RADIOLOGIE ŞI IMAGISTICĂ DENTO-MAXILARĂ

Curs 2

DIAGNOSTICUL IMAGISTIC DENTO-MAXILAR

2.1. INTRODUCERE ÎN IMAGISTICA MEDICALĂ

2.2. RADIODIAGNOSTICUL COMPUTER TOMOGRAFIC DENTO-MAXILAR
2.2.1. Istoric
2.2.2. Baze fizice
2.2.3. Modalităţi şi tehnici imagistice
2.2.4. Analiza tomodensitrometică computerizată a leziunilor elementare
dento-maxilare
2.3. DIAGNOSTIC ECOGRAFIC DENTO-MAXILAR
2.3.1. Istoric
2.3.2. Baze fizice
2.3.2.1.Natura şi producerea ultrasunetelor
2.3.2.2. Proprietăţile fizice ale ultrasunetelor
2.3.2.3. Proprietăţile acustice ale ţesuturilor
2.3.2.4. Propagarea tisulară
2.3.2.5. Principiile de formare ale imaginilor ecografice
2.3.2.6. Efectele biologice ale ultrasunetelor
2.3.3. Modalităţi şi tehnici imagistice
2.3.3.1. Modul A (amplitudine)
2.3.3.2. Modul B (brightness)
2.3.3.3. Modul M (time motion)
2.3.3.4. Ecografia Doppler
2.3.3.4.1. Ecografia Doppler cu emisie continuă
2.3.3.4.2. Ecografia Doppler cu emisie pulsatorie
2.3.3.4.3. Ecografia Doppler codificată color (2D color Dopp)
2.3.3.4.4. Power Doppler
2.3.4. Semiologia ecografică a leziunilor elementare dento-maxilare
2.4. IMAGISTICA PRIN REZONANŢĂ MAGNETICĂ
2.4.1. Istoric
2.4.2. Baze fizice
2.4.2.1. Interacţiuni magnetice atomo-nucleare.
2.4.2.2. Relaxări magnetice tisulare.
2.4.2.3. Semnalul de rezonanţă magnetică şi formarea imaginii în
IRM
2.4.3. Parametrii fizici, modalităţi şi tehnici imagistice
2.4.4. Modificări de semnal întâlnite în patologia dento-maxilară

2.1. INTRODUCERE ÎN IMAGISTICA MEDICALĂ

Definită ca un ansamblu de metode şi tehnici fizice de explorare a

organismului, în vederea obţinerii unor imagini cât mai fidele utilizabile în
diagnoza medicală, imagistica medicală, prin adevărata revoluţie pe care a
produs-o, este recunoscută ca o disciplină nouă, distinctă: a şaptea specialitate
în medicină, cu posibilităţi caracteristice adresate fiecărui organ şi sistem în
parte.
În funcţie de natura şi tipul de fenomene fizice utilizate, imagistica
medicala cuprinde mai multe tehnici şi metode grupate în următoarele domenii
principale:
 radio- sau roentgendiagnosticul clasic sau computer tomografic,
bazat pe absorbţia inegală a fasciculului de raze X la trecerea prin
diverse ţesuturi şi organe cu detectarea radiaţiei emergente,
rezultând asfel o metodă imagistică de transmisie;
 ecografia sau ultrasonografia, care foloseşte unde mecanice de
înaltă frecvenţă transmise regiunii anatomice investigate, cu
înregistrarea reflectării acestora de către diferitele interfeţe întâlnite;
 imagistica prin rezonanţă magnetică (s-a renunţat la termenul de
rezonantă magnetică nucleară pentru a nu crea confuzii cu medicina
nucleară), utilizează interacţiunea dintre un câmp magnetic extern,
undele radio şi nucleii de hidrogen;
 medicina nucleară în care prin injectarea unui izotop radioactiv
specific se urmăreşte decelarea radiaţiilor gamma emise de ţesutul
ţintă, rezultând astfel o metodă imagistică de emisie;
 termografia înregistrează radiaţiile infraroşii emise de diferite
regiuni anatomice la nivelul pielii.
Radiaţiile X şi gamma sunt radiaţii ionizante care vor determina ionizări ale
atomilor şi disocieri ale moleculelor din teritoriile iradiate cu efecte biologice
secundare nocive.
Ultrasunetele şI imagistica prin rezonanţă magnetică sunt metode non-
ionizante, fără efecte nocive tisulare secundare, fiind astfel preferate ca
investigaţii de primă intenţie ori de câte ori sunt fizic şi economic posibile.
Seldinger este în 1953, inventatorul tehnicii de inserţie percutană
intrvasculară a unui cateter, care îi poartă numele, deschizând drumul
procedeelor de imagistică intervenţională.
Astfel timp de un deceniu vor fii descrise tehnici de abord percutan pentru
toate organele şi sistemele corpului uman.
Dezvoltarea marcată a biotehnologiei va oferi materiale performante,
progresele în imagistică vor permite un diagnostic rapid şi precoce, precum şi
posibilitatea unui control adecvat perintervenţional, ceea ce va determina o
dezvoltare exponenţială a acestei supranumite „terapii minim invazive“ atât de
larg răspândite în prezent.

2.2. RADIODIAGNOSTICUL COMPUTER TOMOGRAFIC DENTO-MAXILAR

2.2.1. Istoric

Cuantificarea obiectivă a atenuării radiaţiei X de către corpul pacientului

pentru determinarea cantitativă a structurii acestuia, reuneşte un matematician
american – Alan Mac Leod Cormack şi un fizician englez – Goddfrey Hounsfield
care, în mod independent, prin experimentări, diferite, reuşesc să facă posibilă
reconstrucţia computerizată a structurii interne a unui corp tridimensional,
pornind de la proiecţia lui radiografică. Reluând experimentele, folosind diverse
preparate anatomice şi în colaborare cu doi medici radiologi – Ambrone şi Kreel,
Hounsfield instalează primul computer tomograf medical la „Atkison Morley
Hospital” în Wimbledon. Metoda este larg recunoscută în lumea medicală, astfel
că, prin simplificări, perfecţionări şi remanieri succesive, se ajunge în 1978 la un
număr de 1000 de instalaţii computer tomografice în tot atâtea spitale din lume.
Pentru contribuţiile lor, Alan Mac Leod Cormack şi Goddfrey Hounsfield au primit
premiul Nobel pentru medicină în anul 1979.
În relativ scurta sa existenţă, tomografia computerizată s-a dezvoltat
extrem de rapid, producând o adevărată revoluţie în radiodiagnostic, iar prin
performanţele pe care le-a adus în calitatea imaginii şi precizia examinării,
metoda a fost supranumită "regina" roentgendiagnosticului.

