ASPECTE TEORETICE CU PRIVIRE LA OBLIGAŢIILE

VÂNZĂTORULUI ÎN CONTRACTUL DE VÂNZARE-

CUMPĂRARE COMERCIALĂ

CUPRINS

INTRODUCERE ................................................................................................ p.3

CAPITOLUL I
Consideraţii generale privind contractul de vânzare-cumpărare

1.1. Caracteristici generale privind contractele ……………………………. p.5

1.1.1. Caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare ………….. p.6

1.1.2. Condiţiile de validitate ale contractului de vânzare - cumpărare …….. p.7

1.1.3. Promisiunea unilaterală de vânzare ………………………………….. p.10

1.1.4. Promisiunea bilaterală (sinalagmatică) de vânzare-cumpărare ……… p.11

1.1.5. Obiectul contractului …………………………………………………………. p.12

1.2. Condiţii generale de valabilitate a contractului de vânzare-cumpărare p.14

1.3. Originea şi evoluţia contractelor ……………………………………. p.30

CAPITOLUL II
Obligaţiile vânzătorului în contractul de vânzare-cumpărare

2.1. Obligaţiile de garanţie în contractul de vânzare – cumpărare ……………. p.34

2.2. Efectele garanţiei …………………………………………………………. p.37

2.3. Garanţii pentru vicii ……………………………………………………… p.39

1
2.4. Contractul de vânzare-cumpărare în comerţul Internaţional ……………... p.42

CAPITOLUL III
Mecanisme şi proceduri de protecţie a dreptului vânzătorului

3.1. Soluţionarea conflictelor de interes pe cale amiabilă .................................. p.53

3.2. Protecţia dreptului vânzătorului în instanţa de judecată.

Rezoluţiunea Convenţională şi judiciară a contractului de vânzare –
cumpărare comercială. …………………………………………………………… p.55

3.3. Elaborarea unui contract de vânzare-cumpărare.

ANEXA NR1 CONTRACT DE VÂNZARE-CUMPĂRARE COMERCIALĂ ........................... p.63

ANEXA Nr2 PRECONTRACTUL ………………………………………………… p.68
CONCLUZII …………………………………………………………………. p.69
BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………….. p.71

2
 INTRODUCERE

Teza de faţă este structurată pe III capitole. Primul Capitol al Tezei

abordează noţiunile generale legate de contractul de vânzare-cumpărare,
caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare, condiţiile de validitate
ale contractului, originea şi evoluţia contractului de vânzare-cumpărare, trecând
treptat spre Capitolul II în care se vorbeşte despre obligaţiile vânzătorului. În acest
Capitol am scos în evidenţă unele caracteristici care ţin de obligativitatea
vânzătorului şi anume să predea lucrul cumpărătorului şi să răspundă pentru lucru,
adică să-l garanteze pe compărător în privinţa lucrului dobândit. Acestea sunt
principalele obligaţii ale vânzătorului Datorită caracterului supletiv al dispoziţiilor
Codului civil incidente, părţile pot aduce modificări obligaţiilor reglementate de
lege. Am arătat că prin predare se înţelege punerea efectivă a bunului la dispoziţia
cumpărătorului, astfel încât acesta să poată să-şi exercite toate prerogativele care le
conferă de proprietate asupra lucrului. Obiectul obligaţiei de predare îl constituie
lucrul vândut, asupra căruia au convenit părţile contractante; bunul individual
determinat trebuie predate în starea in care se află în momentul încheierii
contractului, în cazul bunurilor determinate genetic, vânzătorul trebuie să predea
bunuri de calitate mijlocie. Obligatia de predare cuprinde şi accesoriile lucrului şi
tot ceea ce ţine de folosirea normală a acestuia; Modul de executare a obligaţiei de
predare. Predarea bunurilor care fac obiectul contractului de vânzare-cumpărare
comercială poate fi o predare reală sau simbolică. Am demosnstrat în teza de faţă
că predarea reală se realizează când bunurile sunt puse efectiv la dispoziţia
cumpărătorului sau predate carausului pentru a le transporta la destinaţie. Termenul
de predare al bunului vândut poate fi considerat esenţial de către cumpărător sau în
ambele părţi. Acest caracter este impus de destinaţia bunului sau prin voinţa
părţilor. Caracterul esenţial al termenului trebuie să rezulte expres din contract. El
poate rezulta însă şi din imprejurări care sunt cunoscute de ambele părţi;
Vânzarea-cumpărarea este un contract translativ de proprietate din momentul
încheierii lui. Aceasta inseamnă că, aşa după cum am menţionat şi în teză, prin

3
efectul realizării acordului de voinţă (solo consensu) şi independent de predarea
lucrului vândut şi de plata preţului, se produce nu numai încheierea contractului,
dar operează şi transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător. În
acest sens, Codul civil prevede că "proprietatea este de drept strămutată" de la
vânzător la cumpărător "îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra
preţului, deşi lucrul încă nu fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat". Este ştiut
faptul că vânzătorul trebuie să fie proprietarul lucrului vândut, iar contractul
perfect valabil încheiat (de exemplu, dacă, în mod excepţional, vânzarea-
cumpărarea este un contract solemn, consimţământul părţilor trebuie să fie
manifestat în forma prevăzută de lege).
Şi în final, în Capitolul III se abordează pe larg mecanismele, treptele şi
procedurile de protecţie a dreptului vânzătorului. Totodată am abordat şi
rezoluţiunea convenţională şi judiciară a contractului de vânzare – cumpărare
comercială, considerând-o de o importanţă majoră pentru tema Tezei de faţă.
Sper că Teza este bine realizată şi că am demonstrat în întregime cunoştinţele
acumulate pe parcursul anilor de studiu.

4
CAPITOLUL I
Consideraţii generale privind contractul de vânzare-cumpărare

1.1. Caracteristici generale privind contractele

Contractul de vânzare-cumpărare succede vechiului troc, constituind forma
civilizată a acestuia. În orânduirea primitivă circulaţia bunurilor s-a realizat sub
forma trocului. Cu timpul acesta se perfecţionează, putându-se dobândi orice fel de
lucruri în schimbul unui bun, unul şi acelaşi, mai întâi animalele, apoi moneda,
creând premisele apariţiei contractului de vânzare-cumpărare. Codul Civil în art.
1294 defineşte vânzarea ca fiind o „convenţie prin care două părţi se obligă între
sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru şi aceasta a plăti celei dintâi
preţul lui”1. Definiţia dată de legiuitor contractului de vânzare-cumpărare nu este
completă, ea rezumându-se doar la transmiterea proprietăţii. Prin contractul de
vânzare-cumpărare se poate transmite nu doar dreptul de proprietate, ci şi un alt
drept real, ca dreptul de superficie ori de uzufruct. Tot prin vânzare-cumpărare se
poate transmite şi un drept de creanţă, în cazul cesiunii de creanţă. Prin contractul
de vânzare-cumpărare se poate transmite un drept din domeniul proprietăţii
intelectuale de ex. dreptul patrimonial de autor, apoi, în mod excepţional, drepturi
asupra unei universalităţi.
Definiţia contractului de vânzare-cumpărare
Contractul de vânzare-cumpărare este acel contract în care o parte, numită
vânzător, transmite şi garantează altei părţi, numită cumpărător, dreptul său de
proprietate asupra unui bun sau alt drept real ori drept de creanţă sau dreptul asupra
unei universalităţi juridice, cumpărătorul obligându-se în schimb a plăti o sumă de
bani, numită preţ. Contractul de vânzare-cumpărare nu poate avea ca obiect
drepturi personale nepatrimoniale şi nici drepturi patrimoniale care au caracter
strict personal, precum nici alte drepturi prevăzute de lege (pensii, indemnizaţii).

1
Codul Civil aal Republicii Moldova

5
1.1.1. Caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare
Sunt următoarele: este un contract consensual, bilateral (sinalagmatic), cu
titlu oneros, comutativ şi translativ de proprietate:
a. Contractul de v-c este un contract consensual deoarece se încheie valabil prin
simplul consimţământ al părţilor. Codul Civil în art. 1295 al.1 prevede că vânzarea
este perfectă îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului. Rezultă
că, în principiu, pentru validitatea contractului de v-c nu se cere îndeplinirea
condiţiei de formă şi nici remiterea lucrului vândut şi a preţului în momentul
încheierii contractului. De la principiul consensualismului există două excepţii
prevăzute de lege, când contractul de vânzare-cumpărare, pentru a fi valid, trebuie
să îndeplinească solemnitatea cerută de lege. Prima excepţie este conţinută de art. 2
al. 1 din Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor, care spune că,
terenurile situate în intravilan şi extravilan pot fi înstrăinate şi dobândite, prin acte
juridice între vii, încheiate în forma autentică. Nerespectarea acestei legi se
sancţionează cu nulitatea absolută a contractului. La fel, contractul este valabil
numai cu respectarea formelor cerute de lege în cazul vânzării silite prin licitaţie
publică.
b. Contractul de vânzare-cumpărare este un contract sinalagmatic (bilateral)
deoarece prin încheierea sa dă naştere la obligaţii reciproce între părţile
contractante. Vânzătorul are obligaţia să predea bunul vândut şi să-l garanteze pe
cumpărător contra evicţiunii şi pentru viciile ascunse ale bunului vândut, iar
cumpărătorul are obligaţia să plătească preţul convenit şi să preia lucrul.
c. Contractul de vânzare-cumpărare este un contract cu titlu oneros, deoarece
ambele părţi urmăresc anumite interese patrimoniale, adică primirea unui
echivalent în schimbul prestaţiei la care se obligă.
d. Contractul de v-c este un contract comutativ, deoarece existenţa şi întinderea
drepturilor şi obligaţiilor reciproce sunt cunoscute de părţi la încheierea
contractului şi nu depind, ca în cazul contractelor aleatorii, de un eveniment viitor
şi incert2.

2
Ibidem;

6
e. Contractul de v-c este un contract translativ de proprietate. Acest caracter
reiese din art. 971 şi 1295 C. Civ. Încheierea contractului are drept consecinţă
transmiterea dreptului de proprietate şi riscurilor de la vânzător la cumpărător, deşi
lucrul nu s-a predat şi preţul nu s-a plătit, dacă sunt îndeplinite următoarele
condiţii:
1.Vânzătorul trebuie să fie proprietarul bunului vândut, iar contractul valabil
încheiat.
2. Obiectul contractului trebuie să fie format numai din bunuri determinate
individual. În situaţia bunurilor determinate generic, efectul translativ se produce
numai în momentul individualizării lor, prin predare.
3. Este necesar ca părţile să nu fi amânat transferul proprietăţii sau a altor drepturi
printr-o clauză specială, până la predarea bunului sau la împlinirea unui termen sau
condiţie.
4. Publicitatea imobiliară are ca obiect înscrierea în cartea funciară a actelor şi
faptelor juridice referitoare la imobilele situate în raza teritorială a judecătoriilor şi
se efectuează de către birourile de carte funciară ale acestora. Înscrierile în cartea
funciară devin opozabile faţă de terţi de la data înregistrării cererii. Dreptul de
proprietate şi celelalte drepturi reale sunt opozabile faţă de terţi fără înscrierea în
cartea funciară, când provin din vânzarea silită sau sunt dobândite prin efectul legii
sau prin hotărâre judecătorească. Posesia bunurilor mobile constituie cel mai bun
sistem de publicitate a proprietăţii.

1.1.2. Condiţiile de validitate ale contractului de vânzare - cumpărare

1.Consideraţii generale.
Un contract de v-c este valabil încheiat, legal întocmit când întruneşte toate
condiţiile prevăzute de art. 948 C.Civ., şi anume:
-capacitatea de a contracta;
-consimţământul valabil al părţii ce se obligă;
-un obiect determinat;
-o cauză licită;

7
 2.Capacitatea părţilor contractante
Regula şi excepţia.
Capacitatea de a contracta constituie o parte componentă a capacităţii
juridice civile, constituind în aptitudinea unei persoane de a încheia contracte
civile. Potrivit art. 1306 C.Civ., „pot cumpăra şi vinde toţi cărora nu le este oprit
prin lege”. În dreptul nostru civil, în materie de v-c, regula este capacitatea, fie că
este vorba de capacitatea de folosinţă sau de capacitatea de exerciţiu, iar
incapacitatea, excepţia. Cazurile de incapacitate sunt expres şi limitativ prevăzute
de lege. Vânzarea-cumpărarea constituie pentru ambele părţi contractante un act de
dispoziţie, ceea ce impune ca acestea să posede capacitatea de exerciţiu deplină.
Persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau care au capacitate de exerciţiu
restrânsă vor putea încheia un asemenea contract, dar numai prin intermediul
ocrotitorului legal şi cu autorizaţia autorităţii tutelare.
Incapacităţile speciale
Sunt limitări sau îngrădiri exprese ale legii, cu caracter de excepţie, ale
capacităţii de a contracta a persoanelor fizice sau persoanelor juridice, şi privesc
capacitatea de folosinţă a acestora3.

Incapacităţi speciale de a vinde şi de a cumpăra

Potrivit art. 1307 C.Civ., v-c de bunuri proprii şi prin învoiala între soţi este,
în principiu, interzisă. Prin această interdicţie se urmăreşte:
-împiedicarea soţilor de a realiza, sub aparenţa unor vânzări simulate, donaţii
irevocabile;
-apărarea intereselor moştenitorilor rezervatari ai soţului vânzător;
-apărarea intereselor creditorilor soţului vânzător, care ar putea fi fraudaţi prin
încheierea unor contracte de vânzare-cumpărare simulate4;
În cazul nerespectării acestei interdicţii, sancţiunea este nulitatea relativă a
contractului. Ca o excepţie de la această interdicţie, în ipoteza vânzării silite prin
licitaţie publică a unui bun propriu al unuia dintre soţi, celălalt îl poate cumpăra
3
Bajan Doru, Economie şi Administraţie locală, p.34; Editura Cronox, Chişinău 2007
4
Ibidem; p.36;

8
valabil. O altă incapacitate specială este conţinută de art. 1308 C.Civ., în care
debitorul nu poate să-şi adjudece la licitaţie imobilul său urmărit şi, în conformitate
cu art. 511 C.Civ., nu îl poate vinde după ce somaţia de plată a fost transcrisă.

Incapacităţi speciale de a cumpăra

1. Conform art. 1308 C.Civ., nu pot cumpăra nici direct nici prin persoane
interpuse:
-tutorii – bunurile persoanelor aflate sub tutela lor;
-mandatarii legali şi cei convenţionali împuterniciţi să vândă unele bunuri ale
mandantului lor;
-administratorii bunurilor statului nu pot cumpăra bunurile pe care le
administrează;
-funcţionarii publici nu pot cumpăra bunurile statului sau ale unităţilor adm-
teritoriale.
2. Art. 1309 C.Civ., conţine o altă incapacitate specială care priveşte pe judecători,
procurori şi avocaţi. Aceştia nu pot deveni cumpărători de drepturi litigioase ce
sunt de competenţa Curţii de Apel în a cărei circumscripţie teritorială îşi exercită
funcţia.
3. În privinţa terenurilor agricole s-a instituit o incapacitate specială de cumpărare,
astfel proprietatea funciară a dobânditorului nu poate depăşi 200 ha teren arabil de
familie.
4. Potrivit art. 2 din Constituţie, cetăţenii străini şi apatrizi nu pot dobândi dreptul
de proprietate asupra terenurilor, acesta atribuindu-se exclusiv cetăţenilor
Republicii Moldova.
5. Vânzarea locuinţelor ocupate de chiriaşi este condiţionată imperativ de
îndeplinirea calităţii de chiriaş a cumpărătorului şi de formularea prealabilă de
către acesta a cererii de cumpărare.
3. Consimţământul părţilor
Consideraţii generale

9
 Consimţământul reprezintă manifestarea de voinţă a părţilor care încheie un
contract. El trebuie să fie deplin, adică să nu fie viciat prin eroare, dol sau violenţă.
În contractul de v-c, consimţământul se realizează prin oferta făcută de una din
părţi, urmată de acceptarea acestei oferte de către cealaltă parte.
Lipsa consimţământ.uneia din părţi atrage nulitatea absolută a vânzării-
cumpărării.
Formele consimţământului sunt:
-promisiunea de v-c cu cele două forme, promisiunea unilaterală de vânzare şi
promisiunea bilaterală de vânzare;
-pactul de referinţă;
-dreptul de preemţiune;5

1.1.3 Promisiunea unilaterală de vânzare

Constituie un acord de voinţă prin care o anumită persoană primeşte
promisiunea proprietarului de a vinde un bun, rezervându-şi manifestarea
ulterioară a consimţământului sau de a cumpăra acest bun. Ea este un antecontract
care dă naştere la un drept de creanţă. Promisiunea unilaterală de vânzare, se
prezintă ca un adevărat contract, astfel că ea nu poate fi revocată de promitent şi nu
poate deveni caducă după moartea sau incapacitatea acestuia. În situaţia în care
beneficiarul promisiunii unilaterale îşi manifestă voinţa de a cumpăra, vânzarea se
va definitiva în momentul acestei opţiuni, ocazie cu care are loc şi transferul
dreptului de proprietate asupra lucrului. În ipoteza în care părţile au stipulat un
termen, beneficiarul promisiunii nu mai poate ulterior să-l oblige pe promitent să
încheie contractul6.

În cazul în care promitentul vânzării refuză perfectarea acesteia, încălcându-

şi obligaţia asumată, contractul proiectat nu se poate perfecta, însă beneficiarul
promisiunii este îndreptăţit la daune-interese. În cazul unei promisiuni de vânzare,

5
Rodica Apan, Revista de drept comercial, octombrie 2008
6
Ioan Leş, Organizarea sistemului judiciar, a avocaturii şi a activităţii notariale, p.67; Editura Lumina Lex,
Bucureşti 1997

10
din partea unei persoane care nu este proprietarul lucrului, instanţa de judecată a
statuat că acest lucru este posibil, pentru că persoana poate cumpăra ulterior lucrul,
devenind proprietarul lui.

1.1.4. Promisiunea bilaterală (sinalagmatică) de vânzare-cumpărare

Se deosebeşte de cea unilaterală, deoarece la aceasta ambele părţi se obligă a
încheia în viitor contractul de vânzare-cumpărare, având calităţile de promitent şi
de beneficiar. Este un antecontract şi nu are efect translativ de proprietate precum
contractul de vânzare-cumpărare. Promitentul şi beneficiarul trebuie să cadă de
acord asupra bunului şi a preţului şi chiar poate executa parţial sau total o prestaţie
sau ambele. Pentru încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare nu se cere
nici o condiţie specială de formă şi, odată încheiat, obligă părţile la îndeplinirea
obligaţiilor asumate, în baza principiului forţei obligatorii a contractului.
În cazul în care promitentul Vânzător nu-şi respectă obligaţia asumată şi
înstrăinează lucrul altei personae, această înstrăinare este valabilă, beneficiarul
Contractului având dreptul doar la daune-interese. Nerespectarea culpabilă a
obligaţiei, de a finaliza încheierea contractului de vânzare-cumpărare de către una
din părţi dă celeilalte dreptul la o acţiune în rezoluţiune prescriptibilă în termenul
general de trei ani.
Pactul de preferinţă
Constituie o formă a promisiunii unilaterale de vânzare prin care proprietarul
unui bun se obligă ca, în cazul care îl va vinde, să acorde preferinţa unei anumite
persoane, la preţ egal şi condiţii egale7.

