Cuviosul Teolipt al Filadelfiei (1250-1324/5)

Filocalia VII, p. 33

Sfantul Ioan Teologul a consemnat astfel cuvintele lui Hristos catre

Biserica din Filadelfia: "Stiu faptele tale; iata, am lasat inaintea ta o usa
deschisa, pe care nimeni nu poate sa o inchida, fiindca, desi ai putere
mica, tu ai pazit cuvantul Meu si nu ai tagaduit numele Meu. Pentru ca ai
pazit cuvantul rabdarii Mele, si Eu te voi pazi pe tine de ceasul ispitei ce va
sa vina peste toata lumea, ca sa incerce pe cei ce locuiesc pe pamant."
(Apoc. 3:8;10) Mai mult Hristos a promis crestinilor credinciosi din Filadelfia
ca "pe cel ce biruieste il voi face stalp in templul Dumnezeului Meu" (Apoc.
3:12).
În anul 1772 apărea la Veneția Filocalia sau cultivare frumoasă a celor ce se
deprind cu sfințenie în trezvie (Philokalia ton hieron neptikon). Editori: Macarie al
Corintului (1731-1805) și Nicodim Aghioritul (1749-1809).

Teolipt al Filadelfiei (cel Mare) a trăit în timpul împăratului Andronic al II-lea,

fiind una dintre cele mai influente personalități în Bizanț la sfârșitul secolului al
XIII-lea și începutul secolului al XIV-lea.

S-a născut în anul 1250, în Niceea, unde s-a căsătorit și a fost hirotonit întru
diacon. Mihail al VIII-lea la 1274 semnează unirea cu Apusul.
Teolipt organizează rezistența împotriva unirii cu Roma. Printre monahi din
Sfântul Munte exilați împreună cu Nichifor din Singurătate se afla și Teolipt. Cu
această ocazie va învăța de la acesta rugăciunea isihastă (Despre trezvie și paza
minții).

Devine dascălul lui Grigorie Palama, cel care în Cuvantul II, la triada a II-a, afirmă
despre Teolipt că acesta „s-a supus unuia dintre acei atleți, care erau și asceți, și
anume celui care era primul între ei” și „a învățat de la el viața după Dumnezeu,
adică practica și contemplația și înfrânarea minții”. Tot Palama afirmă că „Teolipt
ne-a predat nouă acestea prin gură proprie, fiind unul dintre bărbații plini de Duhul
Sfânt”. Filotei afirmă, de asemenea, despre Teolipt că l-a introdus pe Palama în
sfânta trezvie și în rugăciunea minții.
A se vedea semănarea cu metoda lui Nichifor intitulată Despre trezvie și drepre
paza minții, care tratează în fapt despre trezvie și rugăciune.

Teolipt va fi eliberat de împărat, dar întrucât a continuat să atace unirea va fi din

nou închis. După ce Papa Martin IV va denunța unirea de la Lyon, în anul 1281,
Teolipt va fi eliberat definitiv, iar în jurul anului 1284 va fi ales Mitropolit al
Filadelfiei.
În anul 1285 Mitropolitul Teolipt va semna Tomosul prin care se va condamna din
nou purcederea Sfântului Duh și de la Fiul, dar admitea „strălucirea” Lui eternă
prin Fiul. Un anume călugăr Marcu va denunța termenul de „strălucire de la Fiul”
ca fiind identic cu „purcederea și de la Fiul”.
Această interpretare putea avea un efect bun și altul rău; reducerea purcederii
Duhului din Fiul la strălucire, sau a strălucrii la purcedere. Până la urmă tomosul a
fost aprobat.