2.2.2. Baze fizice

Computer tomografia (CT) este o metodă imagistică prin care, cu ajutorul

unui fascicol colimat de raze X, se obţine imaginea unei secţiuni dintr-o anumită
regiune explorată din organism, prin măsurarea atenuării fasciculului de raze X
care străbate corpul şi reconstrucţia imaginii folosind datele astfel obţinute cu
particularităţi diferite în funcţie de diversele structuri traversate.
Spre deosebire de radiologia clasică, în locul filmului radiologic se
utilizează cristale ionizabile care, prin efectul de scintilaţie, transformă energia
fotonică restantă după traversarea corpului în cuante de lumină, convertite apoi
în microcurenţi electrici, amplificaţi şi transmişi sub formă numerică unui
computer. Acesta va afişa o imagine reconstruită a secţiunii explorate în nuanţe
de gri în strictă concordanţă cu intensitatea restantă a fasciculului de raze X la
ieşirea din corpul traversat.
Întrucât intensitatea restantă a fasciculului de razeX atenuat la trecerea
prin corp depinde de compoziţia şi densitatea acestuia conform relaţiei:

 
I=I0 xe

iar absorbţia propriu-zisă a razelor X este dată de relaţia:

Absorbţia = Z 4 x λ 3 x ρ x d

rezultă că densităţile structurilor anatomice traversate vor fi la rândul lor

caracterizate prin coeficienţii de absorbţie specifici.
Reprezentarea coeficienţlor de absorbţie în valoare absolută este dificilă,
astfel că s-a recurs la exprimarea lor prin valori relative raportate la coeficientul
de absorbţie al apei luat ca valoare de referinţă:

 corp
μ=
 apa
iar prin introducerea scării Hounsfield, valorile coeficienţilor de absorbţie
raportaţi la valoarea apei sunt exprimaţi în ,,unităţi Hounsfield“ (U.H.) după
formula:

 CORP   APA
U.H.=
 APA

S-a reuşit astfel obţinerea unei scări de măsură cu două valori fixe:

 apa  0 U.H.

 AER  - 1000 U.H.

după a căror valoare se face calibrarea aparatelor C.T., rezultând nuanţe de gri
egal distribuite de o parte şi de alta valorii zero a apei. Fiecărei nuanţe de gri
convenţional astfel obţinută, caracterizează o anumită densitate dintre cele
traversate şi constituie o valoare matematică exactă folosită pentru reconstrucţia
computerizată a secţiunii anatomice explorate şi afişarea ca imagine finală pe
monitor.
Astfel cele mai mici valori ale coeficienţilor de atenuare sunt cele ale
aerului şi gazelor în timp ce structurile osoase, metalele şi substanţele de
contrast vor avea valori maxime. Prin exteriorizarea pe un monitor video a
datelor astfel obţinute şi cuantificate, fiecărui coeficient de atenuare îi
corespunde o nuanţă de gri, acoperind o gama de 2000 de valori. Deoarece ochiul
uman nu este capabil să distingă mai mult de 16-20 nuanţe de gri, se recurge la
selectarea în practica curentă a unor "ferestre" care reprezintă intervalul de
densităţi convertit de totalitatea scării de gri-uri a monitorului. Lărgimea ferestrei
(window-width) poate fi modificată: o fereastră largă furnizează o imagine cu
contrast moderat, în timp ce o fereastră îngustă ne oferă un contrast excelent.
Pe monitorul TV, structurile ale căror densităţi sunt sub limita inferioară a
ferestrei sunt reprezentate în negru. Structurile a căror densitate depăşeşte limita
superioară a ferestrei sunt reprezentate în alb. Nivelul ferestrei trebuie adaptat la
valoarea medie a densităţii structurii studiate (de exemplu, pentru os, fereastra
optimă este 1000-1500 UH, pentru encefal 80-100 UH).
Pentru acoperirea în întregime a diametrului de secţiune fasciculul de raze
X din conic este transformat prin colimare într-un evantai de fotoni cu grosime
variabilă cuprinsă între 1-10mm şi cu deschidere angulară de 45 grade. La
marginea evantaiului de raze X au fost montaţi un număr de aproximativ 500 de
detectori de scintilaţie dispuşi în coroană, care astfel vor înregistra la fiecare
emisie radiogenă circa 500 de măsurători de densitate, a caror prelucrare şi
convertire în nuanţe de gri vor permite afişarea pe monitor a proiecţiei plane a
secţiunii din corp de 1-10 mm grosime explorată.
În vederea disocierii structurilor de pe traiectul razei centrale a
fasciculului colimat se foloseşte efectul de paralaxă prin mişcarea sursei
radiogene faţă de obiect.
După ce a avut loc scanarea, computerul procesează datele obţinute şi
formează o imagine numerică a secţiunii, coeficienţii de atenuare fiind organizaţi
în matrice. Conform tehnicilor de reconstrucţie fiecare secţiune computer
tomografică explorată poate fi divizată în elemente volumice numite voxeli a
caror imagine finală va fi redată pe monitor sub forma unor pixeli (picture
element) cu o nuanţă de gri în funcţie de valoarea coeficientului de atenuaţie al
ficărui voxel în parte. În funcţie de valoarea coeficientului de atenuare, fiecare
structură internă va putea fi recunoscută: pixelii corespunzători voxelilor cu
atenuare mare (os, metale, substanţă de contrast) sunt luminoşi, în timp ce pixelii
voxelilor cu atenuare mică (muşchi, grăsime, ţesuturi moi) sunt întunecaţi.
Indicii de performanţă ai examenului computer tomografic sunt
cuantificaţi sub formă de rezoluţie spaţială şi de densitate (distanţa respectiv
diferenţa de densitate la care două elemente geometrice matriceale, puncte sau
linii pot fi percepute separat), ambele fiind într-o relaţie de strictă dependenţă
cu: caracterele fluxului fotonic, dimensiunile bolnavului, numărul de proiecţii,
mişcările care interferă în timp şi poziţia volumului ţintă faţă de planul de
secţiune.
Printre abilităţile care au consacrat computer tomografia ca metodă
diagnostică de vârf sunt zoom-area imaginii (prin care un punct din imaginea
achiziţionată se va proiecta pe 4-5 puncte din matrice) şi utilizarea ROI prin care
o anumită regiune poate fi delimitată printr-un cerc sau dreptunghi cu
posibilitatea caracterizării ei prin studierea densităţii medii şi a deviaţiei standard
în studiu comparativ nativ şi după injectarea de substanţă de contrast.
În computer tomografie, scanările clasice se fac după un plan de secţiune
transversal, astfel rezultând secţiuni axiale pe care aparatura modernă are
posibilitatea de a le reforma în plan frontal sau sagital. Imaginile reformate sunt
utile în studiul pelvisului, al coloanei vertebrale, al diafragmului, toracelui etc.
Dezavantajul constă în faptul că sunt necesare secţiuni multiple, contigue, iar
obturaţiile de amalgam, coroanele metalice, protezele şi oricare alte densităţi
metalice sunt puternic artefactogene, limitând explorările C.T. regionale.
O alta posibiliate este reconstrucţia tridimensională utilă în studiul
regiunilor anatomice complexe (de exemplu, masivul facial). Este folosită în
studiul fracturilor complexe ale feţei, coloanei vertebrale, pelvisului osos,
umărului, genunchiului. Dezavantajele metodei fiind datorate soft-ului scump şi
timpului lung de reconstrucţie.

