IP USMF „N.

Testemițanu”
Facultatea Stomatologie
Catedra chirurgie oro-maxilo-facială
și implantologie orală „A.Guțan”

Tema: Explorări paraclinice radiologice și radioizotopice utilizate

pentru depistarea afecţiunilor oro-maxilo-faciale.

Conferentiar Universitar: Hîțu Dumitru

Studentă :Ostahii Tatiana

2018
 Cuprins:

1. Rezonanţa magnetică nucleară (RMN). Caracteristica. Indicaţii şi însemnătatea

clinică.

2. Radiografii cu utilizarea substanţei de contrast. Caracteristica. Indicaţii şi rolul

clinic: sialografia, angiografia, scintigrafia, fistulografia, artrografia, limfografia.

3. Teleradiografia. Caracteristica. Scopul şi însemnătatea clinică.

1.Rezonanţa magnetică nucleară (RMN). Caracteristica. Indicaţii şi
însemnătatea clinică.

RMN e o metodă fizică bazată pe proprietățile magnetice ale atomilor (in particular atomii
de hidrogen), utilizată in studiul structurilor moleculare (spectrometrie RMN) și ca tehnică
imagistică cu un potențial deosebit (tomografie RMN). Bazele fizice teoretice ale RMN sunt
extrem de complexe,in esență metoda bazându-se pe două fenomene fundamentale :
rezonanța implicând absorbția cuantificată de energie, și relaxarea,implicând eliberarea de
energie,însoțită de eliberarea unei unde magnetice detectabile și analizabile.O serie de nuclee
prezinta un moment magnetic, denumit și spin propriu.

Ex. : 1H,2H,13C,19F și 31P au un spin propriu,în timp ce 12C și 16O nu îl au. Dacă se plasează într-un
câmp magnetic B0 static,intens și constant,substanțe care conțin nuclee cu spin propriu,acestea
se aliniază in câmpul magnetic fie in același sens cu cel al câmpului, fie in sens contrar.Câmpul
magnetic crează, deci, două populații de nuclee.Dacă se aplică substanței un al doilea câmp
magnetic exterior B1 periodic ( sau alternativ) cu o frecvență egală frecvenței Larmor a speciei
nucleare studiate,nucleele vor absorbi energia câmpului ,vor fi excitate(fenomen denumit
rezonanță) și se vor orienta într-o direcție diferită de cea a câmpului magnetic static B0 ,în
general paralelă cu cea a câmpului aplicat. Urmează fenomenul de relaxare, provocat de
oprirea câmpului periodic B1.În acestă fază nucleele iși pierd orientarea,restituind energia
absorbită anterior și generând semnalul RMN,care ,după ce este captat de o antenă
receptoare,este analizat de calculator.Semnalul cules se prezintă sub forma unei oscilații
amortizate care are timp de relaxare specific substanței examinate.Substanțele lichide cu
molecule mici (apa) au timpi de relaxare foarte lungi,ca și substanțele formate din molecule
mari sau lanțuri macromoleculare (ADN sau aminoacizi) în timp ce substanțele cu molecule de
dimensiuni intermediare (lipidele) au timpi de relaxare mai scurti.

Există două tipuri fundamentale de RMN:

1)Spectrometrie RMN care se limitează la măsurarea timpilor de relaxare în condiții de

rezoluție foarte mare.Spectrometria RMN in vitro este extrem de productivă în cercetările de
dinamică structurală a proteinelor și a acizilor nucleici,îndeosebi ADN.În medicină este de un
mare interes studiul RMN in vivo al fosforului, care permite analiza metabolismului energetic
muscular, inclusiv al miocardului.Aceasta, deoarece este posibilă diferențierea și cuantificarea
formelor chimice sub care sunt prezente nucleele de fosfor într-un volum foarte redus
muscular: fosfat anorganic,fosfocreatină,ATP.

2) Tomografele RMN, în cazul cărora imaginile se obțin fie prin timpii de relaxare ( se disting
doi timpi de relaxare, T1 și T2) fie prin diferențele de densitate protonică,deci de hidrogen.Cu
precizarea că principiile imagisticii RMN nu pot fi cuprinse într-o definiție,menționăm că
țesuturile dau semnale RMN detectabile,iar osul dă un semnal foarte slab.Contrastul se obține
din diferențele de valori ale T1 și T2 , considerabile în diferite țesuturi,în care aceste valori
reflectă organizarea moleculară a apei.Deoarece cantitatea de apă dintr-un țesut este în directă
relație cu procesele metabolice,înseamna ca imaginile RMN oferă și informații de ordin
functional.

Tehnică de un potențial incomparabil,RMN prezintă numeroase avantaje:

a) foarte inaltă discriminare între țesuturile moi,fondată pe specialitatea lor biochimică și

functională.

b) deoarece osul nu dă practic nici un semnal , pot fi explorate în mod optim structurile
cerebrale.

c)posibilitatea de a realiza direct tomografii sub orice incidență.

d)inocuitate cvasitotală inclusiv la femeia gravidă.

e)produse de contrast performante și puțin toxice.

