IP USMF „N.

Testemițanu”
Facultatea Stomatologie
Catedra chirurgie oro-maxilo-facială
și implantologie orală „A.Guțan”

Tema: Explorări paraclinice radiologice și radioizotopice utilizate

pentru depistarea afecţiunilor oro-maxilo-faciale.

Conferentiar Universitar: Hîțu Dumitru

Studentă :Ostahii Tatiana

2018

1
 Cuprins:

1. Rezonanţa magnetică nucleară (RMN). Caracteristica. Indicaţii şi însemnătatea

clinică.

2. Radiografii cu utilizarea substanţei de contrast. Caracteristica. Indicaţii şi rolul

clinic: sialografia, angiografia, scintigrafia, fistulografia, artrografia, limfografia.

3. Teleradiografia. Caracteristica. Scopul şi însemnătatea clinică.

2
1.Rezonanţa magnetică nucleară (RMN). Caracteristica.
Indicaţii şi însemnătatea clinică.

RMN e o metodă fizică bazată pe proprietățile magnetice ale

atomilor (in particular atomii de hidrogen), utilizată in studiul
structurilor moleculare (spectrometrie RMN) și ca tehnică imagistică cu
un potențial deosebit (tomografie RMN). Bazele fizice teoretice ale
RMN sunt extrem de complexe,in esență metoda bazându-se pe două
fenomene fundamentale : rezonanța implicând absorbția cuantificată
de energie, și relaxarea,implicând eliberarea de energie,însoțită de
eliberarea unei unde magnetice detectabile și analizabile.O serie de
nuclee prezinta un moment magnetic, denumit și spin propriu.

Ex. : 1H,2H,13C,19F și 31P au un spin propriu,în timp ce 12C și 16O nu îl au.

Dacă se plasează într-un câmp magnetic B0 static,intens și
constant,substanțe care conțin nuclee cu spin propriu,acestea se
aliniază in câmpul magnetic fie in același sens cu cel al câmpului, fie in
sens contrar.Câmpul magnetic crează, deci, două populații de
nuclee.Dacă se aplică substanței un al doilea câmp magnetic exterior B1
periodic ( sau alternativ) cu o frecvență egală frecvenței Larmor a
speciei nucleare studiate,nucleele vor absorbi energia câmpului ,vor fi
excitate(fenomen denumit rezonanță) și se vor orienta într-o direcție
diferită de cea a câmpului magnetic static B0 ,în general paralelă cu cea
a câmpului aplicat. Urmează fenomenul de relaxare, provocat de
oprirea câmpului periodic B1.În acestă fază nucleele iși pierd
orientarea,restituind energia absorbită anterior și generând semnalul
RMN,care ,după ce este captat de o antenă receptoare,este analizat de
calculator.Semnalul cules se prezintă sub forma unei oscilații
amortizate care are timp de relaxare specific substanței
examinate.Substanțele lichide cu molecule mici (apa) au timpi de
relaxare foarte lungi,ca și substanțele formate din molecule mari sau
lanțuri macromoleculare (ADN sau aminoacizi) în timp ce substanțele
3
cu molecule de dimensiuni intermediare (lipidele) au timpi de relaxare
mai scurti.

Există două tipuri fundamentale de RMN:

1)Spectrometrie RMN care se limitează la măsurarea timpilor de

relaxare în condiții de rezoluție foarte mare.Spectrometria RMN in
vitro este extrem de productivă în cercetările de dinamică structurală
a proteinelor și a acizilor nucleici,îndeosebi ADN.În medicină este de un
mare interes studiul RMN in vivo al fosforului, care permite analiza
metabolismului energetic muscular, inclusiv al miocardului.Aceasta,
deoarece este posibilă diferențierea și cuantificarea formelor chimice
sub care sunt prezente nucleele de fosfor într-un volum foarte redus
muscular: fosfat anorganic,fosfocreatină,ATP.

2) Tomografele RMN, în cazul cărora imaginile se obțin fie prin timpii

de relaxare ( se disting doi timpi de relaxare, T1 și T2) fie prin
diferențele de densitate protonică,deci de hidrogen.Cu precizarea că
principiile imagisticii RMN nu pot fi cuprinse într-o definiție,menționăm
că țesuturile dau semnale RMN detectabile,iar osul dă un semnal foarte
slab.Contrastul se obține din diferențele de valori ale T1 și T2 ,
considerabile în diferite țesuturi,în care aceste valori reflectă
organizarea moleculară a apei.Deoarece cantitatea de apă dintr-un
țesut este în directă relație cu procesele metabolice,înseamna ca
imaginile RMN oferă și informații de ordin functional.

Tehnică de un potențial incomparabil,RMN prezintă numeroase

avantaje:

a) foarte inaltă discriminare între țesuturile moi,fondată pe

specialitatea lor biochimică și functională.

b) deoarece osul nu dă practic nici un semnal , pot fi explorate în mod

optim structurile cerebrale.

c)posibilitatea de a realiza direct tomografii sub orice incidență.

4
d)inocuitate cvasitotală inclusiv la femeia gravidă.

e)produse de contrast performante și puțin toxice.