2.2.3. Modalităţi şi tehnici imagistice

În funcţie de caracteristicile tehnice ale mişcării cuplului tub radiogen-

detector au fost obţinute mai multe generaţii de aparate C.T. a căror performanţe
în scăderea timpului de achiziţie a datelor au înregistrat o spectaculoasă
ascensiune de la o generaţie la alta:
 I. C.T. cu detector unic ce utiliza un fascicol de raze X care traversa
organismul în 180 de timpi (reprize) cu o deplasare angulară de 1 grad.
Atenuarea fascicolului se realiza printr-un detector opus tubului. După fiecare
deplasare angulară se efectua o translaţie liniară la fel cu fascicolul care traversa
organismul. Timpul de formare a imaginii era însă foarte lung.
II. C.T. cu detectori multipli folosea un ansamblu de 5-50 detectori localizat
în partea opusă sursei, rezultând o scădere a timpului de secţiune la 6-20 s.
III. C.T. cu detectori mobili în care un fascicol divergent traversează
regiunea de examinat rotindu-se în jurul ei în acelaşi timp cu un ansamblu de
2000 de detectori, timpul de secţiune coborând la 3-8 s.
IV. C.T. cu detectori staţionari, în care sursa se deplasează 360 grade în
interiorul unei coroane fixe de 3000-4000 de detectori, timpul de secţiune
reducându-se la 1-4 s.
În prezent se utilizează aparate C.T. spirale în care are loc o progresie
continuă a masei de examinare cu pacientul explorat prin fasciculul colimat în
evantai şi, concomitent, tubul şi detectorii execută o mişcare de rotaţie continuă
în jurul acestora, rezultând o traictorie spiralată a fasciculului de raze X prin
pacient.
Adaugarea mai multor rânduri de detectori la tehnica spirală a permis
obţinerea unor aparate C.T. multislice cu performanţe superioare de achiziţie a
imaginilor într-un ritm de 8 secţiuni pe secundă, reuşind scanarea întregului
torace în 10 secunde, cu practic eliminarea artefactelor de mişcare şi progrese
spectaculare în rezoluţie şi reconstrucţie, prefaţând imagistica volumetrică a
viitorului.
Practic, prin introducerea a două sau patru arcuri paralele de detectori, s-
a reuşit o creştere în progresie a volumului de date simultan achiziţionate, cu
posibilităţi corolare de dezvoltare a imagisticii oricărui segment regional, dar cu
cele mai mari beneficii imediate în explorarea toracică şi cardio-vasculară.

2.2.4. Analiza tomodensitrometică computerizată a leziunilor elementare

dento-maxilare

Imaginea computer tomografică se bazează pe contrastul de densitate al

diferitelor ţesuturi din secţiunea anatomică traversată de razele X pe baza căruia
se reconstruiesc numeric structurile examinate pe baza unor valori relative de
densitate comparate cu cea a apei şi redate analog sub forma unor tente de gri
corolare unităţilor Hounsfield folosite.
În funcţie de densităţile diverselor structuri anatomice vom avea nuanţe
deschise de gri, aproape albe corespunzătoare unor valori mari caracteristice
metalelor, smalţului, dentinei, cementului dentar, compactei osoase, osului
spongios explicând abilităţile deosebite în detectarea calcificărilor şi a litiazei
minuscule de organ. Densităţile mici: aer, grăsime, lichide, organe
parenchimatoase vor fi afişate în nuanţe de la negru spre gri în funcţie de valorile
coeficientului caracteristic de atenuare.
Pentru ameliorarea posibilităţilor de citire optică a imaginilor se selectează
un nivel de densitate corespunzător densităţii structurilor examinate, numit
centru al ferestrei de densitate, cu o lărgime convenabilă superior şi inferior de
acesta, care reprezintă diferenţa dintre densitatea cea mai mică şi cea mai mare
afişată în imagine.
Nivelul mediu de densitate al structurilor anatomice se situează între (+)10
– (+)90 UH fiind depăşite inferior de densităţile negative: grăsimea aproximativ (-
) 50 UH şi aerul cu valori apropiate de (-)1000 UH, iar superior sunt depăşite de
calcificări şi diferitele tipuri de ţesut osos cu valori apropiate de (+) 1000.
În aceste condiţii pentru explorarea CT dento-maxilară vom folosi o
fereastră de ţesuturi moi cu un centru în jur de (+) 50 UH cu o lărgime de
aproximativ (+) 350 UH dacă dorim să investigăm ţesuturile moi şi o fereastră
osoasă cu un centru de aproximativ (+) 500 UH cu o lăgime de aproximativ (+)
1500 UH pentru studierea structurilor scheletale.
Astfel, fiecare structură anatomică tisulară se caracterizează printr-o
anumită densitate exprimată în unităţi UH şi afişată în tente de gri. Orice deviere
patologică globală sau circumscrisă a texturii tisulare studiate va fi decelată sub
formă de hiper, hipo sau izodensitate şi afişată ca o modificare globală sau focală
a tentei de gri anatomic specifice.
Pentru a reuşi diferenţierea acelor structuri normale sau patologice cu
densităţi foarte apropiate se recurge la administrarea intravasculară a
substanţelor de contrast ce conţin o densitate metalică – compuşi iodaţi – care
cresc densitatea vasculară şi implicit a structurilor cu vascularizaţie proprie care
îşi vor mări densitatea cu 40 – 60 UH.

