Drept Civil Teoria Generala PDF

Drept civil.
Teoria generală
SUPORT DE CURS
PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL CU FRECVENŢĂ REDUSĂ
ŞI ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ
2015
Drept civil. Teoria generală. 2
CUPRINS
CAPITOLUL I
DREPTUL CIVIL. RAMURĂ A SISTEMULUI NAŢIONAL
AL DREPTULUI ROMÂNESC
Secţiunea 1. Consideraţii generale. Elementele sistemului dreptului

............................................................................... 7
Secţiunea 2. Rolul şi funcţiile dreptului civil

............................................................................................. 17
Secţiunea 3. Noţiunea dreptului civil

............................................................................................. 19
Secţiunea 4. Obiectul dreptului civil

............................................................................................. 27
Secţiunea 5. Principiile fundamentale ale dreptului civil

............................................................................................. 31
Secţiunea 6. Delimitarea dreptului civil de alte ramuri ale dreptului

............................................................................. 37
CAPITOLUL II
RAPORTUL JURIDIC CIVIL
Secţiunea 1. Consideraţii introductive ............................... 45
Secţiunea 2. Precizări privind structura raportului juridic civil

.................................................................................... 47
Secţiunea 3. Subiectele (părţile) raportului juridic civil

............................................................................................ 49
Curs pentru Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015

Secţiunea 4. Conţinutul raportului juridic civil

............................................................................................ 56
Secţiunea 5. Obiectul raportului juridic civil

............................................................................................ 66
CAPITOLUL III
ACTUL JURIDIC CIVIL
Secţiunea 1. Noţiunea, caracterele şi clasificarea actului juridic civil

……………………………………………..... 77
Secţiunea 2. Condiţiile de validitate ale actului juridic civil

............................................................................................. 83
Secţiunea 3. Forma actului juridic civil ........................... 107
Secţiunea 4. Efectele actului juridic civil

.......................................................................................... 110
Secţiunea 5. Nulitatea actului juridic civil ....................... 115
CAPITOLUL IV
PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ
Secţiunea l. Consideraţii generale privind prescripţia extinctivă

.......................................................................... 135
Secţiunea 2. Domeniul prescripţiei extinctive

........................................................................................... 141
Secţiunea 3. Termenele de prescripţie extinctivă

........................................................................................... 143
Secţiunea 4. Suspendarea prescripţiei extinctive

........................................................................................... 151

Secţiunea 5. Întreruperea prescripţiei extinctive

........................................................................................... 156
Secţiunea 6. Repunerea în termenul de prescripţie

........................................................................................... 161
Secţiunea 7. Împlinirea (calculul) prescripţiei extinctive. 162
BIBLIOGRAFIE ............................................................ 165

CAPITOLUL I
DREPTUL CIVIL
RAMURĂ A SISTEMULUI NAŢIONAL AL DREPTULUI ROMÂNESC
Secţiunea 1. Consideraţii generale. Elementele sistemului dreptului.
Dreptul civil1 face parte din sistemul naţional al dreptului. Normele juridice, instituţiile
juridice şi ramurile dreptului sunt strâns legate între ele şi alcătuiesc sistemul naţional al
dreptului, care reflectă unitatea şi diversitatea dreptului.
1. Sistemul de drept este un ansamblu, în care elementele sale componente sunt

îmbinate între ele, prin raporturi necesare, aflate în interacţiune, în cadrul sistemului;
normele juridice cu obiect comun, se unesc în instituţii juridice, instituţiile juridice se
constituie în ramuri de drept, iar ramurile de drept, la rândul lor, alcătuiesc sistemul naţional
al dreptului.
1
La data de 1 octombrie 2011 a intrat in vigoare Codul civil roman adoptat prin Legea nr. 287/2009 publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009, republicată, cu modificări şi completări ulterioare
prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011. Ulterior, Codul civil a fost modificat prin Ordonanţa de
Urgenţă nr. 79/2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind
Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 30 septembrie 2011 şi Legea nr. 60/2012
privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 79/2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare
intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255
din 17 aprilie 2012.

a)Norma juridică este elementul de bază al sistemului dreptului, deci şi al dreptului

civil, ca ramură a dreptului şi ca element al sistemului. Ea este regula de conduită
generală, obligatorie şi impersonală, instituită sau recunoscută de stat, respectarea ei
fiind asigurată la nevoie prin forţa coercitivă a statului. Norma juridică are o anumită
structură internă: ipoteza care arată condiţiile de aplicare a normei juridice; dispoziţia
care prevede conduita ce trebuie urmată de subiectul de drept şi sancţiunea care cuprinde
consecinţa neaplicării dispoziţiei normei juridice; între cele trei elemente există o deplină
conexiune.
b) Instituţia juridică cuprinde normele juridice care reglementează o anumită

grupă de relaţii sociale, organizate în jurul unei idei centrale, ca un întreg sistematic şi
permanent, generând o categorie aparte de raporturi juridice. De exemplu, normele juridice
care reglementează proprietatea formează instituţia juridică a dreptului de proprietate. Alte
norme juridice care reglementează convenţiile dintre subiectele de drept alcătuiesc instituţia
contractului.
Unele instituţii juridice cuprind norme aparţinând unei singure ramuri de drept, de
exemplu, instituţia succesiunii, în cazul acestei instituţii, normele sunt organizate în subgrupe
de norme care formează instituţia succesiunii legale şi instituţia succesiunii testamentare.
Există instituţii mai complexe care grupează norme din mai multe ramuri de drept. Astfel,
instituţia contenciosului administrativ grupează norme de drept administrativ, drept civil,
drept procesual civil, organizare judecătorească etc.
c) Ramura de drept este definită ca un ansamblu de norme juridice şi instituţii juridice

legate organic între ele, prin obiectul lor comun de reglementare şi prin principiile care stau
la baza lor, criteriul obiectiv şi unitatea de metodă sau acelaşi complex de metode folosite în
reglementarea relaţiilor sociale cu specific asemănător. Ramurile de drept desemnează, în
acelaşi timp, diviziuni interioare ale aceluiaşi sistem naţional de drept, în raport cu
obiectul relaţiilor sociale reglementate.
Sistemul dreptului românesc cuprinde diferite ramuri de drept, dintre care cele mai
importante sunt: dreptul constituţional, dreptul civil, dreptul administrativ, dreptul procesual
civil, dreptul familiei, dreptul comercial, dreptul penal, dreptul procesual penal, drept
internaţional public, dreptul internaţional privat, teoria statului şi dreptului.
Ramurile dreptului pot cuprinde subramuri ale dreptului. Astfel, dreptul maritim este o
subramură a dreptului comercial care grupează totalitatea normelor juridice ce

reglementează relaţiile sociale în domeniul transportului maritim, având ca principal izvor de

drept Codul comercial. Clasificarea ramurilor de drept corespunde, în cea mai mare parte,
clasificării ştiinţelor juridice. Astfel, când se face referire la ştiinţa dreptului civil, apare ideea
ramurii de drept civil, concepută ca o totalitate de norme şi instituţii specifice şi a disciplinei
didactice a dreptului civil. Ramurile dreptului, la rândul lor, sunt grupate în cele două
subdiviziuni tradiţionale ale dreptului - dreptul public şi dreptul privat, la care doctrina
adaugă dreptul canonic.
2. Principalele diviziuni ale dreptului obiectiv
Dreptul reglementează raporturile dintre oamenii care trăiesc în societate. Aceste

raporturi nefiind toate la fel, dreptul se divide la rândul lui în ramuri fundamentale, clasificate
după diverse criterii. Principalele diviziuni ale dreptului reţinute de doctrină1 sunt:
Dreptul intern şi dreptul internaţional.
Dreptul public şi dreptul privat
1. Dreptul intern şi dreptul internaţional. O primă şi cea mai generală diviziune este
aceea care distinge dreptul internaţional de dreptul intern (naţional). Dreptul internaţional
este acela care se ocupă de raporturile dintre state sau dintre cetăţenii unor state diferite.
Dreptul intern sau naţional este acela care se aplică raporturilor dintre persoanele trăind în
acelaşi stat. Dreptul internaţional se divide la rândul său în drept internaţional public care
reglementează raporturile dintre state, ca şi raporturile dintre anumite organisme asimilate
(ONU, Pactul Atlanticului de Nord) şi drept internaţional privat care se ocupă numai de
raporturile dintre persoanele fizice şi persoanele juridice din state diferite sau care au bunuri
şi interese în state diferite. Ori de câte ori un raport juridic cuprinde un element de
extraneitate (cetăţenia străină a unuia din subiecte, bunuri situate în străinătate, executarea
contractului în străinătate) sunt aplicabile normelor dreptului internaţional privat. În
cadrul sistemului dreptului internaţional public au apărut şi s-au dezvoltat datorită
complexităţii relaţiilor sociale contemporane, ramuri, precum: dreptul internaţional ai muncii,
dreptul internaţional al mării, dreptul penal internaţional, dreptul internaţional economic.
Dreptul intern sau naţional se împarte la rândul său în drept public şi drept privat, după
1
C. Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu şi Al.Băicoianu - Tratat de drept civil, vol.I, Ed.All, 1998, p.8; I. Rosetti-Bălănescu, O.Sachelarie,
Nicolae G.Nedelcu - Principii de drept civil, Editura de Stat, Bucureşti, 1947, p.9; Tudor R.Popescu - Drept civil.I.Introducere
generală, Ed.Oscar Print, Bucureşti, 1994, p.21-22; Gabriel Marly, Pierre Raynand - Droit civil, vol.I, Sirey, Paris, 1972, p.64.

cum se ocupă de raporturile dintre stat şi indivizii care depind de el (dreptul public)
sau raporturile particularilor între ei (dreptul privat)1.
2. Dreptul public şi dreptul privat.
1. O altă diviziune a dreptului considerată ca "summa divisio" este aceea dintre dreptul
public şi dreptul privat. Această diviziune este tradiţională, găsindu-şi originea în dreptul
roman, dar care este utilizată şi de dreptul modern. Ulpian, marele jurisconsult roman, în
lucrarea sa "Digeste" considera că dreptul se divide în "jus publicum" în care erau incluse
normele de drept ce priveau interesele generale ale statului "publicum est quod ad statum
rei romanae spectat" şi "jus privatum" în care erau incluse normele de drept ce priveau
interesul privat "quod ad singulorum utilitatem pertinet"2
Acest criteriu care are în vedere interesul public sau interesul privat este un criteriu
imprecis, deoarece dreptul privat nu priveşte numai interesul privat. Interesul public
deţine, adesea un loc preponderent, chiar în dreptul privat, iar interesele generale se
confundă, de multe ori, cu interesele particulare. De aceea, se consideră că este în interesul
general ai societăţii ca interesele legitime ale particularilor să fie ocrotite3. Scopul dreptului
privat, ca şi al dreptului public este de a asigura ordinea sociala, dreptul public în viaţa
publică, iar dreptul privat în viaţa privată. Criteriul care este astăzi în general, acceptat ca
bază a distincţiei este criteriul relaţiei de autoritate arătat de Montesquieu. Acesta definea
dreptul public (pe care-l denumea drept politic) ca fiind legile în raporturile pe care le au cei
ce guvernează cu cei care sunt guvernaţi, iar dreptul privat (pe care-l numea drept civil) ca
fiind legile în raporturile pe care le au cetăţenii între ei. Deci, pe de o parte, dreptul public
care determină organizarea puterilor publice şi raporturile lor cu guvernaţii, iar, pe de altă
parte, dreptul privat care reglementează raporturile particularilor între ei. Criteriul, în
esenţă, cere să fie nuanţat pentru a răspunde organizării interne, foarte complexe a statului,
fiind necesar a se ţine seama de toate funcţiile statului contemporan, care nu acţionează
numai pe cale de autoritate.
Această distincţie, în aparenţă simplă, prezintă un interes teoretic şi practic considerabil,

prin rolul rezervat puterii publice în asigurarea ordinii de drept, la nevoie, prin proceduri
excepţionale şi forţa de constrângere statală. Interesul diferenţierii dintre dreptul public şi
dreptul privat este deosebit de important şi pentru că drepturile publice, indiferent că
1
Gh. Boboş - Teoria generală a dreptului, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1996, p. 179.
2
Digeste I, l -De justiţia et jure, 1-2.
3
V.D.Zlătescu - Tratat elementar de drept civil român, vol.I, Ed. Calistrat Hogaş, Bucureşti, 2000, p. 17.

aparţin statului sau cetăţenilor, diferă considerabil de drepturile private, în dreptul privat,
orice persoană poate să fie titular al unui drept subiectiv civil, ca de pildă să fie proprietar
sau creditor, indiferent de cetăţenie, naţionalitate, rasă, origine socială sau sex1. Individul
poate dispune de drepturile private, aşa cum doreşte, să le înstrăineze, să le cedeze
temporar ori să nu le exercite, cu excepţiile prevăzute de lege. Drepturile publice nu pot fi
însă exercitate de orice persoane. Constituţia şi legea impun anumite limite şi garanţii.
Astfel, potrivit Constituţiei "Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare pot fi ocupate
de persoane care au numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară". Titularul unui drept public
nu şi-1 poate înstrăina, nu-1 poate pierde prin prescripţie, însă poate fi decăzut printr-o
condamnare penală. Criteriile mai sus arătate, se completează cu criteriul metodei de
reglementare, reflectată în poziţia părţilor în raportul juridic abstract, cuprins în norma de
drept. In dreptul public, raportul este de subordonare, statul impunând conţinutul normei
juridice în interesul său. care se consideră că reflectă interesul general. În dreptul privat,
raportul este de egalitate, părţile având poziţii egale, chiar dacă una din ele este statul. În
fine, distincţia între dreptul public şi dreptul privat mai este explicată prin criteriul utilităţii
sociale (utilitatea delimitării domeniului public şi privat)2.
2. Tradiţional, distincţia dintre dreptul public şi dreptul privat se bazează pe ideea că

dreptul privat este ansamblul de reguli privind persoanele private, actele acestora şi
raporturile pe care le pot avea între ele, punând în discuţie numai interese individuale, iar
dreptul public este constituit din reguli care privesc organizarea statului şi a autorităţilor
publice, raporturile dintre stat şi cetăţeni, şi, în genere, toate actele făcute de persoanele
investite cu atribuţii speciale, în vederea realizării unui interes general, public. Dreptul
privat are ca scop asigurarea satisfacerii maxime a intereselor private. Dreptul public are ca
scop să dea satisfacţie intereselor colective, intereselor generale organizând guvernarea şi
gestiunea serviciilor publice. Dreptul privat este dominat de ideea respectării iniţiativelor,
voinţei private, autorităţile publice intervenind numai pentru a rezolva eventualele litigii.
Caracteristicile dreptului privat sunt egalitatea şi autonomia de voinţă a participanţilor la
raportul social. Dreptul public este un drept al autorităţii şi al serviciilor publice.
Distincţia între dreptul public şi dreptul privat este considerată ca fiind controversată.
Noţiunea de drept public nu se confundă cu cea de drept imperativ întrucât şi organizarea
raporturilor dintre particulari comportă numeroase reguli imperative. Noţiunea de drept
1
Ase vedea art.4 din Constituţie.
2
Jean Marie Aubry, Pierre Bon - Droit administratif des biens, Paris, Dalloz, 1991, p.13.

privat nu coincide cu ideea de interes pur privat, întrucât interesul public este prezent în
orice reglementare juridică şi nici cu ideea de drept individual deoarece particularii nu au
numai relaţii individuale, iar grupurile private pe care le constituie au relaţii de ordin colectiv.
3. Împărţirea în drept public şi drept privat se găseşte însă, numai în marele sistem
romano-germanic1 în care se include şi sistemul nostru de drept. În sistemul de drept
common-law ce se aplică în Marea Britanic, Statele Unite ale Americii, Canada, Australia şi
alte state membre ale Common-Wealth-ului sau în sistemul de drept musulman nu este
cunoscută această diviziune.
Dreptul public cuprinde ansamblul normelor juridice şi principiilor de drept instituite

şi sancţionate de stat, care privesc organizarea statului şi a raporturilor între stat şi
cetăţeni, precum şi actele îndeplinite de persoanele cu atribuţii de autoritate publică pentru
realizarea unor interese generale.
Dreptul privat este ansamblul normelor şi principiilor dreptului pozitiv ce

reglementează relaţiile sociale patrimoniale şi personal-nepatrimoniale la care participă
particularii. Distincţia între dreptul public şi dreptul privat nu este suficient de netă şi
tranşantă pentru a elimina dificultăţile de clasificare a raporturilor juridice într-una din cele
două diviziuni fundamentale. Într-adevăr, datorită complexităţii raporturilor între
particulari, intervine, de cele mai multe ori şi o componentă de drept public, ţinând seama
de interesul statului de a menţine sub control aceste raporturi fie şi pentru a menţine
ordinea publică. Alteori, în raporturile juridice stabilite între stat şi particulari intervin şi
raporturi specifice dreptului privat în care statul se află pe poziţie de egalitate juridică cu
particularii, în această mare diviziune a dreptului obiectiv, dreptul civil constituie o ramură a
dreptului privat, iar dreptul constituţional sau dreptul administrativ sunt ramuri ale dreptului
public. Alte ramuri ale dreptului se alătură în proporţie variabilă uneia sau alteia din cele
două mari diviziuni. In mod deosebit trebuie să reţinem că dreptul civil este dreptul comun
în raporturile juridice dintre subiectele de drept privat, în sensul că noţiunile fundamentale
ale dreptului civil îşi găsesc aplicarea şi în celelalte ramuri de drept privat, în măsura în care
nu sunt supuse unor reglementări speciale. Fiecare din cele două mari diviziuni ale dreptului
este alcătuită din mai multe ramuri de drept, în raport cu obiectul de reglementare al
relaţiilor sociale, principiile şi metodele comune. Dreptul, ca şi alte ştiinţe necesită
1
V.D.ZIătescu, I.M.Zlătescu - Le droit roumain dans le systeme juridique romano-germanique, Revue internaţionale de droit
compare, no.2./1992.

prezentarea cadrului general în care acţionează şi a elementelor sistemului avut în vedere,

astfel că în cele ce urmează sunt examinate ramurile sistemului naţional al dreptului.
3. Ramurile sistemului naţional al dreptului. Sistemul naţional al dreptului român este

alcătuit din mai mult ramuri, diferenţierea pe ramuri juridice, făcându-se după diferite
criterii, principalul criteriu de constituire a ramurilor de drept fiind relaţiile sociale pe care
ramura de drept le reglementează şi prin urmare, care îi formează obiectul1. Clasificarea pe
ramuri are în vedere diviziunile tradiţionale ale dreptului: drept public şi drept privat.
I. Dreptul public se compune din următoarele ramuri de drept; dreptul constituţional,

dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal şi dreptul procesual penal.
a) Dreptul constituţional este constituit din totalitatea normelor juridice care

reglementează relaţiile sociale din domeniul organizării autorităţilor publice: Parlamentul
României, Preşedintele României, Guvernul, Curtea Constituţională, administraţia publică,
instanţele judecătoreşti, distribuirea competenţelor în stat raporturile dintre guvernanţi şi
guvernaţi, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, cum sunt: libertatea de opinie, libertatea
cultelor, libertatea presei, libertatea de asociere etc. Normele dreptului constituţional îşi au
izvorul în Constituţie, fiind considerate ca fundamentul întregului sistem de drept intern.
b) Dreptul administrativ cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează

organizarea şi desfăşurarea activităţii administraţiei, funcţia publică, raporturile dintre
administraţie şi cetăţeni, organizarea autorităţilor administrativ-autonome, judeţene,
orăşeneşti şi comunale. Prin actele care le emit, organele administraţiei publice pun în
aplicare şi execută dispoziţiile legii.
c) Dreptul financiar cuprinde normele care reglementează activitatea financiară a

organelor de stat, relaţiile referitoare la întocmirea, aprobarea şi executarea bugetului de
stat, datoria publică, contribuţiile cetăţenilor la cheltuielile publice, perceperea impozitelor şi
a taxelor, modul de cheltuire a mijloacelor băneşti ale statului, creditul, asigurările şi alte
raporturi ce se referă la formarea, repartizarea şi întrebuinţarea fondurilor băneşti ale
statului.
d) Dreptul penal cuprinde totalitatea normelor juridice care stabilesc faptele cu un

grad ridicat de pericol social, ce sunt considerate infracţiuni, pedepsele şi condiţiile în care
1
Salvador Bădeanu, Ion Rucăreanu - Tratat de drept civil, vol.l, Ed. Academiei, 1967, p.22.

intervine răspunderea penală a persoanelor fizice care au încălcat normele penale, în măsura
în care aceste sancţiuni permit statului să-şi exercite autoritatea sa, iar dreptul care le
guvernează poate fi inclus în dreptul public. Dar dreptul penal priveşte adesea şi
infracţiunile comise împotriva particularilor care dispun de prerogative speciale pentru
punerea sa în mişcare, astfel că, uneori, este inclus în dreptul privat.
f) Dreptul procesual penal cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează

desfăşurarea procesului penal, atât în faza urmăririi penale de către organele judiciare,
represive (poliţia, parchetul), cât şi a judecării lor de către instanţele judecătoreşti. El are
acelaşi regim ca şi dreptul penal.
II. Dreptul privat cuprinde următoarele ramuri de drept: dreptul civil,, dreptul
comercial, dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul procesual civil.
a) Dreptul civil este constituit din totalitatea normelor care reglementează raporturile
patrimoniale dintre persoane egale în drepturi, unele raporturi personale nepatrimoniale, în
care se manifestă individualitatea persoanei, cum ar fi: numele, domiciliul, starea civilă,
bunurile, obligaţiile, garanţiile care le însoţesc, drepturile care rezultă din creaţia
intelectuală, drepturile subiective, în special drepturile reale şi drepturile de creanţă, precum
şi condiţia juridică a persoanelor fizice ori a persoanelor juridice, în calitatea lor de subiecte
ale raporturilor juridice civile.
b) Dreptul comercial reglementează raporturile de afaceri între comercianţi izvorâte din

faptele şi actele de comerţ ori din calitatea specială a persoanelor care participă la raporturile
juridice respective. El cuprinde regulile juridice aplicabile comercianţilor - persoane fizice şi
societăţi comerciale şi actele de comerţ săvârşite de aceştia.
c) Dreptul familiei cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează

raporturile personale şi patrimoniale rezultate din căsătorie, rudenie, filiaţie, adopţie,
regimurile matrimoniale, precum şi normele privind ocrotirea minorilor şi ocrotirea
celor lipsiţi de capacitate (alienaţi şi debili mintali) sau cu capacitate restrânsă de exerciţiu.
d)Dreptul muncii cuprinde normele juridice care reglementează raporturile sociale de
muncă şi raporturile derivate din raporturile de muncă. Ele se referă la încheierea,
modificarea şi desfacerea contractului de muncă, disciplina muncii, timpul de lucru,
timpul de odihnă, răspunderea materială şi disciplinară, protecţia muncii, jurisdicţia
muncii ş.a. Dreptul muncii cuprinde şi unele norme de drept public care urmăresc
protecţia salariaţilor. Din dreptul muncii s-a desprins dreptul securităţii sociale care nu
se mai limitează astăzi la salariaţi şi se apropie de dreptul administrativ.

e) Dreptul procesual civil este format din normele juridice care reglementează ordinea
şi desfăşurarea proceselor civile şi comerciale, precum şi executarea hotărârilor
judecătoreşti pronunţate în aceste procese. Este considerat de unii autori o simplă ramură
de drept civil1.
4. Dreptul civil este o ramură a dreptului privat.
Dreptul civil este principala ramură a dreptului privat, motiv pentru care s-a spus că este
dreptul privat general. Este principala ramură a dreptului privat, deoarece această ramură
a dreptului este alcătuită din totalitatea normelor juridice şi principiilor generale care
reglementează cele mai însemnate raporturi şi acte juridice ale particularilor: bunurile,
persoanele, obligaţiile, succesiunile care nu au o reglementare în celelalte ramuri ale
dreptului. Toate celelalte ramuri ale dreptului privat se ocupă numai de anumite raporturi
juridice speciale. Dreptul civil fiind cea mai completă ramură a dreptului privat, este dreptul
comun în materie privată, întrucât el se aplică de fiecare dată când reguli specifice altor
ramuri ale dreptului nu-şi găsesc aplicarea. Astfel, Codul comercial care cuprinde normele
specifice raporturilor juridice dintre comercianţi sau care rezultă din acte de comerţ prevede
în art.1 alin.2 că unde legea comercială nu dispune, se aplică Codul civil. Situaţia este similară
în dreptul muncii, care reglementează raporturile ce se stabilesc între angajator şi angajaţi, în
temeiul contractului de muncă, Codul muncii prevăzând că dispoziţiile acestui cod se
întregesc cu dispoziţiile legislaţiei civile, în măsura în care nu sunt incompatibile. De
asemenea, dreptul proprietăţii intelectuale care reglementează raporturile patrimoniale şi
nepatrimoniale, care derivă din creaţia artistică, literară şi ştiinţifică se completează, potrivit
Legii dreptului de autor nr.8/19962 cu normele de drept civil.
5. Subdiviziuni cu caracter mixt în dreptul intern. Se observă o tendinţă de

multiplicare, specializare şi diversificare a ramurilor dreptului. Unele ramuri sau subramuri
ale dreptului au caracter mixt, întrucât reglementează raporturi juridice între particulari, cu
intervenţia mai mult sau mai puţin importantă a statului cuprinzând elemente de drept
privat şi elemente de drept public. Intre aceste subdiviziuni se menţionează: dreptul funciar,
dreptul economic, dreptul afacerilor, dreptul asigurărilor, dreptul consumatorului. Alteori,
din ramurile de bază s-au desprins alte ramuri. Astfel, din dreptul constituţional s-au
desprins: dreptul parlamentar, dreptul drepturilor omului etc, iar din dreptul civil s-a
1
Ripert et Boulanger - Traite de droit civil. Introduction generale, 1956, p.65.
2
Publicată în M.Of.nr.60 din 26.03.1997, ultima modificare şi completare fiind adusă prin Legea nr.329/2006 (M.Of.
nr.657/31.07.2006).

desprins dreptul transporturilor, dreptul mediului etc. în ultimele decenii au apărut ramuri
de drept necunoscute la începutul secolului, cum sunt: dreptul comerţului internaţional,
dreptul securităţii sociale etc.
6. Sisteme juridice intermediare între dreptul intern şi dreptul internaţional propriu-

zis.
Instituirea Comunităţilor Europene şi a Uniunii Europene a dat naştere unui nou tip de
drept - dreptul comunitar, care poate fi considerat ca intermediar între dreptul
internaţional şi dreptul intern şi aceasta în măsura în care dreptul şi deciziile comunitare sunt
chemate să acţioneze asupra drepturilor naţionale a statelor membre sau să se aplice pe
teritoriul lor1.
7. Dreptul comparat şi unificarea dreptului. Dreptul comparat, spre deosebire de

diferitele ramuri ale dreptului mai sus menţionate, nu face parte din ordonarea juridică
pozitivă a unui stat sau altul. El are un caracter esenţial ştiinţific şi constă în studiul dreptului
pozitiv din diferite state şi compararea sistemelor de drept ale acestora cu dreptul român.
Dreptul comparat este definit ca fiind ştiinţa de comparare a sistemelor juridice2, în
aspectul său descriptiv al legislaţiilor şi practicilor străine, el este un factor de mai bună
înţelegere a relaţiilor internaţionale, ceea ce este foarte important în condiţiile de azi, când
schimburile dintre state devin din ce în ce mai interdependente, în special în
domeniul economic. În aspectul sau comparativ, el este un instrument de apropiere între
sistemele juridice, stabilind un fond normativ comun, fără de care nu sunt posibile
schimburile dintre popoare. Pe plan intern, dreptul comparat este recunoscut fie pentru
că este în serviciul spiritului reformator, fie pentru a completa lacunele sistemului
naţional, fie pentru ameliorarea funcţionării tehnice a instituţiilor existente3.
Cunoaşterea drepturilor străine prezintă un real interes: soluţionarea litigiilor cu element
de extraneitate presupune cunoaşterea legilor străine cărora sistemul de reglementare al
conflictelor i-ar putea stabili competenţa de rezolvare a litigiilor. Dar metoda comparativă
permite atingerea unor scopuri mai importante: mai întâi, acela de a ameliora dreptul
naţional în aplicarea sa practică şi judiciară şi în evoluţia sa, utilizând soluţii tehnice verificate
în dreptul altor state şi decantate prin studiul comparativ sau servind la clasificarea unor
1
Octavian Manolache - Drept comunitar, Justiţia comunitară, Ed. AII Beck, Bucureşti, 1999; Joel Molinier - Droit du contentieux
europeen, LGJD, Paris, 1996.
2
3
R.David - Traite elementaire de droit civil compare, 1950; Constantinesco - Traite de droit compare.
Boris Starck Henri Roland, Laurent Boyer - Introduction au droit, Ed. Litec, 1996, p. 134-135.

noţiuni juridice generale1, în prezent însă, cu excepţia Curţii internaţionale de Justiţie al cărui
statut prescrie (art.38) "aplicarea principiilor generale ale dreptului recunoscute de naţiunile
civilizate", dreptul comparat nu ar putea juca un veritabil rol normativ.
Sistemele juridice sunt încă prea variate şi diferite pentru a permite sinteze extinse cu
caracter general2.
Unificarea dreptului nu s-a relevat a fi posibilă decât în domenii restrânse ale dreptului,
sub forma unor convenţii internaţionale. Se menţionează astfel Convenţia Uniunii
internaţionale pentru protecţia operelor literare şi artistice (Berna, 1886, revizuită de mai
multe ori în 1928 - Roma, 1948 - Bruxelles); şi pentru protecţia proprietăţii industriale
(Paris, 1883, de mai multe ori revizuită - Londra, 1934, Neufchatel - 1947). Convenţii asupra
cambiei şi biletului la ordin şi convenţia asupra cecului (Geneva - 1930 şi 1931); Convenţia
asupra transporturilor aeriene (în special Convenţia de la Varşovia, 1929 şi Convenţia de la
Chicago, 1944) etc. Mişcarea de unificare este uneori cantonată, cu şanse mari de succes, în
anumite sectoare regionale. Experienţa ţărilor nordice este bine cunoscută, iar în cadrul
Comunităţilor Europene şi Uniunii Europene, apropierea şi armonizarea drepturilor statelor
membre, ca şi unificarea acestora, figurează ca obiective principale. În sfârşit, nu poate fi
trecută cu vederea acţiunea de uniformizare a legilor comerciale desfăşurată de UNCITRAL
(Comisia Naţiunilor Unite pentru dreptul comercial internaţional) creată în 1966, sub
auspiciile Organizaţiei Naţiunilor Unite. Au fost adoptate o serie de convenţii, cum ar fi:
Convenţia Naţiunilor Unite pentru transportul pe mare - regulile de la Hamburg (1978);
Convenţia privind vânzarea internaţională de mărfuri (Viena, 1980). În afară de aceste
convenţii între state, organismele internaţionale redactează reguli uniforme pe care
contractanţii au facultatea de a le insera în contracte3.
Secţiunea 2. ROLUL ŞI FUNCŢIILE DREPTULUI CIVIL
1
Gabriel Marty, Pierre Raynand, op. cit, vol. 4, p.83.
2
Victor D..Zlătescu - Drept comparat, Ed. Oscar Print, 1997, p. 12-45.
3
Romul Petru Vonica - Drept comercial, vol.I, Ed. Victor, 1997, p.57.

1. Rolul dreptului civil Dreptul civil are un rol deosebit de important în sistemul
dreptului românesc. El constituie poate cea mai importantă ramură a dreptului, întrucât aşa
cum spunea M. Eliescu, "dreptul civil cuprinde în reţeaua densă a normelor sale întreaga
viaţă omenească"1. Rolul său rezultă, în primul rând, din importanţa raporturilor juridice
patrimoniale şi personal nepatrimoniale, pe care le reglementează. încă din clipa naşterii şi
până la moarte (uneori, chiar şi după moarte), omul este supus normelor dreptului civil
care-i apără drepturile şi interesele sale legitime. Rolul dreptului civil se evidenţiază, în al
doilea rând, prin poziţia, locul sau funcţia sa de a fi dreptul comun faţă de alte ramuri de
drept înrudite2. Aceasta înseamnă că atunci când o altă ramură de drept nu cuprinde norme
proprii care să reglementeze un anumit aspect al unui raport juridic se va recurge
(împrumuta) norma corespunzătoare din dreptul civil. Spre exemplu, art.30 din Codul
familiei prevede că bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt de la data dobândirii lor
bunuri comune ale soţilor, dar, întrucât Codul familiei nu reglementează instituţia juridică a
bunurilor comune pentru a se cunoaşte noţiunea şi sfera acestei instituţii, se va recurge la
normele dreptului civil. Unele ramuri de drept dispun, în mod expres, împrumutul unor
norme juridice din dreptul civil. De exemplu, Codul muncii prevede că "dispoziţiile
prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziţii ale legislaţiei muncii şi, în măsura în care
sunt compatibile cu specificul raporturilor de muncă, cu dispoziţiile legislaţiei civile". Tot
astfel, Codul comercial, în art.1 prevede că "în comerţ se aplică legea de faţă. Unde ea nu
dispune, se aplică Codul civil". Rolul dreptului civil se evidenţiază în al treilea rând, prin
contribuţia sa la ocrotirea valorilor economice, sociale şi juridice, la ocrotirea drepturilor
subiective patrimoniale şi personal nepatrimoniale ale persoanelor fizice şi ale persoanelor
juridice, concurând astfel la întărirea ordinii de drept Dreptul civil, în al patrulea rând, este
chemat alături de celelalte ramuri ale dreptului privat să joace un rol tot mai important la
dezvoltarea normală a economiei de piaţă, bazată pe libera iniţiativă, pe autonomia voinţei şi
libertatea contractuală, pe libertatea comerţului şi concurenţa loială şi să contribuie la
realizarea reformei economice în ţara noastră. Dreptul civil constituie o garanţie în formarea
unei conştiinţe juridice corecte, a respectării şi întăririi moralei, a normelor dreptului civil,
asigură efectele juridice favorabile pentru buna credinţă şi sancţionează abuzul de drept. În
fine, dreptul civil, ca ştiinţă a dreptului, prin realizările şi soluţiile sale ajută la aplicarea
corectă a legii şi la continua perfecţionare a legislaţiei civile.
1
M. Eliescu - Curs de succesiuni, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 13.
2
Gh. Beleiu - Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediţia a VII-a revăzută şi adăugită de
M.Nicolae, P.Truşcă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p.16.

2. Funcţiile dreptului civil.
1. Dreptul civil, ca parte integrantă a dreptului privat are în primul rând o funcţie socială de
reglementare a relaţiilor sociale şi de realizare a armoniei sociale, instituind norme conforme
aspiraţiilor de dezvoltare a societăţii şi orientând în acest sens comportamentul membrilor
comunităţii sociale. Normele juridice civile delimitează activitatea noastră exterioară, prin
care venim în contact cu celelalte subiecte de drept, stabilind sancţiuni pentru cei care le-ar
încălca. Rezultă că dreptul civil tinde, în mod natural, să ia în consideraţie autonomia
persoanelor umane şi libera dezvoltare a relaţiilor dintre ele. Această idee este întărită de
dispoziţiile art.26 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora "autorităţile publice respectă şi
ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată". Fiind legat de viaţa cotidiană, dreptul civil
ocroteşte şi protejează viaţa umană, sub aspectele sale cele mai esenţiale privind
personalitatea individuală şi raporturile elementare dintre oameni. Astfel, se explică faptul
că dreptul civil rămâne, cu toată evoluţia rapidă a normelor juridice la ora actuală, ramura de
drept care conservă relativ mai multă stabilitate, asigură securitatea circuitului juridic al
valorilor şi constituie o garanţie a vieţii private.
2. Funcţia tehnică a dreptului civil. Dreptul civil are şi o funcţie tehnică. Deoarece el sesizează
şi reglementează viaţa umană sub aspectul său fundamental şi permanent, dreptul civil, în
evoluţia sa, a putut ajunge la noţiuni precise, complete şi exacte, adaptate la nevoile omului.
Dreptul civil şi-a constituit o tehnică de bază şi de drept comun, utilizată nu numai în
domeniul propriu al dreptului civil, dar şi în alte domenii ale dreptului. Este cazul ramurilor
de drept privat care s-au desprins progresiv şi sunt în prezent, mai mult sau mai puţin
autonome, precum dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul muncii. Ele se servesc de
numeroase noţiuni împrumutate din dreptul civil şi utilizează regulile acestuia pentru a
completa, după caz, regulile lor particulare. Chiar dreptul public care îşi defineşte tehnica sa
determinată de prerogative excepţionale, opunând-o tehnicii civiliste, de drept comun, oricare
ar fi autonomia sau independenţa pe care o afirmă, este influenţat de tehnica dreptului civil şi
în general, a dreptului privat. Astfel, se explică importanţa dreptului civil în formarea
culturii juridice1; în prezent însă, se discută dacă evoluţia dreptului nu are ca efect
răsturnarea poziţiilor tradiţionale, în sensul că dreptul public pătrunde şi îşi manifestă
influenţa în modificările şi structura dreptului privat.