Teolipt s-a implicat și în disputa arsenită. Patriarhul Arsenie fusese depus din
scaun și exilat de către Mihail al VIII-lea. Disputa se va închieia odată cu aducerea
osemintelor lui Arsenie la Constantinopol.
Teolipt va avea, în această dispută, o atitudine moderată, în conformitate cu
deosebitul lui simț pentru sacramentalitatea Bisericii și responsabilitatea
creștinilor pentru unitatea Bisericii. Aceata este o notă aparte a personalității lui
Teolipt.
Mai toți îndrumătorii duhovnicești de până la el erau preocupați exclusiv de
desăvârșirea naturii lăuntrice a monahului. Mitropolitul Filadelfiei era convins că
Fiul lui Dumnezeu, Hristos, s-a făcut om pentru noi și a dus o viață fără de păcat.
Noi suntem răscumpărați prin Botez și prin sângele lui Hristos. Episcopul este
mijlocitor între Dumnezeu și oameni; A nu lua parte la Sfânta Împărtășanie, sau a
te ține departe de ea, însemna a declara că Hristos n-a fost decât om;

J. Meyendorff afirma că prin opera sa Teolipt a evendențiat structura

sacramentală a Bisericii; el are meritul de a fi integrat tradiția spirituală a
oamenilor duhovnicești ai Răsăritului creștin într-o structură ecleziologică și
hristocentrică; el este precursorul renașterii teologice și sacramentale aduse de G.
Palama și N. Cabasila (A Study of Gregory Palamas –apud Filocalia VII, p. 36).
Părintele D. Stăniloae e de acord cu această caracteristică a operei lui Teolipt, însă
consideră că, în general, viața oamenilor duhovnicești ai Răsăritului creștin
era strâns legată de Sfintele taine și de Hristos (Filocalia VII, p. 39). Stăniloae
aduce ca argumente teologia lui Petru Damaschin, care afirmă că fără Tainele
săvârșite de preoție nu se poate intra în împărăția lui Dumnezeu; el arată că
rugăciunile oamnenilor duhovnicești căutători ai liniștii (isihia) sunt în fapt
rugăciuni și cântări ale cultului public al Bisericii. Un alt argument este că
spiritualitatea Sf. Maxim Mărturisitorul trebuie încadrată în larga viziune a
recapitulării progresive a tuturor în Hristos, ca o uriașă Liturghie cosmică.

Cea mai importantă calitate a sf. Teolipt al Filadelfiei a fost aceea de îndrumător
duhovnicesc al cercurilor societății înalte din Constantinopol. El a condus și două
mănăstiri din Constantinopol una de monahi și alta de monahii, cu numele de
Philantropos Soter. Mănăstirile au fost reclădite de prințesa Irina Chumnos, care
rămăsese văduvă la 16 ani și care se va călugări.

Opera:

Scrisoarea adresată de Teolipt tinerei prințese de curând călugărite, care este în fapt
o expunere pe scurt a regulilor vieții ascetice. În Patrologia Greacă scrisoarea se
intitulează: „Regulă pe scurt acomodată vieții ascetice”; În „Filocalie” scrisoarea
se intitulează: Cuvânt despre lucrarea cea ascunsă întru Hristos”

Prin scrisorile adresate celor două mănăstiri Teolipt devine cel mai celebru
sfătuitor duhovnicesc din secolul al XIV-lea.
1. Despre veghere și rugăciune (peri nepseos kai proseuhes); despre liniștire și
rugăciune; sunt mai mult explicări ale rugăciunii, decât metode de
rugăciune.
2. Învățătura despre îndatoririle vieții de obște (arată superioritatea vieții de
obște față de viața monahală de unul singur).
 I. Despre veghere și rugăciune: Filocalia VII, 43-66

1. Viețuirea călugărească înseamnă: 1.„înstrăinarea de cele trupești”; 2.

lepădarea de lume; 3. alipirea de Hristos (Filocalia VII, p. 43). În viziunea
lui Teolipt, lumea nu este realitatea celor din afară, de alipire pătimașă de
lucruri supuse simțurilor, ci o stare lăuntrică (Stăniloae). Pentru monahul
desăvârșit lepădarea de lume presupune nealipirea de aceasta, ca fiind
singura și ultima realitate.

2. Prin Botez –se redobândește strălucirea spirituală ca strălucrie a harului

dumnezeiesc. Pentru redobândirea strălucirii prin harul lui Dumnezeu e
nevoie din partea omului de manifestarea credinței în Hristos Domnul,
precum și de pocăință:

„Atunci (la botez) te-ai alipit de Hristos prin credință, acum te-ai alipit lui
Hristos prin pocăință” (Filocalia VII, p. 45). Monahismul este o punere în
lucrarea a harului botezului, asumarea unei împreună-lucrări cu harul
botezului. Aceasta deschide calea nu numai spre viețuirea cu Hristos, ci și
spre viețuirea anticipată cu Hristos în viața viitoare, prin depășirea viețuirii
în lumea aceasta.

