevăr prin legea Genucia din anul 412 (sec. V) R.F., împrumutul cu dobânzi a fost interzis.
Cămătarii au ştiut totuşi să ocolească această prohibiţie (interdicţie) prin mai multe mijloace. Mutuum
este tocmai instrumentul cel mai de seamă folosit de cămătari pentru a ocoli legea Genucia.
Într-adevăr deşi era un împrumut gratuit, mutuum permitea creditorului ca la scadenţă în momentul
când intenta acţiunea în caz de neplată să silească pe debitor să-i promită printr-o stipulaţie că-i va
plăti nu numai suma împrumutată dar şi în plus o treime din această sumă dacă se va dovedi că
acţiunea creditorului era întemeiată (acţiunea care sancţiona mutuum permiţând plata unei treimi se
numea condictio certae pecuniae, acţiunea relativă la o sumă de bani anumită).
Prin urmare creditorul împrumuta pe debitor cu o sumă de bani restituibilă la un termen scurt iar la
termen debitorul nu putea plăti → creditorul îl dă în judecată şi-l sileşte printr-o stipulaţie pretoriană (o
stipulaţie impusă de pretor) să plătească peste suma datorată încă a treia parte → această treime este
o dobândă deghizată. Creditorul în felul acesta ocolea legea Genucia.
Formal mutuum era un act gratuit. Ba chiar creditorul se obligă se plătească şi el a treia parte din
suma datorată dacă reclamase pe nedrept. Totul însă era numai aparent. În realitate debitorul era ţinut
să plătească nu numai suma datorată dar în plus o treime.
EFECTE:
Cel care se împrumută are dreptul să consume lucrurile împrumutate, adică să dispună de ele (să le
înstrăineze, să le transforme). De aceea în dreptul modern acest contract este denumit împrumut de
consumaţie. Debitorul însă era ţinut să restituie lucruri de acelaşi fel în aceiaşi cantitate şi calitate.
Prin urmare debitorul nu e liberat prin pierderea fortuită a lucrurilor împrumutate, căci el datorează
un lucru de gen nu un corp cert, astfel că poate să-şi procure lucruri de acelaşi fel în aceiaşi cantitate şi
calitate.
SENATUSCONSULTUL MACEDONIAN:
Capacitatea fiului de familie de a se împrumuta a fost restrânsă printr-un senatusconsult foarte
important dat în vremea lui Claudius, senatusconsultul macedonian.
Fiul de familie putea în dreptul clasic, pe la începutul imperiului, să se oblige, deci să se împrumute
→ la scadenţă, dacă nu plătea, putea să fie executat, însă, exceptând cazul celui care avea un
peculium castrense, fiul de familie nu avea bunuri căci tot ce dobândea el aparţinea lui pater familias.

76 DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR


CONTRACTELE REALE
De aceea, în practică, creditorul aştepta să moară pater familias pentru ca fiul ajuns la rândul lui
pater familias şi deci titular al patrimoniului să poată fi executat. Evident că în aceste condiţii fiul de
familie găsea mai greu un creditor care să-i împrumute bani căci creditorul risca fie ca să aştepte mult
în cazul când pater trăia mult timp, fie ca pater să-şi piardă averea, fie ca fiul să moară înaintea tatălui.
Un oarecare Macedo nemaiavând unde să se împrumute şi lacom de petreceri şi-a omorât tatăl
pentru a pune mâna pe averea sa. Şefii de familie se simţeau în nesiguranţă chiar în mijlocul propriilor
lor familii. De aceea pentru a preîntâmpina astfel de cazuri, astfel de asasinate a părinţilor de către fii
lor a fost votat senatusconsultul macedonian, numit astfel după Macedo ucigaşul tatălui său.
Prin senatusconsultul macedonian s-a decis ca fii de familie care nu puteau fi executaţi în timpul
vieţii lui pater familias, din lipsă de patrimoniu, să nu poată fi urmăriţi nici chiar când deveneau titularii
patrimoniului prin moartea tatălui lor.
Însă întrucât la data când a fost votat senatusconsultul senatul nu dobândise încă puterea de a face
drept civil, fiul a continuat să se oblige ca şi mai înainte. Totuşi în practică senatusconsultul era aplicat
de pretor în urma dispoziţiilor primite de la senat.
Atunci când creditorul cerea o formulă în baza dreptului civil, pretorul, aplicând senatusconsultul
macedonian, sau refuza să-i acorde formula sau, dacă nu avea timp să examineze afacerea, acorda
formula însă în acelaşi timp insera în ea o excepţie prin care pârâtul paraliza acţiunea reclamantului.
Senatusconsultul nu se referea decât la împrumuturi, nu şi la alte acte juridice, ex. vânzarea.
Ulpian spune: “Însă numai acela atinge senatusconsultul care a dat cu împrumut bani unui fiu de
familie, nu acela care a contractat în alt mod, de ex. a vândut, a dat cu chirie sau a contractat în alt
mod, căci darea banilor a fost considerată periculoasă pentru părinţii acestora şi de aceea, deşi am
devenit creditorul unui fiu de familie fie dintr-un contract de vânzare fie în baza altui contract în care nu
am predat o sumă de bani, deşi am stipulat, deşi au devenit bani daţi cu împrumut, totuşi pentru că nu
a avut loc o remitere a sumei de bani, nu se aplică senatusconsultul”.
Ulterior aplicarea senatusconsultului a dat naştere la dificultăţi mai mari deoarece anumiţi fii de
familie nu erau supuşi senatusconsultului:
– când fiul de familie avea peculium castrense, căci atunci el având bunuri proprii creditorii aveau
cum să-şi realizeze creanţele astfel că nu mai putea fi pericolul ca un fiu de familie să dorească
moartea tatălui său;
– când fiul înşelase pe creditor dându-se drept pater familias;
– când fiul trecea în ochii tuturor drept pater familias;
– când pater autorizase sau ratificase împrumutul;
– când pater profitase de pe urma împrumutului.
Toate aceste excepţii sunt aplicarea aceleiaşi idei: salvgardarea intereselor creditorilor. Prin urmare
senatusconsultul macedonian apare ca un instrument de conciliere ale intereselor şefilor de familie,
care-şi vedeau viaţa în nesiguranţă în mijlocul propriei lor familii, şi a intereselor creditorilor.
10.4. FIDUCIA.
Fiducia este contractul real care se forma printr-o mancipatio sau in iure cessio însoţită de o
convenţie prin care dobânditorul se obligă se retransmită proprietatea celui de la care o primise. Prin
urmare fiducia ca orice contract real necesită un acord de voinţă şi remiterea lucrului. Ca şi cazul lui
mutuum era necesar să se transmită proprietatea lucrului, dar transmiterea proprietăţii nu putea avea
loc în alt mod decât prin mancipatio sau prin in iure cessio. Părţile se înţelegeau ca accipiens (cel care
primea lucrul) să-l restituie, să transfere din nou proprietatea aceluia de la care o primise.
Fiducia servea la mai multe scopuri:
– pentru a garanta o datorie, debitorul transfera creditorului proprietatea unui lucru cu obligaţia să-l
restituie atunci când va fi plătită datoria, scop care mai târziu este realizat prin contractul de gaj;
– putea servi şi în scopul de a împrumuta lui accipiens un lucru ca să se folosească de el până la
un termen când îl va restitui, ceea ce mai târziu formează obiectul contractului de comodat;
– fiducia mai putea servi ca accipiens să păstreze lucrul până ce cel care i l-a dat îl va cere, ceea
ce constituie mai târziu funcţia contractului de depozit;
Gaius numeşte primul caz fiducia cum creditore, celelalte două formând fiducia cum amico.
– fiducia mai putea avea şi alt scop decât retransferarea proprietăţii unui lucru, de ex. accipiens
putea să promită să dezrobească pe un alieni iuris mancipat de pater familias respectiv pentru
realizarea formelor adopţiunii, emancipării, etc.
Desigur că încă din epoca veche părţile puteau să facă o convenţie (pactum fiduciae) şi să
transmită proprietatea lucrului pentru a realiza vreunul din scopurile arătate. Şi în epoca veche puteau
să aibă loc în practică destul de des pacte de fiducie alăturate unei mancipatio sau unei in iure cessio.
Însă în toate aceste cazuri pactul de fiducie nu era sancţionat, căci simplul acord de voinţă nu putea să
producă efecte juridice; rămânea deci la buna credinţă a celui ce primea lucrul să execute sau nu acest
pact.
În epoca clasică pactul de fiducie devine un contract real şi este sancţionat ca atare. Însă contractul
real de fiducie era sancţionat numai cu o acţiune personală, nu cu o acţiune reală. Prin urmare tradens
(cel care a transmis lucrul) nu avea nici drept de preferinţă, nici drept de urmărire. Dacă accipiens a
înstrăinat lucrul, tradens nu se putea adresa celui care a cumpărat lucrul, căci neavând un drept real
nu avea drept de urmărire. El va trebui să se adreseze lui accipiens şi să-i ceară valoarea lucrului.
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 77
CONTRACTELE REALE
Dar dacă accipiens e insolvabil (nu are cu ce plăti)? În cazul că accipiens este insolvabil şi creditorii
cer restituirea banilor lor, aceşti creditori pot să-şi realizeze creanţele şi asupra obiectului care a fost
transmis în condiţiile contractului de fiducie, deoarece proprietatea lucrului aparţine lui accipiens iar
tradens (cel care a transmis proprietatea lucrului) neavând drept real, ci numai o acţiune personală
înseamnă că nu are drept de preferinţă în concurs cu ceilalţi creditori personali, fiind silit să primească
în caz de insolvabilitate a lui accipiens numai o parte din valoarea bunului.
Pe de altă parte fiducia necesitând transferul proprietăţii printr-un act de drept civil, mancipatio sau
in iure cessio, nu era accesibilă peregrinilor ceea ce făcea inutilizabil acest contract în operaţiunile
dintre peregrini şi cetăţeni.
Odată cu dezvoltarea comerţului, tranzacţiile devenind mai numeroase şi necesitând un ritm mai
iute, fiducia cu actele solemne pe care le implică nu mai era potrivită noilor condiţii economice. Iată de
ce a fost nevoie să se creeze trei contracte speciale corespunzătoare celor trei scopuri principale ale
fiduciei: comodatul, depozitul şi gajul.
Totuşi fiducia s-a menţinut, în unele din aplicaţiile sale, în dreptul clasic, astfel pentru realizarea
formelor adopţiunii, emancipării. Ea nu a dispărut decât în dreptul postclasic fiind grefată pe mancipatio
şi in iure cessio, acte care au dispărut în această epocă.
10.5. COMODATUL.
Comodatul este împrumutul de folosinţă, adică în vederea folosinţei lucrului împrumutat. Este deci
contractul real care se formează prin transmiterea detenţiunii lucrului prin tradiţiune de către o
persoană numită comodant unei alte persoane numită comodatar, tradiţiune însoţită de o convenţie
prin care comodatarul se obligă să restituie lucrul la termenul fixat după ce se va fi folosit de el potrivit
convenţiei părţilor.
De data aceasta nu mai este transmisă nici proprietatea lucrului, nici posesiunea lui, ci numai
detenţiunea lui. Comodatarul, adică cel care a primit lucrul, este un simplu detentor, el are dreptul să se
folosească de obiectul împrumutat potrivit cu înţelegerea părţilor, de unde şi numele de împrumut de
folosinţă. El este obligat să-l restituie la termenul fixat de părţi prin contract.
Acest contract este gratuit, cu alte cuvinte comodatarul nu trebuie să plătească nimic pentru
folosinţa lucrului.
Orice lucru corporal, mobil sau imobil, putea face obiectul contractului. Lucrul care se consumă la
prima întrebuinţare nu putea în principiu să facă obiectul contractului, deoarece debitorul trebuie să
restituie acelaşi lucru. În mod excepţional dacă părţile îşi arătau în mod expres voinţa şi astfel de lucruri
puteau face obiectul contractului. Textele dau ca exemplu banii împrumutaţi unui bancher pentru ca să-
i expună în galantar. E vorba aici de un bancher care face operaţiuni de schimb de monezi.
10.6. DEPOZITUL.
Depozitul este contractul real care se formează prin transmiterea detenţiunii unui lucru prin
tradiţiune de către o persoană numită deponent altei persoane numită depozitar, tradiţiune însoţită de o
convenţie prin care depozitarul se obligă să-l păstreze şi să-l restituie la cererea deponentului.
În dreptul vechi convenţia de depozit nu era sancţionată. XII T. a considerat însă că depozitarul care
nu restituie lucrul comite un delict ca şi hoţul şi a dat o acţiune contra lui prin care se obţine îndoitul
valorii lucrului.
Orice lucru corporal şi care poate fi deplasat poate face obiectul unui depozit. Deci numai un lucru
mobil poate face obiectul acestui contract.
Comparaţie între comodat şi depozit:
Asemănări:
– ambele sunt contracte reale;
– ca şi comodatul, depozitul este gratuit.
Deosebiri:
– în deosebire de comodatar, depozitarul nu poate să se folosească de lucrul dat în păstrare;
– în deosebire de comodatar, depozitarul trebuie să restituie lucrul la cererea lui tradens (cel care
transmite lucrul), deci oricând nu la un anumit termen;
– în deosebire de comodat al cărui obiect poate fi un lucru mobil sau imobil, depozitul nu poate să
aibă drept obiect decât un lucru mobil.
În afară de forma aceasta de depozit, depozitul obişnuit, care este forma de drept comun, adică
potrivit principiilor generale, mai avem încă trei forme de depozit cu caracter excepţional.
A.DEPOZITUL NECESAR SAU MIZERABIL (detenţiune).
În cazul unui incendiu, a unei inundaţii, cineva depune la o altă persoană un lucru. În acest caz
obligaţia de restituire a lucrului este mult mai sever sancţionată deoarece deponentul nu a putut să
aleagă persoana căreia să-i încredinţeze lucrul, ci a fost obligat de împrejurări de unde şi numele de
depozit necesar, adică indispensabil.
În acest caz depozitarul trebuie să plătească dublul valorii lucrului pe care refuză să-l restituie, pe
când în depozitul obişnuit era condamnat numai la valoarea lucrului. Vedem că pedeapsa la dublu
existentă în trecut pentru delictul de depozit s-a menţinut ca sancţiune a unei forme de depozit.

78 DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR


CONTRACTELE REALE
B.DEPOZITUL SECHESTRU (posesiune).
Când cineva este în proces, părţile se înţeleg cu o a treia persoană să depună lucrul în păstrarea
acestui terţ cu obligaţia ca acesta să restituie lucrul celui care va fi câştigat procesul.
Comparaţie între depozitul sechestru şi depozitul obişnuit:
În cazul depozitului sechestru sunt reguli derogatorii faţă de dreptul comun, adică acelea pe care le
prezintă depozitul obişnuit:
– în primul caz se transmite posesiunea lucrului, nu detenţiunea lui ca în depozitul obişnuit →
această derogare (abatere) este foarte explicabilă căci dacă depozitarul sechestru (cel care a
primit lucrul în păstrare) va fi tulburat în păstrarea acestui lucru, cui se va adresa pentru a cere să
fie apărat, deoarece nu se ştie cine are drept la lucru, de aceea el va primi posesiunea lucrului şi
nu detenţiunea ca depozitarul obişnuit;
– se poate transmite chiar posesiunea unui imobil nu numai a unui lucru mobil, în depozitul
obişnuit se poate transmite numai detenţiunea unui lucru mobil;
– restituirea lucrului nu are loc la prima cerere, ci când se termină procesul;
– lucrul nu e restituit totdeauna celui care l-a remis (tradens), ci numai când e câştigător în proces;
– se dă contra depozitarului sechestru care nu restituie lucrul o acţiune specială şi nu acţiunea
care sancţionează depozitul obişnuit.
În epoca postclasică întâlnim o a treia formă excepţională de depozit, depozitul neregulat.
C.DEPOZITUL NEREGULAT (commendatio): (proprietate).
Depozitul neregulat este o formă de depozit care permite restituirea unui obiect de aceiaşi natură şi
nu chiar obiectul dat în depozit.
Această formă de depozit nu era admisă în mod general în epoca clasică. Jurisconsultul Papinian
era însă pentru admisibilitatea ei. Iustinian a consacrat opinia lui Papinian.
Cazul originar de aplicare al acestui depozit este cazul când cineva depune la un bancher o sumă
de bani. Bancherul devine proprietarul acestei sume de bani cu obligaţia de a restitui la cerere
particularului o sumă egală şi în plus o sumă de bani drept dobândă. Existenţa acestei dobânzi ne
explică chiar apariţia acestei forme de depozit.
În mod normal operaţiunea ar fi putut să aibă loc printr-un mutuum, dar în cazul unui mutuum pactul
de dobânzi care i se alătură trebuie să îmbrace forma stipulaţiei.
Pentru a se sustrage formelor s-a creat o formă nouă de depozit, căci depozitul fiind contract de
bună credinţă, convenţia de dobânzi care i se alătura nu avea nevoie să îmbrace vreo formă solemnă,
formă care îngreuna operaţiunile bancare.
Comparaţie între mutuum şi depozitul neregulat:
Asemănări:
– în ambele contracte cel care primeşte lucrul devine proprietar al lui;
– în ambele contracte debitorul nu e obligat să restituie acelaşi lucru pe care l-a primit, ci un lucru
de aceeaşi natură.
Deosebiri:
– mutuum este un contract de drept strict, pe când depozitul neregulat este un contract de bună
credinţă;
– în mutuum nu se poate cere restituirea lucrului decât la termen, pe când în cazul depozitului
neregulat restituirea poate fi cerută oricând;
– funcţia economică a mutuum-ului este contrară aceleia a depozitului neregulat → în mutuum un
om de afaceri împrumută pe un particular, pe când în depozitul neregulat un particular depune o
sumă de bani la un om de afaceri.
Comparaţie între depozitul neregulat şi depozitul obişnuit:
Asemănări:
Depozitul neregulat fiind o formă de depozit, în principiu este supus regulilor generale care
guvernează această materie.
Deosebiri:
Depozitul neregulat faţă de depozitul obişnuit prezintă următoarele derogări (abateri):
– nu se transmite detenţiunea, ci proprietatea lucrului;
– nu trebuie să fie restituit acelaşi lucru, ci un lucru de acelaşi fel.
10.7. GAJUL.
Gajul este contractul real care se naşte prin remiterea posesiunii lucrului de către debitor creditorului
său, remitere însoţită de o convenţie prin care creditorul se obligă să restituie lucrul dacă datoria
garantată va fi fost plătită.
Creditorul gajist (creditorul care împrumută cu garanţie) poate face cu debitorul o convenţie numită
antichreză, potrivit căreia fructele produse de lucru vor fi păstrate de creditor drept dobânzi.
Atât gajul, cât şi antichreza s-au născut în interesul creditorilor pentru a le procura garanţia plăţii
sumei împrumutate şi a dobânzilor.
Comparaţie între contractul real de gaj şi garanţia reală gajul:
Nu trebuie să confundăm contractul de gaj cu garanţia reală cu acelaşi nume. Gajul ca garanţie se
naşte din contractul real de gaj → contractul de gaj are scopul de a se crea această garanţie reală. Dar
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 79
CONTRACTELE REALE
dacă garanţia aceasta nu există totuşi contractul de gaj este valabil. De ex. dacă debitorul a dat în gaj
lucrul altuia, creditorul nu va dobândi garanţia însă contractul de gaj e valabil şi în baza lui creditorul va
cere despăgubiri.
Alt exemplu: dacă debitorul dă în gaj creditorului un lucru pentru a garanta o datorie care în realitate
nu există, în acest caz nu va exista garanţia de gaj, căci garanţia nu are obiect, datoria neexistând,
totuşi contractul de gaj există şi în virtutea lui pretinsul debitor poate cere restituirea lucrului.
Comparaţie între mutuum şi celelalte contracte reale:
Asemănări:
– toate aceste contracte sunt contracte reale numite astfel pentru că se nasc re, adică prin
remiterea lucrului;
– toate aceste contracte cer îndeplinirea a două condiţii: un acord de voinţe şi remiterea materială
a lucrului → deşi era necesară remiterea lucrului în toate contractele reale, totuşi situaţia celui
care primeşte lucrul nu este aceiaşi, deoarece în unele contracte reale (mutuum, fiducia,
depozitul neregulat) cel care primeşte lucrul devine proprietarul lucrului, în altele (gaj, depozitul
sechestru) devine posesorul lucrului, iar în altele (depozit, comodat) devine numai detentorul
lucrului.
Cu alte cuvinte unele contracte reale necesită transmiterea proprietăţii lucrului în timp ce altele
necesită numai transmiterea posesiunii sau a detenţiunii lucrului.
Deosebiri:
– mutuum este un contract unilateral, în timp ce celelalte contracte sunt sinalagmatice imperfecte;
– mutuum este un contract de drept strict, în timp ce celelalte contracte sunt acte de bună credinţă,
deoarece sunt sancţionate prin acţiuni de bună credinţă (fiducia a fost sancţionată pe la mijlocul
sec. VII R.F., astfel că Cicero cunoaşte contractul real de fiducie, pe când depozitul şi comodatul
prin vremea lui August iar gajul a fost sancţionat tocmai în sec. II);
– în cazul lui mutuum riscurile le suportă accipiens (cel care primeşte lucrul), pe când în cazul
celorlalte contracte reale, în afară de depozitul neregulat, riscurile le suportă tradens (cel care
transmite lucrul) → deosebirea se explică prin faptul că în mutuum obiectul obligaţiei este un
lucru de gen astfel că lucrul nu poate pieri, pe când în celelalte contracte reale obiectul obligaţiei
este un corp cert astfel că accipiens este liberat prin pierderea lucrului datorită unui caz fortuit →
depozitul neregulat are o situaţie specială căci, ca şi mutuum, are ca obiect un lucru de gen.
10.8. REZUMAT.
Contractele reale sunt contracte neformale care necesită pentru a lua fiinţă nu numai un acord de
voinţă, dar şi remiterea lucrului care face obiectul contractului. Acestea sunt mutuum, fiducia,
comodatul, depozitul (cu cele trei forme ale sale – depozitul necesar, depozitul sechestru şi depozitul
neregulat) şi gajul.
Mutuum este contractul prin care o persoană se obligă să restituie la data fixată lucruri de aceiaşi
natură şi de aceiaşi calitate şi cantitate cu acelea pe care le primeşte cu împrumut spre a le consuma.
Pe scurt mutuum este un împrumut de consumaţie, un împrumut în vederea consumaţiei. Acesta este
un contract neformal, real, unilateral, de drept strict şi de ius gentium.
Fiducia este contractul real care se forma printr-o mancipatio sau in iure cessio însoţită de o
convenţie prin care dobânditorul se obligă se retransmită proprietatea celui de la care o primise. Prin
urmare fiducia ca orice contract real necesită un acord de voinţă şi remiterea lucrului.
Comodatul este împrumutul de folosinţă, adică în vederea folosinţei lucrului împrumutat. Este deci
contractul real care se formează prin transmiterea detenţiunii lucrului prin tradiţiune de către o
persoană numită comodant unei alte persoane numită comodatar, tradiţiune însoţită de o convenţie
prin care comodatarul se obligă să restituie lucrul la termenul fixat după ce se va fi folosit de el potrivit
convenţiei părţilor.
Depozitul este contractul real care se formează prin transmiterea detenţiunii unui lucru prin
tradiţiune de către o persoană numită deponent altei persoane numită depozitar, tradiţiune însoţită de o
convenţie prin care depozitarul se obligă să-l păstreze şi să-l restituie la cererea deponentului.
Gajul este contractul real care se naşte prin remiterea posesiunii lucrului de către debitor creditorului
său, remitere însoţită de o convenţie prin care creditorul se obligă să restituie lucrul dacă datoria
garantată va fi fost plătită. Creditorul gajist (creditorul care împrumută cu garanţie) poate face cu
debitorul o convenţie numită antichreză, potrivit căreia fructele produse de lucru vor fi păstrate de
creditor drept dobânzi.
10.9. TEST DE EVALUARE.
1. care sunt scopurile fiduciei?
2. care sunt caracterele mutuum-ului?
3. care sunt deosebirile dintre depozitul neregulat şi depozitul obişnuit?

80 DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR


– Unitatea de învăţare 11 –
CONTRACTELE CONSENSUALE. VÂNZAREA
11.1.Introducere.................................................................................................................................... 81
11.2.Competenţe.................................................................................................................................. 81
11.3.Definiţia şi evoluţia vânzării..................................................................................................... 81
11.4.Elementele vânzării.................................................................................................................... 83
11.5.Efectele vânzării.......................................................................................................................... 84
11.6.Obligaţiile vânzătorului.............................................................................................................. 84
11.7.Obligaţiile cumpărătorului…..................................................................................................... 89
11.8.Rezumat……………………………………………………….............................................................89
11.9.Test de evaluare……………………............................................................................................ 89
11.1. INTRODUCERE.
Această unitate de învăţare urmăreşte familiarizarea studenţilor cu aspectele teoretice şi practice
ale contractului de vânzare. Astfel, studenţii vor fi introduşi în studiul evoluţiei şi a elementelor vânzării.
De asemenea cursanţii vor fi familiarizaţi cu aspectele teoretice şi practice ale efectelor vânzării,
respectiv obligaţiile ce incumbă vânzătorului şi cele ale cumpărătorului.
11.2. COMPETENŢE.
 să explice terminologia juridică latină, creaţie a romanilor, să identifice sensurile proprii
fiecărei categorii şi fiecărui concept juridic, să stăpânească principiile fundamentale şi
regulile de drept;
 dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a delimita elementele specifice fiecărei noţiuni
prezentate în această unitate de învăţare, cât şi de a decela raportul dintre acestea;
 să explice şi să interpreteze regimul juridic al contractului consensual de vânzare-
cumpărare.
11.3. DEFINIŢIA ŞI EVOLUŢIA VÂNZĂRII.
Contractele reale sunt contracte neformale şi ca atare constituie o abatere de la formalism. Dar
pentru ca contractul real să ia fiinţă nu e de ajuns un acord de voinţă, ci mai trebuie o remitere a
lucrului. Un pas mai departe pe calea liberării de forme se face atunci când sunt create contractele
consensuale, contracte care iau fiinţă numai prin acordul de voinţă.
De data aceasta nu numai că nu e nevoie de o formă care să îmbrace acordul părţilor, dar nu e
nevoie nici măcar de remiterea lucrului.
Contractele consensuale sunt în număr de cinci: vânzarea; locaţiunea; societatea; mandatul;
emfiteoza.
Primele patru aparţin epocii clasice, pe când ultimul a fost recunoscut mai târziu, în epoca
postclasică (sec. V).
Vânzarea este contractul prin care o persoană numită vânzător se obligă a preda posesiunea
liniştită a unui lucru altei persoane numită cumpărător, care la rândul ei se obligă a plăti o sumă de bani
numită preţ, adică a transmite proprietatea unei cantităţi de metal.
Definiţia de mai sus nu este potrivită decât pentru vânzarea contract consensual. Însă până a
ajunge contract vânzarea a trecut prin alte două forme: vânzarea-mancipaţiune şi vânzarea prin
stipulaţii.
Însă la origine nu se cunoaşte vânzarea ci numai schimbul. O parte dădea un lucru şi primea în
locul acestuia un alt lucru. Deoarece obiectul de schimb cel mai folosit erau capetele de vită, prima
monedă a constat în vite. La romani avuţia principală fiind vitele, capetele de vită au servit drept
monedă. Mai târziu, în vremea regalităţii, a fost folosită ca monedă arama.
VÂNZAREA-MANCIPAŢIUNE (venumdatio):
Din momentul apariţiei aramei ca monedă se poate spune că apare şi mancipaţiunea deoarece
acest act necesita cântărirea aramei → vânzarea se confundă la origine cu mancipaţiunea. Cu alte
cuvinte vânzarea era o operaţiune care se realiza imediat → o parte transmitea proprietatea unei res
mancipi în schimbul proprietăţii unei cantităţi de aramă care reprezenta preţul (de aici şi denumirea de
venumdatio, adică o datio, o transmitere de proprietate cu titlul de vânzare).
Caracterul acesta al mancipaţiunii-vânzare aminteşte forma care a precedat-o adică schimbul. Cu
drept cuvânt jurisconsultul Paul a spus: “Nu existau bani număraţi, nici nu se numea un lucru marfă şi
alt lucru preţ, ci fiecare după necesitatea timpurilor şi lucrurilor schimbă lucrurile nefolositoare cu cele
folositoare, căci în cele mai dese cazuri se întâmplă ca aceea ce unuia să-i fie mai mult decât îi trebuie,
să-i lipsească altuia. Însă pentru că nu totdeauna [şi] nu uşor se întâmpla, ca, atunci când tu ai ceea ce
eu doresc, invers eu să am ceea ce tu vrei să capeţi, a fost aleasă o materie, a cărei evaluare publică
şi permanentă să vină în ajutor, printr-o valoare egală, dificultăţilor schimbului. Şi această materie

DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 81


CONTRACTELE CONSENSUALE. VÂNZAREA
bătută cu o ştampilă publică procură uzul şi proprietatea nu atât după substanţa ei, cât după valoarea
ei. Nici nu se mai numeşte şi una şi alta marfă, ci una din ele se numeşte preţ.”
Necesităţile de ordin economic au dus însă la găsirea unui procedeu graţie căruia vânzarea să fie
separată de executarea ei. Cu alte cuvinte a trebuit să se găsească un procedeu pentru ca vânzarea
să aibă loc fără ca să fie necesar ca în acelaşi timp lucrul să fie predat şi preţul să fie plătit.
VÂNZAREA PRIN STIPULAŢII:
Dezvoltarea agriculturii şi comerţului a dus la acest procedeu juridic. Într-adevăr agricultura
dezvoltându-se, produsele agricole n-au mai servit exclusiv pentru nevoile agricultorului, ci erau
vândute pe piaţă. Unii agricultori voiau însă să vândă recolta viitoare, adică pentru momentul când
strugurii sau lămâii vor fi copţi. De asemenea comerţul dezvoltându-se s-a ajuns foarte des ca o
persoană să-şi asigure pentru viitor dobândirea unui lucru pentru un preţ determinat, deşi pentru
moment nu avea bani disponibili, nu avea cu ce să plătească. Pentru aceste nevoi economice
mancipaţiunea nu era potrivită, căci ea necesită remiterea imediată a lucrului şi în acelaşi timp plata
preţului. De aceea s-a recurs la două stipulaţii (stipulaţia a avut rolul de a crea obligaţii şi în materie de
locaţiune şi de societate).
Printr-o stipulaţie vânzătorul stipula (obţinea promisiunea) plata preţului. Printr-altă stipulaţie
cumpărătorul stipula predarea lucrului.
Vânzarea avea deci loc prin două contracte verbale, independente unul de altul. Prin aceste
contracte se năşteau două obligaţii separate: obligaţia de predare a lucrului şi obligaţia de plată a
preţului.
Vânzarea-mancipaţiune este înlocuită printr-un procedeu care necesită două operaţiuni succesive:
1.contractul de vânzare generator (care naşte) de obligaţii, contract care se realiza prin două
contracte verbale;
2.executarea acestui contract prin modurile de transfer a proprietăţii.
Sclavul de ex. fiind o res mancipi înseamnă că ulterior contractului de vânzare va avea loc
transmiterea proprietăţii lui prin mancipatio. Dacă obiectul vândut este o res nec mancipi se va uza
însă de tradiţiune.
Prin urmare cele două obligaţii se năşteau din două contracte formale, independente, din două
stipulaţii (câtă vreme mancipaţiunea se confunda cu vânzarea, desigur că vânzarea nu putea să nască
obligaţii).
VÂNZAREA CONSENSUALĂ:
Vânzarea consensuală a apărut mai întâi în domeniul dreptului public, adică în relaţiile dintre stat şi
particulari. Statul, cel mai bogat proprietar de sclavi, îmbogăţit în urma cuceririlor, vindea mii de
prizonieri de război ca sclavi pe pieţele Romei. Când statul vindea un lucru nu era ţinut să respecte
regulile impuse de formalism şi vindea acest lucru la licitaţie, adică în mod public aceluia care oferea
mai mult; vânzarea se făcea prin intermediul questorilor sub conducerea censorilor → simplul acord de
voinţă între questor şi vânzător era suficient.
Însă nu numai statul vindea sclavi dar şi soldaţii romani căci o parte din prada de război, adică în
special din prizonieri, era atribuită soldaţilor. De aceea regulile favorabile statului cu timpul au guvernat
şi actele soldaţilor. Cu atât mai mult a fost nevoie ca regulile din dreptul public să fie trecute în dreptul
privat cu cât formalismul devenise o piedică în dezvoltarea relaţiilor comerciale.
Într-adevăr stipulaţia fiind un act formal, necesita prezenţa părţilor → comerţul însă adeseori
necesită încheierea unor afaceri prin corespondenţă, între indivizi care se află la mare depărtare unul
faţă de altul. Iată de ce a fost necesar să se părăsească sistemul formalist al stipulaţiilor şi să se treacă
la vânzarea consensuală.
E verosimil că pretorul peregrin să fi sancţionat mai întâi aceste contracte care aveau loc între
peregrini şi cetăţenii romani, vânzători de sclavi. Apoi vânzarea consensuală (prin simplu acord de
voinţă) a început să fie folosită şi între cetăţenii romani fiind sancţionată de pretorul urban prin acţiuni
de bună credinţă.
Pretorul peregrin sancţionând contractul consensual de vânzare, dat fiind necesităţile comerţului, nu
a creat un act nou ci n-a făcut decât să imite actul de vânzare dintre stat şi particulari. Trecerea
aceasta a vânzării din dreptul public în dreptul privat a putut să aibă loc după legea Aebutia (605-628
R.F.), căci numai după această lege pretorul a putut să sancţioneze noi contracte → vânzarea era
sancţionată prin acţiuni de bună credinţă, deoarece aceste acţiuni figurează pe lista care, după
mărturia lui Cicero, era cunoscută de Q. Mucius Scaevola, consul pe la anul 659 R.F. (95 î.e.n.).
Prin urmare contractele consensuale apar după contractele reale, adică după contractul de mutuum
şi probabil după cel de fiducie, însă este cert că ele sunt mai vechi decât celelalte contracte reale
(depozit, comodat, gaj).
Vedem deci că de la schimb la vânzarea consensuală s-a trecut prin alte două forme, vânzarea-
mancipaţiune şi vânzarea prin stipulaţii, şi această întreagă evoluţie se explică prin interesele
comercianţilor. Vedem de asemenea legătura strânsă între modul de organizare al statului şi dreptul
privat roman. Instituţii în dreptul public trec cu timpul în sfera dreptului privat. Vânzarea consensuală
este accesibilă şi peregrinilor, fiind deci un contract de ius gentium (drept al ginţilor).
Când vânzarea devine contract consensual, ea rămâne totuşi generatoare de obligaţii ca şi forma
precedentă, vânzarea prin stipulaţii, numai că de data aceasta ambele obligaţii, cea a vânzătorului şi a
cumpărătorului, se nasc dintr-un contract care nu cere o formă solemnă, doar un acord de voinţă.

82 DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR


CONTRACTELE CONSENSUALE. VÂNZAREA

11.4. ELEMENTELE VÂNZĂRII.


Elementele vânzării sunt: consimţământul părţilor; un obiect; un preţ.
CONSIMŢĂMÂNTUL PĂRŢILOR:
Potrivit principiilor generale contractul de vânzare se formează din momentul când are loc acordul
de voinţă.
În mod excepţional contractul poate să ia naştere într-un moment ulterior acordului de voinţă asupra
obiectului şi preţului. Astfel este cazul când părţile s-au înţeles să condiţioneze formarea contractului
de îndeplinirea unor anumite forme ca de ex. încheierea unor stipulaţii reciproce.
În dreptul lui Iustinian găsim un caz special când vânzarea se formează ulterior acordului de voinţă
asupra obiectului şi preţului: atunci când părţile s-au înţeles să redacteze un înscris. Este o venditio
cum scriptura (vânzare cu înscris). În acest caz, până la redactarea înscrisului, oricare dintre părţi
poate să se dezică, poate să renunţe la contract. În cazul însă când părţile nu s-au înţeles să
redacteze un înscris (venditio sine scriptura, vânzare fără înscris) vânzarea ia naştere odată cu acordul
de voinţă. Acest caz suferă o complicaţie când o parte a dat celeilalte o arvună. Timpul nu ne permite
să mergem mai departe în cercetarea acestei probleme.
UN OBIECT (res, merx):
Obiectul obligaţiei trebuie să îndeplinească condiţiile generale pe care le-am cercetat deja. Pe lângă
aceste condiţii, în vânzare obiectul prezintă câteva cazuri speciale:
a).obiectul vânzării putea fi un lucru care aparţine altuia, afară de cazul când lucrul a fost furat,
deoarece se presupune că vânzătorul îşi va da silinţa să-şi procure lucrul;
Acest lucru era posibil la romani deoarece efectul vânzării e de a crea obligaţii, vânzătorul fiind
obligat numai de a transmite posesiunea lucrului.
În dreptul modern vânzarea lucrului altuia e nulă deoarece vânzarea e translativă de proprietate, nu
generatoare de obligaţii ca la romani. În consecinţă vânzarea pură şi simplă a unui corp cert are de
efect astăzi de a face să treacă imediat proprietatea de la vânzător la cumpărător, ceea ce nu este
posibil când e vorba de un lucru a cărui proprietar nu e vânzătorul.
b).obiectul vânzării putea fi şi un lucru incorporal, ex. dreptul de emfiteoză, superficie.
c).obiectul vânzării poate fi nu numai un lucru prezent, dar şi un lucru viitor, ex. recolta unei vii.
O astfel de vânzare este condiţionată deoarece după cum lucrul va exista sau nu vânzarea va lua
fiinţă sau nu. În exemplul nostru dacă recolta este distrusă, vânzarea nu ia fiinţă. Vânzarea unui lucru
viitor este desemnată în texte prin expresia emptio rei speratae (cumpărarea unui lucru care este
sperat). Această ipoteză nu trebuie confundată cu alta desemnată de texte prin expresia emptio spei
(cumpărarea speranţei) şi de care o să ne ocupăm imediat.
d).obiectul contractului de vânzare poate fi chiar speranţa că se va obţine un lucru, de ex. cumpăr
peştele pe care-l prinde pescarul aruncând plasa în acest moment → obiectul vânzării nu este peştele,
ci speranţa obţinerii lui, căci existenţa peştelui nu e determinată de împrejurări normale, prin forţele
naturii, ca în exemplul precedent, ci depinde de o întâmplare. Astfel de vânzare (emptio spei) este pură
şi simplă, cumpărătorul va trebui să plătească preţul în orice caz.
Pomponius: “Câte odată totuşi vânzarea se consideră şi fără lucru, de pildă când se cumpără
întâmplarea. Ceea ce are loc când se cumpără ceea ce s-a apucat dintre peşti, dintre păsări sau dintre
lucrului aruncate ca dar poporului, căci se contractează vânzarea chiar dacă nu s-ar fi întâmplat nimic
fiindcă este o vânzare a speranţei”.
e).un fapt nu poate fi obiect al unei vânzări, el putea face obiectul unui mandat sau al unei locaţiuni
de serviciu.
UN PREŢ (pretium):
Preţul trebuie să fie verum (real), certum (determinat) sau determinabil, in numerata pecunia (în
bani). În epoca postclasică s-a cerut şi ca preţul să fie iustum (echitabil.)
1.Verum (real).
Preţul nu este real atunci când este simulat sau neserios. Este simulat atunci când părţile l-au trecut
de formă în contract, vânzătorul neavând intenţia să-l ceară sau cumpărătorul să-l plătească. Totuşi
actul deşi nu este valabil ca vânzare poate fi valabil ca donaţie dacă îndeplineşte condiţiile cerute de
donaţie. De asemenea preţul nu este real când este neserios, când se trece în contract un preţ
derizoriu, de ex. un sesterţ, este o vânzare, cum spun romanii, nummo uno (cu un singur sesterţ).
2.Certum (determinat) sau determinabil.
Preţul trebuie să fie determinat sau determinabil în momentul încheierii contractului. Cu alte cuvinte
preţul este fixat în momentul încheierii contractului sau se indică un mijloc de determinare. De ex. se
indică drept preţ acelaşi preţ pe care l-a plătit vânzătorul când a cumpărat lucrul.
Preţul, în dreptul lui Iustinian, se consideră că este certum (determinat) atunci când prin contractul
de vânzare se prevede că preţul va fi lăsat la aprecierea unei a treia persoane anume arătată
(C.4.38.15.2: “dacă însă acela sau nu ar voi sau nu ar putea să hotărască preţul, atunci vânzarea este
nulă ca şi când nu ar fi fost stabilit vreun preţ”).

DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 83


CONTRACTELE CONSENSUALE. VÂNZAREA
3.In numerata pecunia (în bani).
Dacă preţul nu ar consta în bani, ci în alt lucru nu am mai fi în prezenţa unui contact de vânzare, ci a
unei convenţii de schimb.
4.Iustum (echitabil).
Iustinian, pentru prima dată, a cerut ca preţul să fie iustum. În dreptul clasic chiar dacă vânzătorul a
primit un preţ mult inferior valorii lucrului vândut, vânzarea era valabilă. Este de esenţa comerţului ca o
parte să aibă un câştig de pe urma operaţiunii pe care o face, câştig considerat legitim câtă vreme nu
va fi întrebuinţat dolul sau violenţa.
Iustinian a hotărât, interpolând două constituţii ale lui Diocleţian, ca ori de câte ori va fi avut loc o
laesio enormis (pagubă excesivă), adică un lucru va fi fost vândut pe un preţ care nu reprezintă nici
jumătate din valoarea lui, vânzătorul va putea cere anularea vânzării cu restituirea preţului şi cu
restituirea lucrului, cumpărătorul având însă facultatea de a plăti diferenţa dintre preţul plătit şi preţul
care trebuie să fie plătit. Deşi textele nu sunt destul de clare, se admite în general că leziunea (paguba)
nu era luată în considerare decât când cel lezat (păgubit) era vânzătorul, nu şi cumpărătorul, şi când
bunul vândut era un lucru imobil, nu şi un lucru mobil.
11.5. EFECTELE VÂNZĂRII.
Vânzarea fiind un contract sinalagmatic perfect naşte obligaţii atât în sarcina vânzătorului, cât şi în
sarcina cumpărătorului.
În sarcina vânzătorului se nasc următoarele obligaţii: obligaţia de a păstra lucrul; obligaţia de a
preda lucrul; obligaţia de garanţie.
Relativ la obligaţiile vânzătorului, Paul spune: “vânzătorului îi este suficient a se obliga pentru
evicţiune, a preda posesiunea şi a se curăţa de [bănuiala de] dol”.
În sarcina cumpărătorului se nasc următoarele obligaţii:
– obligaţia principală: obligaţia care ia totdeauna naştere este de a plăti preţul, adică de a transmite
proprietatea cantităţii de metal care serveşte drept preţ;
– obligaţii accesorii, care pot sau nu să ia naştere:
– obligaţia de a plăti cheltuielile pe care le-a făcut vânzătorul cu păstrarea lucrului, atunci când
cumpărătorul a întârziat de a veni să-l ia în primire;
– obligaţia de a plăti dobânzi pentru neplata preţului, chiar dacă nu a fost pus în întârziere, din
moment ce lucrul vândut a fost predat.
11.6. OBLIGAŢIILE VÂNZĂTORULUI.
1.Obligaţia de a păstra lucrul.
Din momentul vânzării, vânzătorul este obligat să aibă grijă ca lucrul să nu se strice sau să nu
dispară.
Principiul “emptoris est periculum” (riscurile sunt ale cumpărătorului):
Dacă însă lucrul a dispărut dintr-un motiv pentru care nu poate fi ţinut vinovat, vânzătorul continuă
să aibă drept la preţ în timp ce cumpărătorul nu mai primeşte în schimb nimic sau cel mult resturile
materiale sau juridice ale lucrului.
Deci cumpărătorul suportă paguba. În termeni juridici se spune că riscurile sunt în sarcina
cumpărătorului, ceea ce se exprimă prin adagiul latin emptoris est periculum (Paulus: “În mod necesar
trebuie să se ştie când a fost desăvârşită vânzarea, căci atunci ştim cui aparţin riscurile, căci vânzarea
fiind desăvârşită riscurile privesc pe cumpărător şi dacă este vizibil ceea ce a făcut obiectul vânzării în
calitate şi cantitate şi dacă este un preţ şi s-a făcut vânzarea pur şi simplu, vânzarea este desăvârşită;
însă dacă lucrul ar fi vândut sub condiţie, dacă condiţia nu s-ar realiza, vânzarea este nulă, după cum
nici stipulaţia [nu există]; însă dacă s-ar realiza, Proculus şi Octavenus spun că riscurile aparţin
cumpărătorului, ceea ce Pomponius aprobă”).
Să luăm câteva exemple: în cazul vânzării unei case până la predarea casei de către vânzător casa
este aprinsă de un fulger şi arde; sclavul vândut este ucis. În aceste cazuri cumpărătorul va fi ţinut să
plătească preţul în timp ce vânzătorul nu va trebui să predea decât dărâmăturile casei sau acţiunile
născute din delictul uciderii sclavului.
Prin urmare regula generală este următoarea: în vânzarea pură şi simplă sau cu termen a unui corp
cert, riscurile sunt pentru cumpărător, dacă lucrul, deşi se găsea încă la vânzător, a pierit prin caz
fortuit sau forţă majoră.
Regula emptoris est periculum nu se aplică în următoarele 5 cazuri:
a).în cazul vânzării condiţionate, când lucrul a pierit până la realizarea condiţiei;
În vânzarea condiţionată trebuie să facem distincţie între deteriorarea lucrului şi pierderea totală a
lucrului.
Dacă lucrul, până în momentul realizării condiţiei, a dispărut, vânzarea nu are loc din lipsă de obiect.
Cumpărătorul deci nu va plăti preţul iar vânzătorul va suporta riscurile, adică pierde lucrul fără a primi
preţul.
Dacă însă lucrul este deteriorat până la realizarea condiţie, odată ce condiţia se îndeplineşte,
vânzarea ia fiinţă iar riscurile le suportă cumpărătorul conform regulii generale.
b).în cazul vânzării lucrurilor care trebuie cântărite, măsurate sau numărate în momentul predării;

84 DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR


CONTRACTELE CONSENSUALE. VÂNZAREA
În acest caz vânzarea nu ia naştere până în momentul cântăririi, măsurării, numărării. De ex. vând
grâu din hambarul meu cu atâţia bani kilogramul. Dacă grâul piere înainte de a-l cântări, vânzarea nu
are loc.
c).când vânzătorul este vinovat de pierderea lucrului → vânzătorul este ţinut de culpa levis in
abstracto.
d).când răspunderea vânzătorului este prevăzută prin contract → vânzătorul este ţinut de cazul
fortuit deoarece s-a prevăzut acest lucru printr-o clauză expresă din convenţia părţilor.
e).când vânzătorul a fost pus în întârziere → vânzătorul a fost pus în întârziere pentru a preda
lucrul.
Regula emptoris est periculum, cu toate atenuările aduse prin ,excepţiile de mai sus, este foarte
nedreaptă, contrară chiar principiilor care guvernează materia contractelor. Este foarte nedreaptă
deoarece vânzătorul, deşi a rămas proprietar, deşi n-a predat lucrul vândut, totuşi pierderea lucrului nu-
l priveşte pe el ci pe cumpărător. Este contrară principiilor care guvernează materia deoarece se abate
de la principiul după care res perit domino (lucrul piere pentru proprietar). Tot astfel, după principiile
generale, ar fi trebuit ca neexecutarea obligaţiei sale de către vânzător să aibă ca urmare scutirea
cumpărătorului de plata preţului.
2.Obligaţia de a preda lucrul.
Vânzătorul este obligat să predea posesiunea liniştită a lucrului (vacuam possessionem tradere). Ca
să fie vorba de posesiune liniştită trebuie să nu fie cineva care să aibă pretenţii asupra lucrului, adică
să nu fie cineva care să-i tulbure posesia prin obţinerea contra lui a unui interdict.
Deci vânzarea romană nu obligă pe vânzător să transfere proprietatea lucrului. De aici urmează că
cumpărătorul nu se poate plânge că n-a primit proprietatea lucrului vândut, chiar dacă este vorba de
lucrul altuia, afară de cazul când vânzătorul a fost de rea credinţă.
Deşi vânzarea romană nu are ca obiect obligaţia de transmitere a proprietăţii, totuşi romanii nu
considerau transmiterea proprietăţii ca fiind străină de scopul actului.
De altfel chiar transmiterea posesiei e făcută în asemenea condiţii ca să asigure cumpărătorului
folosinţa completă şi durabilă a lucrului vândut, adică avantajele proprietăţii.
Astfel se explică de ce vânzarea era considerată ca un just titlu de uzucapiune, ca un act care
indică intenţia părţilor de a transmite şi de a dobândi proprietatea.
Dreptul roman clasic cunoştea două cazuri când vânzătorul trebuia să transmită chiar proprietatea
lucrului vândut:
a).cazul când vânzătorul este proprietar quiritar al lucrului vândut: vânzătorul va trebui să transfere
proprietatea prin mancipatio şi traditio, după cum lucrul este mancipi sau nec mancipi, în baza ideii că
comite un dol dacă nu transmite cumpărătorului toate drepturile pe care le are asupra lucrului. Când
era vorba de o res mancipi transferul proprietăţii necesita însă ca şi cumpărătorul să fie cetăţean
roman.
Ulpian spune: “Şi mai întâi vânzătorul trebuie să predea lucrul, adică să-l transmită. Acest fapt, dacă
vânzătorul a fost proprietar, îl face şi pe cumpărător proprietar; dacă nu a fost, obligă pe vânzător
numai din cauza evicţiunii, cu condiţia ca preţul să fie numărat sau să se fi dat o garanţie pentru
aceasta. Cumpărătorul însă este silit să facă banii ai vânzătorului”.
La cazul acesta se referă textele care prevăd că nu sunt valabile vânzările în care s-ar fi convenit că
cumpărătorul nu va dobândi proprietatea lucrului vândut, Labeo: “Nimeni nu poate să fie considerat că
a vândut acel lucru, cu privire la proprietatea căruia s-au înţeles ca să nu treacă la cumpărător, ci
aceasta este sau locaţiune sau altfel de contract”.
b).cazul când vânzătorul s-a obligat prin convenţie să transmită proprietatea lucrului vândut: este
evident că în vechiul drept roman, câtă vreme mancipaţiunea s-a confundat cu vânzarea, vânzarea
implică transmiterea proprietăţii lucrului vândut.
Particularităţile vânzării romane:
Din cele de mai sus rezultă că vânzarea romană prezintă două reguli ciudate:
a).din momentul încheierii contractului de vânzare riscurile pierderii lucrului cad în sarcina
cumpărătorului;
b).vânzătorul, în principiu nu e obligat să transmită proprietatea lucrului vândut, ci să predea numai
posesiunea liniştită a lucrului.
Aceste reguli au însă un caracter comun căci sunt în favoarea vânzătorului. Într-adevăr
cumpărătorul e ţinut să transmită proprietatea banilor (cantităţii de metal), deşi nu primeşte proprietatea
lucrului, ci posesiunea lui şi e ţinut să plătească preţul, deşi lucrul a pierit.
Explicaţia acestor două reguli ne-o dă originea vânzării ca contract consensual şi trebuie căutată în
condiţiile economice şi politice de la sfârşitul epocii vechi. În urma marilor războaie de cucerire de la
sfârşitul republicii statul, prin organele sale, vindea sclavii pe pieţele Romei, alături de soldaţi, ceilalţi
beneficiari ai războiului.
Poziţia statului-vânzător iar mai târziu, când vânzarea consensuală a trecut din dreptul public în cel
privat, şi a particularilor era privilegiată. Statul nu era obligat să transmită proprietatea bunurilor
vândute, el nu-şi lua asupra sa şi riscurile obiectului vândut.
Mai târziu însă vom vedea că prin edictele edililor curuli răspunderea vânzătorului se agravează
întrucât interesele romanilor cereau protecţie faţă de vânzător, acesta fiind în general negustorul străin
care fie prin cumpărare, fie în alt mod şi-a procurat sclavi pe care-i vinde pe pieţele Romei.

DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 85


CONTRACTELE CONSENSUALE. VÂNZAREA
3.Obligaţia de garanţie.
Obligaţia de garanţie se prezintă sub două aspecte:
–obligaţia de a răspunde de evicţiune;
–obligaţia de a răspunde pentru viciile ascunse.
a).obligaţia de a răspunde de evicţiune:
Prin a fi evins se înţelege a fi despuiat de un lucru pe cale juridică → un terţ intentează o acţiune în
revendicare contra cumpărătorului, dovedeşte că este proprietar şi în consecinţă câştigă procesul.
Cumpărătorul este despuiat de dreptul pe care îl avea asupra lucrului, este evins → cumpărătorul
evins se va îndrepta contra vânzătorului, care nu l-a apărat sau nu a putut să-l apere contra terţului.
ETAPA 1
Atunci când vânzarea se confunda cu transmiterea proprietăţii prin mancipatio, cumpărătorul avea
actio auctoritatis (acţiunea în garanţie) contra vânzătorului, după cum am văzut când ne-am ocupat de
mancipatio.
ETAPA 2
Ce se întâmplă însă la vânzarea prin stipulaţii? În cazul acesta, actio auctoritatis nemailuând fiinţă,
s-a recurs încă din epoca veche la o dublă stipulaţie (printr-o stipulaţie vânzătorul promitea predarea
lucrului iar printr-alta promitea să-l despăgubească pe cumpărător în caz de evicţiune). Vânzătorul
promitea pentru cazul de evicţiune dublul preţului primit sau numai preţul primit, după cum era vorba de
res mancipi sau res nec mancipi.
ETAPA 3
Atunci când s-a născut contractul consensual de vânzare, s-a considerat că ar fi contrar bunei
credinţe de a nu face o promisiune în forma stipulaţiei pentru cazul evicţiunii, voinţa părţilor fiind de a
asigura cumpărătorului posesiunea lucrului vândut. Uzul acestor stipulaţii devenise atât de frecvent
încât atunci când nu fuseseră făcute se presupunea o uitare a părţilor şi cumpărătorul putea să oblige
pe vânzător să le facă (una sau alta după împrejurările arătate) prin actio empti. Stipulaţiile deveniseră
obligatorii.
ETAPA 4
În fine într-o ultimă fază s-a admis că stipulaţiile sunt subînţelese, astfel că acţiunea care
sancţionează obligaţia vânzătorului de predare a lucrului (actio empti) va sancţiona şi obligaţia de
evicţiune → obligaţia de evicţiune ajunge deci în modul acesta să fie un efect al vânzării şi să nu mai
fie produsă printr-un alt act ( mancipaţiunea sau stipulaţia).
Aşadar obligaţia de a răspunde de evicţiune nu se consideră ca un efect al vânzării decât în epoca
clasică. În epoca veche această obligaţie nu există decât dacă avea loc mancipaţiunea sau stipulaţia
specială.
De asemenea din cele de mai sus rezultă că romanii au cunoscut trei moduri de a sancţiona
obligaţia de evicţiune:
– actio auctoritatis;
– acţiunea ex stipulatu duplae (acţiunea născută din stipulaţia la dublu sancţiona stipulaţia de
garanţie contra evicţiunii pentru res mancipi) sau acţiunea născută din stipulatio rem habere
licere (acţiunea născută din stipulaţia să-i fie permis a păstra lucrul: sancţiona stipulaţia de
garanţie contra evicţiunii pentru res nec mancipi);
– actio empti.
Aceste trei procedee nu s-au înlocuit unul prin altul ci au fost folosite concomitent, după caz, însă
treptat locul a fost cedat lui actio empti. Actio empti nu a putut înlătura însă actio auctoritatis care se
producea automat din mancipaţiune, fără a putea fi îndepărtată printr-o convenţie contrară, nici
stipulatio duplae din cauza avantajelor pe care le prezenta actio ex stipulatu duplae care avantaje
uneori depăşeau inconvenientele.
b).obligaţia de a răspunde pentru viciile ascunse:
Epoca veche:
În dreptul vechi nu erau sancţionate decât aşa zise vicii ale pământului şi anume în cazul vânzării-
mancipaţiune:
– prin actio de modo agri (acţiunea relativă la suprafaţa terenului) era sancţionat cazul când
suprafaţa terenului vândut e mai mică decât declarase vânzătorul;
– prin actio auctoritatis (acţiunea în garanţie) era sancţionat cazul când un teren fusese vândut uti
optimus maximus (liber de orice sarcină) şi ulterior se descoperise că este grevat de servituţi.
Să presupunem însă că ar fi fost vândut alt lucru decât o bucată de pământ. Să presupunem că
cineva cumpără un sclav şi nu ştie că suferă de o boală. Vânzătorul nu i-a spus acest lucru.
Cumpărătorul va vrea sau să anuleze vânzarea sau să ceară vânzătorului să-i restituie o parte din
preţ deoarece el ar fi plătit o sumă mai mică dacă ar fi ştiut că sclavul o bolnav.
În dreptul vechi, în afară de aşa zisele vicii ale pământului, pentru cazul vânzării altor lucruri, ca de
ex. al unui sclav cumpărătorul nu avea nici o acţiune. E drept însă că încă din epoca veche s-a recurs
la stipulaţii, fie că mancipaţiunea era sau nu valabilă. În cazul când mancipaţiunea era valabilă,
stipulaţia pentru vicii era adăugată mancipaţiunii. Dacă nu avusese loc mancipaţiunea sau dacă
valabilitatea ei era îndoielnică se adăuga stipulaţia pentru vicii stipulaţiei pentru evicţiune.
Când stipulaţia pentru vicii se adăuga stipulaţiei duplae pentru evicţiune, ambele împreună se
numeau stipulatio duplae. Prin urmare expresia stipulatio duplae are un dublu sens:

86 DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR


CONTRACTELE CONSENSUALE. VÂNZAREA
– în materie de garanţie pentru evicţiune se numeşte astfel stipulaţia pentru garantarea în caz de
evicţiune; ea era la dublu, stipulaţia dublului pentru că avea de obiect îndoitul preţului;
– în materie de garanţie pentru vicii, stipulaţia este a dublului pentru că cuprinde două stipulaţii:
– stipulaţia pentru vicii;
– stipulatio duplae din materia evicţiunii.
Când stipulaţia pentru vicii era alăturată stipulaţiei rem habere licere, ele împreună formau ceea ce
se numeşte stipulatio simplae.
Epoca clasică:
În epoca clasică, epoca în care vânzarea a devenit consensuală, vânzătorul nu răspundea pentru
vicii decât în două cazuri:
– când făcuse declaraţii false atribuind lucrului calităţi pe care nu le are;
– când nu declarase viciile dar le cunoştea, adică cu alte cuvinte era de rea credinţă; se cerea
fireşte însă ca viciul să preexiste contractului, să nu fie aparent şi să nu fi fost cunoscut de
cumpărător mai înainte de încheierea contractului.
Pentru viciile nedeclarate dar pe care vânzătorul nu le cunoştea, cu alte cuvinte pentru cazul când
vânzătorul era de bună credinţă acesta nu răspundea decât dacă se obligase printr-o stipulaţie
specială.
Aceste reguli, care erau cunoscute încă din vremea lui Cicero, formau regulile de drept comun în
epoca clasică. În afară de acestea mai existau în această epocă şi reguli speciale sancţionate de edilii
curuli.
Prin urmare răspunderea vânzătorului s-a agravat în dreptul roman mai recent deoarece interesele
romanilor cereau acest lucru. Această agravare s-a făcut prin edictele edililor curuli. Prin aceste edicte
edilii creează două acţiuni speciale:
– actio redhibitoria;
– actio quanti minoris.
ACTIO REDHIBITORIA:
Este acţiunea pe care cumpărătorul o avea contra vânzătorului pentru a cere rezoluţiunea
(desfacerea) vânzării atunci când descoperise că lucrul are vicii (deci când viciul nu fusese declarat)
sau când nu se făcuse o stipulaţie pentru vicii.
Acţiunea redhibitorie, după cum am arătat mai sus când ne-am ocupat de data edictelor, nu a
apărut decât după legea Aebutia, pe la sfârşitul epocii vechi. Mai înainte edilii curuli se mărgineau, ca
măsură de protecţie a cumpărătorului, să distrugă lucrurile aduse în târguri şi care erau de proastă
calitate. Acţiunea redhibitorie prezenta însă unele neajunsuri chiar pentru cumpărător deoarece îl
obliga pe cumpărător:
– să renunţe la sclavul cumpărat,
– să urmărească desfiinţarea actului de vânzare,
– să umble să caute un alt sclav.
De aceea când viciul era mai puţin însemnat, cumpărătorul prefera să renunţe la dreptul pe care-l
avea, adică să nu mai intenteze actio redhibitoria.
De aceea a trebuit să se găsească un mijloc care să permită cumpărătorului să nu restituie lucrul,
vânzarea rămânând valabilă.
ACTIO QUANTI MINORIS:
Iată pentru ce edilii curuli au creat încă o acţiune actio quanti minoris care cuvânt cu cuvânt
înseamnă “acţiunea la cât cu mai puţin”. Graţie acestei acţiuni cumpărătorul care ar fi descoperit un
viciu al lucrului putea cere o despăgubire egală cu diferenţa dintre preţul pe care l-a plătit efectiv şi
preţul pe care l-ar fi plătit dacă ar fi cunoscut, în momentul vânzării, viciul lucrului.
Cele două acţiuni aveau un caracter penal deoarece violarea (călcarea) edictelor edililor curuli era
considerată ca delict.
Sistemul edililor curuli era deosebit de sistemul dreptului civil din punct de vedere al aprecierii
răspunderii vânzătorului.
Potrivit dreptului civil vânzătorul dacă e de rea credinţă, adică dacă a ştiut că lucrul are viciu şi nu a
atras atenţia cumpărătorului, poate fi urmărit chiar în baza contractului de vânzare, adică prin actio
empti.
În cazul însă când vânzătorul a fost de bună credinţă, adică nu a ştiut că lucrul are un viciu, el nu va
putea fi urmărit decât dacă s-a făcut o stipulaţie specială pentru vicii.
În sistemul edililor curuli vânzătorul răspunde nu numai pentru viciile pe care le cunoştea dar şi
pentru acelea care îi erau necunoscute.
(Ulpian: “Motivul pentru a propune acest edict este ca să se opună înşelăciunilor vânzătorilor şi să
vină în ajutorul cumpărătorilor, ori de câte ori ar fi înşelaţi de vânzători; cu rezerva că ştim că vânzătorul
trebuie să fie ţinut, chiar dacă ar fi ignorat ceea ce edilii ordonă să fie garantat. Nici nu este neechitabil
acest lucru, căci vânzătorul a putut să aibă cunoştinţă; nici nu interesează pe cumpărător cum este
înşelat prin ignoranţa vânzătorului sau prin viclenia lui”).
Buna credinţă a vânzătorului nu-l scuteşte de răspunderea pentru vicii. În termeni juridici se spune
că răspunderea vânzătorului este obiectivă, adică independentă de orice vină a lui.
Prin urmare obligaţia de garanţie pentru vicii a evoluat în mod diferit de obligaţia de garanţie pentru
evicţiune.

DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 87


CONTRACTELE CONSENSUALE. VÂNZAREA
De data acesta, în epoca clasică, nu mai întâlnim actio empti sancţionând direct obligaţia pentru vicii
odată ce stipulaţia devine subînţeleasă decât pentru cazul când vânzătorul a fost de rea credinţă. Când
vânzătorul era de bună credinţă s-a continuat a se recurge la sistemul de stipulaţii.
Pentru vânzările făcute la târguri, chiar în lipsă de stipulaţii şi chiar dacă vânzătorul era de bună
credinţă, existau două acţiuni, redhibitoria şi quanti minoris, care sancţionau obligaţia de garanţie
pentru vicii. Dar repet aceste acţiuni aveau o sferă de aplicare limitată la vânzările făcute în târguri.
Ca principiu general, în epoca clasică, vânzătorul de bună credinţă nu răspundea pentru vicii dacă
nu se făcuse o stipulaţie expresă în acest sens.
Epoca postclasică:
Sistemul edililor curuli a fost extins de Iustinian la dreptul civil. Deci în dreptul lui Iustinian vânzătorul
este răspunzător de viciile lucrului vândut chiar dacă vânzarea nu a avut loc în târguri.
Prin urmare orice cumpărător, în cazul când apare un viciu nedeclarat, are nu numai actio empti
care sancţionează declaraţia mincinoasă şi tăcerea dolosivă, dar şi cele două acţiuni ediliciene.
11.7. OBLIGAŢIILE CUMPĂRĂTORULUI.
Principala obligaţie a cumpărătorului este de a plăti preţul, adică de a transmite proprietatea
cantităţii de metal care serveşte drept preţ.
Cumpărătorul nu dobândeşte proprietatea lucrului în cele două cazuri când are loc transmiterea
proprietăţii decât dacă a plătit preţul, i s-a acordat un termen de plată sau a dat garanţie că va plăti
preţul.
Afară de obligaţia principală de a plăti preţul, cumpărătorul mai poate avea unele obligaţii
secundare:
– obligaţia de a plăti cheltuielile de păstrare, atunci când a întârziat să ia în primire lucrul;
– obligaţia de a plăti dobândă pentru preţ, chiar dacă n-a fost pus în întârziere, din moment ce
lucrul i-a fost predat.
11.8. REZUMAT.
Contractele consensuale sunt contracte care iau fiinţă numai prin acordul de voinţă. De data
aceasta nu numai că nu e nevoie de o formă care să îmbrace acordul părţilor, dar nu e nevoie nici
măcar de remiterea lucrului. Contractele consensuale sunt în număr de cinci: vânzarea; locaţiunea;
societatea; mandatul şi emfiteoza. Primele patru aparţin epocii clasice, pe când ultimul a fost
recunoscut mai târziu, în epoca postclasică (sec. V).
Vânzarea este contractul prin care o persoană numită vânzător se obligă a preda posesiunea
liniştită a unui lucru altei persoane numită cumpărător, care la rândul ei se obligă a plăti o sumă de bani
numită preţ, adică a transmite proprietatea unei cantităţi de metal. Până a ajunge contract, vânzarea a
trecut prin alte două forme: vânzarea-mancipaţiune şi vânzarea prin stipulaţii.
Vânzarea-mancipaţiunea (venumdatio) este cea care se confundă laorigine cu mancipaţiunea.
Astfel, aceasta era o operaţiune care se realiza imediat; o parte transmitea proprietatea unei res
mancipi în schimbul proprietăţii unei cantităţi de aramă care reprezenta preţul (de aici şi denumirea de
venumdatio, adică o datio, o transmitere de proprietate cu titlul de vânzare).
În cazul vânzării prin stipulaţii, aveau loc două operaţiuni: printr-o stipulaţie vânzătorul stipula
(obţinea promisiunea) plata preţului, printr-altă stipulaţie cumpărătorul stipula predarea lucrului.
Vânzarea avea deci loc prin două contracte verbale, independente unul de altul. Prin aceste contracte
se năşteau două obligaţii separate: obligaţia de predare a lucrului şi obligaţia de plată a preţului.
Vânzarea consensuală a apărut mai întâi în domeniul dreptului public, adică în relaţiile dintre stat şi
particulari. Elementele acesteia sunt consimţământul părţilor, un obiect şi un preţ, preţ care trebuia să
fie real, determinat sau determinabil, în bani şi să fie echitabil. Fiind un contract sinalagmatic perfect
naşte obligaţii atât în sarcina vânzătorului, cât şi în sarcina cumpărătorului.
11.9. TEST DE EVALUARE.
1. care sunt situaţiile când nu s e aplică principiul emptoris est periculum?
2. care sunt etapele evoluţiei obligaţiei vânzătorului de a răspunde de evicţiune?
3. care sunt obligaţiile vânzătorului?

88 DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR


– Unitatea de învăţare 12 –
CONTRACTELE CONSENSUALE. LOCAŢIUNEA. SOCIETATEA. MANDATUL.
EMFITEOZA
12.1.Introducere.................................................................................................................................... 89
12.2.Competenţe.................................................................................................................................. 89
12.3.Locaţiunea.................................................................................................................................... 89
12.4.Societatea…………………............................................................................................................ 92
12.5.Mandatul……………………........................................................................................................... 93
12.6.Emfiteoza...................................................................................................................................... 95
12.7.Rezumat……………………………………………………….............................................................96
12.8.Test de evaluare……………………............................................................................................ 96
12.1. INTRODUCERE.
Această unitate de învăţare urmăreşte familiarizarea studenţilor cu aspectele teoretice şi practice
ale . Astfel, studenţii vor fi introduşi atât în studiul fundamentelor . De asemenea cursanţii vor fi
familiarizaţi cu aspectele teoretice şi practice ale .
12.2. COMPETENŢE.
 să explice terminologia juridică latină, creaţie a romanilor, să identifice sensurile proprii
fiecărei categorii şi fiecărui concept juridic, să stăpânească principiile fundamentale şi
regulile de drept;
 dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a delimita elementele specifice fiecărei noţiuni
prezentate în această unitate de învăţare, cât şi de a decela raportul dintre acestea;
 să explice şi să interpreteze regimul juridic al , precum şi al .
12.3. LOCAŢIUNEA.
Locaţiunea este contractul prin care o persoană se obligă a procura folosinţa unui lucru sau
serviciile sale sau să execute o lucrare determinată în schimbul unui preţ pe care cealaltă parte se
obligă a-l plăti.

TIPURI DE LOCAŢIUNE:
Din definiţia dată rezultă că locaţiunea putea fi de trei tipuri:
1.Locatio rei (locaţiunea unui lucru):
Acest lucru putea fi un lucru mobil, ex. un sclav ,sau un lucru imobil, ex. o casă sau un fond rural,
adică o moşie sau mai bine zis o bucată de pământ.
Locaţiunea unei case sau a unui lucru mobil poartă numele de închiriere.
Locaţiunea unei moşii poartă astăzi numele de arendare. Arendarea poate fi pe bani sau pe fructe
după cum arendaşul s-a obligat să plătească o sumă de bani sau să remită proprietarului o parte din
fructe, adică din recolta produsă de pământul arendat.
2.Locatio operarum (locaţiunea de servicii):
Al doilea tip de contract este locatio operarum, de ex. locaţiunea serviciilor unui lucrător.
3.Locatio operis faciendi (locaţiunea pentru a executa o lucrare):
Al treilea tip de locaţiune este locatio operis faciendi (locaţiunea pentru a executa o lucrare), adică
contractul prin care cineva se obligă a executa o anumită lucrare în schimbul unui preţ, de ex.
construirea unei case. Locatio operis faciendi este ceea ce numim astăzi antrepriză sau contract de
antrepriză.
TERMINOLOGIE:
De asemenea trebuie să precizăm expresiile care desemnează părţile în contractul de locaţiune.
Romanii desemnau prin expresia locator pe cel care ia iniţiativa contractului de locaţiune, adică
proprietarul care dă cu chirie casa sa, sclavul său sau moşia sa, lucrătorul care-şi oferă serviciile,
clientul unui întreprinzător adică proprietarul unui teren care se înţelege cu o persoană numită
întreprinzător pentru ca să-i zidească o casă pe terenul său.
Astăzi numim locator pe proprietarul unei case sau al unui lucru mobil pe care îl închiriază, ca la
romani (locator). De asemenea numim locator pe proprietarul care îşi închiriază (arendează) moşia sa
ca la romani (locator) (numai accentul diferă). Clientul unui întreprinzător poartă astăzi numele de
comitent.
Romanii desemnau prin expresia de conductor pe cealaltă parte in contractul de locaţiune, adică pe
cel care ia cu chirie o casă (în acest caz conductor avea şi denumirea specială se inquilinus), un sclav
sau o moşie, pe patronul care angajează pe lucrător, pe întreprinzător adică pe acela care se obligă să
execute o anumită lucrare.

DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 89


CONTRACTELE CONSENSUALE. LOCAŢIUNEA. SOCIETATEA. MANDATUL. EMFITEOZA
Cel care arenda o bucată de pământ purta la romani numele special de colonus. Situaţia juridică a
unui colon purta numele de colonat. Dacă colonul, în loc de bani, se obliga să remită proprietarului o
parte din fructe, el se numea colon parţiar, iar situaţia lui juridică era desemnată prin expresia de
colonat parţiar.
Astăzi numim locatar pe cel care închiriază (ia cu chirie) o casă, un lucru. De asemenea numim
arendaş în loc de colon pe cel care a închiriat o bucată de pământ. Această apropiere între arendaş şi
colon o facem în raport cu colonul din epoca clasică iar nu colonul din epoca postclasică.
Dacă contractul de locaţiune apare încă din epoca veche nu rezultă de aici că încă de la origine a
fost un contract consensual.
La origine romanii s-au folosit de două contracte verbale, de două stipulaţii, printr-unul creându-se
obligaţia lui conductor şi prin celălalt creându-se obligaţia lui locator. Într-adevăr stipulaţia fiind un
contract unilateral, adică născând obligaţii în sarcina unei singure părţi, au fost necesare două stipulaţii,
o dovadă în acest sens fiind însuşi denumirea dublă dată mai târziu contractului consensual de
locaţiune, contract desemnat prin doi termeni locatio-conductio, vestigiu al vremurilor când locaţiunea
lua naştere prin două contracte verbale.
Însă stipulaţia, ca orice contract solemn, cere prezenţa părţilor. Dezvoltarea comerţului şi a
meseriilor care are loc începând cu sec. VI R.F. nu era potrivită cu condiţiile formalismului, afacerile
cerând un ritm mai viu care nu se împacă cu formele solemne, astfel că pretorul în cele din urmă a
terminat prin a sancţiona simplul acord de voinţă, simpla convenţie de locaţiune.
Pretorul sancţionând contractul consensual de locaţiune a luat ca model contractul de locaţiune
încheiat între stat şi particulari. Într-adevăr contractele de locaţiune dintre stat şi particulari nu îmbrăcau
vreo formă, statul nu avea nevoie de vreo formă pentru a obliga pe particulari faţă de el atunci când îi
arenda pământurile publice.
Pretorul, dând posibilitate particularilor să se oblige între ei prin simplu acord de voinţă, a
împrumutat unele reguli din dreptul public. Contractul consensual de locaţiune nu e prima instituţie
pentru care pretorul a copiat regulile dreptului public. Am întâlnit deja vânzarea.
ELEMENTELE LOCAŢIUNII:
1).consimţământul părţilor.
2).un obiect:
Obiectul putea fi un lucru (mobil sau imobil) aşa numita locatio rei, de ex. închirierea unei case,
arendarea unei moşii. Lucrul putea fi imobil ca în exemplele precedente dar putea şi mobil, de ex. un
sclav. Prin urmare serviciile unui sclav nu făceau obiectul unei locaţiuni de servicii (locatio operarum),
ci ale unei locatio rei.
Într-adevăr locatio operarum este închirierea serviciilor unui om liber, nu ale unui sclav. Aplicaţia lui
locatio operarum era restrânsă la romani în primul rând din cauza concurenţei pe care o făcea sclavul
omului liber. în al doilea rând din cauză că anumite servicii ca acelea ale profesorilor, medicilor,
avocaţilor se bucurau de un tratament deosebit căci nu erau considerate ca locaţiune de servicii, ci
făceau obiectul contractului de mandat..
Dacă trecem la locatio operis faciendi constatăm că cel mai vechi obiect al contractului de
antrepriză a fost construirea unei case. Necesităţile comerţului au dus la altă situaţie şi anume la
transportul mărfurilor pe mare. Transportul maritim este o locatio operis faciendi deoarece cineva se
obligă a executa o lucrare determinată, adică a transporta mărfurile pe mare. Cu privire la transportul
maritim se aplică anumite reguli care-şi găsesc originea într-o veche lege a insulei Rhodos → dacă
căpitanul unui vas, în cazul unei furtuni, a trebuit să arunce în mare o parte din mărfuri, paguba este
suportată de toţi proprietarii de mărfuri în mod proporţional nu numai de către aceia a căror marfă a
fost sacrificată.
3).un preţ:
Acest preţ poartă astăzi nume speciale după tipul de contract de locaţiune (chirie, arendă, salariu,
etc.). Romanii îi spuneau întotdeauna merces. Preţul ca şi la vânzare trebuie să fie certum, verum şi să
constea în bani. În ce priveşte locaţiunea nici în dreptul postclasic nu s-a cerut, ca pentru vânzare, ca
preţul să fie iustum, în această materie nefiind deci admisă resciziunea (anularea) pentru leziune.
Regula după care preţul trebuie să constea în bani e luată de la locaţiunile făcute de stat, căci de pe
urma locaţiunilor pământurilor publice statul avea un venit. Acest venit, pentru a fi trecut în buget, adică
pe lista cheltuielilor şi veniturilor, trebuia să constea în bani. de aici regula ca preţul să fie în bani,
regulă care a trecut apoi în contractul de locaţiune dintre particulari.
Totuşi, datorită crizei economice din sec. III, s-a admis ca arendaşul să plătească în natură, adică în
o parte din fructele pământului arendat. Ne amintim că acest colon poartă numele de colon parţiar şi
contractul se numea locatio partiaria (locaţiune parţiară).
EFECTELE LOCAŢIUNII:
Locaţiunea naşte în sarcina unei părţi, potrivit tipului de contract examinat:
– obligaţia de a procura folosinţa unui lucru,
– obligaţia de a procura serviciile promise,
– obligaţia de a executa o lucrare.

90 DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR


CONTRACTELE CONSENSUALE. LOCAŢIUNEA. SOCIETATEA. MANDATUL. EMFITEOZA
OBLIGAŢIILE LUI LOCATOR:
Locaţiunea naşte în sarcina lui locator obligaţii sancţionate prin actio conducti pe care o intentează
conductor contra locator-ului.
Ne amintim că se numeşte locator proprietarul care-şi închiriază lucrul, lucrătorul care-şi închiriază
serviciile, clientul unui întreprinzător (cel care face o anumită lucrare se numeşte conductor).
a).obligaţia de a preda lucrul: obligaţia aceasta, ca şi următoarea, se referă la cazul închirierii unui
lucru.
Locator trebuie să transmită numai detenţiunea lucrului. Locatarul este un detentor, chiriaşul nu
dobândea posesiunea, ci numai detenţiunea lucrului, astfel că dacă era tulburat în folosinţa lucrului
trebuia să recurgă la proprietar, nu putea să se apere singur.
b).obligaţia de a garanta pentru evicţiune: locatorul trebuie să procure locatarului libera folosinţă a
lucrului în timpul duratei locaţiunii.
Locatarul are un drept personal sau de creanţă contra lui locator corespunzător acestei obligaţii.
Astfel va avea un drept la despăgubiri în cazul când locator vinde casa închiriată.
(Gaius: “Acela care a dat cu chirie cuiva un teren pentru a se bucura de fructele lui sau de o
locuinţă, dacă din vreun motiv oarecare vinde terenul sau casa, trebuie să aibă grijă ca, faţă de
cumpărător, de asemenea să se permită arendaşului să se bucure de fructele pământului şi chiriaşului
să locuiască, potrivit aceleiaşi convenţii. Altfel, fiind oprit, locatarul [arendaşul sau chiriaşul] va acţiona
contra lui [a vânzătorului] în baza locaţiunii”).
Prin urmare locatarul (chiriaşul) neavând un drept real poate să fie expulzat de cumpărătorul
imobilului închiriat (casă, teren) dacă în contractul de vânzare nu s-a prevăzut respectarea contractului
de locaţiune.
(C.4.65.9: “nu trebuie ca cumpărătorul să respecte contractul de arendare al colonului căruia
proprietarul i-a închiriat mai înainte, afară numai dacă n-a cumpărat cu această condiţie. Însă dacă se
dovedeşte că a consimţit prin vreun pact ca să continue locaţiunea, deşi nu printr-un pact scris, este
silit printr-o acţiune de bună credinţă să se supună la ceea ce a convenit.”).
OBLIGAŢIILE LUI CONDUCTOR:
Locaţiunea naşte obligaţii în sarcina lui conductor (locatarului), obligaţii sancţionate prin actio locati
dată lui locator.
a).obligaţia de a plăti preţul: partea care a închiriat un lucru sau munca cuiva este obligată la plata
preţului convenit. Acest preţ trebuie însă plătit numai în măsura în care locator a procurat folosinţa
lucrului sau serviciile sale. Dacă la un moment dat locator nu-şi îndeplineşte obligaţia sa, chiar fără vina
lui, preţul nu mai trebuie plătit.
(Ulpianus: “Dacă cineva când ar fi închiriat o locuinţă pentru un an, ar fi dat chiria pentru întregul an,
apoi casa după 6 luni s-ar fi ruinat sau ar fi fost consumată de incendiu. Mela a scris cu foarte mare
dreptate că va repeta prin acţiune în baza locaţiunii chiria pentru timpul care rămăsese, nu că va avea
condictio ca şi când ar fi plătit un lucru nedatorat; căci nu din eroare a dat mai mult ci pentru a da curs
locaţiunii”).
Cu alte cuvinte riscurile sunt pentru locator, de ex. în cazul când recolta a fost distrusă printr-un caz
de forţă majoră (inundaţie, grindină) arendaşul nu mai plăteşte arenda.
În cazul lucrătorilor din mine, adică în cazul unei locatio operarum, dacă un lucrător nu mai presta
servicii chiar dintr-un caz fortuit (ex. motive de boală) el nu mai primeşte salariu, căci el suportă
riscurile, fiind locator. E drept că în cele din urmă s-a admis ca salariul lucrătorului să fie plătit în cazul
forţei majore. Această regulă însă putea fi înlăturată prin convenţia părţilor.
b).obligaţia de a restitui lucrul.
STINGEREA LOCAŢIUNII:
Trebuie să distingem două ipoteze:
– cazul când s-a prevăzut prin contract un termen pentru desfiinţarea locaţiunii;
– cazul când nu s-a prevăzut nici un termen.
Prima ipoteză: când s-a prevăzut prin contract un termen pentru desfiinţarea locaţiunii.
În primul caz contractul se stinge prin ajungerea la termen şi chiar înainte de termen:
a).prin ajungerea la termen: în cazul arendării unui pământ rural, termenul era de obicei pe timp de
5 ani, termen care rezultă din dovezile care arată că contractul de locaţiune dintre particulari a fost
imitat după contractul de locaţiune care era încheiat de cenzori cu ocazia operaţiilor de recensământ
care la început aveau loc din 4 în 4 ani şi mai târziu din 5 în 5 ani.
Cenzorul nu putea să oblige statul decât până la noile operaţii de recensământ, adică până la
alegerea unui nou cenzor. La termenul fixat, adică la expirarea celor 5 ani, putea avea loc o prelungire
a contractului de locaţiune pe termen de un an. De data aceasta consimţământul părţilor era tacit,
adică nu rezultă din declaraţia de voinţă expresă, ci din faptul că părţile se manifestaseră o voinţă
contrară. Această prelungire a contractului se numeşte tacita reconducţie. Tacita reconducţie se
explică tot prin imitaţia dreptului public. Se prelungea contractul pentru un an de zile atunci când
recensământul nu avusese loc, pentru că în anul următor erau amânate operaţiunile recensământului.
b).înainte de termen: chiar înainte de ajungerea la termen contractul putea fi desfăcut dacă părţile
erau de acord.

DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 91


CONTRACTELE CONSENSUALE. LOCAŢIUNEA. SOCIETATEA. MANDATUL. EMFITEOZA
Prin voinţa unei părţi contractul nu putea fi desfăcut decât în mod excepţional:
– rezilierea contractului se putea obţine:
1).dacă cealaltă parte nu şi-a îndeplinit obligaţia, de ex. dacă chiriaşul unei case nu a plătit preţul un
anumit timp;
2).în ceea ce priveşte proprietarii de case se stabilise în dreptul clasic o regulă potrivit căreia aceştia
puteau să desfiinţeze contractul dacă dovedeau că au nevoie de casa închiriată pentru a locui ei înşişi;
3).în epoca postclasică, printr-o constituţie a lui Zeno (sfârşitul sec. V), s-a permis oricăreia din părţi
să renunţe la contract în primul an al executării sale fără să plătească despăgubiri chiar dacă contractul
prevedea un termen pentru durata lui. Această dispoziţie a lui Zeno este derogatorie de la principiile
dreptului roman. Într-adevăr locaţiunea este un contract sinalagmatic perfect, prin acordul de voinţă al
părţilor se creează obligaţii în sarcina lor iar obligaţiile create prin acordul părţilor nu pot fi desfiinţate
prin voinţa uneia din părţi. Dar totuşi Zeno a decis desfiinţarea contractului prin voinţa uneia din părţi.
A doua ipoteză: când nu s-a prevăzut prin contract un termen pentru desfiinţarea locaţiunii.
În al doilea caz, când contractul a fost făcut fără termen, oricare parte poate să renunţe la contract
oricând ar fi vrut.
12.4. SOCIETATEA.
Societatea este contractul consensual prin care două sau mai multe persoane se obligă să pună
ceva în comun (un bun sau activitatea lor) pentru a realiza un câştig.
FELURILE SOCIETĂŢII:
Societatea este de mai multe feluri:
a).societatea tuturor bunurilor prezente şi viitoare (societas omnium bonorum), astfel este
înţelegerea intervenită între dezrobiţii aceluiaşi patron cu privire la punerea în comun a bunurilor lor,
este cazul când un stăpân dă libertatea mai multor sclavi;
b).societatea în care se pune în comun un singur lucru (societas unius rei), se realizează prin
punerea în comun a unui singur bun, de ex. un sclav.
c).societatea care are de obiect un singur fel de afaceri (societas alicuius negotiationis), astfel
este societatea intervenită între proprietarul unui sclav şi un actor pentru ca actorul să-l înveţe pe sclav
meseria de actor, apoi ambii să-l exploateze → tot în această categorie trebuie să situăm societatea
publicanilor care avea ca obiect arendarea impozitelor datorate statului, societatea între negustorii de
sclavi a cărei obiect este negoţul cu sclavi, astfel de întreprinderi cereau capitaluri mari de unde şi
necesitatea de a se asocia.
ORIGINE:
Societatea, contract consensual, a apărut după legea Aebutia în sec. VII R.F. → cel mai vechi tip de
contract consensual de societate este societatea alicuius negotiationis (societatea care are ca obiect
un singur fel de afaceri) şi anume societatea de publicani.
Societatea, contract consensual, a fost precedată în istoria juridică de acea stare de indiviziune care
se numeşte antiquum consortium sau ercto non cito. Cu antiquum consortium ne-am ocupat deja la
capitolul despre proprietate. Amintesc că antiquum consortium se numeşte starea de indiviziune
(codevălmăşie, neîmpărţire) în care se aflau sui heredes după moartea lui pater familias. Asupra lui
antiquum consortium avem date mai sigure odată cu descoperirea în 1933 a unor noi fragmente din
Institutele lui Gaius.
Gaius ne spune că în afară de această societate care se numea ercto non cito şi care se forma fără
să fie nevoie de vreo formalitate, mai există o altă societate formată din alte persoane (probabil agnaţi
şi gentili) care însă trebuiau să recurgă la o formă, la un act, care se desfăşura în faţa pretorului. Nu
ştim în ce constă această formă, dar în orice caz prin ea asociaţii îşi manifestau voinţa de a forma un
consortium. Gaius ne spune că această societate era formată după modelul aceleia a sui heredes-ilor.
În aceste două feluri de societăţi adaugă Gaius, fiecare dintre asociaţi avea posibilitatea:
– dezrobind pe sclavul comun să-l facă să devină liber faţă de toţi;
– să mancipe lucrul comun;
– să transfere proprietatea bunului comun unei alte persoane.
Din exemplele date de Gaius urmează că fiecare dintre consortes (membrii ai unui consortium)
avea dreptul să dispună nu numai de partea sa din patrimoniul comun ci de întreg patrimoniul.
Deşi Gaius întrebuinţează termenul de societate pentru a desemna antiquum consortium şi
societatea făcută după modelul ei, nu avem aici contractul consensual cu acelaşi nume ci o stare de
indiviziune (codevălmăşie, neîmpărţire) între membrii aceleiaşi familii pentru exploatarea mai
desăvârşită a unui bun.
Aceste societăţi, cum le spune Gaius, capătă cu timpul un aspect nou. Se creează o nouă formă de
societate care nu a fost determinată de interese agricole, ci de interese financiare. Apar acele societăţi
de publicani care arendau impozitele datorate statului.
Oamenii de afaceri, negustori, bancheri, de multe ori erau nevoiţi să încheie acte de la distanţă, prin
corespondenţă, acte care nu se împăcau cu formalismul care cere, între altele, prezenţa părţilor → de
la societatea de publicani, societatea a devenit apoi în mod general un contract consensual.