Secţiunea 3. NOŢIUNEA DREPTULUI CIVIL
1. Elemente pentru definirea dreptului civil. Dreptul civil este baza organizării civile a
statului "constituţia civilă", după cum o numeşte J. Carbonnier1. Această constituţie
reglementează viaţa socială privată, în ansamblul ei. Într-adevăr, dreptul civil este constituit
dintr-un ansamblu de reguli de drept, de decizii judiciare, de opinii ale autorităţilor care
comentează dreptul civil şi legile civile2. Scopul dreptului este de a organiza o anumită
ordine socială, prin reguli de conduită obligatorii pentru a asigura şi garanta valori supreme,
cum sunt: demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a
personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic3. Dreptul civil organizează viaţa civilă a
comunităţii naţionale, este ramura cea mai importantă a dreptului şi are ca obiect dreptul
comun al particularilor, adică acele acte juridice, pe care le poate face, în genere, orice
cetăţean, indiferent de profesia sau ocupaţia sa. Se poate considera că dreptul civil este
dreptul privat general. Dreptul civil este ramura de drept cu sferă de acţiune cea mai
întinsă4.
2. Etimologia expresiei „drept civil". Etimologic, denumirea de "drept civil" derivă

din cuvintele latine "directum" care, în sens figurat, desemnează eeea ce este în
conformitate cu legea şi "civile" de la "civitas", însemnând comună, localitate, cetate. La
romani, noţiunea "drept" era desemnată prin cuvântul "jus". Jus civile era dreptul aplicabil
cetăţenilor Romei (cviriţilor) (jus quritium). Iniţial termenul drept civil a desemnat trecerea
de la dreptul sacru "fas", de origine divină, la dreptul cetăţii. Gaius, jurisconsult roman
considera că jus civile aparţinea exclusiv dreptului membrilor cetăţii Roma, spre deosebire
de "jus gentium" care era aplicabil tuturor popoarelor din imperiul roman, fie ei cetăţeni,
provinciali sau peregrini, dar nu ca membri ai unei cetăţi, ci ca ansamblul regulilor comune
tuturor popoarelor (quo omnes gentes untuntur). Jus civitatis era dreptul propriu fiecărei
cetăţi care îşi păstrează în cadrul imperiului autonomia legislativă. înlocuit în timp cu jus
civile, devenit legea comună a întregului imperiu, jus civile cuprindea nu numai norme de
1
Jean Carbonnier - Droit civil. Introduction, PUF, 1996, p.50.
2
Victor D. Zlătescu - Tratat elementar de drept civil român, Casa editorială Calistrat Hogaş, Bucureşti, 2000, p. 15.
3
Constituţia României din anul 1991, art 1 alin.3.
4
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu - Tratat de drept civil român, vol.I, Ed.All, Bucureşti, 1998, p.9.

drept privat ci şi norme de drept public1. In Evul Mediu, pe baza sintezei dreptului roman
făcută de Justinian în "Corpus juris civile", jus civile (dreptul civil), va desemna dreptul
roman, în general, care se distingea de jus canonicum (dreptul canonic) ce era dreptul
bisericii creştine. Din acest ansamblu de norme ale dreptului roman, Europa occidentală a
receptat numai normele dreptului privat, dreptul public devenind inaplicabil prin
transformarea organizaţiei publice a statelor, ajungându-se astfel ca denumirea de drept civil
să fie sinonimă cu aceea de drept privat. De aici, derivă şi semnificaţia actuală. Astăzi, legea
de bază pentru studiul dreptului civil este Codul civil din 2009. În fine, prin jus civile s-a
înţeles dreptul privat, adică regulile care reglementează raporturile dintre particulari, spre
deosebire de dreptul public care are ca obiect raporturile dintre guvernanţi şi guvernaţi.
Dreptul civil este considerat a fi acea ramura a dreptului care reglementează raporturile
patrimoniale şi nepatrimoniale dintre persoanele fizice şi juridice, pe baza egalităţii juridice a
părţilor2, dar nu este singurul sens. Şi la noi, ca şi în alte ţări termenul de "drept civil"
desemna iniţial întregul drept privat. Aceasta noţiune s-a folosit pentru prima dată la
începutul secolului XIX. Mai înainte, normele acestui drept erau incluse în "pravilele
plugăreşti" (cutume feudale) şi în dreptul bisericesc. Chiar şi Pravilniceasca condică (1780),
ca şi Manualul juridic al lui Andronachi Donici (1814) se referă la pricini "politiceşti" (civile),
spre deosebire de cele penale ("de vinovăţii şi puşcării"). Titlul de "Condică ţivila sau
politicească" a fost folosit abia în ediţia română a Codului Calimach (1835), acest termen
fiind generalizat şi utilizat exclusiv în legislaţia Principatelor Unite3.
3. Înţelesurile noţiunii de drept civil. Noţiunea de drept civil are trei înţelesuri
distincte4.
Într-un prim înţeles, prin drept civil înţelegem totalitatea regulilor sau normelor
juridice care reglementează majoritatea raporturilor patrimoniale şi nepatrimoniale legate
de individualitatea persoanei, stabilite între persoane fizice şi persoane juridice, egale în
drepturi, condiţia lor juridică în calitate de participanţi la raporturile juridice civile. În
acest sens, dreptul civil este definit în raport cu obiectul său, cu relaţiile sociale
reglementate de norme juridice generale şi impersonale care guvernează conduita
oamenilor, le recunoaşte şi le asigură exerciţiul drepturilor lor subiective. Acesta este dreptul
obiectiv care este şi înţelesul cel mai frecvent al noţiunii de drept. De ceea, ori de câte ori se
1
VI. Hanga - Drept privat roman, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1978, p.22-24.
2
Ion Deleanu, Sergiu Deleanu - Mică enciclopedie a dreptului, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 2000, p.175.
3
Mircea Mureşan - Drept civil. Partea generală, Ed. Cordial Lex, Cluj Napoca, 1996, p. 19.
4
Gh. Beleiu - Drept civil român. Introducere în drept civil, Ed. Şansa, 1998, p.34.

foloseşte cuvântul "drept", fără un alt atribut, se înţelege dreptul în înţelesul său obiectiv,
din care decurg drepturile subiective, recunoscute de acesta. Totalitatea normelor juridice
în vigoare (active) la un moment dat, într-un stat formează dreptul pozitiv, care este dreptul
obiectiv privit în dinamica sa. În acest sens, prin noţiunea de drept civil se desemnează
ramura dreptului civil, adică un ansamblu de norme civile care reglementează relaţiile
sociale private într-un anumit stat. Ca ramură de drept, dreptul civil face parte din sistemul
naţional al dreptului şi reprezintă principala ramură a dreptului privat. În acest înţeles, cu
valoare de echivalenţă, doctrina distinge, pe plan intern, dreptul civil de dreptul comercial,
dreptul constituţional sau dreptul penal, iar pe plan internaţional, deosebeşte dreptul civil
român de dreptul civil francez sau dreptul civil german etc.
Un al doilea înţeles al sintagmei drept civil este cel de element al conţinutului

raportului juridic civil, mai precis dreptul subiectiv civil (corelativ obligaţiei civile), adică
prerogativa (facultatea sau posibilitatea) recunoscută subiectului activ, titularul dreptului
subiectiv de a face un anumit lucru, de a avea o anumită conduită, în virtutea căreia îşi
poate exercita drepturile prevăzute şi ocrotite de dreptul obiectiv şi să pretindă subiectului
pasiv o anumită conduită, iar la nevoie, să recurgă al forţa coercitivă a statului pentru
realizarea dreptului său. În acest sens, marele jurisconsult german Savigny definea dreptul
ca o "putere a individului". Dreptul astfel definit, este un act al persoanei, o manifestare a
activităţii individuale, subiective a acesteia, ca de exemplu, dobândirea unui drept de
proprietate sau încheierea unui contract. Cu acest înţeles, dreptul este definit prin subiectul
său şi denumit drept subiectiv, pentru că aparţine unui anumit subiect de drept, spre
deosebire de dreptul obiectiv care este unic pentru toţi indivizii din aceeaşi comunitate
politică. Dreptul subiectiv sau puterea de comandament al unor subiecte de drept
presupune ascultare din partea altora. Dar pentru ca o persoană să poată face uz de
drepturile pe care le pretinde, ele trebuie să fie prevăzute şi recunoscute de lege. Drepturile
nu sunt însă recunoscute şi ocrotite decât în măsura în care exercitarea lor este conformă cu
regulile juridice în vigoare, cu dreptul obiectiv; în cadrul dreptului obiectiv, fiecare subiect de
drept poate exercita un drept subiectiv propriu, ca de exemplu, dreptul de proprietate,
dreptul de creanţă, dreptul de a dispune prin testament etc.
Într-un al treilea înţeles, dreptul civil desemnează acea ramură a ştiinţei juridice care
cercetează şi studiază dreptul civil, ca ramură a dreptului. Ştiinţa juridică cuprinde studiul
regulilor de drept şi interpretarea lor, clasificarea sistematică a regulilor şi analiza
conceptelor juridice. Ea este opera doctrinei, adică a tuturor acelor teoreticieni şi practicieni

care se asociază la această sarcină. Doctrina şi prin aceasta ştiinţa, nu este numai descriptivă.
Ea are o funcţie critică în privinţa regulilor, interpretării lor şi a concepţiilor juridice. În măsura
în care participă la evoluţia juridică, ea participă şi la politica juridică, în măsura în care ea
influenţează interpretarea şi utilizarea regulilor de drept, ea contribuie şi la tehnica juridică.
Problema care s-a pus adesea a fost dacă dreptul este o ştiinţă, o artă sau o tehnică. O
definiţie celebră, venită din dreptul roman face din drept mai curând o artă „Jus est ars boni
et aequi" (Dreptul este arta binelui şi echităţii); în concepţia juridică romană, dincolo de
aspectul său pozitiv, dreptul are ca fundament binele, pentru că numai acesta se putea
impune individului. Dreptul era considerat ca un produs al conştiinţei morale şi al raţiunii
individuale, de unde şi sensul moral al dreptului. Dar dreptul este un ansamblu de cunoştinţe
şi norme raţionale coordonate şi sistematizate care organizează convieţuirea în societate,
elemente care-i dau statutul de ştiinţă pozitivă, o ştiinţă normativă care transmite percepte
de acţiune. Dreptul referindu-se la ordinea socială, nu este o ştiinţă exactă fondată pe
observaţia raporturilor de cauzalitate, ci o ştiinţă umanistă în strânsă conexiune cu alte
ştiinţe umaniste - istorie, sociologie, economie, filosofic Demersul juristului este ştiinţific în
fiecare din etapele activităţii sale, sistematizarea normelor constituind ordinea juridică,
interpretarea textelor de lege şi reformarea legilor în vigoare, prin cercetarea unei ordini
mai bune în perspectiva progresului social. Dreptul nu este numai o ştiinţă juridică, dar, în
egală măsură şi tehnică şi artă. Francois Geny, în celebra sa lucrare "Science et
technique en droit prive", înţelege prin "ştiinţă" o disciplină care constă numai în a
observa şi constata faptele". Ştiinţei astfel înţeleasă i se opune "arta" care este o creaţie de
spirit, desprinsă cel puţin parţial de cercetarea ştiinţifică. Ştiinţa relevă datul, adică ceea ce
este (se vorbeşte încă de izvoarele reale ale dreptului). Arta creează "constituitul", adică
ceea ce opera umană traduce aspiraţia la un ideal (sau sursele formale ale dreptului). Pe un
plan mai general, când se opune ştiinţa tehnicii se pretinde a se diferenţia teoria de
practică, trasând o linie profundă între teoreticienii dreptului şi practicienii dreptului. O
semnificaţie, oarecum diferită, este, adesea, dată opoziţiei dintre ştiinţă şi tehnică,
înţelegându-se prin tehnică procedeele de meşteşug, profesionale, iar prin ştiinţă,
"politica juridică". Prima formează şi modelează regula de drept, cea de-a doua o
descoperă. Această opoziţie între tehnică şi ştiinţă, astfel înţeleasă, nu este decât o altă formă
a distincţiei între practică şi teorie.
Dreptul este nu numai ştiinţă, ci şi tehnică şi artă. Tehnica juridică este priceperea,
competenţa profesională a celor care elaborează dreptul, în tehnică se pot distinge doua
funcţiuni distincte de o inegală dificultate: tehnica de a face legi sau tehnica legislativă şi

tehnica aplicării dreptului, cu alte cuvinte, practica judiciară şi administraţia. Dreptul, ca

ansamblu de procedee şi mijloace folosite de organele legislative care creează dreptul şi de
organele executive sau judecătoreşti care aplică dreptul, este şi o artă. Legiuitorul
selectează din ansamblul cunoştinţelor sociale pe cele care răspund unor nevoi reale,
judecătorul trebuie să posede arta de a aplica legile cele mai indicate, în conformitate cu
litera şi spiritul lor, procurorul şi avocatul selectează şi expun acele argumente care sunt
necesare acuzării sau apărării persoanelor, pe care le acuză, le asistă sau le reprezintă.
Tehnica şi arta dreptului nu pot fie despărţite vreun moment de ştiinţa dreptului. Ele sunt
strâns legate prin funcţiile lor. Într-un fel, ştiinţa juridică este legată şi subordonată nevoilor
practicii dreptului. Ştiinţa este în serviciul practicii, dar la rândul său, tehnica depinde de
ştiinţă. Ştiinţa este aceea care luminează practica şi care orientează legislaţia în dezvoltarea
sa. Dreptul modern este produsul unui efort ştiinţific care urcă în istorie. Astfel, în realitatea
lucrurilor, dreptul apare ca o artă şi o abilitate luminată şi orientată de ştiinţă. Această
convergenţă a ştiinţei şi artei face dreptul perfect. Ştiinţa dreptului civil constituie şi disciplina
de învăţământ desemnată cu expresia "drept civil". Dreptul civil are deci, în această
accepţiune înţelesul de ramură a ştiinţei care are ca obiect cunoaşterea sau studiul dreptului
civil; în acest sens, se vorbeşte de ştiinţa dreptului civil, de studiul dreptului civil, de catedra
de drept civil de la Facultatea de drept sau de cursul de drept civil.
3. Drept pozitiv şi drept natural. Dreptul este prin esenţa lui pozitiv, adică stabilit
printr-o lege scrisă şi în toate cazurile obligatoriu pe teritoriul unui stat şi într-un anumit
moment al istoriei unui anumit popor, de exemplu poporul român. Dreptul pozitiv este
format din ordine şi dispoziţii cuprinse în cadrul ansamblului de reguli juridice în vigoare,
destinate să reglementeze raporturile umane într-o unitate geopolitică dată, deci dreptul
naţional al statului. Dreptul internaţional este în teoria pozitivistă fundamentul dreptului
intern, deoarece puterile ordinii juridice naţionale sunt recunoscute sau delegate de
dreptul internaţional. Superioritatea sa asupra dreptului intern este pur juridică, fiind stabilită
prin tratate şi prin convenţii care prin ratificare de către Parlamentul ţării, intră în dreptul
intern (art.11 alin.2 din Constituţie). Refuzul de către autoritatea statală de a sancţiona o
regulă internaţională de drept pozitiv nu înseamnă că această regulă este exterioară
dreptului pozitiv. Ea este exterioară dreptului intern. Dar dreptul intern nu reprezintă
totalitatea dreptului. În opoziţie cu dreptul pozitiv, dreptul natural este considerat a fi acel
drept ale cărui reguli sunt conforme naturii şi raţiunii umane, în afara oricărui precept scris

sau rezultând din obiceiuri. Ideea fundamentală ce se desprinde din doctrină1 este că nu
există numai un drept pozitiv, adică dreptul aplicat efectiv, într-un moment dat, într-o
anumită ţară, dar şi un drept de esenţă superioară - dreptul natural. Dreptul natural nu se
confundă cu dreptul pozitiv, ci apare ca un model pe care trebuie să se bazeze. Astfel,
valoarea dreptului pozitiv ar putea fi apreciată în raport cu dreptul natural. Orice dispoziţie
contrară acestui drept ideal ar fi injustă. De aici, rezultă consecinţele logice: legiuitorul nu
trebuie să încalce dreptul natural; dacă o face, indivizii ar putea să refuze să i se supună,
deoarece regula nu ar avea din drept decât aparenţele. Este problema rezistenţei la legile
injuste. Pe de altă parte, dreptul natural trebuie să fie aplicat, chiar dacă nu este cuprins într-
o lege pozitivă. Astfel, justiţia precizată prin dreptul natural s-ar impune chiar celor care
deţin autoritatea şi forţa. Legea nu ar fi atotputernică, ci dominată de principii superioare,
fără îndoială, adesea, greu de descoperit, a căror cercetare constituie una din sarcinile
esenţiale ale juriştilor. Această concepţie care a făcut încă din antichitate, obiectul mai multor
teorii este invocată adesea, pentru a justifica regulile dreptului pozitiv. In zilele noastre,
dreptul natural se manifestă prin expansiunea drepturilor fundamentale ale omului, cuprinse
în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Concepută ca un ideal comun spre care să
tindă popoarele şi naţiunile, Declaraţia priveşte recunoaşterea şi aplicarea sa universală şi
efectivă, prin măsuri progresive de ordin naţional şi internaţional, în care dreptul joacă un rol
de prim rang. În Declaraţie se stipulează că toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au dreptul
fără deosebire la o protecţie egală din partea legii.
4. Definiţia dreptului civil
1. Dreptul civil, pe parcursul existenţei sale a fost definit în mod diferit, în funcţie de
concepţiile epocii respective şi cerinţele realităţii sociale. Toate definiţiile au însă ca element
caracteristic raporturile sociale private dintre cetăţenii aceluiaşi stat, pe care dreptul civil le
reglementează în mod diferit de alte raporturi juridice ce aparţin unor ramuri de drept, cu
alt obiect de reglementare. După Gaius, un mare jurisconsult roman, jus civile, adică dreptul
civil este jus proprium civium romanorum, respectiv dreptul propriu al cetăţenilor romani.
Pentru Dimitrie Alexandresco, dreptul civil este acela care reglementează raporturile
particularilor între ei şi care este propriu unei naţiuni2. Matei Cantacuzino consideră că
obiectul dreptului civil sau privat îl formează acele raporturi prin care membrii unei societăţi
1
Jacques Ghestin, Gilles Goubeaux, Muriel Fabre Magnan - Traite de droit civil. Introduction generale, 1996, p.8.
2
Explicaţia teoretică şi practică a dreptului civil român în comparaţie cu legile vechi şi cu principalele legislaţii străine, vol.I, p.34.

vin în contact unii cu alţii cu privire la interesele lor particulare1. N. Rarincescu definea
dreptul civil ca fiind acea ramură a dreptului pozitiv care se ocupă numai de acele raporturi
în care oamenii lucrează ca simpli particulari2. I. Rosetti-Bălănescu, O. Sachelarie şi N.G.
Nedelcu arată că dreptul civil constituie ramura cea mai importantă a dreptului privat
privind actele pe care le poate face, în genere, orice cetăţean, abstracţie făcând de
exerciţiul vreunei profesii3. Pentru S. Brădeanu şi I. Rucareanu - dreptul civil este acea
ramură a dreptului unitar român, în care părţile figurează ca subiecte egale în drepturi şi
reglementează raporturile patrimoniale, unele raporturi personale nepatrimoniale, în care se
manifestă individualitatea persoanei, precum şi condiţia juridică a persoanelor fizice şi aceea
a persoanelor juridice, în calitatea lor de participanţi la raporturile juridice civile4. Gh. Beleiu
defineşte dreptul civil ca fiind acea ramură a dreptului care reglementează raporturi
patrimoniale şi raporturi nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi persoane juridice,
aflate pe poziţii de egalitate juridică5.
Din elementele acestor definiţii reţinem că dreptul civil este ansamblul de norme
juridice care reglementează raporturile patrimoniale şi raporturile personal-
nepatrimoniale stabilite intre persoanele fizice şi persoanele juridice, egale în drepturi,
precum şi condiţia lor juridică şi a altor subiecte colective de drept civil, în calitatea lor de
participanţi la raporturile juridice civile.
Definiţia are în vedere, în primul rând, conţinutul dreptului civil, alcătuit dintr-un ansamblu
de norme juridice care sunt cuprinse în izvoarele dreptului civil reprezentate de Codul civil,
dar şi de alte acte normative. Normele juridice civile sunt ordonate în instituţiile
dreptului civil, adică acele categorii de norme de drept civil care reglementează subdiviziuni
ale dreptului civil, cum ar fi: raportul juridic civil, actul juridic civil, prescripţia extinctivă,
subiectele dreptului civil, drepturile reale, obligaţiile civile, contractele civile speciale,
succesiunea, dreptul de proprietate intelectuală6. Din definiţie rezultă, în al doilea rând, că
dreptul civil cuprinde raporturi juridice patrimoniale şi raporturi juridice personal
nepatrimoniale, stabilite între diferitele subiecte de drept.
1
Elementele dreptului civil, Ed. Cartea Românească SA, 1921, p. 17.
2
Noţiuni de drept civil, vol.I, Bucureşti, 1946, p.26.
3
Principiile dreptului civil român, Ed. de stat, 1947, p.16.
4
Tratat de drept civil, vol.l, Partea generală, Ed. Academiei, 1967, p.36.
5
G. Beleiu, op. cit., p.12.
6
Ion Dogaru - Elementele dreptului civil, Ed. Şansa, Bucureşti, 1993, p.12; Gh. Beleiu, op. cit., p.13.

a) Raporturile juridice patrimoniale sunt acele raporturi al căror conţinut poate fi

evaluat în bani, de exemplu, raporturile născute din contractul de vânzare-cumpărare.
Raporturile juridice patrimoniale pot fi grupate în două categorii:
- raporturile juridice reale care sunt raporturile juridice ce au în conţinutul lor drepturi
reale (drept de proprietate şi alte drepturi reale);
- raporturile juridice obligaţionale care sunt acele raporturi ce au în conţinutul lor
drepturi de creanţă, indiferent dacă izvorăsc dintr-un act juridic sau dintr-un fapt juridic civil.
b) Unele raporturi juridice nepatrimoniale, numite şi raporturi personal
nepatrimoniale, al căror conţinut nu poate fi evaluat în bani şi anume cele privind
drepturile nepatrimoniale legate de personalitatea umană, cum sunt: dreptul la onoare,
dreptul la reputaţie, dreptul la nume, dreptul de autor al unei opere literare, artistice sau
ştiinţifice.
Raporturile personale nepatrimoniale sunt grupate în trei categorii:
- raporturi care privesc existenţa şi integritatea subiectelor de drept civil, adică cele
care au în conţinutul lor drepturi personale nepatrimoniale, cum sunt: dreptul la
viaţă, dreptul la sănătate şi integritate corporală etc;
- raporturile de identificare a persoanelor care au în conţinutul lor drepturile cu ajutorul
cărora se individualizează subiectele de drept, de exemplu, dreptul la nume, dreptul la
domiciliu etc;
-raporturile rezultând din creaţia intelectuală, adică acele raporturi care au în
conţinutul lor drepturi personale nepatrimoniale ce izvorăsc dintr-o operă literară, artistică
sau ştiinţifică ori dintr-o invenţie, denumite şi drepturi intelectuale.
Dreptul civil nu reglementează însă toate raporturile juridice patrimoniale şi

nepatrimoniale care au loc în societate. Există şi alte ramuri de drept care reglementează
astfel de raporturi.
c) Definiţia dreptului civil mai cuprinde: condiţia juridică a persoanelor fizice şi

persoanelor juridice, în calitatea lor de participante ia raporturile juridice civile, respectiv
capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu a acestora, modurile în care iau naştere
şi încetează de a mai avea fiinţă;
d) Definiţia dreptului civil se referă în al treilea rând la subiectele raporturilor de

drept civil, acestea fiind persoanele fizice şi persoanele juridice;
e) Subiectele raportului juridic civil trebuie să fie într-o poziţie de egalitate juridică, ceea
ce înseamnă că în raportul juridic civil părţile nu se subordonează una alteia. Egalitatea este

numai de ordin juridic, nu neapărat şi economic.
Secţiunea 4 OBIECTUL DREPTULUI CIVIL
1. Noţiune Prin obiect de reglementare al unei ramuri de drept se înţelege o numită

categorie de relaţii sociale, cu trăsături specifice ce le sunt proprii şi prin care se detaşează
net de alte categorii de relaţii juridice1. Dreptul civil are ca obiect, reglementarea
raporturilor (de drept privat) patrimoniale şi raporturilor nepatrimoniale stabilite între
subiecte egale în drepturi, precum şi condiţia juridică a persoanelor fizice şi a persoanelor
juridice care participă la raporturile juridice civile.
Dreptul civil este principala ramură a dreptului privat. Este principală, întrucât ea
cuprinde principiile generale şi sunt reglementate cele mai importante materii ale dreptului
privat în măsura în care nu sunt reglementate de alte ramuri ale dreptului privat, cum sunt:
dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul procesual. Dreptul civil, în special datorită
Codului civil, este cea mai completă reglementare a raporturilor juridice de drept privat şi
are rolul de a completa sau suplini reglementările insuficiente din celelalte ramuri ale
dreptului. Dreptul civil apare astfel ca fiind dreptul privat comun aplicabil tuturor
raporturilor de drept privat, cu excepţia unor raporturi care sunt reglementate de
dispoziţii speciale.
2. Sfera raporturilor juridice reglementate de dreptul civil.
1) Dreptul civil reglementează două mari categorii de raporturi juridice: raporturile

patrimoniale şi raporturile nepatrimoniale (extrapatrimoniale).
a) Raporturile juridice civile patrimoniale al căror conţinut este evaluabil în bani

cuprinde două categorii de raporturi civile:
- raporturile juridice reale, adică acele raporturi care au în conţinutul lor drepturi
reale, în care se includ dreptul de proprietate şi alte drepturi reale principale: dreptul de
1
Otilia Calmuschi - Tratat de drept civil. Partea generală, vol.I, Ed. Academiei, 1989, p. 19.

uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute şi dreptul de superficie,

precum şi drepturi reale accesorii: dreptul de gaj, dreptul de ipotecă, privilegiile şi dreptul de
retenţie.
- raporturile juridice obligaţionale care au în conţinutul lor drepturi de creanţă

rezultate din constituirea sau transmiterea de drepturi reale, executarea de lucrări sau
prestarea de servicii ce izvorăsc, după caz, din acte juridice (contracte sau acte juridice
unilaterale), din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, ca şi din alte izvoare prevăzute de lege.
Prin obligaţie juridică civilă se înţelege un raport juridic între două persoane, dintre care
una debitor, ce este ţinută în favoarea celeilalte numită creditor să dea, să facă ceva ori să
se abţină de la o anumită acţiune. Creditorul va putea cere debitorului o anumită prestaţie
care poate fi o acţiune pozitivă (dare, facere), sau o abstenţiune (de a nu face). Sub aspect
juridic, a da înseamnă a transmite un bun, de exemplu, dreptul de proprietate asupra unui
autoturism; a face înseamnă a presta un anumit serviciu, de pildă în baza contractului de
mandat, iar a nu face înseamnă a se abţine de la îndeplinirea unui act, pe care în lipsa
acestei obligaţii ar fi îndreptăţit să-1 facă, ca de exemplu, obligaţia celui care încheie un
contract de concesiune exclusivă şi se obligă să nu mai concedeze acelaşi drept, licenţă etc.
unei alte persoane.
b) Raporturile juridice nepatrimoniale cuprind trei categorii de raporturi juridice:
- raporturile care privesc existenta şi integritatea fizică şi morală a subiectelor de

drept civil, adică acelea care au în conţinutul lor drepturi personale nepatrimoniale, cum ar fi:
dreptul la viaţă, dreptul la sănătate, dreptul la secretul vieţii particulare;
- raporturile care se referă la elementele de identificare ale persoanei, adică
acelea care au în conţinutul lor drepturi personale nepatrimoniale cu ajutorul cărora se
individualizează subiectele de drept; dreptul la nume, dreptul la domiciliu, dreptul la
pseudonim, dreptul la sediu al persoanei juridice etc.;
- raporturile juridice care se referă la creaţia intelectuală, adică acele raporturi
care au în conţinutul lor drepturi personale nepatrimoniale ce derivă dintr-o operă
literară, artistică sau ştiinţifică, cum ar fi; dreptul de autor, dreptul de inventator,
dreptul asupra programelor de calculator, dreptul asupra operelor audio vizuale,
denumite şi drepturi intelectuale1.
c) Condiţia juridică a persoanelor fizice şi a persoanelor juridice, în calitatea lor de
participanţi la raporturile juridice civile. Dreptul civil reglementează astfel capacitatea
persoanei fizice de a avea drepturi şi obligaţii şi de a-şi exercita drepturile şi obligaţiile
1
Jacques Ghestin, Gilles Goubeaux, op. cit., p.177-178.

civile. Normele juridice civile mai reglementează modurile în care pot fi înfiinţate
persoanele juridice, capacitatea lor de folosinţă şi capacitatea de a-şi exercita drepturile şi
a-şi asuma obligaţii, prin organele lor de conducere, precum şi modurile de încetare a
existenţei persoanelor juridice. Dreptul civil determină care sunt persoanele care pot fi
titulare de drepturi subiective civile, ori subiecte de obligaţii civile, care sunt drepturile
subiective recunoscute acestor persoane şi obligaţiile lor corelative, cum sunt apărate
drepturile subiective şi care sunt sancţiunile pentru neîndeplinirea obligaţiilor, în raport cu
subiectele lor. Se disting trei categorii de raporturi juridice: raporturi care se încheie între
persoane fizice, raporturi ce se leagă între persoane juridice şi raporturi mixte dintre
persoane fizice şi persoane juridice,
2) Raporturi juridice patrimoniale reglementate de dreptul civil. Aşa cum s-a arătat
mai sus, nu toate raporturile juridice patrimoniale sunt reglementate de dreptul civil, ci
numai o parte din acestea. Există raporturi patrimoniale care sunt reglementate de alte
ramuri ale dreptului. Astfel, raporturile juridice ce rezultă din obligaţia persoanelor de a plăti
impozite, taxe şi contribuţii financiare către stat sunt reglementate de dreptul financiar;
raporturile ce rezultă din contractul de muncă sunt reglementate de dreptul muncii;
raporturile dintre comercianţi sunt reglementate de dreptul comercial; alte raporturi juridice
sunt reglementate de dreptul procesual civil, dreptul administrativ sau dreptul
cooperatist etc. Majoritatea raporturilor patrimoniale sunt reglementate însă de dreptul
civil, iar normele şi principiile acestei ramuri de drept constituie dreptul comun şi se aplică ori
de câte ori într-o altă ramură nu există reglementări speciale derogatorii. De asemenea,
nu toate raporturile juridice nepatrimoniale sunt reglementate de dreptul civil. Astfel,
raporturile juridice dintre soţi sau raporturile juridice dintre părinţi şi copii sunt reglementate
de dreptul familiei; raporturile juridice dintre membrii unei cooperative sunt reglementate
de dreptul cooperatist, după cum raporturile juridice nepatrimoniale dintre comercianţi sunt
reglementate de dreptul comercial. Dar şi în aceste cazuri principalele aspecte ce ţin de
raporturile nepatrimoniale între diferite persoane fizice sau persoane juridice care privesc
starea şi capacitatea lor juridică, elementele de identificare sau creaţia intelectuală sunt
reglementate tot de dreptul civil, ale cărui norme se aplică ori de câte ori nu există norme
speciale derogatorii în ramura de drept căreia îi aparţine un anumit raport juridic
nepatrimonial.
3. Criterii de delimitare şi de definire a ramurii dreptului civil Criteriul fundamental

admis de doctrină pentru delimitarea şi definirea dreptului civil îl formează, aşa cum s-a

arătat mai sus obiectul reglementării. În afară de acest criteriu, în delimitarea raporturilor
patrimoniale şi nepatrimoniale civile de alte raporturi juridice, raporturi patrimoniale şi
raporturi nepatrimoniale, sunt folosite şi alte criterii subsidiare sau auxiliare ce îşi dovedesc
utilitatea şi valoarea în cazul unor instituţii complexe în care elemente ale dreptului civil se
îmbină cu elemente din alte ramuri de drept.
Criteriile auxiliare reţinute de doctrină sunt: metoda de reglementare, caracterul

normelor juridice; natura sancţiunilor; calitatea subiectelor principale; interesele generale.
a) metoda de reglementare. Prin metoda de reglementare se înţelege mijloacele şi

căile cele mai adecvate şi eficiente folosite de stat pentru a influenţa o anumită categorie
de relaţii sociale în scopul asigurării dezvoltării şi perfecţionării lor. În dreptul civil,
metoda de reglementare specifică este egalitatea juridică a părţilor (subiectelor de drept
civil)1. Egalitatea părţilor o întâlnim însă şi în cadrul unor raporturi juridice de dreptul familiei şi
raporturi juridice comerciale când se iveşte nevoia de a apela la metode auxiliare.
b) caracterul normelor juridice. În dreptul civil majoritatea normelor sunt norme
dispozitive (permisive sau supletive), norme de la care părţile pot deroga prin voinţa lor
comună şi expresă sau care se aplică numai atunci când părţile nu au reglementat prin
convenţie raporturile lor personale;
c) natura sancţiunilor care se aplică în cazul nerespectării unei norme juridice. Sub
acest aspect, ramurii dreptului civil îi sunt specifice sancţiunile cu caracter preponderent
reparator2, ca de exemplu; repunerea părţilor în situaţia anterioară încălcării normei
juridice, repararea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, inopozabilitatea actului întocmit
fără publicitate şi cu nesocotirea intereselor unei persoane, revocarea actului juridic,
nulitatea actului juridic etc.;
d) calitatea subiectelor. Specificul dreptului civil constă în faptul că subiectele
raportului juridic sunt persoane fizice sau persoane juridice, fără ca acestea să întrunească
anumite calităţi speciale, cum ar fi calitatea de comerciant în dreptul comercial;
e) principiile proprii ale ramurii de drept sunt considerate ca fiind un criteriu de
delimitare a ramurilor dreptului; în realitate, aceste criteriu trebuie să fie coroborat cu
alte criterii întrucât numai acest criteriu nu este suficient, pentru delimitarea ramurilor de
drept, unele principii fiind comune mai multor ramuri de drept, iar altele fiind aplicabile
tuturor ramurilor dreptului;
f) interesul general este evidenţiat în procesul de constituire a unei noi ramuri de
drept în cadrul unor relaţii sociale de aceeaşi categorie sau tip. Semnificativ, în acest
sens, este constituirea dreptului familiei ca ramură distinctă de dreptul civil, motivată de
1
Salvador Brădeanu, Ion Rucăreanu, op. cit. p.31 –35.
2
Mircea Mureşan - Drept civil. Partea generală, Ed. Cordial Lex, Cluj Napoca, 1996, p. 11.

interesul general al consolidării familiei.
Secţiunea 5 PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI CIVIL
1. Caracterizare generală. Prin principii fundamentale sau generale care acţionează

într-un sistem de drept sau într-o ramură de drept înţelegem acele idei generale,
călăuzitoare, reguli esenţiale, comune tuturor normelor juridice1, unui anumit domeniu sau
instituţii juridice, în conformitate cu care se reglementează raporturile sociale şi care, în
acelaşi timp, stau la baza întregii activităţi judiciare.
Principiile fundamentale care acţionează în domeniul dreptului civil pot fi grupate în

următoarele categorii:
I. Principii fundamentale ale dreptului care acţionează şi în dreptul civil;
II. Principii fundamentale ale dreptului civil român;
III. Principii specifice uneia sau mai multor instituţii de drept civil.
Se observă că unele principii fundamentale stau la baza întregului sistem de drept,

alte principii sunt specifice fiecărei ramuri în parte, iar în cadrul aceleiaşi ramuri există
principii definitorii a uneia sau mai multor instituţii.
Principiile fundamentale pot fi exprimate în lege, ca de exemplu, principiul răspunderii

civile delictuale prevăzut de art.1349 Cod civil, republicat, principii deduse prin raţionament
din mai multe texte de lege, ca de exemplu, principiul publicităţii dezbaterilor, principii
exprimate în maxime şi adagii care sunt principii exprimate de doctrină şi jurisprudenţă,
adesea foarte vechi, uneori în limba latină, din dreptul roman sau Evul Mediu, pentru a
condensa regulile de drept admise.
2. Termenul "principiu" este folosit în limbajul juridic pentru a evidenţia că o regulă

de drept este mai importantă decât alta. Noţiunea de principii se foloseşte în mai multe
1
Nicolae Popa - Teoria generală a dreptului, 1996, p.10.

sensuri. In mod curent excepţia se opune principiului (se spune, de asemenea, regulă şi
excepţie). Principiul statuează pentru generalitatea cazului, excepţia face să nu se aplice unei
categorii de cazuri principiul. Astfel, în interpretare, se spune că excepţiile sunt de strictă
interpretare, iar principiile ar putea fi extinse şi la alte cazuri.
1. Constituţia şi legea opune, virtual, pentru anumite materii, principiile

fundamentale, dispoziţiilor de organizare sau de procedură ale legii.
2. Se invocă adesea principiile fundamentale ale dreptului, în absenţa unui text de
lege, ca izvor al dreptului.
3. Caracteristic principiilor fundamentale ale unei ramuri de drept sau ale unei instituţii
civile este că ele guvernează toate regulile ramurii de drept sau instituţiei de drept respective.
Principiile fundamentale au o importanţă capitală şi în dreptul civil. Ele sunt un factor de
stabilitate şi de unitate a sistemului juridic, asigurând o evoluţie coerentă a dreptului pozitiv.
Este necesar însă a examina fiecare categorie de principii fundamentale, obligatorii,
pentru a stabili modul lor de acţiune şi domeniile de aplicare.
2. Principiile fundamentale ale dreptului civil român
I. Principiile fundamentale ale dreptului român care acţionează în dreptul civil.

Principiile fundamentale ale dreptului român sunt idei de bază care reglementează întregul
sistem de drept şi se găsesc în întreaga legislaţie a României, ca stat de drept în curs de
consolidare1. Ele se constituie în spiritul ideii de justiţie şi exprimă elementele de
conţinut cele mai importante ale dreptului. Aceste principii fundamentale sunt
formulate de doctrina şi jurisprudenţă şi consacrate de constituţie, coduri, precum şi de
alte legi mai importante, fiind aplicabile tuturor ramurilor de drept, deci şi dreptului civil.
În această categorie de principii sunt cuprinse: principiul democraţiei, principiul egalităţii
în faţa legii, principiul legalităţii, principiul separaţiei puterilor în stat. În dreptul internaţional
public se consideră că principiile generale de drept sunt cele recunoscute de naţiunile
civilizate, aşa cum se exprimă art.38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie2.
În dreptul privat, principiile generale ale dreptului au fost fixate de-a lungul timpului de
către doctrină şi jurisprudenţă. În categoria principiilor generale ale dreptului privat sunt
cuprinse: principiul echităţii, principiul egalităţii în faţa legii şi a autorităţilor publice,
principiul respectării drepturilor dobândite, principiul forţei majore, principiul dreptului la
apărare.
1
Gh. Beleiu, op. cit., p.17.
2
Francois Terre - Introduction generale au droit, Paris, p.232-235.

II. Principiile fundamentale ale dreptului civil. Principiile fundamentale ale

dreptului civil sunt idei călăuzitoare pentru întregul drept civil, altfel spus principiile
fundamentale ale dreptului civil sunt idei de bază care privesc toate instituţiile dreptului civil,
independent de intensitatea cu care acţionează. Sunt considerate principii fundamentale ale
dreptului civil: 1. principiul proprietăţii; 2. principiul egalităţii în faţa legii civile; 3. principiul
ocrotirii drepturilor subiective şi al garantării lor; 4. principiul îmbinării intereselor individuale
cu cele generale; 5. principiul exercitării drepturilor civile cu bună-credinţă; 6. principiul
liberei asocieri, precum şi celelalte principii generale ale dreptului privat enunţate mai sus.
Valoarea generală a acestor principii este de necontestat. Este necesar să examinăm însă
principiile generale ale dreptului în lumina Constituţiei şi a actelor internaţionale la care
România este parte, în primul capitol, intitulat "Principii generale", Legea fundamentală
consacră mai multe principii ce interesează întregul nostru sistem de drept. Alături de aceste
principii, art.20 din Constituţie stabileşte principiul, potrivit căruia "Dispoziţiile constituţionale
privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordantă cu
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România
este parte". Dacă există deosebiri între aceste tratate şi legile interne, au prioritate
reglementările internaţionale. Art.11 alin.2 din Constituţie prevede, în acelaşi sens, că
tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. Rezultă deci că
legea fundamentală conferă Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului o valoare
normativă şi ridică prevederile convenţiilor şi tratatelor internaţionale privitoare la
drepturile omului la nivelul unor norme constituţionale care, chiar dacă nu au prioritate faţă
de Constituţie, sunt de natură să fundamenteze o serie de legi interne.
1. Principiul proprietăţii. Dreptul de proprietate a fost considerat în toate timpurile

ca principalul drept real al omului şi prototipul celorlalte drepturi reale.
După regimul juridic, dreptul de proprietate se clasifică în:
- drept de proprietate privată, a cărui reglementare cadru ne este oferită de art.44 din
Constituţia României potrivit căruia:
(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi
limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.
(2) Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.
Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor
numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate

internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute

prin lege organică, precum şi prin moştenire legală.
(3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit
legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.
(4) Sunt interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică
a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură
discriminatorie a titularilor.
(5) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei
proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse
solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii.
(6) Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) şi (5) se stabilesc de comun acord cu
proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie.
(7) Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi
asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii
sau obiceiului, revin proprietarului.
(8) Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă.
(9) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate
numai în condiţiile legii.
În reglementarea art.555 Cod civil, „proprietatea privată este dreptul titularului de a
poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite
de lege”. Aşadar, conţinutul dreptului de proprietate este dat de prerogativele lui: posesia,
folosinţa şi dispoziţia, întâlnite în literatura juridică de specialitate1 şi sub denumirile din
dreptul roman: usus sau jus possidendi (stăpânirea materială efectivă a bunului); fructus
sau jus fruendi (culegerea fructelor bunului) şi abusus sau jus abutendi (dispunerea de
bunul care face obiectul dreptului de proprietate).
- drept de proprietate publică – formă a dreptului de proprietate care se poartă asupra
bunurilor din domeniul public aparţinând statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.
Art.136 din Constituţie dispune:
(2) Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau
unităţilor administrativ-teritoriale.
(3) Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic
valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei
economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac
obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
(4) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi date
în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori
închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.
(5) Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice.
1
Pentru detalii a se vedea, C.Bîrsan, Drept civil. Drepturi reale principale, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2008, p.38 şi urm.; B.Florea, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p.49-51;
G.Boroi, L.Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p.19-20.

2. Principiul egalităţii în faţa legii civile este consacrat de dispoziţiile art.30 Cod civil,
care prevăd că „rasa, culoarea, naţionalitatea, originea etnică, limba, religia, vârsta, sexul sau
orientarea sexuală, opinia, convingerile personale, apartenenţa politică, sindicală, la o
categorie socială ori la o categorie defavorizată, averea, originea socială, gradul de cultură,
precum şi orice altă situaţie similară nu au nicio influenţă asupra capacităţii civile. Având în
vedere localizarea acestui articol în Titlul I – Dispoziţii generale al Cărţii I – Despre persoane,
afirmăm că principiul se aplică tuturor persoanelor – subiecte de drept civil, fără nici o
distincţie între persoanele fizice şi persoanele juridice. Menţionăm totuşi că, în ceea ce
priveşte persoanele juridice, acest principiu trebuie înţeles în sensul că toate persoanele
juridice dintr-o anumită categorie se supun, în mod egal, normelor juridice care asigură
regimul juridic al categoriei din care fac parte1.
3. Principiul îmbinării intereselor individuale cu cele generale. Acest principiu

acţionează în toate raporturile juridice civile. Astfel, art.11 din Codul civil, dispune că nu se
poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea
publică sau de la bunele moravuri, iar art.14 alin.1 Cod civil adaugă că orice persoană fizică
sau juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă,
în acord cu ordine publică şi bunele moravuri. Principul analizat este consacrat şi în mod
exclusiv în categoria persoanelor juridice de către art.187 Cod civil, potrivit căruia orice
persoană juridică trebuie să aibă o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu,
afectat realizării unui anumit scop licit şi moral, în acord cu interesul general.
4. Principiul garantării şi ocrotirii drepturilor civile subiective. Acest principiu îşi are
temeiul în Constituţia României - art.1 alin.3, art.18, art.25, art.26-30, art.44-46 etc. şi este
consacrat în legislaţia dreptului civil, în mod expres, prin art.26 Cod civil, care prevede că
„drepturile şi libertăţile civile ale persoanelor fizice, precum şi drepturile şi libertăţile
civile ale persoanelor juridice sunt ocrotite şi garantate de lege”.
1
G.Boroi, C.A.Anghelescu, op.cit., p.5.

5. Principiul exercitării drepturilor civile cu bună-credinţă. Acesta este un principiu

fundamental al dreptului civil, înscris în art.14 alin. 1 Cod civil, potrivit căruia „orice
persoană fizică sau juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu
bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri”.
Buna-credinţă presupune că participanţii la raporturile juridice sunt sinceri şi loiali, au o

conduită onestă cu prilejul încheierii şi exercitării actelor juridice şi îşi exercită drepturile lor,
potrivit voinţei lor reale, în concordanţă cu legea şi cu normele de conduită în societate.
Buna-credinţă este chiar prezumată până la proba contrară (art.14 alin.2 Cod civil, bona fides
praesumitur). Încălcarea acestui principiu, adică îndeplinirea unor acte juridice cu rea-
credinţă (prin viclenie, înşelăciune, fraudă, omisiune intenţionată) atrage răspunderea
părţii care a acţionat în acest mod. Aplicaţii ale acestui principiu le găsim în următoarele
materii: administrarea bunurilor minorului de către tutore – art.142 alin.1 Cod civil;
dobândirea dreptului de proprietate privată ca efect al posesiei de bună-credinţă în cazul
bunurilor mobile şi al fructelor – art.948 Cod civil.
Principiile instituţiilor dreptului civil.
Principiile instituţiilor dreptului civil sunt idei directoare, specifice uneia sau mai
multor instituţii de drept civil. Aceste principii au o sferă de aplicare mai redusă decât a
principiilor fundamentale ale dreptului civil, care au o vocaţie generală, ele limitându-se la
o singură instituţie de drept civil. Intră în această categorie: principiul forţei obligatorii a
contractelor (pactâ sunt servanda), principiul consensualismului care priveşte forma actului
juridic civil; principiul irevocabilităţii actului juridic civil şi relativităţii efectelor actelor
juridice; principiul proximităţii gradului de rudenie în materie succesorală.
Valoarea principiilor generale. Principiile generale ale dreptului, prin funcţia lor de
idei directoare şi reguli de bază ale dreptului au rolul să explice temeiurile existenţei unor
valori juridice şi să suplinească lipsa unor norme juridice ori să contribuie la justa lor
interpretare în cazul în care normele de drept aplicabile sunt insuficiente ori confuze.
Principiile generale sau principiile când acesta au un grad de generalitate mai restrâns
operează secundum legem; ele coexistă cu textele de lege sau sunt incluse în acestea. Este
însă posibil ca principiul să fie exprimat sau consacrat praeter legem, în absenta unui text
de lege.

Secţiunea 6 DELIMITAREA DREPTULUI CIVIL DE ALTE RAMURI ALE DREPTULUI
1. Interesul delimitării. Dreptul civil reglementează o parte însemnată a raporturilor

patrimoniale şi a raporturilor personale nepatrimoniale, în care părţile se află în situaţie de
egalitate juridică, dar nu toate raporturile. Unele din aceste raporturi patrimoniale şi personal-
nepatrimoniale sunt reglementate de alte ramuri de drept învecinate, cum sunt dreptul
administrativ, dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul financiar, dreptul muncii, dreptul
procesual civil sau dreptul internaţional privat. Alte raporturi juridice pot prezenta
trăsături comune mai multor ramuri ale dreptului. Apare necesar, din punct de vedere
practic şi teoretic să se stabilească criteriile de delimitare a unui raport juridic civil de un
raport juridic, aparţinând unei alte ramuri juridice. Este o problemă de calificare juridică a
unui raport de drept spre a se asigura o corectă aplicare a legii. Sub aspect teoretic,
delimitarea pune în evidenţă asemănări şi deosebiri între raporturile juridice reglementate
de diferitele ramuri de drept, ceea ce reclamă o examinare şi selectare atentă prin utilizarea
unor criterii de delimitare.
2. Criterii de delimitare. în operaţia de delimitarea dreptului civil de alte ramuri de

drept se foloseşte: a) un criteriu fundamental care este obiectul de reglementare sau
specificul relaţiilor sociale reglementate1 şi b) criterii auxiliare: metoda de reglementare,
calitatea subiectelor de drept, caracterul normelor juridice, natura sancţiunilor şi principiile
proprii unei ramuri de drept.
Prin obiect de reglementare al unei ramuri de drept se înţelege o categorie omogenă

de raporturi sociale, reglementate de un ansamblu de norme juridice care, prin trăsăturile lor
se separă net de alte categorii de raporturi sociale. Obiectul reglementării este criteriul
fundamental în constituirea şi delimitarea ramurilor de drept. După cum s-a arătat, obiectul
dreptului civil este format din două mari categorii de raporturi sociale: raporturile
patrimoniale şi raporturile personal nepatrimoniale, dar nu toate raporturile de această
natură sunt reglementate de dreptul civil. Dintre raporturile patrimoniale constituie obiect
de reglementare al dreptului civil numai raporturile reale şi raporturile obligaţionale; restul
1
I. Salvador Brădeanu, Ion Rucăreanu - Tratat de drept civil, vol. 1, 1967, p.39.

raporturilor patrimoniale intră în obiectul de reglementare al altor ramuri de drept, cum sunt:
dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul administrativ, dreptul financiar
etc.
Dintre raporturile nepatrimoniale, fac obiectul dreptului civil numai raporturile care
privesc existenţa şi integritatea fizică şi morală a persoanei, elementele de identificare ale
persoanei şi creaţia intelectuală; restul raporturilor nepatrimoniale intră în sfera de
reglementare a altor ramuri de drept - dreptul administrativ, dreptul muncii, dreptul
proprietăţii intelectuale1 etc.
Metoda de reglementare este un criteriu auxiliar de delimitare şi constă în modalitatea

de influenţare a raporturilor sociale de către stat prin edictarea normelor de drept. Specifică
şi generală pentru dreptul civil este metoda egalităţii juridice a părţilor spre deosebire de
alte ramuri de drept (dreptul administrativ) care folosesc metoda subordonării părţilor;
în unele ramuri de drept se folosesc ambele metode sau se foloseşte numai metoda
egalităţii juridice a părţilor (dreptul comercial).
Din aceste motive este necesar să se recurgă la alte criterii, cum sunt:
- Calitatea subiecţelor raporturilor juridice în măsura în care o altă ramură de drept ar

impune o calitate specială ca, de exemplu, calitatea de comerciant, în dreptul comercial
care nu este cerută în dreptul civil;
- Caracterul normelor juridice majoritare. În dreptul civil, normele juridice au în

majoritatea lor un caracter dispozitiv spre deosebire de alte ramuri, ca de exemplu, dreptul
administrativ unde sunt preponderente normele juridice imperative.
- Caracterul sancţiunilor ce intervin în cazul nerespectării unei norme juridice, în
dreptul civil, sancţiunea specifică este restabilirea dreptului subiectiv încălcat care constă
fie în repararea prejudiciului cauzat, fie în încetarea actului ilicit de vătămare a dreptului
personal nepatrimonial. Această restabilire se face, de regulă, prin procesul civil.
- Principiile proprii ale unei ramuri de drept, care sunt diferite în dreptul civil faţă de
alte ramuri, constituie un alt criteriu de delimitare. În operaţia de delimitare a dreptului
civil faţă de altă ramură de drept se poate recurge la unul sau mai multe din criteriile enunţate,
în funcţie de împrejurările concrete ale raportului juridic respectiv.
3. Delimitarea dreptului civil de alte ramuri ale dreptului.
1
Teofil Pop - Drept civil român. Teoria generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p.20.