Sf. Maxim spusese că dulcețile trupului produc întristările sufletului, iar

întristările trupului produc bucuriile sufletului; sau că plăcerea trupului e
urmată de durere.
Teolipt recomandă și el evitarea plăcerilor trupești ca leac împotriva întristărilor
inimii.

3. Călugărul trebuie să se însingureze nu numai cu trupul, ci și cu sufletul față

de cele din afară. Făcând pe om să se împrăștie în afară, dușmanul pune
stăpânire pe interiorul lui. Prin veghere/trezvie călugărul trebuie să fie mereu
atent la cele ce se întâmplă înlăuntrul său. Ferirea de împrăștierile cele din
afară și de gândurile păcătoase dinlăuntru nu înseamnă o golire a sufletului,
ci o ridicare a minții la realitățile divine. Teolipt rezumă aici cele despre
nevoia închiderii simțurilor îndreptate spre cele dinafară, pentru a descătușa
aripile sufletului spre înalțarea spre cele dumnezeiești:
 „Iar când vei face să înceteze împrăștierile din afară și vei părăsi gândurile
dinlăuntru, mintea ți se va ridica la lucrurile și cuvintele Duhului. Apusul
soarelui aduce noaptea; retragerea lui Hristos din suflet aduce întunericul
patimilor și fiarele cele nevăzute îl sfâșie. Cînd răsare soarele și fiarele se
strâng în ascunzișurile lor; răsare Hristos pe cerul cugetului care se roagă
și toată alipirea lumească se depărtează și dragostea de trup dispare, iar
mintea pornește la lucrul ei, adică la meditarea celor dumnezeiești”
(Filocalia VII, p. 48).

4. Pentru realizarea acestei lucrări Teolipt recomandă deci rugăciunea, care

cheamă și aduce pe Hristos. Rugăciunea trebuie făcută fără întrerupere până
la sfârșitul vieții. Prin rugăciune Hristos se arată în inimă. Însă Teolipt crede
că rugăciunea trebuie însoțită de umilință sau de străpungere: „Doamne Iisus
Hristoase, miliește-mă pe mine păcătosul”. Teolipt vorbește chiar de
„rugăciuni neîntrerupte”. Teolipt cere pomenirea lui Dumnezeu prin
avântarea minții către El, fără de glas. Părintele Stăniloae numește
rugăciunea aceasta „rugăciune pur gândită” (monologistos euhe). Ea cere
concentrarea minții la Dumnezeu. Rugăciunea prin cuvinte poate deveni
formală, numai cu buzele, o rugăciune ce se repetă prin obișnuință. O
rugăciune pur gândită, spune Stăniloae, ține mintea întreagă concentrată în
ea. În această rugăciune mintea este și rămâne strâns lipită de Dumnezeu
(Filocalia VII, p. 52) :
„Deci șezând în casă, pomenește pe Dumnezeu, ridicându-ți mintea de la
toate și aruncându-o spre Dumnezeu fără de glas… Căci pomenirea lui
Dumnezeu este vederea lui Dumnezeu”.