92 DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR


CONTRACTELE CONSENSUALE. LOCAŢIUNEA. SOCIETATEA. MANDATUL. EMFITEOZA
Societatea, contract consensual, a fost prin urmare precedată în istoria dreptului privat roman de
acea formă de indiviziune care se numeşte antiquum consortium. Între alte dovezi este şi faptul că
socius şi societas a desemnat în tot cursul dreptului roman atât pe asociat cât şi pe coindivizar, atât
societatea cât şi indiviziunea.

ELEMENTELE SOCIETĂŢII:
Elementele societăţii sunt:
– un aport;
– un interes comun;
– intenţia de a forma o societate (affectus societatis);
– un scop licit (permis).
1.un aport: acest aport poate să constea din transmiterea dreptului de proprietate sau a dreptului
de folosinţă asupra unui lucru sau în munca asociatului, în prestarea unor servicii.
2.un interes comun: fiecare asociat trebuie să participe la beneficiile (foloasele) precum şi la
pagubele produse de societate (în lipsa interesului comun societatea este nulă - societatea leonină);
3.intenţia de a forma o societate (affectus societatis): existenţa acestui element distinge
societatea de o simplă stare de indiviziune;
4.un scop licit (permis): nu există o societate în care membrii ei şi-au fixat ca scop o activitate
nepermisă, de ex. să facă contrabandă sau tâlhării la drumul mare.
EFECTELE SOCIETĂŢII:
Societatea naşte obligaţii în sarcina tuturor acelora care au luat parte la contract. Însă aceste
obligaţii nu sunt distincte deoarece nu sunt de natură opusă ca în vânzare şi locaţiune, ci sunt identice.
De aceea nu sunt sancţionate prin acţiuni diferite, ci printr-o singură acţiune, actio pro socio (acţiune în
calitate de asociat).
Obligaţiile asociaţilor:
1.fiecare asociat e ţinut să execute aportul său → ca şi în celelalte contracte se distinge între
naşterea obligaţiei şi executarea ei: obligaţia se naşte prin acordul de voinţă iar executarea obligaţiei,
îndeplinirea aportului, trebuie făcută prin mancipatio dacă e vorba de o res mancipi şi prin traditio dacă
e vorba de o res nec mancipi.
2.fiecare asociat trebuie să se îngrijească de treburile societăţii ca de ale sale proprii;
3.fiecare asociat trebuie să ia parte atât la pagubă cât şi la câştig.
Societatea este lipsită de personalitate juridică. Prin urmare contractul de societate nu creează
decât obligaţii între asociaţi → terţii nu cunosc societatea ca persoană distinctă, ci numai pe asociaţi
care pot deveni creditori sau debitori faţă de ei potrivit dreptului comun, în baza contractului încheiat,
dar nu în baza contractului de societate.
Există un singur fel de societate care se bucură prin excepţie de personalitate juridică, anume
societatea de publicani care deci are un patrimoniu distinct de acela al asociaţilor.

STINGEREA SOCIETĂŢII:
Societatea se stinge:
a).prin atingerea scopului pentru care fusese creată;
b).prin voinţa tuturor asociaţilor sau chiar prin voinţa unui dintre ei dacă retragerea acestuia nu e
frauduloasă sau intempestivă (care nu este făcută la tipul potrivit);
c).prin intentarea acţiunii pro socio din partea vreunuia asociat → în deosebire de cazul precedent
aici nu întâlnim o manifestare de voinţă făcută într-un mod oarecare, ci voinţa asociatului ia forma unui
act juridic, a unei acţiuni;
d).prin moartea unui asociat → totuşi asociaţii rămaşi în viaţă puteau să se înţeleagă ca societatea
să continue; nu era permisă o înţelegere în acest sens între asociaţii rămaşi în viaţă şi moştenitorii
defunctului (afară numai dacă s-a făcut o convenţie contrară în momentul încheierii contractului), (totuşi
există o excepţie de la această regulă în favoarea societăţii de publicani).
În cazul societăţii de publicani era permis, în deosebire de societatea obişnuită, ca înţelegerea de
continuare a societăţii să aibă loc nu numai între asociaţii rămaşi în viaţă dar între aceştia şi
moştenitorii defunctului.
Din cele de mai sus rezultă că societatea de publicani se bucura de un regim deosebit întrucât îi
erau proprii două abateri de la regulile comune în materie de societate:
–se bucură de personalitate juridică;
–se poate continua cu moştenitorii asociatului defunct.
12.5. MANDATUL.
Mandatul este contractul consensual prin care o persoană numită mandant însărcinează pe o altă
persoană numită mandatar să facă ceva fără plată (gratuit) în folosul său adică al mandantului.
ELEMENTELE MANDATULUI:
1.faptul care urmează a-l îndeplini mandatarul trebuie să fie licit (permis) şi moral, adică să nu
fie contrar legilor sau moravurilor:

DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 93


CONTRACTELE CONSENSUALE. LOCAŢIUNEA. SOCIETATEA. MANDATUL. EMFITEOZA
Acest fapt poate să constea în săvârşirea mai multor acte materiale şi juridice, ca de ex. cele cerute
de administrarea întregii averi a mandantului. Poate să constea însă şi în săvârşirea unui singur act fie
material, ex. curăţirea unei haine, fie juridic, ex. garanţia unei datorii a mandantului, o vânzare, o
cumpărare, un împrumut.
Dreptul modern se deosebeşte de dreptul roman în această privinţă, în dreptul modern mandatul nu
poate să aibă de obiect decât un act juridic şi prin aceasta chiar se deosebeşte de locaţiunea de
servicii care are de obiect un act material.
2.acest fapt trebuie să fie în interesul mandantului:
Dacă este în interesul mandatarului, actul nu face să se nască vreo obligaţie, este un simplu fapt.
De ex. dau cuiva mandat să-şi plaseze banii în împrumuturi cu dobândă sau cumpărări de imobile. Cu
atât actul nu produce efecte juridice dacă este în interesul unui terţ. Este valabil însă mandatul dat în
interesul mandantului şi al mandatarului. De ex. îţi dau mandat de a împrumuta bani cu dobândă
arhitectului meu care are nevoie de ei pentru a-mi construi o casă.
La această regulă am văzut că face excepţie mandatul in rem suam.
3.faptul pe care urmează a-l îndeplini mandatarul trebuie să fie îndeplinit gratuit (fără plată):
Gratuitatea constituie al treilea şi ultimul element al mandatului. Gratuitatea mandatului se explică
prin aceea că la origine mandatar era un fost sclav, un dezrobit care deci nu putea primi o plată pentru
serviciile sale faţă de patron.
Prin aceasta dreptul roman se deosebeşte de dreptul modern, căci în dreptul modern mandatarul
poate primi o plată.
Gratuitatea mandatului este ceea ce deosebeşte în dreptul roman mandatul de locaţiunea de
servicii. Distincţia nu este teoretică ci are interes practic incontestabil deoarece mandatul poate fi
revocat de mandant, pe când locaţiunea de servicii nu poate să ia sfârşit numai prin voinţa uneia din
părţi în cazul când s-a prevăzute un termen.
Totuşi şi această regulă a primit o derogare (abatere) chiar în epoca clasică deoarece s-a admis un
caz când, deşi cel însărcinat a face ceva primeşte o plată, totuşi actul său nu e socotit ca locaţiune de
servicii ci ca mandat. Este cazul celor care exercitau o profesiune.
Romani făceau deosebire între meserii şi profesiuni. Se considera că exercită o profesiune
următorii: profesorii (cu excepţia profesorilor de drept care multă vreme n-au putut cere vreo plată, ei
puteau primi cel mult daruri de la elevi), filozofii, medicii, avocaţii.
În timp ce serviciile unui lucrător sau meseriaş se considerau ca mandat dacă erau gratuite sau ca
locaţiune de servicii dacă erau plătite.
Serviciile celor care exercitau o profesiune chiar când erau plătite nu erau socotite ca locaţiune de
servicii ci ca mandat şi procesele respective nu erau judecate pe calea procedurii cu ordo, ci pe calea
procedurii extraordinare. Remuneraţia (preţul) unui astfel de serviciu era desemnat prin expresia de
honorarium (onorariu). Şi astăzi când ne referim la plata unui medic sau a unui avocat întrebuinţăm
cuvântul onorariu au onorar.
Cum se explică această excepţie (abatere) de la principiile generale care guvernau această
materie? Explicaţia rezidă în deosebirea de tratament pe care romanii îl acordau muncii manuale şi
muncii intelectuale ca urmare a faptului că munca intelectuală era considerată superioară celei
manuale. Muncitorul liber care-şi închiria serviciile se considera că suferă o adevărată decădere
deoarece munca manuală avea un caracter infamant, căci era munca pe care o făcea de obicei
sclavul. Cicero spunea că toate meseriile sunt josnice şi o prăvălie nu e demnă pentru un om liber.
Acest caracter infamant imprimat muncii manuale a fost transmis şi lumii moderne.
EFECTELE MANDATULUI:
1.mandatarul este obligat să execute mandatul cu bună credinţă, fiind răspunzător dacă nu l-a
executat sau l-a executat rău;
2.mandatarul trebuie să dea socoteală mandantului de modul cum a executat mandatul;
Semnalăm în această privinţă o importantă deosebire între dreptul roman şi dreptul modern. În
dreptul modern mandatarul este un reprezentant. Prin urmare actele pe care le face se consideră că
au fost făcute de mandant, adică de cel reprezentat → efectele actului se produc în persoana
mandantului.
În dreptul roman actul produce efect numai între părţile contractante. De ex. într-o vânzare, dacă
cumpărătorul este mandatar, actul îşi produce efectele în persoana sa. El este cel care devine
proprietar al casei cumpărate şi nu mandantul. Trebuie însă ca ulterior să transmită proprietatea casei
celui care i-a dat mandat să o cumpere.
Tot aşa mandatarul devine creditor sau debitor nu mandantul. Mandantul prin acţiunea mandati
directa poate cere de la mandatarul său cesiune acţiunilor care s-au născut în persoana sa; de partea
sa, mandatarul debitor în loc să plătească poate ceda terţului creditor acţiunea mandati contraria pe
care ar fi avut-o contra mandantului dacă ar fi plătit. Însă aceste cesiuni de acţiuni pot fi împiedicate de
moartea neaşteptată sau absenţa mandantului sau mandatarului.
Acest sistem al reprezentării din cauza inconvenientelor pe care le prezenta a primit unele excepţii
pe care le-am văzut la locul potrivit.
Când ne-am ocupat de reprezentare am arătat crearea acţiunii quasi-institoria în cazul mandatului
în materie civilă, caz de reprezentare imperfectă pasivă. Într-adevăr terţul are doi debitori pe mandatar

94 DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR


CONTRACTELE CONSENSUALE. LOCAŢIUNEA. SOCIETATEA. MANDATUL. EMFITEOZA
contra căruia are acţiunea contractului şi pe mandant contra căruia are o acţiune utilă, quasi-institoria.
E drept că prin exerciţiul uneia cealaltă se stinge.
Am arătat de asemenea că reprezentarea perfectă activă s-a admis atunci când mandatarul cade în
stare de insolvabilitate.
Principiul rămâne deci că mandatarul este creditor, nu mandantul.
Amintesc şi cele două cazuri de reprezentare perfectă activă şi pasivă: mutuum şi plata lucrului
nedatorat.
3.mandatarul poate să înstrăineze un lucru al mandantului ceea ce constituie o abatere de la
principiul nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse haberet (nimeni nu poate transfera
altuia un drept mai mare decât are el însuşi).
Însă în acest scop mandatarul trebuie să aibă un mandat special din partea mandantului sau trebuie
ca mandantul să-i fi încredinţat libera administrare a bunurilor sale (procuratio cum libera
administratione = mandat cu liberă administrare), căci numai ea conferă puterea generală de a
înstrăina deşi numai cu titlu oneros.
Mandatul general şi pur şi simplu de a administra bunurile cuiva (procuratio omnium bonorum =
mandatul pentru toate bunurile) nu-i dă dreptul de a înstrăina aceste bunuri.
4.mandatul fiind un contract sinalagmatic imperfect se poate ca ulterior contractului de
mandat să se nască obligaţie în sarcina mandantului anume când mandatarul a făcut diferite
cheltuieli cu ocazia executării mandatului; mandatarul va putea cere mandantului să-i restituie aceste
sume de bani cheltuite.
STINGEREA MANDATULUI:
Mandatul se stinge:
– prin voinţa ambelor părţi, fie că au stabilit sau nu vreun termen prin contract pentru durata
contractului;
– prin voinţa uneia din părţi, chiar dacă au stabilit vreun termen, adică fie prin revocarea
mandatului de către mandant, fie prin renunţarea la mandat de către mandatar → într-adevăr
mandatul fiind un raport bazat pe încredere nu poate exista decât câtă vreme se menţine
această încredere; de asemenea fiind gratuit se poate ca mandatarul să nu mai vrea să aducă
servicii mandantului.
Mandatarul nu poate să renunţe însă la mandat în caz că s-ar produce în acest mod pagube pentru
mandant.
– prin moartea uneia din părţile contractante, căci mandatul implică încrederea între părţi,
încredere ce poate să nu existe în privinţa moştenitorilor;
– prin ajungerea la termen.
12.6. EMFITEOZA.
Toate contractele consensuale cercetare până acum aparţin epocii clasice. În epoca postclasică
apare al cincilea şi ultimul contract consensual, emfiteoza sau contractul emfiteotic.
DEFINIŢIA:
Emfiteoza este contractul consensual prin care o parte se obligă a procura unei alte persoane
numită emfiteot un fond (o bucată de pământ) pentru a-l cultiva şi a-i lua fructele pe un timp îndelungat
sau chiar fără termen iar cealaltă parte (emfiteotul) se obligă a plăti o sumă de bani anuală care se
numeşte canon.
Tot emfiteoză se numeşte şi dreptul real care se naşte din acest contract.
La origine a avut ca obiect arendarea pământurilor necultivate care aparţineau împăratului. Mai
târziu s-a aplicat pământurilor bisericii şi ale particularilor. Noi ne-am ocupat deja de emfiteoză ca drept
real. Revenim acum asupra emfiteozei cercetând-o ca contract.
NATURĂ JURIDICĂ:
Multă vreme jurisconsulţii romani au discutat natura juridică a acestui contract. Unii susţineau că
emfiteoza este o vânzare, pe când alţii vedeau în ea o locaţiune. Precizarea naturii juridice a actului
avea o importanţă practică necontestabilă, deoarece în vânzare riscurile le suportă cumpărătorul, ceea
ce ar corespunde în acest contract emfiteotului, pe când în locaţiune riscurile le suportă locatorul, ceea
ce corespunde în acest contract proprietarului de pământ.
Împăratul Zeno (sec. V) a tranşat controversa hotărând că emfiteoza nu e nici vânzare, nici
locaţiune, cu un contract special (C.4.66.1: “Dreptul de emfiteoză nu trebuie să fie recunoscut nici în
operaţia juridică a locaţiunii, nici a vânzării, ci a fost stabilit acest drept al treilea separat de tovărăşia
sau analogia ambelor contracte amintite înainte având un caracter şi o definiţie proprie”).
Iustinian a contopit, introducând reguli noi, emfiteoza cu conductio agri vectigalis, noul contract
numindu-se tot emfiteoză.
ORIGINE:
Sub toate formele sale, fie înainte de Zeno, fie după el, emfiteoza este unul din instrumentele prin
care romanii au căutat să înlăture consecinţele crizei modului de producţie sclavagist. Odată cu
imperiul, marile războaie de cucerire au încetat şi sclavia nu mai e alimentată de la sursă adică din
război. Pe de altă parte mortalitatea fiind mare în rândurile sclavilor, numărul acestora s-a împuţinat.
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 95
CONTRACTELE CONSENSUALE. LOCAŢIUNEA. SOCIETATEA. MANDATUL. EMFITEOZA
Lipsa de braţe a determinat pe împăraţi să dea în arendă terenuri necultivate încă, terenuri pe care
arendaşul (enfiteotul) le muncea în schimbul unei mici sume de bani (canon).
MODUL DE FORMARE:
Emfiteoza se formează prin acordul de voinţă dintre proprietar şi emfiteot. Dacă însă terenul arendat
aparţinea bisericii era nevoie de un act scris, simplul acord de voinţă nefiind suficient.
OBLIGAŢIILE ŞI DREPTULUI EMFITEOTULUI:
Obligaţii:
1.obligaţia de a cultiva terenul ca un om de treabă;
2.obligaţia de a plăti regulat arenda care aici se numeşte canon;
E dator să plătească arenda în totalitate fără să i se scadă ceva chiar dacă lucrul piere parţial sau
se deteriorează; dacă lucrul piere cu totul el nu mai plăteşte nimic.
Cu alte cuvinte riscurile privesc pe proprietar când lucrul piere în totalitatea lui şi riscurile privesc pe
emfiteot când lucrul piere parţial sau se deterioarează.
Vedem că soluţia problemei riscurilor în materie de emfiteoză, astfel cum a fost dată în epoca
postclasică, este identică cu soluţia dată riscurilor în vânzarea contractuală numai în caz de pierdere
parţială. În caz de pierdere totală se aplică regulile de la locaţiune.
3.obligaţia de a plăti impozitele relative la pământul arendat.
Drepturi:
1.emfiteotul este posesor al lucrului care face obiectul emfiteozei, ca atare se bucură de interdictele
posesorii şi culege fructele produse de lucru;
2.emfiteotul are un drept real care se naşte din contractul de emfiteoză, drept asupra lucrului altuia
sancţionat printr-o actio in rem (acţiune reală); acest drept este aproape tot atât de întins ca şi al
proprietarului, numai că emfiteotul trebuie să plătească arendă şi nu poate vinde decât dacă a anunţat
în prealabil pe proprietar;
3.emfiteotul poate dispune de lucru (de pământul arendat) prin testament, poate chiar să-l vândă. În
acest din urmă caz emfiteotul este obligat să anunţe pe proprietar care are un drept de preemţiune
(precumpărare), de preferinţă în vânzare la preţuri egale oferite; dacă nu exercită dreptul său de
preemţiune, proprietarul are dreptul la o sumă de bani, la o taxă asupra preţului (în dreptul lui Iustinian).
STINGEREA EMFITEOZEI:
Emfiteoza se stinge:
– prin pierderea totală a lucrului;
– prin ajungerea la termen;
– prin moartea fără moştenitor a emfiteotului;
– prin neîndeplinirea obligaţiilor din partea emfiteotului (când emfiteotul nu se îngrijeşte de
pământul arendat sau nu plăteşte canon timp de trei ani).
12.7. REZUMAT.
Locaţiunea este contractul prin care o persoană se obligă a procura folosinţa unui lucru sau
serviciile sale sau să execute o lucrare determinată în schimbul unui preţ pe care cealaltă parte se
obligă a-l plăti. Aceasta era de trei feluri, respectiv locatio rei (locaţiunea unui lucru), locatio operarum
(locaţiunea de servici) şi locatio operis faciendi (locaţiunea pentru a executa o lucrare). Elementele ei
erau consimţământul, obiectul şi preţul.
Societatea este contractul consensual prin care două sau mai multe persoane se obligă să pună
ceva în comun (un bun sau activitatea lor) pentru a realiza un câştig. Societatea putea fi a tuturor
bunurilor prezente şi viitoare (societas omnium bonorum), societatea în care se pune în comun
unsingur lucru (societas unius rei) sau societatea care are de obiect un singur fel de afaceri (societas
alicuius negotiationis). Elementele societăţii erau aportul, interesul comun, intenţia de a forma o
societate şi scopul licit.
Mandatul este contractul consensual prin care o persoană numită mandant însărcinează pe o altă
persoană numită mandatar să facă ceva fără plată (gratuit) în folosul său adică al mandantului. Acesta
avea trei elemente, anume faptul care urmează a fi îndeplinit de mandatar trebuie să fie licit şi moral,
faptul trebuie să fie în interesul mandantului şi faptul care urmează a fi îndeplinit de mandatar trebuie
să fie îndeplinit gratuit.
Emfiteoza este contractul consensual prin care o parte se obligă a procura unei alte persoane
numită emfiteot un fond (o bucată de pământ) pentru a-l cultiva şi a-i lua fructele pe un timp îndelungat
sau chiar fără termen iar cealaltă parte (emfiteotul) se obligă a plăti o sumă de bani anuală care se
numeşte canon. La origine a avut ca obiect arendarea pământurilor necultivate care aparţineau
împăratului. Mai târziu s-a aplicat pământurilor bisericii şi ale particularilor.
12.8. TEST DE EVALUARE.
1. care sunt elementele contractului de societate?
2. care sunt obligaţiile emfiteotului?
3. care sunt elementele contractului de mandat?

96 DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR


– Unitatea de învăţare 13 –
CONTRACTELE NENUMITE. PACTELE
13.1.Introducere.............................................................................................................................. 97
13.2.Competenţe............................................................................................................................. 97
13.3.Contractele nenumite........................................................................................................... 97
13.4.Pactele...................................................................................................................................... 101
13.5.Rezumat………………………………………………………....................................................... 108
13.6.Test de evaluare……………………....................................................................................... 108
13.1. INTRODUCERE.
Această unitate de învăţare urmăreşte familiarizarea studenţilor cu aspectele teoretice şi practice
ale contractelor nenumite. Astfel, studenţii vor fi introduşi atât în studiul evoluţiei contractelor nenumite,
cât şi al principalelor exemple de contracte nenumite. De asemenea cursanţii vor fi familiarizaţi cu
aspectele teoretice şi practice ale pactelor.
13.2. COMPETENŢE.
 să explice terminologia juridică latină, creaţie a romanilor, să identifice sensurile proprii
fiecărei categorii şi fiecărui concept juridic, să stăpânească principiile fundamentale şi
regulile de drept;
 dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a delimita elementele specifice fiecărei noţiuni
prezentate în această unitate de învăţare, cât şi de a decela raportul dintre acestea;
 să explice şi să interpreteze regimul juridic al contractelor nenumite, precum şi cel al
pactelor.
13.3. CONTRACTELE NENUMITE.
O altă categorie, ultima, de contracte o constituie contractele nenumite. Textele din Digeste relative
la aceste contracte sunt în mare parte interpolate.
Contract nenumit este acel contract neformal prin care se nasc obligaţii în sarcina părţilor de a
transmite proprietatea unui lucru sau de a face ceva, numai dacă cel puţin una din părţi îşi execută
obligaţia.
CARACTERE:
a).toate aceste contracte au aceleaşi elemente;
b).aceste contracte, cu câteva excepţii, nu sunt desemnate printr-o denumire specială fiecărui
contract în parte, ci se încadrează în categorii sau tipuri;
c).toate aceste contracte au aceiaşi sancţiune, numai că acţiunea care sancţionează unul din
aceste contracte (aestimatum) are o denumire deosebită faţă de cea comună (actio de aestimatio sau
actio aestimatoria praescriptis verbis).
EXPLICAŢIA DENUMIRII:
Contractele nenumite sunt anumite contracte care au fost sancţionate juridiceşte deşi acordul de
voinţă nu este îmbrăcat într-o anumită formă şi deşi aceste contracte nu sunt nici formale, nici reale,
nici consensuale. Prin urmare aceste contracte poartă denumirea oarecum ciudată de contracte
nenumite nu pentru că nu au un nume, vom vedea că contractele numite mai importante au un nume,
ci pentru alte motive:
a).pentru că ele nu fac parte dintre categoriile de contracte cunoscute, vechi anterioare (formale,
reale, consensuale);
b).pentru că nu sunt sancţionate, cu o singură excepţie, cu o acţiune care să poarte numele
respectiv al contractului;
c).pentru că tipul sau categoria din care face parte contractul nenumit nu are nume.
Însă ştim că la romani orice convenţie putea deveni contract formal luând haina stipulaţiei. Când
spunem că această convenţie, contractul nenumit, nu intră în vreuna din categoriile cunoscute ne
referim la convenţia simplă, convenţia care nu a luat forma stipulaţiei.
Denumirea acesta de contracte nenumite le este datorată comentatorilor posteriori, romanii numeau
nova negotia (acte juridice noi) sau contractus incerti (contracte nedeterminate). Prin urmare romanii le
numeau deja contracte. Comentatorii au adăugat cuvântul nenumite. Ele sunt noi în sensul că sunt
moduri noi de a se obliga, independent de o formă solemnă.
ELEMENTELE CONTRACTELOR NENUMITE:
Elementele contractelor nenumite sunt generale şi speciale → elementele generale sunt acelea ale
oricărui contract (consimţământ, obiect, capacitate), elementele speciale sunt:
– executarea de către una din părţi a prestaţiei sale;

DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 97


CONTRACTELE NENUMITE. PACTELE
– bilateralitatea;
– convenţia să nu facă parte dintr-una din categoriile de contracte cunoscute.
a).Executarea de către una din părţi a prestaţiei sale:
Contractul nu va lua naştere dacă cel puţin una din părţi nu va fi executat prestaţia sa. De aici
urmează că fiecare din părţi va putea renunţa la convenţie câtă vreme nici una din prestaţii nu a fost
executată. De aici urmează că naşterea obligaţiei uneia din părţi coincide cu executarea ei şi cu
formarea contractului. Până atunci avem o simplă convenţie nesancţionată. Obligaţia celeilalte părţi se
naşte din contract, adică după executarea obligaţiei de către partea adversă.
b).Bilateralitatea:
Faţă de cele arătate mai sus, bilateralitatea prezintă un aspect special faţă de celelalte contracte.
Într-adevăr aici vedem că simpla convenţie nu are nici un efect juridic. Fiecare din părţi promite prin
convenţie să facă o prestaţie. Numai atunci convenţia devine contract când este executată de către
una din părţi. Prin urmare din contract se nasc obligaţii în sarcina ambelor părţi, numai că naşterea
obligaţiei unei părţi coincide cu executarea ei şi cu formarea contractului.
c).Convenţia să nu facă parte dintr-una din categoriile de contracte cunoscute (reale,
consensuale şi formale, ultima prin forma stipulaţiei):
Astfel dacă mă înţeleg cu cineva să transmit proprietatea unui lucru în schimbul unui preţ, adică al
transmiterii proprietăţii unei cantităţi de metal dată drept preţ, nu va lua fiinţă un contract nenumit ci un
contract de vânzare, deoarece convenţia constituie un astfel de contract.