Pactul de preferinţă se deosebeşte de promisiunea unilaterală de vânzare,

întrucât, abia în momentul când promitentul se hotărăşte să-i vândă bunul se naşte
şi dreptul beneficiarului de a cumpăra în condiţiile convenite, neavând însă
obligaţia de a accepta. Dreptul beneficiarului rezultat din promisiune se poate
transmite prin acte între vii sau prin moştenire. Obligaţia promitentului se

7
Codul Fiscal şi Codul de Procedură Fiscală

11
transmite numai pe cale succesorală. O asemenea obligaţie pentru a crea efecte
juridice trebuie să fie expres prevăzută în contract. În cadrul pactului de preferinţă,
promitentul rămâne liber să vândă ori nu bunul. Dacă se hotărăşte să-l vândă este
obligat să-l prefere pe beneficiar. În cazul vânzării către un terţ, beneficiarul are
dreptul la o actiune impotriva promitentului pentru daune-interese sau poate cere
anularea vanzarii in cazul in care vanzarea a fost facuta in complicitate cu tertul.
Pactul de preferinta are intotdeauna o natura contractuala.
Dreptul de preemţiune
Lg. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor şi Lg. 16/1994 a arendării
dispun că înstrăinarea terenurilor agricole extravilane, prin vânzare, se poate face
prin exercitarea dreptului de preempţiune, creînd un drept prioritar la cumpărare
pentru coproprietar, apoi pentru proprietarii vecini cu terenul vânzătorului şi, în
fine, pentru arendaş, stat. Dreptul de preempţiune instituit de normele imperative
citate are o natură legală şi constituie o derogare de la principiul liberei circulaţii a
terenurilor şi de la principiul consacrat de Codul Civil, potrivit căruia proprietarul
se bucură şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut.

1.1.5. Obiectul contractului

Consideraţii generale
Contractul de v-c este un contract bilateral ce dă naştere la obligaţii fiecărei
părţi contractante: pentru vânzător obligaţia predării lucrului şi obligaţia de
garanţie, iar pentru cumpărător obligaţia de plată a preţului şi de preluare a
lucrului. Aceste prestaţii constituie obiectul juridic al contractului de vânzare -
cumpărare. Deoarece obiectul prestaţiei vânzătorul se referă la un bun, iar cel al
cumpărătorului la o sumă de bani, se consideră că bunul vândut şi preţul constituie
obiectul material al celor două prestaţii.

Lucrul vândut
Pentru ca un bun să poată constitui obiectul material al prestaţiei vânzătorului,
acesta trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:

12
1. să fie în comerţ;
2. să existe în momentul încheierii contractului;
3. să fie determinat sau determinabil, licit şi posibil;
4. să fie proprietatea vânzătorului;
1. Bunul să fie în comerţ (în circuitul civil). Art.1310 C.Civ. stabileşte că pot fi
vândute numai lucruri aflate în circuitul civil. Sunt scoase din circuitul civil
lucrurile care nu sunt produse ale activităţii oamenilor ca: aerul, lumina soarelui,
apa râurilor, apa mărilor s.a. Apoi sunt inalienabile potrivit legii bunurile care fac
parte din domeniul public al statului şi al unităţilor adm-teritoriale. Un alt caz de
inalienabilitate este reglementat de art.32 din Legea nr.18/1991, potrivit căruia
terenurile cu privire la care s-a constituit dreptul de proprietate în favoarea
cooperatorilor care nu au adus pământ în cooperativă, nu pot fi înstrăinate prin acte
între vii timp de 10 ani. Unele lucruri existente în circuitul civil ca: armamentul,
muniţiile şi explozibilii, substanţele care conţin stupefiante s.a., pot forma obiectul
contractului de vânzare-cumpărare în condiţiile Legii nr.31/1996 privind regimul
monopolului de stat.
2. Bunul trebuie să existe în momentul încheierii contractului sau să poată exista în
viitor. Dacă lucrul asupra căruia părţile s-au învoit era pierit total în momentul
încheierii contractului, vânzarea este nulă absolut. Dacă lucrul era pierit numai în
parte, cumpărătorul are alegerea între a se lăsa de contract sau a pretinde reducerea
preţului. Bunurile viitoare pot forma obiectul contractului de v-c, cu excepţia
succesiunilor nedeschise deoarece pactele asupra unei succesiuni viitoare sunt
prohibite de lege.8
3. Bunul trebuie să fie determinat sau determinabil, licit şi posibil. Nu este
suficient ca lucrul care face obiectul vânzării să existe şi să fie în circuitul civil, ci
mai este necesar ca el să fie determinat la data încheierii contractului sau să poată
fi determinabil în viitor. Dacă bunul vândut este bun de gen, determinarea se va
face prin arătarea speciei, cantităţii, calităţii s.a. Bunul trebuie să fie posibil din

8
Gabriel Boroi, Liviu Stanciulescu – Drept Civil. Curs selectiv. Teste grila, pag. 351 – 399, Editura ALL Back,
2003

13
punct de vedere fizic şi juridic. În fine, trebuie să mai fie licit şi corespunzător
regulilor de morală.
4. Bunul vândut trebuie să fie proprietatea vânzătorului. Deoarece contractul de v-c
este translativ de proprietate, este necesar ca vânzătorul să fie proprietarul lucrului
vândut, individual determinat, în caz contrar el neputând transmite dreptul care
face obiectul contractului. În legislaţia noastră civilă vânzarea lucrului altuia nu
este admisă. În ipoteza în care ambele părţi sau cel puţin cumpărătorul a fost în
eroare, adică a considerat că lucrul vândut este proprietate vânzătorului, vânzarea
este anulabilă pentru eroare, ca viciu de consimţământ asupra calităţii vânzătorului.
În cazul în care contractul s-a încheiat în fraudarea dreptului proprietarului, cu
complicitatea şi pe riscul cumpărătorului, sancţiunea este tot nulitatea absolută.

1.2. Condiţii generale de valabilitate a contractului de vânzare-cumpărare

Pentru a fi valabil incheiat , contractul de vânzare-cumpărare trebuie să
întrunească diferitele elemente care conform regulilor generale în materie de
contracte sunt :
- consimţământul
- capacitatea
- obiectul(lucrul vândut şi preţul )
- o cauză licită
A. Consimţământul.
Vânzarea ca orice alt contract se încheie prin consimţământul părţilor.
Acordul de voinţă între părţi este întotdeauna necesar şi totodată suficient în
vederea formării contractului. În materia vânzării se aplică regulile dreptului
comun, urmează să analizăm numai anumite probleme specifice vânzării:
1. Promisiunea unilaterală de vânzare ( cumpărare )
Spre deosebire de oferta de contract, act juridic unilateral, în cazul
promisiunii de vânzare o persoană prevăzând un eventual interes pentru ea de a
dobândi proprietatea unui bun, primeşte promisiunea proprietarului de a vinde acel
bun, rezervându-şi facultatea de a-şi manifesta ulterior – de obicei înăuntrul unui

14
teren – consimţământul sau de al cumpăra. Promisinea de vânzare este de fapt un
antecontract ce dă naştere la un drept de creanţă , una din părţi fiind obligată faţă
de cealaltă parte să vândă în viitor un anumit bun, beneficiarul promisiunii putând
opta în sensul de a-l cumpăra sau nu.
Rezulat ca promisiunea de vânzare este un contract unilateral , întrucât
crează obligaţii numai pentru una dintre părţi ( promitent ).
2. Promisiunea bilaterală de vânzare
Această promisiune de vânzare poate fi unilaterală sau bilaterală, de a vinde şi
cumpăra, îin care caz ambele părţi se obligă sa încheie în viitor, la preţul stabilit
contractul de vânzare-cumpărare. Promisiunea bilaterală , la fel ca şi cea
uninominală este una antecontractual cu singura deosebire că în acest caz oricare
dintre părţi poate cere încheierea contractului. Dacă părţile se obligă să vândă,
respectiv să cumpere un teren, contractul de vânzare cumpărare nu este încheiat cât
timp contractul nu se întocmeşte în forma prevăzută de lege şi cu respectarea
dreptului de preempţiune.
3. Pactul de referinţă – este o variantă a promisiunii de vânzare prin care
proprietarul unui bun se obligă că în cazul când îl vinde, să acorde referinţa unei
anumite persoane la preţ egal. Dacă nu s-a prevăzut astfel în convenţia dintre părţi,
dreptul beneficiarului rezultând din promisiunea de vânzare inclusiv pactul de
preferinţă se poate transmite prin acte între vii.
B. Capacitatea părţilor.
Conform art.1306 C. Civ. Pot cumpăra toţi cărora nu le este oprit prin lege.
Deci regula este capacitatea, iar incapacitatea, excepţia. Cazurile de incapacitate
sunt expres şi limitativ prevăzute de lege şi sunt de strictă interpretare9.
În contractul de vânzare-cumpărare părţile trebuie să aibă capacitatea de
exerciţiu deplină, iar persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă, trebuie să încheie contractul prin ocrotitorul
legal, respectiv cu încuviinţarea acestuia şi în toate cazurile cu autorizaţia
autorităţii tutelare.

9
Codul Civil al Republicii Moldova

15
 Incapacităţi speciale
Acete incapacităţi sunt interdicţii de a vinde şi cumpăra sau de a cumpăra.
a) vânzarea între soţi este interzisă art.1307 C.civ .
- donaţia între soţi este revocabilă art.937 C.Civ. Dacă vânzarea ar fi valabilă
sar putea ocoli această dispoziţie imperativă a legii prin încheierea unor
contracte de vânzare cumpărare simulate.
- Prin această interdicţie se apără interesele moştenitorilor ( rezervatori care nu
beneficiază de raportul donaţiilor ).
- Prin această interdicţie se apără interesele creditorilor care ar putea fi frudaţi
prin încheierea unor contracte de vânzare-cumpărare simulate.
b) Conform art.1308 C.civ. tutorii nu pot cumpăra bunurile persoanelor de sub
tutela lor.
c) Mandatorii atât convenţiaonali cât şi legali împuterniciţi a vinde un lucru nu
pot să-l cumpere fiindcă nu se admite ca o persoană să cumuleze şi calitatea
de vânzător şi pe cea de cumpărător.
d) Funcţionarii publici nu pot cumpăra bunurile statului sau unităţilor
administrativ teritoriale care se vând prin mijlocirea lor art. 1308. C. civ.
e) Persoanele care administrează bunuri ale statului comunelor, oraşelor,
municipiilor sau judeţelor nu pot cumpăra bunurile aflate în administrarea lor
art.1308.pct.3 C.civ.
f) Judecătorii, procurorii, avocaţii, nu pot deveni cesionari ( cumpărători ) de
drepturi litigioase care sunt de competenţa curţii de apel în a carei
circumscripţie îşi exercită funcţia sau profesia ( art.1309 C.civ.)
g) O incapacitate specială de cumpărare a fost prevazută de art.46. alin.2 din
Legea nr.18/1991 în privinţa terenurilor agricole.
h) Persoanele insolvabile nu pot cumpăra bunurile imobile pe care le vând la
licitaţie publică art.535 C. Proc. Civ

16
 Este obiectul prestaţiei cumpărătorului, constituind într-o sumă de bani ce
corespunde valorii lucrului vândut. Pentru valabilitatea contractului de vânzare-
cumpărare, preţul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
1. să fie fixat într-o sumă de bani;
2. să fie determinat sau determinabil,
3. să fie sincer şi serios;
4. să nu contravină dispoziţiilor legale imperative referitoare la regimul preţurilor.
1. Preţul trebuie să fie exprimat într-o sumă de bani.
Stabilirea preţului în bani este esenţa vânzării. În ipoteza în care înstrăinarea
unui lucru nu se face pentru bani, ci în schimbul unui alt lucru sau al altei prestaţii,
nu mai suntem în prezenţa unui contract de vânzare-cumpărare, natura juridică a
contractului fiind alta, şi anume: contract de schimb, contract de întreţinere, renta
viageră.
2. Preţul trebuie să fie determinat sau determinabil.
Potrivit art. 1303 C.Civ., preţul este determinat în cazul în care cuantumul lui
este stabilit de comun acord între părţi în momentul încheierii contractului. Preţul
poate fi stabilit şi de către lege. Când preţul a fost determinat de părţi, el nu va
putea fi modificat unilateral, ci doar prin acordul lor. Preţul poate fi determinabil
prin indicarea în contract a unor elemente pe baza cărora cuantumul preţului să
poată fi stabilit în viitor. Preţul poate fi determinat şi de un terţ ales de comun cord
de părţi.
3. Preţul trebuie să fie sincer şi serios.
Preţul este sincer atunci când cuantumul lui, menţionat în contract, este acela
convenit în realitate de părţi, deci este un preţ real şi nu unul fictiv sau simulat.
Preţul este fictiv atunci când părţile nu intenţionează să-l ceară, respectiv să-l
plătească. Dacă preţul este fictiv contractul va fi nul. Preţul este serios dacă nu este
derizoriu, disproporţionat cu valoarea lucrului vândut. Dacă preţul este derizoriu,
contractul va fi nul ca vânzare-cumpărare, dar ar putea fi valabil ca donaţie.
4. Preţul trebuie să nu contravină dispoziţiilor legale imperative privitoare la
regimul preţurilor.

17
 Uneori, legislatorul poate interveni şi stabili prin dispoziţii imperative
plafoanele maximale ale preţurilor la unele produse, pe considerente de politică
socială. Dacă există preţuri stabilite de lege, acestea sunt obligatorii pentru părţi. În
cazul în care părţile au convenit asupra altui preţ, acesta se înlocuieşte de drept cu
cel legal.
Cauza contractului
Cauza de vânzare-cumpărare este un element constitutiv în structura sa şi o
condiţie de validitate a acestuia. Partea care se obligă are în vedere realizarea, pe
de o parte, a unui scop direct, iar pe de altă parte, atingerea unui scop i ndirect.
Scopul direct al vânzătorului este primirea preţului în schimbul înstrăinării
bunului, iar al cumpărătorului dobândirea bunului în schimbul plăţii preţului.
Scopul indirect vizează nevoile pe care vânzătorul şi le va satisface din preţul
obţinut, precum şi cumpărătorul cu bunul dobândit. Pentru validitatea contractului
de vânzare-cumpărare cauza trebuie să existe, chiar dacă nu este stipulată expres în
contract. Absenţa cauzei atrage sancţiunea nulităţii absolute a vânzării. Cauza
trebuie să fie reală şi nu falsă; contrar atrage nulitatea relativă a contractului de
vânzare-cumpărare. Cauza trebuie să fie licită, în caz contrar, contractul este
sancţionat cu nulitate absolută. Cauza trebuie să fie şi morală, adică scopul actului
juridic să corespundă regulilor de convieţuire socială.

6. Alte condiţii de validitate

Pe lângă capacitate, consimţământ, obiect şi cauză, pentru valabilitatea
contractului de vânzare-cumpărare, legea cere îndeplinirea şi a altor condiţii şi
anume: forma contractului şi autorizarea prealabilă.

A. Forma contractului de vânzare-cumpărare, în sens restrâns, reprezintă

modul în care se manifestă voinţa vânzătorului şi a cumpărătorului. În sens larg,
înţelegem trei feluri de forme:
-forma cerută ca o condiţie ad validitatem;
-forma cerută ad probationem;

18
-forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi.
1. Cu privire la forma ad validitatem contractul de vânzare-cumpărare este
consensual, adică se încheie prin simpla manifestare de voinţă a părţilor, fără să fie
necesară respectarea anumitor forme. Consensualismul este superior formalismului
deoarece obligă părţile să-şi respecte cuvântul dat, indiferent de forma încheierii
contractului.
2. Prin excepţie unele contracte de v-c sunt „formale” sau „solemne”, în
sensul că pentru validitatea lor se cere îndeplinirea unei forme. Art. 2 din Legea
nr.54/1998 impune pentru înstrăinarea terenurilor prin acte între vii, forma
autentică ad validitatem. În cazul nerespectării acestei forme, sancţiunea este
nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare. Ca regulă generală, forma
solemnă a unui contract este impusă de lege. Există însă posibilitatea pentru părţi
ca ele, prin voinţa lor, să încheie un contract care, potrivit legii, nu este solemn, în
forma actului solemn. Unele acte juridice îmbracă o anumită formă nu ca o
condiţie ad validitatem, ci ca un mijloc de probă (ad probationem). Astfel, actele a
căror valoare depăşeşte suma de 250 de lei trebuie făcute în formă scrisă, deoarece
legea prevede ca aceste acte nu pot fi dovedite cu martori.
3. Potrivit principiului relativităţii efectelor actului juridic, contractul de v-c
produce efecte numai între părţi, nefiind opozabil faţă de terţi. Uneori legiuitorul
stabileşte anumite condiţii de publicitate, astfel încât contractul încheiat între părţi
să fie opozabil şi terţilor. Înscrierile în cartea funciară devin opozabile faţă de terţi
de la data înregistrării cererilor, mai puţin în cazul succesiunilor, uzucapiunii,
vânzării silite, când sunt opozabile faţă de terţi fără o asemenea înscriere10.

B. Autorizarea prealabilă a înstrăinării unor bunuri.

Există unele cazuri în care legea instituie, ca o condiţie pentru validitatea
contractului de vânzare-cumpărare, obţinerea unor autorizaţii prealabile. Astfel,
conform art 5 din Legea nr.15/1990 privind organizarea unităţilor economice de
stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, înstrăinarea bunurilor aparţinând

10
Fr. Deak Tratat de drept succesoral, p.174; Editura Universul juridic, Bucureşti, 2002

19
regiilor autonome se face cu aprobarea ministerului de resort. Sancţiunea
nerespectării acestei prevederi este nulitatea absolută. Potrivit art.12 din Legea
nr.61/1990, locuinţele proprietate de stat cumpărate pe bază de credit, până la
rambursarea acestuia nu pot fi înstrăinate decât cu autorizarea prealabilă a C.E.C.
Sancţiunea nerespectării acestei prevederi este nulitatea relativă11.
Lucrul vândut. Enumerarea condiţiilor.
Lucrul vândut trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie în comerţ
(în circuitul civil); să existe în momentul încheierii contractului sau să poată exista
în viitor; să fie determinat sau determinabil, licit şi posibil; să fie proprietatea
vânzătorului.
I.Lucrul să fie în comerţ
Lucrul să fie în comert ( în circuitul civil). Art. 1310 C.civ., care prevede că
pot fi vândute toate lucrurile care sunt în comerţ (în commercio) afară dacă legea
opreşte aceasta, face aplicaţia unei reguli generale prevăzute în art.963 C.civ.,
conform căreia numai lucrurile aflate în comerţ (în circuitul civil) pot forma
obiectul unui contract. Stabilind principiul liberei circulaţii a lucrurilor susceptibile
de apropriere, de a forma obiectul dreptului de proprietate sau a altor raporturi
juridice, art. 1310 C.civ. prevede şi o derogare importantă de la acest principiu
pentru materia contractului de vânzare-cumpărare (şi alte contracte translative de
proprietate, de exemplu, schimbul); nu pot forma obiectul acestui contract lucrurile
care - potrivit legii - nu sunt în comerţ, în circuitul civil (extra commercium)12

Prohibiţia poate fi: absolută, vizând bunurile care prin natura lor sau printr-o
declaraţie a legii sunt de uz sau interes public şi care, ca atare, sunt inalienabile;
relativaă, referitoare la bunurile care, nefiind inalienabile, pot fi vândute-
cumpărate, dar numai de către anumite persoane sau numai în anumite condiţii.
Rezultă că noţiunea de "lucruri care sunt în comerţ" (art.963 si art.1310
C.civ.), respectiv scoase din comerţ (din circuitul civil) vizează, în realitate, fie
numai inalienabilitatea unor bunuri - dar care pot forma obiectul unor acte juridice
11
Economica, nr.5; septembrie 2008
12
Ibidem;

20
netranslative de proprietate (de exemplu, locaţiune, comodat etc.) - fie numai
regimul juridic special (restrictiv) al circulaţiei anumitor bunuri. În sensul propriu-
zis al cuvântului, sunt scoase din circuitul civil numai lucrurile care, prin natura
lor, nu sunt susceptibile de a forma obiectul dreptului de proprietate şi al actelor
juridice (aşa-numitele lucruri comune - res communis - aerul, razele soarelui, apa
mării sau din râul curgător etc.) care - fiind inepuizabile - nu aparţin nimănui şi al
căror uz e comun tuturor" (art.647 C.civ.), în condiţiile şi limitele prevăzute de
lege.
1. Legea declară inalienabile (imprescriptibile şi insesizabile) bunurile care
fac parte din domeniul public al statului (de interes naţional) sau al unităţilor
administrativ-teritoriale (de interes local).
În condiţiile legii bunurile proprietate publică pot fi date în administrare
(regiilor autonome ori instituţiilor publice) sau pot fi concesionate ori închiriate
(art. 135 din Constituţie; art.11 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică
şi regimul juridic al acesteia; vezi şi art.74 din Legea administraţiei publice locale
nr. 69/1991 art. 1844 C.civ.), dar nu pot fi înstrăinate-dobândite (de exemplu, prin
vânzare-cumpărare) cât timp fac parte din domeniul public.
Menţionăm că terenurile şi alte bunuri din domeniul privat al statului şi al
unităţilor administrativ-teritoriale - cât timp, prin schimbarea destinaţiei, nu sunt
trecute în domeniul public potrivit art.7-8 din Legea nr. 213/19982 - sunt supuse
dispoziţiilor de drept comun, dacă prin lege nu se prevede altfel (art.41 alin.2 din
Constituţie, art.5 din Legea nr. 213/1998, art.6 din Legea nr.18/1991, art.1 din
Legea nr.54/1998, art. 72-74 din Legea nr. 69/1991, art. 1845 C.civ.).
În caz de înstrăinare se aplică, prin urmare, dispoziţiile prevăzute pentru
contractul de vânzare-cumpărare, în măsura în care prin legea specială nu se
prevede altfel. De exemplu, în privinţa bunurilor din domeniul privat al unităţilor
administrativ-teritoriale trebuie să fie respectate, sub sancţiunea nulităţii absolute,
prevederile Legii administraţiei publice locale nr.69/1991 (în special art.76), care
sunt de ordine publică (art.475 C.civ.).