1. Delimitarea faţă de dreptul administrativ. Dreptul civil şi dreptul administrativ

prezintă unele asemănări, ca de exemplu, faptul că ultimul reglementează şi raporturi
patrimoniale, dar se şi deosebesc pentru că, ceea ce predomină în dreptul administrativ sunt
raporturile nepatrimoniale. Dreptul civil se apropie de dreptul administrativ şi în cazul în
care încheierea unui act juridic civil depinde de un act administrativ (o autorizaţie
administrativă). Dreptul administrativ se deosebeşte de dreptul civil prin obiectul
reglementării. Dreptul administrativ este o ramură de drept care reglementează raporturile
sociale ce se nasc în cadrul administraţiei publice, respectiv în cadrul realizării activităţii
executive a statului. Deosebirile se evidenţiază şi prin alte criterii auxiliare: în raportul de
drept administrativ părţile se află într-o relaţie de subordonare, pe când în dreptul civil, părţile
se află pe poziţie de egalitate juridică; în raporturile de drept administrativ se cere ca cel
puţin un subiect de drept să aibă calitatea de organ al administraţiei publice; în dreptul civil
raporturile juridice se nasc numai între persoane fizice şi persoane juridice, deci nu se cere o
calitate specială; în dreptul administrativ ponderea o deţin normele imperative, în timp ce în
dreptul civil ponderea o deţin normele dispozitive; sancţiunile dreptului administrativ sunt
amenda contravenţională şi confiscarea, fiind diferite de sancţiunile dreptului civil.
Delimitarea dreptului civil de dreptul administrativ este întâlnită adesea în materia

contenciosului administrativ.
2. Delimitarea faţă de dreptul comercial. Dreptul comercial este acea ramură a

dreptului care reglementează raporturile juridice ce se stabilesc în activitatea comercială
realizată de comercianţi prin fapte şi acte de comerţ. Intre cele două ramuri de drept există
numeroase asemănări care fac dificilă delimitarea lor. Asemănările sunt următoarele:
- ambele ramuri au în obiectul de reglementare atât raporturi patrimoniale, cât şi

raporturi nepatrimoniale;
- în ambele ramuri metoda de reglementare este cea a egalităţii juridice a părţilor;
- în ambele ramuri, normele de drept au un caracter dispozitiv;
- în ambele ramuri contractul este izvorul principal al obligaţiilor;
- procedura în faţa instanţelor sesizate cu rezolvarea litigiilor este aceeaşi, procedura

civilă;

- atât în dreptul comercial, cât şi în dreptul civil există subiecte individuale de drept şi
subiecte colective de drept; totuşi, în dreptul comercial, una din părţi trebuie să aibă
calitatea de comerciant;
- în ambele ramuri există sancţiunea răspunderii contractuale, dar există deosebiri de

regim juridic între răspunderea civilă şi răspunderea comercială.
- între dreptul civil şi dreptul comercial există însă şi suficiente deosebiri care asigură
delimitarea lor;
a) obiectul de reglementare juridică se deosebeşte prin aceea că dreptul comercial

reglementează actele şi faptele comerciale, cu obligaţiile ce derivă din ele şi specifice
exerciţiului profesiei de comerciant, altfel spus, normele de drept comercial se aplică
numai raporturilor juridice patrimoniale, care decurg din acte de comerţ sau din cele în care
persoanele participă în calitate de comercianţi, pe când dreptul civil reglementează, în
principal, orice raporturi juridice patrimoniale şi personal nepatrimoniale, în care părţile
sunt egale în drepturi;
b) calitatea subiectelor participante la raporturile juridice este diferită în dreptul
comercial faţă de dreptul civil;
c) principalul izvor de drept pentru dreptul civil este Codul civil, pe când pentru dreptul
comercial, principalul izvor de drept este Codul comercial, Legea nr.31/1990 privind
societăţile comerciale, Legea nr.26/1990 privind registrul comerţului1 şi alte legi care
reglementează instituţii ale dreptului comercial, în timp ce Legea nr. 15/1990 privind
reorganizarea unităţilor economice de stat în regii autonome şi societăţi comerciale2, ar fi un
act normativ de tranziţie de la dreptul civil la dreptul comercial3;
d) contractul comercial prezintă importante deosebiri de regim juridic faţă de
contractul civil, după cum există deosebiri de regim juridic şi între răspunderea civilă
şi răspunderea contractuală comercială.
3. Delimitarea faţă de dreptul familiei. Dreptul familiei este ramura de drept care
reglementează raporturile personale nepatrimoniale şi cele patrimoniale ce izvorăsc din
căsătorie, rudenie, adopţie şi raporturile asimilate de lege, sub anumite aspecte, cu
raporturile de familie, urmărind ocrotirea şi întărirea familiei.
1
Republicată în M.Of. nr.49 din 4.02.1998 cu modificările şi completările ulterioare, ultima modificare fiind adusă prin OUG
br.82/2007.
2
Publicată în M.Of. nr.98 din 8.08.1990 1998 cu modificările şi completările ulterioare, ultima modificare fiind adusă prin
OUG nr.58/2007.
3
Gh. Beleiu, op. cit., p.37 şi urm.

Intre dreptul familiei şi dreptul civil există o serie de asemănări, până în urmă cu câteva
decenii dreptul familiei fiind cuprins în dreptul civil.
a) ambele ramuri reglementează atât raporturi patrimoniale, cât şi raporturi

nepatrimoniale;
b) ambele ramuri folosesc metoda egalităţii juridice a părţilor; o nuanţă aparte există în
dreptul familiei atunci când este vorba de raportul părinţi-copii minori;
c) cele două ramuri au unele principii comune.
Intre cele două ramuri de drept există şi importante deosebiri din care rezultă
delimitarea dintre ele:
a) în dreptul civil sunt preponderente raporturile patrimoniale, pe când in dreptul

familiei sunt preponderente raporturile nepatrimoniale;
b) raporturile nepatrimoniale reglementate de dreptul civil privesc individualizarea

persoanei, cele reglementate de dreptul familiei izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopţie şi
relaţiile asimilate de lege celor de familie;
c) în timp ce dreptul familiei cere o calitate specială pentru subiectele acestei ramuri
- soţ, părinte, copil, în dreptul civil nu se cere o asemenea calitate;
d)fiecare ramură de drept are sancţiuni proprii; în dreptul familiei este
reglementată ca sancţiune specifică - decăderea din drepturile părinteşti;
e) în dreptul familiei predomină normele imperative, în timp ce în dreptul civil
predomină normele dispozitive;
f) cele două ramuri au principii de drept comun, dar şi principii proprii, specifice care
contribuie la delimitarea lor.
4. Delimitarea dreptului civil faţă de dreptul muncii şi securităţii sociale.
Dreptul muncii este ramura de drept care reglementează raporturile generate de

contractul individual de muncă, inclusiv cele conexe încheiate între salariaţi şi cel care
angajează, persoana fizică sau juridică.
Între dreptul civil şi dreptul muncii există asemănări şi deosebiri.
Asemănări:
a) ambele reglementează raporturi patrimoniale şi nepatrimoniale;

b) în ambele ramuri predomină raporturile patrimoniale;

c) cele două ramuri au unele principii comune.

Deosebirile mai importante care delimitează cele două ramuri sunt:
a) poziţia de egalitate juridică în raportul juridic civil există atât la încheierea

contractului, cât şi la executarea şi la încetarea lui, în timp ce în cazul raportului juridic de
muncă, egalitatea juridică a părţilor se circumscrie numai la încheierea contractului,
întrucât la executarea contractului în virtutea normelor de disciplina muncii se creează un
raport de subordonare între cel care angajează şi salariat;
b) în dreptul muncii sunt predominante normele imperative, în timp ce în dreptul civil
sunt predominante normele dispozitive.
c) în dreptul muncii sfera subiectelor este mai restrânsă decât în dreptul civil, deoarece
minorii sub 15 ani, respectiv 16 ani, după caz, nu pot încheia contract de muncă;
d) în dreptul civil este caracteristică răspunderea civilă pe când în dreptul muncii
acţionează răspunderea materială şi răspunderea disciplinară.
5. Delimitarea dreptului civil faţă de dreptul procesual civil. Dreptul procesual civil
este definit ca un ansamblu de norme juridice care reglementează judecata şi modul de
rezolvare a pricinilor privind drepturile şi interesele civile, precum şi modul de executare
silită a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în aceste pricini.
Dreptul procesual civil reprezintă tocmai cealaltă faţă a dreptului material civil, aspectul
său sancţionator care intervine numai în caz de nevoie. Dreptul material civil ar fi ineficace,
dacă pe calea dreptului procesual civil nu s-ar asigura realizarea lui şi tot astfel, procesul civil
ar fi de neconceput fără existenţa unui drept material care să-1 valorifice1.
6. Delimitarea faţă de dreptul internaţional privat. Dreptul internaţional privat

cuprinde ansamblul normelor civile privind condiţia juridică a străinilor, legea aplicabilă
raporturilor juridice cu element de extraneitate, regulile de competenţă şi regulile de
procedură în rezolvarea litigiilor ivite în aceste domenii, recunoaşterea hotărârilor
pronunţate de instanţele străine şi executarea acestor hotărâri pe teritoriul ţării, precum şi
asistenţa juridică internaţională.
1
Stoienescu, S. Zilberstein - Drept procesual civil. Teoria generală, Bucureşti, 1983, p.5.

Asemănările dintre cele două ramuri de drept sunt multiple, deoarece ambele
reglementează acelaşi tip de raporturi sociale. Există însă şi deosebiri care le delimitează.
Astfel:
a) raportul de drept internaţional privat conţine un element de extraneitate

(cetăţenia sau naţionalitatea străină, situarea în străinătate a unor bunuri, încheierea sau
executarea în străinătate a unui contract etc.) Acest element justifică existenţa a cel puţin
două sisteme naţionale de drept pentru cârmuirea lor şi pentru soluţionarea eventualelor
litigii ce se vor naşte în legătură cu ele.
b) dreptul internaţional privat priveşte şi raporturi juridice ce ţin de dreptul familiei,

dacă au un element de extraneitate;
c) dreptul internaţional privat foloseşte metoda de indicare, care acţionează larg prin
intermediul normei conflictuale şi rezolvă numai chestiunea prealabilă privind legea
aplicabilă unui raport juridic sau potrivit căruia se soluţionează litigiul.
d) dreptul civil este genul, întregul, în raport cu dreptul privat internaţional care este
specia, partea.
7. Delimitarea dreptului civil faţă de dreptul constituţional. Un loc deosebit trebuie

acordat relaţiilor dintre dreptul civil şi dreptul constituţional. Dispoziţiile constituţiei trebuind
să stea la temelia tuturor ramurilor dreptului: s-a ridicat problema constituţionalizării acestor
ramuri, respectiv a punerii de acord a legislaţiei existente cu principiile Constituţiei adoptate
în anul 1991 şi revizuită în 20031. Instanţele judecătoreşti, în special Curtea Constituţională,
prin acţiunea lor, au rolul de a decide neaplicarea unor legi sau dispoziţii legale care contravin
Constituţiei.
Curtea Constituţională, în cadrul controlului preventiv şi a celui ulterior, stabileşte

neconstituţionalitatea unor dispoziţii ale legilor şi ale ordonanţelor Guvernului urmând ca
acestea să fie înlăturate (art.146, 147 din Constituţie).
Între dreptul constituţional şi dreptul civil există puncte comune şi deosebiri. Astfel,
dreptul constituţional consacră principiile dreptului civil, dreptul de proprietate, principiul
egalităţii în faţa legilor; principalele drepturi şi libertăţi ale omului care sunt şi drepturi
subiective ale persoanelor fizice; autorităţile publice reglementate de Constituţie sunt în
1
Filipescu, D. V. Zlătescu - Drept civil constituţional în revista Dreptul nr. 3/1994.

majoritatea lor sub aspect civil persoane juridice; garanţiile juridice ale drepturilor subiective
civile sunt stabilite de Constituţie.
Între dreptul civil şi dreptul constituţional există şi deosebiri importante care

delimitează cele două ramuri:
a) subiectele raporturilor de drept constituţional se află, de regulă, într-o relaţie de

subordonare, în timp ce subiectele de drept civil se află într-o poziţie de egalitate juridică;
b) în dreptul constituţional sunt preponderente raporturile nepatrimoniale, în timp

ce în dreptul civil sunt preponderente raporturile patrimoniale;
c) normele dreptului constituţional impun subiectelor sale o calitate specială,
aceea de autoritate publică, organ de stat sau de cetăţean român, pe când în dreptul civil
este suficient ca subiectele să fie persoane fizice sau persoane juridice;
d) normele de drept constituţional în majoritatea lor sunt imperative, în timp ce
normele dreptului civil sunt, preponderent, dispozitive;
e) sancţiunile din dreptul constituţional sunt specifice, nu implică un proces, în timp ce
sancţiunile din dreptul civil - restabilirea dreptului subiectiv încălcat se stabilesc în cadrul unui
proces;
f) cele două ramuri au o serie de principii proprii, specifice, care contribuie la delimitarea
lor.

Obiective urmarite:
Insusirea notiunii „drept civil” ca ramura de drept (acceptiunile folosite in doctrina).

Cunoasterea metodelor si argumentelor de interpretare a legii civile.
Insusirea principiilor dreptului civil, ca izvoare de drept.
Întrebări recapitulative:
Definiti dreptul civil ca ramura a sistemului de drept.

Enumerati principiile specifice dreptului civil.
Aratati izvoarele dreptului civil.
Expuneti trei argumente de interpretare a legii civile.
Teme pentru dezbatere:
Diviziunea dreptului in drept public si drept privat.

Aplicarea legii civile, potrivit dispozitiilor Noului Cod civil – Legea nr. 287/2009,
republicata.
Bibliografie recomandată:
1. Constitutia Romaniei, revizuita prin Legea nr. 429/2003;

2. NOUL COD CIVIL ROMAN – LEGEA nr. 287/2009, republicata (NCC);
3. Gheorghe Beleiu, „Drept civil român, Introducere în dreptul civil, Subiectele
dreptului civil”, ediţia XI-a revăzută şi adăugită de Marian Nicolae, Petrica Truşcă,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007;
4. Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, „Curs de drept civil. Partea generală.”,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011;
5. Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu „Institutii de drept civil în reglementarea noului
Cod civil.”, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012;
6. Ernest Lupan si Ioan Sabau Pop, „Drept civil. Partea generala”, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2006;
7. Gheorghiu Valeria, Drept civil (I), Partea generală. Persoanele. Curs universitar,
Editura Cermaprint, Bucureşti, 2009.

CAPITOLUL II
RAPORTUL JURIDIC CIVIL
Secţiunea 1. Consideraţii introductive
1. Noţiunea şi caracterele raportului juridic civil. Raportul juridic constituie o categorie

noţională importantă în ştiinţa dreptului şi a fost definită ca relaţie socială reglementată de
norma juridică.
Reglementarea legăturilor dintre oameni prin norma juridică deosebeşte raportul

juridic de alte categorii de relaţii sociale (morale, politice, religioase, etc.) şi îi recunoaşte
posibilitatea de a produce efecte juridice a căror realizare se asigură prin forţa de
constrângere a statului.
După apartenenţa normei juridice la una sau alta dintre ramurile dreptului,
raportul juridic dobândeşte natura şi caracterele specifice unei anumite ramuri ori are o
natură complexă.
În consecinţă, raportul juridic civil poate fi definit ca relaţie socială cu conţinut

patrimonial sau personal nepatrimonial, reglementată de norma de drept civil1.
Raportul juridic civil prezintă următoarele caractere:
- este o relaţie socială, o legătură între oameni, priviţi după caz, individual (ca
persoane fizice) sau colectiv (ca persoane juridice).Acest caracter există nu numai în cadrul
raporturilor personale, unde este evident, ci şi în cadrul raporturilor reale, născute în
legătură cu anumite lucruri. Raporturile reale nu sunt raporturi între titular şi lucrul aflat sub
puterea sa, ci raporturi între oameni în legătură cu acel lucru,deoarece norma juridică
reglementează conduita subiectelor de drept şi nu a lucrurilor.
1
Pentru dezvoltări a se vedea Gh. Beleiu, op.cit., p.61; I. Urs, S. Angheni - Drept civil, vol I, Ed. Oscar Prinţ, p. 18.

- caracter voliţional. Raportul juridic este după caz consecinţa unei manifestări
voliţionale - a legiuitorului sau a unei duble manifestări voliţionale - a legiuitorului şi a
subiectelor raportului juridic civil. Raporturile juridice născute din acte juridice presupun
manifestări de voinţă a părţilor, pe de o parte, care trebuie să se conformeze normei
juridice, normă care, la rândul ei, este expresia voinţei legiuitorului, pe de altă parte,
putându-se observa dubla manifestare de voinţă. Atunci când raporturile juridice se nasc
din evenimente şi acţiuni omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice
(efecte care se produc totuşi în virtutea legii), caracterul voliţional este conferit de voinţa
legiuitorului exprimată în cuprinsul normei care reglementează acel raport.
- Poziţia de egalitate juridică a subiectelor de drept civil. Acest caracter presupune

atât inexistenţa unei poziţii de subordonare între părţi (subiectele de drept civil fiind egale în
drepturi, respectiv sunt libere să stabilească, să modifice sau să stingă prin voinţa lor un
raport juridic complet) cât şi împrejurarea că nici una din părţi nu poate impune celeilalte
să intre în raporturi juridice pe care nu le doreşte sau la care nu este îndatorat prin voinţa
legii.
2. Izvoarele raporturilor juridice civile concrete. Raporturile juridice civile concrete îşi
au izvorul în fapte şi acte juridice.
Faptele juridice sunt împrejurări de care legea leagă producerea unor efecte juridice.
După criteriul rolului voinţei oamenilor în producerea lor, faptele juridice se

clasificăm:
- evenimente (fapte naturale);

- acţiuni omeneşti.
Evenimentele sunt împrejurări care se produc independent de voinţa oamenilor şi de
care norma juridică leagă producerea unor efecte juridice. Astfel, cutremurele,
trăsnetele, inundaţiile, etc, în măsura în care sunt considerate de lege cazuri de forţă
majoră, au ca efect exonerarea de răspundere pentru neexecutarea unor obligaţii
contractuale ori suspendarea cursului prescripţiei.
Acţiunile omeneşti sunt fapte comisive sau omisive, săvârşite de autor cu sau fără
intenţia de a produce efecte juridice, efecte care se produc în virtutea legii.
În raport cu existenţa intenţiei autorului de a produce sau nu efecte juridice, acţiunile

omeneşti se clasifică în:

- acţiuni săvârşite eu intenţia de a produce efecte juridice,

numite şi acte juridice civile;
- acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care însă se
produc în virtutea legii (dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice) numite fapte
juridice.
După cum conduita autorului faptei este permisă de lege sau prohibită, distingem
între fapte licite şi fapte ilicite.
Termenul de fapt juridic este susceptibil de a fi înţeles într-un sens larg (lato sensu),
care cuprinde atât evenimentele (faptele naturtale) şi acţiunile omeneşti săvârşite cu
intenţia de a produce efecte juridice (acte juridice) cât şi faptele săvârşite fără intenţia de a
produce efecte juridice (licite sau ilicite).
în sens restrâns (stricto sensu) termenul fapt juridic are semnificaţia evenimentelor şi
acţiunilor omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care totuşi se
produc în virtutea legii (licite şi ilicite).
Secţiunea 2 Precizări privind structura raportului juridic civil
1. Elementele raportului juridic civil. Structural, raportul juridic civil este alcătuit
din următoarele elemente constitutive: subiectele sau părţile raportului juridic civil;
conţinutul raportului juridic civil, alcătuit din drepturile şi obligaţiile părţilor; obiectul
raportului juridic civil – acţiuni sau inacţiuni la care sunt îndreptăţite sau la care sunt
îndatorate părţile. Obiectul exprimă conduita pe care părţile trebuie să o urmeze conform
normei juridice.
Toate cele trei elemente menţionate trebuie să existe concomitent pentru

existenţa unui raport juridic concret. Trebuie subliniată diferenţa dintre subiect şi parte a
raportului juridic civil. Partea este formată din unul sau mai multe subiecte care în cadrul
raportului juridic civil au aceleaşi interese (exercită aceleaşi drepturi sau sunt ţinuţi de
aceleaşi îndatoriri).

2. Noţiunea de subiect (parte) a raportului juridic civil
1. Precizări. Prin subiect al raportului juridic civil înţelegem persoana fizică sau
persoana juridică ce participă la legătura juridică în calitate de titular de drepturi sau
obligaţii civile.
Oamenii participă Ia raporturile juridice civile fie individual ca persoane fizice, fie în
grup ca persoane juridice (dacă sunt întrunite condiţiile cerute de lege pentru dobândirea
personalităţii juridice).
În cadrul raporturilor juridice concrete, subiectele pot ocupa două poziţii diferite şi
distincte:
- poziţia de subiect activ care dobândeşte şi exercită drepturi subiective civile cu

conţinut patrimonial sau personal nepatrimonial;
- poziţia de subiect pasiv care se obligă (îşi asuma obligaţii civile).
In cadrul raporturilor reale, subiectul activ este titularul unui drept real ale cărui
atribute le exercită fără a avea nevoie de concursul altor persoane. Subiectul pasiv este
nedeterminat, format din totalitatea subiectelor de drept ţinute de obligaţia generală şi
abstractă să nu împiedice executarea dreptului subiectiv de către titular (subiectul activ).
Subiectul pasiv, în raporturile reale nu se individualizează. în măsura în care se aduce
atingere drepturilor subiectului activ, se formează un raport juridic de răspundere sau de
reparaţie, în care subiectul pasiv care a adus atingere drepturilor subiective ale titularului
dreptului real, devine subiect pasiv determinat în raportul juridic de reparare a prejudiciului
cauzat subiectului activ (raport juridic obligaţional).
În cadrul raportului juridic personal, subiectul activ este titularul unui drept de creanţă
şi este denumit creditor, iar subiectul pasiv este numit debitor şi ţinut să execute o obligaţie
în folosul creditorului sau a unei alte persoane. Uneori, subiectele raportului juridic civil au
o dublă poziţie: de debitor şi de creditor în raport cu drepturile şi obligaţiile ce alcătuiesc
conţinutul raportului juridic civil născut din contractele sinalagmatice (contracte care dau
naştere la drepturi şi obligaţii reciproce între părţile contractante). În asemenea situaţie
subiectele poartă denumiri specifice, precum: vânzător, cumpărător, donator, donatar;
deponent, depozitar, etc. spre a fi mai bine distinse.
2. Pluralitatea, individualizarea şi schimbarea subiectelor raportului juridic civil.

Raportul juridic civil se stabileşte de regulă între două persoane (raport juridic simplu).
Este însă posibil ca raportul juridic să realizeze legătura între mai multe persoane, ce au

după caz, poziţia de subiecte active, pasive sau atât de subiecte active cât şi de subiecte
pasive, pentru diferitele drepturi şi obligaţii ce alcătuiesc conţinutul raportului juridic; în
această ultimă ipoteză, suntem în prezenţa pluralităţii de subiecte care, după caz, poate fi
activă pasivă sau mixtă.
Astfel în cazul raportului juridic real de proprietate, subiectul activ poate fi un titular
individual sau plural (în cazul coproprietăţii), iar subiectul pasiv este totdeauna plural
(pluralitate pasivă) alcătuit din toate celelalte persoane aflate în circuitul civil, ţinute de
obligaţia generală de a nu aduce atingere dreptului subiectului activ individual sau colectiv.
Tot astfel, raportul obligaţional poate avea mai mulţi creditori (pluralitate activă) sau
mai mulţi debitori (pluralitate pasivă), ori mai mulţi creditori şi debitori (pluralitate mixtă).
În asemenea ipoteze, drepturile şi obligaţiile care constituie conţinutul raportului juridic civil
se împart în atâtea fracţiuni câte subiecte active şi pasive există. Raporturile juridice în
care drepturile sau obligaţiile se divid între mai multe subiecte se numesc conjuncte sau
divizibile.
Individualizarea subiectelor raportului juridic civil este operaţiunea logică prin care
se determină poziţia fiecăruia dintre subiectele raportului juridic concret (subiect activ sau
pasiv) în raport cu drepturile şi obligaţiile ce formează conţinutul acelui raport. Regula
aplicabilă în materia individualizării subiectului raportului juridic civil este aceea că poziţia
subiectelor raportului juridic concret este fixată de la formarea acestuia prin săvârşirea
actului sau faptului generator.
Această regulă este aplicabilă raporturilor juridice care au în conţinutul lor drepturi
relative (personale, de creanţă).
În cazul raporturilor juridice civile care au în conţinutul lor drepturi absolute (reale),
este determinat numai subiectul activ, iar toate celelalte persoane sunt subiecte pasive,
nedeterminate1.
Doctrina şi practica juridică admit posibilitatea schimbării subiectelor de drept în

raporturile obligaţionale.
1
Gh. Beleiu, op cit, p.66; P. Cosmovici - Tratat de drept civil, vol.I, Ed. Academiei, 1989,
p.58.

Schimbarea subiectului activ (creditorul) prin transmiterea creanţei se poate realiza

în următoarele moduri: cesiunea de creanţă, subrogaţia personală şi inovaţia1.
În ce priveşte schimbarea subiectelor raportului juridic civil prin transmiterea datoriei,

nu este reglementată în dreptul nostru civil dar poate fi realizată pe cale indirectă utilizând
novaţia prin schimbare de debitor, delegaţia, stipulaţia pentru altul şi poprirea2
Secţiunea 3 Subiectele (părţile) raportului juridic civil
1. Persoana fizică
1. Noţiune. Persoana fizică este subiectul individual de drept, adică omul privit ca
titular de drepturi şi obligaţii civile şi participând -în această calitate - la raporturi juridice
civile.
Pentru a fi participant la un raport juridic civil, persoana fizică trebuie să se bucure

de capacitate civilă, prin care se înţelege aptitudinea generală şi abstractă a ei de a avea
drepturi şi obligaţii civile, în toate cazurile însă capacitatea civilă trebuie analizată prin
prisma celor două componente ale sale: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
2. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice.

Capacitatea civilă de folosinţă a persoanei fizice este, potrivit art. 34 din Codul civil,
republicat, aptitudinea generală şi abstractă a persoanei de a avea drepturi şi obligaţii civile.
Orice persoană fizică, în calitatea sa de subiect de drept, se bucură de capacitatea de
folosinţă. Reţinem în completarea acestei definiţii şi dispoziţiile cuprinse în art. 29 din Codul
civil, republicat, potrivit cărora, nici o persoană nu poate fi lipsită de capacitatea de folosinţă
şi că persoana fizică nu poate renunţa nici total, nici parţial la capacitatea sa de folosinţă.
Conţinutul acestei capacităţi este dat de aptitudinea de a dobândi toate drepturile civile şi a
asuma toate obligaţiile corelative acestora. În cazul şi în condiţiile stabilite de lege,
capacitatea de folosinţă a persoanelor fizice poate fi îngrădită sau restrânsă în ceea ce
priveşte aptitudinea de a avea sau exercita anumite drepturi, fie cu titlu de sancţiune (ex.
1
C. Stătescu, C. Bîrsan - Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. AII, 1998, p.346; M. Toma - Drept civil.
Teoria generală a obligaţiilor, Ed.Argument Bucureşti, 2001, p.29.
2
Ibidem.

decăderea din drepturile părinteşti), fie cu scopul ocrotirii unor persoane (ex. prohibiţia ca
minorul să facă donaţie sau să garanteze obligaţiile altuia).
Potrivit art. 35 din Codul civil, republicat, capacitatea civilă a persoanelor fizice
începe în momentul naşterii ei şi încetează odată cu moartea acesteia.. De la această regulă se
face şi o excepţie reglementată de art. 36 din Codul civil republicat, care dispune că
drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţia lui, cu condiţia de a se naşte viu.
Această concepţie este exprimată în adagiul infans conceptus pro nato habetur, quotios de
commodis ejus agitur (copilul conceput se socoteşte născut atunci când este vorba despre
drepturile sale). Este ceea ce numim capacitatea civilă de folosinţă anticipată a persoanei
fizice. Trebuie precizat faptul că, potrivit art. 412 alin.1, teza I din Codul civil republicat,
timpul legal al concepţiunii este intervalul de timp cuprins între a treia sută şi a o sută
optzecea zi dinaintea naşterii. Acest interval de timp se calculează de la zi la zi, în calcul
intrând aşadar şi prima şi ultima zi. Prin mijloace de probă ştiinţifice se poate face dovada
concepţiunii copilului într-o anumită perioadă din intervalul de timp prevăzut mai sus, sau
chiar în afara acestui interval (art. 412 alin.2 din Codul civil, republicat).
Capacitatea civilă de folosinţă a persoanelor fizice încetează odată cu moartea
acestora, moment care face să înceteze capacitatea lor de a mai fi considerate subiecte de
drept (art.35 din Codul civil, republicat). În ceea ce priveşte data morţii, aceasta este cea
trecută în actul de deces în cazul morţii fizic constatată, ori este aceea pe care a stabilit-o
instanţa de judecată prin hotărârea rămasă definitivă în cazul morţii declarată judecătoreşte.
3. Capacitatea civilă de exerciţiu a persoanei fizice

Capacitatea civilă de exerciţiu reprezintă aptitudinea persoanei fizice sau persoanei
juridice de a-şi exercita drepturile civile şi de a îşi îndeplini obligaţiile civile prin încheierea
de acte juridice civile1.
a) În ceea ce priveşte persoanele fizice, capacitatea civilă de exerciţiu nu poate fi
recunoscută decât acelor persoane care au voinţă, precum şi experienţa necesară pentru a-i da
seama de semnificaţia şi consecinţele actelor juridice pe care le încheie. Criteriul avut în
vedere de legiuitor este vârsta. Drept urmare, în funcţie de vârstă, persoanele juridice se
împart în :
- persoane cu capacitate deplină de exerciţiu.
Capacitatea deplină de exerciţiu se dobândeşte la vârsta majoratului, respectiv 18 ani
(art. 38 din Codul civil republicat). În mod excepţional, minorul care se căsătoreşte înainte
de această vârstă dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu din momentul încheierii
căsătoriei (art. 39 din Codul civil republicat). Capacitatea deplină de exerciţiu durează, în
principiu, tot timpul vieţii; cât timp persoana juridică se bucură de capacitatea de exerciţiu
deplină, ea poate încheia acte juridice civile prin manifestarea propriei voinţe, fără a avea
nevoie să fie asistată sau reprezentată sau să obţină încuviinţarea prealabilă din partea unui
ocrotitor.
- persoane cu capacitate de exerciţiu restrânsă;
1
Art. 37 din Codul civil, republicat

Este recunoscută persoanei care se află între vârsta de 14-18 ani (art.41 din Codul civil
republicat). Această capacitate de exerciţiu restrânsă este o capacitate intermediară, fiind
cuprinsă între cele două extreme (capacitate deplină şi lipsă totală de capacitate). Este de
reţinut că prin efectul legii, persoanelor fizice cu capacitate restrânsă de exerciţiu li se
asigură asistenţa juridică necesară pentru întregirea capacităţilor depline, din partea
ocrotitorilor legali, părinţi sau tutori. Anumite acte juridice pot fi încheiate de persoanele cu
capacitate restrânsă de exerciţiu şi fără încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui
(spre exemplu, încheierea de acte juridice privind munca, îndeletnicirile artistice sau sportive
referitoare la profesia sa, acte de dispoziţie de mică valoare, etc.).
Încetarea capacităţii de exerciţiu are loc la moartea persoanei, odată cu încetarea
capacităţii de folosinţă, prin punerea sub interdicţie judecătorească, ori, excepţional prin
anularea căsătoriei înainte de împlinirea vârstei de 18 ani în cazul minorului căsătorit.
- persoane lipsite de capacitate de exerciţiu;
Lipsa capacităţii de exerciţiu are la bază prezumţia absolută că anumite categorii de
persoane fizice nu dispun de maturitatea psihică necesară pentru a participa singure şi nici
chiar asistate, la raporturile juridice civile. Sunt lipsite total de capacitatea de exerciţiu
următoarele categorii de persoane fizice:
- persoanele care nu au împlinit vârsta de 14 ani;
- persoanele care indiferent de vârstă, suferind de alienaţie sau debilitate mintală au fost
puse sub interdicţie prin hotărâre judecătorească.
4. Atributele de identificare ale persoanei fizice
a. Precizări. Atributele persoanei fizice sunt elemente care permit

individualizarea sa prin nume, domiciliu, stare civilă, etc.
b. Numele. Poate fi definit ca fiind cuvântul sau totalitatea cuvintelor prin care
este individualizată o persoană în societate.
Potrivit art. 83 Cod civil, republicat, „numele cuprinde numele de familie şi
prenumele".
Modul cel mai natural şi cel mai obişnuit de dobândire a numelui de familie îl constituie
filiaţia. Aceasta înseamnă că numele părinţilor va fi dobândit şi de copil.
Acţiunea prin care se cere instanţei să încuviinţeze purtarea numelui părintelui care l-a
recunoscut ulterior aparţine copilului.
În cazul copiilor găsiţi, născuţi din părinţi necunoscuţi, numele lor de familie se va
stabili pe cale administrativă de către autoritatea tutelară din cadrul primăriei locului unde
a fost găsit copilul.

Modificarea numelui de familie poate fi cerută în următoarele situaţii:
schimbări în filiaţia persoanei fizice;
schimbări generate de adopţie, când copilul adoptat dobândeşte numele celui care îl
adoptă;
schimbări determinate de instituţia căsătoriei.
Schimbarea numelui de familie pe cale administrativă este posibilă pentru motive

întemeiate.
Prenumele persoanei are rolul de a o individualiza în familie. Adăugat la numele de

familie, prenumele serveşte - desigur - şi la identificarea în societate a persoanei.
Determinarea prenumelui se face la libera alegere, odată cu înregistrarea naşterii la
serviciul de stare civilă, pe baza declaraţiei de naştere a celui ce solicită înregistrarea.
Dreptul la prenume este un drept personal-nepatrimonial, având caracterele juridice

ale acestuia. El este ocrotit prin prevederile art. art. 82 - 84 Cod civil, republicat,.
Pseudonimul are rolul de a individualiza o anumită persoană într-un anumit domeniu

de activitate, atunci când respectiva persoană înţelege să nu folosească pentru aceasta
chiar numele său. Alegerea pseudonimului este liberă şi nu presupune nici un fel de
procedură specială pentru înregistrare. Simpla sa folosire este suficientă pentru a crea
dreptul asupra lui.
c. Domiciliul. Este un atribut de identificare a persoanei ce serveşte la localizarea în

spaţiu a acesteia. Conform art. 87 Cod civil, republicat,,,domiciliul persoanei fizice, în
vederea exercitării drepturilor şi libertăţilor sale civile, este acolo unde aceasta declară că
îşi are locuinţa principală".
Domiciliul de drept comun îl reprezintă acel drept al persoanei fizice de a se

individualiza în spaţiu, prin locuinţa sa statornică sau principală.
Printr-o procedură administrativă, domiciliul de drept comun se poate şi schimba.

Persoana care îşi schimbă domiciliul este obligată ca, în termen de 5 zile de la data obţinerii
dovezii din care rezultă că are locuinţa asigurată, să se prezinte la organul de poliţie în
circumscripţia căreia îşi stabileşte noul domiciliu, pentru înscrierea menţiunii în actul de
identitate şi în fişa de evidenţă a populaţiei.

Domiciliul legal este acel domiciliu care este stabilit de lege, pentru anumite categorii
de persoane fizice, respectiv pentru minor, interzis judecătoresc, pentru cel dispărut şi în caz
de curatelă.
Minorul are domiciliul legal, după caz, la: a) părinţii săi; b) părintele la care locuieşte
statornic: c) părintele care îl ocroteşte; d) tutore.
Interzisul judecătoresc are domiciliul legal la reprezentantul său legal1, adică la

tutorele ce i-a fost desemnat în urma rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de
punere sub interdicţie (art. 92 Cod civil, republicat).
Persoana ocrotită prin curatelă are domiciliul legal la curatorele său, în măsura în care
acesta este în drept să-1 reprezinte (art. 94 Cod civil, republicat).
Domiciliul convenţional (sau ales) îl reprezintă adresa stabilită prin acordul de voinţă
al părţilor, în scopul încheierii şi executării unor acte juridice şi comunicarea actelor de
procedură (art. 97 Cod civil, republicat).
Reşedinţa se deosebeşte de domiciliu, întrucât este o locuinţă a persoanei, care nu

întruneşte caracterul de locuinţă statornică sau principală. Pe lângă domiciliu, o persoană
poate avea una sau mai multe reşedinţe, locuinţe cu caracter vremelnic sau secundar(art.
88 Cod civil, republicat).
d. Starea civilă. Este un atribut de identificare al persoanei care reflectă statutul social
juridic complex (art. 98 - 103 Cod civil, republicat; Exemplu: stare de căsătorit sau
necăsătorit, filiaţia, ascendenţii, etc).
Starea civilă se dovedeşte cu actele înregistrate în registrele de stare civilă, precum şi

cu certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora (certificat de naştere, de căsătorie,
major, incapabil, etc).
1
A se vedea art.26 alin.2 şi 3 din OUG nr.97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor
români, publicată în M.Of. nr. 641 din 20.07.2005 cu modificările şi completările ulterioare ultima modificare fiind adusă prin
Legea nr.252/2007.

2. Persoana juridică - subiect al raportului juridic civil
Noţiune. Sunt considerate persoane juridice acele subiecte colective de drept care,
îndeplinind anumite condiţii de fond şi de formă prevăzute de lege, pot să dobândească
drepturi subiective şi civile, să contracteze obligaţii civile şi să stea în justiţie ca reclamante
sau pârâte.
Elementele constitutive ale persoanei juridice. Potrivit art. 187 Cod civil, republicat,
sunt elemente constitutive ale oricărei persoane juridice:
- organizarea de sine stătătoare prin care se înţelege că orice persoană juridică este
alcătuită ca un tot unitar, compartimentarea subiectului colectiv pe activităţi de desfăşurare
şi precizarea persoanei sau a persoanelor care vor reprezenta persoana juridică în
raporturile cu terţii;
- patrimoniul propriu, element constitutiv care constă în totalitatea drepturilor şi

obligaţiilor patrimoniale ce aparţin persoanei juridice. În toate cazurile, acest patrimoniu
propriu al persoanei juridice trebuie să fie distinct atât faţă de patrimoniile altor persoane
juridice, cât şi faţă de patrimoniul fiecărei persoane fizice care face parte din colectivul său;
- scopul licit şi moral, în acord cu interesul obştesc, este elementul constitutiv care indică
însuşi obiectul de activitate al fiecărei persoane juridice, deci chiar raţiunea de a exista a
fiecărui subiect colectiv de drept. Pentru a fi valabil, scopul persoanei juridice trebuie să fie
precis determinat încă de la înfiinţarea ei şi, totodată, să fie în deplină concordanţă cu
interesul general, obştesc.
Înfiinţarea persoanelor juridice. Conform dispoziţiilor legale în vigoare, respectiv

dispoziţiile art. 194 Cod civil, republicat, există - în principal - trei mari moduri de înfiinţare
a persoanelor juridice.
Prin actul de înfiinţare al organului competent. Pe această cale iau fiinţă, în special,
persoanele juridice publice (instituţii de stat, unităţi administrativ - teritoriale, operatori
economici de stat). Cel mai reprezentativ domeniu de aplicare a înfiinţării pe această cale
îl reprezintă acela al creării regiilor autonome şi societăţilor comerciale de stat prin
reorganizarea unităţilor economice de stat, în aplicarea prevederilor Legii nr. 15/1990.

Astfel, conform art.3 alin. 2 din Legea nr. 15/1990. „Regiile autonome se pot înfiinţa prin
hotărâre a guvernului, pentru cele de interes naţional, sau prin hotărâre a organelor
judeţene şi municipale ale administraţiei de stat, pentru cele de interes local, din ramurile şi
domeniile stabilite potrivit art.2 (adică în ramurile strategice ale economiei naţionale).
Referindu-se la societăţile comerciale cu capital de stat, art.16 din Legea nr. 15/1990
precizează că ele sunt organizate sub formă de societăţi pe acţiuni sau societăţi cu
răspundere limitată.
Prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, autorizat, în condiţiile legii, pe baza
următoarelor acte juridice:
actul de constituire care, de regulă, îmbracă forma fie a unui contract de

societate, fie a unui contract de asociere, în ambele variante aceste acte trebuind să fie
încheiate în formă scrisă;
statutul respectivei persoane juridice, de regulă tot în formă scrisă;
autorizarea înfiinţării, act ce provine, după caz, fie de la instanţele judecătoreşti,

fie de la un organ al puterii executive;
după caz, înregistrarea în Registrul Comerţului sau înregistrarea ori înscrierea la

organul abilitat de lege (de regulă organul fiscal teritorial).
Având nevoie de o autorizare prealabilă sau ulterioară înfiinţării, pe această cale iau
fiinţă următoarele persoane juridice: partidele politice şi organizaţiile obşteşti sunt
autorizate de către de instanţa judecătorească competentă, potrivit legii, societăţile
comerciale sunt înfiinţate şi autorizate pri Oficiile Registrului Comerţului de pe lângă
tribunalul din circumscripţia teritorială unde işi va avea sediul social respectivul
profesionist.
Capacitatea civilă de folosinţă a persoanei juridice.

