Aspecte fiscal-contabile

Urmatoarele informatii se refera strict la aspectele fiscal-contabile de care trebuie sa tina cont psihoterapeutul (contribuabilul) a carui
activitate se desfasoara in mod independent in cadrul unui Cabinet Individual de Psihologie. Psihoterapeutii care au calitatea de angajati
sau de colaboratori ai unor cabinete sau clinici, se supun altor norme legislative. Asadar, dupa obtinerea Certificatului de Inregistrare a
Cabinetului Individual de Psihologie, de la Colegiul Psihologilor, psihoterapeutul trebuie sa procedeze la a) inregistrarea fiscala a
cabinetului; b) depunerea declaratiilor de venit; c) achizitionarea documentelor de evidenta contabila.

A. Inregistrarea fiscala.
Inregistrarea fiscala inseamna atribuirea codului de inregistrare fiscala si eliberarea certificatui de inregistrare fiscala. In acest sens,
psihoterapeutul in cauza depune la organul fiscal in a carui raza teritoriala se afla cabinetul de psihologie, "Declaratia de inregistrare fiscala
pentru persoanele fizice care desfasoara activitati economice in mod independent sau exercita profesii libere – cod 070" (pe scurt,
declaratia 070).

Doua mentiuni: 1. pe site-ul Colegiului Psihologilor este in mod eronat mentionata Declaratia 020 ca fiind declaratia necesara inregistrarii
fiscale; 2. Inregistrarea fiscala se face la Administratia Financiara a orasului sau sectorului unde are loc activitatea de psihoterapie si nu la
Administratia Financiara a orasului sau sectorului unde isi are domiciliul psihoterapeutul. Aceasta din urma se mai numeste si „domiciliul
fiscal”. Asadar, daca domiciliul fiscal este in alt sector decat cel in care se desfasoara activitatea, atunci inregistrarea fiscala se face la
Administratia Financiara a sectorului in care se afla cabinetul de psihologie, iar depunerea declaratiilor privind veniturile anticipate si
realizate (vezi mai departe) se face la sectorul in care se afla domiciliul fiscal.

Pentru inregistrarea fiscala sunt necesare, in afara de declaratia 070, urmatoarele acte:
- copie dupa actul de identitate CI/BI;
- copie dupa declaratia cabinetului individual/contractului de asociere (actul constitutiv completat la depunerea dosarului de inregistrare a
cabinetului de psihologie, la CPR);
- copie dupa certificatul de inregistrare eliberat de CPR;
- copie dupa dovada detinerii spatiului (act de proprietate, contract de comodat, contract de inchiriere) pentru contribuabilii al caror sediu
principal de desfasurare a activitatii este diferit fata de adresa de domiciliu inscrisa in cartea de identitate.
In termen de 10 zile lucratoare de la depunerea declaratiei de inregistrare fiscala si a celorlalte acte mai sus mentionate se elibereaza un
certificat de inregistrare fiscala care are specificat Codul de Inregistrare Fiscala (CIF).

b. Depunerea declaratiilor de venituri

In cazul persoanelor care desfasoara activitati independente, deci si in cazul psihoterapeutilor, raportarea veniturilor de face anual, pe baza
a doua declaratii: una privind veniturile ESTIMATE a se realiza in anul in curs si una privind veniturile REALIZATE efectiv in anul
precedent. Raportarea se face la Administratia Financiara a orasului sau sectorului unde contribuabilul isi are domiciliul (numit si
domiciliu fiscal).

Dupa obtinerea certificatului de inregistrare fiscala, psihoterapeutul va depune o declaratie (declaratia 220) privind veniturile ESTIMATE a
se realiza pana la sfarsitul anului in curs. Declaratia 220 se depune impreuna cu:
- o copie dupa certificat de inregistrare fiscala;
- o copie dupa buletin;
- o copie dupa certificat de inregistrare a cabinetului.

In urma depunerii acestei declaratii de venituri ESTIMATE, contribuabilul va primi la adresa de domiciliu o decizie de impunere privind
plata taxelor datorate statului pentru anul in curs.