21
2. Un alt caz de inailienabilitate, dar numai temporară, este prevăzut de art.32 din
Legea nr. 18/1991 (republicată în 1998): "terenul atribuit conform art. 19 alin.1,
art.21 si art.43 nu poate fi înstrăinat prin acte între vii timp de 10 ani, socotiţi de la
începutul anului următor celui în care s-a făcut înscrierea proprietăţii, sub
sancţiunea nulităţii absolute a actului de înstrăinare". În articolele la care se face
trimitere este vorba de terenurile cu privire la care, în terminologia legii, s-a
"constituit" (nu "reconstituit") dreptul de proprietate în favoarea cooperatorilor
care nu au adus pământ în cooperativă şi a altor persoane prevăzute de lege.
Considerăm că în acest caz este vorba nu de o simplă incapacitate de înstrăinare
(stabilită), ci de o inalienabilitate prevăzută propter rem; în cadrul termenului
prevăzut de lege terenul în cauză nu poate fi înstrăinat prin acte între vii.
Deosebirea de calificare prezintă importanţa în caz de moarte a titularului
împroprietărit (sau al unuia dintre ei); terenul rămâne inalienabil prin acte între vii
pentru perioada rămasă, moştenitorii (legali sau testamentari) neavând dreptul să-l
înstrăineze, în tot sau în parte (cota moştenită). În general, inalienabilitatile sunt
prevăzute de lege în consideraţia bunului (intuitu rei), iar nu a persoanei titulare a
dreptului. Tot temporară este şi inalienabilitatea prevăzută de art.9 din Legea
nr.112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de
locuinţe trecute în proprietatea statului. Este vorba de apartamentele ce nu se
restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora şi care pot fi
cumpărate de chiriaşii titulari de contract de încheiere a apartamentelor în cauză,
dar cu interdicţia înstrăinării timp de 10 ani de la data cumpărării (indiferent de
plata integrală sau în rate a preţului).13
Interdicţia vizează, evident, numai înstrăinarea prin acte între vii, cu titlu oneros
sau gratuit, nu şi transmisiunile prin moştenire legală sau testamentară.
3. Derogarea relativă la principiul liberei circulaţii a bunurilor este prevăzută
de lege în privinţa bunurilor care constituie monopolul statului şi care pot fi
vândute, respectiv cumpărate, în condiţiile prevăzute de lege, numai de persoane
juridice sau fizice autorizate pe bază de licenţă (de exemplu, tutun, arme,

13
Ioan Griga, Drept penal, Partea generală, p. 59; Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006

22
stupefiante etc.). În acest sens, Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor
economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale prevede: "StatuI îşi
poate rezerva activităţi economice pe care să le deşfăşoare în mod exclusiv cu titlu
de monopol de stat. Asemenea monopoluri, precum şi modul lor de administrare,
se stabilesc prin legi speciale" (art.40 si Legea nr. 31/1996 privind regimul
monopolului de stat).
În sfârşit, există bunuri care, de asemenea, sunt în circuitul civil, dar din
motive de ordine publică sau economico-socială, pot fi cumpărate numai cu
respectarea unor prevederi legale speciale. Amintim în acest sens: armele, muniţiile
şi materialele explozive (Legea nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc şi al
muniţiilor; Regulamentu armelor de foc şi al muniţiilor, aprobat prin HG
nr.679/1997; Legea nr.116/1997 pentru ratificarea Convenţiei europene cu privire
la controlul achiziţionării şi deţinerii armelor de foc de către particulari, adoptată la
Strasbourg la 28 iunie 1978), produsele şi substanţele stupefiante (Legea
nr.73/1969), produsele şi substanţele toxice (Decretul nr.466/1979).14
Precizăm că bunurile din patrimoniul cultural naţional nu sunt scoase din
circuitul civil şi deci pot fi înstrăinate-dobândite (dacă nu fac parte din domeniul
public al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale), însă scoaterea din ţară a
tuturor bunurilor culturale mobile, temporar sau definitiv, de către persoane fizice
sau juridice, se poate face numai cu prezentarea la unităţile vamale a adeverinţei
eliberate de oficiul local pentru patrimoniul cultural naţional. 15 Nici metalele
pretioase si pietrele pretioase nu sunt scoase din circuitul civil, putand fi detinute si
instrainate-dobandite, legea prevazand numai anumite limitari, mai ales in legatura
cu operatiunile avand ca obiect aceste bunuri.
4. În sfârşit, preciză că în principiu un bun nu poate fi declarat inalienabil
(scos din circuitul civil) prin voinţa omului (de exemplu, clauza contractuală sau
testamentară prin care se interzice vânzarea bunului cumpărat, donat, lăsat legat
etc.), întrucât o asemenea clauză (pactum de non alienado) contravine principiului
liberei circulaţii a bunurilor (art. 1310 C.civ.) şi dreptului proprietarului de a
14
Gheorghe Nistoreanu şi Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generală, p.61; Editura Cartier, Chişinău 2009
15
Constantin Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, p.109; Editura ALL BECK, Bucureşti, 1997

23
dispune liber şi absolut de bunul său (art. 480 C.civ.), drept garantat, în limitele
prevăzute de lege, de Constitute (art.41). Astfel fiind, în practica judiciară se
invalidează o asemenea interdicţie, dacă este lipsită de interes, impiedicând inutil
libera circulaţie a bunurilor, dacă este consimţită pur şi simplu, fără a fi fost luată
în garantarea unui drept.
Rezultă indirect că inalienabilitatea convenţională poate fi recunoscută
valabilă numai dacă se justifică printr-un interes serios şi legitim, cum ar fi
garantarea executării unei obligaţii (de plată a preţului, a unei rente viagere în
favoarea unui terţ etc.) sau alt interes (de exemplu, interdictţia înstrăinării bunului
transmis minorului până la majoratul lui). Interesul determină şi caracterul
temporar al inalienabilităţii (de exemplu, până la stingerea obligaţiei garantate sau
încetarea în alt fel a interesului). Clauza de inalienabilitate nu poate avea caracter
perpetuu.
În aceste condiţii (interes şi caracter temporar), clauza de inalienabilitate
poate fi recunoscută valabilă, întrucât art. 1310 C.civ. are caracter imperativ numai
în sensul interzicerii instrăinării bunurilor declarate de lege inalienabile, iar
prerogativelor proprietarului prevăzute de art.480 C.civ. i se pot aduce limitări, în
măsura în care limitarea nu contravine unei dispoziţii imperative sau ordinii
publice şi bunelor moravuri (art.5 C.civ.).
Dacă clauza de inalienabilitate nu intruneşte condiţiile arătate, numai clauza
urmează să fie considerată nulă, dacă nu este cauza determinantă a încheierii
actului, iar dacă este cazul proprietarul imobilului sau persoana interesată poate
cere radierea interdicţiei de înstrăinare din cartea funciară.
Dacă clauza de inalienabilitate este valabilă, dar cu nerespectarea ei bunul
este înstrăinat, stipulantul clauzei (succesorii lui în drepturi) pot cere rezoluţiunea
(revocarea) înstrăinării iniţiate (cu daune-interese) nentru neexecutate de obligaţii
(art. 1021 C.civ.) sau repararea prejudiciului cauzat prin nerespectarea clauzei,
potrivit regulilor generale. În caz de rezoluţiune, terţul dobânditor de bună-credinţă
se va putea apăra prin invocarea art. 1909 C.civ., în cazul lucrurilor mobile, şi prin
lipsa publicităţii sau prin invocarea uzucapiunii, în cazul imobilelor.

24
 II.Lucrul să existe sau să poata există
Lucrul să existe (existenţa actuală sau viitoare). A doua condiţie prevăzută
de lege pentru validitatea contractului este ca lucrul să existe în momentul
încheierii contractului sau să poată exista în viitor.
1. Dacă părţile (sau cel puţin cumpărătorul) au avut în vedere un lucru
existent, dar acel lucru era pierit total, în momentul încheierii contractului (sau nici
n-a existat în realitate), vânzarea este nulă absolut (art.1311 C.civ.), întrucât
obligaţia vânzătorului este lipsită de obiect, ceea ce antrenează şi lipsa cauzei
obligaţiei cumpărătorului.
Dacă lucrul există în momentul încheierii contractului, dar era pierit în parte
anterior, inclusiv ipoteza în care mai multe lucruri formeazî obiectul vânzării şi
numai unele au pierit, cumpărătorul poate alege: fie să renunţe la contract
(rezoluţiune), fie să ceară executarea asupra părţii rămase din lucru cu o reducere
proporţională din preţ (art.1311). Alegerea făcută de cumpărător nu trebuie să fie
abuzivă (de exemplu, renunţare la contract, deşi partea pierită este neînsemnată sau
cele două sau mai multe lucruri cumpărate, chiar la un preţ global, nu sunt
interdependente, cum ar fi o pereche de cai de tracţiune)16.

În principiu, cumpărătorul poate renunţa la contract când executarea parţială

nu poate duce la realizarea scopului pentru care a înţeles să cumpere. După cum
rezultă din cele arătate, riscul pieirii totale sau parţiale - deoarece se situează
înainte de momentul încheierii contractului şi deci a momentului transferării
dreptului de proprietate - este suportat de vânzător (res perit domino). Face
excepţie ipoteza în care operaţiunea are caracter aleatoriu; la încheierea
contractului cumpărătorul este conştient de riscul pieirii (totale sau parţiale), dar
cumpără sperând să nu fi intervenit (emtio spei).
2. Vânzarea esle valabilă dacă are ca obiect un lucru viitor (res futura), care
nu există în momentul încheierii contractului, dar poate exista în viitor (de

16
V. Dongoroz şi colectiv, Explicaţii teoretice ale codului penal, partea generală, p.11; Chişinău 2009

25
exemplu, lucrul ce se va confecţiona). Dintre bunurile viitoare, numai moştenirea
nedeschisă nu poate forma obiectul unui contract (art. 702 si 965 C.civ.).
Nerealizarea lucrului viitor nu afectează validitatea contractului; în acest caz
vânzătorul - pe lângă pierderea preţului - va fi obligat şi la plata daunelor-interese
pentru neexecutarea obligaţiei asumate, dacaă nu dovedeşte o cauzaă străină
exoneratoare de răspundere (art. 1082 C.civ.). Bineînţeles, cumpărătorul nu va fi
obligat să plătească preţul, chiar dacă neexecutarea nu este imputabilă
vânzătorului, întrucât acesta din urmă suportă riscul contractului în calitate de
debitor al obligaţiei imposibil de executat. Face excepţie ipoteza în care contractul
are caracter aleatoriu, cumpărătorul asumandu-şi riscul nerealizării (în tot sau în
parte) a lucrului viitor, nerealizarea independentă de voinţa şi atitudinea
vânzătorului (de exemplu, o recoltă; emptio-venditio rei speratae).
Lucrul să fie determinat sau determinabil
0 altă condiţie este ca lucrul să fie determinat sau determinabil (art.948 şi
964C.civ.), licit şi posibil, ca la orice act juridic. Coproprietatea forţataă asupra
părţilor comune din clădirile cu mai multe apartamente, având caracter accesoriu
potrivit destinaţiei, formează obiectul contractului, chiar dacă aceste părţi nu sunt
specificate expres (accesorium sequitur principale), afară numai dacă
coproprietatea a încetat cu acordul tuturor coproprietarilor (întreţinerea ei nefiind
impusă cu necesitate).
III.Lucrul să fie proprietatea vânzătorului
Vânzătorul trebuie să fie proprietarul lucrului vândut individual determinat.
Întrucât contractul este translativ de proprietate, vânzătorul trebuie să fie titularul
dreptului ce se înstrăinează. În caz contrar, el nu poate transmite dreptul care face
obiectul contractului; nemo dat quod non habet sau nemo plus iuris ad alium
transferre potest, quam ipse habet17.
Se pune deci întrebarea, ce se întâmplă dacă vânzătorul înstrăinează un bun
individual determinat care aparţine altuia? Este problemă cunoscută sub denumirea
de vânzare a lucrului altuia. Soluţiile adoptate sunt diferite după cum
17
Marius Andreescu, Ruxandra Andreescu, Principiul proportionalitatii in dreptul comunitar. Propunere de
revizuire constitutionala, Revista de Drept Public nr. 3/2007

26
consimţământul părţilor a fost afectat de viciul erorii sau încheierea contractului a
avut loc în cunoştinţă de cauză.
1. Dacă părţile sau cel puţin cumpărătorul a fost în eroare, socotind că lucrul
vândut aparţine vânzătorului, se admite că vânzarea este anulabilăa pentru eroare
(viciu de consimţământ) asupra calităţii esenţiale a vânzătorului, care a fost socotit
de cumpărător proprietar al lucrului18.
Această nulitate relativă a contractului poate fi invocată pe cale de acţiune
(când preţul s-a plătit) sau pe cale de excepţie (când preţul nu s-a plătit), dar numai
de către cumpărător şi succesorii lui; vânzătorul nu poate cere anularea chiar dacă a
fost de bună-credinţă (s-a crezut proprietar), căci eroarea comisă de un contractant
asupra propriei sale persoane nu poate vicia contractul; eroarea trebuie să cadă
"asupra persoanei cu care s-a contractat" (art. 954 alin.2 C.civ.). 19 Anularea nu
poate fi cerută nici de către cumpărător sau succesorii lui dacă vânzătorul a devenit
proprietarul lucrului după vânzare sau vânzarea este ratificată de adevăratul
proprietar (aplicându-se regulile mandatului tacit sau ale gestiunii de afaceri)20.
Dacă cumpărătorul nu a cerut sau înainte de a fi cerut anularea este convins de
către adevăratul proprietar, obligaţia de garanţie a vânzătorului pentru evicţiune
subzistă. Menţionăm că adevăratul proprietar nu poate cere anularea (fiind terţ faţă
de contract), în schimb poate intenta acţiune în revendicare, dacă bunul se află în
posesiunea cumpărătorului (iar dacă stăpâneşte bunul poate opune cu succes
dreptul sau de proprietate actului încheiat cu un neproprietar).
În acest proces cu adevăratul proprietar, cumpărătorul se poate apăra prin
invocarea uzucapiunii sau prin excepţia trasă din art. 1909-1910 C.civ. Contractul
încheiat cu vânzătorul neproprietar poate fi invocat de către cumpărător ca just titlu
pentru uzucapiunea de 10-20 ani şi pentru dobândirea fructelor.
2. Dacă părţile au încheiat contractul în cunoştinţă de cauză, ştiind că lucrul
vândut este proprietatea unei alte persoane, şi deci problema anulării pentru eroare
nu se poate pune, soluţia este controversată. Într-o părere, se consideră că vânzarea

18
Ibidem;
19
Violeta Cristea, Procedura în faţa Tribunalului Funcţiei Publice, p. 71; Tipografia Centrală, Chiţinău 2008
20
Ibidem, p.73;

27
este, în acest caz, perfect valabilă; acordul de voinţă trebuie să fie interpretat în
sensul că părţile n-au urmărit imediata strămutare a proprietăţii lucrului, ci
vânzătorul s-a obligat numai a-l procura mai târziu cumpărătorului, în caz de
neexecutare fiind pasibil de plata daunelor.
Consider că vânzarea-cumpărarea lucrului altuia în cunoştinţă de cauză,
reprezentând o operaţiune speculativaă, are o cauză ilicită şi deci este nulă absolut
în baza art. 968 C.civ., (cu eventuala excepţie a săvârşirii actului în cadrul
exercitării legale a comerţului). Iar dacă contractul s-a încheiat de către vânzător
"în frauda dreptului proprietarului... cu complicitatea şi, în orice caz, pe riscul
cumpărătorului... constituie un caz tipic de nulitate absolută în virtutea
cunoscutului adagiu clasic frauda corupe totul" (fraus omnia corrumpit)21.
Dacă bunul înstrăinat face parte din domeniul public al statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale, contractul este nul absolut în toate cazurile, chiar dacă
cumpărătorul a fost de bună-credinţă (art. 135 din Constitute)22.
3. În sfârşit se mai pune întrebarea, ce soluţie urmează să fie adoptată în cazul
indiviziunii - având ca obiect o universalitate de bunuri (indiviziune propriu-zisă)
sau un bun determinat (proprietate comună indiviză pe cote-părţi) - dacă unul
dintre coindivizari, fără acordul celorlalţi, înstrăinează în natură, în materialitatea
sa bunul (bunurile) aflate în indiviziune? Potrivit părerii dominante în literatura de
specialitate şi practica judiciară, în acest caz - întrucât vânzătorul are o cotă ideală
din dreptul de proprietate asupra bunului sau bunurilor indivize (este proprietar pro
part), - nu se aplică regulilor privitoare la vânzarea lucrului altuia, ci regulile
proprii stării de indiviziune, soarta contractului de vânzare-cumpărare depinzând
de rezultatul partajului .
Pentru înţelegerea corectă a acestei soluţii reamintesc că - în timpul stării de
indiviziune - oricare dintre coindivizari poate să dispună liber, fără acordul
celorlalţi coindivizari, de cota sa ideală de drept asupra bunului determinat sau
asupra universalităţii; dreptul asupra cotei-părţi (ideale) este un drept de proprietate
individual, absolut şi exclusiv al fiecărui coindivizar, transmisibil inter vivos şi
21
Albu Cornel, Andreescu Eugen, Caraţa Viorel - Piaţa comună şi perspectiva anului 2009, p.6; Chişinău 2009.
22
Ibidem, p.7;

28
mortis causa (moştenire legală sau testamentară, inclusiv legate cu titlu particular).
Astfel fiind, în caz de înstrainare a cotei ideale de proprietate din bunul
determinant sau din universalitate ori dintr-un bun determinant din universalitate,
cumpărătorul se substituie în drepturile coindivizarului vânzător fiind fără
relevanţă rezultatul partajului care va interveni ulterior şi la care va participa
cumpărătorul în calitate de coindivizar.
Alta este situaţia în cazul în care vânzătorul - în loc să dispună de cota sa
parte ideală de drept - înstrăinează în natură, în materialitatea sa bunul (bunurile)
aflate în indiviziune sau o porţiune determinate material din acel bun, deşi nu are
drept de proprietate exclusive asupra lucrului vândut sau asupra unei părţi
materiale din lucru. De exemplu, moştenitorul unei cote succesorale de 1/2 vinde
toată casa, ce face parte din masa succesorală, fără acordul celuilalt moştenitor.
Evident, o asemenea înstrăinare nu poate aduce atingere drepturilor coindivizarului
(coindivizarilor) care nu au consimţit la încheierea contractului şi nici nu l-au
ratificat ulterior .
Pentru salvgardarea drepturilor proprii asupra bunului înstrăinat oricare
dintre coindivizari poate cere iesirea din indiviziune, iar soarta contractului de
vânzare-cumpărare, validitatea lui va depinde de rezultatul partajului:
- dacă bunul este atribuit la partaj copartaşului înstrăinator contractul rămâne
valabil şi dreptul cumpărătorului se consolidează retroactiv, deoarece împărţeala
are caracter declarativ, deci produce efecte retroactive (art.786 C.civ.), vânzătorul
devenind proprietar exclusiv în mod retroactiv;
- iar dacă bunul înstrăinat este atribuit (cade în totul) altui copartaş actul de
înstrăinare va fi ineficace (desfiinţat) retroactiv pentru lipsa calităţii de proprietar al
vânzătorului, aplicandu-se regulile care guvernează vânzarea lucrului altuia
(nulitatea relativă a contractului). Evident, în acest din urmă caz se va putea angaja
răspunderea lui pentru evicţiune în calitate de vânzător al lucrului altuia (cu
excepţia cazului în care cumpărătorul a cumpărat pe risc propriu).
Mai precizez că, în cazul vânzării bunului indiviz de către unul dintre
coindivizari, ceilalţi coindivizari nu pot cere constatarea nulităţii sau anularea

29
actului de înstrăinare în timpul stării de indiviziune şi nici nu pot intenta o acţiune
în revendicare dacă cumpărătorul a intrat în posesia bunului. Drepturile lor indivize
asupra bunului urmează să fie apărate, după cum am văzut, pe calea acţiunii de
partaj.