2.3. DIAGNOSTIC ECOGRAFIC DENTO-MAXILAR

2.3.1. Istoric

Primele încercări de folosire a ultrasunetelor au aparţinut fizicianului

englez Richardson care a încercat să le utilizeze pentru detectarea aisbergurilor
în 1821. După descoperirea razelor X în 1895 şi larga răspândire a conceptului
de radiografiere şi vizualizare astfel prin umbre şi penumbre a organismului se
întreprind primii paşi în imagistica prin ultrasunete odată cu cercetările fraţilor
Dussik care au examinat corpul uman scufundat în apă în 1937 folosind o
pereche de transductori cu cuarţ transmiţători-receptori. În timpul primului
război mondial Paul Langevin dezvoltând ideea lui Richardson foloseşte
ultrasunetele pentru detectarea submarinelor. Astfel au fost puse bazele
SONAR-ului (Sound Navigation and Ranging) şi ulterior, a RADAR-ului (Radar
Detection and Ranging).
După cel de-al doilea război mondial trei grupuri separate de medici
americani Ludwig şi Sruthers, Wild şi Howry au pus bazele ultrasonografiei în
modul A. Ulterior, Wild a elaborat ultasonografia în modul B iar mult mai târziu,
în 1963, pe cea în timp real.
Edler şi Hertz în Suedia dezvoltă ultrasonografia în modul M punând bazele
ecocardiografiei.
Efectul Doppler, descoperit în 1842 de către profesorul austriac de
matematică şi geometrie Christian Johann Doppler şi folosit iniţial pentru
urmărirea mişcărilor stelare este aplicat de Ballot în domeniul ultrasunetelor.
Prima aplicaţie medicală îi aparţine lui Satomura în 1956 care dezvoltă o
tehnică ultrasonografică Doppler de măsurare a vitezei de curgere a sângelui, iar
în 1969, Edler şi Lindström aplică efectul Doppler în cardiologie. Primul ecograf
care combină cele două tehnici ultrasonografice cardiologic esenţiale: respectiv
în modul M şi Doppler pulsatil va apare în 1975. Dezvoltarea şi deplina afirmare
a tehnicii Doppler se înregistrează abia după 1980, odată cu lucrările lui
Peronneau, Baker şi Hatle care combină cele două tehnici pentru evidenţierea
curgerii sanguine laminare şi turbulente.

2.3.2. Baze fizice

2.3.2.1.Natura şi producerea ultrasunetelor.

Supranumit „stetoscopul” omului modern, ecografia foloseşte unde

mecanice de înaltă frecvenţă – ultasunetele – care transmise regiunii anatomice
investigate sunt reflectate de diferitele interfeţe întâlnite, înregistrarea lor sub
formă de imagine permiţând detalierea anatomică a structurilor şi patologiilor
întâlnite.
Ultrasunetele sunt unde acustice, adică oscilaţii mecanice elastice de
mare frecvenţă, care produc o dinamizare a particulelor mediului prin care se
propagă a cărei reprezentare grafică în raport cu o linie de referinţă, are formă
sinusoidală cu o oscilaţie pozitivă şi una negativă.
Undele constau din zone de condensare (compresiune) care alternează în
mod regulat cu zone de rarefiere (decompresiune) a particulelor mediului de
transmisie. Energia transmisă odată cu unda este preluată de la particula
precedentă şi cedată particulei următoare cu revenirea ulterioară la poziţia de
echilibru.
Sunt produse prin efect piezoelectric care caracterizează cristalele ce
prezintă proprietatea naturală de a genera ultrasunete prin schimbarea formei lor
când sunt expuse la modificări scurte de potenţial electric. Invers, cristalul
piezoelectric aşezat în dreptul unui front de ultrasunete suferă o deformare
mecanică care are drept corolar o separare a sarcinilor pozitive şi negative
generând un potenţial electric.
Astfel, aplicarea unei tensiuni alternative celor două feţe ale unei lame de
cuarţ, va determina producerea unei vibraţii mecanice a cărei frecvenţă va fi
egală cu cea a diferenţei de potenţial aplicate. Această formă de energie
mecanică rezultantă este reprezentată de un front de ultrasunete caracterizat prin
fenomene de undă a căror propagare spre deosebire de undele electromagnetice
implică prezenţa unui mediu.
În absenţa mediului de propagare nu se poate produce deformarea
caracteristică şi deci nici propagarea din aproape în aproape a acesteia rezultând
o absenţă de propagare a vibraţiilor acustice în vid în totala contradicţie cu
comportamentul undelor electromagnetice

2.3.2.2. Proprietăţile fizice ale ultrasunetelor

Vibraţii mecanice ale materiei, ultrasunetele se caracterizează prin

următoarele proprietăţi:
1. Energie acustică. Este reprezentată de suma variaţiilor de presiune ale
undelor asupra particulelor de mediu. Se măsoară în Jouli (J).
2. Putere acustică. Reprezintă cantitatea de energie care trece într-o unitate
de timp printr-o suprafaţă dată. Se exprimă în watţi. Un watt reprezintă
rata unui flux de energie de un Joule pe secundă.
3. Intensitate acustică. Măsoară cantitatea de energie ce trece printr-o
unitate de suprafaţă într-o unitate de timp. Are o valoare absolută
exprimată în watt/cm 2 , intensitatea medie a ultrasunetelor folosite în
diagnostic fiind cuprinsă între 0,1 – 10 mW/cm 2 . Valoarea relativă mai
uşor şi larg utilizată se exprimă sub forma unui raport între două intensităţi
dintre care una de referinţă şi se măsoară în decibeli (dB). Reprezintă
nivelul presiunii acustice al cărui raport faţă de pragul convenţional de
presiune acustică de 2x10 5 N/m 2 luat ca nivel 0 are logaritmul zecimal
înmulţit cu 20 egal cu unitatea:
dB=10lg 10 I 2 / I 1
unde I 2 =intensitatea de lucru iar I 1 = intensitatea de referinţă.
4. Amplitudine. Definită ca deplasarea maximă a particulei faţă de linia de
echilibru într-un sens sau în altul, reprezintă variaţia maximă de la nivelul
normal de repaus sau linia de bază a oricărei variabile acustice particulară:
( A )2 A
dB=10lg R 2 =20lg R
( AI ) AI
unde A R = amplitudinea sunetului reflectat şi A I = amplitudinea sunetului
incident. Rezultă că intensitatea e proporţională cu pătratul amplitudinii.
Astfel spus când amplitudinea se dublează intensitatea creşte de 4 ori.
5. Perioadă. Reprezintă timpul necesar particulei pentru a efectua o oscilaţie
completă şi a reveni la poziţia iniţială de echilibru, mişcându-se în acelaşi
sens, respectiv de la o bandă de compresie / rarefracţie până la următoarea
bandă de compresie / rarefracţie. Se măsoară în secunde. Ca mărime,
perioada este inversul frecvenţei (T=1/F).
6. Lungime de undă. Reprezintă distanţa parcursă de unda sonoră pe durata
perioadei, respectiv distanţa de la o bandă de compresie / rarefracţie până
la următoarea bandă de compresie / rarefracţie. Se măsoară în unităţi
metrice fiind practic egală cu suma dintre o bandă de compresie şi o bandă
de refracţie.
7. Frecvenţă. Reprezintă numărul de oscilaţii (vibraţii) complete pe unitatea
de timp(secundă), respectiv număr de cicli pe secundă şi se măsoară în
Hertzi (Hz):
1Hz= 1oscilaţie/secundă.
În funcţie de frecvenţă, undele sonore se împart în:
- infrasunete = 0 – 16 Hz
- sunete audibile = 16 Hz – 18 KHz
- ultrasunete (US) = 18 KHz – 150 MHz
- hipersunete = peste 150 MHz.
Ultrasunetele utilizate pentru diagnosticul ecografic au frecvenţa cuprinsă
între 1 -10 MHz.
8. Viteză. Reprezintă viteza parcursă de undă în unitatea de timp. Se
măsoară în metri/secundă. Este egala cu frecvenţa înmulţită cu lungimea
de undă:
 C=νxλ
unde ν = frecvenţa şi λ = lungimea de undă. La viteză constantă într-un
anumit mediu, cu cât frecvenţa este mai mare cu atât lungimea de undă
este mai mică. În general viteza de propagare a sunetelor este mică în
gaze, medie în lichide, mare în solide.
În diagnostic a fost stabilită drept nivel de referinţă pentru viteza de
propagare a ultrasunetelor în ţesuturile moi valoarea medie de 1540 m/sec
care corespunde unui interval de timp de 13 microsecunde pentru ca
ultrasunetele să parcurgă dus-întors distanţa de un centimetru.
Viteza de propagare a ultrasunetelor într-un mediu dat este în strictă
dependenţa de proprietăţile fizice ale acestuia, respectiv elasticitatea şi
densitatea.