Rezonanța magnetică nucleară este o metodă bazată pe recepționarea

impulsurilor electromagnetice de spin sau a densității protonilor cu
ajutorul unei instalații supraconductoare,care lucreaza intr-un câmp
magnetic intens.

Această metodă realizează imagini in planuri multiple,facilitind

evaluarea raporturilor anatomice ale tumorilor cu partile moi,inclusiv
cu elementele vasculare de vecinatate,fara sa fie necesară injectarea
unei substanțe de contrast.

Rezonanța magnetică este incă puțin utilizată,datorită prețului ridicat al

instalației și unui grad de disconfort pentru pacient,care trebuie să stea
imobil un timp indelungat.

2.Radiografii cu utilizarea substanţei de contrast.

Caracteristica. Indicaţii şi rolul clinic:sialografia,angiografia,
scintigrafia, fistulografia, artrografia, limfografia.

Substanțele de contrast au drept scop cresterea sensibilității unei

metode imagistice,cu vizualizarea unor structuri care nu sunt vizibile
fără utilizarea acestor substanțe și caracterizarea mai bună a
leziunilor în vederea elaborării unui diagnostic corect.

Sunt substanțe care realizează contrast pozitiv și negativ.

Substanțele care realizează contrast pozitiv-sulfatul de
bariu,substanțele iodate.
Substanțele care realizează contrastul negativ sunt cele care
utilizează aerul.

5
Substanțele de contrast au fost introduse în practica radiologică din
necesitatea de a evidenția regiuni sau formațiuni anatomice, a caror
diferență în atenuarea fascicolului de radiatii este prea mica pentru a
putea fi individualizată în imagine. Introducerea substantelor de
contrast iodate si, mai ales celor organo - iodate, a lărgit considerabil
gama procedurilor tehnice in acest domeniu, creând posibilități de
investigare de care medicina modernă.

Sialografia -( Iacobovici,1926) reprezintă cel mai util mijloc de explorare

al glandelor parotide si submandibulare.Constă in executarea de
radiografii dupa introducerea pe cale canaliculara a unei substanțe de
contrast. Metode recente de pneumosialografie , sialotomografie ,
zonosialografie permit obținerea unor imagini de calitate superioara

 Examen radiografic al canalelor excretoare ale unei glande

salivare.

 O sialografie serveşte la vizualizarea unei litiaze (prezenţa unui

calcul) într-un canal salivar excretor. Ea mai poate fi practicată în
caz de uscăciune a gurii.

 Se realizeaza prin introducerea unui tub fin în orificiul natural al

canalului excretor al glandei salivare. Prin acesta se injectează lent
un produs de contrast iodat, opac la radiaţiile X, care se
răspândeşte aproape o oră si se realizeaza radiografia . Timp de
câteva ore poate persista o uşoară umflare a glandei, ceea ce o
face mai sensibilă.

Angiografia- examen radiologic care permite examinarea volumului

interior al unui vas sangvin (artera sau vena) si ale ramurilor in care se
imparte acest vas.
Inaintea unei interventii chirurgicale, o angiografie da posibilitatea sa se
studieze raporturile anatomice intre vase si leziunea de operat. In
sfarsit, angiografia permite sa se practice angioplastii (tehnici de
dilatare a unui vas), embolizari (ocluzii terapeutice ale unui vas) si o
chimioterapie in situ (injectare pe cale intravasculara a medicamentelor

6
anticanceroase). Aceasta tehnica este denumita "radiologie
interventionala".

Scintigrafia -este o metodă imagistică neinvazivă in vivo,aparținând

medicinii nucleare.Principiul scintigrafiei constă în administrarea ( de
obicei intravenos,dar si per os) a unor radiofarmaceutice care se vor
fixa prin mecanisme specifice la nivelul structurii anatomice
investigate.Radiațiile ( de regula gama) emise de organismul
pacientului,din locurile de fixare(fiziologică sau patalogică) a
radiotrasorului utilizat,vor fi detectate fie cu un scintigraf cu baleiaj ,
fie,mai frecvent in prezent,cu o gamma-camera,in care caz vor fi
prelucrate pe un computer,obținându-se scintigrama.Specificitatea de
fixare a radioizotopului sau a moleculei marcate folosite, permite
obținerea unor imagini cu caracteristici diferite față de alte metode
imagistice,în care rezultatul depinde de densitatea tisulară(radiologie)
sau de densitatea protonica a tesutului(rezonanță magnetică nucleară)

Fistulografie-examen radiologic practicat după injectarea,intr-o fistula,

a unei substanțe de contrast iodate hidrosolubile,care permite
aprecierea traiectului fistulei și a raporturilor sale cu organele vecine.