1.3. Originea şi evoluţia contractelor

Vânzarea-cumpărarea îşi are originile în schimb (troc). În lipsa unei monede
de schimb, care era în acelaşi timp şi măsură a valorii de schimb, şi pentru a-şi
satisface nevoile existenţiale, oamenii tranzacţionau şi işi schimbau produsele
muncii lor între ei. În Digeste, se arată că “neexistând monedă, nu era un cuvânt
deosebit spre a se distinge marfa de preţ. Întâmplându-se cuiva să-i lipsească
tocmai din lucrurile ce altul avea în prea mare cantitate, acel care avea prea mult
din unele lucruri le schimba cu altele, ce-i lipseau. Fiind însă cam greu ca două
persoane să aibă lucruri din acele ce le trebuie reciproc, s-a ales o materie având
valoare publică, fixă şi determinată, menită a reprezenta toate lucrurile, în scop de
a se preîntâmpina greutăţile ce rezultau din schimb. Această materie investită cu
marca autorităţii publice, a servit la strămutarea proprietăţiimai mult prin valoarea
ce i s-a dat, decât prin însăşi substanţa materiei. De atunci ambele materii nu se
mai numesc mărfuri, ci una se numeşte preţul celeilalte.” şi a varietăţii lui, s-a
impus necesitatea unui obiect unic ca măsura a valorii şi obiect de schimb- banul. 23

Apariţia monedei a făcut ca metalul să nu se mai aprecieze după greutate, ci

după numărul bucăţilor de metal. Contractul nu va mai fi un schimb, după cum era
din capul locului, ci va fi o vânzare-cumpărare, după rolul fiecărei părţi.
Vânzătorul va fi acela care va înstrăina marfa, iar cumpărătorul va fi acela care va
da preţul în bani. Fernand Braudel remarcă faptul că „Economia începe în pragul
valorii de schimb”, existând un spaţiu vast şi complex de la trocul elementar până
la capitalismul cel mai sofisticat. Operaţiunea juridică a vânzării s-a realizat încă

23
Cioculescu Aristide - Racordarea economiei României la piaţa unică europeană, p.93; Editura Apimondia, 2002.

30
din epoca foarte veche, dar contractul consensual de vânzare, ca formă de realizare
a acestei operaţiuni, a apărut abia spre sfârşitul republicii romane.
Vânzarea, la romani, nu atrăgea prin ea însăşi strămutarea proprietătii,
vânzătorul obligându-se numai a preda lucrul vândut şi a garanta cumpărătorului
paşnica lui posesiune deci nu era un modus adquirendi, precum este astăzi, ci
numai titulus ad adquirendum. Noţiunea de contract apare pentru prima dată în
dreptul Republicii Moldova în perioada cea mai veche a dreptului. Contractul era
o convenţie a cărei obligativitate rezultă din formalităţile şi solemnităţile efectuate
cu ocazia încheierii lui. Elementul esenţial, cu alte cuvinte, al contractului nu îl
constituia acordul de voinţă, ci elementele formale cerute pentru întocmirea lui. În
adevăr, primele forme contractuale ale Republicii Moldova pe care le cunoaştem se
caracterizau printr-un formalism riguros: nexum, străvechi contract de împrumut,
se realiza prin procedeul per aes et libram, procedeu folosit şi în materie de
înstrăinare a proprietăţii, sponsio, contract verbal, se încheia prin pronunţarea
anumitor cuvinte solemne, iar contractul aşa zis liberal (literis) prin anumite
înscrieri făcute în registru (codex) creditorului cu încuviinţarea debitorului. Pe
măsura creşterii producţiei şi a schimburilor comerciale, solemnităţile contractuale
încep să constituie o frână în dezvoltarea vieţii economice. Vechile forme au fost
abolite de necesităţile noi scoase la iveală de viaţa însăşi. Înlăturarea acestora s-a
făcut treptat şi numai în masura în care practica a creat forme contractuale
corespunzătoare noilor relaţii sociale24.

Alături de vechile contracte sus menţionate, al căror formalism treptat a

devenit inutil, apar alte forme noi, neformale. Aşa apar contractele reale, adică
acelea ce se încheie prin simpla remitere (re) a lucrului şi cele consensuale ce se
încheiau prin simplul consimţământ (solo consenso), valabilitatea acestor contracte
fiind supusă numai unor condiţii de fond, scoase la iveală din destinaţia sşi
utilitatea lor economică. În fapt, ele sunt adevărate pacte, adică acorduri de voinţă
neîmbrăcate în forme solemne, ridicate la rangul de contract datorită importanţei

24
Fernand Braudel, Instrumente juridice fundamentale, p.12; Editura Cartier, Chişinău 2006

31
lor economice deosebite. În epoca imperială asistăm la elaborarea progresivă a
teoriei generale a contractelor. Contractul (contractus), al cărui element esenţial îl
constituie acum acordul de voinţă, se descătuşează de sub lanţurile formalismului
primitiv. Jurist consultul Pedius este primul care, unind în categoria juridică a
contractelor unele acte juridice, arăta că elementul esenţial al acestora este acordul
de voinţă al părţilor contractante. Sistemul contractual al Republicii Moldova se va
dezvolta progresiv căci necesităţile economice şi sociale vor scoate la iveală şi alte
convenţii cărora ordinea de drept le va acorda efecte juridice, alăturându-le
vechilor categorii contractuale. Contractele consensuale se încheie prin simplul
consimţământ al părţilor, fără nici o altă formalitate verbală sau scriptică. Create pe
tărâmul dreptului ginţilor (ius gintium) spre a se da eficacitate juridică multiplelor
convenţii comerciale pe care cetăţenii Republicii Moldova le încheiau cu
peregrinii, contractele consensuale sinalagmatice perfecte, deoarece creează
obligaţii în sarcina ambelor părţi şi totodată - de bună credinţă - , întrucât
judecatorul are dreptul, în cazul unui conflict între părţi, să interpreteze aceste
convenţii în conformitate cu principiile de echitate şi de bună – credinţă. Din
caracterul lor sinalagmatic şi de bună credinţă decurge regula că nici una din
părţile contractante nu va putea cere îndeplinirea prestaţiei ce i se cuvine dacă nu
este gata să-şi execute propria sa prestaţie. Contractele consensuale în dreptul
Republicii Moldova sunt în numar de patru: vânzarea – cumpărarea, locaţiunea,
societatea şi mandatul. Vânzarea-cumpărarea (emptio – venditio) este un contract,
aşa după cum am scris mai sus în această teză de licenţă, consensual în temeiul
căruia o persoană numită vânzător se obligă să transmită altuia, numită cumpărător
posesiunea liniştită şi trainică a unui lucru ( merx ) în schimbul unei sume de bani
numită preţ ( pretium ). Precedată de origini de troc, adică de schimbul în natură,
vânzarea consensuală a apărut târziu în Roma, numai spre finele Republicii, drept
urmare a dezvoltării producţiei de mărfuri şi a schimburilor comerciale. Lipsită de
forme şi putându-se încheia prin simplul consimţământ, vânzarea – cumpărarea
consensuală a constituit un adecvat instrument juridic în uşurarea încheierii
diverselor tranzacţii comerciale. Înainte de a se cristaliza sub forma unui contract

32
consensual vânzarea se realizează printr-o simplă transferare de proprietate pe
calea unei mancipaţiuni25.

CAPITOLUL II
Obligaţiile vânzătorului în contractul de vânzare-cumpărare

2.1. Obligaţiile de garanţie în contractul de vânzare – cumpărare

25
Braudel, p.17;

33
 Potrivit Codului Civil, vânzătorului îi revin două obligaţii principale şi
anume: a. obligaţia de a preda bunul vândut în posesia cumpărătorului şi de a-l
păstra până la predare; b. obligaţia de a-l garanta pe cumpărător împotriva
evicţiunii şi obligaţia de a răspunde de viciile ascunse ale lucrului vândut. Odată cu
transmiterea proprietăţii se transmite şi riscul pieirii fortuite a lucrului, care
urmează să fie suportat de cumpărător din momentul încheierii contractului. Ca
excepţie, este întârziată transmiterea proprietăţii şi a riscului în cazul vânzării
lucrurilor de gen, a vânzării de bunuri viitoare şi în cazul stabilirii de către părţi, a
unor clauze care prevăd aceste întârzieri.
Predarea lucrului vândut
Prin predarea bunului de către vânzător se înţelege punerea bunului la
dispoziţia cumpărătorului, astfel încât acesta să-l aibă în posesie efectivă şi să-l
poată folosi în calitate de proprietar. Obligaţia vânzătorului de predare a lucrului
vândut către cumpărător este reglementată de Codul Civil. Bunurile imobile se
predau prin remiterea titlului de proprietate, iar dacă bunul este o construcţie sau
un apartament şi prin predarea cheilor.
Bunurile mobile se predau astfel:
- prin consimţământul părţilor, în cazul vanzarii bunurilor viitoare;
- dacă cumpărătorul avea bunurile în detenţie, cu titlu de comodator, depozitar,
locatar sau prin tradiţiunea reală în cazul bunurilor mobile corporale;
- prin remiterea titlurilor în cazul mobilelor incorporale (chitante, recipise etc.).
Bunurile individuale determinate trebuie predate în starea în care se aflau la
momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, împreună cu fructele
percepute din ziua vânzării şi cu toate accesoriile acestora.
Bunurile generic determinate se predau în cantitatea şi calitatea prevăzute în
contract. Dacă nu s-a prevăzut nimic despre calitate în contract, acestea se predau
de calitate medie. Momentul predării lucrului de către vânzător este lăsat de lege la
aprecierea părţilor. Locul predării, potrivit Codului Civil, dacă bunul este
individual determinat, predarea se va face la locul unde se află bunul în momentul
încheierii contractului. În toate celelalte cazuri, predarea se va face la domiciliul

34
vânzătorului, deoarece plata este cherabilă şi nu portabilă. Plata este cherabilă când
se efectuează la domiciliul vânzătorului şi este portabilă când se efectuează la
domiciliul cumpărătorului. Dovada predării lucrului vândut de către vânzător se
face potrivit regulilor generale referitoare la executerea obligaţiilor. Cheltuielile de
predare sunt în sarcina vânzătorului, iar cheltuielile de ridicare revin
cumpărătorului, dacă părţile nu au stabilit altfel. Starea în care trebuie predat lucrul
vândut va fi cea din momentul închirierii contractului. Împotriva debitorului, în
caz de neexecutare a obligaţiei de predare, cumpărătorul poate:
-invoca excepţia de neexecutare a contractului;
-cere rezoluţiunea contractului cu daune-interese;
-cere executarea în natură a contractului.

B.Obligaţia de garanţie a vânzătorului prezintă un dublu aspect:

1. vânzătorul trebuie să-l garanteze pe cumpărător de liniştita posesie a lucrului
vândut, deci contra evicţiunii;
2. vânzătorul trebuie să-l garanteze pe cumpărător de utila folosinţă a lucrului, deci
contra viciilor ascunse ale acestuia.
Garanţia contra evicţiunii a vânzătorului este reglementată de Codul Civil.
Prin evicţiune se înţelege pierderea în tot ori în parte a proprietăţii bunului
cumpărat sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar.
Obligaţia de garanţie contra evicţiunii constă în îndatorirea vânzătorului, de a
asigura cumpărătorului transmiterea dreptului de proprietate, sau a altui drept,
asupra lucrului vândut, apărându-l contra oricărei evicţiuni26.

Condiţiile de existenţă a obligaţiei de garanţiei contra evicţiunii sunt următoarele:

a. Vânzătorul este garant numai pentru tulburare de drept şi nu de fapt ce
rezultă din exercitarea unui terţ a unui drept concurând cu cel al
cumpărătorului.Vânzătorul nu poate fi ţinut răspunzător pentru simpla tulburare de

26
Gelu Lupan, Garanţia contra evicţiunii, p.68; Editura Artaria, Chişinău 2008

35
fapt a cumpărătorului care nu are un temei juridic împotriva cărora cumpărătorul se
poate apăra prin acţiunile posesorii. Pentru ca vânzătorul să fie ţinut de această
obligaţie trebuie ca dreptul invocat de terţul învingător să fie: un drept real (dr. de
proprietate, drept de uzufruct, o servitute neapărentă şi nedeclarată de vânzător);
un drept de creanţă (contr. de locaţiue încheiat de vânzător care daca este redactat
în scris şi are data certă, va fi opozabil cumpărătorului); În cazul înbunătăţirilor
aduse lucrului de către locatar (chiriaş) pe care cumpărătorul este ţinut să le
plătească întrucât îi profită, dar în cazul în care cumpărătorul a avut cunoştinţa
despre existenţa locaţiunii sau a îmbunătăţirilor27.
b. Vânzătorul este ţinut de această garanţie atunci când cauza tulburării de
provocată de terţ cumpărătorului este anterioară sau concomitentă vânzării. Deci
vanzatorul nu raspunde de :
- împrejurări ulterioare vânzării;
- de uzucapiunea începută anterior încheierii contractului dar desăvărşită ulterior
încheierii deoarece cumpărătorul avea posibilitatea să întrerupî cursul prescripţiei
achizitive.
c. A treia condiţie este necunoaşterea cauzei evicţiunii de către cumpărător.
Sarcina probei cunoaşterii evicţiunii de către cumpărător revine celui care pretinde
aceasta (V). Vânzătorul este ţinut garant şi contra evicţiunii dintr-un fapt personal.
Prin “fapt personal” se înţelege orice fapt sau act (anterior ctr. dar tăinuit faţă de
cumpărător) săvârşit de către vânzător sau succesorii universali de natură a-l
tulbura pe cumpărător de folosinţa lucrului. Cumpărătorul se poate apăra prin
invocarea unei excepţii personale, numită “excepţia de garanţie”, întrucât “cine
trebuie să garanteze pentru evicţiune nu poate să evingă”.

Modul de funcţionare a obligaţiei de garanţie contra evicţiunii.

În cazul în care cumpărătorul este ameninţat de evicţiune şi acţionat în
judecată de către un terţ, el trebuie să cheme în garanţie pe vânzător, Codul civil
prevede că vânzătorul nu mai răspunde de evicţiune dacă nu a fost introdus în

27
Ibidem, p.69;

36
proces. Dacă evicţiunea nu s-a produs, vânzătorul nu trebuie să-l tulbure pe
cumpărător, revenindu-i obligaţia de a nu face. Dacă evicţiunea este iminentă,
vânzătorul este obligat să-l apere pe cumpărător în procesul cu un terţ, cu condiţia
respectivul Contract va trebui să ceară instanţei chemarea în garanţie a
vânzătorului în procesul intentat de terţ, vânzătorului revenindu-i obligaţia de a
face. Dacă evicţiunea s-a produs, vânzătorul este răspunzător de daune, obligat de a
da.
Chemarea în garanţie este o formă de participare a terţelor persoane în
procesul civil şi se prezintă ca o măsură de elementară prudenţă pentru cumpărător.
În cazul în care cumpărătorul este imprudent şi nu cere instanţei să-l introducă pe
vânzător în proces şi vrea să se dezdauneze pe cale principală (printr-o acţiune
distinctă) se expune la pierderea preţului, a daunelor-interese şi a cheltuielilor de
judecată, dacă vânzătorul chemat în justiţie de cumpărătorul evins va dovedi că ar
fi avut mijloace potrivnice de a înlătura pretenţiile terţului, mijloace necunoscute
de Contract ca, de exemplu, uzucapiunea imobilului vândut28.

2.2. Efectele garanţiei

Se are în vedere evicţiunea consumată care a produs Contractului o pagubă
patrimonială. Evicţiunea poate fi:
- evicţiune totală
- evicţiune parţială
Evicţiunea totală este atunci când cumpărătorul pierde în întregime proprietatea
lucrului vândut ca urmare a unei acţiuni în revendicare, a unei acţiuni în petiţie de
ereditate sau a unei acţiuni ipotecare.

Potrivit art.1341 C.Civ., în caz de evicţiune totală se produc următoarele

efecte: a. vânzătorul trebuie să restituie integral preţul; Preţul trebuie restituit
integral, indiferent de micşorarea valorii bunului, fie chiar şi din neglijenţa
cumpărătorului, cu o excepţie, şi anume, situaţia când cumpărătorul a realizat

28
Marian Decuseară, Analiza contractului de vânzare-cumpărare, p.143; Cartea Moldovei, Chişinău 2004

37
foloase prin stricăciunile aduse bunului. b. cumpărătorul are dreptul şi la valoarea
fructelor naturale şi civile pe care le-a dat celui care l-a evins (fructele culese de
cumpărător după ce a luat cunoştinţă de dreptului terţului asupra bunului vândut,
cumpărătorul apărând faţă de terţ ca fiind de rea-credinţă); c. cumpărătorul are
dreptul şi la restituirea cheltuielilor de judecată şi acheltuielilor contractului,
deoarece procesul nu s-a datorat culpei sale, iar cheltuielile contractului s-au făcut
datorită culpei vânzătorului. d. cumpărătorul are dreptul la daune-interese care
constau în diferenţa dintre preţ şi sporul de valoare dobândit de lucru după
vânzarea lui împreună cu cheltuielile utile şi necesare. Dacaă vânzătorul a fost de
rea-credinţă atunci datorează şi cheltuielile voluptorii. Cumpărătorul are o acţiune
în regres împotriva vânzătorului în care îl poate acţiona şi pe terţul evingător,
pretinzându-i despăgubiri pentru cheltuielile necesare şi utile (nu şi voluptorii de
care este ţinut vânzătorul) aduse bunului de contract şi care au sporit valoarea
acestuia..
Evicţiunea parţială.
În caz de evicţiune parţială, cumpărătorul pierde doar o parte a proprietăţii sau
suferă o restrângere a dreptului de proprietate asupra bunului vândut. Cumpărătorul
poate alege între a cere rezoluţiunea vânzării şi menţinerea ei cu despăgubiri pentru
pierderea suferită. Potrivit Codului civil, Cumpărătorul poate cere rezoluţiunea
vânzării numai dacă evicţiunea parţială este atât de importantă, încât el nu ar fi
cumpărat dacă ar fi putut să o prevadă. Situaţie în care Cumpărătorul restituie
bunul aşa cum a rămas după evicţiune, primind în schimb preţul şi despăgubiri ca
în cazul evicţiunii totale. Vânzătorul nu se poate elibera de această obligaţie
oferind o parte din preţ şi nici Cumpărătorul nu poate pretinde o parte din preţ
proporţional cu partea evinsă, indiferent de urcarea sau scăderea valorii bunului de
la vânzare şi până la evicţiune.
Modificarea convenţională a obligaţiei de garanţie contra evicţiunii
Potrivit contractului de vânzare - cumpărare, vânzătorul este obligat să-l
garanteze pe cumpărător contra evicţiunii. Aceasta este garanţia de drept. Potrivit
art. 1338 C.Civ., părţile pot să adauge, să micşoreze sau să şteargă obligaţia de

38
evicţiune, aceasta numindu-se garanţia de fapt. Legiuitorul limitează efectele
clauzei de exonerare de garanţie contra evicţiunii în două situaţii: a. vânzătorul va
răspunde pentru evicţiunea care a rezultat dintr-o faptă personală, a sa sau a
succesorilor săi în drepturi, anterior sau ulterior încheierii contractului, afară dacă
în clauza de exonerare s-ar fi menţionat expres fapta pentru care vânzătorul
înţelege să se exonereze. b. potrivit art.1340 C.Civ., vânzătorul nu se poate exonera
de obligaţia restituirii preţului, afară de cazul când în contractul de vânzare-
cumpărare se menţionează expres că bunul este cumpărat pe riscul cumpărătorului,
sau că acesta cumpără cu toate că avea cunoştinţă de pericolul evicţiunii. Clauza de
exonerare scuteşte însă, în toate cazurile, pe vânzător de plata daunelor-interese.
Potrivit art. 1909 C.civ.,bunul mobil nu poate fi revendicat de proprietar de la
posesorul de buna-credinţă, deci cumpărătorul de bună-credinţă nu poate fi evins.
În cazul bunurilor imobile, datorită formalităţilor cerute pentru înstrăinare, este
foarte greu să se realizeze evicţiunea.