In cursul anului urmator, pana la data de 15 mai, contribuabilul trebuie sa depuna o declaratie privind veniturile REALIZATE in anul
anterior (declaratia 200) precum si o noua declaratie privind veniturile estimate a se realiza. Daca veniturile realizate au fost mai mici decat
cele estimate, statul va returna o parte din taxele platite. Invers, daca veniturile realizate au fost mai mari decat cele estimate, contribuabilul
va trebuie sa plateasca o diferenta de bani.

C. Achizitionarea documentelor de evidenta contabila

Prespune achizitionarea chitantierelor, a facturierelor si a doua registre: Registrul Jurnal de Incasari si Plati ("numerar - banca") si a
Registrului Inventar. Se numeroteaza paginile registrelor si se inregistreaza la Administratia Financiara de care tine domiciliul fiscal. Se
pare ca alte registre (specificate pe site-ul Colegiului Psihologilor) nu sunt necesare.
 PROFILUL PSIHOLOGIC AL VÂRSTEI PREȘCOLARE (3-6 ani)

Datorită dezvoltării graduale a limbajului şi implicit a abilităţii de a gândi în forme simbolice, specifice acestui
stadiu sunt gândirea simbolică şi preconceptuală. Cele patru concepte, ,,preoperaţional’’, ,,inteligenţă
reprezentativă’’, ,,gândirea simbolică’’ şi ,,gândire preconceptuală’’ sunt relevante pentru surprinderea unor
nuanţe ale acestei dimensiuni. Comun şi semnificativ pentru ceea ce relevă aceste concepte este ideea potrivit
căreia activitatea cognitivă se realizează cu ajutorul reprezentărilor sau imaginilor. La această vârstă, procesarea
informaţiei se realizează cu ajutorul simbolisticii reprezentative sau a gândirii în imagini. Începuturile semioticii
se plasează pe la mijlocul intervalului 1-2 ani, când copilul începe să utilizeze semnale sau simbolurile
(cuvintele) ca substitute ale lucrurilor. Saltul ce se produce în această perioadă constă în capacitatea copilului de
a transpune în expresii verbale o acţiune efectuată şi de a se elibera astfel de încorsetarea pe care o impuneau
acţiunile motorii concrete, imediate. Asemenea acţiuni motorii sunt substituite prin acte simbolice. Un băţ, de
exemplu, reprezintă pentru copil un cal; păpuşa poate reprezenta fie doctoriţa, fie educatoarea, fie pe altcineva.
Dacă până acum acţiunile efectuate nu puteau fi transpuse şi în cuvinte, ele derulându-se doar pe plan motric,
acum aceleaşi acţiuni motrice pot fi exprimate cu ajutorul limbajului. Sensul intuitiv al gândirii se exprimă
prin aceea că ea operează cu reprezentări, este cantonată în concret şi actual. Dacă imaginea perceptivă este
strict individuală şi legată de obiectul care-i dă naştere, reprezentarea ca imagine mintală implică două elemente
noi, desprinderea de obiect şi reţinerea unor însuşiri condensate, respectiv a unor ,,semnificanţi’’ (trăsături,
caracteristici), diferiţi de lucrurile ,,semnificante’’. Realul nu mai este doar o simplă imagine perceptivă
(asemănătoare celei din oglindă), el îmbogăţindu-se în reprezentare cu însuşiri noi, rezultate din prelucrarea
imaginilor perceptive. Saltul de la percepţie la reprezentare este posibil datorită funcţiei simbolice pe care o
îndeplineşte limbajul. Aceste reprezentări cu care operează gândirea mai sunt numite şi ,,preconcepte’’,
deoarece imaginile pe care le implică nu sunt o simplă copie a obiectului singular, ci un complex de însuşiri ce
pot fi atribuite mai multor obiecte de acelaşi fel. Fixarea sau ,,centrarea’’ perceptivă leagă imaginea de obiect în
timp ce reprezentarea realizează o ,,decentrare’’ a imaginii de obiectul singular fără însă a se desprinde
bineînţeles de lumea reală şi a trece într-un plan mintal propriu-zis. ,,Simbolurile imagistice’’, cum le
denumeşte J.Piaget, sunt elemente ale gândirii preconceptuale sau intuitive care facilitează trecerea de la
imaginile perceptive la operaţiile mintale specifice gândirii conceptuale. Simbolurile lingvistice sau
preconceptuale, exprimate cu ajutorul limbajului condensează însuşiri ale obiectului împreună cu însuşiri ale
clasei din care el face parte. Cuvintele sunt asociate imaginilor, acestea reprezentând însă un aliaj între
însuşirile particulare ale obiectului şi cele generale, specifice clasei din care face parte. Conceptualizarea ce se
va realiza în stadiile următoare reprezintă, de fapt, desprinderea însuşirilor generale ale clasei de obiecte şi
exprimarea lor cu ajutorul ,,noţiunilor’’. Gândirea se eliberează de imaginea perceptivă dar nu este încă
noţională sau logică. Este o gândire conceptuală care funcţionează cu ajutorul simbolurilor imagistice, facilitând
astfel joncţiunea dintre individual (imaginea perceptivă) şi general (noţiunea).