1. Capacitatea civilă de folosinţă a persoanei juridice este acea parte a capacităţii
civile care constă în aptitudinea generală şi abstractă de a avea toate acele drepturi şi
obligaţii civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât
persoanei fizice. Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice este determinat de
scopul pentru care a fost înfiinţată. Având în vedere faptul că scopul nu este acelaşi pentru

toate pentru toate persoanele juridice, capacitatea de folosinţă în funcţie de specialitatea

fiecăreia1.
Astfel, persoanele juridice pot fi împărţite în două categorii, după cum sunt sau nu
supuse înregistrării. Art. 205 din Codul civil republicat prevede faptul că persoanele juridice
care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la data
înregistrării lor. Persoanele juridice nesupuse înregistrării dobândesc capacitatea de folosinţă,
în funcţie de modul de înfiinţare aplicabil: de la data actului de înfiinţare, de la data
constituirii lor sau de la împlinirea altei cerinţe legale. Art. 205 din Codul civil republicat
prevede în alin.3 o excepţie – situaţia capacităţii de folosinţă anticipate pentru persoanele
juridice supuse înregistrării, care pot chiar de la data actului de înfiinţare, să dobândească
drepturi şi să îşi asume obligaţii, dar numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să
ia fiinţă în mod valabil.
Capacitatea civilă de folosinţă a persoanei juridice se sfârşeşte odată cu desfiinţarea
(încetarea) acesteia, prin constatarea ori declararea nulităţii, prin fuziune, divizare totală,
transformare, dizolvare sau desfiinţare ori printr-un alt mod prevăzut de actul constitutiv sau
de lege.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice

Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este acea parte a capacităţii civile care
constă în aptitudinea de a-şi exercita drepturile civile şi de a-şi îndeplini obligaţiile civile,
prin încheierea de acte juridice de către organele sale de administrare, de la data constituirii
lor.
Începutul capacităţii civile de exerciţiu a persoanei juridice este marcat de momentul
înfiinţării acesteia, însă realizarea efectivă a capacităţii de exerciţiu astfel dobândită este
condiţionată, în practică, de desemnarea organelor sale de conducere. Sfârşitul capacităţii de
exerciţiu a persoanei juridice corespunde cu încetarea capacităţii sale de folosinţă2.
1
A se vedea G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p.103.
2
A se vedea G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p.104.

Secţiunea 4. Conţinutul raportului juridic civil
1. Noţiunea şi structura conţinutului raportului juridic civil.
Conţinutul raportului juridic civil cuprinde totalitatea drepturilor subiective civile şi a

obligaţiilor pe care le au părţile în cadrul acestuia.
Acest ansamblu de drepturi şi obligaţii ale părţilor se caracterizează prin

interdependenţă, prin corelaţia care există între conţinutul dreptului subiectiv aparţinând
subiectului activ şi conţinutul îndatoririi subiectului pasiv.
Relaţia de interdependenţă se poate prezenta ca o relaţie simplă (precum în cazul

raporturilor reale în care subiectul activ are numai drepturi, iar subiectul pasiv are
îndatorirea generală de a nu face nimic de natură a afecta exercitarea
drepturilorsubiectului activ) sau ca o relaţie complexă precum în raportul născut din
contractul de vânzare-cumpărare, în care atât vânzătorul cât şi cumpărătorul au un
ansamblu de drepturi şi obligaţii reciproce.
2.Drepturile subiective civile
1. Noţiunea de drept subiectiv civil. Ca element al conţinutului raportului juridic,

noţiunea de „drept" este asociată termenului „subiectiv" pentru a o deosebi de
noţiunea de „drept obiectiv", înţeleasă ca ansamblul normelor juridice existente la un
moment dat.
Dreptul subiectiv a fost definit ca posibilitate juridică recunoscută titularului de a

avea, în limitele legii, o anumită conduită, de a pretinde persoanei obligate o anumită
comportare şi de a o impune la nevoie prin forţa coercitivă a statului.
Dreptul subiectiv prezintă următoarele caractere:
a) conferă titularului următoarele prerogative:
- să aibă o conduită permisă de lege (spre exemplu să posede, să folosească şi să

dispună de bunul aflat în proprietatea sa);
- să pretindă subiectului pasiv să manifeste conduita cerută de lege (să execute

obligaţiile ce-i revin la data când acestea devin exigibile);

- să ceară concursul forţei de constrângere a statului pentru a determina cealaltă
parte să manifeste conduita la care era îndatorat;
b)delimitează conduita permisă părţii active a raportului juridic civil concret în cadrul
legăturii juridice stabilită între subiecte;
c) existenţa dreptului subiectiv este independentă de exercitarea lui. Dreptul se naşte la
data naşterii raportului civil. S-a arătat în acest sens că, în timp ce naşterea dreptului conferă
posibilitatea juridică a unei conduite, exercitarea dreptului presupune manifestarea
concretă a acelei conduite.
2. Recunoaşterea, ocrotirea şi exercitarea drepturilor subiective civile. Abuzul de

drept
A. Recunoaşterea şi ocrotirea drepturilor subiective civile.
În viaţa social-juridică, drepturile civile subiective împreună cu obligaţiile lor

corelative au fiecare în parte o anumită finalitate, aceea de a satisface anumite scopuri sau
interese. Ca atare, orice drept civil subiectiv nu-şi poate produce efectele decât prin
raportarea la finalitatea pe care o are şi care este redată prin scopul sau interesul pentru care a
fost recunoscut prin lege.
În ceea ce priveşte recunoaşterea drepturilor subiective civile, va trebui să distingem
între cele recunoscute persoanelor fizice şi cele recunoscute persoanelor juridice. Astfel,
pentru persoanele fizice, drepturile civile subiective se consideră a fi recunoscute sub două
aspecte:
- în scopul stimulării muncii, activităţii muncii, activităţii şi iniţiativei particulare, bazate pe
drept de proprietate, pe libertatea contractuală şi a muncii;
- în vederea asigurării cadrului social necesar împlinirii intereselor lor materiale şi social
culturale.
Şi în cazul persoanelor juridice, recunoaşterea drepturilor civile subiective urmează a
fi determinate sub cele două aspecte:
- în funcţie de scopul social sau economic, pentru care au fost înfiinţate sau recunoscute;
- în funcţie de bunurile şi valorile băneşti aflate în patrimoniile lor, menite să le asigure
autonomia economico-financiară în cadrul circuitului civil şi comercial.

B. Principiile exercitării drepturilor subiective civile. Abuzul de drept
Drepturile civile subiective trebuie să fie exercitate de titularii lor în limitele lor
materiale sau juridice (spre exemplu, proprietarul nu poate construi dincolo de limitele
hotarului terenului său, fără a depăşi limitele materiale ale dreptului său de proprietate sau,
creditorul nu poate pretinde debitorului o sumă mai mare de bani care i se datorează fără a
depăşi limitele juridice ale dreptului său de creanţă).
Ca urmare, reţinem că prin art. 15 din Codul civil, republicat, s-a prevăzut că
drepturile civile subiective pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic şi social.
Se ridică întrebarea: ce se întâmplă atunci când un drept subiectiv civil nu este exercitat
potrivit scopului lui economic şi social?
Exercitarea unui drept subiectiv civil în alte scopuri decât cele avute în vedere prin
norma juridică ce-i stă la bază semnifică nu uzul, ci abuzul de drept. Cu alte cuvinte, trecerea
dreptului de la normal la anormal şi, prin urmare, scoaterea lui de sub protecţia juridică şi
expunerea sancţionării.
Trăsătura distinctă a ocrotirii drepturilor civile subiective constă în caracterul ei de
generalitate. Astfel, putem reţine că ocrotirea drepturilor civile subiective include întregul
complex de măsuri juridice pe care legea îl organizează şi determină să funcţioneze în acest
scop.
În general, în viaţa social juridică, ocrotirea drepturilor civile subiective, în
majoritatea lor, este organizată prin îndeplinirea de bună voie a obligaţiilor corelative. Atunci
când între subiectele unora dintre raporturile juridice civile s-au ivit neînţelegeri, cei
interesaţi, respectiv titularii de drepturi, sunt nevoiţi să se adreseze organelor judecătoreşti
competente pentru recunoaşterea şi apărarea drepturilor civile subiective.
Aşadar, mijlocul juridic de ocrotire a drepturilor subiective îl reprezintă, în mod
obişnuit, procesul civil.
Exercitarea drepturilor subiective civile trebuie să se realizeze cu respectarea
anumitor principii, şi anume:
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu respectarea legii şi a moralei (art. 14
alin.1 din Codul civil republicat);
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună-credinţă (art. 57 din Constituţie, art.
14 alin.1 din Codul civil republicat);
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale (materiale – spre exemplu,
proprietarul unui teren nu poate construi dincolo de linia vecinătăţii – sau judiciare – spre
exemplu, creditorul nu poate pretinde debitorului său mai mult decât acesta îi datorează).
Exercitarea drepturilor subiective civile trebuie să se realizeze cu exercitarea tuturor
acestor principii, nefiind suficientă respectarea doar a unuia sau a unora dintre ele. În caz
contrar, ne aflăm în prezenţa abuzului de drept.
Orice abuz de drept presupune două elemente constitutive, primul dintre ele fiind un
element subiectiv ce constă în exercitarea cu rea-credinţă a dreptului subiectiv civil, iar cel
de-al doilea, un element obiectiv care constă în deturnarea dreptului subiectiv de la scopul

pentru care a fost recunoscut, de la finalitatea sa legală, faptul săvârşit neputând fi explicat
printr-un motiv legitim.
Prin exercitarea unui drept subiectiv civil în mod abuziv, titularul acestui drept nu mai
este apărat de forţa coercitivă a statului.
Exercitarea în mod abuziv a dreptului subiectiv civil are ca principală sancţiune,
obligarea titularului dreptului astfel exercitat la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul
(moral sau material) cauzat.
3. Clasificarea drepturilor subiective civile
Drepturile subiective civile se pot clasifica după mai multe criterii. Le reţinem pe cele
mai importante:
după gradul de opozabilitate, drepturile subiective civile sunt absolute şi relative;
după natura conţinutului, drepturile subiective civile se împart în drepturi patrimoniale şi
drepturi nepatrimoniale;
după siguranţa oferită titularilor lor, drepturile subiective civile sunt drepturi pure şi simple şi
drepturi afectate de modalităţi;
după corelaţia dintre ele, drepturile subiective civile sunt drepturi principale şi drepturi
accesorii.
a) Drepturi subiective civile absolute şi drepturi civile relative
Drepturile civile subiective se clasifică în raport de sfera persoanelor obligate, precum
şi în funcţie de conţinutul obligaţiilor corespunzătoare în drepturi absolute şi drepturi
relative.
Drepturile absolute sunt drepturile subiective civile care exercită de către titularii lor
şi cărora le corespunde obligaţia generală a tuturor celorlalte persoane de a se abţine de la
încălcarea lor. Sunt drepturi absolute drepturile personal-nepatrimoniale, cum sunt: dreptul
la nume, dreptul la integritate fizică ş.a., precum şi drepturile reale.
Raportul juridic civil care are în conţinutul său un drept subiectiv civil absolut are
următoarele caracteristici:
subiectul activ este determinat, în timp ce subiectul pasiv - titularul obligaţiei
corelative dreptului absolut fiind format din toate celelalte persoane, este nedeterminat;
dreptului absolut îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu i se aduce
atingere;
dreptul absolut este un drept opozabil tuturor (erga ommes), toate celelalte subiecte
având obligaţia de a nu-l încălca.
Drepturile relative sunt acele drepturi civile subiective în temeiul cărora titularii lor
au posibilitatea de a pretinde de la persoanele obligate, determinate odată cu naşterea
raportului juridic, de a da, de a face sau de a nu face ceva. În categoria drepturilor relative
intră toate drepturile de creanţă.
Raportul juridic civil care are în conţinutul său un drept subiectiv civil relativ are
următoarele caracteristici:

atât subiectul activ cât şi subiectul pasiv sunt determinate;

obligaţia corelativă dreptului relativ constă în a da, a face sau a nu face ceva;
obligaţia corelativă revine numai subiectului pasiv determinat.
b)Drepturi subiective civile patrimoniale şi drepturi subiective civile

nepatrimoniale
Această clasificare este făcută după criteriul, natura economică sau natura conţinutului
drepturilor civile.
Drepturile patrimoniale sunt acele drepturi subiective civile care au un conţinut
economic, oferind posibilitatea unei evaluări băneşti. Au un caracter patrimonial drepturile
reale şi drepturile de creanţă.
Dreptul real - jus in re – este dreptul civil subiectiv pe care titularul său îl exercită
direct şi nemijlocit, fără concursul altor persoane, iar subiectelor pasive le revine obligaţia
generală negativă de a nu face nimic care să stânjenească exercitarea acestui drept de către
titularul său.
La rândul lor, drepturile reale se clasifică în:
drepturile principale - sunt drepturile civile subiective care au existenţă de sine
stătătoare, independentă de existenţa altor drepturi (spre exemplu dreptul de proprietate şi
dezmembrămintele dreptului de proprietate – uz, uzufruct, abitaţie, superficie şi servitute).
drepturi reale accesorii - sunt drepturile civile subiective a căror existenţă depinde în
mod direct de existenţa drepturilor garantate şi care sunt afectate unor drepturi de creanţă şi
(spre exemplu dreptul de gaj, dreptul de ipotecă, privilegiile)..
Dreptul de creanţă – jus ad personam – este dreptul civil subiectiv pe care titularul
său, numit creditor îl poate exercita numai faţă de persoanele obligate, numite şi debitori,
respectiv să dea, să facă sau să nu facă ceva. Sunt drepturi de creanţă cele care izvorăsc din
contractele sau actele juridice unilaterale, din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, precum şi
din alte izvoare de drepturi civile.
Pe lângă asemănările care există dreptul real şi dreptul de creanţă (ambele sunt
drepturi patrimoniale, ambele au cunoscuţi titularii ca subiecte active), există şi unele
deosebiri1, astfel:
- sub aspectul subiectului pasiv: pe când în cazul dreptului real nu este cunoscut subiectul
pasiv, fiind nedeterminat, în cazul dreptului de creanţă este cunoscut titularul obligaţiei
corelative, care este debitorul;
- sub aspectul conţinutului obligaţiei corelative: dacă dreptului real îi corespunde o
obligaţie generală şi negativă de non facere, dreptului de creanţă îi corespunde o obligaţie al
cărei obiect poate consta, după caz, în: a da (aut dare), a face (aut facere) sau a nu face (aut
non facere); „a nu face ceva” înseamnă de data aceasta obligaţia debitorului de se abţine de
la ceva ce ar fi putut face dacă nu s-ar fi obligat la abstenţiune;
- ca număr, pe când drepturile reale sunt limitate, drepturile de creanţă sunt nelimitate;
1
A se vedea Gh.Beleiu, op. cit., p.84.

- numai dreptul real este însoţit de prerogativa urmăririi şi de cea a preferinţei, iar nu şi în
dreptul de creanţă.
Drepturile personal nepatrimoniale sunt drepturi civile subiective care nu au
conţinut economic şi, prin urmare, nu sunt evaluabile în bani şi care, fiind legate de persoana
umană, servesc la individualizarea acestora.
Drepturile personal nepatrimoniale privesc:
- existenţa şi integritatea fizică şi morală ale persoanei: dreptul la viaţă, dreptul la sănătate,
dreptul la onoare, cinste sau reputaţie, dreptul la demnitatea umană, etc.;
- identitatea persoanei: dreptul la nume, dreptul la domiciliu, dreptul la reşedinţă (pentru
persoana fizică), dreptul la denumire, dreptul la sediu (pentru persoana juridică), etc.;
- creaţia intelectuală: dreptul la paternitatea operei sau invenţiei.
c) Drepturi subiective civile pure şi simple, drepturi afectate de modalităţi şi

drepturi eventuale
Aceste categorii de drepturi se deosebesc unele de altele prin siguranţa oferită
titularilor de a le realiza sau nu în mod efectiv şi beneficia de efectele lor.
Drepturile pure şi simple sunt drepturi civile subiective care conferă titularilor deplină
putere şi certitudine în exercitarea lor. Ca urmare, asemenea drepturi îşi produc efectele
imediat, definitiv şi irevocabil. Aceste drepturi formează categoria cea mai cuprinzătoare a
drepturilor subiective civile.
Drepturile afectate de modalităţi sunt acele drepturi civile subiective a căror naştere,
exercitare sau stingere depinde de o împrejurare viitoare, certă sau incertă, care poate fi
termenul sau condiţia. Aceste două evenimente denumite în mod generic modalităţi ale
drepturilor civile subiective afectează concomitent şi conţinutul obligaţiilor corelative în
sensul că acestea vor fi sau nu îndeplinite, în funcţie de realizarea sau nerealizarea lor.
Termenul este un eveniment viitor şi sigur ce se va produce, care afectează fie
executarea, fie stingerea unei obligaţii (spre exemplu, plata lunară a întreţinerii).
Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur că se va produce, de care depinde însăşi
existenţa raportului juridic obligaţional (spre exemplu, într-un contract de donaţie a unei case
se stipulează condiţia că, dacă donatorul moare înaintea donatorului, donaţia va fi
desfiinţată).
Drepturile eventuale sunt drepturi subiective civile cărora le lipseşte fie obiectul, fie
subiectul activ, neştiindu-se dacă acestea vor exista în viitor (ex. dreptul de a primi
despăgubiri dacă starea sănătăţii creditorului care a suferit prejudicii se va agrava în viitor,
dreptul la o succesiune viitoare).
d) Drepturi subiective civile principale, drepturi subiective civile accesorii
În această clasificare se ţine seama de corelaţia dintre drepturile subiective civile.

Dreptul principal este acel drept civil subiectiv care are o existenţă de sine stătătoare,
soarta sa nedepinzând de existenţa vreunui alt drept.

Drepturile nepatrimoniale sunt drepturi principale, de aceea putem spune că împărţirea

drepturilor subiective civile în principale şi accesorii se aplică tuturor drepturilor
patrimoniale (drepturi reale şi drepturi de creanţă). Spre exemplu, dreptul creditorului de a
pretinde de la debitor dobânda aferentă creaţiei principale constituie un drept de creanţă
accesoriu.
Potrivit art. 551 din Codul civil republicat, drepturile reale principale sunt:
- dreptul de proprietate, această categorie cuprinzând atât dreptul de proprietate publică, cât
şi dreptul de proprietate privată;
- drepturile reale principale corespunzătoare dreptului de proprietate privată
(dezmembrămintele dreptului de proprietate, numite şi drepturi reale principale asupra
bunurilor proprietatea altei persoane), anume: dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de
abitaţie, dreptul de servitute şi dreptul de superficie;
- dreptul de administrare a regiilor autonome şi instituţiilor publice, ca drept real
corespunzător dreptului de proprietate privată; reglementat de art.867-870 din Codul civil
republicat;
- dreptul de concesiune, reglementat de art. 136 alin. 4 din Constituţie, de O.U.G.
nr.54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri publice, precum şi de art.
871-873 din Codul civil republicat;
- dreptul de folosinţă a unor bunuri proprietatea publică sau proprietate privată a statului sau
unităţilor administrativ-teritoriale, conferit, în condiţiile legii, unor persoane juridice sau
fizice;
- dreptul de folosinţă a unor bunuri proprietatea anumitor persoane juridice, conferit de
acestea persoanelor juridice anexă;
Dreptul accesoriu este acel drept civil subiectiv care nu are o existenţă de sine
stătătoare, soarta acestuia depinzând de existenţa unui alt drept subiectiv civil, având
calitatea de drept principal. Existenţa dreptului accesoriu este determinată de existenţa
dreptului principal, conform adagiului accesorium sequitur principale. Aceste drepturi sunt:
- dreptul de ipotecă, reglementat de art. 2343-2479 din Codul civil republicat;
- dreptul de gaj (amanetul), reglementat de art. 2480-2494 din Codul civil republicat ;
- privilegiile, reglementate de art. 2333-2342 din Codul civil republicat;
- dreptul de retenţie, reglementat de art. 2495-2499 din Codul civil republicat.
3. Obligaţiile civile
1. Noţiune. Obligaţia, în sens restrâns, este îndatorirea subiectului pasiv de a

executa o acţiune pozitivă sau negativă, de a face sau a nu face ceva, în folosul creditorului
său.

2. Clasificarea obligaţiilor civile
a) Obligaţii de a da, obligaţii de a face şi obligaţii de a nu face

Obligaţia de a da – această obligaţie ridică înainte de toate precizarea semnificaţiei
sale juridice, aceasta în sensul că nu trebuie confundată cu obligaţia de a preda un bun
oarecare mobil sau imobil.
Astfel, obligaţia de a da constă în îndatorirea subiectului pasiv a unui raport juridic de
a constitui sau transmite în folosul subiectului activ un drept real asupra unui bun.
Pentru a putea executa obligaţia de a da, subiectul pasiv trebuie să fie titularul
dreptului real respectiv, şi să aibă capacitatea de a înstrăina; astfel, de exemplu, într-un
contract de vânzare-cumpărare, obligaţia vânzătorului ce constă în a transmite către
cumpărător dreptul de proprietate asupra lucrului vândut este o obligaţie de a da. Această
obligaţie nu se confundă cu obligaţia de a preda materialmente lucrul vândut, deoarece
aceasta este o obligaţie de a face.
Obligaţia de a face – constă în îndatorirea ce-i revine subiectului pasiv a unui raport
juridic civil de a săvârşi anumite fapte, acţiuni, lucrări sau servicii în afara celor care se
încadrează în obligaţia de a da.
Obligaţia de a face poate fi instantanee când se execută deodată printr-un singur fapt
(de exemplu, predarea lucrului împrumutat sau vândut). Această obligaţie poate fi succesivă,
când se execută în timp, printr-o acţiune continuă sau prin acţiuni repetate (de exemplu,
prestarea unui serviciu, întreţinerea unei persoane).
Obligaţia de a nu face – constă în îndatorirea subiectului pasiv a unui raport juridic
civil, de a se abţine de la săvârşirea uneia sau mai multor fapte determinate (de exemplu,
obligaţia care le revine proprietarilor vecini de a nu planta pomi decât la distanţa de 2 m de
linia despărţitoare a celor două proprietăţi sau obligaţia pe care şi-o asumă nepoata faţă de
unchi, printr-un contract de donaţie, de a nu se căsători până la absolvirea liceului sau
facultăţii)1.
Această clasificare prezintă interes în ceea ce priveşte calificarea unor acte juridice,
precum şi posibilitatea aducerii la îndeplinire silită a obligaţiilor.2
b) Obligaţii civile pozitive şi obligaţii civile negative

Obligaţiile civile pozitive presupun o acţiune care incumbă subiectului pasiv al unui
raport juridic civil. Sunt obligaţii pozitive obligaţiile de „a da” şi „a face”.
Obligaţiile negative presupun o abstenţiune a subiectului pasiv al unui raport juridic
civil. Este obligaţia negativă obligaţia de „a nu face ceva”.
Spre exemplu, este o obligaţie pozitivă obligaţia de întreţinere, deoarece aceasta
constă în asigurarea de către debitor a celor necesare traiului creditorului. Obligaţia
debitorului de a nu săvârşi faţă de debitor fapte grave, contrare legii şi bunelor moravuri este
o obligaţie negativă.
1
A se vedea C. Turianu, Curs de drept civil. Partea generală. Editura Universitară, Bucureşti, 2003, p.81.
2
A se vedea G. Boroi, C.A.Anghelescu, op. cit., p.69.

c) Obligaţii civile de rezultat şi obligaţii civile de diligenţă

Obligaţii civile de rezultat – se mai numesc şi obligaţii determinate. Sunt acelea care
constau în îndatorirea debitorului de a obţine un rezultat determinat(art. 1481 alin 1 din
Codul civil republicat). Caracteristic lor este faptul că obligaţia este strict precizată sub
aspectul obiectului şi scopului urmărit, debitorul asumându-şi îndatorirea ca, desfăşurând o
anumită activitate, să atingă un rezultat bine stabilit1 (spre exemplu, obligaţia vânzătorului de
a preda cumpărătorului lucrul vândut).
Obligaţii civile de diligenţă – se mai numesc şi obligaţii de mijloace. Sunt acele
obligaţii prin care debitorul se obligă să depună toată stăruinţa pentru atingerea rezultatului,
fără a se obliga la însuşi rezultatul preconizat (de exemplu, obligaţia asumată de avocat faţă
de clientul său, obligaţia medicului de a acţiona cu toată prudenţa şi diligenţa cerute de
ştiinţa şi etica medicală, în vederea vindecării pacientului de o anumită boală).
Potrivit art. 1481 alin 3 din Codul civil republicat, pentru a se stabili dacă o obligaţie
este de mijloace sau de rezultat, se va ţine seama îndeosebi de: modul în care obligaţia este
stipulată în contract, existenţa şi natura contraprestaţiei şi celelalte elemente ale contractului,
gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului şi influenţa pe care cealaltă parte o
are asupra executării obligaţiei.
d) Obligaţii civile obişnuite, opozabile terţilor şi obligaţii reale

Obligaţii civile obişnuite – sunt acele obligaţii care incumbă debitorului faţă de care s-
au născut. Aceste obligaţii sunt opozabile „între părţi”, ca şi dreptul creat. Majoritatea
obligaţiilor civile sunt obişnuite.
Obligaţiile opozabile şi terţilor – numite şi obligaţii scriptae in rem, sunt acele
obligaţii care sunt strâns legate de un bun, creditorul putând obţine satisfacerea dreptului său
doar dacă dobânditorul actual al bunului este ţinut să respecte acest drept, deşi este terţ faţă
de contractul care a dus la naşterea dreptului creditorului. Este o astfel de obligaţie cea
prevăzută în art. 1811 din Codul civil republicat, potrivit căruia, dacă bunul dat în locaţiune
este înstrăinat, dreptul locatarului este opozabil dobânditorului, astfel: în cazul imobilelor
înscrise în cartea funciară, dacă locaţiunea a fost notată în cartea funciară, în cazul imobilelor
neînscrise în cartea funciară, dacă data certă a locaţiunii este anterioară datei certe a
înstrăinării, în cazul mobilelor supuse unor formalităţi de publicitate, dacă locatarul a
îndeplinit aceste formalităţi, în cazul celorlalte bunuri mobile, dacă la data înstrăinării bunul
se afla în folosinţa locatarului.
Obligaţiile reale – numite şi obligaţii propter rem,1 sunt acele obligaţii care incumbă,
potrivit legii, deţinătorului unui bun, datorată importanţei deosebite a bunului pentru
societate. Este o asemenea obligaţie cea a deţinătorului unui teren agricol, de a-l cultiva,
1
A se vedea G. Boroi, C.A.Anghelescu, op.cit., p.69.
1
A se vedea I. Lulă, Privire generală asupra obligaţiilor „propter rem” în Dreptul nr. 8 / 2000, p.8 – 22.

conform prevederilor Legii nr. 18/1991 legea fondului funciar1, cea a proprietarilor şi
deţinătorilor de terenuri cu orice titlu, care sunt obligaţi să ia măsurile prevăzute de lege
pentru protecţia faunei cinegetice şi a mediului său de viaţă, răspunzând pentru pagubele pe
care le produc acestora prin acţiuni ilicite săvârşite cu intenţie sau din culpa.
e) Obligaţii civile perfecte şi imperfecte

Obligaţii civile perfecte – sunt acele obligaţii a căror executare este asigurată în cazul
în care nu sunt aduse la îndeplinire, de bunăvoie, prin forţa de constrângere a statului. Astfel,
în ipoteza în care persoana obligată nu-şi îndeplineşte de bunăvoie îndatoririle ce-i revin
titularului, se pot adresa instanţelor judecătoreşti competente pentru a obţine o hotărâre
judecătorească în baza căreia se poate cere executarea prin constrângere a obligaţiei
corelative dreptului său încălcat sau nerecunoscut. Cele mai multe obligaţii intră în această
categorie.
Obligaţii civile imperfecte – acestea mai sunt denumite şi obligaţii civile naturale.
Aceste obligaţii sunt acelea care se înfăţişează în opoziţie cu prima categorie prin aceea că
nu poate cere executarea lor în mod silit. Dacă însă o asemenea obligaţie a fost executată de
bunăvoie, persoana obligată care şi-a îndeplinit în felul acesta îndatoririle ce-i reveneau, nu
mai poate cere restituirea lor. Cu titlu de exemplu amintim art. 2506 alin. 3 din Codul civil
republicat care prevede că cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce termenul de
prescripţie s-a împlinit, nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data
executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit, şi art. 2264 care menţionează faptul că
pentru plata unei datorii născute dintr-un contract de joc sau de pariu nu există drept la
acţiune, cel care pierde neputând să ceară restituirea plăţii făcută de bunăvoie, cu excepţia
fraudei sau a cazului în care cel care a plătit era lipsit de capacitate de exerciţiu ori avea
capacitate de exerciţiu restrânsă.
1
Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 299 din 4.11.1997 şi modificată ulterior, pricipala
modificare va fi adusă de Legea nr.165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură
sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17.05.2013, care va intra în vigoare la data de 01 ianuarie 2016.

Secţiunea 5. Obiectul raportului juridic civil
1. Noţiune. Prin obiect al raportului juridic civil înţelegem acţiunea sau abstenţiunea
la care este îndreptăţit subiectul activ şi la care îndatorat subiectul pasiv.
Obiectul raportului juridic civil delimitează deci conduita subiectelor de drept în cadrul
raportului juridic civil concret.
Ca element structural al raportului juridic civil, obiectul este corelat conţinutului

acestuia, în timp ce drepturile şi obligaţiile ce alcătuiesc conţinutul raportului juridic
reprezintă posibilităţi juridice ale unor acţiuni sau îndatoriri juridice, obiectul raportului de
drept cuprinde realizarea acestora, însăşi conduita permisă părţilor.
Acţiunea permisă subiectului poate să constea în transmiterea unui drept real (a da)
ori într-un fapt personal (a face, a nu face).
Când conduita permisă subiectului constă în transmiterea, unui drept asupra unui
lucru (a da) acesta este privit ca obiect derivat (material) al obiectului raportului juridic.
De-a lungul timpului obiectul raportului juridic civil a fost perceput diferit în doctrina
juridică.
Astfel, unii autori au susţinut că obiectul nu este un element necesar al raportului

juridic întrucât el ar desemna numai lucrurile materiale, care nu sunt prezente totdeauna în
raporturile civile (unele raporturi permiţând numai acţiuni sau inacţiuni)1, în această ultimă
ipoteză, raportul juridic ar fi lipsit de obiect2.
Într-o altă opinie, obiectul trebuie înţeles după cum raportul juridic este real (se
referă la drepturi reale) sau personal (se referă la drepturi de creanţă), în prima ipoteză
obiectul ar fi constituit din lucru, iar în ipoteza secundă, din acţiuni la care este îndreptăţit
subiectul activ ori la care este îndatorat subiectul pasiv.
Alţi autori includ în obiectul raportului juridic civil lucrurile materiale, valori personal
nepatrimoniale (nume, reputaţie, onoare, etc), rezultatele creaţiei intelectuale (opera
literară, artistică, ştiinţifică, invenţia, etc.) şi conduita părţilor.
1
Gh. Beleiu, op. cit., p.92-93; P.M. Cosmovici, op. cit, p.76.
2
Ibidem.

În consideraţia caracterului său social, opinia dominantă consideră că obiectul

raportului juridic îl formează conduita părţilor, acţiunile sau abstenţiunile permise sau
impuse lor. Lucrurile şi valorile personal nepatrimoniale sunt elemente exterioare relaţiei
sociale care nu pot fi incluse obiectului raportului social. Când însă acţiunile sau
abstenţiuriile părţilor se referă la lucruri exterioare raportului juridic acestea pot fi
apreciate ca obiect derivat.
2. Bunurile - obiect exterior al raportului juridic civil
1. Noţiune. Conceptul de bun este o categorie juridică grefată pe noţiunea de lucru.
Prin lucru se înţelege tot ceea ce se află în natură, perceput prin simţurile noastre, tot
ceea ce are o existenţă materială.
În sens juridic, bunul este acel lucru care îndeplineşte trei condiţii cumulative:
- este util omului;
- are o valoare economică, fiind susceptibil de apreciere în bani;
- poate fi apropriat sub forma unui drept patrimonial
Altfel spus, bunurile sunt lucruri care satisfac o trebuinţă umană, au o valoare
economică şi sunt susceptibile de apropriere sub forma unor drepturi patrimoniale.
Lucrurile care nu întrunesc cumulativ condiţiile arătate nu sunt bunuri în sens juridic.
Astfel, aerul atmosferic, lumina solară, deşi utile omului nu au valoare economică şi nu sunt
susceptibile de apropriere directă sub forma unor drepturi patrimoniale, astfel încât nu
sunt considerate bunuri.
Termenul de bun poate fi înţeles în două accepţiuni:
- în sens restrâns, ca lucruri şi animale, susceptibile a face obiectul unor drepturi şi

obligaţii patrimoniale;
- în sens larg, ca lucruri, animale şi drepturi privitoare la acestea. Drepturile şi obligaţiile

patrimoniale şi bunurile la care se referă acestea, aparţinând unei persoane pot fi privite
atât în individualitatea lor cât şi în universalitatea lor, ca totalitate de drepturi şi obligaţii
patrimoniale aparţinând unei persoane, totalitate numită patrimoniul persoanei.

Între bunurile persoanei şi patrimoniul acesteia există raportul dintre parte-întreg.
Bunurile dau consistenţă reală drepturilor subiective şi conţinutului patrimoniului.
Clasificarea bunurilor
Clasificarea bunurilor reprezintă importanţă deoarece ea determină pe de o parte

asemănările şi deosebirile dintre anumite categorii de bunuri, iar pe de altă parte, regimul
juridic pentru fiecare categorie în parte.
Codul civil, republicat distinge între următoarele categorii de bunuri: bunuri mobile şi
bunuri imobile, bunuri fungibile şi bunuri nefungibile, bunuri consumptibile şi bunuri
neconsumptibile, bunuri divizibile şi bunuri indivizibile, bunuri principale şi bunuri
accesorii. În literatura juridică se face referire şi la alte categorii de bunuri care, de altfel, pot
fi deduse din alte dispozitii legale. Asemenea exemple pot fi: bunuri alienabile şi bunuri
inalienabile, bunuri sesizabile şi insesizabile etc.
Bunurile se clasifică în funcţie de următoarele criterii:
- în funcţie de natura lor, bunurile se împart în bunuri mobile şi bunuri imobile;
- în funcţie de regimul circulaţiei juridice, putem vorbi despre bunuri aflate în circuitul civil
şi bunuri scoase din circuitul civil;
- după cum pot fi sau nu înlocuite unele cu altele în executarea unei obligaţii civile, avem
bunuri fungibile şi bunuri nefungibile;
- după cum folosirea lor implică sau nu consumarea substanţei sau înstrăinarea lor,
distingem între: bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile;
- după cum sunt sau nu producătoare de fructe: bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere;
- după modul de percepere: bunuri corporale şi bunuri incorporale;
- după cum pot fi sau nu împărţite fără să îşi schimbe destinaţia, bunurile se împart în
bunuri divizibile şi indivizibile;
- în funcţie de corelaţia dintre ele, bunurile sunt principale şi accesorii;
- după cum pot fi sau nu supuse urmăririi şi executării silite pentru plata datoriilor, bunurile
sunt sesizabile şi insesizabile.
1) Bunuri mobile şi bunuri imobile
Bunurile imobile sunt acele bunuri care au o aşezare fixă şi stabilă, în sensul că nu se
pot mişca dintr-un loc în altul (spre exemplu, terenurile, construcţiile, etc.).
Bunurile mobile sunt acele bunuri care au o aşezare fixă şi stabilă, fiind susceptibile
de a fi strămutate sau transportate dintr-un loc într-altul (ex. animalele, fructele desprinse de
pomi, mobilele etc.).

Această clasificare este cunoscută încă din dreptul roman. În Codul civil republicat,
prin art.536 se dispune că bunurile sunt mobile sau imobile. Totuşi, pentru a avea o imagine
completă a acestor bunuri, trebuie să analizăm regimul lor juridic.
Potrivit reglementărilor cuprinse în Codul civil, republicat, bunurile imobile sunt de
trei feluri:
- imobile prin natura lor, în sensul că prin existenţa propriu-zisă, sau în modul artificial
sunt încorporate solului şi au menirea ca prin fixitatea lor să poată fi folosite: terenurile,
izvoarele şi cursurile de apă, plantaţiile prinse în rădăcini, construcţiile şi orice alte lucrări
fixate în pământ cu caracter permanent, platformele şi alte instalaţii de exploatare a
resurselor submarine situate pe platoul continental, precum şi tot ceea ce, în mod natural sau
artificial, este încorporat în acestea cu caracter permanent (art. 537 din Codul civil,
republicat);
- imobile prin destinaţie – în sensul că deşi sunt mobile prin natura lor, prin destinaţia care
le este dată, anumite bunuri se consideră a fi imobile; art. 538 prevede faptul că rămân
bunuri imobile materialele separate în mod provizoriu de un imobil, pentru a fi din nou
întrebuinţate, atât timp cât sunt păstrate în aceeaşi formă, precum şi părţile integrante ale
unui imobil care sunt temporar detaşate de acesta, dacă sunt destinate spre a fi reintegrate; de
asemenea, materialele aduse pentru a fi întrebuinţate în locul celor vechi devin bunuri
imobile din momentul în care au dobândit această destinaţie;
- imobile prin determinarea legii1 – se au în vedere drepturile reale imobiliare şi acţiunile
care au ca obiect apărarea pe cale juridică a drepturilor reale imobiliare (art. 542 din Codul
civil republicat).
Bunurile imobile se consideră a fi tot de trei feluri, în conformitate cu reglementările
din Codul civil republicat:
- mobile prin natura lor – acele bunuri care nu sunt considerate de lege imobile, conform
art. 539 din Codul civil republicat; în această categorie intră şi undele electromagnetice sau
asimilate acestora, precum şi energia de orice fel produse, captate şi transmise, în condiţiile
legii, de orice persoană şi puse în serviciul său, indiferent de natura mobiliară sau imobiliară
a sursei acestora2;
- mobile prin determinarea legii sunt redate de drepturile patrimoniale şi acţiunile care au
ca obiect apărarea pe cale judiciară a acestora, cu excepţia acelora care reprezintă bunuri
imobile prin determinarea legii. Astfel, intră în această categorie drepturile de creanţă care au
ca obiect bunuri imobile, drepturile reale şi drepturile de creanţă care au ca obiect bunurile
mobile, respectiv acţiunile prin care se apără acestea;
- mobile prin anticipaţie – deşi prin natura lor, anumite bunuri sunt imobile prin natura lor,
avându-se în vedere situaţia de viitor, prin convenţia părţilor, se consideră a fi mobile3; art.
540 din Codul civil, republicat, prevede că bogăţiile de orice natură ale solului şi subsolului,
fructele neculese încă, plantaţiile şi construcţiile încorporate în sol devin mobile prin
anticipaţie, atunci când prin voinţa părţilor, sunt privite în natura lor individuală în vederea
1
Ibidem, p.75.
2
A se vedea G.Boroi, C.A.Anghelescu, op.cit., p.76.
3
A se vedea Gh. Beleiu, op.cit, p. 92.

detaşării lor; bunurile mobile prin anticipaţie au un caracter mobiliar relativ, în sensul că
acestea sunt mobile numai în raporturile dintre părţile actului juridic respectiv, faţă de terţi
urmând să devină mobile numai după desprinderea efectivă de fond1;
Diferenţierea de regim juridic dintre bunurile imobile şi bunurile mobile, prezintă
interes sub următoarele aspecte:
- regimul publicităţii înstrăinărilor şi constituirea de drepturi reale asupra lor este propriu în
principiu numai bunurile imobile;
- pentru bunurile mobile nu este necesară publicitatea înstrăinărilor, deoarece cel care poartă
un asemenea bun se consideră a fi proprietar;
- în cazul bunurilor imobile, se face distincţie între nuda proprietate şi posesia ca stare de
fapt; aceasta în sensul că aceste două stări sau situaţii pot aparţine fiecare altui titular; ca
urmare, dreptul de proprietate poate fi aprobat prin acţiunea în revendicare, iar posesia, prin
acţiunile posesorii;
- în ceea ce priveşte bunurile imobile, posesia poate duce la uzucapiune (art. 930 şi
următoarele din Codul civil, republicat), iar pentru bunurile mobile, posesia de bună credinţă
valorează proprietate, conform art. 935 din Codul civil, o prezumţie absolută şi irefragabilă
de proprietate sau poate conduce la dobândirea proprietăţii prin uzucapiune (art. 939 din
Codul civil, republicat);
- în dreptul internaţional privat, bunului imobil i se aplică legea ţării pe teritoriul căreia este
situat, în timp ce bunului mobil i se aplică legea proprietarului bunului;
- în cazul bunurilor imobile, înstrăinarea este supusă, uneori, unor cerinţe mai stricte;
- litigiile cu privire la bunurile imobile sunt soluţionate de instanţele în raza teritorială a
cărora se află bunul, pe când litigiile cu privire la bunurile imobile sunt soluţionate de
instanţele în a căror rază teritorială se află domiciliul pârâtului;
- în cazul bunurilor comune ale soţilor, înstrăinarea sau grevarea unui imobil nu se poate
face decât dacă celălalt soţ şi-a dat consimţământul expres în acest sens, în timp ce pentru
înstrăinarea bunurilor mobile operează prezumţia de mandat tacit reciproc.
2) Bunuri aflate în circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil
Bunurile aflate în circuitul civil sunt bunuri care pot face obiectul actelor juridice.
Această categorie de bunuri se împarte, la rândul ei, în bunuri care pot circula liber,
neîngrădit (aici intră majoritatea bunurilor) şi bunuri care pot fi dobândite, deţinute sau
înstrăinate cu respectarea anumitor condiţii prevăzute de lege (spre exemplu, substanţele
radioactive, obiectele de cult, materiale explozibile, arme, muniţii etc.).
Bunurile scoase din circuitul civil sunt acele bunuri care nu pot face obiectul actului
juridic civil, acestea fiind inalienabile (spre exemplu, bunurile care fac exclusiv obiectul
dreptului de proprietate publică şi anume bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul
aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială,
1
A se vedea G.Boroi, C.A.Anghelescu, op.ci.t, p.76.

resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental – art.859 Codul civil,
republicat1).
Importanţa acestei clasificări priveşte valabilitatea actelor juridice civile, sub aspectul
obiectului lor2, în sensul că actele juridice care au ca obiect bunuri scoase din circuitul civil
şi actele juridice care au ca obiect bunuri care circulă restrictiv şi care au fost încheiate fără
respectarea condiţiilor legale sunt lovite de nulitate absolută.
3) Bunuri fungibile şi bunuri nefungibile
Bunurile fungibile sunt acele bunuri care în executarea unei obligaţii, găsindu-se într-
un raport de echivalenţă, pot fi înlocuite cu altele, fără ca aceasta să afecteze validitatea
plăţii. Este de reţinut că potrivit art.543 alin.2 din Codul civil, republicat, sunt fungibile
bunurile determinabile după număr, măsură sau greutate.
Bunurile nefungibile sunt acele bunuri care având individualitate proprie determinată
pe baza unor trăsături specifice nu se pot înlocui unele cu altele pentru a elibera pe debitor de
executarea obligaţiei ce-i revine (ex. un tablou făcut de un anumit pictor, o carte cu dedicaţie
etc.).
În art. 543. alin.3, Codul civil republicat stabileşte că izvor al caracterului fungibil sau
nefungibil al unui bun poate fi şi voinţa părţilor, care se pot înţelege ca un bun fungibil să fie
considerat nefungibil şi invers.
Vechea reglementare reţinea şi clasificarea bunurilor în individual determinate, ca
fiind acele bunuri care se individualizează prin însuşiri proprii, speciale (spre exemplu, o
carte cu o dedicaţie şi un autograf din partea autorului, un autoturism individualizat prin seria
şasiului etc.) şi generic determinate care se individualizează prin însuşirile speciei ori
categoriei din care fac parte, individualizarea acestora făcându-se prin măsurare, numărare,
cântărire (spre exemplu, o cantitate de cereale, doi metri de stofă, etc.). Deşi în Codul civil
republicat această clasificare nu este prezentă, există dispoziţii legale care se referă la cele
două categorii de bunuri, cum sunt: art.1273, art.1274, art.1482, art.1486, etc.
Bunurile individual determinate sunt fungibile, iar cele determinate generic sunt
nefungibile.
Interesul juridic al acestei clasificări constă în aceea că, dacă obiectul raportului juridic
civil este un bun fungibil, debitorul poate să-i predea creditorului un bun de acelaşi fel, iar
dacă bunul este nefungibil, debitorul, pentru a se elibera de obligaţie, trebuie să-i predea
creditorului bunul individual determinat. Totodată, momentul transmiterii dreptului real
diferă în funcţie de natura bunului. Astfel, ca regulă generală, în cazul bunurilor nefungibile,
dreptul real se transmite în momentul încheierii actului juridic, chiar dacă nu s-a predat bunul
respectiv (art.1674 din Codul civil, republicat), iar în cazul bunurilor fungibile, dreptul real
se transmite în momentul individualizării acestora prin predare, numărare, măsurare,
cântărire ori prin orice alt mod convenit sau impus de natura bunului (art.1678 din Codul
1
A se vedea şi art.136 din Constituţia României.
2

civil republicat). Locul predării bunului individual determinat este locul unde acesta se găsea
în momentul contractării, iar bunurile determinate generic trebuie predate la sediul
debitorului, din momentul încheierii contractului, deoarece în principiu, plata este cherabilă,
iar nu portabilă (art.1494 alin.1 lit.b şi c din Codul civil, republicat).
4) Bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile
Bunurile consumptibile sunt acele bunuri mobile a căror întrebuinţare obişnuită

implică înstrăinarea sau consumarea substanţei lor (spre exemplu alimentele, lemnele pentru
foc, combustibilul).
Bunurile neconsumptibile sunt cele care pot fi întrebuinţate în mod continuu fără ca
prin aceasta să se consume materialmente substanţa sau să fie implicată înstrăinarea lor (spre
exemplu terenuri, clădiri etc.).
Art.544 alin.3 din Codul civil republicat prevede posibilitatea schimbării prin act
juridic a calităţii unui bun din consumptibil în neconsumptibil.
Subliniem faptul că, deşi în majoritatea cazurilor bunurile consumptibile sunt
fungibile, iar cele neconsumptibile sunt nefungibile, cele două clasificări nu se suprapun,
deci consumptibilitatea nu trebuie confundată cu fungibilitatea. Un astfel de exemplu de bun
consumptibil şi nefungibil este acela al ultimei sticle cu vin dintr-o recoltă de vin renumită.
Totodată, există şi bunuri neconsumptibile, dar fungibile, cum ar fi două cărţi din aceeaşi
ediţie1.
Utilitatea acestei clasificări se relevă prin aceea că numai asupra bunurilor
neconsumptibile se pot institui drepturi de folosinţă temporară care să permită titularilor
folosirea lor şi concomitent să le fie impusă obligaţia restituirii în individualitatea lor
identică.
5) Bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere
Bunurile frugifere sunt acele bunuri care în mod periodic şi fără să-şi consume
substanţa dau naştere la alte bunuri numite fructe. Fructele reprezintă acele produse care
derivă din folosirea unui bun, fără a diminua substanţa acestuia.
Potrivit art. 548 din Codul civil republicat, distingem trei categorii de fructe, după
cum urmează:
- fructe naturale sunt acele produse directe şi periodice ale unui bun, obţinute fără
intervenţia omului, cum ar fi acelea pe care pământul le produce de la sine, producţia şi
sporul animalelor (spre exemplu mere pădureţe, păşuni necultivabile etc.);
- fructe industriale sunt acele produse directe şi periodice ale unui bun, obţinute ca rezultat
al intervenţiei omului, cum ar fi recoltele de orice fel (spre exemplu culturi agricole, viţa-de-
vie etc.);
1

- fructele civile sunt veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă persoană în
virtutea unui act juridic, precum chiriile, arenzile, dobânzile, venitul rentelor şi dividendele.
Fructele se disting de producte. Productele sunt produsele obţinute dintr-un bun cu
consumarea sau diminuarea substanţei acestuia, precum copacii unei păduri, piatra dintr-o
carieră şi altele asemenea (art. 549 din Codul civil, republicat).
Bunurile nefrugifere sunt acele bunuri care nu au însuşirea de a da naştere

periodic unor produse, fără a li se consuma substanţa.
Interesul juridic al acestei clasificări prezintă importanţă din mai multe puncte de
vedere: în timp ce fructele naturale şi cele industriale se dobândesc prin culegere (percepere)
la data separării de bunul care le-a produs (art.550, alin.2 din Codul civil republicat), cele
civile se dobândesc zi cu zi (art.550 alin 3 din Codul civil republicat); uzufructuarul are
dreptul doar la fructe, nu şi la producte, care se cuvin nudului proprietar; posesia de bună-
credinţă conduce numai la dobândirea proprietăţii fructelor, nu şi a productelor (art. 948 din
Codul civil, republicat).
6) Bunuri corporale şi bunuri incorporale
Bunurile corporale sunt acelea care au existenţă materială perceptibilă cu ajutorul

simţurilor umane.
Bunurile incorporabile reprezintă valoarea economică ideală cu existenţa abstractă
(spre exemplu drepturile patrimoniale). Se disting următoarele categorii de bunuri
incorporabile1:
- drepturile reale, altele decât dreptul de proprietate;
- proprietăţile incorporale; în această categorie sunt incluse bunuri a căror existenţă depinde
de activitatea şi de puterea creatoare a omului, fie dintr-o activitate în curs, fie dintr-o
activitate trecută şi materializată în creaţii spirituale (spre exemplu, dreptul de autor şi alte
drepturi conexe);
- titlurile de valoare, fiind incluse în această categorie valorile mobiliare (spre exemplu,
acţiuni, obligaţiuni), precum şi efectele de comerţ (cambia, biletul la ordin şi cecul);
- drepturile de creanţă;
Această clasificare prezintă importanţă sub următoarele aspecte: dobândirea
proprietăţii mobiliare ca efect al posesiei de bună-credinţă (art. 935 din Codul civil
republicat) operează numai pentru bunurile mobile corporale, şi numai excepţional pentru
bunurile mobile incorporale, respectiv titlurile la purtător (art. 940 din Codul civil
republicat); dobândirea proprietăţii prin simpla tradiţiune operează numai bunurile corporale;
titlurile de valoare se transmit diferit: la purtător – tradiţiune, nominale – prin cesiune, la
ordin – prin gir sau andosament; regimul de drept internaţional privat diferă, fiind guvernat
de prevederile cuprinse în Cartea a VII-a a Codului civil republicat.
1
A se vedea G. Boroi, C.A.Anghelescu, op. cit., p.82

7) Bunuri divizibile şi indivizibile
Bunurile divizibile sunt acelea care poate fi împărţite fără să îşi schimbe, prin aceasta
destinaţia lor economică.
Bunurile indivizibile sunt acelea care nu pot fi împărţite în natură fără a li se schimba
destinaţia lor economică (art. 545 alin.2 din Codul civil republicat).
Spre exemplu, o bucată de stofă poate fi împărţită, fiind un bun divizibil, pe când un
autoturism este un bun indivizibil, deoarece prin împărţire i se schimbă destinaţia.
Art. 535 alin.3 din Codul civil republicat prevede posibilitatea schimbării destinaţiei
unui bun divizibil într-un bun indivizibil.
Interesul juridic al acestei clasificări priveşte materia partajului şi al obligaţiilor, astfel
dacă partajul priveşte un bun indivizibil, acesta din urmă se atribuie unuia din proprietari cu
obligarea lui la o sulta către ceilalţi sau bunul respectiv este scos la vânzare prin licitaţie, iar
preţul este împărţit. Dacă bunul indivizibil formează obiectul unei obligaţii cu mai multe
subiecte, se creează o indivizibilitate naturală, astfel, fiecare debitor este ţinut să execute
întreaga prestaţie.
8) Bunuri principale şi accesorii
Bunurile principale sunt bunurile care au o existenţă de sine stătătoare şi respectiv o

destinaţie şi un regim juridic propriu.
Bunurile accesorii sunt acele bunuri care sunt legate prin destinaţia lor de alte bunuri şi
ca atare, nu pot fi folosite decât împreună (spre exemplu, cureaua pentru ceas, antena pentru
televizor, beţele pentru sky etc.).
Interesul juridic este dat de regula de drept potrivit căreia accesoriul urmează soarta
principalului (accesorium sequitur principalae), drept urmare, dacă un bun principal face
obiectul unui act juridic, bunul accesoriu se consideră că urmează regimul juridic al bunului
principal, chiar dacă nu s-a stipulat expres o asemenea clauză.
9) Bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile
Bunurile sesizabile sunt acelea ce pot forma obiectul executării silite a debitorului,
conform art. 409 din Codul de procedură civilă.
Bunurile insesizabile sunt acele bunuri care nu pot fi urmărite pentru plata unei
datorii. Intră în acestă categorie bunurile destinate4 satisfacerii unor nevoi de bază ale
omului (alimente hrană), cele destinate exercitării profesiei, precum şi bunurile care fac
obiectul dreptului de proprietate publică dat fiind caracterul general al acestora.

Bunuri aparţinând domeniului public şi bunuri aparţinând domeniului privat al

statului – această clasificare se aplică doar statului şi unităţilor administrativ-teritoriale sunt
titulari ai dreptului de proprietate publică şi dreptului de proprietate privată după cum
bunurile intră în domeniul public sau privat. Astfel, doar bunurile din domeniul public la
satului publice sunt inalienabile, imprescriptibile, insesizabile, în condiţiile legii.
Potrivit prevederilor din Codul civil republicat, bunurile mai pot fi împărţite în:
bunuri comune şi bunuri proprii ale soţilor. Astfel, sunt bunuri comune acele bunuri
dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi cu excepţia cazurilor prevăzute de art.
340 din Codul civil, republicat. Potrivit acestui din urmă articol, se constituie cu titlu de
bunuri proprii următoarele: bunurile de uz personal; bunuri dobândite în timpul căsătoriei
prin moştenire, legat sau donaţie, afară de cazul în care dispunătorul a prevăzut că ele vor fi
comune; bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi dacă
nu sunt elemente ale unui fond de comerţ care face parte din comunitatea de bunuri;
drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creaţiilor sale şi asupra semnelor
distinctive pe care le-a înregistrat; bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă,
manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele de invenţii şi alte asemenea bunuri;
indemnizaţia de asigurare sau despăgubirea pentru pagubele pricinuite persoanei;
indemnizaţia de asigurare şi despăgubire pentru orice prejudiciu material sau moral adus
unuia dintre soţi; valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a
trecut această valoare. Importanţa acestei clasificări rezidă în faptul că la efectuarea
partajului, soţilor le sunt stabilite drepturile asupra acestor bunuri în funcţie de titlul cu care
sunt deţinute (bunuri proprii sau bunuri comune).

Obiective urmarite:
Insusirea elementelor raportului juridic civil.

Cunoasterea izvoarelor raportului juridic civil..
Probarea raportului juridic civil concret.
Definiti institutia raportului juridic civil concret.

Aratati care sunt partile raportului juridic civil concret.
Obiectul raportului juridic civil concret.
Continutul raportului juridic civil concret.
Izvoarele raportului juridic civil concret.

Elementele constitutive ale raportului juridic civil concret.


CAPITOLUL III
ACTUL JURIDIC CIVIL
Secţiunea 1. Noţiunea, caracterele şi clasificarea actului juridic civil
1. Precizări. Raportul juridic concret, poate avea ca izvor fie un eveniment juridic
împrejurări, fapte care se produc independent de voinţa omului şi de care legea leagă
naşterea, modificarea ori stingerea de raporturi juridice), fie o acţiune omenească.
Aceasta din urmă poate fi săvârşită cu intenţia de a produce efecte juridice (de a
crea, modifica, transmite sau stinge un raport juridic civil) sau fără o asemenea
intenţie, efecte care se produc, totuşi, în anumite condiţii, în puterea legii.
Acţiunile omeneşti săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice sunt numite

"acte juridice", iar cele săvârşite fără o asemenea intenţie, dar care produc efecte juridice,
sunt numite "fapte juridice" (licite sau ilicite)
2. Noţiune şi caractere. In doctrină, actul juridic civil a fost definit ca manifestare de

voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, respectiv, de a naşte, modifica ori
stinge un raport juridic civil1.
Actul juridic civil prezintă următoarele caractere2:
actul juridic este o manifestare de voinţă liberă, conştientă şi exteriorizată spre a fi

cunoscută;
manifestarea de voinţă este făcută cu intenţia de a produce efecte juridice specifice:
efectele actului juridic constau în naşterea, modificarea ori stingerea unui raport
juridic civil concret.
Actul juridic civil constituie unul din cele mai importante izvoare de drepturi şi
obligaţii, fiind şi instrumentul care permite persoanei să participe la viaţa juridică.
1
În acest sens, A. Ionaşcu - Drept civil. Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, p.76; Gh.
Beleiu, op.cit., p.128; Şt. Răuschi - Drept civil, Ed. Chemarea, Iaşi, 1992; M. Toma, op. cit., p.l 16.
2
Gh. Beleiu, op. cit., p. 128.

3. Terminologie. Termenul de "act juridic" este utilizat în doctrină, jurisprudenţă şi

legislaţie în două sensuri:
- de manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice civile

(cu semnificaţia de operaţiune juridică - negotium juris)
- de înscris constatator al manifestării de voinţă; suportul material care
consemnează manifestarea de voinţă (instrumentum probationes, instrumentum).
4. Clasificarea actelor juridice civile. După criteriul numărului părţilor, distingem între
acte unilaterale şi acte bilaterale (multilaterale).
Actul juridic unilateral este acela pentru a cărui valabilă formare este suficientă şi
necesară manifestarea de voinţă a unei singure părţi1. Sunt asemenea acte: testamentul,
recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei, acceptarea moştenirii, renunţarea la o
moştenire.
Actul juridic bilateral este acela pentru a cărui valabilă formare este necesară
manifestarea de voinţă a celor două părţi sub forma consimţământului (acord de voinţă).
Sunt asemenea acte: contractul de vânzare-cumpărare, donaţia, împrumutul, mandatul,
depozitul etc.2
Când actele juridice implică acordul de voinţă a mai mult de două părţi, se numesc
multilaterale. Sunt astfel de acte: contractul de societate civilă reglementat de art.1491
Cod civil3.
Trebuie subliniat că actul unilateral nu se confundă cu contractul unilateral. Acesta

din urmă este un act bilateral care dă naştere la obligaţii numai în sarcina uneia din părţi,
precum în cazul contractului de depozit (restituirea depozitului) sau a contractului de
împrumut (restituirea împrumutului de către împrumutat), în timp ce actul unilateral este
opera voinţei unei singure părţi.
Importanţa juridică a acestei clasificări constă în regimul juridic diferenţiat al viciilor de

consimţământ (eroare, doi, violentă şi leziune) în cadrul fiecărei categorii de acte, precum şi
1
Ibidem, p.l28.
2
Ibidem.
3
"Societatea este un contract prin care două sau mai multe persoane se învoiesc să pună ceva în comun, cu scopul de a
împărţi foloasele ce ar putea deriva"

al criteriilor de apreciere a valabilităţii actului (în cazul actului unilateral se cercetează o

singură voinţă, în cazul actului bilateral, ambele voinţe)1.
După criteriul scopului urmărit de părţi la încheierea actului, distingem între acte
juridice cu titlu oneros2 şi acte cu titlu gratuit.
Actele cu titlu oneros sunt acelea prin care una din părţi procură celeilalte un
folos patrimonial în schimbul unui echivalent. Este un asemenea act contractul de
vânzare-cumpărare (vânzătorul primeşte plata în schimbul bunului vândut), contractul de
locaţiune, schimbul etc.
Actele cu titlu oneros se subdivid în comutative şi aleatorii3.
- Actele comutative sunt acelea în care părţile cunosc din momentul încheierii lor
existenţa şi întinderea obligaţiilor ce le revin, precum în cazul contractului de
locaţiune, al contractului de vânzare-cumpărare, al contractului de antrepriză.
Actele aleatorii sunt acele acte cu titlu oneros la a căror încheiere părţile nu
cunosc întinderea obligaţiilor lor existand posibilitatea unui câştig sau riscul unei
pierderi, datorită unei împrejurări viitoare incerte. Este aleatoriu, spre exemplu: contractul
de rentă viageră, contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere, jocul şi
prinsoarea, diferitele forme de loterii.
Actul juridic cu titlu gratuit4 este acel act prin care se procură cuiva un folos
patrimonial fără a se urmări obţinerea a ceva în schimb. Din această categorie de acte
juridice fac parte: donaţia, comodatul, mandatul gratuit, legatul.
Actele cu titlu gratuit se subdivid în: liberalităţi şi acte dezinteresate.
- Liberalităţile sunt acele acte cu titlu gratuit prin care dispunătorul îşi
micşorează patrimoniul fără a urmări să primească în schimb un echivalent. Sunt
liberalităţi: donaţiile, legatele;
- Actele dezinteresate sunt acele acte cu titlu gratuit prin care dispunătorul procură
un avantaj patrimonial fără a-şi micşora patrimoniul. Sunt acte dezinteresate:
mandatul gratuit, depozitul neremunerat, comodatul etc.
1
Gh. Beleiu, op. cit., p. 130-131.
2
Art.945 Cod civil prevede: "Contractul oneros este acela în care fiecare parte voieşte a-şi procura un avantaj”.
3
Art.947 Cod civil dispune: "Contractul cu titlu oneros este comutativ atunci când obligaţia unei părţi este echivalentul
obligaţiei celeilalte. Contractul este aleatoriu când echivalentul depinde, pentru una sau toate părţile, de un eveniment
incert". A se vedea art.1635 Cod civil.
4
Art 946 Cod civil: "Contractul gratuit sau de binefacere este acela în care una din părţi voieşte a procura, fără echivalent,
un avantaj celeilalte".

Această clasificare a actelor juridice civile în acte cu titlu oneros şi cu titlu gratuit
prezintă importanţă juridică în ceea ce priveşte diferenţa de regim juridic între aceste
acte. Astfel, la actele cu titlu gratuit, legea civilă este mai pretenţioasă cu privire la
capacitatea de a încheia actul. Referitor la viciile de consimţământ, leziunea nu priveşte
actele cu titlu gratuit.
După criteriul efectelor produse, actele civile se împart în: constitutive, translative şi
declarative.
Actele constitutive sunt acele acte care dau naştere unui drept subiectiv civil care nu
a existat anterior şi care se stabileşte, de regulă, la data încheierii actului juridic. Este un
asemenea act ipoteca convenţională (care dă naştere dreptului real accesoriu numit
ipotecă), amanetul ori gajul etc.
Actele translative sunt acele acte prin care se strămută un drept din cuprinsul unui
patrimoniu în alt patrimoniu. Sunt acte translative contractele de vânzare-cumpărare,
donaţia etc.
Actele declarative sunt acele acte care au ca efect consolidarea ori definitivarea
unui drept subiectiv care a existat anterior încheierii actului. Sunt declarative: partajul
(împărţeala), tranzacţia.
O specie a actului declarativ este actul confirmativ, prin care o persoană renunţă la
dreptul său de a ataca un act juridic cu acţiunea în anulabilitate (nulitate relativă),
confirmând sau consolidând actul juridic anulabil.
Această clasificare prezintă interes din următoarele motive:
- actul constitutiv produce efecte numai pentru viitor (ex nunc), pe când actul
declarativ produce efecte atât pentru trecut (ex tunc), cât şi pentru viitor (ex nunc);
- numai dobânditorul unui drept sau bun printr-un act translativ are calitatea de "având
cauză", nu şi cel parte a unui act declarativ;
- numai actele translative de proprietate pot constitui just titlu pentru uzucapant, nu
şi actele declarative;
- numai actele constitutive şi cele translative sunt supuse publicităţii imobiliare,
nu şi cele declarative.
După criteriul importanţei lor, distingem între actele juridic civile de conservare, de
administrare şi de dispoziţie.

Actul juridic de conservare, este acel act care are ca efect preîntâmpinarea pierderii
unui drept subiectiv civil. Sunt considerate acte de conservare toate actele juridice care
au ca scop salvarea de la pieire, cu cheltuieli minime, a unui bun sau a unui drept
patrimonial. Sunt socotite acte de conservare: întreruperea unei prescripţii prin acţiune în
justiţie, înscrierea unei ipoteci sau a unui privilegiu, somaţia1.
Actul de administrare este acel act juridic civil prin care realizează o normală
punere în valoare a unui bun ori a unui patrimoniu. Sunt acte de administrare: culegerea
fructelor, reparaţiile de întreţinere, asigurarea unui bun, închirierea unui bun etc.
Actul de dispoziţie este acel act juridic civil care are ca rezultat ieşirea unui drept
sau bun din patrimoniu sau grevarea sa cu o sarcină reală (ipotecă, gaj). Sunt acte de
dispoziţie: vânzarea-cumpărarea, donaţia, renunţarea la un drept etc.
Această clasificare prezintă interes în materia capacităţii de a încheia acte juridice, în

materia reprezentării şi în aceea a acceptării moştenirii.
După criteriul conţinutului lor, actele juridice civile se împart în: patrimoniale şi
nepatrimoniale.
Sunt patrimoniale actele juridice care au un conţinut susceptibil de evaluare în

bani, precum actele juridice ce privesc drepturile reale şi de creanţă, cum sunt contractul
de vânzare -cumpărare, schimbul, locaţiunea etc.
Sunt nepatrimoniale actele juridice al căror conţinut nu este susceptibil de evaluare

în bani, precum convenţia părţilor cu privire la încredinţarea copiilor după divorţ.
Această împărţire a actelor juridice civile prezintă importanţă juridică în materia

ocrotirii incapabilului şi a efectelor nulităţii actelor juridice (nu se pune problema
restituirii în cazul actelor nepatrimoniale).
După criteriul formei cerute pentru valabila încheiere, distingem între actele
consensuale, solemne şi reale.
Actul juridic consensual este acela care se încheie, ia naştere, prin simpla manifestare
de voinţă a părţii sau părţilor fără nici o altă formalitate. Această categorie reprezintă
1
Prin somaţie înţelegem comunicarea scrisă adresată debitorilor de către creditori, direct sau prin executor judecătoresc, prin
care se cere executarea unei obligaţii ajunsă la scadenţă. De la data primirii somaţiei, debitorul este considerat în întârziere şi
urmează a suporta consecinţele juridice.

regula, din punct de vedere al formei în care se încheie actele juridice civile în sistemul
nostru de drept, în timp ce actele solemne şi reale reprezintă excepţia. Sunt acte
consensuale: schimbul, mandatul etc.
Actul juridic solemn este acel act juridic la a cărui încheiere voinţa părţilor trebuie
să îmbrace o anumită formă specială. Forma specială, solemnă, este cerută de lege pentru
însăşi validitatea actelor juridice respective (forma cerută ad validitatem ori ad
solemnitatem). Sunt acte solemne: donaţia, testamentul, ipoteca convenţională1.
Actul juridic real este acela pentru a cărui valabilă încheiere, manifestarea de voinţă a
părţilor trebuie însoţită de predarea (remiterea) bunului. Sunt astfel de acte: împrumutul,
depozitul, gajul, darul manual2.
Importanţa acestei clasificări constă în aprecierea valabilităţii actelor după forma

încheierii lor.
După criteriul momentului producerii efectelor, actele civile se împart în: acte între
vii (inter vivos) şi acte pentru cauză de moarte (mortis causa).
Actele între vii sunt făcute, de regulă, pentru ca efectele lor să se producă, în timpul
vieţii (existenţei) subiectelor de drept care le încheie. Sunt asemenea acte: contractul de
vânzare-cumpărare, contractul de mandat, contractul de transport, contractul de
împrumut, contractul de depozit.
Actele pentru cauză de moarte (mortis causa) sunt actele juridic, civile încheiate spre
a produce efecte la moartea autorului. Sunt asemenea acte: testamentul, asigurarea
asupra vieţii.
Importanţa juridică a acestei clasificări constă în condiţiile diferite privitoare la

capacitatea de a încheia acte juridice şi forma acestor acte.
După rolul voinţei părţilor în stabilirea conţinutului lor, distingem între: acte
subiective şi acte-condiţie.
1
Art.813 Cod civil dispune: "Toate donaţiile se fac prin acte autentice"; art.858 Cod civil prevede "Un testament poate fi sau
olograf, sau făcut prin act autentic, sau în formă mistică"; art.1772 Cod civil dispune: "Ipoteca convenţională nu va putea fi
constituită decât prin act autentic"
2
Darul manual este donaţie simplificată, având ca obiect daruri.

Actul subiectiv este acel act juridic al cărui conţinut este determinat prin voinţa
autorului ori a autorilor lor.
Actul-condiţie este acel act juridic la a cărui încheiere părţile îşi exprimă voinţa doar în
privinţa naşterii actului, conţinutul lui fiind predeterminat de norme de la care părţile nu
pot deroga. Sunt asemenea acte: contractul de închiriere tip, căsătoria, adopţia,
recunoaşterea unui copil.
Această clasificare prezintă interes în ce priveşte condiţiile de valabilitate.
După cum cuprinde sau nu modalităţi (termen, condiţie, sarcină), actele juridice se
împart în acte pure şi simple şi acte afectate de modalităţi.
Actul pur şi simplu este actul juridic civil lipsit de modalitate (termen, condiţie,
sarcină). Unele acte juridice civile sunt incompatibile cu modalităţile: este cazul actului de
opţiune succesorală (acceptarea şi renunţarea la moştenire) ori actul de recunoaşterea a
filiaţiei.
Actul afectat de modalităţi este acela care cuprinde o modalitate, precum:

contractul de împrumut, contractul de vânzare cu clauză de întreţinere (în care este
prezentat termenul), contractul de asigurare (în care este, prezentată condiţia), contractul
de donaţie cu sarcină etc.
Această clasificare prezintă interes în ce priveşte condiţiile de valabilitate şi efectele

acestora.
După criteriul raportului dintre ele, distingem între acte principale şi acte accesorii.
Actul principal este actul juridic civil care are o existenţă de sine stătătoare, soarta sa
nedepinzând de soarta juridică a altui act juridic.
Actul accesoriu este cel a cărui soartă juridică depinde de situaţia unui act juridic
principal. Sunt asemenea acte: clauza penală, fidejusiunea, gajul, ipoteca convenţională,
arvuna.
După criteriul legăturii cu cauza (scopul), distingem între acte cauzale şi acte
abstracte.
Actul cauzal este actul a cărui valabilitate se determină prin analiza cauzei ori scopului
său. Dacă scopul este imoral, ilicit ori lipseşte, însuşi actul juridic este lovit de nulitate.

Actul abstract (necauzal) este actul juridic civil care este detaşat de elementul cauză
(scop), valabilitatea sa neimplicând analiza acestui element.
După criteriul modalităţii încheierii lor, actele juridic civile se împart în acte strict
personale şi acte care pot fi încheiate şi prin reprezentare.
Este strict personal actul juridic civil care poate fi făcut numai personal, nu şi prin
reprezentare (testamentul). Majoritatea actelor juridice civile pot fi încheiate şi prin
reprezentare.
După criteriul denumirii lor legale, distingem între acte tipice (numite) şi acte atipice
(nenumite).
Este numit (tipic) actul juridic civil care are o denumire stabilită de legea civilă,
precum şi o reglementare proprie (contractele civile şi actele unilaterale).
Este nenumit (atipic) actul juridic civil care nu se bucură de o reglementare şi de o

denumire proprie (contractul de vânzare-cumpărare cu clauză, prestările de servicii etc).
După modul lor de executare, actele juridice civile se divid în: acte cu executare dintr-
o dată (uno ictu) şi acte cu executare succesivă.
Actul cu executare dintr-o dată (uno ictu) este acel act a cărui executare presupune
o singură prestaţie din partea debitorului. Acest act se mai numeşte şi act cu executare
instantanee (vânzarea, spre exemplu).
Actul cu executare succesivă este acel act a cărui executare presupune mai multe
prestaţii eşalonate în timp, precum: contractul de închiriere, contractul de rentă viageră,
contractul de furnizare a energiei electrice.
Această clasificare prezintă interes în ce priveşte consecinţele neexecutării lor

culpabile, efectele nulităţii şi prescripţia extinctivă.

Secţiunea 2 Condiţiile de validitate ale actului juridic civil
1. Definiţie. Terminologie.
Prin condiţiile de validitate ale actului juridic civil înţelegem elementele din care este
alcătuit un asemenea act1.
În literatura de specialitate condiţiile actului juridic civil au fost definite ca fiind

elementele din care este alcătuit un asemenea act2.
Art.1179 Codul civil, republicat, dispune: „Condiţiile esenţiale pentru validitatea unui
contract sunt:
1. capacitatea de a contracta;
2. consimţământul părţilor;
3. un obiect determinat şi licit;
4. o cauză licită şi morală."
În continuare se dispune că „în măsura în care legea prevede o anumită formă a
contractului, aceasta trebuie respectată, sub sancţiunea prevăzută de dispoziţiile legale
aplicabile”.
Deşi textul legal face referire directă la „contract”, vom recurge la interpretarea
extensivă, în sensul că textul urmează a se aplica nu numai „contractului”, ci oricărui „act
juridic civil”.
Condiţiile de validitate ale actului juridic civil pot fi clasificate în funcţie de mai multe
criterii, după cum urmează:
a) după aspectul la care se referă, doctrina3 distinge între:

- condiţii de fond, adică cele care se referă fondul (conţinutul) actului juridic civil,
cum sunt capacitatea, consimţământul, obiectul şi cauza;
- condiţii de formă, adică cele care se referă la forma pe care trebuie să o îmbrace
voinţa părţii/părţilor, la modul de exteriorizare a acesteia.
1
Gh. Beleiu, op. cit, p.138.
2
Gh.Beleiu, op.cit., p.140.
3
Gh.Beleiu, op.cit., p.141; G.Boroi, C.A.Anghelescu, op.cit., p.123.

b) după caracterul lor, putem face distincţie între:

- condiţii esenţiale, cerute pentru validitatea actului (capacitatea, consimţământul,
obiectul, cauza şi forma atunci când aceasta este impusă printr-o dispoziţie legală);
- condiţii neesenţiale, a căror existenţă sau inexistenţă nu afectează validitatea actului
juridic civil în cauză.
c) după sancţiunea care intervine în cazul nerespectării lor, condiţiile actului juridic
civil se împart în:
- condiţii de validitate, a căror nerespectare se sancţionează cu nulitatea actului juridic
civil;
- condiţii de eficacitate, a căror nerespectare atrage alte sancţiuni1, precum
imposibilitatea dovedirii actului cu alte mijloace de probă, în cazul nerespectării formei
scrise impusă ad probationem sau inopozabilitatea faţă de terţi etc.
d) după aplicabilitatea lor, condiţiile actelor juridice civile sunt:

- condiţii generale. Aşa cum precizează art.1179 Codul civil, republicat, capacitatea,
consimţământul, obiectul şi cauza sunt condiţii de fond, esenţiale şi au un caracter general,
fiind cerute oricărui act juridic civil;
- condiţii speciale, sunt impuse numai pentru anumite categorii de acte juridice civile.
Amintim în acest sens forma ad validitatem care este cerută numai pentru încheierea
valabilă actelor juridice solemne. În aceste situaţii, forma este o condiţie esenţială, dar cu
aplicaţie specială.
Aceste patru condiţii de fond sunt considerate esenţiale, şi au un caracter general,
fiind cerute la orice act juridic civil.
Forma ad validitatem este cerută numai la încheierea actelor juridice solemne. Prin
urmare, ad validitatem este o condiţie esenţială, dar cu aplicaţie specială.
1
G.Boroi, op.cit., 2002, p.152.

a) Capacitatea de a încheia acte juridice civile
1. Noţiune. Prin capacitatea de a încheia actul juridic civil se înţelege acea condiţie
de fond şi esenţială care constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a încheia
actul juridic, adică de a dobândi drepturi şi a-şi asuma obligaţii prin încheierea acestui act1.
Capacitatea de a încheia acte juridice civile reuneşte în structura sa o parte a

capacităţii de folosinţă a subiectului de drept civil (care se manifestă în aptitudinea generală
şi abstractă a acestuia de a încheia acte juridice civile), precum şi capacitatea de exerciţiu a
subiectului de drept civil (în urma încheierii actelor juridice civile se dobândesc drepturi
subiective civile şi se asumă obligaţii civile)2, fără a se confunda cu acestea3.
Codul civil reglementează această condiţie de fond, esenţială şi generală, în art.1180,

potrivit căruia „poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege şi
nici oprită să încheie anumite acte juridice civile”. Aşadar, în materia încheierii actelor
juridice civile este instituit principiul capacităţii de a încheia acte juridice civile, excepţia
fiind incapacitatea. Având în vedere că legiuitorul nu face distincţie între persoanele fizice şi
persoanele juridice, iar ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, principiul
funcţionează atât în cazul persoanelor fizice, cât şi în cazul persoanelor juridice.
În privinţa persoanelor fizice, în literatura de specialitate s-a apreciat că principiul

capacităţii de a încheia acte juridice civile se întemeiază pe ideea că, în timp ce capacitatea
este o stare de drept - de jure -, discernământul este o stare de fapt - de facto - ce poate
exista izolat, chiar la o persoană incapabilă, după cum o persoană deplin capabilă se poate
găsi într-o situaţie în care, temporar, să nu aibă discernământ4.
În ceea ce priveşte persoanele juridice, acestea nu au o existenţă naturală fiind,

potrivit art.25 alin.3 din Codul civil, republicat, acele forme de organizare care, întrunind
condiţiile cerute de lege, devin titulare de drepturi şi de obligaţii civile. Astfel, nu se poate
vorbi despre voinţa şi discernământul lor, motiv pentru care legiuitorul a creat instituţia
reprezentării legale a persoanelor juridice la încheierea actelor juridice civile, care să
1
A se vedea Gh. Beleiu, op. cit., p. 140.
2
Idem. A se vedea, în acelaşi sens şi G.Boroi, C.A.Anghelescu, op.cit., p.123.
3
E.Lupan, I.Sabău-Pop, op.cit., vol.I, p.189.
4
A se vedea Gh.Beleiu, op.cit., p.144.

permită participarea acestui subiect de drept civil la viaţa juridică1 prin organele sale de
administrare.
De la principiul capacităţii de a încheia acte juridice civile există următoarele excepţii:
- persoanele declarate incapabile de lege, adică persoanele lipsite de capacitate de

exerciţiu, respectiv minorii care nu au împlinit 14 ani şi interzişii judecătoreşti. Art.43 Codul
civil, republicat, prevede că cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu – minorii care nu au împlinit
14 ani şi interzişii judecătoreşti, de regulă2, nu pot încheia personal acte juridice civile, ci
acestea vor fi încheiate în numele lor de reprezentanţii legali.
În ceea ce priveşte persoanele cu capacitate restrânsă de exerciţiu (persoanele cu vârsta
cuprinsă între 14 şi 18 ani), în temeiul art.41 Codul civil, republicat, acestea pot încheia acte
juridice civile, dar, de regulă3, cu încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, iar în cazurile
prevăzute de lege şi cu autorizarea instanţei de tutelă. Aceste categorii de persoane nu
reprezintă excepţii de la principiul capacităţii de a încheia acte juridice civile, ci mai degrabă
o confirmare a acestuia. Astfel, cunoscut fiind faptul că în intervalul 14-18 ani
discernământul persoanelor fizice este în curs de formare, legiuitorul nu face altceva decât
să asigure ocrotirea intereselor acestei categorii de persoane prin completarea voinţei lor
cu încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui şi, după caz, cu autorizarea instanţei de judecată.
Sancţiunea care intervine în cazul încheierii actelor juridice civile de către persoanele
lipsite de capacitate de exerciţiu sau de cele cu capacitate restrânsă de exerciţiu cu
nerespectarea dispoziţiilor legale este nevalabilitatea actului (nulitatea relativă), chiar fără
dovedirea unui prejudiciu (art.44 alin.1 Codul civil, republicat).
- persoanele cărora le este interzisă încheierea anumitor acte juridice civile

1. Art.206 alin.1 Codul civil, republicat prevede că persoanele juridice pot avea orice
drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot
aparţine decât persoanelor fizice. În continuare, la alin.2 al aceluiaşi text legal se precizează
că persoanele juridice fără scop lucrativ pot avea doar acele drepturi şi obligaţii civile care
sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut. În
1
Pentru detalii, a se vedea E.Chelaru, Drept civil. Persoanele în reglementarea NCC, Ediţia 3, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2012,
p.200 şi urm.
2
La alin.3 al art.43 se prevede că aceste categorii de persoane pot încheia totuşi acte de conservare şi acte de dispoziţie de
valoare mică, cu caracter curent şi care se execută la momentul încheierii lor.
3
Minorii care au împlinit vârsta de 14 ani pot încheia singuri actele juridice civile pe care le puteau încheia singuri şi cei lipsiţi de
capacitate de exerciţiu.

concluzie, principiul capacităţii persoanelor juridice de a încheia acte juridice civile cunoaşte
două limite:
- actele juridice civile care se referă la drepturi şi obligaţii civile care prin natura lor sau
prin dispoziţiile legii aparţin exclusiv persoanelor fizice
- actele juridice civile care se referă la drepturi şi obligaţii civile care nu servesc realizării
scopului pentru care au fost înfiinţate persoanele juridice.
Actele juridice civile încheiate cu încălcarea acestor două limite nu sunt valabile, fiind lovite
de nulitate absolută.
2. Potrivit art.146 alin3 Codul civil, republicat, minorul nu poate să facă donaţii, altele
decât darurile obişnuite potrivit stării lui materiale şi nici să garanteze obligaţia altuia.
Actele încheiate cu încălcarea acestei incapacităţi fiind lovite de nulitate relativă.
3. În temeiul art.147 alin.1 Codul civil, republicat, este interzisă, sub sancţiunea
nulităţii relative, încheierea de acte juridice între tutore sau soţul, o rudă în linie dreaptă ori
fraţii sau surorile tutorelui, pe de o parte, şi minorul aflat sub tutelă, pe de altă parte.
4. alte asemenea interdicţii expres şi limitativ prevăzute de lege sub sancţiunea

nulităţii absolute sau relative, în funcţie de natura interesului ocrotit1.
b) Consimţământul
1. Principiul libertăţii actelor civile.
Consimţământul este o manifestare de voinţă ce exprimă hotărârea părţilor de a

încheia actul juridic.
Acesta este urmare a unui proces psihologic complex determinat de anumite nevoi pe
care subiectul de drept doreşte să le satisfacă prin mijloace juridice (fapte sau acte juridice)
asupra cărora deliberează şi, în final, ia hotărârea de a încheia un anumit act juridic pe care
o exteriorizează spre a fi cunoscută de cealaltă parte. Aşadar, etapele procesului psihologic2
amintit constau în:
1) identificarea nevoii care se impune a fi satisfăcută;
1
Cu titlu de exemplu, a se vedea art.1653-1655 Codul civil, republicat, care reglementează incapacităţile de a cumpăra şi de a
vinde.
2
Pentru detalii, a se vedea Gh.Beleiu, op.cit., p.145-146.

2) identificarea mijloacelor prin care se poate atinge acest deziderat;
3) analizarea acestora şi deliberarea asupra lor;
4) luarea hotărârii de a încheia un anumit act juridic civil ca mijloc de satisfacere a nevoii
declanşatoare;
5) exteriorizarea hotărârii şi încheierea actului juridic respectiv. Potrivit art.1182 din

Codul civil, republicat, contractul se încheie prin negocierea lui de către părţi sau prin
acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta.
Pentru dreptul civil – ramură de drept, necesitatea satisfacerii anumitor nevoi

reprezintă motivul pentru care o persoană fizică sau juridică ajunge să încheie un act juridic
civil, adică scopul sau cauza actului juridic respectiv. În ceea ce priveşte hotărârea
exteriorizată de a încheia un anumit act juridic civil, aceasta reprezintă consimţământul.
Aceste două elemente formează voinţa juridică.
În continuare, amintim faptul că voinţa juridică este guvernată de două principii:
a) principiul libertăţii de voinţă1reglementat în art.1169 Codul civil, republicat a cărui

denumire marginală este chiar „Libertatea de a contracta”. Potrivit acestui text legal, părţile
sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse
de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri. Din interpretarea acestor dispoziţii se
deprind următoarele concluzii:
- libertatea de voinţă se manifestă în 1) posibilitatea subiectelor de drept de a alege un

anumit act juridic civil pe care urmează să îl încheie2; 2) posibilitatea subiectelor de drept de
a alege conţinutul actului juridic respectiv. Odată încheiat actul juridic, acesta are putere de
lege între părţile contractante3, putând fi modificat sau desfiinţat numai prin acordul
părţilor sau din cauze autorizate de lege4.
- libertatea de voinţă nu are însă un caracter absolut, ci cunoaşte limitele impuse de lege5,
ordinea publică şi bunele moravuri6.
1
I.Albu, Libertatea contractuală în „Dreptul” nr.3/1993, p.29-37.
2
Amintim aici prevederile art.12 alin.1 Codul civil, republicat, care fac referire la actele juridice civile patrimoniale, de dispoziţie,
potrivit cărora oricine poate dispune liber de bunurile sale, dacă legea nu prevede în mod expres altfel.
3
A se vedea, art.1270 alin.1 Codul civil, republicat ca temei juridic pentru principiul obligativităţii actului juridic civil.
4
A se vedea art.1270 alin.2 Codul civil, republicat ca temei juridic pentru principiul irevocabilităţii actelor juridice civile.
5
Cu titlu de exemplu, a se vedea alin.2 al art.12 Codul civil, republicat, care prevede că nimeni nu poate dispune cu titlu gratuit,
dacă este insolvabil.
6
În completare, amintim că potrivit art.11 Codul civil, republicat, nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale
de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri.

b) principiul voinţei reale (interne) exprimă regula potrivit căreia în ipoteza neconcordanţei
între voinţa internă a părţilor (reală) şi manifestarea sa exterioară se va da întâietate voinţei
interne (reale)1. Acest principiu îşi găseşte consacrare legală în:
- art.1266 Codul civil, republicat, potrivit căruia contractele se interpretează după voinţa
concordantă a părţilor, iar nu dup sensul literar al termenilor, iar la stabilirea voinţei
concordante se va ţine seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate
între părţi, de practicile statornicite între acestea şi de comportamentul lor ulterior
încheierii contractului.
- art.1289 şi art.1290 Codul civil, republicat, care reglementează instituţia simulaţiei care
presupune existenţa concomitentă a două acte juridice civile între aceleaşi părţi şi anume
unul public, aparent prin care se creează o anumită aparenţă juridică ce nu corespunde
realităţii şi unul secret (contraînscris) care corespunde voinţei reale a părţilor şi prin care se
anihilează în tot sau în parte aparenţa juridică creată de actul public2. În temeiul acestor
dispoziţii legale, contractul secret produce efecte numai între părţi şi, după caz, succesorii
lor universali sau cu titlu universal şi nu poate fi invocat împotriva terţilor care, întemeindu-
se cu buna-credinţă pe contractul public, au dobândit drepturi subiective civile. Aşadar,
între părţi îşi produce efectele actul secret în temeiul principiului voinţei reale a părţilor, în
schimb faţă de terţii de bună-credinţă care au dobândit drepturi în baza aparenţei create de
actul public, acesta din urmă va fi opozabil. Raţionamentul pentru o astfel de soluţie legală
rezidă din necesitatea ocrotirii bunei-credinţe a terţilor şi sancţionării subiectelor de drept
care au recurs la un astfel de mecanism (cea mai buna sancţiune pentru cei implicaţi este
tocmai opozabilitatea actului public, deşi nu corespunde voinţei reale a părţilor).
2. Noţiunea consimţământului şi condiţiile cerute pentru valabilitatea acestuia.