2.3.2.3. Proprietăţile acustice ale ţesuturilor

Caracterizează ţesuturile biologice având o acţiune determinantă asupra

propagării „in vivo“ a ultrasunetelor:
1. Viteza de propagare a sunetelor, determinată de densitatea şi elasticitatea
mediului.
2. Elasticitatea, reprezentată de capacitatea unui ţesut de a reveni la forma şi
mărimea iniţiala dupa încetarea unei acţiuni mecanice exercitată asupra
lui.
3. Rigiditatea, este rezistenţa unui material la presiune fiind principalul factor
care determină viteza de propagare a sunetelor într-un ţesut. Cu cât
elasticitatea este mai mică cu atât rigiditatea este mai mare şi viteza de
propagare creşte. Pentru organele parenchimatoase este în strânsă
dependentă cu proporţia de ţesut conjunctiv fibros.
4. Densitatea sau concentraţia materiei este egală cu masa pe unitatea de
volum. Cu cât densiatea este mai mare cu atât şi rigiditatea este mai mare
şi viteza de propagare a sunetelor creşte.
5. Impedanţa acustica (Z) este măsura în care un mediu permite propagarea
ultrasunetelor. Se măsoara în rayl (kg/m 3 x m/s) şi este egala cu produsul
dintre viteza sunetului şi densitatea mediului respectiv. Cu cât densitatea
este mai mare cu atât impedanţa mediului creşte şi viteza de propagare
creşte.

2.3.2.4. Propagarea tisulară

Ultrasunetele se propagă liniar asemenea undelor electromagnetice. În

funcţie de interfeţele dintre ţesuturile pe care le traversează, energia acestora
suferă fenomenele următoare:
1. Transmisia defineşte cantitatea de energie traversată la interfaţa dintre
două medii:
 kx
E=E0 xe
2. Reflexia constituie caliatea ultrasunetelor de a se întoarce parţial sau total
la sursa emiţătoare dacă întâlnesc în cale o interfaţă. Interfaţa este limita
de demarcaţie între ţesuturi cu densităţi diferite. Unda reflectată se
 numeşte ecou şi este elementul care transportă informaţia despre organul
examinat la ecranul osciloscopic
Reflexia de tip specular se face pe direcţia fasciculului incident dacă
acesta este perpendicular pe suprafaţa explorată.
Reflexia de tip difuz se produce în organele parenchimatoase în care
undele se reflectă în mod dispersat pierzând o parte din energie.
3. Refracţia defineşte schimbarea direcţiei de propagare a fasciculului de
ultrasunete incident în momentul în care traversează o interfaţă. Acest
fenomen nu influenţează imaginea ecografică deoarece ecourile se
reflectă în sens invers fasciculului incident.
4. Difracţia constituie deflectarea ultrasunetelor în jurul unei interfeţe care
este mai mică decât lungimea de bandă a semnalului sonor. Ultrasunetele
se vor propaga în spatele obstacolului fără a-şi pierde energia iniţiala dar
generând artefacte.
5. Atenuarea reprezintă suma pierderilor de energie acustică rezultând din
absorbţie, difuzie, dispersie şi reflexie. Atenuarea se măsoară în decibeli
(dB). Factorii care influenţează atenuarea sunt: distanta parcursă,
atenuarea fiind direct proporţionala cu pătratul distanţei parcurse de
ultrasunete; frecvenţa ultrasunetelor, atenuarea fiind direct proporţională
cu frecvenţa ultrasunetelor.
6. Absorbţia defineşte pierderea treptată a energiei acustice a fasciculului
incident prin transformare în energie calorică.
7. Dispersia (ecourile de împrăştiere) reprezintă reflectarea dezordonată a
ultrasunetelor. Această reflectare este consecinţa faptului că nici o
interfată în organism nu este perfect plană ci este formată dintr-o infinitate
de mici interfeţe cu orientări diferite.
8. Difuziunea reprezintă fenomenul de preluare a unei părţi din energia
sonoră de către perticulele din mediul de propagare, care devin
microemiţătoare de ultrasunete. Difuziunea este cu atât mai pronunţată cu
cât dimensiunea particulelor este mai apropiată de lungimea de undă a
fasciculului de ultrasunete. Difuziunea şi dispersia sunt fenomene care
stau la baza apariţia ecourilor de împrăştiere de pe imaginea ecografică.

2.3.2.5. Principiile de formare ale imaginilor ecografice

Undele ultrasonice emise întâlnesc diverse interfeţe şi se reflectă sub

formă de ecouri, care sunt transformate în diferenţe de transductor. Prin efect
piezoelectric, sunt transformate în diferenţe de impedanţă acustică ale
ţesuturilor şi sunt codificate în impulsuri electrice.
Acestea la rândul lor sunt amplificate de un amplificator şi dirijate spre
etajul de detecţie în care semnalul este prelucrat, digitalizat şi memorizat linie cu
linie în memorie. Semnalele memorizate sunt vizualizate pe un ecran catodic.
Claritatea imaginii vizuale este dată de rezoluţie, proprietate a
dispozitivului de a distinge două ţinte acustice adiacente ca fiind separate.
Rezoluţia ultrasunetelor este definită în 3 planuri ce corespund
dimensiunilor specifice ale imaginilor:
- axială – de-a lungul direcţiei de propagare – dimensiunea verticală
 - laterală – perpendiculară pe direcţia de propagare – dimensiunea
orizontală
- planul azimutal – grosimea secţiunii anatomice.

2.3.2.6. Efectele biologice ale ultrasunetelor

Ultrasunetele au o serie de efecte biologice, atât prin efectele lor generale,

cât şi prin efectele lor speciale asupra sistemelor biologice:
Efecte generale:
 Efectul de presiune acustică;
 Efectul termic;
 Cavitaţia;
 Efecte chimice;
Efecte biologice speciale:
 Acţiunea asupra suspensiilor celulare;
 Leziuni tisulare sau ultrastructurale celulare.