O altă trăsătură specifică stadiului preoperaţional este ,,egocentrismul’’. Copiii de această vârstă sunt centraţi asupra
propriilor percepţii şi asupra propriilor imagini ale situaţiei în care se află. De aceea este dificil pentru el să
înţeleagă, de exemplu, că mâna lor dreaptă nu este de aceeaşi parte cu a celor care se află cu faţa spre ei. Fenomenul
are o conotaţie intelectuală şi nu una relaţională (morală) aşa cum s-ar putea crede la o privire superficială.
Diverse procese psihice se află sub influenţa acestui egocentrism. Gândirea este centrată constant în funcţie de
situaţia de moment, de unde incapacitatea de a face distincţie între realitatea obiectivă şi cea personală. Lumea şi
experienţa altora nu ar fi altceva decât propria lor viziune. De exemplu, un copil priveşte pe fereastră observând un
animal, el adresează întrebări referitoare la acesta unui adult care însă stă cu spatele la fereastră şi nu-l poate vedea.
Cu timpul, copilul reuşeşte să se detaşeze de propria viziune şi să admită existenţa unor puncte de vedere diferite.
Egocentrismul este prezent şi în limbajul copilului. El vorbeşte cu bucurie despre ceea ce face chiar dacă nimeni
nu-l ascultă. Aceasta se poate întâmpla când copilul este singur sau chiar când se află într-un grup de copii, unde
fiecare vorbeşte fără de fapt a se încropi un dialog sau o conversaţie. J. Piaget numeşte acest lucru ,,monolog
colectiv’’.
Dimensiunea afectivă în această perioadă se exprimă prin îmbogăţirea şi diversificarea stărilor afective, prin
amplificarea lumii subiective interioare, aspecte care conduc la trezirea sentimentului de personalitate.
Întreaga dezvoltare afectivă este pusă pe seama procesului ,,identificării’’. Este vorba de trăirile afective generate de
relaţiile cu persoanele din apropierea sa. Modelele cele mai apropiate sunt cele parentale, în consecinţă, copilul se
străduieşte să se identifice cu cei doi părinţi, identificarea fiind mai activă cu părintele de acelaşi sex. Cercul
persoanelor cu care se identifică se lărgeşte incluzând şi alte persoane, câmpul afectiv îmbogăţindu-se astfel cu
noi trăiri emoţionale. Sursa acestora se află în contradicţia dintre trebuinţa de autonomie şi interdicţiile impuse de
adult. Psihologii au numit această contradicţie ,,criza de opoziţie’’ care se exprimă printr-un evantai de rivalităţi faţă
de cei mari. Satisfacerea trebuinţei de independenţă declanşează conduite afective pozitive şi plăcute (bucurii,
satisfacţii, plăceri) după cum blocarea acestei trebuinţe generează stări emoţionale negative (insatisfacţii,
nemulţumiri).
Datorită fenomenului identificării cât şi imitaţiei, deosebit de puternică la această vârstă, conduitele emoţionale,
impuse de situaţii concrete, se conturează în funcţie de asemenea situaţii şi, ca urmare, devin mai coerente. Datorită
imitaţiei copilul ,,învaţă’’ să se bucure de un cadou primit, să-i fie teamă de anumite animale, să admire un gest
oarecare, să se întristeze în cazul unor întâmplări nedorite. Specific este faptul că în procesul identificării se preiau
nu numai stările afective propriu-zise, ci şi expresiile mimice ce le însoţesc.
Colectivul de copii pe care îl oferă grădiniţa, constituie o altă sursă generatoare de stări afective. Modelul
identificării devine acum educatoarea, considerată un substitut al mamei.
Dintre stările emoţionale cele mai complexe menţionăm aşa-zisul ,,sindrom al bomboanei amare’’, care exprimă
starea afectivă generală de ruşine apărută în urma unei recompense nemeritate.