ORIGINE:
Primul contract nenumit şi singurul recunoscut în epoca clasică este aestimatum. Prin urmare
originea lui aestimatum se confundă cu originea contractelor nenumite.
AESTIMATUM:
Aestimatum sau contractul estimator este contractul nenumit intervenit între un mare negustor şi un
mic negustor: primul îi remite celuilalt în posesiune un lucru cu sarcina de a-l vinde la un anumit preţ,
într-un anumit termen, dacă l-a vândut cu un preţ mai mare, diferenţa este câştigul micului negustor,
preţul urmând să-l restituie marelui negustor; dacă într-un anumit termen micul negustor nu va fi putut
vinde lucrul încredinţat lui, va trebui să-l restituie. Este deci un contract nenumit după tipul facio ut des
(dacă micul negustor vinde lucrul) sau facio ut facias (dacă micul negustor nu vinde lucrul).
EVOLUŢIA CONTRACTELOR NENUMITE:
Epoca veche:
Desigur că nu se poate vorbi de contracte nenumite în această epocă. Totuşi trebuie să cercetăm,
în general, acele situaţii în care mai târziu se recunoaşte existenţa unui contract nenumit, căci numai
astfel putem înţelege cum s-a ajuns la recunoaşterea acestor contracte.
În dreptul vechi simpla convenţie nu avea nici o valabilitate, chiar dacă una din părţi executase
prestaţia pe care o promisese, convenţia rămânea mai departe fără valabilitate şi deci partea cealaltă
nu putea fi obligată să execute promisiunea sa; tot ce putea face partea care executase prestaţia sa
era de a cere lucrul înapoi, printr-o acţiune numită condictio. Dar această condictio nu era dată ca
sancţiune a unui contract, căci nu exista un contract, ci pe baza unei îmbogăţiri fără cauză (fără motiv),
adică în mod extracontractual (în afară de contract).
De aici rezultau următoarele consecinţe:
a).partea care primise ceva era obligată să restituie ceea ce primise chiar dacă fără vina ei nu putea
să-şi execute obligaţia;
b).dacă era vorba de anumite servicii pe care o parte le făcuse celeilalte sau dacă lucrul predat de o
parte celeilalte pierise (lipsea elementul îmbogoţirii), condictio nu mai era aplicabilă;
c).partea care şi-a executat promisiunea sa nu putea să constrângă pe cealaltă parte să se execute.
Epoca clasică:
Inconvenientele pe care le-am semnalat a determinat intervenţia pretorului. Pretorul a dat o acţiune
in factum (în fapt, adică cu expunerea faptului) când condictio nu era aplicabilă. Astfel este cazul
schimbului.
Dar prin acordarea acţiunii in factum nu se recunoscuse încă existenţa unui contract deoarece
acţiunea in factum este o acţiune penală (sancţionează neexecutarea promisiunii de către una din părţi
– dacă pretorul acorda acţiunea in factum reclamantul era considerat creditor) şi nu există un contract,
o obligaţie civilă decât dacă sancţiunea este o acţiune civilă.
Pretorul a mers şi mai departe şi a trecut în edictul său o acţiune creată de jurisconsulţi, actio civili
incerti, dar numai într-un singur caz, în cazul lui aestimatum. Acţiunea aceasta se numea civilis pentru
că era creată de jurisconsulţi şi incerti pentru că formula respectivă avea o intenţie incertă, adică se
referea la o prestaţie nedeterminată “ceea ce Aulus Agerius trebuie să dea sau să facă faţă de
Numerius Negidius potrivit bunei credinţe”.
Actio civilis incerti este o acţiune civilă proprie acestui fel de contracte, pe când actio in factum este
o acţiune penală la care recurgea pretorul ori de câte ori avea de sancţionat cazuri noi.
În ambele cazuri însă pretorul elibera o formulă la începutul căreia se găsea o expunere a faptului
sancţionat (verba praescripta = cuvinte scrise la început). Astfel în cazul contractului estimator
(aestimatum) cuvintele scrise la început erau următoarele “fiindcă Aulus Agerius a dat spre vânzare lui

98 DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR


CONTRACTELE NENUMITE. PACTELE
Numerius Negidius o masă de argint care a fost evaluată în bani” iar în cazul schimbului “pentru că
Aulus Agerius a dat un bou lui Numerius Negidius să-i dea lui Aulus Agerius un cal”.
Aestimatum este singurul contract nenumit care figurează în edictul pretorului. Din textul lui Ulpian
(D.19.3.1.) rezultă că acţiunea care sancţionează aestimatum se numeşte actio de aestimatio, care
este o acţiune personală in ius, de bună credinţă, incertă (adică o actio civilis incerti).
Tot din textul lui Ulpian rezultă că acţiunea de aestimatio a fost propusă de pretor care, în urma
jurisconsulţilor, a trebuit să considere aestimatum ca un contract special deoarece caracterele lui deşi
se apropiau nu se identificau cu nici una din categoriile de contracte cunoscute.
Într-adevăr aestimatum seamănă cu un mandat, cu o vânzare cu o locaţiune dar nu e nici mandat,
nici vânzare, nici locaţiune:
– nu e mandat pentru că mandatul e gratuit, pe când micul vânzător poate realiza un beneficiu;
– nu e vânzare căci cumpărătorul trebuie să plătească un preţ, pe când micul negustor poate
restitui marfa;
– nu e locaţiune pentru că nu există preţ, căci beneficiul pe care-l va realiza micul negustor nu e
sigur că-l va avea, nici nu fixat dinainte.
Prin urmare în dreptul clasic nu apăruse încă o categorie de contracte nenumite, ci avem numai un
singur contract nenumit, aestimatum. Se menţine însă vechea condictio sub numele de condictio ob
rem dati (cerea lucrului dat pentru un lucru). Pentru cazurile când nu era aplicabilă condictio nefiind un
lucru de restituit se admitea o actio in factum însă pe teren penal nu civil, contractual.
Condictio ob rem dati (cerea lucrului dat pentru un lucru) ca şi condictio din dreptul vechi era dată pe
teren extracontractual. Prin urmare:
– partea care a executat prestaţia sa, putea cere restituirea chiar dacă cealaltă parte nu a putut să
execute promisiunea sa în urma unui caz fortuit, adică lucrul promis a pierit prin caz fortuit, fără
să fie cu alte cuvinte vinovată;
– dacă lucrul pe care l-a predat piere fortuit, partea care a executat nu mai are condictio şi nu
poate să reclame nimic;
– în caz de deteriorare sau de pierdere parţială îşi reia lucrul aşa cum e fără a putea să se plângă
de neglijenţa celui care l-a primit, căci neexistând un contract, accipiens (cel care a primit lucrul)
nu răspunde decât de faptele sale şi nu de omisiunile sale (lipsa de îngrijiri).
Epoca postclasică:
Sistemul contractelor nenumite a fost format în dreptul lui Iustinian, prin treptata aplicare a acţiunii
civilis incerti la alte cazuri decât la aestimatum. Numai în vremea lui Iustinian se poate vorbi de o
categorie de contracte nenumite.
În dreptul lui Iustinian, contractul nenumit este sancţionat prin trei acţiuni:
– actio praescriptis verbis;
– condictio ob rem dati;
– condictio propter poenitentiam.
1.Actio praescriptis verbis (acţiune cu cuvinte scrise în frunte) sau actio civilis in factum (acţiune
civilă în fapt):
Actio praescriptis verbis este acţiunea pe care o intentează partea care a executat prestaţia sa
pentru a sili pe cealaltă parte să execute contractul sau în lipsă de executare să plătească o sumă de
bani echivalentă interesului reclamantului de a fi obţinut această executare.
Actio praescriptis verbis se numeşte astfel pentru că formula acţiunii civilis incerti cuprindea la
început o expunere în fapt. E drept că cu mult înainte de Iustinian dispăruse formula dar s-a păstrat o
urmă a trecutului în denumirea dată noii acţiuni.
Actio praescriptis verbis se numeşte şi actio civilis in factum pentru că rezultă din contopirea celor
două acţiuni anterioare:
– actio in factum;
– actio civilis incerti.
2.Condictio ob rem dati (cererea lucrului dat pentru un lucru):
Această acţiune era dată părţii care a executat promisiunea sa pentru a cere îndărăt ceea ce a dat.
În deosebire de dreptul vechi şi clasic, în dreptul lui Iustinian, partea care n-a executat contractul nu va
fi obligată la restituire, decât dacă din vina ei nu a executat contractul. În exemplul pe care l-am luat
deja, schimbul unui cal cu un bou, să presupunem că Primus a transferat proprietatea boului,
Secundus însă nu poate preda calul căci acesta s-a îmbolnăvit fără vina lui, adică a lui Secundus, şi a
murit. Secundus nu va fi totuşi ţinut să restituie boul.
Pentru ce această diferenţă de soluţii între dreptul clasic şi dreptul lui Iustinian?
Deosebirea rezidă în faptul că în dreptul clasic ca în dreptul vechi, condictio nu e dată în baza unui
contract ci în baza unei îmbogăţiri fără justă cauză, adică are un rol extracontractual. Prin urmare se
poate uza de condictio chiar când cealaltă parte era în imposibilitate de a executa prestaţia sa fără să
fie de vină, în dreptul lui Iustinian, din contra condictio este dată în baza unui contract, contractul
nenumit respectiv. De aceea se ţine seamă dacă neexecutarea prestaţiei se datorează sau nu unui
caz fortuit, aplicându-se principiile cunoscute în materie de răspundere în contracte.
Condictio este o acţiune de drept strict în deosebire de actio praescriptis verbis care este o acţiune
de bună credinţă. Partea care a executat contractul poate să prefere condictio lui actio praescriptis
verbis când valoarea lucrului predat s-a mărit.

DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 99


CONTRACTELE NENUMITE. PACTELE
3.Condictio propter poenitentiam (cererea din cauza regretului):
Această acţiune se aplică numai în două ipoteze:
a).ţi-am dat o sumă de bani ca să faci o călătorie → pot să-mi reiau banii câtă vreme tu n-ai făcut
cheltuieli cu privire la această călătorie;
b).ţi-am transferat proprietatea sclavului Stichus pentru ca să-l dezrobeşti → pot să-l reiau pe sclav
înainte de dezrobire.
Condictio propter poenitentiam a fost creată de Iustinian prin interpolaţii în texte care vorbesc de
fiducie.
TIPURI DE CONTRACTE NENUMITE:
În dreptul lui Iustinian se pot deosebi patru tipuri de contracte nenumite, corespunzătoare obiectului
obligaţiei (dare sau facere, praestare nu este decât un facere special): Do ut des, Do ut facias, Facio ut
des, Facio ut facias.
Do ut des: îşi transmit proprietatea unui lucru cu scopul ca şi tu să-mi transmiţi proprietatea altui
lucru, ex. schimbul.
Do ut facias: îţi transmit proprietatea unui lucru cu scopul ca tu să faci ceva, ex. îţi dau pe Stichus
pentru ca tu să dezrobeşti pe Pamphil.
Facio ut des: fac ceva ca tu să-mi transmiţi proprietatea unui lucru, ex. dezrobesc pe Pamphil ca tu
să-mi dai pe Stichus.
Facio ut facias: fac ceva ca şi tu să faci un anumit lucru, ex. dezrobesc pe Pamphil pentru ca şi tu
să dezrobeşti pe Stichus.
Aceste diferite tipuri de contracte nenumite apar într-un text pe care Digestele îl atribuie lui Paul dar
care a fost profund interpolat (D.19.5.5.pr.).
PRINCIPALELE CONTRACTE NENUMITE:
Unele din contractele nenumite, aparţinând diferitelor tipuri examinate poartă un nume special.
Dintre acestea noi nu vom examina decât două, cele mai importante în dreptul lui Iustinian: permutatio
şi precarium.
PERMUTATIO (schimbul):
Este contractul nenumit prin care cele două părţi promit una faţă de cealaltă să-şi transmită
proprietatea unui lucru, contract care se formează prin efectuarea prestaţiei de către una din părţi,
cealaltă parte fiind din acest moment obligată să transmită proprietatea altui lucru. De ex. o parte a
promis să transmită proprietatea unui bou, iar cealaltă parte a promis să transmită proprietatea unui
cal.
Unii jurisconsulţi romani din epoca clasică nu făceau distincţie între vânzare şi schimb. Sunt însă
importante deosebiri între cele două contracte.
Deosebiri între vânzare şi schimb:
a).vânzarea se formează prin acordul de voinţă, este un contract consensual, pe când la schimb pe
lângă acordul de voinţă se mai cere remiterea materială a lucrului, mai precis transmiterea proprietăţii
lucrului cel puţin de către una din părţi, schimbul fiind un contract nenumit;
b).în vânzare vânzătorul se obligă să transmită posesia liniştită a lucrului şi numai în caz excepţional
proprietatea, iar cumpărătorul se obligă a transmite proprietatea cantităţii de metal dată drept preţ, pe
când la schimb ambele părţi se obligă să transmită proprietate unui lucru;
c).în vânzare rolul părţilor este diferit, de unde urmează că şi obligaţiile lor diferă, în schimb fiecare
parte are acelaşi rol ceea ce înseamnă că obligaţiile lor sunt aceleaşi, de ex. ambele părţi sunt ţinute
de garanţia pentru vicii;
d).în vânzare cumpărătorul trebuie să plătească un preţ şi nu se va putea înlocui acest preţ (sumă
de bani) printr-un alt lucru, pe când la schimb obligaţiile fiecărei părţi pot să aibă ca obiect un lucru
oarecare.
Cu privire la această comparaţie avem un important text, Paul (D.19.4.1.pr.): “După cum ceva este
a vinde şi altceva a cumpăra, unul este cumpărătorul, altul vânzătorul, tot aşa un lucru este preţ alt
lucru este marfă; însă la schimb nu se poate deosebi care este cumpărător sau care este vânzător şi
obligaţiile diferă mult. Căci cumpărătorul, dacă nu ar plăti banii celui care primeşte, este ţinut în baza
vânzării, vânzătorului îi este suficient a se obliga pentru evicţiune, a preda posesiunea şi a se curăţa
[de bănuiala] se dol. Prin urmare, dacă lucrul nu este luat în urma unui proces, nu datorează nimic.
Însă la schimb, dacă fiecare din lucru ar fi preţ, ar trebui ca lucrul să devină proprietatea fiecăruia din ei;
dacă [fiecare din ambele lucruri] ar fi marfă [nu ar trebui să devină proprietatea] nici unuia. Însă
deoarece trebuie să fie şi preţ şi lucru [în acelaşi timp], nu poate schimbul să fie vânzare, pentru că nu
se poate afla care dintre acestea este marfă şi care este preţ, nici raţiunea nu îngăduie ca unul şi
acelaşi lucru să fie vândut şi să fie şi preţ al vânzării”.
PRECARIUM (precariul):
Precariul este acel contract nenumit care se formează prin remiterea de către o parte, în mod
gratuit, a posesiunii unui lucru, în vederea folosinţei lui, celeilalte părţi care se obligă să-l restituie la
cerere.
Acest contract nu este sancţionat decât sub Iustinian. Totuşi încă din epoca veche se dă
posibilitatea părţii de a obţine restituirea lucrului printr-un interdict, interdictul de precario. Interesele

100 DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR


CONTRACTELE NENUMITE. PACTELE
patricienilor cereau de a se acorda clienţilor fâşii de pământ din ager publicus (pământul public) care se
găseau în folosinţa patricienilor, pentru ca clienţii să le muncească. Mai târziu astfel de operaţiuni au
putut fi făcute şi între alte persoane decât patroni (patricianul în raport cu clientul său se numea patron,
tot patron se numea fostul stăpân, în raporturile cu dezrobitul său) şi clienţi şi relativ la alte bunuri decât
pământul.
În epoca clasică se găseşte în practică un caz destul de frecvent: un creditor primind un lucru în gaj
consimte a-l lăsa la debitor cu titlul precar, ceea ce îi dădea dreptul să ceară lucrul îndărăt oricând ar fi
vrut. La precariu au recurs creditorii, înainte de apariţia ipotecii, pentru a lăsa la arendaş materialul de
exploatare.
Comparaţie între precariu şi comodat:
Asemănări:
În ambele contracte se remite un lucru în mod gratuit spre folosinţă.
Deosebiri:
a).în primul caz lucrul trebuie restituit la cerere, pe când comodantul nu poate cere lucrul înainte de
termenul prevăzut în contract;
b).precaristul (cel care primeşte lucrul în baza precariului) are interdictele posesorii deoarece a
primit posesiunea lucrului, pe când comodatarul nu le are căci lui i s-a remis numai detenţiunea
lucrului;
c).precaristul răspunde numai de culpa lata, pe când comodatarul răspunde de orice culpă.
13.4. PACTELE.
Prin pacte se înţeleg acele acorduri de voinţă (convenţii) care, fără să fie ridicate la rangul de
contract, sunt totuşi sancţionate în dreptul clasic.
În dreptul vechi roman astfel de pacte nu puteau fi recunoscute valabile, dat fiind că nu puteau fi
sancţionate nici prin acţiune, nici prin excepţie. Nu puteau fi sancţionate prin acţiune deoarece în epoca
veche se respecta cu toată stricteţea principiul “ex nodo pacto actio non nascitur” (nu se naşte acţiune
dintr-un simplu pact), principiu care nu este decât o consecinţă a formalismului. Nu puteau fi
sancţionate nici prin excepţie deoarece în epoca veche excepţiile nu existau încă.
În epoca clasică sunt recunoscute ca producând obligaţii două categorii de pacte:
– pactele alăturate, sancţionate de jurisprudenţă;
– pactele pretoriene, sancţionate de pretor.
În epoca postclasică se adaugă acestora şi a treia categorie, pactele legitime, sancţionate de
împărat prin constituţiile sale.
Cu un termen comun aceste pacte sunt denumite pacta vestita, adică pacte sancţionate. În opoziţie
cu acestea, simpla convenţie este denumită pactum nudum (pact gol).
Ulpian: “pactul este acordul deplin a două sau mai multe persoane asupra aceluiaşi lucru”.
EPOCA CLASICĂ:
În dreptul clasic sunt sancţionate pactele alăturate (pacta adiecta) şi pactele pretoriene.
1.PACTA ADIECTA (pacte alăturate):
Pacta adiecta, numite astfel pentru că sunt adăugate pe lângă un contract, sunt de mai multe feluri
după efectele lor sau după scopul lor.
Dacă avem în vedere efectele lor, ele sunt de două feluri:
– pacte alăturate imediat după încheierea contractului principal;
– pacte alăturate după un anumit interval.
Din punct de vedere al scopului urmărit pactele alăturate sunt tot de două categorii şi anume:
–pacte ca să micşoreze obligaţia debitorului, de ex. i se dă dreptul să plătească în rate;
–pacte ca să mărească obligaţia debitorului, de ex. ca să-l oblige să plătească dobânzi pentru suma
de bani împrumutată.
Dreptul clasic admite pactele ad minuendam obligationem (ca să micşoreze obligaţia). În orice caz
pactul va avea o excepţie, exceptio pacti conventi (excepţia pactului convenit). În ceea ce priveşte
pactele ad augendam obligationem (ca să mărească obligaţia) trebuie să facem anumite distincţii în
amănuntele cărora nu putem intra.
Rezultă din cele spuse că pactele alăturate reprezintă o nouă lovitură dată formalismului, lovitură
explicabilă prin interesele comercianţilor pentru ale căror operaţiuni formalismul constituia o piedică.
2.PACTELE PRETORIENE:
Pactele pretoriene sunt pactele sancţionate de pretor prin acţiuni, fără însă a le ridica la rangul de
contracte. Pactele pretoriene sunt în număr de trei:
– pactul de jurământ;
– pactul de constitut;
– receptum.
PACTUL DE JURĂMÂNT:
Uneori părţile în loc să se judece se înţelegeau să termine conflictul lor printr-un jurământ. În
materie de obligaţii, cel ce pretinde că e creditor jura că e creditor, cel ce neagă că datorează ceva jura
că nu e debitorul cuiva. În materie de bunuri, cel ce poseda sau nu poseda lucrul jura că este
proprietar.
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 101
CONTRACTELE NENUMITE. PACTELE
Dacă părţile se înţeleseseră ca acest jurământ să pună capăt conflictului, pretorul sancţiona
înţelegerea părţilor printr-o acţiune sau printr-o excepţie.
PACTUL DE CONSTITUT:
Pactul de constitut este convenţia intervenită între debitor şi creditor prin care părţile fixează un nou
termen pentru plata datoriei. Constituere diem însemnă a fixa un termen.
Condiţii:
Pactul de constitut necesită îndeplinirea condiţiilor următoare:
1.o obligaţie preexistentă;
2.o convenţie care fixează un nou termen pentru executarea obligaţiei;
3.să fie vorba de plata unei sume de bani, mai târziu s-a admis ca obiectul constitutului să fie şi
lucruri care se cântăresc, se numără sau se măsoară.
Forma de constitut:
Constitutul este de două feluri:
– constitutum debiti proprii;
– constitutum debiti alieni;
Constitutum debiti proprii (promisiunea de a plăti propria sa datorie):
Constitutum debiti proprii este o expresia datorată comentatorilor prin care se indică cel mai vechi
caz de constitut, adică acel caz când debitorul şi creditorul se înţelegeau pentru fixarea unui alt termen
de executare a obligaţiei. Cu alte cuvinte această formă de constitut servea pentru amânarea plăţii
datoriei.
Pactul de constitut era sancţionat printr-o acţiune, actio de pecunia constituta (acţiune relativă la
suma de bani a cărei dată de plată a fost fixată), care permitea ca debitorul să fie obligat, dacă nu
plătea la scadenţă, să plătească în plus jumătatea datoriei.
În practică amânările de plată erau făcute pe termen scurt, la scadenţă debitorul nu avea cu ce să
plătească datoria astfel că aceasta se mărea cu 50%. Constitutum debiti proprii nu era decât o formă
deghizată pentru a lua o dobândă mare pe termen scurt.
Prin constitut nu numai că se putea fixa un nou termen posterior primului, dar creditorul putea să
scurteze termenul acordat debitorului (Paul: “Însă şi dacă el [debitorul] promite prin constitutum că va
plăti la un termen mai apropiat, este ţinut deopotrivă”).
Constitutum debiti alieni (promisiunea de a plăti datoria altuia):
Mai târziu a apărut o altă formă de constitut, constitutum debiti alieni, de data aceasta nu debitorul ci
o altă persoană promite a plăti la noul termen datoria cuiva. Obligaţia acelei persoane se alătură
obligaţiei debitorului pe care o garantează. Deci constitutum debiti alieni este un procedeu neformal de
garanţie.
Constitutum debiti alieni apare ca o construcţie juridică creată în interesul bancherilor şi negustorilor
romani. Bancherul se obligă se plătească datoria clientului său, de obicei un negustor, într-un alt loc şi
la alt termen, printr-un simplu pact care se putea încheia chiar între absenţi, prin corespondenţă. Prin
înlăturarea formalismului se uşurau operaţiunile bancare şi comerciale.
RECEPTUM:
Pactul pretorian care poartă numele de receptum este de trei feluri:
– receptum argentariorum;
– receptum nautarum cauponum stabulariorum;
– receptum arbitrii.
Aceste trei feluri de receptum nu au ca trăsătură comună decât faptul că o persoană şi-a luat
sarcina de a face ceva pentru o altă persoană.
Receptum argentariorum (promisiunea bancherului):
Receptum argentariorum este convenţia prin care un bancher promite clientului său să-i plătească
datoriile pe care eventual le va contracta faţă de un terţ. Bancherul se obligă numai până la o anumită
sumă, adică în limitele fondurilor depuse de client şi al creditului pe care îl deschide, adică al încrederii
pe care o are în solvabilitatea clientului.
Prin urmare bancherul se obligă faţă de clientul său. În cazul când bancherul refuză să plătească
creditorului acestui client, clientul, nu terţul creditor, va avea acţiune contra bancherului.
Receptum argentariorum are un scop economic, respectiv scopul de a se garanta obligaţiile
rezultând din afaceri comerciale, ex. Primus vrea să cumpere pe credit, adică să nu plătească imediat
ci mai târziu; vânzătorul nu vrea însă să vândă în condiţiile acestea decât dacă cumpărătorul (Primus)
îi garantează că îi va plăti la termen; bancherul se obligă a plăti la termenul convenit de părţi în caz că
vânzarea va avea loc. Bancherul are deci rolul unui garant, dar obligaţia luată de el nu e faţă de
vânzător, ci faţă de cumpărător, adică faţă de clientul său. Bancherul nu face decât să întărească
încrederea pe care o are terţul în solvabilitatea cumpărătorului. Bancherul promitea clientului să-i
plătească o datorie viitoare.
Cu timpul s-a admis că bancherul se obligă faţă de creditorul clientului realizându-se o adevărată
formă de garanţie, un procedeu neformal de garantare.
Receptum nautarum cauponum stabulariorum (promisiunea corăbierilor, hangiilor şi
proprietarilor de grajduri):
Acest fel de receptum este convenţia intervenită între un călător (de obicei un negustor) şi una din
persoanele cărora călătorul încredinţează bagajele sale sau animalul său.

102 DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR


CONTRACTELE NENUMITE. PACTELE
Hangiul, corăbierul şi proprietarul de grajduri trebuiau să restituie intacte lucrurile încredinţate.
Această obligaţie de restituire rezultă nu numai dintr-un acord expres de voinţă, ci şi în mod tacit, adică
dintr-un fapt oarecare, de ex. din faptul că hangiul a luat în primire bagajele călătorului.
Acest pact este sancţionat tot din cauza necesităţii comerţului. Graba călătorului nepermitându-i a
mai avea timpul de a recurge la o formă solemnă.
S-a agravat răspunderea debitorului, adică a hangiului, corăbierului şi proprietarului de grajduri: ei
răspund de custodia, dar nu pentru că şi-au luat această răspundere, ci prin abatere de la dispoziţiile
de drept comun custodia rezultă implicit de plin drept. Ei deci răspund chiar dacă lucrul a pierit fără să
aibă vreo vină.
Receptum arbitrii (promisiunea de arbitraj):
Este convenţia intervenită între părţile care sunt în proces şi un terţ cu scopul ca terţul care se
numeşte arbitru să tranşeze litigiul. Această convenţie este precedată de o alta prin care două
persoane care sunt în proces se înţeleg între ele ca să supună procesul lor spre rezolvare unui terţ.
Această convenţie se numeşte compromis şi în epoca clasică nu producea efecte decât în forma unei
stipulaţii.
Avem deci două convenţii distincte: prima este un receptum arbitrii şi are loc între părţile în proces,
care au făcut un compromis, şi arbitru, pe când a doua este un compromis şi are loc între părţi.
Receptum arbitrii prezintă un caracter special, în loc să fie sancţionat ca orice pact printr-o acţiune
contra arbitrului care ar refuza să judece, este sancţionat prin pronunţarea de amenzi şi prin luare de
gajuri contra arbitrului care ar refuza să soluţioneze cazul cu care s-a însărcinat.
EPOCA POSTCLASICĂ:
În epoca postclasică a apărut a treia categorie de pacte, pactele legitime, adică pacte sancţionate
de împărat prin constituţiile sale.
PACTELE LEGITIME:
Sunt trei feluri de pacte de această natură:
– convenţia de dotă;
– convenţia de donaţie;
– compromisul.
Convenţia de dotă a fost sancţionată mai înainte de convenţia de donaţie. Totuşi noi vom cerceta
mai întâi donaţia pentru că dota nu este decât o donaţie cu caracter special.