2.3.3. Modalităţi şi tehnici imagistice

2.3.3.1. Modul A (amplitudine)

Este prima modalitate ultrasonografică în care explorarea ecografică a

ţesuturilor se face pe o singură direcţie. După emiterea unui fascicul incident se
obţinea un grafic cu variaţii de amplitudine ale ecourilor recepţionate din zonele
traversate. Astăzi se foloseşte relativ puţin, îndeosebi pentru aprecierea exactă
a consistenţei tisulare, principala sa calitate fiind aceea că diferenţiază cu
precizie structurile solide de cele lichidiene.

2.3.3.2. Modul B (brightness)

Fiecărui ecou recepţionat i se atribuie un punct luminos, luminozitatea

acestuia fiind proporţionala cu intensitatea ecoului. Imaginea obtinută este
bidimensionala şi compusă dintr-o infinitate de puncte de luminozitate diferită.
Dacă se asociază luminozităţii o scala de gri se obţin imagini bidimensionale,
alb-negru cu o multitudine de nuanţe de gri intermediare, corespunzătoare
ecourilor recepţionate. Ecografia bidimensională este modalitatea ecografică cel
mai des folosită.

2.3.3.3. Modul M (time motion)

Acest mod se realizează ţinând nemişcat transductorul care este orientat

către o structură aflată în mişcare (de ex. cordul). Se obţine o singură linie de
informaţie ultrasonică modulată din punct de vedere al strălucirii. Această linie
de informaţie este alcătuită din puncte care corespund unor structuri anatomice.
Acest modul are utilitate în cardiologie pentru studierea mişcărilor rapide ale
structurilor cardiace. Ecocardiograma ţ are două dimensiuni: spaţiu – pe
verticală şi timp – pe orizonală.
 2.3.3.4. Ecografia Doppler

Utilizează efectul Doppler: un sunet emis de o sursă cu o frecvenţă

constantă este recepţionat de către un receptor fix cu o frecvenţă mai mare decât
sursa sa se apropie de receptor şi cu o frecvenţă mai mică când sursa se
îndepărtează de acesta. Această diferenţa de frecvenţă la recepţie permite o
evaluare a structurilor în mişcare faţa de receptorul fix (sonda) – sânga, jet de
urină,etc.
Există mai multe tipuri de achiziţie Doppler: continuu, pulsatil, color,
angio-power Doppler.

2.3.3.4.1. Ecografia Doppler cu emisie continuă

În acest mod de examinare, transductorul este alcătuit din două cristale

piezoelectrice alăturate, dintre care unul emite ultrasunete în mod continuu, iar
celălalt recepţionează tot continuu ecourile.
Permite evaluarea vaselor periferice, semnalul emis fiind sub forma de
sunete în domeniul audibil.

2.3.3.4.2. Ecografia Doppler cu emisie pulsatorie

În acest mod de examinare, acelaşi transductor emite şi recepţionează

ultrasunetele în mod alternativ, deci emisia ultrasunetelor se face înmod
pulsator.
Permite identificarea grafică a tipului de flux arterial sau venos şi
calcularea unei multitudini de constante vasculare: debit, viteză sistolică şi
diastolică, indici de rezistenţă şi pulsatilitate, grad de stenoză, etc. Toate acestea
fac ecografia Doppler indispensabilă în evaluarea cardiacă şi a structurilor
vasculare.

2.3.3.4.3. Ecografia Doppler codificată color (2D color Dopp)

În această tehnică, transductorul unic are posibilitatea de a oferi

concomitent atât o imagine bidimensională cât şi informaţii Doppler extinse.
Fiecare punct al unei zone a imaginii bidimensionale este analizat instantaneu
prin metoda P Dopp. Datele rezultate, codificate color, sunt suprapuse în bloc
peste imaginea bidimensională. Procesul este repetat cu frecvenţă mare,
obţinându-se 16 imagini pe secundă, ceea ce permite afişarea în timp real, sub
forma unui film color, a vitezelor fluxului sanguin suprapus peste imaginea Eco
2 D.
Trebuie subliniat faptul că imaginea 2D color Doppler nu evidenţiază direct
fluxul sanguin ci este o harta bidimensională a vitezei fluxului sanguin.

2.3.3.4.4. Power Doppler

Este o aplicaţie a efectului Doppler, care nu face însă o codare a sensului
de circulaţie, ci are o sensibilitate mai mare de detectare a fluxurilor sanguine,
chiar şi a celor cu viteze foarte lente, element deosebit de util în detectarea
trombozelor vasculare sau în caracterizarea leziuniloe tumorale.
Ecografia tridimensională diversifică şi creşte performanţa metodei mai
ales în domeniul obstreticii obţinându-se imagini de detaliu asupra morfologiei
fătului utile în detectarea prenatală a malformaţiilor fetale.

2.3.4. Semiologia ecografică a leziunilor elementare dento-maxilare

Imaginea ecografică este proiecţia computerizată, modulată a ecourilor

generate de proprietăţile reflectogene ale diverselor structuri anatomice prin
care se propagă din aproape în aproape ultrasunetele, diferenţe determinate de
impedanţa acustică şi interfeţele diferite întâlnite.
Formaţiunile solide au o impedanţă acustică mare şi produc o reflexie
cvsitotală a fasciculului de ultrasunete cu generarea unor ecouri puternice
traduse sau afişate pe ecran sub formă de imagini luminoase – hiperecogene
caracteristice: ţesutul osos, calcificări, litiaza de organ. În spatele lor
ultrasunetele nu se mai propagă, rezultând o zonă întunecată, lipsită de ecouri
numită „con de umbră posterioară“.
Structurile parenchimatoase datorită compoziţiei tisulare caracteristice
prezintă anatomic multiple interfeţe de dimensiuni milimetrice la nivelul cărora
ultrasunetele propagate se reflectă rezultând o multitudine de ecouri a căror
intensitate şi repartiţie sunt specifice fiecăruia în parte. Rezultă diferenţieri de
ecostructură, o ierarhizare a acestora în sens descrescător ordonând: pancreas,
ficat, splină, corticală renală.
Ţesutul glandular afişează deasemenea o ecostructură fină ce apare cu
semnal luminos pe ecran.
Gazele în condiţiile unei examinări ecografice, produc o reflexie totală ca
şi structurile solide, interfeţele ţesut moale – aer producând ecouri puternice
luminoase.
Lichidele sunt foarte bune transmiţătoare sonore, ultrasunetele
propagându-se prin acestea complet fără reflectare în condiţii de puritate
avansată. Rezultă o zonă caracteristică fără ecou – transonică / anecogenă –
care apare neagră, interfaţa posterioară fiind intens ecogenă fenomen descris ca
„întărire posterioară“. Prezenţa impurităţilor în interiorul lichidului va determina
producerea unor ecouri slabe producând neomogenităţi în interiorul imaginii
care apare astfel hipoecogenă.
Orice deviere patologică globală sau focală va modifica ecostructura
anatomică normală cu variaţii descrise sub formă de hiper, izo, hipoecogen sau
chiar transsonic.