Instabilitatea afectivă este încă prezentă la această vârstă. Ea se exprimă prin diferite explozii afective, concretizate
prin treceri bruşte de la o stare pozitivă la una negativă şi invers.
Una din formele negative ale conduitei afective la această vârstă este negativismul, considerat concomitent ,,o
formă de dezadaptare’’ şi una de ,,inadaptare’’. În primul caz, negativismul se exprimă printr-un şir de reacţii de
nesupunere anumitor interdicţii sau reguli impuse de părinţi sau adulţi, în general. Aceasta ca urmare a unei
neconcordanţe între dorinţele copilului, evident exagerate, şi limitările iminente ale posibilităţilor de satisfacere a
lor. Cealaltă formă, negativismul de inadaptare, se exprimă prin dificultăţile pe care le întâmpină copilul în a
participa la activităţi, altele decât cele din mediul familial. De data aceasta reacţiile sunt cele de evitare, de refuz, de
indiferenţă ostentativă.
De menţionat că la această vârstă se întrezăresc germenii unor emoţii şi sentimente superioare, morale, estetice şi
intelectuale. Dintre cele morale, putem menţiona sentimentul datoriei care se referă la recunoaşterea ordine venite
din exterior și cu acceptarea lor. Sentimentul respectului ,,compus din afecţiune şi teamă’’, afecţiunea singură nu ar
fi suficientă pentru a determina o obligaţie; iar teama singură nu provoacă decât o supunere materială sau interesată.
Tot aici, putem include sentimentul ruşinii, care apare în urma mustrării pentru o faptă ce contravine regulii
morale; sentimentul prieteniei, exprimat prin dorinţa de a se juca cu alţi copii. Sentimentele estetice se exprimă
prin trăiri emoţionale pe care i le declanşează natura, arta şi comportamentele umane. Sentimentele intelectuale se
manifestă prin curiozitate epistemică, prin bucurii şi satisfacţii intelectuale, prin îndoială şi nelinişte în faţa unor
fenomene necunoscute, prin mirare în contact cu imprevizibilul.
Dimensiunea relaţională se înscrie în continuarea celei de mai sus şi îmbracă unele particularităţi distincte. Se
constată îndeosebi amplificarea independenţei comportamentale, expresie a procesului identificării de sine şi a
apariţiei sentimentului de personalitate. În plan relaţional asemenea fenomene se exprimă prin aşa-zisa ,,criză de
opoziţie’’ faţă de adult. Se înregistrează astfel două tendinţe complementare, relaţiile cu adulţii sunt dominate
uneori de tensiuni, de rivalităţi, de gelozii; relaţiile cu ceilalţi copii sunt dominate de sensibilitate şi dorinţă de a
convieţui împreună cu toate conflictele trecătoare ce se manifestă în această perioadă.
Frecventarea grădiniţei conduce în mod inevitabil la constituirea colectivelor de copii. Aici se înfăptuieşte saltul de
la o existenţă solitară la una colectivă şi se pun bazele comportamentului interrelaţional. Structura formală şi
informală a acestor colective generează un climat psihosocial în care fiecare copil este în acelaşi timp ,,spectator’’ şi
,,actor’’ al tuturor întâmplărilor ce au loc aici. Pe măsura acceptării şi conştientizării unor reguli şi norme de
comportare, relaţiile interpersonale se diversifică şi se îmbogăţesc în conţinutul lor informaţional. La această vârstă,
copilul este capabil de fenomenul ,,percepţiei sociale’’ a celorlalţi parteneri, fapt ce-i permite să realizeze o
selecţie în relaţiile sale interpersonale şi implicit să-i considere pe unii dintre ei prieteni sau rivali. Sistemul
relaţiilor interpersonale constituie fondul pe care încep să se contureze unele trăsături caracteriale.