2.3. Garanţii pentru vicii

Vânzătorul este răspunzător în cazul în care lucrul vândut are unele defecte,
denumite şi vicii, care îl fac impropriu întrebuinţării în scopul pentru care a fost
cumpărat sau care îi micşorează valoarea de întrebuinţare, încât, dacă cumpărătorul
le-ar fi cunoscut, n-ar mai fi cumpărat lucrul sau n-ar mai fi plătit acelaşi preţ.
Obligaţia de garanţie contra viciilor este prevăzută în art.1352-1360 C.Civ. Viciile
ascunse mai sunt denumite şi redhibitorii, de la latinescul redhibere= a restitui.
Obligaţia de garanţie contra viciilor ascunse a vânzătorului există la toate vânzările
de bunuri imobile sau mobile, cu excepţia vânzărilor prin licitaţie publică29.
Condiţiile obligaţiei de garanţie contra viciilor sunt urmatoarele:
a) să fie ascunse;
b) să fi existat în momentul vânzării;
c) să fie grave;

29
Doru Năstase, Obligaţia de garanţie contra viciilor, p.41; Tipografia Centrală, Chişinău 2002

39
a) Pentru ca vânzătorul să poată fi ţinut de obligaţia de garanţie, se cere ca viciile
să fie ascunse; potrivit art. 1353 C.civ., vânzătorul nu răspunde de “viciile aparente
şi despre care cumpărătorul a putut singur să se convingă”. Viciul are caracter
ascuns dacă el nu poate fi observat la o atentă verificare a lucrului şi cumpărătorul
nu l-a cunoscut, iar vânzătorul nu l-a încunoştinţat de existenţa acestuia.
Răspunderea pentru viciile ascunse ale lucrului va reveni vânzătorului, chiar dacă a
fost de bună-credinţă, adică nu a cunoscut viciile. Posibilitatea cumpărătorului de a
lua cunoştinţă de viciile lucrului se apreciază în abstracto, avându-se în vedere un
cumpărător prudent şi diligent. Astfel, în situaţia în care se cumpără un bun pentru
a cărui cunoaştere (calităţi-defecte) sunt necesare cunoştinţe de specialitate, dacă
cumpărătorul nu apelează la o persoană calificată în domeniu, înseamnă că şi-a
asumat riscul cumpărării unui bun afectat de vicii. b) O a doua condiţie pentru
existenţa acestei obligaţii în sarcina vânzătorului este ca viciile să existe în
momentul încheierii contractului, adică viciul ascuns să fi existat anterior sau să fie
concomitent vânzării. Pentru viciile care survin ulterior vânzării-cumpărării,
vânzătorul nu este răspunzător, deoarece, prin efectul transmiterii proprietăţii,
riscurile trec asupra cumpărătorului. Dacă transferul proprietăţii urmează să aibă
loc la o dată ulterioară vânzării, vânzătorul are obligaţia de a răspunde pentru
eventualele vicii apărute după încheierea contractului de vânzare-cumpărare. c) Se
consideră că viciile sunt grave dacă din cauza lor lucrul este impropriu
întrebuinţării ori când acestea îi micşorează valoarea de întrebuinţare încât, dacă
le-ar fi cunoscut, cumpărătorul nu ar fi cumpărat bunul sau ar fi plătit un preţ mai
mic. În cazul în care sunt întrunite cumulativ aceste condiţii, se naşte obligaţia de
garanţie a vânzătorului pentru viciile lucrul vândut, indiferent dacă acesta le
cunoştea sau nu, adică dacă este de rea sau de bună-credinţă…30
Efectele răspunderii pentru viciile ascunse.
Potrivit art.1355 C.Civ., în cazul unui lucru cu vicii ascunse, cumpărătorul
poate cere fie rezoluţiunea vânzării, fie o reducere a preţului. În cazul în care
vânzătorul a fost de rea credinţă este ţinut şi la plata de daune-interese, inclusiv

30
Octavian Mungiu, Aspecte ale contractului de vânzare-cumpărare, p.56; Tipografia Universul, Chişinău 1999

40
beneficiul nerealizat. Acţiunea prin care cumpărătorul cere rezoluţiunea vânzării
este numită acţiune redhibitorie. Dacă această acţiune a fost admisă, cumpărătorul
va trebui să restituie lucrul către vânzător în starea în care se afle, iar vânzătorul să
restituie preţul încasat şi să-l despăgubească pe cumpărător de cheltuielile
contractului pe care le-a suportat. Riscul va fi în sarcina cumpărătorului dacă bunul
piere din caz de forţă majoră sau dacă acesta este în culpă. Dacă cumpărătorul nu
cere rezoluţiunea contractului, el va păstra bunul, putând solicita reducerea preţului
prin acţiunea estimatorie. Acţiunea privitoare la viciile ascunse ale unui lucru
transmis, se prescrie în termen de 6 luni dacă viciile n-au fost ascunse cu viclenie
şi în termen de 3 ani dacă viciile au fost ascunse cu viclenie. Termenul începe să
curgă de la descoperirea viciilor, însă nu mai târziu de un an de la predare, iar în
cazul construcţiilor nu mai târziu de 3 luni de la vânzare.

Modificarea convenţională a garanţiei pentru vicii

Părţile, prin convenţia lor, pot să agraveze, să limiteze sau chiar să înlăture
obligaţia de garanţie a vânzătorului pentru vicii ascunse, printr-o clauză expresă.
Părţile pot conveni asupra agravării răspunderii vânzătorului pentru vicii, fără
limitări, chiar şi pentru cele aparente şi pentru cele apărute ulterior vânzării. Părţile
pot conveni şi pentru limitarea ori înlăturarea garanţiei pentru vicii numai dacă
vânzătorul este de bună-credinţă, nu a cunoscut viciile. Daca vânzătorul este de
rea-credinţă, nu poate invoca clauza expresă de exonerare sau limitare a
răspunderii, vânzătorul făcându-se vinovat de dol prin omisiune şi, în consecinţă,
este ţinut să răspundă pentru viciile lucrului vândut. Prin convenţia părţilor nu pot
fi modificate, în nici un caz , termenele de prescripţie de 6 luni şi de 3 ani, căci o
asemenea clauză ar fi nulă absolut, potrivit art.1 din Decretul nr. 167/1958.

Alte obligaţii ale vânzătorului.

Pe lângă obligaţia predării bunului cele de garanţie contra evicţiunii şi contra
viciilor ascunse, vânzătorul îşi poate asuma şi alte obligaţii accesorii cum ar fi: să-l

41
instruiască pe cumpărător asupra păstrării şi utilizării bunului vândut. Vânzătorul
nu datorează garanţie dacă:
- încercarea de garanţie s-a făcut din partea unei surse neautorizate de service;
- produsul a fost deteriorat mecanic;
- deteriorarea a fost cauzată de accidente, fenomene naturale.

3. Obligaţiile cumpărătorului.
Din contractul de vânzare-cumpărare, pentru cumpărător revin următoarele
obligaţii: plata preţului; luarea în primire a lucrului vândut; suportarea cheltuielilor
vânzării-cumpărării;

2.4. Contractul de vânzare-cumpărare în comerţul Internaţional

Def. – este actul juridic în care părţile, vânzător şi cumpărător, aparţinând

unor state diferite, se obligă reciproc să transfere proprietatea unui bun în schimbul
plăţii unui preţ. Caractere – are un caracter exclusiv comercial; are un caracer
internaţional; legea uniformă asupra vânzării se aplică contractului de vânzare –
cumpărare care îşi au sediul sau reşedinţa obişnuită pe teritoriul unor state diferite;
are un character sinalagmatic; bilateral; oneros şi comutativ. Obiectul – îl
formează marfa vândută, în schimbul căreia cumpărătorul plăteşte vânzătorului
preţul stabilit. Obligaţiile vânzătorului constau în predarea efectivă a mărfii
vândute; asigurarea conformităţii mărfii predate; predarea documentaţiei tehnice.
Obligaţiile cumpărătorului sunt plata preţului şi luarea în primire a lucrului vândut.
Vânzarea prin burse – bursa este o piaţă unde se întâlnesc comercianţii pentru a
încheia afaceri pe bază de cerere şi ofertă. Operaţiunile la bursă se încheie fie
pentru marfa care nu sunt prezente fie pentru marfa viitoare. La bursă se vând de
regulă produsele fungibile, hârtiile de valoare şi valutele. Astfel, bursele se împart
în burse de mărfuri(comerţ) şi burse de valori (de efecte şi de devize). Funcţiile -
constituie o piaţă principală pentru unele mărfuri sau valori; facilitează încheierea
rapidă a tranzacţiilor; asigură acoperirea din timp a nevoilor de materii prime;

42
permite transmiterea sau divizarea riscurilor; înlesneşte realizarea operaţiunilor
speculative; influenţează nivelul preţurilor care se formează în afara burselor;
reprezintă un izvor de informaţii cu caracter economic şi juridic. Clasificare – În
funcţie de varietatea tranzacţiilor sunt burse generale şi de specializare; Din punct
de vedere al obiectului: burse de mărfuri sau comerţ şi burse de valori; Din punct
de vedere al formei de organizare sunt burse private şi organizate de stat; În funcţie
de admiterea participanţilor sunt burse la care participarea nu este limitată şi se
face prin bilete şi burse la care participarea este permisă numai membrilor. Bursele
sunt conduse de către un comitet care exercită următoarele prerogative: menţinerea
ordinei la bursă; supravegherea respectării uzanţelor şi regulamentului bursei;
reprezintă bursa faţă de terţi; îndeplineşte sarcinile curente. La bursă preţurile se
numesc cotaţii sau cursuri. Mărfurile sau efectele de comerţ trebuie înscrise oficial
la bursă de un comitet special care stabileşte şi cotaţia minimă a operaţiunii.
Tranzacţiile se încheie prin strigările publice de ofertă şi cerere ale agenţilor
oficiali şi sunt perfectate ulterior în formă scrisă. În bursă există 2 tipuri de
operaţiuni: de bani gata (cash) şi operaţiuni la termen.
Vânzarea prin licitaţii - în raport cu bursele licitaţiile prezintă unele
caracteristici în sensul că: mărfurile sau mostrele se găsesc la locul unde se
desfăşoară licitaţia şi programul de funcţionare a licitaţiei nu este continuu.
Clasificare - se face pe mai multe criterii în funcţie de: - posibilitatea de
participare licitaţiile pot fi deschise sau închise; - poziţia sau calitatea
organizatorilor licitaţiile pot avea forma licitaţiilor de mărfuri sau pentru
cumpărarea de produse, instalaţii şi atribuirea de lucrări de construcţii. Licitaţia
pentru vânzarea de mărfuri sau pentru export – se instituie de producători,
vânzători sau persoane specializate31.
În unele ţări funcţionarea licitaţiilor este supravegheată de stat participând la
desfăşurarea licitaţiei şi autorităţi. Pregătirea licitaţiei presupune efectuarea unei
publicităţi prin publicarea de anunţuri în presă, prin trimiterea de cataloage,
prospecte sau invitaţii persoanelor interesate. Cumpărătorii pot participa la licitaţii
31
Roy Robert. Concepţii în management,.p.127; – Bucureşti: Editura Tehnică, 2006..

43
personal sau prin agenţi. Înaintea începerii licitaţiei, participanţii trebuie să depună
o garanţie bancară numită cauţiune. Există două tehnici de licitare: - Tehnica
preţului crescător unde vânzarea are loc pe bază de strigări iar marfa se atribuie
celui care oferă preţul mai mare; - Tehnica preţului descrescător care se realizează
prin comunicarea preţului maxim, care în mod treptat este redus, până se anunţă o
ofertă, marfa atribuindu-se celui care licitează primul. Licitaţia pentru cumpărarea
de produse, instalaţii şi atribuirea de lucrări de construcţii – conferă o serie de
avantaje: asigură obţinerea unui număr mare de oferte; facilitează luarea unor
decizii obiective şi rentabile; contribuie la cunoaşterea pieţelor externe. Licitaţiile
de import se pot desfăşura în 2 feluri: - licitaţii obişnuite; - supralicitaţiile. Ofertele
depuse se deschid la data fixată, printr-o procedură publică, în cadrul căreia se
comunică numele participanţilor şi valoarea ofertelor. Adjudecarea licitaţiei se
constată printr-un proces verbal în baza căruia comisia de adjudecare anunţă
participanţilor hotărârea luată şi se comunică în scris firmei care a obţinut comanda
dată până la care se va încheia contractul.

Contracte speciale
Contractul de mandat comercial – este contractul în temeiul căruia o persoană
(mandatarul) se obligă să încheie în numele şi pe seama altei persoane care a dat
împuternicirea (mandantul) anumite acte juridice care pentru mandant sunt acte de
comerţ. Drepturi şi obligaţii: - Mandatarul trebuie: să exercite mandatul; să-şi
îndeplinească obligaţiile cu bună credinţă şi diligenţa unui bun proprietar; să aducă
la cunoştinţa terţului împuternicirea sub care lucrează; sa ţină mandantul la curent
cu executarea mandatului. – Mandantul trebuie: să pună la dispoziţia mandatarului
mijloacele necesare executării mandatului; sa-i plătească remuneraţia datorată; sa-i
restituie cheltuielile efectuate de mandatar pentru executarea mandatului.
Mandatarul poate fi un agent, un reprezentant sau un curier. Mandatul comercial
încetează prin revocarea mandatului de către mandant; prin renunţarea
mandatarului la mandat, prin moartea, interdicţia sau lichidarea judiciară a uneia
dintre părţi.

44
 Contractul de comision – este contractul prin care o parte (comisionarul) se
obligă în baza împuternicirii celeilalte părţi (comitentul) să încheie acte de comerţ
în nume propriu dar pe seama comitentului sau în numele comitentului în schimbul
unei remuneraţii (comision). Comitentul pe lângă comisionul stabilit trebuie să-i
restituie comisionarului şi cheltuielile făcute în îndeplinirea însărcinării primite.
Contractul de comision încetează prin revocarea împuternicirii; prin renunţarea la
împuternicirea primită, prin moartea, interdicţia sau lichidarea judiciară a uneia
dintre părţi32.
Contractul de agency – este un contractul de intermediere. În dreptul anglo-
american nefiind reglementate contracte de mandat şi de comision, intermedierea
are loc prin acest contract. Prin acest contract o persoană (agent) se obligă să
acţioneze în contul altei persoane (principal sau patron). Obligaţiile agentului sunt:
să acţioneze potrivit promisiunii făcute; să lucreze numai în folosul principalului
sau patronului; să respecte instrucţiunile primite. Principalul sau patronul trebuie:
să furnizeze agentului informaţiile necesare; să-i plătească agentului suma stabilită
pentru serviciile prestate; pentru pierderile suferite de agent patronul trebuie sa-I
acorde acestuia o îndemnizaţie. Agenţii care lucrează în baza contractului de
agency sunt brokerii şi factorii.
Contractul de consignaţie - este convenţia prin care una din părţile
contractante (consignant) încredinţează celeilalte părţi (consignatar) obiecte mobile
sau mărfuri pentru a le vinde. Obligaţiile consignantului sunt: să predea
consignatarului bunurile mobile sau marfa ce urmează a fi vândute; să plătească
consignatarului remuneraţia ce i se cuvine; să restituie consignatarului cheltuielile
făcute de acesta în îndeplinirea însărcinării primite33.
Consignantul are dreptul să verifice oricând bunurile încredinţate
consignatarului; poate modifica oricând în mod unilateral condiţiile de vânzare
dacă în contract nu se prevede altfel. Obligaţiile consignatarului sunt: să ia
măsurile necesare pentru păstrarea şi conservarea bunurilor primite; să execute

32
Scoretescu Gh. Contabilitatea cheltuielilor agenţilor economici. p.259; – Iaşi: Editura Dosoftei, 1996.
33
Ibidem, p.261;

45
mandatul dat de consignant; să dea socoteală consignantului asupra îndeplinirii
mandatului sau contractul încetează ca şi în cazul contractului de comision.
Contractul de report – constă în cumpărarea pe bani gata a unor titluri de
credit care circulă în comerţ şi în revânzarea simultană cu termen şi pe un preţ
determinat, de către aceeaşi persoană a unor titluri de aceeaşi specie. Contractul de
report cuprinde o dublă vânzare una care se execută imediat iar cealalta este o
revânzare cu termen şi la un preţ determinat. Diferenţa între suma dată de
reportator şi cea pe care o încasează la termen ( denumită report) este profitul
obţinut de reportator. În plus acesta va primi de la reportat pentru serviciul prestat o
remuneraţie (preţ de report sau premiu). Dacă în contract nu s-a prevăzut altfel,
fructele civile produse de titlurile de credit în revin reportatorului.
Contractul de cont curent - constă în înţelegerea părţilor ca în loc să achite
separat şi imediat creanţele reciproce, izvorâte din prestaţiile făcute una către
cealaltă, lichidarea să se facă la un anumit termen prin plata soldului de către
partea debitoare. Părţile care încheie acest contract se numesc corentişti iar
prestaţiile reciproce care şi le fac se numesc remize sau remise. Efecte juridice
produse: transferul dreptului de proprietate, novaţia, indivizibilitatea şi
compensaţia.
Contractul de gaj commercial – este contractul prin care debitorul remite
creditorului sau un bun mobil pentru garantarea executării obligaţiei cu
posibilitatea pentru creditor ca la scadenţă, în caz de neexecutare a obligaţiei să fie
satisfăcut cu preferinţa din valoarea bunului respectiv. Contractul de gaj trebuie
transcris în termen de 5 zile în registrul special ţinut la instanţa judecătorească.
Dreptul creditorului gajist: dreptul de a reţine bunul care constituie garanţie şi
dreptul de a revendica bunul de la orice persoană s-ar afla fără voia sa.