1.DONAŢIA:
Donaţia este actul prin care o persoană numită donator suferă o sărăcire, adică o micşorare a
patrimoniului său (averii sale), în favoarea unei alte persoane numită donatar cu scopul de a îmbogăţi
pe această din urmă persoană.
Sărăcirea poate să constea de ex. din transferul proprietăţii unui lucru de către donator donatarului
său, din remiterea unei datorii (iertarea unei datorii) pe care donatarul o avea faţă de donator.
CARACTERE:
Din definiţia arătată rezultă următoarele caractere:
a).un act de sărăcire a donatorului: dacă un legatar renunţă la legat, deşi moştenitorul profită de pe
urma acestei renunţări, totuşi nu este o donaţie deoarece legatarul nu s-a despuiat de un lucru al său,
ci a renunţat să se îmbogăţească → cei care fac un serviciu gratuit (depozitarul, comodantul) nu fac o
donaţie pentru că nu micşorează patrimoniul lor în profitul altuia.
b).trebuie ca donatorul să aibă intenţia de a dona (animus donandi): intenţie care nu există în caz de
constrângere morală sau fizică ori când cineva execută o obligaţie naturală.
c).trebuie ca donatarul să se îmbogăţească, îmbogăţire corespunzătoare sărăcirii donatorului: astfel
debitorul care procură o garanţie reală creditorului său nu-i face o donaţie, căci creditorul nu se
îmbogăţeşte ci e mai sigur că va primi ceea ce i se datorează → sclavul pe care-l dezrobesc
dobândeşte fără îndoială un bun preţios, libertatea, dar nu se îmbogăţeşte cu un lucru care figurează în
patrimoniul lui, nu e deci o donaţie.
ACCEPTAREA DONAŢIEI:
Se susţine uneori în literatura de specialitate că era necesar acceptarea donatarului → în realitate
nu era necesară o astfel de acceptare, deşi în practică în cele mai multe cazuri donaţia apare ca
rezultatul unei convenţii între părţi.
Prin urmare donaţia nu trebuie să fie totdeauna o convenţie. Ea poate să constea şi dintr-un act
unilateral de ex. plata datoriei altuia fără ştirea acestuia, stingerea unei servituţi prin aceea că nu ai vrut
să te foloseşti de ea, faptul că laşi să se îndeplinească uzucapiunea în profitul posesorului nevoind să
intentezi acţiunea în revendicare.
CATEGORII DE DONAŢII:
Donaţiile erau de două feluri:
a).donaţia între vii;
b).donaţia mortis causa.
La rândul ei donaţia între vii se împarte în:
a).donaţia între vii obişnuită;
b).donaţia între soţi; c).dota; d).donaţia ante nuptias.

DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 103


CONTRACTELE NENUMITE. PACTELE
DONAŢIA ÎNTRE VII:

1.DONAŢIA ÎNTRE VII OBIŞNUITĂ:


Donaţia între vii e acea donaţie prin care donatorul se despoaie actual şi irevocabil în profitul
donatarului.
Cum se realiza donaţia:
Multă vreme convenţia de donaţie n-a fost sancţionată, conform principiului “ex nodo pacto actio
non nascitur” (nu se naşte acţiune dintr-un simplu pact).
Nu există un act juridic care să aibă drept scop unic realizarea unei donaţii. În acest scop se utilizau
actele juridice care serveau pentru realizarea actelor cu titlu oneros, actele în care prestaţia unei părţi
corespunde prestaţiei celeilalte părţi. Pentru a şti dacă printr-un anumit act juridic se realizează o
donaţie trebuie să cunoaştem intenţia celui ce face donaţia: în cazul că are intenţia de a face o
liberalitate, adică de a suferi o sărăcire în scopul îmbogăţirii altei persoane, vom avea o donaţie.
Actele juridice care pot servi pentru realizarea unei donaţii sunt:
– mancipaţiunea;
– tradiţiunea;
– stipulaţia;
– acceptilaţiunea.
Prin urmare, pentru realizarea donaţiei, romanii se serveau atât de modurile de dobândire a
proprietăţii cât şi de modurile de creare sau stingere ale obligaţiilor. Printre acestea din urmă figurează
contractul verbal sub aspectul stipulaţiei şi sub aspectul modului lui de stingere, acceptilaţiunea.
Prin urmare donaţia nu este un act cu o formă proprie. Nu este un mod de achiziţie asemănător lui
in iure cessio. Nu este un contract. Nu este nici măcar totdeauna o convenţie deoarece poate să aibă
loc chiar fără consimţământul (acceptarea) donatarului.
Donaţia este deci un act special care nu avea formă proprie şi lua aspectul altor acte, lua fiinţă în
diferire, în multiple forme, respectând condiţiile de formă necesare actelor prin mijlocul cărora lua fiinţă.
Iustinian a transformat convenţia de donaţie într-un pact legitim. Prin urmare convenţia de donaţie
până la Iustinian a fost lipsită de valoare juridică.
Condiţiile de formă ale donaţiei:
a).insinuarea;
Transcrierea (copierea) actului de donaţie într-un registru public, după ce fusese citit în faţa unei
autorităţi publice, se numeşte insinuatio (insinuare).
Încă din epoca clasică se efectua această insinuare care avea însă un caracter facultativ, fiind
lăsată la aprecierea celor interesaţi. În vremea lui Constantius Chlorus (305-306) insinuarea a căpătat
un caracter obligatoriu. Constantin a impus-o de asemenea adăugându-i însă şi alte forme.
b).inovaţia lui Constantin;
Constantin cere pentru valabilitatea unei donaţii îndeplinirea unei triple condiţii:
– redactare unui act scris;
– tradiţiunea efectivă înaintea vecinilor care servesc drept martori;
– transcrierea (copierea) în registrul public.
Cum se explică necesitatea ca tradiţiunea să se facă înaintea martorilor? La ce folos erau martorii
câtă vreme se redacta un act scris care era transcris (copiat) într-un registru public?
Martorii nu serveau nici ca mijloc de dovadă pentru că se redacta un act scris în acest scop, nu
serveau nici ca mijloc de publicitate deoarece actul scris era transcris într-un registru în acest scop.
Scopul de publicitate al transcrierii rezultă dintr-o dispoziţie a lui Constantin, după care transcrierea
trebuie să aibă loc nu oriunde ci înaintea autorităţii unde se găseşte lucrul, acesta cu scopul ca terţii să
ia cunoştinţă de donaţie.
În realitate martorii serveau scopului următor: se ştie că până la Iustinian convenţia de donaţie nu
producea efecte juridice. Pentru realizarea donaţiei părţile recurgeau la diferite procedee care nu erau
proprii donaţiei. Cel mai frecvent dintre acestea era tradiţiunea. Puternicii (potentiores) abuzând de
situaţia lor sileau pe cei slabi (humiliores) să facă donaţii prin astfel de tradiţiuni. Iată de ce Constantin
a impus prezenţa martorilor la tradiţiune. Împăratul a vrut să ferească pe humiliores de violenţa acelor
potentiores.
Legile de limitare a donaţiilor:
Donaţia s-a născut în istoria juridică romană ca un instrument de exploatare a plebei şi a acelor
nevoiaşi. De aceea când plebea şi-a afirmat puterea politică în stat, printr-o serie de legi, s-a căutat a
se veni în ajutorul aşa zişilor donatori. Iată care au fost măsurile luate în favoarea plebei:
a).prima lege de limitare a donaţiilor a fost promulgată în sec. VI R.F., este vorba de legea Publicia
care interzicea patronilor de a cere clienţilor cu ocazia Saturnalelor alte cadouri decât lumânări de
ceară → această lege a fost propusă de tribunul plebei Publicius şi are ca scop de a proteja pe clienţi
contra patronilor (Saturnalele erau serbări în cinstea lui Saturn protector al agriculturii);
b).o lege mai importantă este legea Cincia votată în anul 550 R.F. (204 î.e.n.), în urma propunerii
tribunului plebei M. Cincius Alimentus, care conţine două dispoziţii:
– prin prima dispoziţie se interzice avocaţilor de a primi bani sau altceva pentru pledoariile lor
(această dispoziţie este tot în favoarea clienţilor care trebuind a recurge la patronii lor pentru a-şi apăra
interesele în justiţie erau nevoiţi să plătească cât ar fi cerut patronii lor);

104 DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR


CONTRACTELE NENUMITE. PACTELE
– a doua dispoziţie interzicea de a primi cu titlu de donaţie o valoare care ar fi depăşit o anumită
limită, limită pe care nu o cunoaştem (erau exceptate anumite persoane care dat fiind legăturile lor de
rudenie era de presupus că nu vor abuza de poziţia lor);
Scopul legiuitorului era de a proteja pe plebei care aveau nevoie de a cere vreun serviciu
patricianului. Legea împiedică deci de a se face donaţii prea mari unor persoane străine de familia
donatorului.
c).legea Calpurnia .din anul 605 R.F. (149 î.e.n.) interzicea magistraţilor de a primi donaţii de la cei
care se găseau sub administrarea lor → legea este dată contra magistraţilor care abuzau de situaţia lor
pentru a stoarce pe locuitorii provinciilor.
Revocarea donaţiei între vii:
Revocarea donaţiilor între vii a fost permisă numai în trei cazuri:
a).în caz de ingratitudine (epoca clasică);
b).în caz de survenire de copii (epoca postclasică);
c).în caz de donaţie cu sarcini (epoca postclasică).
Ingratitudinea:
În dreptul clasic se admite revocarea donaţiilor pentru cazul de ingratitudine a donatarului dar numai
într-un singur caz, în raporturile dintre patron şi dezrobit.
Iustinian a lărgit această cauză de revocare aplicând-o la orice donaţii (C.8.55.(56).10: “în mod
general hotărând că toate donaţiile făcute potrivit legii rămân valabile şi nemicşorate, dacă donatarul
nu se găseşte ingrat faţă de donator, ca atunci când îl insultă grav sau îşi pune mâinile nelegiuite [pe
el]”).
În dreptul postclasic se mai adaugă două cazuri de revocare a donaţiilor.
Survenirea de copii:
În cazul când donatorul, ulterior donaţiei a avut un copil, caz care priveşte însă numai raporturile
dintre patron şi dezrobit. Prin urmare dacă patronul neavând copii a făcut donaţie dezrobitului său şi
ulterior donaţiei are un copil, poate să o revoce.
Donaţia cu sarcini:
În cazul când s-a făcut o donaţie cu sarcini şi sarcina nu a fost îndeplinită, de ex. cineva donează o
casă unei persoane cu condiţia ca această persoană să plătească în fiecare an unui terţ o sumă de
bani. Dacă donatarul nu execută sarcina, donatorul va putea să-i ceară restituirea lucrului prin condictio
ob rem dati care aici are funcţia unei acţiuni în revocare pentru neexecutarea condiţiilor.
Mai târziu când donaţia sub modo (cu sarcini) a fost trecută în categoria contractelor nenumite se dă
contra donatarului actio praescriptis verbis pentru a-l sili să-şi execute obligaţia.
2.DONAŢIA ÎNTRE SOŢI:
Donaţia între soţi nu este o categorie specială de donaţii, ci o donaţie între vii supusă însă unor
reguli mai aspre. Donaţia între soţi nu a putut să existe câtă vreme nu apăruse căsătoria fără manus.
În căsătoria cu manus o astfel de donaţie nu avea nici un rost deoarece bărbatul nu putea să
doneze ceva soţiei căci soţia neavând bunuri personale, bărbatul însemna să-şi doneze lui însuşi. De
asemenea nici femeia nu putea dona ceva soţului, deoarece nu avea bunuri personale.
În căsătoria fără manus situaţia este alta. Pe lângă dotă, care aparţinea bărbatului, soţia are bunuri
personale.
În practică s-au ivit însă cazuri când un soţ despuia pe celălalt ameninţându-l cu divorţul. De aceea
donaţia între soţi a fost interzisă, mai întâi donaţia soţului faţă de soţie, apoi a soţiei faţă de soţ (Ulpian:
“s-a admis la noi prin obicei ca donaţiile între soţi să n-aibă valoare”).
Prin urmare o astfel de donaţie se consideră ca inexistentă, fiind lipsită de voinţa donatorului.
Prohibiţia nu se aplica de ex. în cazul donaţiilor făcute unui soţ exilat sau în cazul donaţiilor făcute
soţului de care divorţezi dacă vrei să-i îmbunătăţeşti situaţia.
Oratio Antonini:
În practică aveau loc donaţii între soţi, donaţii nerecunoscute juridiceşte. Soţul donator putea însă
să lase prin legat obiectul donat dacă persistase până la moarte în dorinţa sa de a gratifica pe soţul
său.
Scaevola: “Între altele, a lăsat un legat soţiei [sale] astfel: ori ceea ce am dat, am donat, în timpul
vieţii, soţiei mele voiesc să se acorde… cineva a lăsat un legat soţiei cu aceste cuvinte: toate
instrumentele de toaletă, bijuteriile şi ori ceea ce, în timpul vieţii mele, i-am dat, i-am donat, am
cumpărat pentru ea, voiesc să i se dea toate acestea”.
Un senatusconsult din anul 206 dat în vremea lui Caracalla (oratio Antonini) a decis că donaţiile
făcute de soţi vor deveni valabile dacă soţul donator murea fără să-şi schimbe voinţa de a gratifica pe
soţul său. Prin urmare donaţia nu va fi validă (nu va deveni valabilă) de ex. în cazul când soţii au
divorţat. Vedem că oratio Antonini n-a făcut decât să înlocuiască legatul cu prezumţia voinţei de a face
o donaţie, prezumţie înlăturată în anumite împrejurări.
Ulpian: “pe când aceasta era situaţia donaţiilor între soţ şi soţie, pe care [situaţie] am raportat-o mai
înainte, împăratul nostru Antoninus August mai înainte de moartea divinului său tată Sever printr-o
cuvântare ţinută în senat, sub consulii Fulvius Aemilianus şi Numnius Albinus, a îndemnat senatul să
hotărască ca să slăbească ceva din asprimea dreptului”, “cuvântarea însă a împăratului nostru cu
privire la confirmarea donaţiilor nu se referă numai la ceva ce a fost cumpărat de bărbat în numele

DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 105


CONTRACTELE NENUMITE. PACTELE
soţiei ci la toate donaţiile făcute între soţ şi soţie, astfel că de plin drept lucrurile să aparţină aceluia
căruia i-a fost donate şi obligaţia să fie civilă şi trebuie să se discute dacă se poate aplica Falcidia;
socotesc că aceasta va fi aplicabilă deoarece ceea ce a fost donat este confirmat prin testament”,
“spune senatusconsultul: este drept ca acela care a donat să repete, însă este ceva crud ca eredele să
reia [lucrurile] poate contra voinţei ultime a aceluia care le-a dat”.
3.CONVENŢIA DE DOTĂ:
Convenţia de dotă este convenţia prin care se constituie o dotă, adică bunuri pe care femeia sau o
altă persoană le dă bărbatului cu scopul ca să fie folosite pentru a veni în ajutor greutăţilor căsătoriei.
Din însăşi definiţie rezultă că dota este o donaţie cu caracter special. Într-adevăr dota ca orice
donaţie implică o sărăcire a donatorului dar în deosebire de donaţia obişnuită această sărăcire nu are
scopul de a procura un pur beneficiu donatarului, deoarece dota serveşte a susţine cheltuielile făcute
în căsătorie.
Modurile de constituire:
Dar convenţia de dotă nu a fost sancţionată decât în anul 428 în vremea lui Theodosiu II. Până la
această dată, dota se constituia în aceleaşi moduri ca şi donaţia cu următoarele trei caracteristici:
a).dota are în plus un procedeu de constituire special, dotis dictio, procedeu pe care-l cunoaştem
deja căci este unul din contractele verbale;
b).stipulaţia obişnuită prin care se constituie o dotă purta un nume special, promissio dotis.
c).constituirea dotei, oricare ar fi procedeul folosit, este subordonată condiţiei ca să fi avut loc
căsătoria.
Prin urmare dacă nu se mai face căsătoria, constituirea dotei devine fără efect. Evident însă că
această condiţie nu poate să existe decât atunci când dota a fost constituită înainte de căsătorie, nu şi
în timpul ei, căci dota putea fi constituită sau mărită în timpul căsătoriei.
Drepturile femeii asupra dotei:
În epoca veche femeia nu avea vreun drept asupra bunurilor dotale, nici în timp ce trăia bărbatul ei,
nici dacă ar fi murit. În acest din urmă caz venea la succesiune în calitate de heres suus, şi-şi recupera
(redobândea) cel puţin o parte din bunurile sale proprii. Acest drept de succesiune nu trebuie însă
confundat cu un drept de restituire a dotei la desfacerea căsătoriei, drept care în epoca veche nu
exista.
Paul: “situaţia dotei este permanentă, deoarece se contractează astfel cu dorinţa aceluia care dă ca
totdeauna să rămână la bărbat”.
În dreptul clasic interesele clasei dominante au impus ca să se dea femeii dreptul să ceară soţului
restituirea dotei. Într-adevăr căsătoria fără manus ţine femeia în afară de familia soţului ei. Ea nu mai
este agnată cu soţul ei, ca în căsătoria cu manus. Slăbirea legăturilor de familie a dus la frecvenţa
divorţurilor. Potrivit vechilor principii, bărbatul era proprietar al dotei, aceasta nefiind restituibilă în nici
un caz. Se iviseră în practică unele cazuri când bărbatul căsătorindu-se de mai multe ori succesiv şi
divorţând dar reţinând dota ajunsese foarte bogat pe când femeia pierzând dota era pe cale de a nu se
mai remărita. Interesele clasei dominante cereau însă favorizarea căsătoriei pentru ca în modul acesta
să se procure soldaţi pentru menţinerea şi întărirea armatei.
De aceea în practică s-a permis o stipulaţie numită cautio rei uxoriae (promisiunea de dotă) prin
care bărbatul se obliga să restituie dota, în caz de desfacere a căsătoriei, obligaţie de restituire
sancţionată prin actio ex stipulatu (acţiune în baza stipulaţiei). În cazul când femeia nu avusese grijă
să-şi asigure restituirea dotei prin contract (stipulaţie), bărbatul rămânea proprietar al dotei.
De aceea pretorul a intervenit şi a acordat femeii o acţiune numită actio rei uxoriae (acţiunea lucrului
femeii măritate, acţiunea de dotă) pentru a cere restituirea dotei.
Drepturile bărbatului asupra dotei:
Bărbatul timp de jumătate de mileniu a fost la romani proprietar al dotei cu dreptul deplin de a
dispune de ea şi fără să fie obligat să o restituie.
În dreptul clasic s-au restrâns puterile bărbatului asupra dotei. Bărbatul rămânea proprietar al dotei
ca în trecut dar nu mai avea o libertate de a dispune de ea atât de mare ca şi în trecut.
Legea Iulia de fundo dotali (relativă la fondul dotal):
Printr-un capitol al legii Iulia de adulteriis (relativă la adultere) s-a adus o importantă limitare a
puterilor bărbatului asupra imobilului dotal – s-a interzis bărbatului a înstrăina imobilul dotal situat in
Italia fără consimţământul soţiei. Puţin în urmă printr-o extensie a legii Iulia s-a interzis bărbatului de a
ipoteca imobilul dotal chiar cu consimţământul soţiei. Gaius: “Legea Iulia, care a îngrijit de imobilul dotal
ca să nu i se permită bărbatului să-l ipotecheze sau să-l înstrăineze”. Acest text atribuie legii Iulia şi
prohibiţia de a ipoteca ceea ce nu e admisibil deoarece ipoteca nu luase încă fiinţă în vremea lui
August.
Vedem deci că un act mai grav ca de ex. vânzarea poate fi făcut cu consimţământul soţiei, în timp
ce un act mai puţin grav ca constituirea unei ipoteci nu putea fi făcut de soţ nici chiar cu
consimţământul soţiei. Explicaţia este următoarea: un act prin chiar gravitatea lui atrage atenţia femeii
care nu-şi va da consimţământul decât cu greutate. În cazul însă când este un act mai puţin grav în
aparenţă dar care în realitate poate duce la grele consecinţe femeia nu-şi dă imediat seama de aceste
consecinţe. Iată de ce s-a făcut deosebirea de tratament arătată.

106 DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR


CONTRACTELE NENUMITE. PACTELE
Cum se explică aceste dispoziţii? Dispoziţiile de mai sus aparent sunt în interesul femeii. În realitate
s-a avut în vedere interesele generale ale clasei dominante. August, creatorul armatei permanente,
avea nevoie de soldaţi pentru întărirea armatei. De aici necesitatea de a proteja căsătoriile şi de a
asigura deci o sporire a natalităţii. E drept că bărbatul era obligat să restituie dota dacă se desfăcea
căsătoria. Dar această obligaţie de restituire rămânea fără efect dacă înstrăinase bunurile dotale şi era
insolvabil.
Iată cum se explică ciudăţenia unor astfel de dispoziţii: bărbatul, deşi proprietar, nu poate înstrăina
iar femeia, deşi neproprietară, poate să-i dea dreptul de a înstrăina consimţind la înstrăinare.
Paul: “Este în interesul statului ca femeia să păstreze dotele, prin care să poată să se mărite”.
Pomponius: “Situaţia dotelor totdeauna şi pretutindeni este preferabilă, căci este în interesul public ca
femeia să-şi păstreze dotele deoarece este foarte necesar ca femeile înzestrate să procreeze o
descendenţă şi să umple cu copii statul”.
În vremea lui Iustinian deşi bărbatul rămâne proprietar al dotei puterile lui sunt şi mai restrânse căci i
se interzice de a înstrăina imobilul dotal chiar cu consimţământul soţiei.
C.5.13.1.15:”Şi deoarece legea Iulia interzice să fie făcută de bărbat înstrăinarea fondului italic fără
consimţământul femeii, ipoteca însă nici dacă femeia consimte, am fost întrebaţi dacă trebuie o
reglementare de acest fel nu numai cu privire la fondurile italice ci să aibă loc pentru toate… este
necesar a veni în ajutorul femeilor în această privinţă, adăugând numai aceasta ca bărbatul nu numai
să nu poată fără consimţământul femeii să dea cu titlu de ipotecă, însă nici să înstrăineze”.

4.DONAŢIA ANTE NUPTIAS (înainte de căsătorie).


În epoca postclasică (sec. V e.n.) donaţia făcută uneori viitoarei soţii de către viitorul soţ capătă
reguli speciale şi sub numele de donaţie ante nuptias este sustrasă principiilor de drept comun în
materie de donaţie devenind o instituţie independentă, o donaţie cu caracter special. Prin urmare
donaţia ante nuptias este donaţia făcută de logodnic sau în numele lui viitoarei soţii.
Sub Iustinian nu s-a mai numit ante nuptias ci propter nuptias (din cauza căsătoriei) deoarece
Iustinian, prin imitarea dotei, a permis ca această donaţie să fie mărită sau chiar constituită în timpul
căsătoriei.
Iată motivul pentru care unii vorbesc de donatio propter nuptias şi alţii de donatio ante nuptias. În
realitate este vorba de aceeaşi instituţie care poartă două nume, după cum ne situăm înainte sau în
timpul lui Iustinian.

DONAŢIA MORTIS CAUSA:


Donaţia mortis causa (în vederea morţii) este acea donaţie făcută sub condiţia ca donatorul să
moară înainte donatarului.
Ulpian: “donaţia făcută în vederea morţii nu se consideră desăvârşită, mai înainte ca moartea să fi
urmat”.
Donaţia mortis causa poate fi făcută sub condiţie suspensivă sau rezolutorie.
În cazul când condiţia este suspensivă donaţia nu va produce nici un efect deoarece nu poate
produce efecte decât la realizarea condiţiei, adică la moartea donatorului înaintea donatarului – poate fi
revocată oricând.
În cazul când condiţia este rezolutorie, donaţia va produce imediat efect, însă este desfiinţată în
mod automat dacă nu se îndeplineşte condiţia ca donatorul să moară înaintea donatarului – poate fi
revocată oricând.
De asemenea este desfiinţată de drept (donaţia este caducă) în caz că donatarul moare înaintea
donatorului.
De aceea această donaţie nu devine irevocabilă decât atunci când a murit donatorul, donatarul fiind
încă în viaţă. Prin urmare în ambele cazuri donaţia e desfiinţată dacă donatarul moarte înaintea
donatorului.
Prin urmare ceea ce caracterizează donaţia mortis causa nu e faptul că această donaţie e făcută în
vederea unui anumit pericol de moarte, căci poate pe de o parte să fie făcută în vederea unui pericol
de moarte în general al donatorului sau al unui pericol de moarte al fiului donatorului; ceea ce
caracterizează donaţia mortis causa este condiţia morţii donatorului înainte de aceea a donatarului.
Deosebire între donaţia între vii şi donaţia mortis causa:
Donaţia mortis causa avea două caractere care o deosebeau de donaţia obişnuită:
a).putea fi revocată de donator oricând, pe când donaţia între vii nu putea fi revocată decât în
anumite cazuri excepţionale;
b).era desfiinţată de drept în cazul când donatarul murea înaintea donatorului, ceea ce nu se
întâmpla cu privire la donaţia obişnuită.
Într-adevăr această donaţie mortis causa era făcută sub condiţia ca donatorul să moară înaintea
donatarului. De aceea această donaţie nu devenea irevocabilă decât atunci când a murit donatorul,
donatarul fiind încă în viaţă, şi dacă donatorul n-a revocat-o mai înainte.
Comparaţie între donaţia mortis causa şi donaţia între soţi:
Asemănări:
Ca urmare a Oratio Antonina, donaţia între soţi devine asemănătoare donaţii mortis causa, în
ambele cazuri donaţia producându-şi efectele la decesul donatorului fiind fără efect dacă donatarul

DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 107


CONTRACTELE NENUMITE. PACTELE
moare înaintea donatorului. E drept însă aici trebuie să facem o distincţie: când e vorba de donaţia
mortis causa sub condiţie suspensivă donaţia nu produce nici un efect până la moartea donatorului, pe
când donaţia mortis causa sub condiţie rezolutorie produce efecte dar aceste efecte nu sunt definitive
până la moartea donatorului căci donatarul poate să o revoce oricând.
Deosebiri:
Până în momentul predecesului donatorului, donaţia mortis causa este valabilă oricând, fie că
produce efecte imediat dar nedefinitive (condiţie rezolutorie), fie că nu produce vreun efect (condiţie
suspensivă), pe când donaţia între soţi este nulă.
În dreptul modern donaţia între soţi a devenit o adevărată donaţie mortis causa, deoarece e valabilă
dar revocabilă oricând de soţul donator.

2.COMPROMISUL:
Compromisul este convenţia încheiată între două persoane cu scopul de a supune conflictul dintre
ele pentru rezolvare unui arbitru. Compromisul până la Iustinian nu a fost valabil decât dacă lua forma
stipulaţiei.
Chiar şi Iustinian n-a admis compromisul decât într-un singur caz: când părţile şi-au dat adeziunea
la sentinţa dată de arbitru fie expres, fie tacit, prin faptul că n-au atacat-o într-un anumit termen.
13.5. REZUMAT.
Contract nenumit este acel contract neformal prin care se nasc obligaţii în sarcina părţilor de a
transmite proprietatea unui lucru sau de a face ceva, numai dacă cel puţin una din părţi îşi execută
obligaţia. Toate aceste contracte au aceleaşi elemente; cu câteva excepţii, nu sunt desemnate printr-o
denumire specială fiecărui contract în parte, ci se încadrează în categorii sau tipuri; de asemenea,
.toate aceste contracte au aceiaşi sancţiune, numai că acţiunea care sancţionează unul din aceste
contracte (aestimatum) are o denumire deosebită faţă de cea comună (actio de aestimatio sau actio
aestimatoria praescriptis verbis).
Elementele acestor contracte sunt executarea de către una dintre părţi a prestaţiei sale,
bilateralitatea şi necesitatea convenţiei de a nu face parte dintr-una din categoriile de contracte
cunoscute.
Primul contract nenumit şi singurul recunoscut în epoca clasică este aestimatum. Aestimatum sau
contractul estimator este contractul nenumit intervenit între un mare negustor şi un mic negustor:
primul îi remite celuilalt în posesiune un lucru cu sarcina de a-l vinde la un anumit preţ, într-un anumit
termen, dacă l-a vândut cu un preţ mai mare, diferenţa este câştigul micului negustor, preţul urmând
să-l restituie marelui negustor; dacă într-un anumit termen micul negustor nu va fi putut vinde lucrul
încredinţat lui, va trebui să-l restituie.
În dreptul lui Iustinian, contractul nenumit este sancţionat prin trei acţiuni, anume actio praescriptis
verbis; condictio ob rem dati şi condictio propter poenitentiam. Tot acum, se disting patru tipuri de
contracte nenumite, corespunzătoare obiectului obligaţiei, respectiv do ut des, do ut facias, facio ut des
şi facio ut facias.
Permutatio (schimbul) este contractul nenumit prin care cele două părţi promit una faţă de cealaltă
să-şi transmită proprietatea unui lucru, contract care se formează prin efectuarea prestaţiei de către
una din părţi, cealaltă parte fiind din acest moment obligată să transmită proprietatea altui lucru.
Precarium este acel contract nenumit care se formează prin remiterea de către o parte, în mod
gratuit, a posesiunii unui lucru, în vederea folosinţei lui, celeilalte părţi care se obligă să-l restituie la
cerere, nefiind sancţionat decât sub Iustinian.
Prin pacte se înţeleg acele acorduri de voinţă (convenţii) care, fără să fie ridicate la rangul de
contract, sunt totuşi sancţionate în dreptul clasic; acestea puteau fi pacte adieta (alăturate) sau pacte
pretoriene.
Pacta adiecta, numite astfel pentru că sunt adăugate pe lângă un contract, sunt de mai multe feluri
după efectele lor sau după scopul lor.
Pactele pretoriene sunt pactele sancţionate de pretor prin acţiuni, fără însă a le ridica la rangul de
contracte, fiind în număr de trei – pactul de jurământ, pactul de constitut şi receptum.
În epoca postclasică a apărut a treia categorie de pacte, pactele legitime, adică pacte sancţionate
de împărat prin constituţiile sale. Acestea sunt de tre feluri: convenţia de dotă, convenţia de donaţie şi
compromisul.
13.6. TEST DE EVALUARE.
1. care sunt tipurile de contracte nenumite?
2. care sunt deosebirile dintre donaţia mortia causa şi donaţia între soţi?
3. care sunt caracterele donaţiei?