5. Rugăciunea de trei feluri: 1) rugăciunea făcută numai cu buzele, neînsoțită

de cugetare; 2) rugăciunea însoțită de cugetare, care rămâne la înțelesul logic
al cuvintelor; 3.rugăciunea în care mintea însăși se scufundă în experiența
prezenței lui Dumnezeu. Aceasta e rugăciunea curată, eliberată de
înțelesurile logice ale cuvintelor, întrucât cel ce se roagă s-a întâlnit față în
față cu Dumnezeu.
 II. Cuvânt despre lucrarea cea ascună întru Dumnezeu (Filocalia, VII, 66-
72)
Teolipt este preocupat de raportul dintre minte, cugetare și cuvânt. Cugetarea
este lucrarea prin care mintea intră în relație specială cu diferite obiecte și subiecte
(Stăniloae, Filocalia 7. P. 67, nota 84). Cugetarea descoperă înțelesurile lucrurilor
prin cuvinte și deci cuvintele sunt implicate virtual în cugetare și în minte.
„Mintea – spune Teolipt – care fuge de cele din afară și se adună în cele din lăuntru
revine la sine însăși. Pe urmă se unește cu cuvântul pe care-l are în chip firesc în
cugetarea sa și prin cuvântul pe care-l are în chip ființial, se unește cu rugăciunea,
iar prin rugăciune urcă la unirea cu Dumnezeu, cu toată puterea și simțirea ei
iubitoare. Atunci pofta se duce de la trup și toată simțirea iubitoare de el își
încetează lucrarea, iar cele frumoase ale pământului se arată înțelegătoare. Căci
sufletul, aruncând înapoia sa toate cele ale trupului, pornește pe urma frumuseții
lui Hristos”.

Teolipt redă în Cuvântul său treptele pe care urcă sufletul care cântă lui Dumnezeu.
Ele nu sunt identice cu cele ale Sf Maxim – adică ale urcușului general al
credinciosului : credința, frica, înfrânarea, răbdarea, nădejdea, nepătimirea,
dragostea, ci au un specific aparte – ele sunt treptele celui ce a ajuns la bucuria
cântării (vezi sf, Simeon Noul Teolog – nu poți cânta (psalmodia) Domnului în
pământ străin (în păcate/ în trup pătimaș) :
„De cunoști cele ce cânți, primești cunoștința ; iar din cunoștință primești
înțelegere ; din înțelegere odrăslește lucrarea celor cunoscute ; din lucrare rodește
cunoștința prin deprindere ; cunoștința din cercare naște vederea adevărată. Iar din
aceasta răsare înțelepciunea arătată în cuvintele harului, ce răspândește lumină,
căci înțelepciunea umple văzduhul cugetării și tâlcuiește celor din afară cele din
lăuntru” (Filocalia, 7, p. 71).

Sigur aici poate fi vorba de cântarea din singurătatea chilei, dar și ce de cântarea
liturgică.

Lectura suplimentara
Orasul antic Filadelfia este cunoscut in lumea crestina ca fiind unul in care
se gaseste una dintre cele sapte Biserici ale Apocalipsei. Din cauza faptului
ca orasul se afla intr-o zona cu activitate seismica intensa, nu s-au pastrat
foarte multe vestigii antice. O buna parte din vechiul oras se afla ingropata
sub orasul modern, Alasehir.

Filadelfia - istorie si localizare

Orasul Filadelfia a fost construit pe un platou situat pe valea raului

Cogamus, un afluent al raului Hermus. In antichitate, drumul regal persan
din Sardica spre Susa (in Iran) trecea prin Filadelfia. Orasul a fost numit
dupa Attalus II Filadelful, rege al Pergamului din 159 pana in 138 i.Hr, a
carui loialitate fata de fratele sau Eumenes II Soter, care l-a precedat ca
rege, i-a adus supranumele "Filadelful", insemnand "iubitorul de frate".
Filadelfia se traduce, asasadar, prin "dragoste de frate", "dragoste
frateasca".

Regele Eumenes a infiintat orasul, in regiunea lidiana a Anatoliei antice.

Incepand cu anul 133 i.Hr., ce marcheaza sfarsitul domniei lui Attalus III
(138-133 i.Hr.), regatul Pergamului intra sub stapanire romana.

Zona din jurul Filadelfiei era una deosebit de fertila, in special favorabila
cultivarii strugurilor. Din pacate, intreaga regiune a fost predispusa
cutremurelor. Un cutremur devastator a distrus zona, in anul 17 d. Hr., ce a
distrus orasul Sardica si a provocat mari pagube Filadelfiei.
Pentru a ajuta la refacerea orasului, Imparatul Tiberiu a trimis Filadelfiei
tributul incasat de Roma, pentru o perioada de cinci ani. In semn de
multumire, Filadelfia a luat numele Neocezareea si locuitorii au ridicat un
templu in cinstea lui Tiberiu.