Contractul de factoring – este contractul prin care o persoană (aderent)

cedează creanţele sale unui terţ (factor) ce se obligă să preia activitatea de încasare,
în schimbul unui comision. Operaţiunile de factoring sunt de 2 feluri: - factoring la
scadenţă, maturity factoring (factorul plăteşte facturile la data scadenţei lor); -

46
factoring tradiţional obişnuit, old line factoring (factorul plăteşte creanţele imediat.
Factorul are obligaţia de a plăti creanţele care i-au fost transferate de aderent, să
încaseze facturile cedate şi eventual să suporte riscurile financiare. Aderentul are
obligaţia de a plăti un anumit comision, de a garanta existenţa creanţelor şi de a
coopera cu factorul pe toată durata contractului în urmărirea şi executarea silită a
debitorilor.
Contractul de forfaiting – este o formă de finanţare care se reduce la 2
operaţiuni distincte: - scontarea prin care beneficiarul transmite o cambie către o
terţă persoană (de obicei o bancă) în vederea încasării contravalorii ei înainte de
scadenţă; - rescontarea, operaţiunea prin care o cambie deţinută de o bancă
comercială prin scontare, este transmisă unei bănci centrale în schimbul unei taxe
de rescont care de regulă se stabileşte în funcţie de cerinţele politicii economice a
statului respectiv. De regulă la operaţiunile de forfetare recurg vânzătorii pe credit
din contractele comerciale internaţionale, în vederea încasării înainte de scadenţă a
contravalorii mărfurilor exportate.
Contractul de leasing – este o operaţiune comercială complexă care se
compune din mai multe raporturi juridice: un contractul de vânzare-cumpărare
încheiat de organizaţia producătoare, ca vânzător şi organizaţia financiară care
urmează să crediteze operaţiunea de leasing, în calitate de cumpărător; un contract
de locaţiune încheiat între organizaţia financiară în calitate de propietar al bunului
şi organizaţia utilizatoare; contractul de leasing mai conţine şi elementele unui
contract de mandatar ce intervine între societatea finanţatoare. Utilizatoare care are
dreptul de preemţiune la sfârşitul contractului de locaţiune. Deci la naşterea unei
operaţiuni de leasing iau parte trei parteneri: furnizorul de maşini şi utilaje,
finanţatorul şi utilizatorul34.
Recurgerea la operaţiunea de leasing prezintă avantaje pentru toate părţile
implicate. La expirarea contractului de leasing beneficiarul dispune de o triplă
opţiune: restituirea utilajului, cumpărarea acestuia la valuta reziduală sau
prelungire a contractului pentru o nouă perioadă.
34
Terry Lucey. Administrarea afacerilor, p.223; Editura Trei, Bucureşti 2009

47
 Contractul de lease-back – este o forma de finanţare pe termen lung . Se
încheie de 2 persoane: vânzătorul fabricii sau al liniei tehnologice, care transferă
propietatea acestora către cumpărător (organizaţia financiară) care la rândul său le
închiriază fostului proprietar devenit locatar. Rolul unor astfel de operaţiuni constă
în posibilitatea acordată întreprinzătorului de aşi procura în mod convenabil
mijloace financiare prin transformarea investiţiilor care le-a realizat în lichidităţi
necesare producţiei fără să piardă folosinţa echipamentului din dotare.
Contractul de licenţă de brevet invenţie - este contractul prin care una dintre
părţi “licenţiatorul “ transmite celeilalte părţi numită licenţiat dreptul de folosinţă
asupra unei invenţii protejate printr-un brevet de invenţie, în schimbul unui preţ,
îmbrăcând astfel un caracter oneros. Cunoaşterea perioadelor de valabilitate a
brevetelor de invenţii în diverse state prezintă o importanţă deosebită, deoarece
după expirarea acestei perioade, invenţia intră în domeniul public, putând fi
folosită de oricine, fără a mai fi necesar acordul fostului titular. Contractul de
licenţa de brevet de invenţie prezintă numeroase avantaje pentru licenţiat: realizare
de economii valutare prin reducerea importurilor de mărfuri similare, introducerea
rapidaă a unor tehnici avansate, promovarea exporturilor produselor realizate sub
licenţă .
Contractul de transfer know-how – este contractul prin care o parte transmite
celeilalte părţi, contra unui preţ, cunoştinţele sau procedeele tehnice pe care le
deţine şi care nu au fost brevetate sau nu sunt brevetabile, necesare fabricării unui
anumit produs, comercializării lui, sau prestării unui anumit serviciu de o manieră
necunoscută până la acea dată de beneficiarul transferului35.
Contractul de transf know-how se poate materializa sub multiple forme: o
perfecţionare tehnică; o formulă sau un plan; note scrise de aplicare a unui
procedeu sau unei tehnologii; o formulă nouă organizatorică sau de comercializare
etc. Există 2 tipuri de contracte know-how: pur şi combinat. Preţul în acest contract
este stabilit printr-o sumă globală. Obligaţiile furnizorului: să transmită anumite

35
Robert S. Kaplan, Anthony R. A. Atkinson. Advanced Management Accounting, 3rd edition. - New Jersey:
Prentice Hall, Upper Saddle River, 1999. - 797 p.

48
cunoştinţe tehnice; să acorde beneficiarului garanţii asupra rezultatului; dreptul
exclusiv de folosinţă;dreptul de folosire al mărcii de fabrică a transmiţătorului;
asistenţa tehnică. Obligaţiile beneficiarului sunt: plata preţului; păstrarea
secretului; menţinerea calităţii produselor obţinute. Contractul de know-how
încetează la expirarea termenului stipulat, prin denunţare sau reziliere.
Contractul de concesiune – este operaţiunea prin care o persoană numită
concedent vinde mărfuri altei persoane numită concesionar care la rândul său le
revinde clientelei locale pe care şi-o formează. Concesionarul are o dublă calitate,
de cumpărător şi de revânzător, el lucrând în nume şi în cont propriu, beneficiul
acestuia realizându-se prin diferenţa de preţ dintre cel de cumpărare şi cel de
vânzare. Durata concesiunii este în general pe termen de un an. Efectele
contractului de concesiune: concedentul are obligaţia să vândă într-o zonă
determinată numai concensionarului, să asigure o aprovizionare ritmică şi să
asigure condiţii de credit avantajoase. Concensionarul are obligaţia să
comercializeze marfa stabilită prin contract şi să nu facă concurenţa concedentului
prin vânzarea de produse similare aparţinând altor producători. Încetarea
contractului survine la împlinirea termenului sau prin reziliere.
Contractul de franchising – constă în acordarea de către un comerciant-
producător numit franchisor, a dreptului de a vinde anumite bunuri sau de a presta
anumite servicii, precum şi de a beneficia de marca, renumele, know-how-ul şi
asistenţa sa, unui comerciant numit franchiser, în schimbul unui preţ constând într-
o sumă de bani iniţială şi de redevenţa periodică numită franchisee.

Acest contract oferă multiple avantaje ambelor părţi: Franchisorul pătrunde

pe piaţa externă fără eforturi de investiţii şi în condiţii de eficienţă; Franchisee-ul
îşi desfăşoară activitatea cu mijloacele concedentului asigurându-şi astfel clientela

49
şi extinderea operaţiilor comerciale şi îşi menţine independenţa. Încetarea
contractului are loc prin ajungerea la termen şi reziliere36.
Contractul de depozit – este contractul în virtutea căruia o parte numită
deponent predă în păstrarea şi conservarea celeilalte părţi numită depozitar mărfuri
pe care acesta din urmă se obligă să le restituie la termenul stabilit. Preţul prestaţiei
este determinat de valoarea, volumul şi termenul de depozitare a mărfurilor.
Contractul de depozit nu se formează decât în urma predării efective a mărfurilor
în posesia depozitarului, având obligaţia de a le conserva, fără să le folosească şi să
păstreze secretul operaţiei37. Dacă nu le restituie la termen sau mărfurile pier în caz
de forţă majoră depozitarul respunde pentru acestea.
Contractul de navlosire – contractul prin care carausul se obligă, contra plăţii
unui navlu, să transmită mărfuri pe mare de la un stat la altul. Contractul de
navlosire poate îmbrăca 2 forme: charter party şi canosamentul. Părţile din acest
contract sunt: armatorul (carausul) şi navlositorul (cel care închiriază nava sau are
mărfuri de transportat). Dacă se doreşte angajarea din partea armătorului a unei
raspunderi pentru lipsuri sau stricăciuni cu o sumă ce depăşeşte răspunderea
obişnuită a carausului, trebuie să se înscrie în canosament valoarea mărfurilor şi
plata unui navlu corespunzător.
Contractul de transfer de tehnologie – este o formă de cooperare economică
internaţională care cuprinde transferul de mijloace tehnice, procedee şi cunoştinţe
de specialitate necesare pentru fabricarea unui produs. Modalităţile de
comercializare sunt contractul de licenţă de brevete de invenţii şi contractul de
transfer know-how38.
Prin cesiunea cu titlu oneros a brevetului de invenţie se înţelege transferarea
de la vânzător la cumpărător a tuturor drepturilor patrimoniale ce decurg din

36
Simmond K., Strategic Management Accounting, Management Accounting, 59 (4), 39 -41

37
Shank John K., Vijay Govindarajan. Strategic Cost Management: The Value Chain
Perspective, Journal of Management Accounting Research Vol. 4, 1992, 179 - 197 p .

38
Ibidem;

50
brevetul respectiv. Iar contractul know-how se utilizează atât în contractul
comercial cât şi în contractele de exporturi complexe39.
Contractul de consulting şi engineering – este contractul prin care o parte
numită prestator se obligă faţă de cealaltă parte numită client ca în schimbul unui
preţ, să dea consultaţii tehnice de specialitate şi să asigure asistenţa tehnică privind
realizarea unui anumit obiectiv. Consultingul este o activitate de consultare care
cuprinde o sferă largă de operaţiuni, şi anume, studierea şi cercetarea, în folosul
beneficiarului a posibilităţilor tehnice şi comerciale, raportate la stadiul actual al
ştiinţei şi practicii într-un anumit domeniu. Engineering-ul este un complex de
operaţiuni de concepţie şi elaborare, precum şi de coordonare şi executare a
proiectelor şi lucrărilor pentru realizarea unor obiective. Efecte: Obligaţiile
prestatorului - efectuarea de studii, asistenţa tehnică acordată, efectuarea lucrărilor
de montaj, predarea documentaţiei obiectivului, garantarea funcţionării şi
capacităţii obiectivului, păstrarea secretului informaţiilor. Obligaţiile clientului –
obligaţia de a plăti preţul şi de a preda toate datele şi informaţiile cerute, să
presteze unele servicii; să furnizeze anumite materiale sau să obţină anumite
autorizaţii sau avize necesare realizării obiectivului40.
Contractul de reexport – constă în operaţiunile de importuri în valută
convertibilă, efectuate în scopul ca mărfurile respective să fie exportate pe terţe
pieţe, tot în valută convertibilă. Modalităţi de plată: acreditiv „back to back”;
acreditiv transferabil. Pentru a fi ferită de riscul fluctuaţiilor valutare, este indicat
ca iniţiatorul operaţiei de import reexport, pe lângă negocierea preţului într-o
singură valută să promoveze în ambele contracte aceeaşi clauză, astfel riscul
transferandu-se asupra vânzătorului din primul contract şi cumpărătorului din al
doilea contract.
Contractul de lohn – este prelucrarea pe bază contractuală de către o
întreprindere industrială a materiilor prime, semifabricatelor şi accesoriilor utilizate

39
Corbett Thomas. Throughput Accounting. TOC’s Management Accounting System. - The North River Press,
1998. -320 p.

40
Drury Colin, Management & Cost Accounting for Business Decision, 1st edition. Business Press, 2000. - 1187 p .

51
de firma beneficiară, potrivit indicaţiilor sau modelelor puse la dispoziţie de către
aceasta din urmă. Pentru prestator, o atare operaţie prezintă avantaje cum sunt:
acoperirea capacităţilor sale de producţie; degrevarea balanţei de a plăti pentru
unele importuri; utilizarea forţelor de muncă s.a. Principalul dezavantaj îl prezintă
limitarea exporturilor la manoperă şi cheltuieli generale şi amortismente, fapt ce
conduce la un aport valutar mai redus.

CAPITOLUL III
Mecanisme şi proceduri de protecţie a dreptului vânzătorului

52
3.1. Soluţionarea conflictelor de interes pe cale amiabilă
În sens larg, soluţionarea conflictelor de interes pe cale amiabilă apare ca o
formă concentrată şi interactivă de comunicare interumană în care două sau mai
multe părţi aflate în dezacord urmăresc să ajungă la o înţelegere care rezolvă o
problemă comună sau atinge un scop comun. Înţelegerea părţilor poate fi un simplu
acord verbal, consolidat printr-o strângere de mână, poate fi un consens tacit, o
scrisoare de intenţie sau un protocol, redactate în grabă, poate fi o convenţie sau un
contract, redactate cu respectarea unor proceduri şi uzanţe comune, dar mai poate
însemna un armistiţiu, un pact sau un tratat, redactate cu respectarea unor
proceduri şi uzanţe speciale. În raport cu zona de interes în care se poartă
negocieri, putem face distincţie între mai multe forme specifice de negociere. Cea
mai uzuală este negocierea afacerilor sau negocierea comercială care se
concretizează în contract, acte şi facte de comerţ precum vânzarea-cumpărarea,
parteneriatul, închirierea, concesiunea, franchising-ul etc. În cadrul acesteia, un
loc special ocupă tehnicile de vânzare. Apoi, un spaţiu larg ocupă negocierile
politice. Prin negociere înţelegem orice formă de confruntare nearmată, prin care
două sau mai multe părţi cu interese şi poziţii contradictorii, dar complementare,
urmăresc să ajungă la un aranjament reciproc ai cărui termeni nu sunt cunoscuţi de
la început. În această confruntare, în mod principial şi loial, sunt aduse argumente
şi probe, sunt formulate pretenţii şi obiecţii, sunt făcute concesii şi compromisuri
pentru a evita atât ruperea relaţiilor, cât şi conflictul deschis. Negocierea permite
crearea, menţinerea sau dezvoltarea unei relaţii interumane sau sociale, în general,
ca şi a unei relaţii de afaceri, de muncă sau diplomatice, în particular. Negocierea
este inseparabilă de comunicarea interumană şi, în mod inevitabil, este bazată pe
dialog. A negocia înseamnă a comunica în speranţa de a ajunge la un acord41.
Soluţionarea conflictelor de interes pe cale amiabilă este o formă particulară
de negociere, centrată pe existenţa unui produs sau a unui serviciu, pe de o parte, şi
a unei nevoi de satisfăcut, pe de altă parte. Acordul are caracter comercial şi se
poate concretiza într-un act de comerţ, o convenţie, o comandă, un contract de

41
www.forum.moldova.org

53
vânzare-cumpărare, un parteneriat, un leasing etc. sau doar în modificarea unor
clauze, a unor niveluri de preţ, a unor condiţii de calitate sau de livrare, transport
etc.
Soluţionarea conflictelor de interes pe cale amiabilă devine necesară şi este
posibilă ori de câte ori sunt îndeplinite trei condiţii simple pe o piaţă mai mult sau
mai puţin liberă:
a) existenţa unor interese complementare între două sau mai multe părţi, între care
s-au derulat oferte şi cereri de oferta acceptate în principiu. Cererea sau oferta
facută de una dintre părţi nu corespunde întru totul cu oferta sau cererea formulată
de celelalte părţi; exista dezacord, dar nu unul de fond;
b) existenţa dorinţei şi interesul părţilor în obţinerea unui acord pentru care sunt
dispuse să-şi facă, reciproc, concesii;
c) lipsa unor reguli si proceduri prestabilite si obligatorii sau lipsa unei autoritaţi
aflate deasupra părţilor în divergentă, care să impună acordului peste voinţa
acestora. Astfel, părţile sunt nevoite să caute si să creeze, în comun, condiţiile de
realizare a acordului. Atâta timp cât negocierea este purtată cu participarea
conştientă şi deliberată a părţilor, care caută împreună o soluţie la o problemă
comuna, abordarea sa implică o anumită etica si principialitate. În principiu, în
cadrul negocierilor, fiecare dintre părţi îşi ajustează pretenţiile şi revizuieşte
obiectivele iniţiale. Astfel, în una sau în mai multe runde succesive, se construieşte
acordul final, care reprezintă un “compromis satisfăcător” pentru toate părţile42.
Negocierea funcţionează, deci, dupa principiul avantajului reciproc. Conform
acestui principiu, acordul este bun atunci când toate părţile negociatoare au ceva de
câştigat si nici una ceva de pierdut. Fiecare poate obţine victoria, fără ca nimeni să
fie înfrânt.
Când toate părţile câştigă, toate susţin soluţia aleasă şi respectă acordul
încheiat.Principiul avantajului reciproc (WIN-WIN) nu exclude, însă, faptul că
avantajele obţinute de una dintre părţi să fie mai mari sau mai mici decât avantajele

42
Eugen Prahoveanu, Economie politică, p.16; Editura Eficient, Bucureşti, 1999

54
obţinute de cealaltă sau celelalte părţi, aflate în negocieri. În soluţionarea
conflictelor de interes pe cale amiabilă, ca şi în orice altă formă de negociere,
fiecare dintre părţi urmăreşte avantajele preponderente pentru ea însăşi. Acest lucru
nu trebuie nici uitat, dar nici condamnat de către părţile negociatoare. Deşi nu
există reţele sau doctrine care să garanteze obţinerea succesului într-o infinitate de
situaţii conflictuale, gândirea strategică şi acţiunea tactică multiplică şansele de
reuşită, de cele mai multe ori. Dacă putem obţine victoria fără să fie cineva înfrânt,
este perfect. Strategia de soluţionare a conflictelor funcţionează numai dublată de
arta de a orienta şi controla, pe neobservate, interacţiunea voinţelor aflate în
conflict, folosind atât logica rece a argumentelor raţionale, cât şi energia
psihologică a emoţiilor şi sentimentelor. Orice formă de negociere implică o
confruntare de voinţe, sentimente şi interese. Pe rând, fiecare dintre părţi poate
prelua iniţiativă şi controlul, dar nu pot domina toate, simultan. Fiecare dintre părţi
este influienţată de modul în care percepe propria sa poziţie şi, în raport cu aceasta,
pe aceea a adversarului. Partea care are o viziune mai clară asupra acestei
confruntări de voinţe, are mai multe şanse să controleze interacţiunea şi să obţină
victoria. Ideal ar fi ca partenerul de negocieri să înţeleagă că eu am dreptate şi el se
înşeală, mai înainte de a investi prea mult timp şi efort pentru a-l convinge.

3.2. Protecţia dreptului vânzătorului în instanţa de judecată.

Rezoluţiunea Convenţională şi judiciară a contractului de vânzare –
cumpărare comercială.