108 DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR


– Unitatea de învăţare 14 –
QUASICONTRACTELE. OBLIGAŢIILE DELICTUALE. QUASIDELICTELE
14.1.Introducere.............................................................................................................................. 109
14.2.Competenţe............................................................................................................................. 109
14.3.Quasicontractele.................................................................................................................... 109
14.4.Obligaţiile delictuale……....................................................................................................... 113
14.5.Quasidelictele......................................................................................................................... 117
14.6.Rezumat………………………………………………………....................................................... 118
14.7.Test de evaluare……………………....................................................................................... 118
14.1. INTRODUCERE.
Această unitate de învăţare urmăreşte familiarizarea studenţilor cu aspectele teoretice şi practice
ale quasicontractelor. Astfel, studenţii vor fi introduşi, în principal, atât în studiul gestiunii de afaceri, cât
şi în cel al plăţii nedatorate. De asemenea cursanţii vor fi familiarizaţi cu aspectele teoretice şi practice
ale delictelor şi quasidelictelor.
14.2. COMPETENŢE.
 să explice terminologia juridică latină, creaţie a romanilor, să identifice sensurile proprii
fiecărei categorii şi fiecărui concept juridic, să stăpânească principiile fundamentale şi
regulile de drept;
 dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a delimita elementele specifice fiecărei noţiuni
prezentate în această unitate de învăţare, cât şi de a decela raportul dintre acestea;
 să explice şi să interpreteze regimul juridic al quasicontractelor, precum şi al delictelor şi
quasidelictelor.
14.3. QUASICONTRACTELE.
Unele obligaţii care nu se nasc nici dintr-un contract nici dintr-un delict se spune că se nasc ca şi
dintr-un contract (quasi ex contractu) deoarece sunt foarte asemănătoare cu obligaţiile contractuale.
De data acesta vedem că faptul care dă naştere obligaţiei nu are un nume tehnic (ex. delictul) ci
textele se servesc de o comparaţie.
Quasi-contractul poate fi definit ca un fapt voluntar şi licit (permis) căruia i se recunoaşte calitatea de
a produce anumite efecte juridice.
Iustinian enumeră următoarele 5 quasi-contracte:
– gestiunea (administrarea) tutorelui pentru pupil;
– acceptarea unei succesiuni;
– plata lucrului nedatorat (condictio indebiti);
– gestiunea de afaceri (negotiorum gestio);
– indiviziunea.
Comentatorii au adăugat lui condictio indebiti toate celelalte condictiones (acţiuni personale) care
sancţionează îmbogăţirea fără cauză. Noi ne vom mărgini să cercetăm pe scurt cazurile arătate de
Iustinian.
1.GESTIUNEA (ADMINISTRAREA) TUTORELUI PENTRU PUPIL.
Tutorele administrează bunurile pupilului (celui pus sub tutelă) care din cauza vârstei sale nu poate
face acest lucru.
Din gestiunea tutorelui se nasc anumite obligaţii atât în sarcina tutorelui cât şi a pupilului. Astfel
tutorele trebuie să dea socoteli la sfârşitul tutelei iar pupilul să despăgubească pe tutore de cheltuielile
făcute cu ocazia gestiunii.
Gestiunea tutorelui se aseamănă cu mandatul. Dacă în situaţia aceasta nu a putut lua naştere un
mandat este datorită faptului că pupilul nu putea în mod valabil să consimtă, nu putea participa la un
contract. De aceea în speţă nu avem un contract ci un quasi-contract asemănător contractului de
mandat.
2.ACCEPTAREA UNEI SUCCESIUNI.
Moştenitorul, prin acceptarea succesiunii, capătă sarcina de a plăti legatele. Sarcina aceasta se
aseamănă foarte mult cu un mandat dat de defunct eredelui şi care nu e mandat tocmai pentru faptul
că acordul de voinţă nu poate avea loc în momentul acceptării succesiunii, testatorului fiind în mod
necesar mort în acel moment.
3.PLATA LUCRULUI NEDATORAT (condictio indebiti). PRINCIPIUL ÎMBOGĂŢIRII FĂRĂ CAUZĂ.
Plata lucrului de nedatorat constituie cea mai importantă aplicaţie a principiului îmbogăţirii fără
cauză.
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 109
QUASICONTRACTELE. OBLIGAŢIILE DELICTUALE. QUASIDELICTELE
Iustinian se ocupă numai de condictio indebiti. Comentatorii au adăugat însă lui condictio indebiti
toate celelalte condictiones care sancţionează cazurile de îmbogăţire fără cauză.
Romanii încă de la sfârşitul epocii vechi au cunoscut principiul care a fost mai târziu formulat de
Pomponius în cuvintele următoare: “potrivit cu dreptul naturii este echitabil ca nimeni să nu devină mai
bogat în paguba altuia şi pe nedrept”.
Acest principiu era cunoscut deja de jurisconsulţii de la sfârşitul republicii (Ulpian: “În mod
permanent Sabinus a aprobat părerea celor vechi care credeau că se poate repeta [cere îndărăt] ceea
ce se găseşte la cineva în baza unui motiv nedrept. Celsus este de aceiaşi părere”).
Deşi romanii au cunoscut principiul general după care e nedrept să te îmbogăţeşti fără motiv în
paguba altuia, numai încetul cu încetul au fost admise aplicaţiile lui din cauză că acest principiu este
contrar necesităţilor comerţului, căci comerţul prin natura lui cere realizarea unui profit pentru una din
părţi.
Noi nu ne vom ocupa de toate aplicaţiile principiului îmbogăţirii fără cauză, ci de cele mai importante
aplicaţii care multă vreme nu au fost făcute în baza unei idei quasi-contractuale ci principiul nostru a
avut la început un fundament delictual: se consideră că comite un delict acela care dobândeşte sau
păstrează fără motiv un lucru care aparţine altuia.
SANCŢIUNEA PRINCIPULUI ÎMBOGĂŢIRII FĂRĂ CAUZĂ:
Principul îmbogăţirii fără cauză este sancţionat prin acţiune în repetire. Acţiunea în repetire poartă în
dreptul clasic denumirea specială de condictio sine causa, acţiune care nu trebuie confundată cu
legisacţiunea numită condictio.
Condictio sine causa este deci acţiunea prin care se cere ceea ce o persoană deţine fără drept în
paguba alteia. Se numeşte sine causa (fără cauză) pentru că este o acţiune abstractă: formula ei nu
cuprinde cauza, adică temeiul juridic pe baza căruia este intentată. Cicero enumeră toate cauzele pe
baza căreia condictio ar fi putut fi intentată, adică numeratio (plata), stipulatio (stipulaţia), expensilatio
(contractul litteris). Dacă formula condicţiei ar fi indicat cauza în virtutea căreia acţiunea ar fi fost
intentată, argumentarea de mai sus a lui Cicero ar fi fost fără sens.
Condictio sine causa din dreptul clasic nu trebuie să fie confundată nici cu condictio sine causa
specială din dreptul lui Iustinian. Deşi principiul îmbogăţirii fără cauză fusese cunoscut de romani încă
de la finele epocii vechi nu toate cazurile de îmbogăţire fără cauză fuseseră sancţionate. Unele cazuri
chiar în timpul lui Iustinian nu erau sancţionate. De aceea Iustinian a creat această condictio sine
causa specială (în sens restrâns) care totuşi nu sancţionează toate cazurile de îmbogăţire fără cauză
rămase nesancţionate până în această vreme.
Iată un caz sancţionat de Iustinian prin această condictio sine causa: cineva cheltuieşte banii primiţi,
cu bună credinţă, cu titlu de împrumut de la un impuber neasistat de tutorele său.
Iată şi un caz când chiar sub Iustinian îmbogăţirea fără cauză nu era sancţionată: când un posesor
de bună credinţă face cheltuieli asupra lucrului altuia şi apoi pierde posesia lucrului. El nu poate cere
să fie despăgubit pentru cheltuielile făcute.
Prin urmare nu trebuie să confundăm condictio sine causa din dreptul clasic nici cu legisacţiunea
numită condictio, nici cu condictio sine causa din dreptul lui Iustinian.
Condictio sine causa este deci în dreptul clasic numele general, comun, al acţiunii în repetire. În
dreptul clasic se începe formarea unui sistem care nu se desăvârşeşte decât sub Iustinian, sistem
după care condictio sine causa se împarte în mai multe condictiones, fiecare purtând diferite
determinative potrivit rolului său, potrivit funcţiunii sale, precizându-se cazul pentru care fusese creată.
CONDICTIO INDEBITI (acţiune în repetire a lucrului nedatorat).
Când cineva a plătit din greşeală ceea ce nu datora are această acţiune pentru a cere îndărăt ceea
ce a plătit. Pentru exerciţiul acestei acţiuni se cer mai multe condiţii:
a).o plată adică executarea unei obligaţii;
b).acea plată să fie fost nedatorată → plata nu este datorată în trei cazuri:
1.când nu există o obligaţie civilă sau naturală (datoria nu a existat niciodată sau nu mai există, ex.
obligaţia a fost executată sau datoria nu a luat naştere încă, de ex. în cazul unei obligaţii condiţionate);
2.când plata a fost făcută unei alte persoane decât creditorul;
3.când plata a fost făcută de altă persoană decât debitorul, este cazul când cineva a plătit în numele
său crezând că e obligat a plăti;
c).o eroare, adică plata să fi fost din greşeală → dacă nu a fost făcută din greşeală ci cu ştiinţă
atunci cel care a plătit e considerat că a vrut să facă o donaţie şi în consecinţă nu are acţiunea în
repetire;
d).trebuie ca accipiens (cel care a primit) să fi fost de bună credinţă, adică să fi crezut că are dreptul
de a primi plata → dacă accipiens a fost de rea credinţă, adică a ştiut că nu are dreptul de a primi plata
şi totuşi a primit-o atunci el se consideră că a comis un furt (Scaevola: ”Pentru că se comite un furt,
când cineva primeşte cu bună ştiinţă bani nedatoraţi”) şi se intentează contra lui o acţiune specială
condictio furtiva → deci condictio indebiti se aplică numai când accipiens este de bună credinţă.
e).pretinsa datorie să nu facă parte din acelea care cresc la dublu faţă de cel care neagă → în acest
caz debitorul în loc să fi aşteptat să fie dat în judecată de creditor şi să nege, ceea ce în caz de
pierdere a procesului îi atrage pedeapsa îndoitului a ceea ce datora, ar fi putut face următorul lucru: să
plătească şi apoi să se judece susţinând că a plătit un lucru nedatorat: în felul acesta regula de mai sus
a dublului ar fi fost eludată, iată pentru ce în acest caz nu s-a admis condictio indebiti.

110 DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR


QUASICONTRACTELE. OBLIGAŢIILE DELICTUALE. QUASIDELICTELE
EFECTE:
Condictio indebiti are ca obiect restituirea valorii cu care s-a îmbogăţit pârâtul. Aceasta înseamnă că
pârâtul va restitui însăşi lucrul pe care l-a primit numai când acest lucru s-a păstrat aşa cum era.
În caz că lucrul şi-a mărit valoarea va datora nu numai lucrul dar şi ceea ce a mărit valoarea lucrului,
de ex. dacă lucrul a produs fructe accipiens va datora şi fructele.
Dacă lucrul a pierit, atunci accipiens nu va datora decât ceea ce a rămas din lucru sau nu va datora
nimic dacă nu a rămas nimic. De ex. dacă plata a constat din transferul proprietăţii unui sclav şi
accipiens a dezrobit pe sclav înseamnă că lucrul adică sclavul a pierit juridiceşte, în acest caz
accipiens nu va da valoarea sclavului ci ceea ce rămâne de pe urma sclavului, adică dreptul la operae
(serviciile) şi la succesiunea dezrobitului.

4.GESTIUNEA DE AFACERI (negotiorum gestio).


Gestiunea de afaceri înseamnă administrarea afacerilor cuiva fără a fi însărcinat de a face acest
lucru. Cel care intervine în afacerile altuia se numeşte gerant (negotiorum gestor) iar cel pentru care s-
a intervenit se numeşte gerat (dominus rei gestae = proprietarul lucrului gerat).
ORIGINE:
Naşterea acestui quasi-contract a fost determinată de dezvoltarea comerţului. Când cineva lipsea
din Roma fiind dus pentru diferite afaceri, dacă nu avusese grijă să lase pe cineva să vadă de bunurile
sale, sau dacă plecat pentru mai puţin timp, afacerile sau boala îl reţineau (Ulpian: “Acest edict e
necesar din cauză că prezintă mare folos pentru cei absenţi; căci prin aceasta ei nu pierd, în lipsa de a
fi apăraţi, posesiunea bunurilor lor, nu suferă vânzarea lor sau vânzarea gajului sau să sufere de pe
urma unei acţiuni pentru plata unei amenzi sau să piardă bunurile pe nedrept”), un străin intervenea
dacă era nevoie, amestecându-se în treburile celui absent. Vedem deci că gestiunea de afaceri ca şi
mandatul s-au născut în interesul negustorilor. Deosebirea rezidă în faptul că în cazul mandatului,
cineva a primit sarcina de a îngriji de afacerile celui absent, pe când în cazul gestiunii de afaceri
intervenţia cuiva în afacerile celui absent se produce spontan fără a fi fost însărcinat de cel absent.
Gaius: “Însă din motive de utilitate s-a admis că aceia să se oblige unii faţă de alţii. S-a admis aşa
pentru că, în cele mai dese cazuri oamenii plecând în străinătate cu intenţia de a se întoarce imediat
nici nu lasă cuiva sarcina afacerilor lor apoi intervenind noi motive lipsesc de nevoie mai mult timp, era
neechitabil să piardă afacerile lor”.
CONDIŢII:
Gestiunea de afaceri necesită, pentru a lua naştere, trei condiţii:
– un element de fapt (un act de gestiune);
– un element intenţional (intenţia gerantului);
– un element negativ (neştiinţa geratului).
1.Elementul de fapt (un act de gestiune).
Elementul de fapt constă dintr-un act de gestiune, adică un amestec în afacerile cuiva.
Acest act de gestiune poate fi un act material (ex. repararea unui zid, stingerea unui incendiu) sau
un act juridic (ex. plata datoriilor altuia pentru a împiedica să i se vândă bunurile, apărarea cuiva în faţa
justiţiei).
Ca şi în cazul mandatului, dreptul roman nu face distincţie între actul material şi actul juridic. Este de
observat că nici dreptul modern nu face în această materie ca la mandat distincţie între cele două feluri
de acte.
2.Elementul intenţional (intenţia gerantului).
Elementul intenţional, adică intenţia gerantului prezintă două aspecte.
Primul aspect al elementului intenţional constă din intenţia gerantului de a gera (administra) bunurile
altuia. Acest aspect nu există când gerantul a crezut că administrează propriile sale bunuri în timp ce
gera afacerile altuia.
Al doilea aspect al elementului intenţional constă din faptul că gerantul trebuie să fi avut intenţia să-l
oblige faţă de el pe gerat. Cu alte cuvinte nu trebuie să fi vrut să facă un serviciu pur gratuit, fără deci a
cere restituirea cheltuielilor făcute. Prin urmare trebuie ca gerantul să fi avut intenţia de a obliga pe
gerat să-i restituie cheltuielile. Dacă nu există această intenţie (animus obligandi = intenţia de a obliga)
nu există gestiune de afaceri căci înseamnă că gerantul a vrut să facă prin intervenţia sa un act de
liberalitate (o donaţie).
3.Elementul negativ (neştiinţa geratului).
Elementul negativ constă din neştiinţa geratului (a lui dominus rei gestae) – actul de gestiune
trebuie făcut fără consimţământul lui dominus, căci dacă dominus a ştiut şi şi-a dat consimţământul nu
mai avem o gestiune de afaceri ci un mandat.
În cazul când dominus cunoaşte gestiunea şi nu se opune, avem un mandat tacit deoarece se
presupune că întrucât nu s-a opus înseamnă că şi-a dat consimţământul.
EFECTE:
Din gestiune de afaceri rezultă obligaţii atât în sarcina gerantului, cât şi în sarcina geratului.
Obligaţiile gerantului:
Gerantul este obligat:
a).să continue şi să termine gestiunea cu care s-a obligat;
b).să dea socoteală de gestiunea sa;

DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 111


QUASICONTRACTELE. OBLIGAŢIILE DELICTUALE. QUASIDELICTELE
c).să administreze cu bună credinţă.
Obligaţiile geratului:
Garatul este obligat:
a).să despăgubească pe gerant de cheltuielile făcute cu ocazia gestiunii;
b).să libereze pe gerant de obligaţiile pe care le-a luat în cursul gestiunii sale.
Deosebirea între gestiunea de afaceri şi mandat:
Gestiunea de afaceri face să se nască obligaţii cvasi-contractuale deoarece seamănă cu cele
născute din mandat. Însă între gestiunea de afaceri şi mandat sunt următoarele deosebiri:
a).în cazul gestiunii de afaceri nu există un acord de voinţă , gerantul a administrat bunurile cuiva
fără să fi fost însărcinat de gerat; gestiunea de afaceri este un cvasi-contract pe când mandatul este un
contract;
b).geratul este obligat a plăti cheltuielile eventuale făcute de gerant în măsura în care administrarea
bunurilor de către gerant îi este folositoare; deci situaţia geratului e mai bună decât a mandantului, căci
mandantul e obligat să restituie toate cheltuielile fie chiar şi cele inutile dacă fuseseră făcute în limitele
mandatului;
c).gerantul e obligat să termine gestiunea începută pe când mandatarul poate renunţa la mandat
dacă prin aceasta nu aduce pagube mandantului;
d).obligaţia gerantului nu începe decât odată cu gestiunea sa, pe când obligaţia mandatarului este
anterioară executării mandatului, ea ia fiinţă prin însăşi contractul de mandat, astfel că este obligat
chiar dacă nu a executat mandatul;
e).mandatarul condamnat devine infam, sancţiune pe care nu o suferă gerantul.
5.INDIVIZIUNEA.
Indiviziunea este o stare de fapt care constă din aceea că mai multe persoane sunt proprietare
asupra aceluiaşi bun (romanii nu au cunoscut expresia de coproprietate - romanii spuneau că mai
multe persoane au lucrul “pro indiviso”).
Origine:
Starea de indiviziune poate să ia naştere când sunt mai mulţi moştenitori asupra unui bun
succesoral.
În cazul lui antiquum consortium am văzut că avem o indiviziune între sui heredes la moartea lui
pater familias, situaţie care nu este decât prelungirea proprietăţii familiale existentă mai înainte între
pater familias şi cei care pe urma lui devin sui heredes.
Am arătat, cu altă ocazie, că XII T. a creat actio familiae herciscundae (acţiune pentru împărţirea
averii) pentru a li se da posibilitatea sui heredes-ilor ca să iasă din indiviziune, adică pentru ca să ceară
împărţirea bunului familial. Aici cuvântul familia cuprinde numai bunurile corporale; creanţele şi datoriile
erau divizate de plin drept potrivit XII T.
Dar starea de indiviziune putea să se nască şi în cazul unui bun dobândit altfel decât prin moştenire,
de ex. mai multe persoane cumpără o casă. În acest caz a fost creată o acţiune specială actio
communi dividundo (acţiune în partaj, împărţire, a unui bun comun). Pentru a se da posibilitatea
coindivizarilor (proprietarilor indivizi, neîmpărţiţi) ca să ceară ieşirea din indiviziune.
Primul caz de indiviziune este cel mai vechi. Indiviziunea avea de scop să permită exploatarea unui
bun care se găseşte în proprietatea mai multor persoane, exploatare care n-ar fi fost posibilă sau ar fi
dat rezultate mult mai proaste dacă s-ar fi ieşit din indiviziune.
Efecte:
Atât actio familiae herciscundae cât şi actio communi dividundo sancţionează următoarele obligaţii:
a).obligaţia de a supune partajului, împărţirii, la cererea oricăruia dintre coindivizari, fiind principiul
după care nimeni nu poate să stea fără voie în indiviziune;
Dreptul de a cere ieşirea din indiviziune nu poate fi îndepărtat pe timp nemărginit nici prin convenţie
nici prin testament, poate totuşi să fie îndepărtat pentru un anumit timp.
C.3.37.5: “În comunitate sau tovărăşie nimeni nu este silit fără voie să-şi ţină [bunurile]; din această
cauză guvernatorul provinciei va avea grijă să se împartă ceea ce ar observa că este comun ţie cu
sora ta”.
D.10.3.14.2: “Dacă se cade de acord, să nu se facă de loc partajul, este clar că nu are vreo putere
un pact de acest fel, dacă însă [se convine a se face partajul] într-un anumit termen, ceea ce profită
chiar valorii lucrului, este valabil [pactul]”.
b).obligaţia de a participa la profitul scos din lucrul comun, ca şi la cheltuielile făcute în interesul
comun;
c).obligaţia de a despăgubi pe coindivizari dacă s-a vătămat lucrul comun.
Ultimele două obligaţii se exprimă prin cuvintele communicatio lucri et damni (participarea la profit şi
pagubă).
Obligaţiile cvasi-contractuale care rezultă din indiviziune (de a participa la pierderi şi la câştigul
provenit din bunul comun, de a despăgubi pe coindivizari dacă s-a vătămat lucrul comun) sunt obligaţii
care se aproprie mult de contractul de societate.
Prin urmare toate cvasi-contractele cercetate se aseamănă cu câte un contract: plata lucrului nedatorat
se aproprie de mutuum, gestiunea de afaceri de mandat iar indiviziunea de societate.

112 DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR


QUASICONTRACTELE. OBLIGAŢIILE DELICTUALE. QUASIDELICTELE

14.4. OBLIGAŢIILE DELICTUALE.


Delictele sunt fapte dăunătoare intereselor clasei dominante şi pedepsite prin dispoziţii juridice ale
statului.
CATEGORII DE DELICTE:
Romaniştii plecând de la distincţia lui Ulpian asupra dreptului public şi privat împart delictele în două
categorii: – delicte publice;
– delicte private.
Delictele publice sunt acelea care lezau (păgubeau) interesele statului, pe când delictele private
lezau numai interesele individului.
Delictele publice se deosebeau de cele private prin felul pedepsei, prin organele care judecă, prin
procedura întrebuinţată pentru obţinerea unei sentinţe.
Prin felul pedepsei:
Delictele publice erau sancţionate cu moartea, exilul, amenda în folosul statului. Astfel era perduellio
(înalta trădare, atentatul contra siguranţei statului), crimă care se pedepseşte cu moartea.
Delictele private erau sancţionate în principiu prin amenzi care aveau caracterul unor despăgubiri,
adică prin sume de bani care erau plătite de delincvent victimei.
Prin organele care judecă:
Delictele publice au fost judecate în decursul istoriei dreptului roman de rege, magistraţi, adunarea
centuriată, tribunalele permanente, împărat, senat, înalţi funcţionari imperiali.
Delictele private erau judecate de aceleaşi persoane care judecau procesele civile.
Prin normele procedurale:
Normele după care erau judecate delictele publice erau acelea ale procedurii penale, pe când
normele după care erau judecate delictele private erau acelea ale procedurii civile.
PRINCIPALELE DELICTE PRIVATE
DELICTE PRIVATE PRINCIPALE VECHI:
1.FURTUL:
DREPTUL VECHI:
În dreptul vechi prin furt se înţelege o sustragere a lucrului altuia. XII T. cunoştea două feluri de
furturi:
– furtum manifestum;
– furtum nec manifestum.
FURTUM MANIFESTUM:
Furtum manifestum este ceea ce astăzi numim flagrantul delict de furt. Cu alte cuvinte furtum
manifestum are loc atunci când hoţul este prins asupra faptului.
În ceea ce priveşte sancţiunea, trebuie să distingem după cum hoţul este un om liber sau un sclav.
Dacă delincventul este un om liber puber, va fi bătut cu nuiele şi addictus (atribuit) de magistrat
victimei, care îl va vinde ca sclav peste graniţă. Victima se putea însă înţelege cu delincventul ca
acesta să-i muncească un anumit număr de zile sau ca să plătească o sumă de bani.
Dacă delincventul era un om liber impuber va fi bătut cu nuiele şi magistratul va decide asupra
reparării pagubei.
Dacă delincventul este sclav, acesta era ucis, anume aruncat de pe stânca tarpeiană.
XII T.8.14: “În ce priveşte ceilalţi hoţi prinşi în flagrant delict decemvirii au poruncit ca liberii să fie
bătuţi şi atribuiţi aceluia faţă de care s-a săvârşit furtul; sclavii să fie pedepsiţi cu bătaia şi aruncaţi de
pe stâncă. Însă pe impuberi au voit potrivit aprecierii pretorului, să fie bătuţi şi să fie plătită paguba”.
Vedem deci o deosebire de pedeapsă între omul liber şi sclav: omul liber putea să plătească, în
ultimă analiză, o sumă de bani, pe când sclavul este totdeauna ucis.
Numai în două cazuri delincventul, om liber, era pedepsit cu moartea:
– furtul săvârşit în timpul nopţii (XII T.8.12: “dacă cineva a săvârşit un furt în timpul nopţii, dacă
[victima] l-a ucis, să fie ucis conform dreptului”);
– furtul săvârşit în timpul zilei dar delincventul este înarmat şi se apără cu arma pentru a nu fi prins;
în această ipoteză se cere ca victima să fi strigat astfel ca să vină lumea ca să constate
împrejurările în care s-a comis furtul (XII T.8.23: “Legea celor XII Table a permis de a ucide un
hoţ care a fost surprins asupra faptului în timpul nopţii cu condiţia ca acela care îl ucide astfel să
facă cunoscut cu mari strigăte; se permite de a ucide un hoţ prins asupra faptului în timpul zilei
atunci când el se apără cu arme, cu condiţia ca de asemenea să se facă cunoscut acesta cu
strigăte”).
FURTUM NEC MANIFESTUM:
Se numeşte furtum nec manifestum (nemanifest), acel furt când hoţul nu a fost prins asupra faptului.
Furtul nemanifest se pedepsea cu o amendă egală cu îndoitul prejudiciului (pagubei) suferită de
victimă.
Vedem deci că există o deosebire importantă în ceea ce priveşte sancţiunea între furtul flagrant şi
neflagrant: furtul flagrant era pedepsit mult mai sever decât furtul neflagrant.
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 113
QUASICONTRACTELE. OBLIGAŢIILE DELICTUALE. QUASIDELICTELE
DREPTUL CLASIC:
În epoca clasică noţiunea de furt devine mai largă. Jurisconsultul Paul defineşte furtul astfel : “Furtul
este atingerea frauduloasă a unui lucru cu scopul de a obţine un profit, sau a lucrului însuţi, sau numai
a folosinţei sau a posesiunii lui”.
Din această definiţie rezultă că furtul nu este numai o sustragere a lucrului altuia ca în dreptul vechi,
ci şi o mânuire, o atingere (contrectatio).
În noţiunea de furt la Roma sunt cuprinse şi alte fapte ca abuzul de încredere, escrocheria. De ex.
depozitarul care vinde lucrul care se găseşte în păstrarea lui comite astăzi un abuz de încredere, pe
când la romani săvârşea un furt.
CATEGORII DE FURTURI:
Tot din această definiţie rezultă trei feluri de furturi, după natura faptului săvârşit:
– furtum rei;
– furtum usus;
– furtum possessionis.
Furtum rei (furtum lucrului): este orice atingere adusă lucrului altuia.
Furtum usus (furtul uzului): este faptul cuiva de a se folosi de lucru deşi nu avea dreptul, cum este
cazul depozitarului care se foloseşte de lucrul dat lui în păstrare.
Furtum possessionis (furtul posesiunii): este faptul cuiva care îşi ia îndărăt lucrul de la o persoană
care-l păstra cu bună credinţă, ex. debitorul care-şi reia lucrul dat unui creditor ca garanţie a datoriei
sale.
După sancţiunea lui furtum continuă, ca şi în dreptul vechi, să fie de două feluri:
– furtum manifestum;
– furtum nec manifestum.
ELEMENTELE DELICTULUI DE FURT:
1.Intenţia de a comite acest delict:
Cu alte cuvinte faptele imputate trebuie să fi fost săvârşite cu rea credinţă. Acest element este
cuprins în definiţie în cuvântul fraudulosa (frauduloasă), căci contrectatio trebuie să fie fraudulosa (cu
rea credinţă). Nu există intenţie frauduloasă când îţi însuşeşti un lucru pe care-l crezi părăsit.
2.Scopul de a obţine un folos:
Nu există furt când iei lucrul altuia pentru a-l distruge. Vei fi sancţionat pentru alt delict dar nu pentru
furt.
3.Lucrul să fie luat fără voia stăpânului:
De aici rezultă că dacă un lucru nu aparţine nimănui nu poate face obiectul unui furt.
SANCŢIUNE:
Pretorul a înlocuit vechea sancţiune a lui furtum manifestum cu o amendă egală cu împătritul
prejudiciului suferit. Totuşi s-a continuat a se permite uciderea hoţului prins asupra faptului în cazul
când s-ar fi apărat cu arma.
Sancţiunea lui furtum nec manifestum nu a fost schimbată.
Prin urmare păgubaşul, respectiv acestor două feluri de furturi, avea o actio furti manifesti şi actio
furti nec manifesti.
În caz de furt păgubaşului i s-a mai acordat cu timpul şi o acţiune personală numită condictio furtiva,
acţiune cu caractere anormale, deoarece păgubaşul, deşi proprietar, cere prin această acţiune să i se
restituie proprietatea lucrului sau în caz contrar o sumă de bani drept despăgubire. După principiile
generale condictio nu ar trebui să existe.
În fine în calitate de proprietar al lucrului furat putea să intenteze acţiunea în revendicare.
2.INIURIA:
EPOCA VECHE:
Cuvântul iniuria are un sens general şi un sens special. În sens general iniuria înseamnă, în
această epocă, vătămarea corporală. În sens special iniuria înseamnă delictul de lovire simplă.
XII T. cunoaşte următoarele cazuri de iniuria:
– membrum ruptum;
– os fractum;
– iniuria.
Membrum ruptum şi os fractum se încadrează în noţiunea generală a termenului iniuria iar iniuria
corespunde sensului special al termenului.
MEMBRUM RUPTUM (parte a corpului vătămată):
XII T.8.2. are următorul text: „dacă cineva vatămă altuia o parte a corpului, nici nu se înţelege cu
acela, să fie pedeapsa talionului”.
Unii autori traduc membrum ruptum prin membru rupt, traducere greşită deoarece cei vechi
înţelegeau prin membrum nu numai braţele şi picioarele, ci şi inima, limba etc. De asemenea prin
rumpere nu trebuie să înţelegem numai a smulge sau a amputa, cum se spune uneori, ci a vătăma.
Deci cazul nostru cuprinde nu numai infracţiunile care implică o amputare sau o smulgere ca tăierea
urechii, smulgerea unui ochi din orbită, ci şi alte infracţiuni grave ca: bătaia grava cu un băţ;
înjunghierea; biciuirea.