2.4. IMAGISTICA PRIN REZONANŢĂ MAGNETICĂ

2.4.1. Istoric

Cercetările din domeniul rezonanţei magnetice, cu identificarea

proprietăţilor fizice şi a posibilităţilor nebănuite deschise de aceasta, au fost
recunoscute în întreaga lume, iar cei doi savanţi: Purcell şi Bloch care şi-au legat
numele de acest domeniu, au primit premiul Nobel pentru fizică în 1952.
Raymond Damadian împreună cu Paul Lauterbur vor dezvolta aplicaţiile
medicale ale noii metode , iar în 1976 Damadian va realiza prima instalaţie IRM
din lume, cu ajutorul căreia va începe examinările pe voluntari în cursul anului
1977.
Lipsa totală de nocivitate şi rezultatele superioare obţinute în imagistică
prin achiziţia multiplanară, în condiţiile unei rezoluţii superioare, afirmă IRM ca o
modalitate de explorare avnsată, o veritabilă autopsiere in vivo, cu valenţe
deosebite încă insuficient explorate până în zilele noastre.

2.4.2. Baze fizice

2.4.2.1. Interacţiuni magnetice atomo-nucleare.

Principiul Rezonanţei Magnetice se bazează pe proprietatea magnetica a

unor nuclee atomice cu număr impar de protoni şi neutroni din materia vie,
inclusiv corpul uman, de a absorbi şi emite unde de radiofrecvenţă specifice
nucleului respectiv, atunci când sunt introduse într-un câmp magnetic extern.
Sistemul computerizat inclus în instalaţia de rezonanţă magnetică permite
înregistrarea semnalelor magnetice emise de nucleele „excitate“, procesarea
digitală şi afişarea sub formă de imagine a volumului examinat.
În particular, substratul IRM este reprezentat de nucleele de hidrogen,
respectiv protonii, care au sarcină electrică, moment magnetic şi spin nuclear.
Nucleele de hidrogen magnetizate („aliniate“) prin aplicarea unui câmp magnetic
extern de 10 – 30000 de ori mai mare decât cel al pământului pot fi „excitate“ prin
energia eliberată de un emiţător de unde de radiofrecvenţă (bobina emiţătoare).
La oprirea excitaţiei, protonii de hidrogen eliberează o parte din energia primită
sub aceeaşi formă de unde de radiofrecvenţă ce pot fi captate cu ajutorul unei
„antene“ (bobină receptoare). Acest semnal are intensitatea proporţională cu
numărul de protoni magnetizaţi şi este transmis unui computer care prin
procesări succesive vaforma imaginea finală.

2.4.2.2. Relaxări magnetice tisulare.

Din cele prezentate rezultă că IRM se bazează pe determinarea distribuţiei

hidrogenului în organism, abundenţa cea mai mare fiind în apă (H 2 O).
Absorbţia energiei excitate de către protonii de hidrogen este cedată prin
două procese fizice temporale cu semnificaţie în formarea imaginii. Unul din
procese constă în cedarea energiei absorbite mediului înconjurător format din
reţeaua moleculară. Viteza cu care protonii pierd energia prin acest proces
determină aşa numitul timp de relaxare „spin-reţea“ sau relaxarea longitudinală
Ti. Cel de al doilea proces, este reprezentat de cedarea energiei altor nuclee
atomice. Viteza cu care protonii pierd energia prin acest proces este cunoscut
sub numele „spin-spin“ sau relaxare transversală T2. În afara timpilor de
relaxare T1 şi T2 specifici diferitelor ţesuturi, în formarea imaginii prin RM
intervine un al treilea parametru semnificativ, constitiut de concentraţia
nucleelor de hidrogenîn diferitele Tesuturi (densitatea protonică).
 În acest mod se pot realiza trei tipuri de imagini, în care unul din parametrii
de mai sus contribuie în mod esenţial la realizarea contrastului dintre ţesuturi şi
care pe imaginea propriu-zisă se exprimă prin diferenţe de nuanţă de culoare gri,
de la alb la negru.

2.4.2.3. Semnalul de rezonanţă magnetică şi formarea imaginii în I.R.M.

Introducerea regiunii anatomice de examinat în centrul magnetului, este

urmată de alinierea nucleelor de hidrogen din organism (cei mai numeroşi fiind
conţinuţi în apă, ţesut adipos şi proteine) în direcţia câmpului magnetic,
executând în acelaşi timp o mişcare de precesie în jurul lui, similară mişcării unui
titirez cu o frecvenţă direct proporţională cu intensitatea acestuia conform legii
lui Larmor, numită şi frecvenţă de rezonanţă. Pentru o anumită intensitate a
câmpului magnetic frecvenţa de rezonanţă Larmor are o valoare definită.
În vederea deflectării măsurabile a magnetizării astfel produse se trimite
regional o undă de radiofrecvenţă cu o frecvenţă egală cu frecvenţa de rezonanţă
Larmor. În aceste condiţii, nucleii de hidrogen din interiorul regiunii anatomice
examinate absorb energia transmisă şi, prin ruperea echilibrului astfel format,
apare o refazare a acestora cu producerea unei deflectări spiralate a magnetizării
longitudinale într-o magnetizare transversă decelabilă, măsurabilă şi imagistic
utilizabilă.
Când mişcarea de precesie şi respectiv deflectarea spiralată a magnetizării
atinge unghiular valoarea de 90 0 sau 180 0 valori prestabilite în protocolul tipului
de secvenţă utilizat pulsul de radiofrecvenţă este întrerupt. Nucleele revin la
poziţia de echilibru cedând surplusul de energie moleculelor tisulare învecinate,
într-o perioadă de timp numită timp de relaxare longitudinală T1 sau spin – reţea,
timp în care are loc o recuperare a 63% din magnetizarea longitudinală iniţială.
Această revenire a magnetizării longitudinale va induce în antena receptoare un
curent electric care constitue semnalul IRM tisular specific. În acelaşi timp
nucleii, în timpul relaxării, îşi pierd coerenţa de fază în precesie, proces
determinat de interacţiunile internucleare şi având o durata definită drept timp
de relaxare transversă T2 sau spin – spin, în care magnetizarea transversă îşi
pierde 63% din valoarea sa.
Întru-cât câmpul magnetic este neomogen, procesele de transfer ale
magnetizării descurg în mare viteză, rezultând un timp real T2 mult mai mic
denumit T2 * . Pentru obţinerea unei semnal generator de imagini IRM se
folosesc diverse succesiuni de pulsuri sau artificii de procesare care permit
obţinerea unor imagini caracteristice cu rezoluţie superioară conform unor
protocoale de secvenţă bine cuantificate.