Rezonanța magnetică nucleară este o metodă bazată pe recepționarea impulsurilor

electromagnetice de spin sau a densității protonilor cu ajutorul unei instalații
supraconductoare,care lucreaza intr-un câmp magnetic intens.

Această metodă realizează imagini in planuri multiple,facilitind evaluarea raporturilor

anatomice ale tumorilor cu partile moi,inclusiv cu elementele vasculare de vecinatate,fara sa fie
necesară injectarea unei substanțe de contrast.

Rezonanța magnetică este incă puțin utilizată,datorită prețului ridicat al instalației și unui grad
de disconfort pentru pacient,care trebuie să stea imobil un timp indelungat.

2.Radiografii cu utilizarea substanţei de contrast.

Caracteristica. Indicaţii şi rolul clinic:sialografia,angiografia, scintigrafia,
fistulografia, artrografia, limfografia.

Substanțele de contrast au drept scop cresterea sensibilității unei metode imagistice,cu

vizualizarea unor structuri care nu sunt vizibile fără utilizarea acestor substanțe și
caracterizarea mai bună a leziunilor în vederea elaborării unui diagnostic corect.

Sunt substanțe care realizează contrast pozitiv și negativ.

Substanțele care realizează contrast pozitiv-sulfatul de bariu,substanțele iodate.
Substanțele care realizează contrastul negativ sunt cele care utilizează aerul.
Substanțele de contrast au fost introduse în practica radiologică din necesitatea de a evidenția
regiuni sau formațiuni anatomice, a caror diferență în atenuarea fascicolului de radiatii este
prea mica pentru a putea fi individualizată în imagine. Introducerea substantelor de contrast
iodate si, mai ales celor organo - iodate, a lărgit considerabil gama procedurilor tehnice in acest
domeniu, creând posibilități de investigare de care medicina modernă.
Sialografia -( Iacobovici,1926) reprezintă cel mai util mijloc de explorare al glandelor parotide si
submandibulare.Constă in executarea de radiografii dupa introducerea pe cale canaliculara a
unei substanțe de contrast. Metode recente de pneumosialografie , sialotomografie ,
zonosialografie permit obținerea unor imagini de calitate superioara

 Examen radiografic al canalelor excretoare ale unei glande salivare.

 O sialografie serveşte la vizualizarea unei litiaze (prezenţa unui calcul) într-un canal
salivar excretor. Ea mai poate fi practicată în caz de uscăciune a gurii.

 Se realizeaza prin introducerea unui tub fin în orificiul natural al canalului excretor al
glandei salivare. Prin acesta se injectează lent un produs de contrast iodat, opac la
radiaţiile X, care se răspândeşte aproape o oră si se realizeaza radiografia . Timp de
câteva ore poate persista o uşoară umflare a glandei, ceea ce o face mai sensibilă.

Angiografia- examen radiologic care permite examinarea volumului interior al unui vas sangvin
(artera sau vena) si ale ramurilor in care se imparte acest vas.
Inaintea unei interventii chirurgicale, o angiografie da posibilitatea sa se studieze raporturile
anatomice intre vase si leziunea de operat. In sfarsit, angiografia permite sa se practice
angioplastii (tehnici de dilatare a unui vas), embolizari (ocluzii terapeutice ale unui vas) si o
chimioterapie in situ (injectare pe cale intravasculara a medicamentelor anticanceroase).
Aceasta tehnica este denumita "radiologie interventionala".

Scintigrafia -este o metodă imagistică neinvazivă in vivo,aparținând medicinii

nucleare.Principiul scintigrafiei constă în administrarea ( de obicei intravenos,dar si per os) a
unor radiofarmaceutice care se vor fixa prin mecanisme specifice la nivelul structurii anatomice
investigate.Radiațiile ( de regula gama) emise de organismul pacientului,din locurile de
fixare(fiziologică sau patalogică) a radiotrasorului utilizat,vor fi detectate fie cu un scintigraf cu
baleiaj , fie,mai frecvent in prezent,cu o gamma-camera,in care caz vor fi prelucrate pe un
computer,obținându-se scintigrama.Specificitatea de fixare a radioizotopului sau a moleculei
marcate folosite, permite obținerea unor imagini cu caracteristici diferite față de alte metode
imagistice,în care rezultatul depinde de densitatea tisulară(radiologie) sau de densitatea
protonica a tesutului(rezonanță magnetică nucleară)

Fistulografie-examen radiologic practicat după injectarea,intr-o fistula, a unei substanțe de

contrast iodate hidrosolubile,care permite aprecierea traiectului fistulei și a raporturilor sale cu
organele vecine.