Chiar daca orasul s-a refacut cu greu, a ajuns sa prospere in perioada

romana. Din secolul al V-lea d.Hr. este numit uneori "mica Atena" datorita
multimii templelor si a sarbatorilor religioase. Datorita importantei
strugurilor si a productiei de vin in Filadelfia, zeul principal venerat era
Dionisos.

Marturii despre existenta orasului in perioada bizantina constau in ruinele

zidului orasului si in cele ale bisericii crestine.

In 1391 turcii otomani au cucerit Filadelfia, ultimul oras al Asiei Mici ce a

fost ocupat de catre acestia.

Filadelfia, Biserica Apocalipsei laudata de Hristos

Crestinismul a patruns in Filadelfia inainte de sfarsitul secolului I, precum
evidentiaza Biserica din oras ce este enumerata alaturi de celelalte sase
Biserici ale Apocalipsei.

Chiar daca nu exista marturii directe cu privire la prezenta diasporei iudaice

in Filadelfia in timpul perioadelor elenistica si romana, Apocalipsa ofera o
marturie indirecta.

Crestinii din Filadelfia se pare ca au avut de suferit din pricina membrilor

comunitatii iudaice de aici, un grup pe care Evanghelistul Ioan il descrie ca
facand parte din "sinagoga satanei, dintre cei care se zic pe sine ca sunt
iudei si nu sunt" (Apoc. 3:9).

Biserica din Filadelfia a fost una dintre singurele doua comunitati care au
primit din partea lui Hristos cuvinte de lauda si nu de mustrare (cealalta
fiind Smirna). Biserica a fost laudata pentru credinciosia sa. Sfantul Ioan
Teologul a consemnat astfel cuvintele lui Hristos catre Biserica din
Filadelfia: "Stiu faptele tale; iata, am lasat inaintea ta o usa deschisa, pe
care nimeni nu poate sa o inchida, fiindca, desi ai putere mica, tu ai pazit
cuvantul Meu si nu ai tagaduit numele Meu. Pentru ca ai pazit cuvantul
rabdarii Mele, si Eu te voi pazi pe tine de ceasul ispitei ce va sa vina peste
toata lumea, ca sa incerce pe cei ce locuiesc pe pamant." (Apoc. 3:8;10)
Mai mult Hristos a promis crestinilor credinciosi din Filadelfia ca "pe cel ce
biruieste il voi face stalp in templul Dumnezeului Meu" (Apoc. 3:12).

La inceputul sec. al II-lea, Sfantul Ignatie, episcop al Antiohiei Siriei, a

trecut prin Filadelfia ca prizonier in drumul sau catre locul martiriului, Roma.
In timp ce se afla in Troa, a scris o scrisoare Bisericii din Filadelfia
incuranjandu-i pe credinciosi sa ramana uniti si sa-l sprijine pe episcopul lor
si pe celilalti conducatori de biserici. Ulterior (aprox. 155 d.Hr.), cand
Sfantul Policarp al Smirnei a primit martiriul, unii membrii ai bisericii din
Filadelfia au fost martirizati in acelasi timp.

Filadelfia - obiective turistice

Tot ce a mai ramas din trecutul crestin al Filadelfiei se reduce la ruinele

ruinele unei biserici bizantine. O cladire dreptunghiulara, sustinuta initial de
sase coloane, cunoscuta sub numele Biserica Sfantului Ioan Teologul. In
prezent se mai pastreaza doar trei coloane avand partea inferioara din
piatra, iar cea superioara din caramida. Cateva fresce din sec. al XI abia
mai pot fi vazute pe acestea. Langa biserica, se pot vedea cateva
sarcofage, pietre funerare, coloane, capiteluri si alte piese arhitecturale. In
partea nordica a orasuluimai poate fi vazuta o parte din vechiul zidul
bizantin de aparare.
In1986 arheologii au scos la lumina ruinele unui teatru antic si ale unui
templu pe acropole, din vreme perioadei romane, posibil sec. II. d.Hr. Cea
mai mare parte a ruinelor din perioadele elenistica si romana ale Filadelfiei
antice se gasesc insa sub orasul modern.

Multe din vestigiile arheologice descoperite in Filadelfia sunt pastrate in

Muzeul din Manisa.

Radu Alexandru