Artrografia- explorarea radiologică a cavitătii articulare după

injectarea unui produs radioopac hidrosolubil,a aerului sau a ambelor

( dublu contrast).Contraindicată în artrita septică.Utilă pentru a

evidenția corpi străini,o condromatoză sau o sinovită.Artrografia este
necesară indeosebi in investigarea articulației scapulohumerale si a
genunchiului.
Indicatii - Artrografia este utilizata, in principal, pentru stabilirea unui
diagnostic sau pentru a realiza clisee preoperatorii. La genunchi, ea
permite detectarea unei leziuni a unui menisc sau a unui ligament
rasucit care provoaca dureri, blocaje, instabilitate sau umflare. La umar,
examenul poate confirma ruptura musculară si complicațiile prin
7
unele tendințe care genereaza dureri si impotentă functionala pentru
toate articulațiile, arteriografia realizează o explorare de finete a
suprafeței articulațiilor, a invelișului lor cartilaginos, sau cautarea unui
corp strain intraarticular, adesea de natura cartilaginoasă și care ar fi
invizibil la o radiografie simplă.
O arteriografie nu necesita spitalizare si dureaza in jur de 30 minute.
După examen, pacientul poate să-și reia activitatea totuși, fara sa
solicite prea curând articulatia examinată.

Efecte secundare - Acestea sunt rare si, in general, benigne: greturi,

indispoziție, hemoragie locală de mică intensitate. Injectarea produsului
de contrast iodat poate provoca o reacție alergică. Medicul trebuie deci
sa se asigure ca bolnavul n-a prezentat
vreodata simptomele unei alergii sau, daca da, sa ii prescrie in
prealabil un tratament antialergic.

Limfografia- radiografiere a vaselor și a ganglionilor limfatici cu ajutorul

unei substanțe de contrast.

Limfografia directa prin descoperirea si catetezarea limfaticelor in

regiunea preauriculara,retroauriculară sau submentală si injectarea
unei cantități reduse de lipiodol ultrafluid; cliseele radiografice se
executa imediat si la anumite intervale pe masura progresarii
produsului opac.

Limfografia cervicala are indicații mai ales în cancerologia buco-maxilo-

faciala si în adenite cronice,dar pentru a intra in practica curenta
necesită înca inlăturarea unor dificultați tehnice.

8
3.Teleradiografia.Caracteristica.Scopul și însemnătatea clinică.

Teleradiografia-radiografie obținută depărtând suficient sursa de

radiații de corpul supus radiografiei,astfel incât deformarea imaginii să
fie neglijabilă.

Teleradiografia reprezintă astăzi metoda obiectivă obligatorie în

analiza anumitor forme de anomalii dento-maxilare, deoarece
furnizează pe o singură imagine radiografică date importante asupra
structurilor cranio-faciale, bazelor maxilare şi dinţilor, în vederea
stabilirii unui diagnostic individual şi a unui plan de tratament adecvat
cazului clinic.

Teleradiografia a fost realizată de Carrea (1992), generalizată de

Brodie şi Broadbent şi permite studiul dezvoltării extremităţilor cranio-
faciale prin calcularea unor unghiuri sau a unor dimensiuni liniare pe
hîrtie specială de calc, pe care se copiază conturul cranio-facial şi se
trasează anumite puncte şi planuri de referinţă.

Prelucrarea teleradiografiilor s-a diversificat mult, fără a exista astăzi

o metodă unitară. S-au omologat puncte antropometrice pe
teleradiografii, lăsînd autorilor libertatea de interpretare pentru
stabilirea diagnosticului de anomalie în cadrul clasificărilor sau al
metodelor terapeutice pe care le folosesc.

În practică, sunt realizate trei tipuri de radiografii, şi anume:

teleradiografia de profil, axială şi de faţă. Experienţa a dovedit că
teleradiografiile de faţă şi axiale sunt procedee auxiliare
complementare teleradiografiei de profil.

Teleradiografia de faţă poate da indicaţii asupra dezvoltării verticale şi

transversale a masivului facial.

Teleradiografia axială urmăreşte dezvoltarea ramurilor orizontale şi, în

oarecare măsură, a masivului facial.
9
Teleradiografia de profil evidenţiază tulburările de dezvoltare în plan
vertical şi sagital a masivului facial, dând cele mai multe indicaţii despre
natura, direcţia şi gradul de dezvoltare a structurilor osoase ce însoţesc
anomalia. De aceea, ea rămâne un element de bază în cadrul
metodelor de investigare radiologică, în practica ortodontică.

Toate tipurile de teleradiografii permit analiza armoniei funcţionale şi

estetice a sistemului dento-maxilo-facial într-un anumit moment şi în
evoluţie.

Teleradiografia este utilă şi în diagnosticul afecţiunilor :

- odonto-parodontale (traumatice, inflamatorii, tumorale)

- ATM : traumatice, degenerative (stadii avansate), tumorale

- craniene : traumatice, leziuni litice şi/sau osteocondensante

- intracraniene – indirect, prin modificările produse asupra

tăbliei interne şi calcificări :

- atrofie de compresiune

- leziuni litice/osteocondensate localizate

- semne de HIC (impresiuni digitale; selare)

- calcificări intracraniene tipice/atipice

- boli de sistem : Paget, mielom multiplu

10
 Bibliografia

1. Materialele lecţiilor.
2. Dicționar medical Valeriu Rusu
3. C. Burlibaşa Chirurgie orală şi maxilofacială. Bucureşti 1999
4. G.Timoşca C.Burlibaşa Chirurgie buco-maxilo-facială
5. Internet: Scribd.com

11