Artrografia- explorarea radiologică a cavitătii articulare după injectarea unui produs radioopac
hidrosolubil,a aerului sau a ambelor

( dublu contrast).Contraindicată în artrita septică.Utilă pentru a evidenția corpi străini,o

condromatoză sau o sinovită.Artrografia este necesară indeosebi in investigarea articulației
scapulohumerale si a genunchiului.
Indicatii - Artrografia este utilizata, in principal, pentru stabilirea unui diagnostic sau pentru a
realiza clisee preoperatorii. La genunchi, ea permite detectarea unei leziuni a unui menisc sau a
unui ligament rasucit care provoaca dureri, blocaje, instabilitate sau umflare. La umar,
examenul poate confirma ruptura musculară si complicațiile prin unele tendințe care
genereaza dureri si impotentă functionala pentru toate articulațiile, arteriografia realizează o
explorare de finete a suprafeței articulațiilor, a invelișului lor cartilaginos, sau cautarea unui
corp strain intraarticular, adesea de natura cartilaginoasă și care ar fi invizibil la o radiografie
simplă.
O arteriografie nu necesita spitalizare si dureaza in jur de 30 minute. După examen, pacientul
poate să-și reia activitatea totuși, fara sa solicite prea curând articulatia examinată.

Efecte secundare - Acestea sunt rare si, in general, benigne: greturi, indispoziție, hemoragie
locală de mică intensitate. Injectarea produsului de contrast iodat poate provoca o reacție
alergică. Medicul trebuie deci sa se asigure ca bolnavul n-a prezentat
vreodata simptomele unei alergii sau, daca da, sa ii prescrie in prealabil
un tratament antialergic.

Limfografia- radiografiere a vaselor și a ganglionilor limfatici cu ajutorul unei substanțe de

contrast.

Limfografia directa prin descoperirea si catetezarea limfaticelor in regiunea

preauriculara,retroauriculară sau submentală si injectarea unei cantități reduse de lipiodol
ultrafluid; cliseele radiografice se executa imediat si la anumite intervale pe masura progresarii
produsului opac.

Limfografia cervicala are indicații mai ales în cancerologia buco-maxilo-faciala si în adenite

cronice,dar pentru a intra in practica curenta necesită înca inlăturarea unor dificultați tehnice.

3.Teleradiografia.Caracteristica.Scopul și însemnătatea clinică.

Teleradiografia-radiografie obținută depărtând suficient sursa de radiații de corpul supus

radiografiei,astfel incât deformarea imaginii să fie neglijabilă.

Teleradiografia reprezintă astăzi metoda obiectivă obligatorie în analiza anumitor forme de

anomalii dento-maxilare, deoarece furnizează pe o singură imagine radiografică date
importante asupra structurilor cranio-faciale, bazelor maxilare şi dinţilor, în vederea stabilirii
unui diagnostic individual şi a unui plan de tratament adecvat cazului clinic.
 Teleradiografia a fost realizată de Carrea (1992), generalizată de Brodie şi Broadbent şi
permite studiul dezvoltării extremităţilor cranio-faciale prin calcularea unor unghiuri sau a unor
dimensiuni liniare pe hîrtie specială de calc, pe care se copiază conturul cranio-facial şi se
trasează anumite puncte şi planuri de referinţă.

Prelucrarea teleradiografiilor s-a diversificat mult, fără a exista astăzi o metodă unitară. S-au
omologat puncte antropometrice pe teleradiografii, lăsînd autorilor libertatea de interpretare
pentru stabilirea diagnosticului de anomalie în cadrul clasificărilor sau al metodelor terapeutice
pe care le folosesc.

În practică, sunt realizate trei tipuri de radiografii, şi anume: teleradiografia de profil, axială şi
de faţă. Experienţa a dovedit că teleradiografiile de faţă şi axiale sunt procedee auxiliare
complementare teleradiografiei de profil.

Teleradiografia de faţă poate da indicaţii asupra dezvoltării verticale şi transversale a masivului

facial.

Teleradiografia axială urmăreşte dezvoltarea ramurilor orizontale şi, în oarecare măsură, a

masivului facial.

Teleradiografia de profil evidenţiază tulburările de dezvoltare în plan vertical şi sagital a

masivului facial, dând cele mai multe indicaţii despre natura, direcţia şi gradul de dezvoltare a
structurilor osoase ce însoţesc anomalia. De aceea, ea rămâne un element de bază în cadrul
metodelor de investigare radiologică, în practica ortodontică.

Toate tipurile de teleradiografii permit analiza armoniei funcţionale şi estetice a sistemului

dento-maxilo-facial într-un anumit moment şi în evoluţie.

Teleradiografia este utilă şi în diagnosticul afecţiunilor :

- odonto-parodontale (traumatice, inflamatorii, tumorale)

- ATM : traumatice, degenerative (stadii avansate), tumorale

- craniene : traumatice, leziuni litice şi/sau osteocondensante

- intracraniene – indirect, prin modificările produse asupra tăbliei interne şi

calcificări :

- atrofie de compresiune

- leziuni litice/osteocondensate localizate

- semne de HIC (impresiuni digitale; selare)

- calcificări intracraniene tipice/atipice

- boli de sistem : Paget, mielom multiplu

 Bibliografia

1. Materialele lecţiilor.
2. Dicționar medical Valeriu Rusu
3. C. Burlibaşa Chirurgie orală şi maxilofacială. Bucureşti 1999
4. G.Timoşca C.Burlibaşa Chirurgie buco-maxilo-facială
5. Internet: Scribd.com