2.4.3. Parametrii fizici, modalităţi şi tehnici imagistice

Timpul de repetiţie (TR) este intervalul de timp ce separă două pulsuri de

excitaţie succesive de 90 0 . Este în relaţie directă cu timpul de achiziţie al unei
secvenţe. Permite corelaţional creşterea numărului de secţiuni dintr-o secvenţă
în funcţie de mărimea lui. Cu cât timpul de repetiţie este mai scurt – în jurul a
500 milisecunde – imaginile obţinute sunt optim contrastante având o puternică
ponderare T1. Alungirea timpului de repetiţie peste 2000 de milisecunde oferă
imaginii o slabă ponderare T1.
Timpul de ecou (TE) reprezintă perioada de timp care separă impulsul de
90 de recepţionarea semnalului IRM. Un timp de ecou lung de aproximativ 80 –
0

120 milisecunde oferă un bun contrast T2 tisular rezultând o ponderare puternică

T2 a imaginii. O scurtare a timpului de ecou reduce la minim ponderarea T2 a
imaginii. Conjugarea mixtă a timpului de repetiţie cu timpul de ecou în cadrul
secvenţei clasice spin-ecou determină aspectul tipic al imaginilor diagnostice
folosite în IRM:
 Secvenţele cu ambii timpi scurţi vor determina formarea unor
imagini ponderate T1;
 Secvenţele cu ambii timpi lungi vor determina formarea unor imagini
ponderate T2;
 Secvenţele mixte cu timpul de repetiţie lung şi timpul de ecou scurt
nu au ponderare specifică T1 sau T2 contrastul imaginilor rezultate
fiind dat de densitate protonică tisulară.
Timpul de inversie (TI) caracterizează secvenţele „Inversion Recovery“
fiind intervalul de timp dintre pulsul de inversare de 180 0 şi pulsul de excitaţie
de 90 0 . În funcţie de valorile acestuia se obţin secvenţe caracteristice de mare
valoare în diagnosticul imagistic:
 Un timp de inversare scurt produce imagini puternic contrastante
cu anularea semnalului de ţesut adipos rezultând imagini tipice
secvenţei de supresie grăsoasă – STIR;
 Un timp de inversie lung va suprima semnalul fluidelor rezultând o
secvenţă cu imagini ponderate T2 cu lichide lipsite de semnal –
FLAIR;
Unghiul de basculare este un parametru tehnic ce defineşte mărimea
unghiulară sub care este basculată magnetizarea în secvenţele de tip ecou de
gradient în care în locul pulsului de excitaţie de 90 0 se foloseşte o modulare
inversată a gradientului. Fiind întotdeauna sub unghiuri mai mici de 90 0
secvenţele rezultate au un timp de achiziţie mult mai scurt. Vasele circulante
lipsite de semnal în secvenţele spin – ecou apar în hipersemnal datorită inversării
de gradient. Pentru valori superioare sau egale cu 30 0 asociate cu timpi TR şi
TE scurţi vor rezulta imagini ponderate T1. Unghiuri sub 30 0 cu timpi TR şi TE
relativ lungi imaginile rezultante vor fi ponderate T2 * .
Câmpul de examinare (FOV) defineşte mărimea regională a segmentului
din care sunt achiziţionate datele cu strictă dependenţă de diametrul antenei
utilizate.
Matricea reprezintă numărul de linii şi coloane rezultate din codificarea
fazei si frecvenţei în timpul achiziţiei unei secvenţe.
Numărul de secţiuni este în strânsă corelaţie cu grosimea acestora şi
valoarea timpului de repetiţie.
Grosimea secţiunilor trebuie adaptată topografiei şi extensiei lezionale,
respectându-se principiul secţiuni subţiri pentru leziuni de mici dimensiuni şi
secţiuni mai groase pentru leziuni mai întinse.
 Timpul de achiziţie al imaginilor este matematic rezultant din valorile
timpului de repetiţie,numărul de linii al matricei şi numărul de repetiţii al
secvenţei:
T = TR x Nr. linii matrice x Nr. repetiţii

2.4.4. Modificări de semnal întâlnite în patologia dento-maxilară

Imaginea achiziţionată prin IRM se caracterizează printr-un contrast

natural deosebit, determinat de densitatea protonică şi timpii de relaxare
longitudinală T1 şi transversală T2 caracteristice fiecărui ţesut. În funcţie de
secvenţa IRM utilizată, vom putea achiziţiona date despre structurile anatomice
investigate pe care să le afişăm luând în considerare numai unul dintre aceşti
parametri. Vom avea aşadar imagini ponderate T1, imagini ponderate T2 şi
imagini ponderate în densitate protonică, în fiecare dintre acestea ţesuturile
având un comportament diferit în funcţie de scurtarea sau alungirea timpilor de
relaxare pe care o determină şi, respectiv, de densitatea protonică
corespunzătoare.
Astfel, în imagini ponderate T1 ţesuturile care scurtează timpul de relaxare
T1 vor apărea în hipersemnal – strălucitoare, iar cele care îl alungesc vor fi afişate
în hiposemnal – intunecate, cele cu comportament mediu fiind în izosemnal.
În imagini ponderate T2 ţesuturile care alungesc timpul de relaxare T2 vor
apare în hipersemnal – strălucitoare, în timp ce cele care îl scurtează vor fi
afişate în hiposemnal – întunecate, cele intermediare apărând în izosemnal.
Imagini ponderate în densitate protonică vor afişa ţesuturile în funcţie de
concentraţia de protoni, cu cât aceasta va fi mai mare cu atât va fi mai intens
semnalul specific.
La o examinare IRM dento-maxilară vom avea un foarte bun contrast
anatomic în ponderarea T1, prin comportamentul diferit al diverselor ţesuturi
componente, apărând imagini comparabile celor din sala de disecţie. Structurile
tegumentare şi ţesutul grăsos subcutanat apar în hipersemnal intens împreună
cu regiunea medulară a structurilor osoase. Parenchimul cerebral are tot un
semnal intens. Muşchii au un semnal gri intermediar, Corticala osoasă este
lipsită de semnal ca şi structurile pneumatizate sinuzale, iar lichidul şi vasele cu
flux rapid sunt deasemenea afişate în negru.
Imaginile ponderate T2 au aceleaşi caracteristici de semnal ale aerului,
calcificărilor ţesutului osos şi la nivelul vaselor cu flux rapid. Muşchii
deasemenea au un semnal gri intermediar. În hipersemnal apar lichidele,
grăsimea şi marea majoritate a structurilor patologice ceea ce defineşte această
ponderare ca imagine princeps a detecţiei modificărilor morbide.
Orice deviere globală sau focală de la normalitate va fi afişată în principal
sub formă de hipersemnal T2 şi hipoizosemnal T1 cu câteva excepţii
binecunoscute.
Pentru mai buna caracterizare tisulară a diverselor entităţi morbide, se
utilizează explorarea după administrarea intravenoasă de substanţă de contrast,
cea mai des folosită având la bază chelaţi ai gadoliniu-lui care are proprietatea
de a scurta timpul de relaxare T1, structurile cu vascularizaţie proprie apărând în
hipersemnal datorită captării acesteia.