În literatura de specialitate consimţământul a fost definit ca fiind este acea condiţie
esenţială, de fond şi generală a actului juridic civil care constă în hotărârea de a încheia un
act juridic civil, manifestată în exterior3.
Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să întrunească următoarele condiţii

prevăzute de art.1204 Codul civil, republicat:
a) să fie serios ceea ce înseamnă că manifestarea de voinţă trebuie să fie exprimată cu

intenţia de a produce efecte juridice civile. Aceste efecte juridice constau în naşterea,
modificarea sau naşterea unui raport juridic civil.
1
Pentru detalii privind concepţiile cu privire la raportul dintre voinţa reală şi voinţa declarată, a se vedea Gh.Beleiu, op.cit., p.
2
Pentru detalii, a se vedea C.Stătescu, C.Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ediţia a VIII-a, Editura All Beck,
Bucureşti, 2002, p.84 şi urm.
3

Literatura de specialitate1 a arătat că această condiţie de valabilitate a

consimţământului nu este îndeplinită în următoarele cazuri:
- când manifestarea de voinţă a fost făcută în glumă (jocandi causa), din prietenie, curtoazie
sau complezenţă;
- când manifestarea de voinţă s-a făcut sub condiţie pur potestativă, adică sub condiţie ce
depinde exclusiv de voinţa debitorului2. Art.1403 Codul civil, republicat, prevede faptul că
obligaţia contractată sub o astfel de condiţie nu produce nici un efect juridic;
- când manifestarea de voinţă este foarte vagă (o afirmaţie de tipul „îţi dau bunurile mele”
nu poate produce efecte juridice civile întrucât nu indică cu certitudine dacă transferul este
unul gratuit sau oneros şi nici dacă operează în timpul vieţii sau după moartea
transmiţătorului, adică manifestarea de voinţă are caracter mult prea vag);
- când manifestarea de voinţă a fost făcută cu o rezervă mintală cunoscută de destinatarul
acesteia (avem în vedere aici, spre exemplu, situaţia subiectului de drept civil care
urmăreşte să creeze aparenţa unei stări de insolvabilitate prin încheierea de acte juridice
civile fictive prin care pare că înstrăinează bunuri ale sale, care, în realitate, îi aparţin în
continuare. Astfel de acte juridice civile sunt lipsite de efecte juridice între părţi).
b) să fie exprimat în deplină cunoştinţă de cauză ceea ce presupune conştientizarea

efectelor juridice pe care le produce manifestarea de voinţă. Numai o persoană cu
discernământ este capabilă de a-şi asuma responsabilitatea faptelor sale. Art.1205 alin.1
Codul civil, republicat, vine în sprijinul afirmaţiilor de mai sus prin instituirea regulii potrivit
căreia este anulabil contractul încheiat de o persoană care, la momentul încheierii acestuia,
se afla, fie şi numai vremelnic3, într-o stare care o punea în neputinţă de a-şi da seama de
urmările faptei sale.
În ceea ce priveşte discernământul, în dreptul civil funcţionează următoarele prezumţii
relative:
- persoana lipsită de capacitate de exerciţiu (minorul sub 14 ani ori cel pus sub interdicţie
judecătorească) este prezumată a fi lipsită de discernământ, din cauza vârstei fragede,
respectiv din cauza sănătăţii mintale.
- minorul cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani este prezumat a avea discernământul în curs
de formare.
1
Ibidem, p.150.
2
În exemplul „îţi vând bunul meu dacă voi dori”, vânzătorul îşi asumă o obligaţie afectată de modalităţi şi anume de o condiţie
pur potestativă (depinde exclusiv de voinţa lui).
3
Cauze care afectează discernământul unei persoane în mod vremelnic, temporar, ar putea fi, spre exemplu, febra foarte mare
sau beţia completă.

- persoana fizică cu deplină capacitate de exerciţiu este prezumată că are discernământul

juridic necesar participării la viaţa juridică prin încheierea de acte juridice civile.
Aceste prezumţii pot fi răsturnate prin proba contrarie. Astfel, actul juridic civil încheiat
de o persoană prezumată a avea discernământ, dar care, în realitate, s-a aflat în neputinţă
de a-şi da seama de urmările faptei sale, nu este valabil, fiind lovit de nulitate relativă. În
acest sens sunt dispoziţiile alin.2 al art.1205 Codul civil, republicat, potrivit cărora contractul
încheiat de o persoană pusă ulterior sub interdicţie poate fi anulat dacă, la momentul când
actul a fost făcut, cauzele punerii sub interdicţie existau şi erau îndeobşte cunoscute.
În cazul persoanei juridice, reprezentantul ei legal este, întotdeauna, o persoană fizică cu

capacitate de exerciţiu, astfel că nu se pune problema discernământului.
c) să fie exteriorizat. Suntem de părere că pentru a produce efecte juridice civile,

manifestarea de voinţă se impune a fi exteriorizată spre a fi cunoscută. Astfel, este
binecunoscut faptul că momentul încheierii unui contract este marcat de întâlnirea unei
oferte de a contracta cu acceptarea ofertei, care nu reprezintă altceva decât voinţele
părţilor manifestate în sensul de a se produce anumite efecte juridice civile. Oferta şi
acceptarea ofertei pot fi emise în scris, verbal sau prin săvârşirea de fapte concludente1 din
care se desprinde cu precizie o anumită atitudine ce poate avea efecte juridice civile2. În
temeiul art.1196 alin.2 Codul civil, republicat, tăcerea nu produce efecte juridice civile, cu
excepţia situaţiei în care aceasta rezultă: 1) din lege3; 2) din acordul părţilor sau din
practicile statornicite între acestea; 3) din uzanţe; 4) din alte împrejurări4.
d) să fie liber ceea ce înseamnă că pentru a fi valabil exprimat consimţământul nu
trebuie să fie afectat de vicii de consimţământ. Potrivit art.1206 Codul civil, republicat,
consimţământul este viciat atunci când este dat din eroare, surprins prin dol, smuls prin
violenţă sau în caz de leziune. Menţionăm faptul că în reglementarea viciilor de
consimţământ legiuitorul s-a limitat la contractele civile. Întrebarea care se pune este dacă
viciile de consimţământ pot opera şi în cazul actelor juridice unilaterale. Răspunsul este
afirmativ, dat fiind faptul că, în temeiul art.1325 Codul civil, republicat, dacă prin lege nu se
prevede altfel, dispoziţiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător
actelor unilaterale.
1
Trebuie menţionat aici art.1187 Codul civil, republicat, potrivit căruia oferta şi acceptarea trebuie emise în forma cerută de lege
pentru încheierea valabilă a contractului. Legiuitorul are în vedere împărţirea actelor juridice civile în consensuale, solemne şi
reale după criteriul modului de formare.
2
Amintim aici fapta taximetrului de a staţiona în locuri special amenajate, care reprezintă manifestarea de voinţă a acestuia de a
încheia un contract de transport exprimată printr-un comportament concludent, neechivoc.
3
Amintim art.1810 alin.1 Codul civil, potrivit căruia dacă, după împlinirea termenului, locatarul continuă să deţină bunul şi să îşi
îndeplinească obligaţiile fără vreo împotrivire din partea locatorului, se consideră încheiată o nouă locaţiune, în condiţiile celei
vechi (…).
4
În cazul ofertei făcute în interesul exclusiv al celeilalte părţi, tăcerea destinatarului are valoare juridică, reprezentând acceptare
a ofertei în cauză.

3. Viciile de consimţământ
3.1. Noţiunea şi enumerarea viciilor. Viciile de consimţământ sunt împrejurări care

afectează caracterul conştient şi liber al voinţei de a face un act juridic. Specific viciilor de
consimţământ este faptul că: există manifestare de voinţă (consimţământ), însă, aceasta
este viciată, fie în conţinutul său intelectual, conştient - cum e cazul erorii şi al dolului
(vicleniei), fie în caracterul său liber - precum în cazul violenţei şi, cu precizările ce vor fi
făcute, al leziunii.
Sunt vicii de consimţământ: eroarea, dolul, violenţa, leziunea.
3.2. Eroarea. Eroarea este falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic
1
civil .
În primul rând, consecinţele erorii sunt prezentate în art.1206 alin.1 Codul civil,
republicat ("consimţământul este viciat când este dat prin eroare (…)") şi art.1207 alin.1
Codul civil, republicat ("partea care, la momentul încheierii contractului, se afla într-o
eroare esenţială poate cere anularea acestuia, dacă cealaltă parte ştia sau, după caz,
trebuia să ştie că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea
contractului").
Din acest ultim text legal se poate deduce că în funcţie de importanţa elementului
asupra căruia cade falsa reprezentare şi efectele juridice ale unei astfel de convingeri,
eroarea poate fi esenţială sau neesenţială.
Eroarea esenţială presupune că falsa reprezentare a realităţii cade asupra unor

elemente esenţiale, determinante pentru încheierea actului juridic civil. Ea reprezintă un
viciu de consimţământ ce are atrage, de regulă, nulitatea relativă a actului juridic civil astfel
încheiat.
Eroarea atrage anularea actului juridic civil, fiind esenţială atunci când:
a) falsa reprezentare cade asupra naturii sau obiectului actului juridic civil (art.1207
1
A se vedea Gh.Beleiu, op.cit., p.152; T.Popescu, Drept civil. Teoria actului juridic, Editura Athenaeum, 1992, p.97; D.Cosma, Teoria
generală a actului juridic, Editura Ştiinţifică, 1969, p.153; M.Toma, op.cit., p.68; G.Boroi, C.A.Anghelescu, op.cit., p.134.

alin.2 pct.1 Codul civil, republicat), adică una dintre părţi are convingerea greşită că încheie
un anumit act juridic civil1, însă în realitate se încheie un altul (error in negotio2). Obiectul
contractului este definit în art.1225 alin.1 Codul civil, republicat, ca fiind operaţiunea
juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de părţi,
astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale. Aşadar
natura actului juridic civil este determinată de operaţiunea juridică indicată, adică de
obiectul său.
b) falsa reprezentare cade asupra - identităţii obiectului prestaţiei, atunci când una
dintre părţi contractează cu privire la un anumit bun, iar cealaltă parte crede că actul juridic
civil se referă la un alt bun cu totul diferit3 (error in corpore);
- asupra unei calităţi esenţiale a obiectului prestaţiei sau asupra unei alte împrejurări
considerate esenţiale de către părţi în absenţa căreia actul juridic civil nu s-ar fi încheiat. Ne
aflăm în această situaţie atunci când actul juridic civil se încheie tocmai în considerarea unei
calităţi esenţiale a obiectului prestaţiei, care, însă, nu este conformă cu realitatea4 (error in
substantiam). De asemenea, consimţământul este viciat prin eroare în cazul în care actul
juridic civil se încheie în considerarea unei alte împrejurări esenţiale, care, în realitate,
lipseşte (art.1207 alin.2 pct.2 Codul civil, republicat).
Prin obiect al prestaţiei înţelegem obiectul acţiunii sau inacţiunii la care se obligă partea sau
părţile actului juridic civil, adică bunul asupra căruia se răsfrânge comportamentul părţilor.
c) falsa reprezentare cade asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia
în absenţa căreia actul juridic civil nu s-ar fi încheiat (art.1207 alin.2 pct.3 Codul civil,
republicat). De această dată, caracterul esenţial al erorii cade asupra identităţii fizice a
persoanei5, identităţii civile sau calităţilor esenţiale ale acesteia care au fost determinante
pentru încheierea actului juridic civil respectiv6 (error in personam). În materia căsătoriei,
eroarea constituie viciu de consimţământ numai atunci când priveşte identitatea fizică a
celuilalt soţ (art.298 alin.2 Codul civil, republicat), nu şi atunci când cade asupra altor calităţi
ale acestuia. Raţiunea unei astfel de reglementări rezidă din scopul pentru care se încheie
orice căsătorie.
d) falsa reprezentare priveşte o normă juridică determinantă, potrivit voinţei părţilor,
1
De exemplu, se încheie un contract de închiriere, iar una dintre părţi are convingerea greşită că s-a încheiat un contract de
vânzare-cumpărare cu plata preţului în rate.
2
A se vedea şi Gh.Beleiu, op.cit., p.152.
3
De exemplu, o parte vinde un copiator, iar cealaltă parte are impresia că achiziţionează o imprimantă.
4
De exemplu, o persoană cumpără o brăţară crezând că este din aur, în realitate brăţara este confecţionată din alt metal; o
persoană are convingerea că achiziţionează o maşină de epocă, în realitate fiind vorba despre o maşină de ultimă generaţie.
5
Una dintre părţi are impresia că încheie actul juridic civil cu Popescu Ion, însă se contractează cu fiul acestuia.
6
De exemplu se contractează cu o persoană crezându-se că este vorba despre un pictor renumit, în realitate aceasta fiind un
simplu zugrav.

pentru încheierea actului juridic civil, cu condiţia să nu fie accesibilă şi previzibilă (eroarea
de drept) (art.1207 alin.3 coroborat cu art.1208 alin.2 Codul civil, republicat). Pot îndeplini
aceste condiţii actele normative emise de organele administraţiei publice centrale sau
locale care au valoare de izvoare de drept civil în măsura în care acestea nu au fost
publicate în Monitorul Oficial al României sau nu au fost aduse la cunoştinţa publicului în alt
mod, de natură a crea prezumţia de cunoaştere. Această prevedere legală este de natură a
înlătura discuţiile din literatura de specialitate1 având ca obiect admisibilitatea sau
inadmisibilitatea erorii de drept ca viciu de consimţământ.
e) falsa reprezentare cade asupra unor motive ale actului juridic civil, considerate de părţi
ca fiind hotărâtoare (art.1207 alin.4 Codul civil, republicat).
f) falsa reprezentare cade asupra unor fapte care nu puteau fi cunoscute cu diligenţe
rezonabile (eroarea de fapt). Acest caz se desprinde din interpretarea per a contrario a
textului art.1208 alin.1 Codul civil, republicat.
g) falsa reprezentare se concretizează într-o eroare asupra cantităţii, esenţială pentru
încheiere actului juridic civil (eroare de calcul) (art.1210 Codul civil, republicat). Este cazul
bunurilor de gen care se individualizează prin cântărire, atunci când cantitatea reprezintă
elementul determinant pentru încheierea actului juridic.
Eroarea neesenţială există ori de câte ori falsa reprezentare a realităţii cade asupra
unor elemente care, la încheierea actului juridic civil, nu au fost determinante sau
considerate astfel. Acest tip de eroare poate atrage, cel mult, în rectificarea actului, însă
poate rămâne şi fără vreo consecinţă juridică2. Sunt considerate a fi erori neesenţiale:
- cele care privesc simplele motive ale actului juridic civil, care nu au fost calificate de părţi
ca fiind determinante;
- cele care cad asupra unor norme juridice accesibile şi previzibile; se presupune, astfel, că
respectivele dispoziţii juridice erau susceptibile de cunoaştere şi, pe cale de consecinţă, nu
pot forme obiectul unei false reprezentări în mintea vreunui subiect de drept civil care
participă la viaţa juridică prin încheierea de ace juridice civile;
- cele care cad asupra unor fapte care puteau fi cunoscute cu diligenţe rezonabile (eroarea
de fapt nescuzabilă);
- simplele erori de calcul, mai puţin cele care cad asupra cantităţii – esenţială pentru
încheierea actului. Amintim aici situaţia actelor juridice civile în cadrul cărora se prevede că
o anumită prestaţie stabilită în moneda unică europeană va fi plătită în lei la cursul
monedei Euro de la o anumită dată calendaristică. Dacă, cu ocazia conversiei monetare
avem de a face cu o eroare de calcul, aceasta nu va fi considerată esenţială, astfel că
1
Gh.Beleiu, op.cit., p.153-154. În acest sens, se afirmă că teza inadmisibilităţii erorii de drept ca viciu de consimţământ se
bazează pe obligaţia cunoaşterii legii, pe prezumţia absolută de cunoaştere a legii, nefiind îngăduită apărarea bazată pe
invocarea necunoaşterii legii civile: nemo censetur ignorare legem.
2

prestaţia va fi dusă la îndeplinire, făcând obiectul unei rectificări.

Alte clasificări a erorii în dreptul civil ar putea avea la bază următoarele criterii:
- natura realităţii fals reprezentată, în funcţie de care eroarea poate fi: de fapt (falsa
reprezentare a unei situaţii faptice, la încheierea actului juridic - care priveşte obiectul
actului, valoarea etc) sau de drept (falsa reprezentare a existenţei ori conţinutului unei
norme juridice la încheierea actului juridic civil);
- identificarea riscului de eroare, în funcţie de care eroarea poate fi: asumată (care
poartă asupra unui element cu privire la care riscul de eroare a fost asumat de către cel
care o invocă sau, după împrejurări, trebuia să fie asumat de acesta; cu titlu de exemplu
amintim situaţia în care se doreşte achiziţionarea unei bijuterii din aur, contractându-se în
acest sens cu o persoană cunoscută în societate că vinde bijuterii din alte metale la preţ de
aur) sau neasumată (care poartă asupra unui element cu privire la care riscul de eroare nu
a fost, şi nici nu putea fi asumat);
- modalitatea care determină falsa reprezentare a realităţii, în funcţie de care eroarea
poate fi: de calcul sau de comunicare/transmitere (care poartă asupra declaraţiei de voinţă
comunicate sau asupra declaraţiei de voinţă transmise inexact prin intermediul unei alte
persoane sau prin mijloace de comunicare la distanţă).
3.2.1. Structura erorii
Eroarea ca viciu de consimţământ este formată dintr-un singur element şi anume

falsa reprezentare a realităţii. Caracterul intrinsec al falsei reprezentări determină şi
dificultatea probării sale1. Totuşi, se apreciază că fiind vorba despre un fapt juridic, eroarea
poate fi probată prin orice mijloc de probă2.
3.2.2. Condiţiile erorii
Pentru admisibilitatea erorii ca viciu de consimţământ se cer următoarele condiţii:
- elementul asupra căruia se răsfrânge falsa reprezentare a realităţii la momentul

încheierii contractului să fi fost determinant pentru încheierea actului juridic, astfel încât,
dacă ar fi fost cunoscută realitatea, actul nu s-ar fi încheiat. Aprecierea caracterului
determinant al elementului fals reprezentat se face după un criteriu subiectiv, de la caz la
caz, şi numai prin excepţie se poate aplica un criteriu obiectiv, abstract3.
1
2
3
Pentru detalii a se vedea Gh.Beleiu, op.cit., p.154;

- în cazul actelor juridice bilaterale sau multilaterale, art.1207 alin.1 Codul civil,
republicat, impune şi o a doua condiţie a erorii, care însă nu este susceptibilă a opera şi în
cazul actelor juridice unilaterale, şi anume cealaltă parte să fi cunoscut sau să fi trebuit să
cunoască că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea
contractului. Aşadar, nu se cere ca cealaltă parte să fi cunoscut eroarea, ci caracterul
determinant pentru încheierea actului juridic civil a elementului în privinţa căruia cealaltă
parte era în eroare. De asemenea, nu se cere condiţia ca fiecare parte să se afle în eroare,
pentru existenţa viciului erorii, dar dacă totuşi ambele părţi se află în eroare fiecare are
dreptul să ceară anularea actului pentru eroarea căreia îi este victimă1.
3.3.3. Sancţiune
După cum am amintit mai devreme, eroarea viciu de consimţământ determină

posibilitatea părţii care şi-a reprezentat în mod greşit realitatea de a invoca nulitatea
relativă a actului juridic civil astfel încheiat. Condiţia impusă de art.1212 Codul civil,
republicat, este invocarea erorii cu bună-credinţă. Astfel, partea care este victima unei erori
nu se poate prevala de aceasta contrar exigenţelor bunei credinţe. Aceasta presupune
faptul că reaua-credinţă este sancţionată cu menţinerea actului juridic civil, chiar dacă
partea s-a aflat în eroare la momentul încheierii lui. În temeiul art.14 alin.2 Codul civil,
republicat, buna credinţă se prezumă până la proba contrarie, ceea ce înseamnă că cel
interesat ar trebui să probeze reaua credinţă a părţii victimă a erorii pentru ca actul juridic
civil să producă efectele aşa cum a fost încheiat.
În cazul actelor juridice bilaterale, legiuitorul consacră, cu titlu de noutate, posibilitatea

adaptării actului, înlăturându-se astfel desfiinţarea acestuia. Potrivit art.1213 Codul civil
republicat, procedura adaptării contractului presupune parcurgerea următorilor paşi:
- partea care a fost victima unei erori la încheierea actului juridic civil şi este
îndreptăţită să invoce anulabilitatea contractului notifică cealaltă parte cu privire la modul
în care ea a înţeles contractul sau introduce acţiunea în nulitatea relativă a contractului;
- în termen de 3 luni de la data notificării sau de la data la care i-a fost comunicată
cererea de chemare în judecată (dar înainte de obţinerea anulării prin hotărâre
judecătorească), cealaltă parte declară că doreşte să execute sau execută fără întârziere
contractul aşa cum a fost înţeles de victima erorii (de exemplu, în ipoteza contractului de
vânzare-cumpărarea a unei bijuterii în care cumpărătorul s-a aflat în eroare în ceea ce
priveşte materialul din care este confecţionată bijuteria, notifică aceasta vânzătorului, iar el
1
Idem.

declară că va pune la dispoziţie sau chiar pune la dispoziţia cumpărătorului o bijuterie

identică cu prima, cu menţiunea că de această dată este confecţionată din metalul dorit de
cumpărător).
După îndeplinirea acestei proceduri, contractul se consideră încheiat aşa cum a înţeles
victima erorii, dreptul de a obţine anularea fiind astfel stins.
4. Dolul (viclenia). Dolul constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace
frauduloase sau prin omisiunea frauduloasă de a o informa asupra unor împrejurări pe care
se cuvenea să le cunoască.
Spre deosebire de eroare, când doar eroarea esenţială determină nulitatea relativă a
actului juridic civil, în cazul dolului, care nu este altceva decât o eroare provocată1, partea al
cărei consimţământ a fost astfel viciat poate cere anularea contractului, chiar dacă eroarea
în care s-a aflat nu a fost una esenţială (art.1214 alin.2 Codul civil, republicat).
Aşa cum dispune art.1214 alin.4 Codul civil, republicat, dolul nu se presupune şi, prin
urmare, trebuie probat. Fiind vorba despre un fapt juridic civil, pot fi aduse orice mijloace
de probă în acest sens.
4.1. Clasificare2
După cauza erorii, dolul se împarte în:
- dol provocat prin manopere dolosive (frauduloase) când inducerea în eroare se

datorează săvârşirii unor acţiuni (sugestie sau captaţie3) care au ca scop determinarea unei
persoane să încheie un act juridic civil, pe care altfel nu l-ar fi încheiat;
- dol provocat prin omisiune (dol prin reticenţă) când inducerea în eroare se datorează
unor inacţiuni care constau în omisiunea frauduloasă de informare cu privire la anumite
împrejurări care, dacă ar fi fost cunoscute, actul juridic civil nu ar mai fi fost încheiat4.
1
2
Pentru clasificarea dolului în principal (ce cade asupra unor elemente determinate la încheierea actului juridic civil) şi dol
incident (ce cade asupra unor elemente nedeterminate la încheierea actul juridic), la care legiuitorul actual a renunţat, a se
vedea Gh.Beleliu, op.cit., p.155.
3
Specularea afecţiunii sau pasiunii unei persoane spre a o determina să facă o donaţie sau un legat – ibidem, p.156.
4
Un exemplu din literatura juridică şi practica judiciară, în acest sens, ar fi reprezentat de actul de vânzare-cumpărare a unei
case de vacanţe la a cărui încheiere vânzătorul a omis să aducă la cunoştinţa cumpărătorului că în imediata apropiere a
imobilului se află o fermă de porci sau o groapă de gunoi.

4.2. Structura
Dolul, ca viciu de consimţământ, este alcătuit din două elemente:
- un element obiectiv, material, ce constă în utilizarea de mijloace viclene (maşinaţiuni,

şiretenii, manopere dolosive) pentru a induce în eroare.
- un element subiectiv, intenţional, ce constă în intenţia de a induce în eroare o persoană,

pentru a o determina să încheie un act juridic civil.
Pentru probarea dolului este necesară dovedirea existenţei celor două elemente ale
sale. Astfel, simplul fapt de a profita la încheierea actului juridic civil de ignoranţa sau de
lipsa de experienţă a unei persoane nu constituie dol, deoarece lipseşte elementul
obiectiv1. În acelaşi mod, lipsa intenţiei de a induce în eroare exclude dolul2.
4.3. Condiţii
Pentru a fi viciu de consimţământ, dolul trebuie să îndeplinească, cumulativ,

următoarele condiţii:
- eroarea să se datoreze unor manopere sau omisiuni frauduloase, chiar dacă eroarea
nu a fost esenţială. Se apără în acest mod orice persoană care a fost victima unor
maşinaţiuni la încheierea unui act juridic civil.
- să provină de la altcineva. Astfel, în temeiul art.1214 alin.1 şi 3 Codul civil, republicat,
în cazul actelor juridice bilaterale, dolul poate proveni de la cocontractant, de la
reprezentantul acestuia, prepusul sau gerantul său. Nu se cere condiţia ca dolul să fie
comun (să existe pentru fiecare parte a actului bilateral), dar dacă acest lucru se întâmplă,
atunci fiecare parte are dreptul să exercite acţiuni în anulare pentru dolul a cărui victimă
este3. Dolul sub forma sugestiei sau captaţiei poate fi întâlnit şi în cazul actelor juridice
unilaterale cum este testamentul4. Din art.1215 Codul civil, republicat, rezultă că dolul
poate proveni şi de la un terţ, însă pentru a atrage nulitatea relativă a actului juridic se
impune ca cealaltă parte să fi cunoscut sau să fi trebuit să cunoască dolul la încheierea lui.
În caz contrar, actul juridic se menţine, autorul dolului răspunzând pentru prejudiciile
cauzate victimei dolului. Excepţie de la această regulă face testamentul în cazul căruia,
potrivit art.1038 alin.2 Codul civil, republicat, dolul atrage nulitatea relativă chiar dacă
1
A se vedea în acest sens, C.A.Anghelescu, op.cit., p.142.
2
Pentru detalii, a se vedea Gh.Beleiu, op.cit., p.156.
3
Gh. Beleiu, op.cit., p.157.
4
Idem, p.157.

manoperele dolosive nu au fost săvârşite de beneficiarul dispoziţiilor testamentare şi nici

nu au fost cunoscute de acesta.
4.4. Sancţiune
Partea al cărei consimţământ a fost viciat prin dol poate alege una dintre următoarele
soluţii:
- nulitatea relativă a actului juridic civil pe care l-a încheiat astfel şi despăgubiri de la
autorul dolului, în temeiul tezei I a art.1257 Codul civil, republicat;
- menţinerea actului juridic civil şi reducerea prestaţiei sale cu valoarea despăgubirilor
pe care ar fi fost îndreptăţit să le încaseze, în temeiul tezei a II-a a art.1257;
- confirmarea actului juridic (renunţarea la dreptul de a cere nulitatea relativă1) cu
menţinerea dreptului de cere despăgubiri, în temeiul art.1265 alin.3 Codul civil, republicat;
- în cazul dolului provenit de la un terţ când nu sunt îndeplinite condiţiile pentru
desfiinţarea actului juridic civil, victima dolului are dreptul de a obţine despăgubiri de la
terţul autor al dolului.
- adaptarea actului juridic civil în condiţiile art.1213 Codul civil, republicat, pe motiv că
dolul este o eroare provocată2.
5. Violenţa.
5.1. Noţiune
Violenţa - viciu de consimţământ constă în ameninţarea unei persoane cu un rău care

îi induce fără drept o temere de natură a o determina să încheie un act juridic civil pe care,
altfel nu l-ar fi încheiat.
Efectele violenţei sunt prevăzute, în primul rând de art.1206 Codul civil, republicat
("Consimţământul este viciat când este (…) smuls prin violenţă"); în continuare art.1216-
1220 Codul civil, republicat, sunt consacrate prezentului viciu de consimţământ.
5.2. Clasificare
După natura răului cu care se ameninţă, violenta poate fi:
1
Art.1262 şi urm Codul civil, republicat.
2
Pentru detalii a se vedea G.Boroi, C.A.Anghelescu, op.cit., p.144.

- violenţă fizică când temerea insuflată este de aşa natură încât partea ameninţată
putea să creadă, după împrejurări, că viaţa, persoana sa ori a soţului, soţiei,
ascendenţilor/descendenţilor săi, respectiv bunurile sale ar fi expuse unui pericol grav şi
iminent (alin.2 şi 3 art.1216);
- violenta morală când temerea insuflată este de aşa natură încât partea ameninţată
putea să creadă, după împrejurări, că sa ar fi expusă unui pericol grav şi iminent (alin.2
art.1216); deşi textul face referire doar la onoarea persoanei, considerăm că este vorba
despre violenţă morală şi atunci când ameninţarea este îndreptată împotriva demnităţii,
imaginii şi vieţii private.
După caracterul ameninţării, violenţa poate fi:
- violenţa justă când temerea este indusă de o ameninţare justă, precum exercitarea
unui drept; aceasta nu constituie viciu de consimţământ dat fiind caracterul ei şi, prin
urmare, nu determină anulabilitatea actului juridic astfel încheiat (spre exemplu, creditorul
îl ameninţă pe debitor cu realizarea dreptului său de creanţă prin apelarea la forţa
coercitivă a statului). Cu toate acestea, în temeiul art.1217 Codul civil, republicat,
ameninţarea cu exerciţiul unui drept depăşeşte caracterul just atunci când are ca scop
obţinerea unor avantaje injuste;
- violenţa injustă când temerea este indusă fără drept ca urmare a unei ameninţări
injuste; aceasta constituie viciu de consimţământ şi determină anulabilitatea actului astfel
încheiat. În textele legale amintite anterior, legiuitorul se referă exclusiv la violenţa – viciu
de consimţământ.
După natura ei, temerea indusă de ameninţare poate fi:
- temere justificată care este de natură să creeze convingerea unei persoane că, în
lipsa consimţământului său, valori de natură fizică sau morală, ar putea fi expuse unui
pericol grav şi iminent;
- temere reverenţiară, care izvorăşte din respect, iar nu ca urmare a unei ameninţări
(art.1219 Codul civil, republicat).
5.3. Structura
Violenţa - viciu de consimţământ presupune întrunirea a două elemente constitutive:
- un element obiectiv, extrinsec, care presupune un comportament care constă în acte de

ameninţare săvârşite de cealaltă parte sau de un terţ;
- un element subiectiv, de natură psihologică, care constă în insuflarea unei temeri
persoanei ameninţate că anumite valori fizice sau morale ar fi expuse unui pericol grav şi
iminent, ceea ce o determină să încheie un anumit act juridic civil, alterându-i
consimţământul.

5.4. Condiţii
Pentru a fi viciu de consimţământ, violenţa trebuie să întrunească următoarele

condiţii:
- temerea insuflată să fie determinată prin încheierea actului juridic, ceea ce presupune că,
în lipsa ei, actului juridic civil nu s-ar fi încheiat. Această condiţie rezultă din art.1216 alin.2
Codul civil, republicat, şi în temeiul alin.4 al aceluiaşi text legal, ea se apreciază după criterii
subiective, de la caz la caz, ţinând seama de vârsta, starea socială, sănătatea şi caracterul
celui asupra căruia s-a exercitat violenţa, precum şi de orice altă împrejurare ce ar fi putut
influenţa starea acestuia la momentul încheierii actului juridic civil. Ameninţarea cu un rău
poate privi atât persoana autorului actului, viaţa, onoarea sau bunurile sale cât şi o
persoană apropiată acesteia precum soţul sau soţia, descendenţii ori ascendenţii. Deşi
alin.3 al art.1216 nu face referire la bunurile persoanelor apropiate autorului actului juridic
civil, suntem de părere că există violenţă şi în acest caz, dat fiind că legiuitorul foloseşte
sintagma „violenţa (…) îndreptată împotriva unei persoane apropiate”, care trebuie
interpretată în spiritul ei, iar nu doar în litera ei.
- ameninţarea care cauzează temerea justificată să fie injustă, nelegitimă. Simpla temere
reverenţioasă, fără violenţă, nu este viciu de consimţământ, după cum am amintit mai sus.
Este asimilată violenţei şi starea de necesitate în care se află o persoană, stare care o
determină să încheie un contract pe care altfel nu l-ar fi încheiat şi de care cealaltă parte a
profitat.
În ceea ce priveşte actele juridice bilaterale, ameninţarea cu un rău poate proveni atât
de la cealaltă parte, cât şi de la un terţ.
În cazul în care ameninţarea provine da la un terţ art.1220 alin.1 Codul civil, republicat,
impune pentru anularea actului juridic civil, ca cealaltă parte al cărei consimţământ nu a
fost viciat să fi cunoscut sau să fi trebuit să cunoască violenţa săvârşită de către terţ.
Dispoziţia legală se justifică prin aceea că partea al cărei consimţământ nu a fost viciat nu
trebuie să suporte consecinţele unui comportament care nu-i este imputabil în nici un fel.
Violenţa – viciu de consimţământ poate apărea şi în cazul actelor juridice unilaterale.
5.5. Sancţiune
Partea al cărei consimţământ a fost viciat prin violenţă poate alege una dintre
următoarele soluţii:

- nulitatea relativă a actului juridic civil pe care l-a încheiat astfel şi despăgubiri de la
autorul dolului, în temeiul tezei I a art.1257 Codul civil, republicat;
- menţinerea actului juridic civil şi reducerea prestaţiei sale cu valoarea despăgubirilor
pe care ar fi fost îndreptăţit să le încaseze, în temeiul tezei a II-a a art.1257;
- confirmarea actului juridic (renunţarea la dreptul de a cere nulitatea relativă1) cu
menţinerea dreptului de cere despăgubiri, în temeiul art.1265 alin.3 Codul civil, republicat;
- în cazul violenţei provenite de la un terţ când nu sunt îndeplinite condiţiile pentru
desfiinţarea actului juridic civil, victima are dreptul de a obţine despăgubiri pentru
prejudiciul suferit de la terţul autor al violenţei (art.1220 alin.2 Codul civil, republicat).
6.Leziunea.
6.1. Noţiune
Leziunea este acel viciu de consimţământ care constă în disproporţia vădită de valoare
între două prestaţii, în sensul că una dintre părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de
experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei
alte persoane o prestaţie de o valoare considerabil mai mare la data încheierii actului, decât
valoarea propriei prestaţii2.
6.2. Clasificare
Spre deosebire de legislaţia anterioară, actualul Cod civil recunoaşte existenţa viciului
leziunii atât în cazul minorului cât şi în cazul majorului, după cum urmează:
- în cazul majorului există leziune ori de câte ori una dintre părţi, profitând de starea de
nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în
favoarea sa ori a unei alte persoane o prestaţie de o valoare considerabil mai mare la data
încheierii actului, decât valoarea propriei prestaţii;
- în cazul minorului există leziune atunci când:
- una dintre părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de
cunoştinţe a minorului, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestaţie de o
valoare considerabil mai mare la data încheierii actului, decât valoarea propriei prestaţii;
- acesta îşi asumă o obligaţie excesivă prin raportare la starea sa patrimonială, la
avantajele pe care le obţine din actul juridic respectiv sau la ansamblul circumstanţelor,
1
Art.1262 şi urm. Codul civil, republicat.
2
Art.1221 alin.1 Codul civil, republicat.

după cum prevede alin.3 al art.1221 Codul civil, republicat.
6.3. Structura
Leziunea are un singur element structural: paguba egală cu disproporţia de valoare

între contraprestaţii. În cazul minorului discutăm şi despre paguba egală cu disproporţia
dintre obligaţia asumată de minor şi starea sa patrimonială, avantajele pe care le obţine sau
ansamblul circumstanţelor.
6.4. Condiţii
Leziunea există dacă sunt întrunite următoarele condiţii:
- leziunea să fie o consecinţă directă şi nemijlocită a profitării de starea de nevoie, de lipsa

de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a uneia dintre părţi; în cazul minorului această
condiţie poate lipsi;
- leziunea să existe în momentul încheierii actului juridic;
- disproporţia de valoare între contraprestaţii trebuie să fie considerabilă; în cazul

majorului, disproporţia de valoare trebuie să depăşească jumătate din valoarea pe care o
avea la momentul încheierii actului juridic civil, prestaţia promisă sau executată de partea
lezată1. Limita este stabilită numai în cazul majorului, nu şi în cazul minorului.
În ceea ce priveşte minorii, actele juridice civile încheiate de minorii care nu au împlinit
vârsta de paisprezece ani sunt anulabile pentru incapacitate, chiar dacă nu există leziune.
6.5. Sancţiune
Partea al cărei consimţământ a fost viciat prin violenţă poate alege una dintre
următoarele soluţii:
- nulitatea relativă a actului juridic civil pe care l-a încheiat astfel, în temeiul tezei I a
alin.1 art.1222 Codul civil, republicat;
- menţinerea actului juridic civil şi reducerea prestaţiei sale cu valoarea daunelor
interese pe care ar fi fost îndreptăţit să le încaseze, în temeiul tezei a II-a a alin.1 art.1222;
1

În temeiul art.1222 alin.3 Codul civil, republicat, instanţa de judecată poate dispune
menţinerea actului juridic civil dacă cealaltă parte oferă, în mod echitabil, o reducere a
propriei creanţe sau, după caz, o majorare a propriei obligaţii1.
c) Obiectul actului juridic civil
1. Noţiune. Prin obiect al actului juridic civil se înţelege conduita părţilor

stabilită prin acel act juridic civil, respectiv acţiunile ori inacţiunile la care părţile sunt
îndreptăţite sau de care sunt ţinute2.
Codul civil, republicat face distincţia, în art.1225 si 1226, între obiectul contractului şi
obiectul obligaţiei.
Astfel, în concepţia legiuitorului, prin obiectul actului juridic civil se înţelege

operaţiunea juridică, convenită de părţi, astfel cum reiese ea din ansamblul drepturilor şi
obligaţiilor asumate. Cu titlu de exemplu, obiectul unui act juridic de vânzare cumpărare
este reprezentat de operaţiunea vânzării; obiectul actului de locaţiune este operaţiunea
închirierii etc.
Obiectul obligaţiei este reprezentat de prestaţia la care se angajează debitorul, adică

acţiunea sau inacţiunea de care va fi ţinut cel care se obligă.
2. Condiţii de valabilitate. Potrivit alin.2 al art.1225 Codul civil, republicat, pentru

a fi valabil, obiectul actului juridic civil trebuie să fie determinat şi licit.
În ceea ce priveşte obiectul obligaţiei, amintim următoarele condiţii de valabilitate:
a) să existe. Aceasta este condiţia primordială pentru validitatea obiectului obligaţiei,

întrucât dacă obiectul lipseşte, nu se pune problema existenţei celorlalte condiţii.
Când obiectul actului juridic priveşte un bun ori un lucru, existenţa obiectului se
apreciază după următoarele reguli:
- dacă bunul a existat, dar nu mai există la momentul încheierii actului juridic, condiţia nu
este îndeplinită, iar actul nu este valabil;
1
Este vorba despre adaptarea actului juridic civil în condiţiile art.1213 Codul civil, republicat.
2
Gh. Beleiu, op. cit., p. 160 şi urm..

- dacă bunul există în momentul încheierii actului, condiţia este îndeplinită;
- bunul viitor poate forma obiect valabil în lipsa unei prevederi legale contrare.
b) să fie în circuitul civil. Această condiţie este expres prevăzută de art.1229 Codul civil,
republicat. Prin bunuri aflate în circuitul civil înţelegem bunurile susceptibile sa facă
obiectul unor acte translative sau constitutive, ori, altfel spus, bunuri care pot fi dobândite
sau înstrăinate prin actele juridice civile1. Aceste bunuri sunt alienabile şi formează regula,
excepţia fiind bunurile inalienabile, scoase din circuitul civil.
c) să fie determinat sau determinabil. Această condiţie rezultă din dispoziţiile art.1226 alin.2
Codul civil, republicat, şi este îndeplinită prin ipoteză în cazul bunurilor certe şi prin
determinare (măsurare, numărare, cântărire) în cazul bunurilor de gen. În situaţia în care un
element a actului juridic civil urmează a fi determinat de un terţ, acesta trebuie să acţioneze
în mod corect, diligent şi echidistant. Dacă nu sunt îndeplinite aceste cerinţe instanţa de
judecată urmează a stabili elementul nedeterminat de către părţi, la cererea părţii
interesate2.
d) să fie posibil. Această condiţie dă expresie regulii de drept potrivit căreia nimeni nu poate
fi obligat la imposibil, întrucât "ad imposibilum, nulla obligatio". Condiţia nu se îndeplineşte
atunci când imposibilitatea este absolută (pentru oricine) cum este obligaţia asumată de
una dintre părţile contractuale de a traversa înot Marea Neagră. Dacă imposibilitatea este
relativă (numai pentru un anumit debitor) cum este obligaţia de a traversa înot Dunărea,
obiectul obligaţiei este valabil, iar în caz de neexecutare culpabilă este angajată
răspunderea civilă contractuală. Este de subliniat faptul că imposibilitatea poate fi de ordin
material sau juridic şi se apreciază în funcţie de progresul tehnico-ştiinţific. De asemenea
art.1227 Codul civil, republicat, prevede că actul juridic este valabil chiar dacă, la momentul
încheierii sale, una dintre părţi se află în imposibilitate de a-şi executa obligaţia.
e) să fie licit. În temeiul art.1226 alin.3 Codul civil, republicat, condiţia nu este îndeplinită
când obiectul actului juridic este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor
moravuri.
Pentru anumite acte juridice civile se cer următoarele condiţii speciale:
1
2
Art.1232 Codul civil, republicat. Pentru determinarea preţului între profesionişti, a se vedea art.1233, iar cu privire la
determinarea preţului prin raportare la un factor de referinţă art.1234.