114 DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR


QUASICONTRACTELE. OBLIGAŢIILE DELICTUALE. QUASIDELICTELE
Prin urmare pentru acest caz XII T. prevedea să se aplice talionul dacă părţile nu ar fi căzut la
învoială. Avem deci o urmă din organizarea gentilică: legea talionului cu corectivul său, sistemul
compoziţiei voluntare.
OS FRACTUM:
XII T. prevedea că se va plăti o amendă de 300 de aşi, dacă cineva frânge unui om liber un os cu
mâna sau cu bastonul. Dacă victima este un sclav, amenda va fi de 150 de aşi.
Rănirea unui sclav nu numai că era pedepsită mai uşor decât aceea a unui om liber, dar suma de
bani nu era încasată de sclav ci de stăpânul lui. Rănirea omului liber era considerată ca vătămarea
unei persoane, pe când rănirea unui sclav era considerată ca vătămarea unui bun.
În cazul precedent (membrum ruptum) legea nu fixase o amandă, ci a lăsat la înţelegerea părţilor
fixarea despăgubirii, iar dacă nu se înţelegeau să se aplice talionul. În cazul acesta (os fractum) chiar
legea a fixat cuantumul amenzii.
Raţiunea acestei distincţii rezidă în faptul că în caz de membrum ruptum, dat fiind că rănile sunt
foarte variate legea ar fi trebuit să distingă cu minuţiozitate o enormă varietate de leziuni (vătămări)
fixând pentru fiecare o amendă anumită.
În cazul lui os fractum legea a fixat o anumită amendă nu pentru că această infracţiune ar fi fost mai
uşoară, ci pentru că leziunea era uşor de constatat şi nu prezenta nuanţa variate.
INIURIA (în sens special):
XII T. prevedea o amendă de 25 de aşi pentru cazul de iniuria, fără să facă distincţie, ca în cazul
precedent, dacă delincventul era bogat sau sărac, pedeapsa era aceeaşi.
După cum membrum ruptum nu se traduce prin membru rupt de asemenea prin iniuria nu se
înţelege insultă, ci o violenţă uşoară, faptul de ex. de a da cuiva o palmă. Iniuria din XII T. (în sens
restrâns) corespunde delictului de lovire simplă din vremea noastră (XII T.8.4: “dacă cineva a făcut
altuia o violenţă uşoară să fie o pedeapsă de 25 de aşi”).
Autorii mai vechi credeau însă că XII T. pedepsea cu moartea insultele verbale sau scrise deoarece
acesta este sensul pe care Cicero îl dă expresiilor occentare (a insulta) şi carmen condere (a face
scrieri defăimătoare), expresii aflate în textul celor XII T. Astăzi se admite că Cicero s-a înşelat iar prin
occentare se înţelege a vrăji iar prin carmen condere a compune formule magice, acesta fiind sensul
cuvintelor arătate în operele lui Plaut, adică în vechea limbă latină. Deci se dă pedeapsa cu moartea
celor ce făceau farmece pentru a pune în primejdie viaţa sau bunurile altuia.
3.DAMNUM INIURIA DATUM (paguba cauzată pe nedrept):
Legea Aquilia, un plebiscit din sec. V sau VI R.F., a edictat anumite sancţiuni pentru cazurile când
se aducea pagubă altuia.
Legea nu sancţionează în mod general orice pagubă adusă altuia, ci prevedea trei ipoteze în trei
capitole separate:
Cap. I are de obiect uciderea unui sclav sau a unui patruped (animal cu patru picioare) care trăieşte
în turmă, precum boii, oile, caprele.
Cap. II se referă la un adstipulator (creditor accesor) care a făcut o acceptilatio (iertare de datorie) în
frauda creditorului principal.
Cap. III are de obiect rănirea unui sclav sau a unui animal care trăieşte în turmă, şi distrugerea sau
vătămarea oricărui obiect corporal.
Pentru ca delictul prevăzut în cap. I şi III să fi avut loc era necesară îndeplinirea următoarelor
condiţii:
1.Paguba să fi fost făcută contra dreptului (iniuria). Dacă cineva omoară pe sclavul altuia fiind în
legitimă apărare, această condiţie va lipsi.
2.Paguba trebuie să fie făcută corpore, adică printr-un act material şi direct al delincventului asupra
obiectului. De ex. un animal paşte pe marginea unei prăpăstii. Un trecător îl sperie şi animalul sare în
prăpastie. În acest caz paguba nu este corpore. Ar fi corpore dacă trecătorul ar fi împins pe animal în
prăpastie. Tot la fel dacă i-ar fi pus la îndemână sclavului o băutură otrăvită fără să-l silească s-o bea.
3.Paguba trebuie să fie făcută corpori, adică delincventul să fi produs o leziune, o vătămare a
lucrului. De ex. un sclav a fost legat de stăpânul lui de un arbore. Un trecător îi taie legătura sclavul
fuge şi deci stăpânul lui e păgubit. Totuşi nu este aplicabilă legea Aquilia deoarece sclavul nu a suferit
nici o vătămare corporală.
4.Numai proprietarul lucrului este protejat prin acţiunea legii Aquilia.
Pretorul, în dreptul clasic, a mărit mult sfera de aplicare a legii Aquilia întrucât a admis existenţa
acestui delict chiar când nu sunt întrunite condiţiile originare, adică când paguba nu a fost făcută
corpore sau corpori. De asemenea a extins acţiunea legii Aquilia la posesori şi detentori.

DELICTE PRIVATE PRINCIPALE NOI:


Am cercetat delictele vechiului drept care s-au menţinut în epoca clasică cu modificările aduse de
pretor. Dar pretorul nu s-a mărginit să modifice regulile delictelor vechi. El a creat şi delicte noi, adică a
sancţionat şi alte cazuri şi alte fapte care până atunci nu au fost pedepsite în mod special sau deloc.
Astfel sunt: rapina; metus; dolus malus.

DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 115


QUASICONTRACTELE. OBLIGAŢIILE DELICTUALE. QUASIDELICTELE
1.RAPINA (furt cu violenţă):
Pe la sfârşitul sec. VII R.F. pretorul a sancţionat furtul cu violenţă (tâlhăria) fie de către bande
înarmate, fie mai târziu de o singură persoană.
Apariţia acestui delict se explică prin faptul că în ultimul secol al republicii au avut loc câteva
războaie civile şi revolte. Din cauza acestor tulburări cazurile de banditism deveniseră destul de
frecvente. Pentru a fi pedepsite pagubele şi furturile săvârşite ci violenţă, legislaţia pe atunci în vigoare
nu era suficientă. Legea Aquilia nu pedepsea destul de grav cazul pagubelor făcute de bande, nu de
indivizi izolaţi iar aplicarea pedepsei lui fur manifestus (hoţul prins în flagrant delict) necesita ca victima
să pună mâna pe delincvent, ceea ce nu era posibil în cazul furtului săvârşit în bandă.
Sancţiunea acestui delict era o sumă de bani egală cu împătritul prejudiciului suferit.

2.VIOLENŢA (metus=teama):
Violenţa (metus=teama) constituie nu numai un delict, dar şi un viciu de consimţământ, după cum
am văzut deja.
Amintesc că metus este teama pe care cineva o inspiră cuiva pentru a-l determina a face un act. De
ex. îţi promit o sumă de bani prin stipulaţie că mă ameninţi cu moartea. Multă vreme acest delict nu a
fost sancţionat pentru că actele fiind încheiate în prezenţa martorilor sau a magistratului violenţa era
greu de realizat.
La finele republicii, dat fiind tulburările prin care trecea statul, precum şi apariţia contractelor
neformale, astfel de cazuri au devenit frecvente. În special mulţi fuseseră constrânşi să cedeze
bunurile lor în vremea dictaturii lui Sulla, fiind ameninţaţi că în cazul contrar vor fi denunţaţi dictatorului.
Iată motivele care au dus la crearea acestui delict, sancţionat puţin în urma morţi lui Sulla, în special
printr-o acţiune metus (acţiune de teamă) prin care victima cere împătritul prejudiciului (pagubei)
suferit. Această acţiune prezintă un interes deosebit deoarece datorită ei se putea obţine, în mod
indirect, anularea chiar a actului încheiat cu violenţă.
Într-adevăr actio metus era arbitrală, ceea ce însemna că judecătorul nu condamna la împătrit decât
dacă pârâtul nu îndeplinise prestaţia la care o arbitrase el (judecătorul) în prealabil.
În practică pârâtul prefera unei condamnări la împătrit să retransfere proprietatea lucrului înstrăinat
de teamă sau să remită o datorie, adică să desfiinţeze datoria luată de teamă de reclamant.
Un alt caracter al actio metus era de a fi in rem scripta (redactată relativ la un lucru). Aceasta
însemnă că putea fi intentată nu numai contra delincventului, dar contra oricărei persoane care ar fi voit
să se folosească de actul încheiat prin violenţă. Formula acestei acţiuni nu cuprindea numele pârâtului.
3.DOLUS MALUS:
Dolus malus este definit astfel de Sevius la Ulpian: “Sevius defineşte dolul rău o manoperă
întrebuinţată pentru a înşela pe cineva când pare a se face un lucru şi în realitate se face altul. Însă
Labeo crede că poţi înşela pe un altul fără disimulare; după cum se poate fără rea credinţă să faci un
lucru şi altul să pari a face ; cum se întâmplă cu aceia care, prin disimulare de acest fel, păstrează şi
ocrotesc bunurile lor sau pe acelea ale altuia. Iată pentru ce el defineşte dolul [în sensul că] este orice
fel de şiretenie, de înşelăciune, de manoperă întrebuinţată pentru a înşela, a păcăli, a escroca pe altul.
Definiţia lui Labeo este justă”.
Dolul nu a fost sancţionat decât pe la sfârşitul republicii. În epoca veche avem totuşi un caz de dol
pedepsit de lege, cazul legii Plaetoria cu privire la înşelarea minorului de 25 de ani. Dar acesta este un
caz excepţional.
În dreptul vechi, în principiu, nu era pedepsit cel care prin înşelăciune (prin manopere frauduloase)
determina pe altul a face un contract deoarece actele fiind rare şi încheindu-se cu o rudă sau cu un
cunoscut, astfel de cazuri erau rare dacă nu excluse în practică. Pe de altă parte actele erau publice
adică făcute în prezenţa martorilor sau a magistratului. Odată cu dezvoltarea comerţului actele au
devenit mai dese, ele nu se mai fac cu o rudă sau cu un prieten, ci adeseori cu persoane cu totul
străine.
Este adevărat că în contractele de bună credinţă, acest pericol nu există deoarece judecătorul
trebuie să aprecieze obligaţia părţilor potrivit cu buna lor credinţă.
Pericolul de a fi înşelat exista însă cu privire la actele juridice, altele decât contractele, şi cu privire la
contractele de drept strict.
Cicero ne relatează întâmplarea unui cavaler roman care se dusese la Siracusa, oraş din Sicilia, ca
să-şi petreacă vacanţele. În Siracusa cavalerul roman spusese la toată lumea că vrea să-şi cumpere o
vilă cu grădină în care să vină să se odihnească şi să-şi invite prietenii. Un bancher i-a spus că vila sa
aşezată la ţărmul mării nu este de vânzare dar că-l invită a doua zi să petreacă acolo. A doua zi, pe
când cavalerul se găsea la bancher, partea din mare pe ţărmul căreia se găsea vila era acoperită de
bărci. Pescarii aruncau peştele la picioarele bancherului. Cavalerul stăruie pe lângă bancher să-i vândă
lui vila şi o obţine pe un preţ ridicat. A treia zi cavalerul îşi invită prietenii la vilă. De data aceasta nu se
mai vede nici un pescar. Mirat cavalerul întreabă dacă nu cumva e o serbare a pescarilor de nu se
vede nici un pescar. I se răspunde că în locul acela nu se găseşte nici urmă de peşte. Cicero spune că
contractul a rămas bun şi cavalerul nu a avut ce face deoarece prietenul său (al lui Cicero) Aquilius
Gallus nu sancţionase încă dolul (Cicero: “căci Aquilius, colegul şi prietenul său, nu propusese încă
formule relative la dol”), nu crease încă acţiunea de dol, principala sancţiune a dolului.

116 DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR


QUASICONTRACTELE. OBLIGAŢIILE DELICTUALE. QUASIDELICTELE
Acţiunea de dolo malo (de dol rău) are următoarele caractere:
a).este subsidiară, adică este acordată numai în lipsa altei căi prin care victima putea să se apere;
b).este acordată cognita causa, după cercetarea faptelor de către magistrat;
c).este la simplu, ceea ce înseamnă că are ca obiect numai prejudiciul (paguba) suferită;
d).este anuală, ceea ce înseamnă că se poate intenta numai timp de un an;
e).este infamantă şi din cauza acestei grave sancţiuni este subsidiară şi admisă numai cognita
causa;
f).este arbitrară şi ca atare pârâtul poate evita condamnarea executând invitaţia judecătorului;
g).este redactată in personam ceea ce înseamnă că nu poate fi intentată decât contra autorului
dolului nu şi contra acelora are au profitat de pe urma dolului. Prin urmare poate fi intentată contra
părţii contractante numai dacă ea este autoarea manoperelor frauduloase nu dacă aceste manopere
au fost săvârşite de altă persoană şi partea a profitat numai, întrucât prin acele manopere s-a ajuns la
încheierea contractului.
Pe la sfârşitul epocii clasice, acţiunea de dol pierde într-o anumită măsură caracterele sale de
acţiune penală.
4.FRAUS CREDITORUM:
Fraus creditorum este paguba făcută de debitorul care pentru a-şi crea sau mări insolvabilitatea a
înstrăinat bunurile sale astfel ca creditorii să nu mai poată avea posibilitatea de a-şi realiza creanţele.
Iată pentru ce a intervenit pretorul care a sancţionat aceste delicte printr-o restitutio in integrum ob
fraudem creditorum (repunere în situaţia anterioară din cauza pagubei creditorilor) şi printr-un interdict
fraudator.
Restitutio in integrum (sau in integrum restitutio) avea drept efect ca emptor banorum (cumpărătorul
bunurilor) să poată exercita acţiunile debitorului ca şi când actul intervenit între terţi şi debitor n-ar fi
existat.
Interdictul fraudator creat posterior lui restitutio in integrum era destinat să se aplice acolo unde
restitutio nu era aplicabilă. Într-adevăr restitutio necesita un act juridic încheiat între debitor şi părţi,
neputându-se aplica deci când debitorul şi-a micşorat patrimoniul printr-un fapt sau o abţinere.
ACŢIUNEA PAULIANĂ:
Pretorul sancţionează delictul şi printr-o acţiune in factum care a fost mai târziu denumită pauliană.
Termenul de acţiune pauliană dat acestei acţiuni a fost conservat şi în dreptul modern. Subliniem însă
că această denumire nu e romană ci a fost dată de un autor grec care a trăit după Iustinian şi care a
introdus această denumire în locul termenului de acţiune in factum într-un text care aparţine lui Paul
(singurul text unde se găseşte denumirea de acţiune pauliană, D.22.1.38.4: “şi cu privire la acţiunea
Fabiană şi pauliană, prin care sunt revocate ceea ce s-a înstrăinat în paguba creditorilor, şi fructele
sunt restituite…”).
Acţiunea pauliană are scopul ca să dea posibilitatea creditorilor de a revoca actele încheiate de
debitor în paguba drepturilor lor. Această acţiune nu era intentată de fiecare creditor în parte, ci de
curator bonorum. Curator bonorum este acea persoană însărcinată de creditori de a vinde bunurile
debitorului potrivit regulilor lui distractio bonorum.
Condiţiile de exerciţiu ale acţiunii pauliene:
1.Trebuie ca debitorul să fi suferit o sărăcire. Această sărăcire se poate să fi fost produsă fie printr-
un act de înstrăinare (vânzare, donaţie), fie printr-o abţinere de ex. debitorul neintentând o acţiune în
termenul stabilit, acţiunea s-a prescris.
2.Debitoul trebuie să fi fost conscius fraudis (conştient de pagubă), adică să fi creat sau mărit
insolvabilitatea sa în mod voluntar (cu voinţă).
3.Terţul cu care debitorul a încheiat actul păgubitor creditorilor trebuie să fie conscius fraudis, adică
să ştie că debitorul este insolvabil şi că deci actul păgubeşte pe creditori. Această condiţie nu se cere
din partea oricărui terţ achizitor. Se face distincţie între actele cu titlu oneros şi cele cu titlu gratuit.
Numai când suntem în prezenţa unui act cu titlu oneros (când primim ceva în schimb) se cere ca terţul
să fi fost conscius fraudis. Când e vorba de un act cu titlu gratuit nu are importanţă faptul că terţul
achizitor este de bună credinţă sau de rea credinţă. Actul va fi în orice caz revocat.
4.Ultima condiţie constă în faptul următor: se cere ca actul să fi cauzat o pagubă creditorilor. Pentru
realizarea acestei condiţii este suficient ca să se dovedească că debitorul nu-şi poate plăti creditorii.
14.5. QUASIDELICTELE.
Obligaţiile cvasi-delictuale sunt acelea care se nasc din fapte nepermise care fapte totuşi nu sunt
delicte.
1.LUAREA DE MITĂ:
Fapta judecătorului care şi-a călcat obligaţiile funcţiei sale, de ex. a pronunţat o sentinţă greşită sau
nu s-a prezentat la termenul hotărât pentru a judeca. Nu are importanţă reaua sau buna credinţă de ex.
a dat o sentinţă greşită pentru că a fost mituit sau din neglijenţă.
Judecătorul în toate cazurile va fi condamnat la o sumă de bani egală cu paguba suferită pentru că
prin fapta sa procesul reclamantului a devenit al său (litem suam facit = a făcut procesul al său).

DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 117


QUASICONTRACTELE. OBLIGAŢIILE DELICTUALE. QUASIDELICTELE
Judecătorul care a luat mită era pedepsit cu moartea de XII T.
Pretorul fără a face distincţie între reaua sau buna credinţă a judecătorului a schimbat în practică
pedeapsa legii decemvirale înlocuind-o cu o amendă în profitul reclamantului, adică cu o sumă de bani
egală cu prejudiciul (paguba) cauzată prin pierderea procesului.
Este bine de observat că un fapt grav ca luarea de mită, pedepsit cu moartea în vechiul drept, în
epoca clasică nu e considerat nici măcar ca delict ci ca cvasi-delict, ceea ce dădea naştere unei acţiuni
în repararea prejudiciului.
Explicaţia rezidă în faptul că pe de o parte corupţia fiind în floare Roma în păturile superioare ale
clasei dominante, pe de altă parte judecătorii făcând parte din clasa dominantă, aceştia au căutat să se
pună la adăpost de consecinţele luării de mită în vederea pronunţării unei sentinţe.

2.VĂRSAREA SAU ARUNCAREA UNUI LUCRU:


Când s-a vărsat sau s-a aruncat din apartamentul cuiva un lucru care a cauzat pagubă altuia, rănind
sau ucigând animalul sau sclavul altuia, distrugând sau vătămând lucrul altuia. În acest caz proprietarul
lucrului vătămat are o acţiune pentru a cere îndoitul pagubei cauzate, acţiune in duplum (acţiune la
dublu). Dacă a fost rănit sau ucis un om liber, sancţiunea este mai severă.
Vedem deci că şi aici poziţia sclavului e diferită de aceea a omului liber. Rănirea sau uciderea
sclavului se pedepseşte mai uşor decât aceea a omului liber iar suma de bani nu o încasează sclavul,
în caz de rănire, ci proprietarul sclavului. Sclavul este deci tratat ca orice alt obiect.
Acţiunile care sancţionează aceste fapte sunt diferite aspecte ale acţiunii de effusis et deiectis
(relativă la lucrurile vărsate şi aruncate). Acţiunea se dă contra persoanei care locuieşte apartamentul
din care s-a vărsat sau aruncat un lucru fără să se cerceteze dacă ea este cea care a cauzat paguba.
Prin urmare este răspunzător cel care locuieşte apartamentul independent dacă el sau altă persoană
este vinovat.
În Roma imperială şi de la sfârşitul republicii, din cauza crizei de locuinţe, locuinţele erau foarte
scumpe şi indivizii se îngrămădeau într-un spaţiu restrâns. Din aceste locuinţe, mai ales de la etaje, se
aruncau în stradă murdării care cădeau în capul pietonilor.
3.ATÂRNAREA OBIECTELOR:
Când în exteriorul apartamentului cuiva sunt atârnate obiecte care ar putea cădea pe stradă astfel
ca să cauzeze un prejudiciu să dă primului venit o acţiune contra aceluia care locuieşte apartamentul
indiferent dacă el sau altă persoană este vinovată. Acţiunea se numeşte actio de positis et suspensis
(relativă la lucrurile puse şi suspendate) şi are ca obiect plata unei amenzi.
4.FURTUM SAU DAMNUM INIURIA DATUM:
Când s-a comis un furtum sau un damnum iniuria datum de o persoană aflată în serviciul
corăbierilor, a hangiilor şi a proprietarilor de grajduri se dă o acţiune acestora din urmă pentru a obţine
o sumă de bani.
14.6. REZUMAT.
Quasi-contractul poate fi definit ca un fapt voluntar şi licit (permis) căruia i se recunoaşte calitatea de
a produce anumite efecte juridice. În dreptul lui Iustinian sunt identificate 5 astfel de quasicontracte,
anume gestiunea (administrarea) tutorelui pentru pupil, acceptarea unei succesiuni, plata lucrului
nedatorat (condictio indebiti), gestiunea de afaceri (negotiorum gestio) şi indiviziunea.
Delictele sunt fapte dăunătoare intereselor clasei dominante şi pedepsite prin dispoziţii juridice ale
statului. Acestea erau împărţite în două categorii – delicte publice (acelea care lezau interesele statului)
şi delictele private (lezau numai interesele individului).
Principalele delicte private vechi erau furtul (cu formele sale, furtum manifestum şi furtum nec
manifestum), iniuria (cu formele sale, os fractum şi membrum ruptum) şi damnum iniuria datum
(paguba cauzată pe nedrept).
Delictele private noi erau rapina (furtul cu violenţă), violenţa (metus însemnând teamă), dolus malus
şi fraus creditorum.
Obligaţiile cvasi-delictuale sunt acelea care se nasc din fapte nepermise care fapte totuşi nu sunt
delicte.
Acestea erau luarea de mită, vărsarea sau aruncarea unui lucru, atârnarea unui lucru şi furtum sau
damnum iniuria datum comise de o persoană aflată în serviciul corăbierilor, a hangiilor şi a
proprietarilor de grajduri.
14.7. TEST DE EVALUARE.
1. care sunt efectele gestiunii de afaceri?
2. care sunt faptele incriminate de legea Aquilia?
3. care sunt caracterele acţiunii de dolo malo (de dol rău)?

118 DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR


– BIBLIOGRAFIE –
 Aulus Gellius, Nopţile atice (traducere: D. Popescu, introducere şi note: I. Fischer),
Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1965.
 I. Calenderu, Studiu asupra legei celor XII Tabule (extras din Analele Academiei
Române, seria II, t. X), Tipografia Academiei Române, 1888.
 I. C. Cătuneanu, Curs elementar de drept roman, Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 1927.
***
 Corpus Juris Civilis (ed. A. Kriegel, M. Kriegel), Lipsiae, pars prior (impressio
septima, 1856), pars altera (impressio nona, 1861), pars tertia (impressio nona,
1861).
 G. A. Cuza, Organizaţia judiciară extraordinară în imperiul roman (noile teorii în
materie), Tiparul „Albina Românească” S.A., Iaşi, 1936.
 G. Danielopolu, Explicaţiunea Instituţiunilor lui Iustinian, vol. I, a doua ediţiune,
Tipografia Statului, Bucuresci, 1911.
 G. Dimitrescu, G. Dumitriu, G. G. Constandaky, V. Al. Georgescu, Texte de drept
roman, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1943.
 Gaius, Instituţiunile [dreptului privat roman] (traducere, studiu introductiv, note şi
adnotări de Aurel N. Popescu), Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1982.
 G. F. Girard, Manuel élémentaire de droit romain, deuxième édition, Arthur Rousseau
Éditeur, Paris, 1898.
 G. F. Girard, Textes de droit romain, cinquième édition, Arthur Rousseau Éditeur,
Paris, 1923.
 E. Gómez Royo (coordonator), Manual de Casos Prácticos de Derecho Romano,
Editorial: Tirant lo Blanch, Valencia, 2010.
 C. Hamangiu, M. G. Nicolau, Dreptul roman, vol. I, Editura Librăriei Socec & Co.,
Bucureşti, 1930.
 V. Hanga, Principiile dreptului privat roman, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989.
 V. Hanga, Vladimir; M. D. Bocşan, Curs de drept privat roman, ediţia a II-a, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2006.
***
 Instituţiile lui Iustinian (text latin şi traducere în limba română, cu note şi studiu
introductiv de Vladimir Hanga), Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000.
 M. V. Jakotă, Drept roman, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1992.
 S. G. Longinescu, Elemente de drept roman, vol. I-II, Tipografia Soc. Anonime
„Curierul Judiciar”, Bucureşti, 1926-1929.
 P. Malaurie, Antologia gândirii juridice (traducere de Doina Jela-Despois), Editura
Humanitas, Bucureşti, 1997.
 E. Molcuţ, Drept privat roman, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007.
 E. Molcuţ, D: Oancea, Drept roman, Casa de editură şi presă „Şansa”, Bucureşti,
1995.
 C. Murzea, Drept roman, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2003.
 C. Murzea, S.-D. Şchiopu, A. Bianov, Crestomaţie de texte juridice latine, Editura
Romprint, Braşov, 2006.
 I. S. Pereterskii, Digestele lui Iustinian (traducere de Y. Eminescu), Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1958.
 T. Sâmbrian, Principii, instituţii şi texte celebre în dreptul roman, Casa de editură şi
presă „Şansa”, Bucureşti, 1994.
 C. Stoicescu, Curs elementar de drept roman (retipărire după „Ediţiunea a III-a
revăzută şi adăogită”, Bucureşti, 1931), Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009.
 C. S. Tomulescu, Manual de drept privat roman, Tipografia şi Litografia Ministerului
Învăţămîntului, Bucureşti, 1956.
 Vinitor: Droit Romain, logiciel multimédia d'apprentissage et d'auto-évaluation,
seconde édition, Liège, 2000.
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAŢIILOR 119