Rezoluţiunea convenţională a contractului de vânzare – cumpărare

comercială operează numai în cazul în care la momentul încheierii contractului sau
ulterior, printr-o convenţie separată, dar înainte de executarea obligaţiilor, părţile
au stipulat printr-o clauză expresă, rezoluţiunea de plin drept a contractului în cazul
neexecutării obligaţiilor de către una dintre ele. În literatura juridică această clauză
expresă poartă denumirea de pact comisoriu expres. Leguitorul nu a reglementat
regimul clauzelor comisorii. În principiu ele sunt valabile, însă având în vedere

55
consecinţele lor asupra fiinţei contractelor, sunt interpretate restrictiv şi cu o mai
mare severitate de practică judiciară; de aceea, voinţa comună a părţilor de a
stipula o astfel de clauză trebuie să fie declarată fără echivoc în cuprinsul
contractului. În funcţie de intensitatea efectelor pe care le produc, pactele comisorii
pot fi de patru grade: a) pactul comisoriu expres de gradul I, care este clauza
contractuală prin care părţile stipulează că, în caz de neexecutare a obligaţiilor de
către una dintre părţi, contractul va fi rezolvit. Stipularea unui acestui pact
comisoriu în contractele comerciale este inutilă, întrucât reproduce dispoziţiile art.
1020 Cod Civil, conform cărora ,,condiţia rezolutorie este subînţeleasă totdeauna
în contractele sinalagmatice, în caz când una din părţi nu îndeplineşte
angajamentul său’’. În acest caz rezoluţiunea contractului este judiciară, pentru a
opera fiind necesară sesizarea instanţei de judecată care prin hotărâre să pronunţe
rezoluţiunea contractului. b) pactul comisoriu expres de gradul II, care este clauza
prin care părţile stabilesc că în cazul în care o parte nu va executa obligaţiile
contractuale asumate cealaltă parte are dreptul să desfiinţeze unilateral contractul.
În acest caz rezoluţiunea contractului operează fără a mai fi necesară sesizarea
instanţei de judecată, în baza declaraţiei unilaterale de rezoluţiune a părţii
îndreptăţite, care trebuie notificată celeilalte părţi. c) pactul comisoriu expres de
gradul III este clauza prin care se prevede că în cazul în care una dintre părţi nu
execută obligaţiile sale până la un anumit termen contractul este rezolvit de plin
drept. Prin această clauză, părţile conferă caracter esenţial termenului contractului,
simpla ajungere la termen a obligaţiei neexecutate având ca efect rezoluţiunea de
drept a contractului. d) pactul comisoriu expres de gradul IV este clauza prin care
părţile prevăd că în cazul neexecutării obligaţiilor contractul se desfiinţează de plin
drept fără acţiune în justiţie şi fără nici o altă formalitate prealabilă.43

Pactele comisorii exprese de gradele III şi IV sunt cele mai energice,

neexecutarea obligaţiilor contractuale înăuntrul termenelor stabilite având ca efect
rezoluţiunea de plin drept a contractelor fără nici o altă formalitate prealabilă.
Singura parte contractantă în drept să invoce rezoluţiunea contractului este
43
Victor Slăvescu, Drept Comercial; p.19; Pontica, Bucureşti 2007

56
creditorul obligaţiei neexecutate. Acesta are posibilitatea de a opta între invocarea
rezoluţiunii contractului, prevalându-se de pactul comisoriu expres, şi cererea,
printr-o acţiune în justiţie, de obligare a debitorului la executarea prestaţiei. Pactele
comisorii exprese nu se confundă cu condiţia rezolutorie expresă, aceasta fiind o
modalitate a contractului. În cazul condiţiei rezolutorii, rezoluţiunea depinde de un
eveniment viitor şi nesigur, străin de comportamentul debitorului şi nu are un
caracter sancţionator, în timp ce în cazul pactului comisoriu expres rezoluţiunea se
datorează exclusiv neexecutării obligaţiilor contractuale de către debitor şi se pune
în valoare la iniţiativa creditorului. În cazul contractului de vânzare – cumpărare
comercială care se execută prin prestaţii succesive, rezoluţiunea se numeşte
reziliere, diferenţa dintre cele două noţiuni fiind sub aspectul efectelor produse.
Astfel, în cazul rezoluţiunii contractul se desfiinţează cu efect retroactiv, în timp ce
în cazul rezilierii, desfiinţărea contractului se produce numai pentru viitor, efectele
produse până la momentul desfiinţării rămânând în vigoare. Faţă de rezoluţiunea
judiciară, pactele comisorii exprese prezintă numeroase avantaje, precum evitarea
cheltuielilor procedurale, înlăturarea incertitudinii care poate rezulta din larga
putere de apreciere a judecătorului, posibilitatea rezoluţiunii în acele contracte în
care legea sau jurisprudenţa, în principiu o înlătură. În absenţa unui pact comisoriu
expres, rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare comercială are loc în
condiţiile stabilite de art.1020-1021 Cod Civil, conform cărora " condiţia
rezolutorie este subânţeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când
una din părţi nu îndeplineşte angajamentul său; în acest caz contractul nu este
desfiinţat de drept. Partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a executat are
alegerea sau să silească pe cealaltă parte a executa convenţia, când este posibil, sau
să-i ceară desfiinţarea cu daune interese.

Desfiinţarea trebuie să se ceară înaintea justiţiei, care după circumstanţe, poate

acorda un termen părţii acţionate.” Din analiza textelor legale menţionate rezultă
că, de regulă, rezoluţiunea contractului este judiciară, pentru a opera trebuind să fie
pronunţată de instanţă. Referitor la temeiul rezoluţiunii judiciare, în literatura

57
juridică s-au exprimat opinii diferite. Astfel, în literatura clasica, s-a considerat ca
rezolutiunea este efectul unei conditii sau clauze rezolutorii tacite, presupunandu-
se ca partile au convenit, la incheierea contractului, ca in cazul in care una din ele
nu-si va executa obligatiile, contractul va fi rezolvit. Rezoluţiunea contractului este
o sancţiune civilă cu caracter reparator, garanţie a respectării contractului de natură
a contribui la executarea întocmai şi cu bună credinţă a obligaţiilor asumate.
Rezoluţiunea este o ilustrare a ideii de cauză; în contractele sinalagmatice,
obligaţia unei părţi contractante este cauza juridică imediată a obligaţiei celeilalte
părţi. Dacă una din părţi nu obţine prestaţiile datorate de cealaltă parte, ea se poate
libera de propria obligaţie care a rămas fără cauză. Rezoluţiunea îşi are temeiul
juridic în fiecare din opiniile enuntate la care se adaugă caracterul reciproc şi
interdependent al obligaţiilor în contractele sinalagmatice. Acţiunea în rezoluţiunea
contractului poate fi introdusă numai de partea care a executat sau este gata să-şi
execute obligaţiile contractuale. Pentru admiterea acţiunii în rezoluţiune, trebuiesc
întrunite următoarele condiţii: a) una din părţi să nu fi executat obligaţiile sale. 44
Rezoluţiunea contractului poate fi pronunţată de instanţă în caz de neexecutare
totală sau parţială, dacă partea neexecutată a fost considerată esenţială la încheierea
contractului, când executarea a fost făcută cu întârziere, dacă creditorul nu mai are
nici un interes să primească prestaţia de la debitor, precum şi atunci când
executarea a fost necorespunzătoare, dacă viciile prestaţiei sunt importante; b)
neexecutarea să se datoreze culpei paratului, deoarece, în situaţia în care
neexecutarea nu se datorează culpei paratului, de exemplu caz fortuit sau de forţă
majoră, contractul încetează de plin drept, aflându-ne în situaţia unei imposibilităţi
fortuite de executare.

În raporturile comerciale nu este necesară punerea în întârziere a debitorului,

întrucât acesta este conform art. 43 Cod Comercial de drept pus în întârziere din
ziua scadenţei. Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, la cererea creditorului,
44
Nicolae Trudov, Dihotomia real-nominal în economia Republicii Moldova, p.73; Editura Cartier 2008,

Chişinău

58
instanţa poate să pronunţe rezoluţiunea contractului. Precizez faptul că
rezoluţiunea este facultativă nu numai pentru partea în drept să o ceară, ci şi pentru
instanţa de judecată, judecătorul fiind liber să aprecieze dacă rezoluţiunea
contractului este sau nu necesară. În acest scop el va lua în considerare diferitele
considerente desprinse din starea de fapt, precum: neexecutarea e totală sau
parţială, obligaţia neexecutată este principală sau accesorie, cauzele întârzierii
debitorului în executarea contractului şi în ce măsură îi sunt imputabile, etc. În
materia contractului de vânzare-cumpărare, legiuitorul a instituit două cazuri
speciale de rezoluţiune judiciară: rezoluţiunea vânzării pentru neplata preţului şi
rezoluţiunea vânzării pentru viciile ascunse ale lucrului vândut. Rezoluţiunea
vânzării pentru neplata preţului este reglementată de art. 1365 Cod Civil, conform
căruia "dacă cumpărătorul nu plăteşte preţul, vânzătorul poate cere rezoluţiunea
vânzării." Desigur, în caz de neplată a preţului, vânzătorul nu e obligat să ceară
rezoluţiunea vânzării, putând opta pentru executarea silită a plăţii. Vânzătorul
poate solicita rezoluţiunea vânzării atât în cazul în care neachitarea preţului este
integrală, cât şi în cazul în care neachitarea este doar parţială. De asemenea,
rezoluţiunea poate fi solicitată şi în cazul în care ceea ce nu s-a achitat este doar
dobânda preţului, aceasta fiind o parte din preţ şi garantată în consecinţă.
Rezoluţiunea vânzării pentru neplata preţului poate fi cerută atât de vânzător,
personal, cât şi, pe calea acţiunii oblice, de cesionarul preţului şi de creditorii
chirografari ai vânzătorului. Pentru a exercita acţiunea în rezoluţiunea vânzării,
vânzătorul trebuie să-şi fi executat propriile obligaţii sau, dacă nu le-a executat, să
se declare gata a le executa. Sub aspectul naturii juridice, acţiunea în rezoluţiunea
vânzării este reală, caracter consacrat de art. 1368 Cod Civil, fiind imprescriptibilă
pe cale extinctivă. Admiterea acţiunii în rezoluţiune are drept consecinţă restituirea
prestaţiilor şi plata de daune interese în condiţiile dreptului comun.

În raporturile de comerţ internaţional, arealul rezoluţiunii este mai restrâns

decât în cazul contractelor interne, deoarece, în comerţul internaţional ponderea
covărşitoare o au contractele de lungă durată care necesarmente comportă

59
executare succesivă. Rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare comercială
internaţională constituie o sancţiune extremă prin aplicarea căreia finalităţile
urmărite de părţi prin perfectarea lui sunt definitiv compromise. În raporturile de
comerţ internaţional, rezoluţiunea contractului pentru neexecutare are un regim
juridic diferit faţă de cel din dreptul intern, făcându-se distincţie între două situaţii:
a) în cazul contractelor subordonate unui termen de natură esenţială, care prin
specificul lor sunt incompatibile cu intârzierea în executare, rezoluţiunea operează
de plin drept, dacă debitorul nu respectă scadenţa convenită; b) în cazul
contractelor cu termen de executare usual, regimul de drept comun al rezoluţiunii
este controversat, unii autori considerând că ea este judiciară, trebuind să fie
pronunţată de justiţie, în timp ce alţii consideră că rezoluţiunea contractelor de
comerţ internaţional se realizează prin simpla declaraţie notificată celeilalte părţi.
Rezoluţiunea contractului de vânzare cumpărare pentru vicii ascunse este
reglementata de Codul Civil, Codul comercial şi Decretul nr.168/1958 privind
prescripţia extinctivă, şi intervine în situaţia în care cumpărătorul, ulterior
încheierii contractului şi predării bunurilor ce fac obiectul contractului, constată că
acestea sunt afectate de vicii ascunse, şi, din această cauză, ele nu pot fi
întrebuinţate conform destinaţiei lor, sau, întrebuinţarea lor e astfel micşorată încât
dacă ar fi cunoscut viciile bunurilor nu le-ar fi cumpărat sau nu ar fi dat preţul
cerut. În această situaţie cumpărătorul are dreptul de a se adresa instanţei de
judecată competente, solicitând ca aceasta să pronunţe rezoluţiunea contractului şi
acordarea de despăgubiri. Acest drept al cumpărătorului este valorificat prin
acţiune. Dreptul la acţiunea redhibitorie se prescrie prin împlinirea unui termen de
6 luni, în cazul în care viciile nu au fost ascunse cu viclenie 45. Termenul de
prescripţie începe să curgă de la data descoperirii viciilor însă cel mai târziu de la
împlinirea unui an de la predarea lucrului.

Termenul de un an este un termen limită în care trebuie descoperite viciile

lucrului ascuns, depăşirea sa atrăgând imposibilitatea cumpărătorului de a mai
pretinde vreun drept contra vânzătorului. Întrucât dispoziţiile legale referitoare la
45
Prof. univ. dr. Victor Dogaru, Contracte speciale, p.13; USM 1997

60
această materie au caracter supletiv, părţile, prin convenţia lor, pot modifica aceste
termene, în sensul agravării, limitării sau chiar înlăturării răspunderii vânzătorului
pentru viciile ascunse ale lucrului vândut. Pentru a putea exercita acţiunea în
rezoluţiunea vânzării pentru vicii ascunse, cumpărătorul are obligaţia de a-l
notifica pe vânzător despre viciile ascunse ale lucrului vândut în termen de 2 zile
de la descoperirea lor. Nerespectarea acestei obligaţii prealabile atrage de căderea
cumpărătorului din dreptul de a mai reclama viciile lucrului vândut şi, prin urmare,
rezoluţiunea contractului pentru vicii ascunse. Rezoluţiunea contractului de
vânzare – cumpărare comercială are ca efect desfiinţarea lui şi implicit a raportului
juridic născut între părţile contractante. Rezoluţiunea contractului operează
retroactiv, desfiinţându-l atât pentru trecut cât şi pentru viitor, considerandu-se că
părţile nu l-au încheiat. Rezoluţiunea contractului produce efecte între părţile
contractante şi faţă de terţi. Între părţile contractante efectele rezoluţiunii sunt
diferite în funcţie de împrejurarea dacă cel care a cerut pronunţarea ei sau o invocă
în temeiul unui pact comisoriu expres, a executat sau nu în tot sau în parte
prestaîiile la care s-a îndatorat: a) dacă părţile nu au executat contractul
rezoluţiunea are ca efect desfiinţarea contractului, considerându-se că acesta nu a
fost încheiat; b) dacă contractul a fost executat de una dintre părţi şi/sau parţial şi
de cealaltă parte rezoluţiunea are ca efect desfiinţarea contractului şi restituirea
prestaţiilor efectuate. În cazul în care prestaţiile executate sunt ireversibile (de
exemplu contractul de furnizare a energiei electrice, contractul de închiriere, etc.)
rezoluţiunea are ca efect desfiinţarea numai pentru viitor a contractului, efectele
produse până la momentul desfiinţării rămânând valabile. În caz de rezoluţiune a
contractului, creditorul poate să solicite şi daune interese materiale şi/sau morale în
situaţia în care a suferit un prejudiciu datorită neexecutării totale sau parţiale sau a
executării necorespunzătoare a prestaţiilor de către cealaltă parte. Cuantumul
daunelor interese poate fi stabilit de părţi, anticipat, la momentul încheierii
contractului prin inserarea unei clauze penale în acest sens, sau de către instanţa de
judecată la cererea creditorului46. Specific rezoluţiunii pentru vicii ascunse, din

46
E. Roşioru, Uzucapiunea în dreptul civil al Republicii Moldova, p.94; Editura Academiei de Ştiinţe, 2003

61
punctul de vedere al efectelor acesteia, este faptul ca părţile şi-au executat
obligaţiile contractuale asumate. Prin urmare, în această situaţie, ca efect al
desfiinţării retroactive a contractului, vânzătorul este obligat să restituie preţul şi
cheltuielile vânzării iar cumpărătorul să restituie lucrul în starea în care se află.
Dacă vânzătorul a fost de rea credinţă la încheierea contractului, cunoscând
existenţa viciilor ascunse ale lucrului, el datorează şi despăgubiri pentru prejudiciul
suferit de cumpărător. Faţă de terţi în principiu rezoluţiunea contractului are ca
efect desfiinţarea tuturor drepturilor consimţite în favoarea terţilor de către
dobânditorul prestaţiei / lor care au format obiectul contractului rezolvit. De la
această regulă există următoarele excepţii: a) în materie mobiliară, terţii
dobânditori pot paraliza efectele rezoluţiunii contractului încheiat cu primul debitor
invocând dispoziţiile art. 1909 alin. 1 Cod Civil: ,,posesia de bună credinţă a unui
bun mobil valorează proprietate’’47; b) nu se desfiinţează actele de administrare
încheiate de o parte a contractului rezolvit cu terţe persoane de bună credinţă; c)
rezoluţiunea nu poate fi opusă subdobânditorului cu titlu oneros şi de bună credinţă
a unui bun imobil care şi-a intabulat dreptul în Cartea Funciară; d) rezoluţiunea nu
produce efecte faţă de terţul care a dobândit un imobil în cadrul procedurii
executării silite, urmare a adjudecării definitive; e) statul nu poate fi obligat să
restituie imobilul dobândit prin expropriere sau rechiziţie definitivă48.

3.3. Elaborarea unui contract de vânzare-cumpărare.

Anexa nr.1
CONTRACT DE VÂNZARE-CUMPĂRARE COMERCIALĂ

Încheiat astăzi ..................

la ......................................

I. PĂRŢILE CONTRACTANTE
1.1. S.C. ..................................................................................................... ., cu sediul social
în ........................., str. ............................................ nr. ................, bloc .............,
scara ..........., etaj ........, apartament ......., ora; ......................................., înregistrată la
Oficiul Registrului Comerţului .........................................., sub nr. ........................

47
Ibidem, p. 96;
48
Ibidem, p.99;

62
 din ................................., cod fiscal nr. ....................................... din ...............................,
având contul nr. ................................................, deschis la ................................................,
existând şi funcţionând potrivit legislaţiei statului ..................................., reprezentată
de ..........................., posesor act de identitate/paşaport ........................., în calitate de
vânzător, şi

1.2. S.C. ..................................................................................................... ., cu sediul social

în ................................., str. .................................. nr. ................... bloc .............,
scara ..........., etaj ........, apartament ......., oraş ......................................., înregistrată la
Oficiul Registrului Comerţului .........................................., sub nr. ........................
din ................................., cod fiscal nr. ........................... din ................................, având
contul nr. .............................................., deschis la .............................................................,
existând şi funcţionând potrivit legislaţiei statului .........................., reprezentată
de ...................................., posesor act de identitate/paşaport ........................................, în
calitate de cumpărător,

au convenit să încheie prezentul contract de vânzare-cumpărare, în următoarele condiţii:

II. OBIECTUL CONTRACTULUI

2.1. Obiectul prezentului contract îl constituie trecerea din proprietatea vânzătorului în

proprietatea cumpărătorului, după ce acesta din urmă va plăti preţul cuvenit, a .....................
(se arata cantitatea de marfa)
2.2. Locul de determinare a cantităţii întregii mărfi este ....................., iar modul în care se va
efectua această determinare va fi .....................

III. DURATA CONTRACTULUI

3.1. Prezentul contract se încheie pe o durată de ..................... ani, începând cu data

de ..................... până la data de ..................... .
3.2. Părţile contractante pot conveni prelungirea prezentului contract prin încheierea, în scris, a
unui act adiţional, semnat de ambele părţi.

IV. TERMENE DE LIVRARE

4.1. Vânzătorul se obligă să expedieze marfa, la adresa indicată de cumpărător, la data

de ..............., în conformitate cu instrucţiunile acestuia.
4.2. Termenul de livrare a mărfii va putea fi decalat în cazul în care intervin evenimente
neprevăzute.
4.3. Cu acordul scris al ambelor părţi contractante, în condiţiile prezentului contract, se vor putea
efectua şi livrări cu anticipaţie.

V. PREŢUL CONTRACTULUI

5.1. Valoarea totală a mărfii vândute este de ..................... lei.

5.2. Preţul include cheltuielile de transport până la ..................... .

VI. MODALITĂŢI DE PLATĂ ŞI CONDIŢII

63
6.1. Plata preţului va fi efectuată de către cumpărător vânzătorului, pe bază de .............................,
prin ..................... .
Cumpărătorul se obligă să întreprindă tot ce este necesar şi legal pentru a se efectua plata
mărfii în conformitate cu prevederile prezentului contract.
6.2. Plata se va efectua la data de ....................., în ............................. .