Această perioadă mai este descrisă în literatura de specialitate ca marcând ,,a doua copilărie’’, iar datorită
încărcăturii sale simbolistice şi a unei emotivităţi complexe ca fiind ,,vârsta de aur a copilăriei’’. Fiecare, din aceste
sintagme surprinde ceea ce îi este specific copilului la această vârstă prin prisma unei ,,dominante’’ a personalităţii
sale căreia îi sunt subsumate celelalte trăsături.
Tipul fundamental de activitate este jocul, care reprezintă o centrare a psihicului de pe activitatea de percepere pe
activități de implantație în viața social-culturală prin simbolizări ample, complexe.
La începutul perioadei de 6-7 ani, ritmul general de creștere este mai rapid decât până la acestă vârstă.
Dezvoltarea fizică este evidentă în cadrul perioadei preșcolare, astfel că între 3 si 6 ani are loc o creștere în înaltime
de la aproximativ 92 de centrimetri la 116 cm, iar ponderal, se remarcă o creștere de la circa 14 kg la 22 de kg.
Se remarcă o evidentă intensificare a procesului de osificare, dar procesul de osificare a scheletului este departe de
a fi încheiat. Oasele prezintă în structura lor o apreciabilă cantitate de țesut cartilaginos, fapt care determină slaba
rezistentă a acestora la solicitari mai intense și chiar poate duce la deformarea lor daca intervin factori favorizanti în
acest sens. Osatura bazinului, fiind incomplet sudată poate suferi influențe negative, ceea ce impune respectarea
anumitor cerințe privind efortul fizic. Coloana vertebrală se caracterizează printr-o mare imobilitate, cu un suport
muscular insuficient dezvoltat, ceea ce face ca la această vârstă să apară devieri.
Sistemul muscular se dezvoltă, ajungând la 27 % din greutatea corpului. Organele interne se dezvoltă în
concordanță cu creșterea generală a acestuia.
În comparație cu mușchii adultului, mușchii copilului sunt mai elastici, mai bogați în apă, mai saraci în albumine și
săruri anorganice. Datorită elasticității deosebite, mușchii copilului nu sunt capabili de încordari mari, dar se pot
alungi și întinde ușor.
Deosebit de activă este formarea comportamentelor implicate în deprinderea autonomiei, prin organizarea
de deprinderi și obișnuințe.
Comportamentele alimentare se culturalizeaza intens. Alimentația este însoțită de o serie de ritualuri și se împarte
în cele trei mese ale zilei: micul dejun, prânzul și cina, la care se mai adaugă și două gustări. În perioada preșcolară
se consolidează deprinderi precum utilizarea tacâmurilor (a furculiței, lingurii și a cuțitului), a paharului și
diverselor ustensile (solnița, șervetele).
În perioada preșcolară, latura instrumentală a alimentației trece de la faze progresive simple la complexe. De
exemplu, dacă la vârsta de 3 ani, copilul reușește să mănânce cu furculița bucați de carne ce au fost tăiate în
prealabil, între 4 si 6 ani își însușește conduitele de utilizare adecvată a tacâmurilor, trecând la o alimentație
complexă. Tot în această perioadă, copilul acceptă mai greu să meargă la somn, dormind numai în prezența unei
persoane (mama), a unei surse de lumină (cu usa deschisă) sau cu liniște totală. La 6 ani, copilul încă exprimă astfel
de probleme.
Așadar, până la 6 ani are loc acest proces amplu de constituire de deprinderi exprimate prin conduite
alimentare, vestimentare si igienice, creând personalitații un suport de adaptare ce are ecouri profunde
ordonatoare generale și un suport de responsabilitate pentru propria persoana, dar și de contribuție la structura
conștiinței de sine.