- în actele translative sau constitutive de drepturi, se cere ca transmiţătorul să fie

titularul acelui drept. Totuşi, potrivit art.1230 Codul civil, republicat, bunurile unui terţ pot
face obiectul unei prestaţii, debitorul fiind obligat să le procure şi să le transmită
creditorului sau, după caz, să obţină acordul terţului, în caz contrar răspunzând pentru
prejudiciile cauzate.
- în actele intuitu personae se cere ca obiectul să constea într-un fapt personal al
debitorului. Condiţia este impusă de caracterul personal al unor acte juridice (antrepriza,
mandatul), în care însuşirile debitorului sunt esenţiale pentru executare;
- în actele autorizate se mai cere să se fi obţinut autorizaţia administrativă, precum în
cazul împrumutului sau înstrăinării armelor sau muniţiilor.
În cazul în care obiectul actului juridic civil nu este determinat şi licit, sancţiunea este
nulitatea absolută a actului respectiv.
De asemenea, sancţiunea nulităţii absolute intervine în cazul în care obiectul

obligaţiei nu este determinat, respectiv determinabil, licit, în circuitul civil.
d) Cauza (scopul) actului juridic civil
1. Noţiune şi reglementare. Cauza sau scopul este elementul esenţial de validitate

şi de fond pentru actul juridic civil, care constă în motivul pentru care actul juridic
civil s-a încheiat.
Cauza sau scopul este elementul esenţial de validitate şi de fond pentru actul juridic
civil, care constă în motivul pentru care actul juridic civil s-a încheiat.
Împreună cu consimţământul, cauza formează voinţa juridică, iar, ca element esenţial

al actului juridic civil, nu se confundă nici cu consimţământul şi nici cu obiectul unui
asemenea act, fiind un element independent, de sine stătător.
Cauza este un element specific fiecărei manifestări de voinţă în parte, astfel că în

materia contractului obligaţia fiecărei părţi are o cauză proprie, neexistând o cauză comună
contractului.
2. Structura cauzei. Structura cauzei actului juridic civil cuprinde două elemente:
scopul imediat şi scopul mediat.
Scopul imediat (causa proxima), numit şi scopul obligaţiei, este un element abstract şi
invariabil, în cadrul unei anumite categorii de acte juridice. Astfel, în contractele

sinalagmatice, cauza (scopul) obligaţiei fiecăreia dintre cele două părţi constă în
reprezentarea (prefigurarea mintală) a contraprestaţiei (o parte se obligă ştiind că şi
cealaltă parte se obligă, la rândul ei). În actele cu titlu gratuit, elementul invariabil (scopul
imediat) constă în intenţia de a gratifica (animus donandi), indiferent că este donaţie,
sponsorizare etc. În actele reale, scopul imediat constă în prefigurarea remiterii lucrului.
Spre exemplu, depozitarul se obligă să restituie bunul deponentului, pentru că ştie că i s-a
predat bunul spre depozit cu obligaţia de a-1 restitui. În actele aleatorii, scopul imediat
constă în elementul risc, adică prefigurarea unei împrejurări viitoare şi incerte de care
depinde şansa câştigului, respectiv riscul pierderii.
Scopul mediat (causa remota), numit şi scopul actului juridic, constă în motivul
principal ce a determinat încheierea unui act juridic civil. Acest motiv priveşte fie însuşirile
unei prestaţii, fie calităţile unei persoane. Scopul mediat este concret şi variabil, de la o
categorie la alta de acte juridice civile, şi chiar în cadrul aceleiaşi categorii de acte juridice
de drept civil. Astfel, în contractul de vânzare-cumpărare, scopul mediat constă în destinaţia
concretă în vederea căreia bunul a fost cumpărat, element subiectiv care variază de la un
cumpărător la altul (pentru consum, relaxare, exercitarea unei profesii etc).
3. Condiţiile cauzei. Pentru valabilitatea cauzei - luată global - se cer întrunite,

cumulativ, următoarele condiţii:
a) să existe. Această condiţie este menţionată expres de art.1236 alin.1 Codul civil,
republicat. In doctrină şi practică, constatarea lipsei cauzei presupune o dublă distincţie:
- identificarea scopului imediat şi a scopului mediat;

- identificarea cauzelor lipsei cauzei.
Astfel, când lipsa cauzei se datorează lipsei de discernământ, atât scopul imediat, cât şi
cel mediat, lipsesc (deoarece ambele elemente presupun existenţa discernământului), în
consecinţă, lipsa cauzei va atrage nulitatea relativă a actului juridic civil.
Când lipsa cauzei se datorează lipsei contraprestaţiei, lipsei predării bunului în actele
reale, lipsei riscului în actele aleatorii, lipsei intenţiei de a gratifica în actele cu titlu gratuit,
sancţiunea aplicată va fi nulitatea absolută.
b) să fie licită. Astfel condiţia nu este îndeplinită atunci când este contrară legii şi ordinii
publice.

c) să fie morală. În temeiul art.1236 alin.3 cauza este imorală atunci când este contrară
bunelor moravuri.
Această condiţie este prevăzută de art.1238 alin.1 sub sancţiunea nulităţii relative, cu
excepţia cazului în care contractul a fost greşit calificat şi poate produce alte efecte juridice.
În alin.2 al aceluiaşi text legal, legiuitorul prevede că o cauză ilicită sau imorală atrage
nulitatea absolută dacă este comună sau, în caz contrara, cealaltă parte a cunoscut-o sau
trebuia să o cunoască.
Existenţa cauzei este prevăzută de art.1238 alin.1 sub sancţiunea nulităţii relative, cu
excepţia cazului în care contractul a fost greşit calificat şi poate produce alte efecte juridice.
În alin.2 al aceluiaşi text legal, legiuitorul prevede că o cauză ilicită sau imorală atrage
nulitatea absolută dacă este comună sau, în caz contrara, cealaltă parte a cunoscut-o sau
trebuia să o cunoască.
In ce priveşte dovedirea cauzei, art.1239 Codul civil, republicat dispune: "Contractul

este valabil chiar şi atunci când cauza nu este expres prevăzută. Existenţa unei cauze
valabile se prezumă până la proba contrarie".
Prin această dispoziţie se instituie două prezumţii:
- prezumţia existenţei cauzei;

- prezumţia valabilităţii cauzei.
Deci, cauza nu trebuie probată, existenţa şi valabilitatea cauzei sunt prezumate, de aici
consecinţa: numai cine pretinde că lipseşte cauza, ori că aceasta nu este valabilă, trebuie să
dovedească. Fiind un fapt juridic, cauza poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, inclusiv
proba cu martori şi prezumţii.

Secţiunea 3 Forma actului juridic civil
1. Noţiune. Forma actului juridic civil a fost definită ca fiind acea condiţie a actului
juridic civil care constă în modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă cu intenţia
de a naşte, modifica sau stinge un raport juridic concret1.
Terminologic, noţiunea de formă a actului juridic este susceptibilă de două înţelesuri:
a) în sens restrâns, forma actului juridic este înţeleasă ca modalitate de

exteriorizare a voinţei juridice.
b) în sens larg, forma actului juridic este înţeleasă în sensul de "condiţia de formă"
cerută actului juridic, respectiv:
- forma cerută pentru valabilitatea actului juridic (forma ad validitatem);

- forma cerută pentru probarea actului juridic (forma ad probationem):
- forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi.
2.Corelaţia dintre principiul consensualismului şi forma actului juridic. In materia

modului de exteriorizare a voinţei părţilor de a încheia actul juridic, forma este dominată de
principiul libertăţii alegerii modului de exteriorizare a voinţei juridice. Altfel spus, părţile au
libertatea de a încheia actul juridic exteriorizându-şi voinţa lor prin orice formă susceptibilă
de a face cunoscută această voinţă celeilalte părţi (verbal, în scris, prin gesturi şi atitudini,
expres sau tacit etc). Înscriindu-se în limitele acestei libertăţi de exprimare a voinţei
juridice, principiul consensualismului este regula potrivit căreia, din punct de vedere al
formei sale, actul juridic civil se încheie prin simpla manifestare de voinţă, fără ca această
voinţă să îmbrace o formă specială.
Altfel spus, simpla manifestare de voinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă,

pentru ca un act juridic civil să ia naştere şi să producă efecte juridice. Manifestarea de
voinţă nu trebuie să îmbrace o formă specială.
3.Clasificarea condiţiilor de formă ale actului juridic civil.
După criteriul izvorului care cere o anumită formă actului juridic concret, distingem între:
1
Gh. Beleiu, op. cit., p.170; M. Toma, op. cit., p.74; P. M. Cosmovici, op. cit., p.191.

- forma legală, impusă de legea civilă;
- forma convenţională, impusă de acordul părţilor de a exterioriza manifestarea de

voinţă într-o anumită formă.
După criteriul consecinţelor juridice ale nerespectării condiţiilor de formă,

distingem între:
- forma cerută pentru valabilitatea actului civil (forma ad validitatem), a cărei

nerespectare atrage nulitatea actului;
- forma cerută pentru probarea actului (forma ad probationem), a cărei nerespectare

atrage imposibilitatea dovedirii cu alt mijloc de probă;
- forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi, a cărei nerespectare atrage

inopozabilitatea actului (posibilitatea terţilor de a-1 ignora, de a face abstracţie de existenţa
şi efectele sale).
3.1. Forma cerută ad validitatem
1. Noţiune, reglementare şi caractere. Forma cerută ad validitatem este acea condiţie

esenţială cerută de lege pentru valabila încheiere a unui act juridic şi care constă în
exteriorizarea manifestării de voinţă a părţilor cu o anumită solemnitate, forma scrisă sau
forma autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute. Cu titlu de exemplu amintim actul juridic
de vânzare cumpărare a unui teren sau contractul de donaţie.
Forma ad validitatem prezintă următoarele caractere:
- este un element constitutiv esenţial al actului juridic a cărui absenţă este sancţionată
cu nulitatea absolută;
- este incompatibilă cu manifestarea tacită a voinţei;
- este exclusivă, părţile neavând posibilitatea să adopte o altă modalitate de
exteriorizare a voinţei lor, ci numai pe aceea prevăzută de lege.
Instituirea formei autentice urmăreşte:
- atenţionarea părţilor asupra consecinţelor patrimoniale ale încheierii unor acte

(donaţie, ipotecă, adopţie, căsătorie etc);
- asigurarea unei depline libertăţi şi a certitudinii consimţământului părţilor;
- asigurarea controlului societăţii, prin organele statului, asupra unor categorii de acte
ce depăşeşte interesul părţilor;

- realizarea unei publicităţi de natură să ocrotească interesele creditorilor şi ale terţilor.
2. Condiţii cerute formei ad validitatem. Pentru realizarea formei ad validitatem, se

cer întrunite următoarele condiţii:
a)întregul conţinut al actului juridic (toate clauzele actului juridic civil, esenţiale şi
neesenţiale) trebuie să îmbrace forma cerută pentru validitatea sa;
b)actul aflat în interdependenţă cu actul solemn trebuie să îmbrace şi el forma solemnă;

uneori, actul care determină ineficacitatea actului solemn trebuie, în principiu, să îmbrace şi
el forma solemnă (excepţie face legatul, care poate fi revocat şi tacit); de asemenea forma
actului de modificare a unui act solemn este supusă condiţiilor de formă cerute de lege
pentru încheierea sa.
Potrivit art.1242 alin.1 Codul civil, republicat, este lovit de nulitate absolută contractul
încheiat în lipsa formei pe care, în chip neîndoielnic, legea o cere pentru încheierea sa
valabilă.
3.2. Forma ad probationem
1. Noţiune şi caractere. Prin "forma cerută pentru probarea actului juridic civil" se
înţelege acea cerinţă care constă în întocmirea unui înscris care să probeze actul juridic
civil"1. Forma cerută ad probationem prezintă următoarele caractere:
- este obligatorie (iar nu facultativă); nerespectarea ei atrage sancţiunea

inadmisibiliiăţii dovedirii actului (negotium) prin alt mijloc de probă;
- reprezintă o excepţie de la principiul consensualismului.
2. Sancţiune
Sancţiunea nerespectării formei cerute ad probationem nu constă în nevalabilitatea

actului, ci în imposibilitatea dovedirii actului cu alt mijloc de probă.
1
Gh. Beleiu, op. cit., p.174.

3.3. Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi
1. Noţiune şi caractere. Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi constă în

acele formalităţi care sunt necesare, potrivit legii, pentru a face actul juridic opozabil şi
persoanelor care n-au participat la încheierea lui, în scopul ocrotirii drepturilor ori
intereselor lor1.
Forma cerută pentru opozabilitatea actului prezintă următoarele caractere.
- se justifică în ideea de protecţie a terţilor;

- este obligatorie şi nu facultativă;
În acest context amintim prevederile art.18 Codul civil, republicat, potrivit cărora
drepturile, actele şi faptele privitoare la starea şi capacitatea persoanelor, bunurilor
acestora, precum şi orice alte raporturi juridice sunt supuse publicităţii în cazurile expres
prevăzute de lege. Ca modalităţi de publicitate enumerăm: cartea funciară, Arhiva
Egectronică a Garanţiilor reale mobiliare, registrul comerţului ş.a.
Sancţiunea nerespectării formei cerute pentru opozabilitate faţă de terţi nu constă în

nevalabilitatea actului, ci în inopozabilitatea sa faţă de terţi, ceea ce presupune că aceştia
pot ignora existenţa actului juridic civil şi, implicit, a realităţii juridice care rezultă din el.
Secţiunea 4. Efectele actului juridic civil
1. Noţiune. Prin efectele actului juridic civil înţelegem drepturile subiective şi

obligaţiile civile care iau naştere, se modifică sau se sting2.
A stabili efectele actului juridic civil înseamnă a-i cunoaşte conţinutul, adică a-i şti
clauzele care precizează drepturile şi obligaţiile civile născute, modificate ori stinse.
Efectele actului juridic civil sunt reglementate în Codul civil prin două grupe de norme:
unele cu caracter general (art.1270-1295 Codul civil, republicat), altele cu caracter specific
fiecărui tip de contract.
1
Idem, p.176.
2

2. Interpretarea actului juridic. Sunt situaţii în care, deşi existenţa actului este
neîndoielnică, efectele sale nu apar cu claritate, menţinându-se îndoielile cu privire la
natura şi conţinutul actului, ipoteză în care este necesară operaţia de interpretare. Codul
civil, republicat, cuprinde în art.1266-1269 o serie de reguli de interpretare.
Astfel, art.1266 Codul civil, republicat, dispune următoarele: "Contractele se

interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor”,
iar „la stabilirea voinţei concordante se va ţine seama, între altele, de scopul contractului,
de negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea şi de
comportamentul lor ulterior încheierii contractului".
Art.1267 Codul civil, republicat, consacră regula interpretării sistematice în materie,

potrivit căreia: "Clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce
rezultă din ansamblul contractului".
În ceea ce priveşte clauzele îndoielnice, art.12687 Codul civil, republicat, instituie

următoarele:
- clauzele susceptibile de mai multe înţelesuri se interpretează în sensul ce se potriveşte cel

mai bine naturii şi obiectului contractului.
- clauzele îndoielnice se interpretează ţinând seama, între altele, de natura contractului, de

împrejurările în care a fost încheiat, de interpretarea dată anterior de părţi, de sensul
atribuit în general clauzelor şi expresiilor în domeniu şi de uzanţe.
- clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar
putea produce niciunul.
- contractul nu cuprinde decât lucrul asupra căruia părţile şi-au propus a contracta, oricât
de generali ar fi termenii folosiţi.
- clauzele destinate să exemplifice sau să înlăture orice îndoială asupra aplicării contractului
la un caz particular nu îi restrâng aplicarea în alte cazuri care nu au fost expres prevăzute.
Regula in dubio pro reo este stabilită de art.1269 alin.1 în sensul că dacă, după
aplicarea regulilor de interpretare, contractul rămâne neclar, acesta se interpretează în
favoarea celui care se obligă, iar stipulaţiile înscrise în contractele de adeziune se
interpretează împotriva celui care le-a propus.

3. Principiile care guvernează efectele actului juridic civil
Precizări. Principiile efectelor actului juridic civil sunt reguli de drept care stabilesc
cum şi faţă de cine se produc aceste efecte. Sunt asemenea reguli: principiul forţei
obligatorii, principiul irevocabilităţii actului civil, principiul relativităţii efectelor actului
juridic civil.
a)Principiul forţei obligatorii - pacta sunt servanda. Principiul forţei obligatorii

este consacrat de art.1270 alin. 1 Codul civil, republicat, în următoarea formulare:
"Contractul valabil încheieat are putere de lege între părţile contractante". Potrivit acestui
principiu, odată încheiat, un act juridic civil devine obligatoriu pentru părţi aşa cum este şi
legea însăşi, cu menţiunea că aceasta din urmă are un destinatar nedeterminat, fiind
obligatorie tuturor.
Necesitatea instituirii unui astfel de principiu rezidă din imperativul moral al

respectării cuvântului dat, motiv pentru care dacă una din părţi nu respectă convenţia,
aceasta poate fi adusă la îndeplinire prin forţa coercitivă a statului.
Excepţiile de la principiul pacta sunt servanda sunt reprezentate de cazurile în care

efectele contractului se produc altfel decât cum au dorit părţile la încheierea actului juridic
civil în cauză. Acestea sunt:
a) cazuri de restrângere a aplicabilităţii actului juridic civil
- încetarea contractului de mandat ca urmare a morţii, incapacităţii sau falimentului

mandantului sau mandatarului (art.2030 Codul civil, republicat);
- încetarea de drept a contractului de locaţiune dacă bunul este distrus în întregime

sau nu mai poate fi folosit potrivit destinaţiei stabilite (art.1818 alin.1 Codul civil,
republicat);
b) cazuri de extindere a aplicabilităţii actului juridic civil
- prelungirea efectelor actului cu executare succesivă datorită suspendării temporare

a executării lui pe tot timpul cât durează cauza de suspendare (caz de forţă majoră) în
temeiul art.1351 alin.2 Codul civil, republicat;
c) cazuri de revizuire a efectelor actului juridic civil

- amintim aici impreviziunea care presupune revizuirea efectelor unui act juridic civil
atunci când executarea acestuia devine mult prea oneroasă. În temeiul art.1271 Codul civil,
republicat, regula este aceea că părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile chiar dacă
executarea lor a devenit mai oneroasă. Cu titlu de excepţie, instanţa poate dispune
adaptarea sau încetarea actului, dacă executarea actului juridic civil a devenit excesiv de
oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face injustă
obligarea debitorului la executarea obligaţiei. Pentru aceasta este necesară îndeplinirea
următoarelor condiţii: * schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea
contractului; * schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia nu au fost şi nici nu
puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii
contractului; * debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în
mod rezonabil considerat că şi-ar fi asumat acest risc; * debitorul a încercat, într-un termen
rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării rezonabile şi echitabile a contractului.
b) Principiul irevocabilitătii actului juridic civil. Acest principiu este consacrat de

art.1270 alin. 2 Codul civil, republicat, în temeiul căruia "contractul (…) încetează numai prin
acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege". Irevocabilitatea dă expresie regulii
simetriei potrivit căreia nu se poate pune capăt efectelor unui act decât în aceleaşi condiţii
în care acesta a fost încheiat.
De la regula irevocabilitătii, doctrina şi practica admit o serie de excepţii. Excepţiile

sunt situaţii în care se pune capăt efectelor actului unilateral prin voinţa autorului lui şi ale
actului bilateral prin voinţa uneia din părţi. Admisibilitatea excepţiilor de la principiul
irevocabilităţii este stabilită de art.960 alin. 2 Cod civil, care precizează: "ele se pot revoca...
din cauze autorizate de lege".
Astfel, în materia actelor unilaterale sunt admise următoarele excepţii de la principiul

irevocabilităţi:
- testamentul, care, potrivit art.1051 Cod civil, este esenţialmente revocator;

- revocarea ofertei, până la ajungerea ei la destinatar.
În materia actelor bilaterale sunt admise următoarele excepţii de la principiul
irevocabilităţii:
- revocarea donaţiilor între soţi pe timpul căsătoriei, consacrată de art.1031 Codul civil,
republicat);

- denunţarea de către oricare dintre părţi a locaţiunii încheiată pe perioadă

nedeterminată (art.1816 alin.1 Codul civil, republicat);
- mandatul încetează prin revocarea sa de către mandant şi prin renunţarea
mandatarului (art.2030 Codul civil, republicat);
- încetarea contractului de societate la cererea unor asociaţi (art.1523 Codul civil,
republicat);
- deponentul poate solicita oricând restituirea bunului, iar depozitarul poate restitui
oricând bunul când contractul s-a încheiat pe perioadă nedeterminată (art.2115 Codul civil,
republicat).
c) Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil. Principiul relativităţii

efectelor actului juridic civil este consacrat în art.1280 Codul civil, republicat „contractul
produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel”. Conţinutul acestui
principiu este expus şi în adagiul res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse
potest (un act încheiat între anumite persoane nici nu avantajează şi nici nu este vătămător
pentru altcineva).
Pentru înţelegerea conţinutului principiului relativităţii, cât şi a excepţiilor de la acesta,

este necesară precizarea noţiunilor de părţi, având cauză şi terţi.
Parte este persoana care participă la încheierea actului civil, fie personal, direct, fie
indirect, prin reprezentant, şi care primeşte efectul contractului.
Terţul este persoana care nu participă nici direct, nici prin reprezentant, la încheierea
actului juridic şi care nu suportă în principiu efectele acestuia.
Având cauză este persoana care, datorită unor legături cu părţile, deşi nu participă la
încheierea actului, suportă ca şi părţile efectele acestuia. Sunt avânzi cauză: succesorii
(universali, cu titlu universal şi cu titlu particular) şi creditorii chirografari.
Succesorii universali şi cu titlu universal, dobândind întreg patrimoniu sau o parte a

patrimoniului uneia din părţi, se subrogă în drepturile sau îndatoririle acestuia rezultate din
acrul încheiat.
Succesorul cu titlu particular dobândeşte un bun individual determinat în legătură cu

care altcineva a dobândit drepturi şi obligaţii (de exemplu, moştenitorul dobândeşte un
imobil închiriat unei persoane) pe care trebuie să le respecte.

Creditorul chirografar este acel creditor care nu se bucură de nici o garanţie reală din
partea debitorului său, cu menţiunea că, în temeiul art.2324 Codul civil, republicat,
patrimoniul debitorului reprezintă garanţia comună a tuturor creditorilor chirografari ai
aceluiaşi subiect de drept civil. Este un având cauză întrucât suportă modificările în activul
sau pasivul debitorului său, produse ca efect al actelor încheiate de acesta cu alte persoane.
Prin excepţie de la principiul relativităţii înţelegem situaţia juridică în care un act făcut
de o persoană, parte a actului, produce efecte şi faţă de un terţ ce nu a participat la
încheierea actului.
Aceste excepţii pot fi aparente sau veritabile. Excepţiile aparente sunt cele în care
efectele unui act se produc asupra unui terţ în temeiul legii şi nu ca urmare a voinţei uneia
din părţi sau a ambelor părţi. Sunt incluse în această categorie de excepţii: situaţia avânzilor
cauză (succesorii dobândesc drepturile autorilor lor prin efectul legii), a promitenţilor (părţi
la contractul promisiunea faptei altuia şi care se obligă pe sine) şi titularii acţiunilor directe
(lucrătorii folosiţi de un antreprenor, dar neplătiţi, care pot, în temeiul art.1856, să
acţioneze pe client şi să solicite acestuia ceea ce datora antreprenorului).
O veritabilă excepţie de la principiul relativităţii în ce priveşte latura activă a raportului

obligaţional este stipulaţia pentru altul (acel contract prin care o parte, stipulant, dispune ca
cealaltă parte, promitent, să execute o prestaţie, constând a da, a face sau a nu face ceva în
favoarea uneia treia persoane numită terţ beneficiar). Dreptul celui de-al treilea se naşte
din convenţia părţilor şi nu din dispoziţia legii. Exerciţiul dreptului subiectiv astfel născut
depinde de voinţa terţului beneficiar.
Stipulaţia pentru altul îşi găseşte aplicaţie în materia donaţiei cu sarcină când sarcina a
fost stipulată în favoarea unui terţ (art.1027 alin.2 Codul civil, republicat), a asigurărilor de
persoane (art.2227 şi 2228 Codul civil, republicat) şi a transporturilor (art.1955 Codul civil,
republicat).

Secţiunea 5 Nulitatea actului juridic civil
1. Noţiune, caractere, reglementare, funcţii
Nulitatea este sancţiunea de drept civil care lipseşte actul juridic civil de efectele
contrare normelor edictate pentru încheierea sa valabilă1.
Potrivit art.1246 alin.1 Codul civil, republicat, orice contract încheiat cu încălcarea
condiţiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supusa nulităţii, dacă prin lege
nu se prevede o altă sancţiune.
Nulitatea presupune mecanismul juridic caracterizat de următoarele trăsături:
- priveşte numai actele juridice civile, nu şi faptele juridice2; aceasta rezultă chiar din titlul
„Nulitatea contractului” a Secţiunii a 4-a, din cadrul Cărţii a V-a a Codului civil, republicat;
- intervine atunci când se încalcă condiţiile cerute de lege pentru încheierea valabilă a
actului juridic civil; încălcarea se raportează la momentul încheierii actului juridic civil;
- constă în lipsirea actului juridic de efecte juridice, ca sancţiune civilă, dacă prin lege nu se
prevede o altă sancţiune.
Ca sancţiune specifică de drept civil, nulitatea prezintă următoarele funcţii3:
- funcţia preventivă, care constă în acţiunea inhibitorie pe care cunoaşterea instituţiei

nulităţii o exercită asupra subiectelor de drept civil tentate să nesocotească respectarea
condiţiilor de validitate cerute la încheierea actelor juridice, ştiind că un act încheiat în
această ipoteză este lipsit de efecte;
- funcţia sancţionatorie, care constă în înlăturarea efectivă a efectelor actului civil încheiat
cu încălcarea normelor privind condiţiile sale de validitate;
- funcţia de garantare a principiului legalităţii în domeniul actelor juridice civile, care se
realizează prin aplicarea primelor două funcţii. Doctrina şi practica juridică susţin că
nulitatea constituie un mijloc juridic important şi eficient în asigurarea respectării ordinii
publice şi a bunelor moravuri4.
1
Ghe.Beleiu, op.cit., 1992, p.173.
2
A se vedea, în acelaşi sens, G.Boroi, C.A.Anghelescu, op.cit., p.218.
3
V.Gheorghiu, Drept civil. Partea generală. Persoanele. Curs universitar, Editura Cermaprint, Bucureşti, 2009, p.173-174.
4
Ghe.Beleiu, op.cit., p.210.

2. Delimitarea nulităţii de alte sancţiuni juridice civile
Nulitatea se distinge de alte cauze de ineficacitate (rezoluţiunea/rezilierea,

caducitatea, revocarea, inopozabilitatea), după cum urmează:
- Nulitatea se deosebeşte de rezoluţiune1/reziliere2, în primul rând, prin temeiul lor şi

sfera actelor juridice civile cărora li se aplică. Astfel, nulitatea constă în lipsirea de efecte a
unui act juridic încheiat cu încălcarea condiţiilor cerute de lege pentru încheierea sa
valabilă, rezoluţiunea/rezilierea constă în desfiinţarea unui contract sinalagmatic, pentru
neexecutarea culpabilă a obligaţiilor contractuale. Cu alte cuvinte, sursa nulităţii este
originară (pentru cauze existente în momentul încheierii actului), cea a rezoluţiunii/rezilierii
este subsecventă încheierii contractului3. În ceea ce priveşte sfera de aplicabilitate,
nulitatea priveşte orice act juridic civil în timp ce rezoluţiunea se aplică contractelor
sinalagmatice cu executare dintr-o dată, iar rezilierea priveşte contractele sinalagmatice cu
executare succesivă.
- Caducitatea se deosebeşte de nulitate prin aceea că loveşte un act juridic valabil

încheiat şi constă în lipsirea de orice efecte juridice din cauza unui eveniment survenit după
formarea valabilă a actului şi independent de voinţa autorului actului (pierderea bunului).
Astfel este necesar ca evenimentul care determină caducitatea unui act juridic civil să
intervină după momentul încheierii actului juridic civil4 şi să fie independent de voinţa
autorului5. Cu această ocazie aducem în discuţie prevederile art.1030 din Codul civil,
republicat, potrivit cărora donaţiile făcute viitorilor soţi sau unuia dintre ei, sub condiţia
încheierii căsătoriei, nu produc efecte în cazul în care căsătoria nu se încheie.
- Revocarea este acel act juridic, unilateral sau convenţional, prin care se retractează
de către parte sau părţi un act juridic valid6. Observăm că şi în cazul revocării avem de a
face cu un act juridic civil care a fost încheiat cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege
1
În literatura de specialitate rezoluţiunea a fost definită ca fiind sancţiunea neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic,
constând în desfiinţarea retroactivă a acestuia şi repunerea părţilor în situaţia avută anterior încheierii contractului. A se vedea
în acest sens, V.Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea contrcatelor civile, Editura ALL, Bucureşti, 1997 citat de C.Stătescu, C.Bîrsan,
Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ediţia a VIII-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p.94.
2
Rezilierea reprezintă sancţiunea neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic cu executare succesivă, care face să înceteze
efectele contractului numai pentru viitor, lăsând neatinse prestaţiile succesive care au fost făcute anterior rezilierii. Pentru
detalii, a se vedea, C.Stătescu, C.Bîrsan, cit.supra., p.99.
3
Pentru detalii a se vedea D.Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.296.
4
Actul ineficace din cauza lipsei unei condiţii de validitate prevăzute de lege este nul. Ineficacitatea care ţine de voinţa autorului
poate fi rezoluţiune/reziliere.
5
A se vedea ibidem, p.437-441.
6
A se vedea D.Cosma, op.cit., p.425.

pentru validitatea sa, numai că de această dată, autorul sau autorii nu mai doresc ca actul
juridic să-şi producă efectele. Cu titlu de exemplu amintim revocabilitatea donaţiilor între
soţi prevăzută şi permisă de art.1031 Codul civil, republicat1 şi revocabilitatea testamentului
reglementată de art.1051-1053 Codul civil, republicat. Ne raliem opiniei2 exprimate în
literatura de specialitate potrivit căreia revocarea donaţiilor pentru ingratitudine şi pentru
neexecutarea sarcinilor, deşi calificată astfel de legiuitor în art.1020 şi urm. din Codul civil,
republicat, nu reprezintă o revocare propriu-zisă, ci o rezoluţiune.
- Inopozabilitatea este sancţiunea aplicabilă în cazul nesocotirii unor cerinţe de

publicitate faţă de terţi sau a lipsei ori depăşirii puterii de a reprezenta. Actul inopozabil
este valid, spre deosebire de actul nul, astfel că va produce efecte juridice civile între părţi,
însă nu va putea fi opus terţilor, în sensul că terţii nu vor putea fi ţinuţi să recunoască
realitatea juridică rezultată din încheierea actului respectiv.
3. Clasificarea nulităţii actului juridic civil. După natura interesului ocrotit în dispoziţia
legală încălcată la data încheierii actului3, deosebim între nulitatea absolută şi nulitatea
relativă.
Potrivit art.1247 alin.1 Codul civil, republicat, nulitatea absolută este acea nulitate
care intervine în cazul în care actul juridic respectiv este încheiat cu încălcarea unei
dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes general.
Dimpotrivă, dacă interesul ocrotit este unul individual, particular, privat, nulitatea este
relativă. În acest sens, art.1248 alin.1 Codul civil, republicat, prevede că un contract
încheiat cu încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes particular
este anulabil.
După întinderea efectelor nulităţii, distingem între nulitatea totală adică înlăturarea
tuturor efectelor actului juridic civil şi nulitatea parţială în cazul căreia numai unele clauze
sunt contrare dispoziţiilor legale şi, ca atare, înlăturate.
Legiuitorul este cel care ne oferă şi mijloacele pentru a califica o nulitate ca fiind totală
sau parţială. Astfel, în temeiul art.1255 alin.2 Codul civil, republicat, nulitatea total[
1
Potrivit acestui text legal, orice donaţie încheiată între soţi este revocabilă numai în timpul căsătoriei.
2
D.Cosma, op.cit., p.424.
3
Pentru împărţirea nulităţilor în absolute şi negative putem folosi drept criteriu şi caracterul dispoziţiilor legale încălcate. Astfel,
nulitatea absolută intervine ca urmare a încălcării unei dispoziţii legale imperative de ordine publică, iar nulitatea relativă ca
urmare a încălcării unei dispoziţii legale imperative de ordine privată.

intervine numai dacă, prin natura lor, clauzele contrare dispoziţiilor legale sunt esenţiale
sau dacă, în lipsa acestora, actul juridic nu s-ar fi încheiat. Per a contrario, ori de câte ori nu
este îndeplinită condiţia expusă mai sus, actul încheiat va fi lovit de o nulitate parţială,
situaţie în care clauzele nule vor fi înlocuite de drept cu dispoziţiile legale aplicabile1. În
ceea ce priveşte actele juridice plurilaterale, adică acele acte cu mai multe părţi în care
prestaţia fiecărei părţi este făcută în considerarea unui scop comun, art.1256 dispune că
nulitatea în privinţa uneia dintre părţi, de regulă, nu atrage desfiinţarea în întregime a
contractului. Aceasta intervine numai în cazul în care este esenţială pentru existenţa
contractului însăşi participarea persoanei în privinţa căreia contractul era nul.
Supunem atenţiei situaţia clauzelor considerate nescrise. Însăşi titulatura folosită de

legiuitor ne dă de înţeles faptul că în cazul în care sunt cuprinse într-un act juridic civil ele
vor fi înlăturate, considerându-se că nu au existat (că nu au fost „scrise”) niciodată.
Nulitatea, în acest caz, va fi una parţială. Desigur că dacă aceste clauze sunt esenţiale
pentru încheierea actului respectiv sau fără de care actul nu s-ar fi încheiat nulitatea ar fi un
totală. Astfel sunt considerate nescrise:
- clauzele sau dispoziţiile actului de constituire ori ale statutului, precum şi hotărârile
organelor statutare ale persoanei juridice care limitează sau lărgesc puterile conferite
exclusiv de lege acestor organe (art.218 alin.3 Codul civil, republicat);
- clauza prin care, sub sancţiunea desfiinţării liberalităţii sau restituirii obiectului acesteia,
beneficiarul este obligat să nu conteste validitatea unei clauze de inalienabilitate ori să nu
solicite revizuirea condiţiilor sau a sarcinilor (art.1009 alin.1);
- dispoziţia testamentară prin care se prevede dezmoştenirea ca sancţiune pentru încălcarea
obligaţiilor prevăzute la alin. (1) sau pentru contestarea dispoziţiilor din testament care
aduc atingere drepturilor moştenitorilor rezervatari ori sunt contrare ordinii publice sau
bunelor moravuri (art.1009 alin.2);
- clauză în temeiul căreia: a) chiriaşul este obligat să încheie o asigurare cu un asigurător
impus de locator; b) se prevede răspunderea solidară sau indivizibilă a chiriaşilor din
apartamente diferite situate în acelaşi imobil, în cazul degradării elementelor de construcţii
şi a instalaţiilor, obiectelor şi dotărilor aferente părţilor comune ale imobilului; c) chiriaşul se
obligă să recunoască sau să plătească în avans, cu titlu de reparaţii locative, sume stabilite
pe baza estimărilor făcute exclusiv de locator; d) locatorul este îndreptăţit să diminueze sau
să suprime, fără contraprestaţie echivalentă, prestaţiile la care s-a obligat prin contract
(art.1826).
1

- clauzele care impun debitorului plata anticipată şi imediată la cerere a obligaţiei garantate
sau plata vreunei alte obligaţii prin faptul constituirii unei alte garanţii asupra aceluiaşi bun
(art.2384 alin.2);
După aspectul la care se referă, distingem între nulitatea de fond şi nulitatea de formă.
De fond, este acea nulitate ce poate fi aplicată în caz de lipsă ori nevalabilitate a unei
condiţii de fond a actului juridic civil (capacitate, consimţământ, obiect şi cauză). De formă,
este acea nulitate ce intervine în cazul nerespectării formei cerute ad validitatem.
După modul cum este prevăzută în legislaţie, distingem între nulitatea expresă, cea
prevăzută expres de legiuitor şi nulitatea virtuală, care nu este prevăzută ca atare în lege,
dar trebuie aplicată pentru ca scopul dispoziţiei legale încălcate să fie atins1. În literatura de
specialitate2 s-a stabilit, pe bună dreptate, faptul că împărţirea nulităţilor în exprese şi
virtuale nu trebuie confundată cu împărţirea în nulităţi absolute şi relative. Reţinem, cu
această ocazie, art.1238 Codul civil, republicat, în care sunt recunoscute în mod expres atât
nulitatea absolută cât şi cea relativă. Astfel, se prevede că lipsa cauzei atrage anulabilitatea
contractului, fiind vorba despre o nulitate expresă şi relativă. De asemenea se dispune că o
cauză ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului (…), fiind vorba despre o
nulitate expresă şi absolută.
După criteriul procedeului de valorificare al nulităţii, distingem între nulitatea amiabilă

(recunoscută de părţi) şi nulitatea judiciară (stabilită de instanţă). Această diviziune a
nulităţilor îşi are izvorul în dispoziţiile art.1246 alin.3 Codul civil, republicat, potrivit cărora
dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea contractului poate fi constatată sau declarată
prin acordul părţilor. Aşadar, ori de câte ori părţile se pun de acord cu privire la nulitatea
unui act juridic civil, aceasta va fi amiabilă. În schimb, în cazul neînţelegerii, instanţa va fi
cea care va dispune sau constata nulitatea, care, de această dată, va fi una judiciară.
Se ridică întrebarea dacă nulităţile de drept, acela care operează în baza unor dispoziţii
legale, reprezintă o a treia categorie de nulităţi potrivit prezentului criteriu de clasificare.
Sunt astfel de nulităţi cele calificate ca atare de legiuitor3 precum şi cele care intervin în
1
A se vedea art.1253 Codul civil, republicat.
2
G.Boroi, C.A.Anghelescu, op.cit., 229.
3
Literatura de specialitate ne-a arătat ca exemplu aici art.5 din Ordonanţa Guvernului nr.13/2011 privind dobânda
legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri
financiar-fiscale în domeniul bancar (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. nr. 607 din 29 august
2011) potrivit căruia (1) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în
sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, dobânda nu poate depăşi dobânda legală

cazul clauzelor considerate nescrise. Pentru a soluţiona această problemă ne raliem opiniei
exprimate în literatura veche1, potrivit căreia „faţă de împrejurarea că (…) un act juridic, o
dată încheiat, beneficiază de o prezumţie (relativă) de validitate (…) trebuie să admitem că
în caz de litigiu între părţi, în toate cazurile de nulitate este necesară o statuare
judecătorească”. După cum am arătat mai sus, în contextul legislativ actual afirmaţia îşi
menţine valabilitatea, motiv pentru care includerea unei a treia categorii – nulităţi de drept
– nu are temei juridic. Cu toate acestea, calificarea unei nulităţi ca fiind de drept este
importantă întrucât aceste nulităţi vor fi constatate de părţi sau de instanţă, excluzându-se
aprecierea acestora. Dacă nulitatea nu operează în puterea legii, atunci părţile sau instanţa
judecătorească vor trebui să aprecieze dacă au fost încălcate condiţiile prevăzute de lege
pentru încheierea valabilă a actului juridic civil, nulitatea fiind declarată pe cale amiabilă
sau judiciară.
Cauzele de nulitate sunt acele împrejurări ce apar la încheierea actului juridic civil prin
care se încalcă condiţiile cerute de lege pentru încheierea sa valabilă.
Din prevederile art.1246 alin.4 se desprinde caracterul legal al cauzelor de nulitate, din
moment ce nu pot fi instituite sau suprimate cauze de nulitate prin acordul părţilor.
Nulitatea absolută operează:
• în cazurile anume prevăzute de lege

precum şi
• atunci când rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul general.
Dintre cauzele de nulitate absolută amintim:
- încălcarea regulilor privind capacitatea civilă a persoanelor fizice în cazurile privind

nerespectarea unei incapacităţi speciale, cerută pentru ocrotirea unui interes general, cum
sunt cele prevăzute de art.1653 alin.12 şi art.1654 alin.2 teza a doua3 Codul civil, republicat;
cu mai mult de 50% pe an. (2) Orice clauză prin care se încalcă dispoziţiile alin. (1) este nulă de drept. În acest caz,
creditorul este decăzut din dreptul de a pretinde dobânda legală. A se vedea ibidem, p.230, nota nr.1.
1
D.Cosma, op.cit., p.331.
2
Potrivit acestui text legal, sub sancţiunea nulităţii absolute, judecătorii, procurorii, grefierii, executorii, avocaţii, notarii publici,
consilierii juridici şi practicienii în insolvenţă nu pot cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, drepturi litigioase care sunt de
competenţa instanţei judecătoreşti în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea.
3
În temeiul art.1654 alin.1 lit.c Sunt incapabili de a cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, chiar şi prin licitaţie
publică (…) funcţionarii publici, judecătorii-sindici, practicienii în insolvenţă, executorii, precum şi alte asemenea
persoane, care ar putea influenţa condiţiile vânzării făcute prin intermediul lor sau care are ca obiect bunurile pe care

- încălcarea regulilor privind capacitatea civilă de folosinţă a persoanelor juridice. Astfel,

art.206 Codul civil, republicat, prevede că sunt lovite de nulitate absolută actele juridice
civile ale persoanei juridice prin care se dobândesc drepturi şi obligaţii civile, care prin
natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanelor fizice, precum şi acelea prin
care se dobândesc drepturi şi obligaţii civile, altele decât cele necesare pentru realizarea
scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut.
- nevalabilitatea obiectului actului juridic civil, atunci când nu îndeplineşte condiţiile
prevăzute de art.1225 alin.2 Codul civil, republicat, şi anume de a fi determinat şi licit;
- nevalabilitatea obiectului obligaţiei atunci când nu este determinat sau determinabil şi licit
după cum impune art.1226 alin.2;
- cauza ilicită sau imorală (art.1238 alin.2);
- încălcarea prevederilor legale prin care se impune o anumită formă pentru încheierea
valabilă a unor acte juridice civile (forma cerută ad validitatem)1;
Nulitatea relativă (anulabilitatea) operează:
• în cazurile anume prevăzute de lege

precum şi
• atunci când rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul particular.
Sunt cauze de nulitate relativă:
- viciile de consimţământ;
- nesocotirea dispoziţiilor legale privitoare la capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice în
următoarele cazuri2:
a) când actele sunt încheiate de persoane lipsite de capacitatea de exerciţiu, altele decât
actele pe care aceste persoane le pot încheia singure potrivit art.43 alin.3 Codul civil,
republicat; este vorba despre acte de actele de administrare şi actele de dispoziţie, altele
decât cele de valoare mică, cu caracter curent şi care se execută la momentul încheierii
lor;
b) când actele sunt încheiate de persoane cu capacitate de exerciţiu restrânsă, altele decât
actele pe care aceste persoane le pot încheia singure potrivit art.41 alin.3. Este vorba
aici despre actele juridice de administrare prejudiciabile pentru minorul cu vârsta
cuprinsă între 14 şi 18 ani, pe care acesta le încheie fără încuviinţarea ocrotitorilor legali
le administrează ori a căror administrare o supraveghează. Actele încheiate cu încălcarea aceste interdicţii sunt
lovite de nulitate absolută, după cum prevede textul legal indicat mai sus.
1
A se vedea în acest sens art.1242 Codul civil, republicat.
2
Cazurile prezentate sunt prevăzute de art.44 Codul civil, republicat, a cărui titulatură marginală este „Sancţiune”.