VII. AMBALAJUL ŞI MARCAREA

7.1. Vânzătorul se obligă a asigura un ambalaj corespunzător, care să protejeze marfa pe tot
parcursul transportului, de la expediţie până la destinaţie. Ambalajul nu va intra in costul
transportului şi va fi adaptat specificului mijloacelor de transport.
7.2. Pentru mărfurile, care prin natura lor se livrează fără ambalaj, vânzătorului îi revine
obligaţia să le transporte în mijloace adecvate, pentru a nu le afecta calitatea şi cantitatea.
7.3. Vânzătorul are obligaţia să marcheze ambalajul, în scopul înlesnirii manipulării mărfii şi
publicităţii comerciale.
7.4. Ambalajele vor fi însoţite de foi de ambalaj, introduse în conţinutul lor, din care să rezulte
denumirea şi felul produselor.
7.5. Marcajul va fi scris în limba ..................... şi va cuprinde:
- denumirea mărfii;data fabricaţiei;greutatea bruto-neto;locul fabricaţiei;alte elemente
convenite de părţi, funcţie de specificul mărfii.

VIII. CONDIŢII DE LIVRARE

8.1. Vânzătorul va comunica cumpărătorului termenul prealabil al sosirii mărfii la graniţă,

precum şi:
 greutatea netă totală a mărfii;
 destinatarul
 numele şi adresa expeditorului.
8.2. Cumpărătorul, în termen de 24 de ore de la sosirea mărfii, va asigura descărcarea acesteia şi
tot ce implică prezentul contract.

IX. GARANŢII

9.1. Vânzătorul are obligaţia de a elibera un certificat de calitate sau un buletin de analiză pentru
marfă.
9.2. Pentru produsele ce vor fi utilizate imediat după livrare, vânzătorul stabileşte un singur
termen de garanţie.
9.3. Pentru produsele ce nu vor fi utilizate imediat după livrare, se convin două termene de
garanţie: unul de fabricaţie a produsului, începând cu data de ....................., iar altul cu
începere de la data de ....................., data livrării - termen impus pentru evitarea degradării
produsului printr-o depozitare îndelungată.
9.4. Pentru produsele ce impun termen de garanţie, vânzătorul va indica: începerea termenului
de garanţie şi durata lui;cazurile de încetare sau prelungire a termenului de garanţie;data
începerii şi terminării livrărilor;documente de atestare a calităţii mărfii.
9.5. Înăuntrul termenului de garanţie vânzătorul se obligă să acorde asistenţă tehnică pentru
marfa livrată şi furnizarea de piese de înlocuire, aceste operaţiuni făcându-se gratuit.
9.6. Vânzătorul este răspunzător de viciile ascunse şi de viciile aparente, privind calitatea mărfii
pe care acesta o livrează cumpărătorului.

X. CONTROLUL ŞI RECEPŢIA MĂRFII

64
10.1. Vânzătorul este obligat să predea marfa la locul stipulat în contract şi să transfere
cumpărătorului proprietatea asupra produselor, după încasarea preţului stabilit.
10.2. Cumpărătorul se obligă să preia marfa după ce a fost efectuată recepţia ei cantitativă şi
calitativă. La finalul recepţiei se va încheia un proces-verbal de recepţie, semnat de
participanţii la operaţiunea respectivă.
10.3. Recepţia mărfii va fi făcută la ....................., de către ...................... .
Împuternicitul din partea cumpărătorului este obligat să comunice vânzătorului, în timp
rezonabil, orice defecţiune sau neregulă descoperită în timpul controlului. În caz contrar,
neinformarea vânzătorului îl lipseşte pe cumpărător de drepturile ce-i revin.
10.4. În cazul în care cumpărătorul refuza marfa, acesta trebuie sa notifice vânzătorul şi să ceară
instrucţiuni, pentru ca vânzătorul să poată lua măsurile necesare pentru limitarea pierderilor.
10.5. Dacă livrarea mărfii se va efectua eşalonat, pentru fiecare livrare în parte, vânzătorul şi
cumpărătorul vor încheia acte adiţionale separate, iar defecţiunile constatate la un lot de
marfă nu vor afecta continuitatea livrării celorlalte loturi.
10.6. Respingerea mărfii nu echivalează cu rezilierea sau cu rezoluţiunea contractului.
10.7. Riscurile ce decurg din respingerea mărfii de către cumpărător revin vânzătorului.

XI. MODUL DE EFECTUARE A TRANSPORTULUI:

11.1. Transportul se va
efectua ............................................................................................................

XII. RECLAMAŢII

12.1. Cumpărătorul are dreptul să reclame, abaterile cantitative sau calitative şi defecţiuni ale
produselor, determinate de vicii ascunse sau alte cauze generate din neglijenţa vânzătorului.
12.2. Defecţiunile constatate în urma unui transport defectuos se vor regăsi în reclamaţii făcute
de cumpărător cărăuşului, cu înştiinţarea vânzătorului.
XIII. INVALIDAREA PARŢIALĂ
13.1. Rezilierea totală sau parţială a clauzelor contractului nu are nici un efect asupra obligaţiilor
deja scadente între părţi.
13.2. Prevederile alineatului precedent nu sunt de natură să înlăture răspunderea părţii care, din
vina sa, a determinat încetarea contractului.

XIV. CESIUNEA CONTRACTULUI

14.1. Părţile contractante nu vor putea cesiona drepturile şi obligaţiile prevăzute de prezentul
contract unei terţe persoane fără acordul expres, dat în scris de cedent.
14.2. Acordul prevăzut la alineatul precedent trebuie comunicat de cesionar în termen
de ................. zile de la data când cedentul i-a cerut acest acord; în caz contrar se prezumă că
cesionarul nu a consimţit cesiunea contractului.

XV. FORŢA MAJORĂ

15.1. Nici una dintre părţile contractante nu răspunde de neexecutarea la termen sau/şi de
executarea în mod necorespunzător - total sau parţial - a oricărei obligaţii care îi revine în
baza prezentului contract, dacă neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei
respective a fost cauzată de forţa majoră, aşa cum este definită de lege.
15.2. Partea care invocă forţa majoră este obligată să notifice celeilalte părţi, în termen
de .................. (zile, ore), producerea evenimentului şi să ia toate măsurile posibile în
vederea limitării consecinţelor lui.

65
15.3. Dacă în termen de .................. (zile, ore) de la producere, evenimentul respectiv nu
încetează, părţile au dreptul să-şi notifice încetarea de plin drept a prezentului contract fără
ca vreuna dintre ele să pretindă daune-interese.

XVI. CLAUZA PENALĂ

16.1. În cazul în care una dintre părţi nu îşi îndeplineşte obligaţiile contractuale sau şi le
îndeplineşte în mod necorespunzător, se obligă să plătească celeilalte părţi penalităţi daune
interese în valoare de ..................................., astfel: ................. .

XVII. NOTIFICĂRI

17.1. În accepţiunea părţilor contractante, orice notificare adresată de una dintre acestea celeilalte
este valabil îndeplinită dacă va fi transmisă la adresa/sediul prevăzut în partea introductivă a
prezentului contract.
17.2. În cazul în care notificarea se face pe cale poştală, ea va fi transmisă, prin scrisoare
recomandată, cu confirmare de primire (A.R.) şi se consideră primită de destinatar la data
menţionată de oficiul poştal primitor pe această confirmare.
17.3. Dacă notificarea se trimite prin telex sau telefax, ea se consideră primită în prima zi
lucrătoare după cea în care a fost expediată.
17.4. Notificările verbale nu se iau în considerare de nici una dintre părţi, dacă nu sunt
confirmate, prin intermediul uneia dintre modalităţile prevăzute la alineatele precedente.

XVIII. SOLUŢIONAREA LITIGIILOR

18.1. În cazul în care rezolvarea neînţelegerilor nu este posibilă pe cale amiabilă, ele vor fi
supuse spre soluţionare Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de
Comerţ şi Industrie a României, conform regulamentului său.

XIX. ÎNCETAREA CONTRACTULUI

19.1. Prezentul contract încetează de plin drept, fără a mai fi necesară intervenţia unui/unei
tribunal arbitral/instanţe judecătoreşti, în cazul în care una dintre părţi:
 nu îşi execută una dintre obligaţiile esenţiale enumerate la pct. .............., din
prezentul contract;
 este declarată în stare de incapacitate de plăţi sau a fost declanşată procedura de
lichidare (faliment) înainte de începerea executării prezentului contract;
 cesionează drepturile şi obligaţiile sale prevăzute de prezentul contract fără
acordul celeilalte părţi;
 îşi încalcă vreuna dintre obligaţiile sale, după ce a fost avertizată, printr-o notificare
scrisă, de către cealaltă parte, că o nouă nerespectare a acestora va duce la
rezoluţiunea/rezilierea prezentului contract.
19.2. Partea care invocă o cauză de încetare a prevederilor prezentului contract o va notifica
celeilalte părţi, cu cel puţin ......... zile înainte de data la care încetarea urmează să-şi producă
efectele.
19.3. Rezilierea prezentului contract nu va avea nici un efect asupra obligaţiilor deja scadente
între părţile contractante.
19.4. Prevederile prezentului capitol nu înlătură răspunderea părţii care în mod culpabil a cauzat
încetarea contractului.

XX. CLAUZE FINALE

66
20.1. Modificarea prezentului contract se face numai prin act adiţional încheiat între părţile
contractante.
20.2. Prezentul contract, împreună cu anexele sale care fac parte integrantă din cuprinsul său,
reprezintă voinţa părţilor şi înlătură orice altă înţelegere verbală dintre acestea, anterioară
sau ulterioară încheierii lui.
20.3. În cazul în care părţile îşi încalcă obligaţiile lor, neexercitarea de partea care suferă vreun
prejudiciu a dreptului de a cere executarea întocmai sau prin echivalent bănesc a obligaţiei
respective nu înseamnă că ea a renunţat la acest drept al său.
20.4. Prezentul contract a fost încheiat într-un număr de ................ exemplare, din
care ................... astăzi ................., data semnării lui.

VÂNZĂTOR

CUMPĂRĂTOR

Anexa nr.2 – Precontractul

Exemplu pecontract de vânzare-cumpărare imobil.

PROMISIUNE DE VÂNZARE-CUMPĂRARE
Încheiată azi .../.../...

1. Domnul/Doamna................................................. domiciliat(ă) în ........................

str. ........................nr. ..., bl. ..., ap. ..., identificat(ă) cu Buletin de ID; seria ...
număr ................................................ în calitate de promitent vânzător, pe de o parte, şi
2. Domnul/Doamna ................................................ domiciliat(ă) în ........................

67
str. ........................, nr. ..., bl. ..., ap. ..., identificat(a) cu Buletin de ID seria ... număr ........................ în
calitate de promitent cumpărător, pe de altă parte după cum urmează:
Subsemnatul promitent vânzător declar că promit să vând promitentului cumpărător identificat
mai sus, intregul imobil proprietatea mea situat în ........................, str. ........................, nr. ..., bl. ..., ap. ...,
înscris în CF................, nr. Top. ......................... compus
din .................................................................................................., imobil dobândit de către mine cu titlu
de ........................................................................ .
În vederea cumpărării imobilului descris mai sus, subsemnatul promitent cumpărător declar că voi
depune pe numele promitentului vânzător, până cel târziu la data de ........................., suma de
…........................., la cursul zilei de ........................., acela de ........................ . cu titlu de avans la preţul
final care este de ........................ în contul nr. .................................................., deschis
la ................................................ de către vânzător urmând ca diferenţa de preţ să o depun până cel târziu
la data de ........................, în aceeaşi valută, data care va corespunde conform înţelegerii noastre, cu data
încheierii contractului vânzare cumpărare în forma autentică.
În cazul în care promitentul cumpărător refuză să mai cumpere acest imobil în condiţiile de mai
sus, acesta va pierde suma avansată. Cazul fortuit elimină răspunderea civilă a părţilor contractante.
În conformitate cu înţelegerea noastră, predarea în posesie şi proprietate se va face la data achitării
integrale a preţului de către promitentul cumpărător, la data de .........................., odată cu semnarea
contractului de vânzare-cumpărare în forma autentică în prezenţa unui notar autorizat.
Taxele ocazionate cu perfectarea acestui precontract vor fi suportate în întregime de către
promitentul cumpărător. Subsemnatele părţi am convenit să respectăm cu bună credinţă cele prevăzute
mai sus şi în caz de litigiu vom urma calea amiabilă adresându-ne organelor judecătoreşti competente.
Subsemnatele părţi ne obligăm să achităm la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în
forma autentică, către agenţia imobiliară SC .........................SRL, comisionul de intermediere astfel
vânzătorul ...% din preţul final iar cumpărătorul ...% din preţul final.
PROMITENTUL VÂNZĂTOR PROMITENTUL CUMPĂRĂTOR

CONCLUZII
Aşadar, în concluzie vânzarea n-a fost primul contract întrebuinţat între
oameni întrucât tranzacţiile omeneşti au început prin schimb. Pe lângă
reglementarea de drept comun, legislaţia Republicii Moldova cuprinde în materie
de vânzare-cumpărare şi alte reguli cu caracter special aplicabile numai anumitor
vânzări. Obligaţiile vânzătorului în contractul de vânzare-cumpărare pot fi deduse
şi din alte aspecte, anume ţinând cont de faptul că oamenii cumpără pentru a-şi
satisface nevoile şi dorinţele. Un vânzător, întocmind un contract de vânzare-
cumpărare, poate ajuta cumpărătorul să îşi descopere nevoile şi dorinţele dar
68
cumpărătorii nu cumpără decât atunci când sunt convinşi că produsul sau serviciul
care le este oferit îi va satisface. Vânzarea nu se reduce numai la seducerea sau
forţarea unui client în a cumpăra ceva nefolositor sau nedorit. Am mai arătat şi
faptul că, în închierea contractelor, vânzătorii de succes folosesc multe trucuri şi
păcăleli. Cumpărătorii din ziua de azi sunt prea sofisticaţi ca să suporte astfel de
tactici. Trucurile şi pacalelile mai sunt încă utilizate de agenţi de vânzări din
anumite ramuri industriale, dar aceste tehnici nu sunt tehnici utilizate de
profesioniştii în vânzări din ziua de azi. Agenţii de vânzări de succes sunt cei
agresivi. Cei mai buni vânzători nu sunt agresivi, după definiţia obişnuită a acestui
cuvânt. Sunt motivaţi, entuziaşti şi prezentabili. Insistenţa iritantă pe care publicul
o tolerează ca fiind parte procesul de cumpărare este marca unui agent de vânzări
lipsit de calificare şi profesionalism. Cei mai buni vânzători în orice domeniu sunt
sinceri, bine informaţi, amabili, ajutători şi empatetici. Cei mai buni vânzători sunt
nascuţi cu acest talent, nu sunt instruiţi. Ei se aseamana cu atletii sau animatorii in
ceea ce priveste posesia unei personalitati sau caracteristici fizice care le mareste
abilitatile. Cu toate acestea, dorinţa, instrucţia, practica şi experienţa vor ajuta pe
oricine să ajungă la un nivel de succes al performanţei în vânzări. Oamenilor nu le
plac şi nu au încredere în ‘agenţii de vânzări’ prost instruiţi, prost informaţi, sau
ineficienţi. Oamenii îi confundă adesea cu servicii de vânzare insistente, dar în
scurt timp aceeaşi oameni laudă experienţa în care au avut de a face cu agentul lor
de bursă, agentul de vânzări de imobiliare, sau dealerul auto. Ei spun, “El este
diferit, în el poţi să ai încredere.” Cosumătorii din ziua de astăzi vor servicii de
vânzări în care să poată avea încredere şi pe care să se poată baza, şi vor rămâne
loiali agenţilor de vânzări care le oferă acest lucru. Cu cât vei fi mai deschis cu
clientul tau, cu atât mai mult vei dezvălui cine eşti; cu cât mai puţin vei încerca să
joci rolul unei personalităţi imaginate, cu atât vei fi mai eficient. Cu cât mai mult
vei împărţi valorile, sentimentele şi experienţele cu cumpărătorii tăi, cu atât se vor
simţi mai în largul lor. Vânzările şi contractul de vânzare - cumpărare face parte şi
din procesul marketingului. Câteodată profesioniştii folosesc termenul ‘marketing’
în loc de vânzări, crezând că este mult mai acceptabil. Există de asemenea o

69
credinţă greşită că marketingul poate înlocui vânzările şi elimină nevoia
contactului cu clientul direct, faţă în faţă. Aceasta poate fi adevărat pentru unele
produse sau servicii în care agentul de vânzări se comportă ca un simplu primitor
de ordine. Pentru cele mai multe produse şi servicii, cu toate acestea vânzarea este
o parte necesară şi valoroasă a strategiei de marketing. Sondajele arată că cei mai
valoroşi agenţi de vânzări rareori petrec mult timp la concluzionarea unei afaceri.
În schimb, ei se concentrează pe aflarea nevoilor clienţilor, demonstrând
beneficiile cerând răspunsul cumpărătorilor. După ce se asigură că toate
informaţiile necesare pentru a lua o decizie pentru a încheia un contract le sunt
disponibile, vânzătorul profesionist îl intreabă simplu dacă este pregătit să facă
următorul pas.

BIBLIOGRAFIE

1. Bajan Doru, Economie şi Administraţie locală; Editura Cronox, Chişinău 2007

2. Ioan Leş, Organizarea sistemului judiciar, a avocaturii şi a activităţii notariale,;

Editura Lumina Lex, Bucureşti 1997
3. Gabriel Boroi, Liviu Stanciulescu – Drept Civil. Curs selectiv. Teste grilă,
Editura ALL Back, 2003
4. Fr. Deak Tratat de drept succesoral; Editura Universul juridic, Bucureşti, 2002

70
5. Ioan Griga, Drept penal, Partea generală; Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2006
6. Gheorghe Nistoreanu şi Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generală;
Editura Cartier, Chişinău 2009
7. Constantin Bulai, Manual de drept penal. Partea generală; Editura ALL BECK,
Bucureşti, 1997
8. V. Dongoroz şi colectiv, Explicaţii teoretice ale codului penal, partea generală;
Chişinău 2009
9. Marius Andreescu, Ruxandra Andreescu, Principiul proportionalitatii in dreptul
comunitar. Propunere de revizuire constitutionala, Revista de Drept Public nr.
3/2007
10. Violeta Cristea, Procedura în faţa Tribunalului Funcţiei Publice; Tipografia
Centrală, Chişinău 2008
11. Albu Cornel, Andreescu Eugen, Caraţa Viorel - Piaţa comună şi perspectiva
anului 2009; Chişinău 2009.
12. Cioculescu Aristide - Racordarea economiei României la piaţa unică
europeană; Editura Apimondia, 2002.
13. Fernand Braudel, Instrumente juridice fundamentale; Editura Cartier, Chişinău
2006
14. Gelu Lupan, Garanţia contra evicţiunii; Editura Artaria, Chişinău 2008
15. Marian Decuseară, Analiza contractului de vânzare-cumpărare; Cartea
Moldovei, Chişinău 2004
16. Doru Năstase, Obligaţia de garanţie contra viciilor; Tipografia Centrală,
Chişinău 2002
17. Octavian Mungiu, Aspecte ale contractului de vânzare-cumpărare; Tipografia
Universul, Chişinău 1999
18. Roy Robert. Concepţii în management; – Bucureşti: Editura Tehnică, 2006
19. Scoretescu Gh. Contabilitatea cheltuielilor agenţilor economici; – Iaşi:
Editura Dosoftei, 1996.
20. Terry Lucey. Administrarea afacerilor; Editura Trei, Bucureşti 2009

71
21. Robert S. Kaplan, Anthony R. A. Atkinson. Advanced Management
Accounting, 3rd edition. - New Jersey: Prentice Hall, Upper Saddle River,
1999.
22. Simmond K., Strategic Management Accounting, Management Accounting, 59
(4), 39 –41
23. Shank John K., Vijay Govindarajan. Strategic Cost
Management: The Value Chain
24. Perspective, Journal of Management Accounting Research
Vol. 4, 1992

Reviste şi pagini net:

25. Codul Civil al Republicii Moldova
26. Codul Fiscal şi Codul de Procedură Fiscală
27. Economica, nr.5; septembrie 2008
28. Rodica Apan, Revista de drept comercial, octombrie 2008
29. www.economie.moldova.org
30. www.economica.md
31. www.interlic.md
32. www.basa.md

72