şi despre actele de dispoziţie încheiate fără încuviinţarea ocrotitorului legal sau

autorizarea instanţei de tutelă;
- nesocotirea dispoziţiilor legale referitoare la capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice1
atunci când actele juridice civile vătămătoare sunt încheiate de organe de administrare sau
de control, în componenţa cărora intră incapabili, persoane cu capacitate restrânsă de
exerciţiu, persoane decăzute din dreptul de a exercita o funcţie în cadrul acestor organe sau
persoane declarate prin lege sau actul de constituire incompatibili să ocupe o astfel de
funcţie;
- lipsa discernământului la încheierea actului juridic civil în temeiul art.1205 Codul civil,
republicat;
- lipsa cauzei actului juridic civil, potrivit art.1238 alin.1 Codul civil, republicat.
Literatura de specialitate2 a analizat situaţia invocării concomitente a mai multor cauze
de nulitate în faţa instanţei de judecată în vederea desfiinţării unui act juridic civil. S-a
concluzionat faptul că nu există o ordine de verificare a acestora şi este suficient ca instanţa
să găsească un motiv de nulitate întemeiat, din acest moment acţiunea urmând a fi admisă,
iar cercetarea celorlalte motive devenind inutilă. Dacă în schimb acţiunea în nulitatea
actului juridic civil se respinge, instanţa trebuie să analizeze toate motivele de nulitate
invocate.
În ceea ce priveşte identificarea naturii juridice a nulităţii unui act juridic civil,
conchidem că se vor parcurge următoarele etape:
1) identificarea unei dispoziţii legale care să determine dacă nulitatea este una
absolută sau relativă;
2) identificarea interesului ocrotit prin norma juridică încălcată la încheierea
actului juridic civil3. Astfel, dacă interesul ocrotit se dovedeşte a fi unul
general, atunci nulitatea va fi absolută, iar dacă interesul este unul particular,
nulitatea va fi relativă.
3) operează prezumţia de nulitatea relativă ori de câte ori nulitatea nu este
determinată de legiuitor şi nici nu reiese în mod neîndoielnic din lege, adică
ori de către ori parcurgerea etapelor anterioare nu au condus la o soluţie.
4. Regimul juridic al nulităţii. Prin regim juridic al nulităţii înţelegem regulile care
guvernează nulitatea absolută şi nulitatea relativă.
1
A se vedea art.211 Codul civil, republicat.
2
A se vedea, în acest sens, G.Boroi, C.A.Anghelescu, op.cit., p.235.
3
Trecerea la această etapă are loc atunci când prima nu a condus către un rezultat, adică legiuitorul nu a calificat nulitatea ca
fiind absolută sau relativă.

Regimul juridic al nulităţii priveşte trei aspecte: cine poate invoca nulitatea, cât timp
poate fi invocată nulitatea, precum şi posibilitatea de acoperire a nulităţii prin confirmare.
Aceste aspecte sunt diferite, după cum suntem în prezenta nulităţii absolute sau a celei
relative.
4.1.Regimul juridic al nulităţii absolute

a) Nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes
Prin „interes” în sensul de mai sus înţelegem un „avantaj particular” pe care persoana
care invocă nulitatea absolută urmăreşte să îl realizeze pentru sine sau pentru altul, fără a
veni astfel în contradicţie cu faptul că nulitatea absolută intervine atunci când se încalcă o
normă juridică care ocroteşte un interes general. Aceasta deoarece nu oricine poate invoca
nulitatea, ci doar cineva care ar avea o oarece legătură directă sau indirectă cu actul juridic
civil ce se urmăreşte a fi anulat (adică autorul sau autorii actului, procurorul, instanţa de
judecată).
Art.1247 alin.2 Codul civil, republicat, prevede că nulitatea absolută poate fi invocată
de orice persoană interesată, pe cale de acţiune sau de excepţie. Se impune clarificarea
noţiunilor de „invocare pe cale de acţiune” şi „invocare pe cale de excepţie”. Invocarea pe
cale de acţiune presupune faptul că cel care se adresează cu cerere instanţei de judecată
solicită acesteia chiar constatarea sau declararea nulităţii absolute a actului juridic civil în
cauză. Invocarea pe cale de excepţie apare în situaţia în care persoana chemată în judecată,
în apărarea sa, solicită instanţei să constate sau să declare nulitatea absolută a actului, în
contextul în care cel care a sesizat instanţa urmărea cu totul altceva.
În ceea ce priveşte invocarea nulităţii absolute de către instanţa de judecată, ea apare

ca obligaţie şi nu ca posibilitate, după cum reiese din litera alin.2 art.1247 Codul civil,
republicat, potrivit căruia instanţa este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută. Aşa
cum bine s-a subliniat în literatura de specialitate, invocarea din oficiu nu trebuie înţeleasă
în sensul că instanţa ar putea să se sesizeze din oficiu cu o acţiune in nulitate absolută a
unui act juridic civil1, ci în sensul că odată sesizată instanţa cu o cerere care are ca obiect un
anumit act juridic civil, ea să pronunţe din oficiu nulitatea absolută a acestuia dacă a fost
încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legale care ocrotesc interese generale.
1

b) Nulitatea absolută este imprescriptibilă extinctiv
Aceasta înseamnă că nulitatea absolută poate fi intentată oricând, indiferent cât

timp a trecut de la momentul încheierii actului juridic civil. În acest sens, art.1249 alin.1
Codul civil, republicat, prevede că dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea absolută
poate fi invocată oricând (…). Concluzionăm că regula este aceea a imprescriptibilităţii
nulităţii absolute a actelor juridice civile, dar putem întâlni şi situaţii de excepţie atunci când
legea prevede în mod expres prescriptibilitatea acţiunii. În acest caz, fiind vorba de o
excepţie ea este de strictă aplicare şi interpretare.
c) Nulitatea absolută, de regulă, nu poate fi acoperită prin confirmare
Regula este prevăzută de alin.4 al art.1247 Codul civil, republicat, potrivit căruia
contractul lovit de nulitate absolută nu este susceptibil de confirmare decât în cazurile
prevăzute de lege. Se apreciază1 că regula se explică prin caracterul general al interesului
ocrotit de norma juridică încălcată la încheierea actului juridic civil.
Aşadar, în principiu, un act juridic civil lovit de nulitate absolută nu poate validat.
Excepţiile sunt expres prevăzute de lege, precum:
- art.1010 Codul civil, republicat, dispune: confirmarea unei liberalităţi de către moştenitorii
universali ori cu titlu universal ai dispunătorului atrage renunţarea la dreptul de a opune
viciile de formă sau orice alte motive de nulitate, fără ca prin această renunţare să se
prejudicieze drepturile terţilor. Prin folosirea sintagmei „orice alte motive de nulitate”,
legiuitorul nu distinge între cele două forme ale nulităţii, dându-ne de înţeles faptul că în
cazul liberalităţilor, confirmarea este o modalitate de acoperire atât a nulităţii relative, cât
şi a celei absolute.
Doctrina2 a subliniat faptul că inadmisibilitatea confirmării nulităţii absolute a unui
act juridic civil nu trebuie confundată cu validarea actului prin îndeplinirea ulterioară a
cerinţei legale, nesocotite la momentul încheierii sale.
De asemenea, art.1260 Codul civil, republicat, prevede că un contract nul absolut va

produce efectele actului juridic pentru care sunt îndeplinite condiţiile impuse prin
dispoziţiile legale, iar operaţiunea juridică poartă denumirea de conversiune. Excepţie face
situaţia în care intenţia de exclude conversiunea este stipulată în actul nul sau reiese, în
mod neîndoielnic, din scopurile urmărite de părţi la data încheierii actului.
1
Ibidem, p.247-248.
2
Gh.Boroi, op.cit., p.225.

Confirmarea nu trebuie confundată nici cu refacerea actului juridic civil. Astfel, un

act juridic civil lovit de nulitate absolută poate fi refăcut în tot sau în parte, în temeiul
art.1259 Codul civil, republicat, cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute de lege la data
refacerii. Efectele sale se vor produce pentru viitor, de la data refacerii, iar nu retroactiv de
la data încheierii actului juridic iniţial.
4.2. Regimul juridic al nulităţii relative

a) Nulitatea relativă poate fi invocată, de regulă, doar de persoana ale cărei interese au fost
nesocotite la încheierea actului juridic civil
Dat fiind faptul că, prin definiţie, nulitatea relativă intervine la încheierea unui act
juridic civil cu încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes
particular, este absolut normal ca acea persoană vătămată în interesele sale să fie singura
în măsură să invoce nulitatea actului. Invocarea poate fi făcută personal, dar şi prin
intermediul unui reprezentant convenţional. În completare, legiuitorul precizează în
art.1248 alin.3 că nulitatea relativă nu poate fi invocată din oficiu de instanţa
judecătorească.
Cu toate acestea, pentru ocrotirea intereselor anumitor categorii de persoane, sfera

persoanelor care pot invoca nulitatea relativă a fost extinsă după cum urmează1:
- pentru persoana lipsită de capacitate de exerciţiu, acţiunea în nulitate relativă poate fi

exercitată de reprezentantul legal;
- pentru minorul cu capacitate restrânsă de exerciţiu, acţiunea poate fi exercitată şi de
ocrotitorul legal;
- în cazul actelor de dispoziţie ale minorului cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani, încheiate
fără autorizarea instanţei de tutelă, acţiunea în nulitatea va fi exercitată de procuror, sesizat
de instanţa de tutelă.
b) Nulitatea relativă este prescriptibilă extinctiv pe cale de acţiune şi imprescriptibilă
extinctiv pe care de excepţie.
Potrivit art.1249 alin.2 din Codul civil, republicat, nulitatea relativă poate fi invocată
pe cale de acţiune numai în termenul de prescripţie prevăzut de lege. Altfel spus, partea ale
cărei interese au fost vătămate prin încheierea unui act juridic civil poate cere instanţei de
judecată să constate sau să declare nulitatea relativă a actului respectiv numai într-un
1
A se vedea, în acest sens, prevederile art.46 Codul civil, republicat.

anumit termen expres prevăzut de lege. Introducerea acţiunii după expirarea termenului va
atrage respingerea ei ca tardiv introdusă.
Cu toate acestea, partea căreia i se cere executarea contractului poate opune

oricând nulitatea relativă a contractului, chiar şi după împlinirea termenului de prescripţie a
dreptului la acţiune în anulare1. În această ipoteză pe cale directă, de acţiune, se solicită
executarea actului juridic civil. Partea căreia i se cere acest lucru poate invoca, în apărarea
sa, nulitatea relativă a actului juridic civil, fiind ţinută să şi probeze cele susţinute. Ca atare,
invocarea nulităţii relative se face pe cale de excepţie, fapt posibil oricând. Reiterăm că
nulitatea relativă este imprescriptibilă atunci când este invocată pe cale de excepţie.
Ca o derogare de la regulile enunţate anterior amintim situaţia nulităţii relative

pentru leziune care poate fi invocată într-un termen de 1 an de la data încheierii actului
juridic civil atât pe cale de acţiune, cât şi pe cale de excepţie (art.1223 Codul civil,
republicat). Conchidem că nulitatea relativă pentru leziune este prescriptibilă extinctiv
indiferent de modul de invocare (acţiune sau excepţie).
c) Nulitatea relativă poate f acoperită prin confirmare.

După cum dispune art.1262 Codul civil, republicat, confirmarea este manifestarea
de voinţă certă a celui în drept să invoce nulitatea relativă, prin care renunţă la dreptul de a
invoca nulitatea actului astfel încheiat. Confirmarea poate fi expresă sau tacită.
Condiţiile confirmării exprese sunt următoarele, aşa cum se deprind ele din textul
art.1263 şi 1264 Codul civil, republicat:
- în momentul confirmării, condiţiile de validitate ale actului sunt îndeplinite; altfel spus,
viciul care afecta valabilitatea actului să fi încetat, altfel, însuşi actul confirmativ este
susceptibil de anulare2;
- confirmarea provine de la cel îndreptăţit să invoce nulitatea relativă care acţionează în
deplină cunoştinţă de cauză (cunoaşte cauza de nulitate, respectiv în cazul violenţei,
aceasta a încetat). În ceea ce priveşte minorul cu capacitate restrânsă de exerciţiu,
ocrotitorul legal, respectiv instanţa de tutelă, în numele şi pe seama minorului, pot
confirma actele încheiate fără încuviinţarea, respectiv autorizarea lor.
- confirmarea trebuie să cuprindă obiectul, cauza şi natura obligaţiei şi să facă menţiune
despre motivul acţiunii în anulare, precum şi despre intenţia de a repara viciul pe care se
întemeiază acţiunea în nulitate relativă.
1
Art.1249 alin.2 teza a doua din Codul civil, republicat.
2

Confirmarea tacită presupune săvârşirea unor fapte din care reiese, în mod
neîndoielnic, că cel îndreptăţit să invoce nulitatea relativă renunţă la această prerogativă.
După cum prevede alin.5 şi alin.6 al art.1263 Codul civil, republicat, suntem în această
situaţie:
- atunci când obligaţia este executată în mod voluntar la data la care putea interveni
confirmarea expresă din partea celui interesat;
- atunci când cel îndreptăţit să invoce nulitatea şi să confirme actul, fiind notificat să aleagă
unul dintre cele două comportamente, nu face acest lucru în termen de 6 luni de la
notificare.
Din moment de nulitatea relativă este imprescriptibilă pe cale de excepţie, simpla
împlinire a termenului de prescripţie nu mai poate fi considerată modalitate de confirmare
tacită, deoarece nu putem şti cu certitudine că partea interesată a renunţat la dreptul său
de a cere anularea actului în situaţia în care s-ar dori impunerea executării lui.
În concluzie, confirmarea este apanajul persoanei ale cărei interese au fost vătămate
la încheierea actului juridic civil şi care este îndreptăţită să invoce nulitatea relativă.
În temeiul art.1265 Codul civil, republicat, efectele confirmării fie ea expresă, fie
tacită, se produc retroactiv de la momentul încheierii actului juridic civil anulabil. Acestea
constau în consolidarea actului juridic civil şi, implicit, renunţarea la dreptul de a mai invoca
nulitatea relativă.
Confirmarea:
- nu împiedică invocarea nulităţii de cealaltă parte, dacă fiecare dintre părţi avea această
prerogativă, iar confirmarea provine numai de la una dintre ele;
- nu presupune şi renunţarea la dreptul de a cere daune-interese, dacă vicierea
consimţământului prin dol sau violenţă a reprezentat cauza de nulitate relativă.
5. Efectele nulităţii
1. Noţiune şi reglementare. Prin efectele nulităţii înţelegem consecinţele juridice ale

aplicării sancţiuni nulităţii1, şi anume lipsirea actului juridic civil de efectele contrarii
normelor edictate pentru încheierea sa valabilă şi care au fost încălcare. Altfel spus, efectul
1
Ghe.Beleiu, op.cit., p.226.

nulităţii constă în desfiinţarea raportului juridic generat de actul juridic lovit de nulitate şi
prin aceasta restabilirea legalităţii1.
Totodată, efectele nulităţii sunt nuanţate şi în raport cu ceea ce s-a întâmplat după
încheierea actului juridic, fiind posibile următoarele ipoteze2:
a) dacă actul nu a fost executat încă, nulitatea presupune că acel act nu mai poate fi pus în
executare; pentru părţi aceasta echivalează cu situaţia în care actul juridic civil nu s-ar fi
încheiat;
b) dacă actul a fost executat total sau parţial nulitatea presupune că actul se va desfiinţa
retroactiv, iar prestaţiile efectuate vor fi restituite astfel încât părţile să fie aduse în situaţia
anterioară încheierii actului juridic civil anulat;
c)dacă actul a fost executat, iar dobânditorul de drepturi le-a transmis, la rândul său, unor
terţi subdobânditori printr-un alt act juridic civil înainte de intervenirea nulităţii, nulitatea
presupune: desfiinţarea retroactivă a actului iniţial; restituirea prestaţiilor efectuate în
temeiul acestui act şi, totodată, desfiinţarea actului juridic subsecvent prin care terţii au
dobândit, la rândul lor, drepturi.
Literatura de specialitate3 a relevat faptul că efectul nulităţii este cel mai bine
conturat de adagiul quod nullum est, nullum producit effectum (ceea ce este nul produce
efecte nule). Totodată, trebuie reţinut că, în anumite situaţii, efectele nulităţii sunt
înlăturate cu scopul de a da satisfacţie altor reguli de drept.
2. Principiul retroactivităţii
a) Noţiune
Principiul retroactivităţi constă în aceea că efectele nulităţii se produc inclusiv pentru
perioada de dinaintea intervenţiei ei, înapoi, până la momentul încheierii actului juridic civil
invalidat. Astfel, principiul retroactivităţii nulităţii presupune două direcţii de acţiune:
- în primul rând, vor fi înlăturate toate efectele juridice civile ale actului invalidat, produse
din momentul încheierii lui şi până la momentul constatării sau declarării nulităţii; prin
aceasta înţelegem că drepturile şi obligaţiile civile dobândite de autor/autori vor fi şterse,
considerându-se că nu au existat niciodată, după cum este considerat însuşi actul juridic
1
Idem.
2
Ibidem, p. 227.
3
Idem.

civil. Nulitatea produce, deci, efecte pentru trecut (ex tunc).

- în al doilea rând, actul juridic civil nu va mai produce efecte juridice civile din momentul
constatării sau declarării nulităţii. Nulitatea produce, astfel, efecte şi pentru viitor (ex nunc).
În concluzie, aplicarea principiului retroactivităţii efectelor nulităţii contribuie în mod
neîndoielnic la restabilirea ordinii de drept.
b) Excepţii de la principiul retroactivităţii nulităţii

Prin excepţii de la principiul retroactivităţii nulităţii înţelegem situaţiile în care, din
anumite motive, efectele nulităţii se produc numai pentru viitor, nu şi pentru trecut, adică
se menţin efectele juridice civile ale actului produse între momentul încheierii lui şi cel al
constatării sau declarării nulităţii. Fiind vorba despre excepţii, acestea trebuie să îşi
găsească o reglementare expresă care va fi de strictă interpretare şi aplicare
Sunt astfel de excepţii:
- nulitatea căsătoriei nu retroactivează în privinţa copiilor, care potrivit art.305 Codul civil,
republicat, păstrează situaţia de copii din căsătorie;
- nulitatea căsătoriei nu produce efecte asupra capacităţii depline de exerciţiu dobândite de

minorul căsătorit ca efect al căsătoriei, pe care o păstrează dacă a fost de bună-credinţă la
încheierea căsătoriei (art.39 alin.2 Codul civil, republicat);
- nulitatea persoanei juridice produce efecte numai pentru viitor, ducând la intrarea în
lichidare, potrivit art.198 alin.1 Codul civil, republicat.
3. Principiul repunerii în situaţia anterioară

a) Noţiune
Principiul repunerii în situaţia anterioară (restitutio in integrum) implică restituirea
tuturor prestaţiilor efectuate în temeiul actului juridic civil lovit de nulitate, astfel încât
părţile să fie aduse în situaţia de dinaintea încheierii actului.

Doctrina1 apreciază acest principiu ca mijloc de asigurare a eficienţei principiului

retroactivităţii, cu aplicaţie numai asupra efectelor actului juridic între părţi, nu şi faţă de
terţi.
Este important de subliniat faptul că, pentru a-si produce efectele această regulă de
drept civil, este necesar ca partea care invocă nulitatea să solicite şi repunerea în situaţia
anterioară prin restituirea prestaţiilor efectuate. Instanţa se va limita să soluţioneze numai
cererile cu care a fost investită, altfel încălcând principiul de drept procesual civil al
disponibilităţii2. Nimic nu împiedică partea care a invocat numai nulitatea actului juridic
civil, să se adreseze cu o nouă cerere instanţei de judecată care să aibă ca obiect restituirea
prestaţiilor efectuate în temeiul actului invalidat printr-o hotărâre judecătorească. Acest
lucru se desprinde din prevederile art.2525 Codul civil, republicat. Acţiunea este, însă,
supusă prescripţiei extinctive, ceea ce înseamnă că nerespectarea termenului de prescripţie
are ca efect imposibilitatea obligării celeilalte părţi la restituirea prestaţiilor primite în
temeiul actului desfiinţat.
În ceea ce priveşte restituirea prestaţiilor, art.1637 Codul civil, republicat prevede că

aceasta se face în natură, iar dacă acest lucru nu este posibil, prin echivalent. În situaţia în
care obligaţia de restituire are ca obiect un bun, iar acest a pierit total sau parţial se pune
problema modalităţii de executare a acestei obligaţii. Răspunsul ne este oferit de legiuitor
în art.1641-1643 Codul civil, republicat, după cum urmează:
- dacă bunul piere fortuit, debitorul obligaţiei va fi liberat de restituire (cu excepţia situaţiei
în care a fost de rea-credinţă sau obligaţia de restituire provine din culpa sa, când nu va fi
scutit de restituire decât dacă dovedeşte că bunul ar fi pierit chiar dacă s-ar fi aflat la
cealaltă parte). Cu toate acestea, în situaţia în care bunul era asigurat, debitorul obligaţiei
de restituire va fi ţinut să cedeze celui îndreptăţit la restituire indemnizaţia încasată sau
dreptul de a încasa indemnizaţia de asigurare.
- dacă bunul a pierit total3, debitorul obligaţiei de restituire va fi ţinut să plătească
contravaloarea bunului din momentul primirii sala sau din cel al pieirii, în funcţie de
valoarea cea mai mică. Când dispariţia bunului se datorează culpei sale, restituirea se va
face la valoarea cea mai mare;
- dacă bunul a pierit parţial, cel ţinut la restituire va trebui să îl despăgubească pe creditorul
său dacă scăderea de valoare se datorează unei folosinţe anormale sau unei împrejurări
imputabile lui.
1
2
A se vedea şi G.Boroi, C.A.Anghelescu, op.cit., p.254.
3
Este exclusă acestui caz pieirea fortuită, care a fost analizată în cazul anterior.

Potrivit art.1646 Codul civil, republicat, cheltuielile restituirii sunt suportate de ambele
părţi proporţional cu valoarea prestaţiilor care se restituie de fiecare în parte, cu excepţia
situaţiei în care una dintre părţi a fost de rea-credinţă când aceasta va suporta integral
cheltuielile ocazionate de repunerea părţilor în situaţia anterioară.
b) Excepţii de la principiul repunerii în situaţia anterioară

Prin excepţie de la principiul repunerii în situaţia anterioară înţelegem acea situaţie în
care deşi actul juridic civil este invalidat, totuşi prestaţiile efectuate în temeiul lui se menţin.
Aceasta deoarece se impune ocrotirea unor alte valori care au prioritate în raport cu
efectele nulităţii.
- în cazul nulităţii unui act juridic civil al unei persoane lipsite de capacitate de exerciţiu sau
cu capacitate de exerciţiu restrânsă, aceasta nu este obligată la restituire decât în limita
folosului realizat, potrivit art.47 Codul civil, republicat. Justificarea instituirii unei astfel de
excepţii rezidă din necesitatea ocrotirii intereselor acestor categorii de persoane. Astfel,
dacă aceste categorii de persoane nu profită de pe urma actului juridic civil (bunul pe care îl
primesc ca urmare a încheierii un act juridic dispare, este pierdut sau furat), ca efect al
nulităţii le va fi restituită prestaţia pe care au efectuat-o, dar nu vor fi ţinute la nici o
restituire.
- păstrarea fructelor percepute de către dobânditorul unui bun anterior anulării actului
translativ de proprietate, cu condiţia ca el să fie de bună-credinţă. Aceasta se explică prin
necesitatea de a se da satisfacţie principiului bunei-credinţe. Potrivit art.948 alin.4 Codul
civil, republicat, terţul dobânditor este de bună credinţă atunci când are convingerea că
este proprietarul bunului în temeiul unui act translativ de proprietate ale cărui cauze de
nulitate nu le cunoaşte şi nici nu ar trebui, după împrejurări, să le cunoască. Terţul
dobânditor va datora restituirea bunului şi a fructelor după momentul încetării bunei-
credinţă, adică din momentul exercitării acţiunii în nulitate când a aflat că nu este
proprietar, prin anularea titlului în temeiul căruia a dobândit bunul.
- de asemenea, nu va fi ţinut la restituire cel care invocă în favoarea sa uzucapiunea, ca mod

de dobândire a dreptului de proprietate1. Spre exemplu, în situaţia în care se încheie un act
1
A se vedea, în acelaşi sens şi G.Boroi, C.A.Anghelescu, op.cit., p.256.

de vânzare-cumpărare nul sau anulabil, dobânditorul va păstra bunul în măsura în care sunt
îndeplinite în persoana sa condiţiile legale pentru a uzucapa.
4. Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial

(resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis)
a) Noţiune
Acest principiu poate fi definit ca acea regulă de drept în virtutea căreia anularea
actului iniţial atrage anularea actului subsecvent (următor) datorită legăturii dintre ele.
Altfel spus, atunci când încheierea actului juridic civil supus nulităţii este urmată de
încheierea unui al doilea act a cărui existenţă nu ar fi fost posibilă fără primul, desfiinţarea
acestuia din urmă atrage, implicit, desfiinţarea celui subsecvent lui care se întemeiază pe
realitatea juridică creată.
În baza principiului anulării actului subsecvent nulitatea actului, pe lângă împrejurarea

că generează obligaţii reciproce de restituire a prestaţiilor efectuate de părţi, are consecinţe
şi asupra terţilor, căci drepturile consimţite de dobânditor în favoarea acestora (terţilor) vor
fi anulate o dată cu dreptul dobânditorului1.
Domeniul de aplicare al principiului anulării actului subsecvent ca urmare a anulării

actului iniţial a fost creionat de literatura de specialitate2 în două situaţii:
- cazul actelor "autorizate" a căror anulare atrage şi anularea actului civil care se întemeiază
pe acea autorizaţie;
- cazul a două acte, dintre care unul principal şi celălalt accesoriu; anularea actului principal
atrage şi anularea actului accesoriu prin aplicarea regulii: accesorium sequitur principalae.
b) Excepţii de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial
Prin excepţie de la principiul enunţat mai sus înţelegem că deşi actul iniţial este nul sau
anulat, actul subsecvent lui se menţine. Motivaţia reglementării situaţiilor de excepţie este
aceea a ocrotirii anumitor valori considerate de legiuitor ca superiore celor cu care vin în
1
T.Popescu, op. cit., p.201.
2

contradicţie la un moment dat, acestea din urmă fiind ocrotite prin înseşi principiile
nulităţii.
- actele de dispoziţie încheiate cu terţii de bună credinţă. Terţii dobânditori păstrează

drepturile în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile legale privitoare la dobândirea
proprietăţii mobiliare prin posesia de bună credinţă, respectiv condiţiile prevăzute de lege
pentru uzucapiune1;
- actele de administrare şi de conservare făcute în favoarea unui terţ de bună credinţă, care
sunt opozabile celui care este îndreptăţit la restituire în temeiul art.1649 Codul civil,
republicat. Aceasta presupune că cel care are dreptul la restituire trebuie să respecte
realitatea desprinsă din actele de conservare şi de administrare subsecvente actului iniţial.
Dacă este vorba despre acte cu executare succesivă, ele vor continua să îşi producă
efectele, dar pentru o perioadă de maxim 1 an de la data desfiinţării actului iniţial. Astfel
sunt ocrotite interesele ambelor categorii de persoane (terţ dobânditor de bună credinţă şi
persoană îndreptăţită la restituire).
5. Principii care înlătură regula quod nullum est, nulium producit effectum (ceea ce
este nul, nu produce nici un efect).
a) Enumerare
Regula quod nullum est, nullum producit effectum poate fi anihilată, astfel că efectele
actului nul sau anulat se menţin, atunci când vine în concurs sau în conflict cu alte principii
precum: principiul conversiunii actului juridic, principiul validităţii aparenţei de drept şi
principiul răspunderii civile delictuale.
b) Principiul conversiunii actului juridic
Principiul cunoaşte o consacrare expresă în art.1260 Codul civil, republicat, şi constă

în accea că un act juridic lovit de nulitate absolută va produce totuşi efectele actului juridic
pentru care sunt îndeplinite condiţiile de fond şi formă prevăzute de lege. Spre exemplu,
actul de vânzare-cumpărare a unui teren, lovit de nulitate pentru absenţa formei autentice
cerute pentru validitate, este valabil ca antecontract de vânzare-cumpărare, prin
conversiune.
1
Art.1648 Codul civil, republicat.

Pentru a opera conversiunea, se cer întrunite următoarele condiţii:
- să fie vorba despre două acte juridice civile diferite;

- unul din acte este lovit de nulitate absolută întrucât a fost încheiat cu încălcarea
dispoziţiilor prevăzute de lege pentru încheierea sa valabilă;
- cel de-al doilea act îndeplineşte condiţiile de fond şi formă prevăzute de lege;
- să nu fi fost exclusă conversiunea în mod expres (voinţa părţilor în acest sens
stipulată în actul juridic nul) sau în mod tacit (reiese în mod neîndoielnic din scopurile
urmărite de părţi la data încheierii actului).
c) Principiul validităţii aparenţei de drept (error communis facit jus)
Acest principiu exprimă regula potrivit căreia eroarea comună şi invincibilă existentă la
momentul încheierii unui act juridic civil înlătură nulitatea acestui act dacă desfiinţarea lui
ar fi de natură crea prejudicii părţilor.
În reglementarea acestui principiu, în art.17 Codul civil, republicat, legiuitorul

debutează cu recunoaşterea unei alte reguli la fel de importante şi anume nimeni nu poate
transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el însuşi. Următoarele două alineate
ale aceluiaşi text legal sunt dedicate recunoaşterii unei derogări de la aceasta şi anume
eroarea comună şi invincibilă. Astfel se prevede că atunci când cineva, împărtăşind o
credinţă comună şi invincibilă, a considerat că o persoană are un anumit drept sau o
anumită calitate juridică, instanţa judecătorească, ţinând seama de împrejurări, va putea
hotărî că actul încheiat în aceasta stare va produce, faţă de cel aflat în eroare, aceleaşi
efecte ca şi când ar fi valabil, afară de cazul în care desfiinţarea lui nu i-ar cauza nici un
prejudiciu. Pentru a-si găsi aplicabilitatea, eroare comună şi invincibilă trebuie dovedită, iar
proba se poate face prin orice mijloc de probă.
O aplicaţie a regulii analizate este reprezentată de recunoaşterea valabilităţii actelor

de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de
stare civilă, deşi acea persoană nu avea această calitate. În cazul în care părţile interesate
au avut cunoştinţă despre lipsa calităţii oficiale a persoanei care a întocmit actele, nu putem
discuta despre crearea unei aparenţe de drept şi ca atare regula quod nullum est, nullum
producit effectum nu este înlăturată.

d) Principiul răspunderii civile delictuale
Acest principiu îşi produce efectele ori de câte ori nulitatea unui act juridic civil se
datorează uneia dintre părţi, care, ulterior, solicită constatarea sau declararea nulităţii
actului astfel încheiat, ceea ce ar cauza un prejudiciu cocontractantului său1. În vederea
asigurării unui echilibru în viaţa juridică, acest comportament nu poate fi acceptat, motiv
pentru care efectele actului juridic vor fi menţinute. Mai mult decât atât, cea mai buna
sancţiune pentru comportamentul adoptat la încheierea actului de către una dintre părţi,
respectiv cea mai bună modalitate de reparare a prejudiciului cauzat celeilalte este chiar
menţinerea actului. Această regulă îşi găseşte aplicabilitatea în cazul persoanei lipsite de
capacitate de exerciţiu sau cu capacitate restrânsă de exerciţiu care, prin săvârşirea unei
fapte ilicite, determină nulitatea actului ceea ce este de natură a prejudicia partea cu care a
intrat în raporturi juridice civile. În acest context principiul ocrotirii intereselor anumitor
categorii de persoane păleşte în faţa celui al răspunderii civile delictuale, ceea ce justifică
menţinerea actului juridic civil respectiv. Analizând prevederile art.45 Codul civil, republicat,
conchidem că nu este considerată fapta ilicită în sensul celor expuse mai sus simpla
declaraţia a persoanei că are capacitate de exerciţiu. În acest caz actul va fi desfiinţat cu
toate efectele care decurg de aici. Dacă însă sunt folosite manopere dolosive pentru a crea
convingerea existenţei capacităţii de exerciţiu, instanţa de judecată va aprecia dacă
menţinerea actului constituie o sancţiune adecvată pentru făptuitor, acţionând în
consecinţă.
1
A se vedea, în acelaşi sens şi G.Boroi, C.A.Anghelescu, op.cit., p.267.

Obiective urmărite:
Insusirea notiunii actului juridic civil.

Cunoasterea criteriilor de clasificare a actelor juridice civile.
Dobandirea si aprofundarea cunostintelor privind elementele esentiale ale actului
juridic civil.
Definiti actul juridic civil.

Felurile capacitatii civile a persoanei fizice.
Viciile de consimtamant.
Clasificarea nulitatii actului juridic civil.
Elementele esentiale pentru validitatea actului juridic civil.

Regimul juridic al nulitatii actului juridic civil.


CAPITOLUL IV
PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ
Secţiunea 1 Consideraţii generale privind prescripţia extinctivă
1. Noţiunea prescripţiei extinctive

Prescripţia extinctivă nu este definită expres în legea civilă, dar art.2500 alin.1 Codul
civil, republicat, consacră obiectul prescripţiei extinctive astfel “dreptul material la acţiune,
(…), se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”.
În continuare, alin.2 al aceluiaşi text legal ne clarifică sensul noţiunii de drept la

acţiune. Astfel, prin drept material la acţiune se înţelege dreptul de a constrânge o
persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită
situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă, după caz.
În acest context legislativ, putem defini prescripţia extinctivă din dreptul civil ca fiind
acea sancţiune de drept civil care constă în stingerea dreptului material la acţiune1
neexercitat în termenul de prescripţie stabilit de lege.
2. Caracterul normelor care reglementează prescripţia extinctivă

În Codul civil actual Cartea a IV-a este dedicată prescripţiei extinctive, decăderii şi
calculului termenelor.
Ne punem întrebarea dacă prescripţia extinctivă este în continuare calificată ca o

instituţie de ordine publică sau a devenit o instituţie de ordine privată? Pentru a găsi
răspunsul la această întrebare trebuie să analizăm caracterul normelor – imperativ sau
dispozitiv - ce reglementează instituţia analizată şi să constatăm dacă actuala legislaţia a
păstrat sau nu reglementarea prin norme imperative.
Pentru clarificarea problemei ridicate amintim următoarele texte legale:
1
În dreptul civil, pe lângă dreptul material la acţiune, există şi noţiunea de drept procesual la acţiune care reprezintă simpla
posibilitate a unei persoane de a se adresa organului de jurisdicţie în vederea ocrotirii unui drept. Spre deosebire de acest,
dreptul material la acţiune urmăreşte însăşi restabilirea unui drept subiectiv civil prin apelarea la forţa coercitivă a statului. În
fine, dreptul procesual la acţiune este imprescriptibil extinctiv, fapt ce cunoaşte consacrare legislativă în Constituţia României
sub titulatura de liberul acces la justiţie. A se vedea în acelaşi sens, G.Boroi, op.cit., p.254; Gh.Beleiu, op.cit., p.236.

- art.2512 alin.1 Codul civil, republicat – prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul
căruia curge, personal sau prin reprezentant şi fără a fi ţinut să producă vreun titlu contrar
ori să fi fost de bună credinţă. Persoana în folosul căreia curge prescripţia extinctivă este
singura care poate invoca prescripţia extinctivă, potrivit voinţei sale. Ea nu este obligată să
invoce prescripţia extinctivă;
- art.2512 alin.2 şi alin.3 – organul de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia
extinctivă din oficiu, chiar dacă invocarea prescripţiei ar fi în interesul statului sau al
autorităţilor sale administrativ-teritoriale.
- art.2507 – nu se poate renunţa la prescripţie cât timp nu a început să curgă, dar se poate
renunţa la prescripţia împlinită, precum şi la beneficiul termenului scurs pentru prescripţia
începută şi neîmplinită. Persoana în favoarea căreia curge prescripţia extinctivă este liberă
să renunţe la prescripţia începută sau chiar împlinită.
- art.2513 – prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă prin întâmpinare sau, în
lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.
Aşadar, persoana în favoarea căreia curge prescripţia are posibilitatea de a o invoca numai
în primă instanţă, până la un anumit moment. După acesta nu se mai poate prevala de
beneficiul prescripţiei extinctive.
- art.2515 alin.3 şi 4 – în limitele şi în condiţiile prevăzute de lege, părţile care au capacitate
deplină de exerciţiu, pot, prin acord expres, să modifice durata termenelor de prescripţie sau
să modifice cursul prescripţiei prin fixarea începutului acesteia ori prin modificarea cauzelor
legale de suspendare ori de întrerupere a acesteia după caz.
Conchidem că, în contextul legislativ actual, prescripţia extinctivă este reglementată
ca o instituţie de ordine privată1 prin intermediul unor norme juridice cu caracter dispozitiv,
iar nu imperativ.
3. Natura juridică şi efectul prescripţiei extinctive

Prescripţia extinctivă este cunoscută de toate ramurile de drept, şi de aici, drept
consecinţă, natura juridică a prescripţiei extinctive trebuie stabilită în cadrul fiecărei ramuri
de drept.
Din dreptul civil face parte prescripţia dreptului material la acţiune şi, pentru a stabili
natura juridică a prescripţiei extinctive, înseamnă a răspunde la întrebarea ce este, pentru
dreptul civil, prescripţia dreptului la acţiune2. Răspunsul la această întrebare constă în
stabilirea efectului produs de prescripţia extinctivă asupra dreptului subiectiv civil
1
A se vedea în acelaşi sens, G.Boroi, C.A.Anghelescu, op.cit., p.268-269. Pentru propuneri în acest sens în trecut, a se vedea
2

încălcat/nesocotit şi, pe cale de consecinţă, asupra obligaţiei civile corelative

neexecutate/executate în mod necorespunzător.
Din chiar definiţia dată prescripţiei extinctive rezultă că, efectul prescripţiei extinctive
constă în imposibilitatea de a mai obţine concursul forţei coercitive a statului în restabilirea
dreptului subiectiv civil încălcat sau contestat, prin constrângerea unei persoane să execute
o prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă,
după împlinirea termenului prevăzut de lege. Practic, ca regulă, o persoană al cărei drept
subiectiv civil a fost nesocotit/încălcat are posibilitatea de a apela la concursul forţei
coercitive a statului pentru a obţine restabilirea dreptului său într-un anumit termen
prevăzut de lege. Dacă nu se adresează organului de jurisdicţie în termenul de mai sus
pierde această posibilitate, persoana care i-a încălcat/nesocotit dreptul nemaiputând fi
constrânsă să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să
suporte orice altă sancţiune civilă, după caz, astfel încât dreptul subiectiv încălcat să fie
restabilit. Ca atare, prescripţia extinctivă curge împotriva persoanei vătămate în drepturile
sale subiective civile şi curge în folosul celui care a nesocotit/încălcat un drept subiectiv civil
şi care poate/putea fi constrâns, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie,
să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă, după caz.
În concluzie, acţiunea intentată de subiectul activ, după împlinirea termenului de

prescripţie extinctive, va fi respinsă ca prescrisă, ceea ce echivalează cu refuzul concursului
forţei de constrângere a statului. Prescripţia extinctivă apare ca acea sancţiune de drept
civil aplicată titularului dreptului subiectiv civil încălcat/nesocotit care a fost indolent cu
dreptul său.
Putem înţelege efectul prescripţiei extinctive dacă amintim următoarele prevederi:
- art.2500 Codul civil, republicat – dreptul material la acţiune (…) se stinge prin prescripţie
(…);
- art.2506 alin.1 – prescripţia nu operează de plin drept;
- art.2506 alin.2 şi alin.3 – după împlinirea termenului de prescripţie, cel obligat poate să
refuze executarea prestaţiei, dar cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce termenul
de prescripţie s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data
executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit.
- partea în favoarea căreia curge prescripţia are dreptul să renunţe la prescripţie expres
sau tacit, începând să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel (art.2507-2511);
- prescripţia extinctivă poate fi invocată, de regulă, numai de persoana în favoarea căreia

curge şi numai în primă instanţă prin întâmpinare sau, cel mai târziu, la primul termen de
judecată la care părţile au fost legal citate (art.2512 şi art.2513).
Concluzia ce se desprinde este următoarea: prescripţia extinctivă nu stinge nici
dreptul subiectiv civil, nici obligaţia civilă corelativă1. Totuşi se realizează o transformare ori
o schimbare juridică2:
1. dreptul subiectiv civil nu mai este apărat pe calea ofensivă a acţiunii în justiţie, ci
numai pe cale defensivă a excepţiei, dacă debitorul şi-a executat voluntar obligaţia sa.
2. obligaţia civilă corelativă nu mai poate fi adusă la îndeplinire pe calea executării silite,
dar este permisă executarea sa voluntară, adică de bunăvoie.
Prescripţia extinctivă transformă dreptul subiectiv civil şi obligaţia civilă corelativă
din perfecte (asigurate prin “acţiune”), în imperfecte (naturale, asigurate pe cale de
excepţie)3.
4.Delimitarea prescripţiei extinctive

a) Prescripţia extinctivă şi decăderea
Din prevederile art.2545 Codul civil, republicat, reiese că decăderea constă în
pierderea dreptului subiectiv neexercitat sau împiedicarea săvârşirii unor acte unilaterale
neîndeplinite în termenul stabilit prin lege sau prin voinţa părţilor.
Asemănări4:
- ambele presupun termene;

- ambele sunt instituţii de drept civil ;
- ambele au efect extinctiv;
- ambele pot fi opuse numai în primă instanţă prin întâmpinare sau, cel mai târziu, la
primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.
Deosebiri:
- prescripţia extinctivă stinge numai dreptul material la acţiune, iar decăderea stinge
însuşi dreptul subiectiv civil, respectiv împiedică săvârşirea unor acte unilaterale5.
- prescripţia extinctivă nu poate fi aplicată din oficiu de organul de jurisdicţie, pe când în
cazul decăderii, organul de jurisdicţie este obligat să invoce şi să aplice din oficiu termenul
de decădere, indiferent dacă cel interesat îl pune sau nu în discuţie, cu excepţia cazului în
care acesta priveşte un drept de care părţile pot dispune în mod liber, după cum prevede
art.1550 Codul civil, republicat.
1
Gh.Beleiu, op.cit., p.244; G.Boroi, op.cit., p.257.
2
E.Lupan, I.Sabău-Pop, op.cit., p.291; Gh.Beleiu, op.cit., p.245-246; I.Dogaru, op.cit., p.250.
3
A se vedea E.Lupan, I.Sabău-Pop, op.cit., p.288; Gh.Beleiu, op.cit., p.245; I.Dogaru, op.cit., p.208.
4
G.Boroi, op.cit., p.261.
5
Idem.

- prescripţia extinctivă are reguli proprii privind întreruperea, suspendarea şi repunerea

în termen, pe când termenele de decădere nu sunt supuse suspendării sau întreruperii dacă
prin lege nu se prevede altfel.
b) Prescripţia extinctivă şi termenul extinctiv

Termenul extinctiv este acel eveniment viitor şi sigur ca realizare care amână până la
împlinirea lui, stingerea exerciţiului dreptului subiectiv civil şi a executării obligaţiei civile
corelative, cu precizarea că, odată cu stingerea exerciţiului dreptului se stinge însăşi
obligaţia corelativă1.
Asemănări:
- ambele presupun un efect extinctiv;

- ambele sunt concepte de drept civil şi se calculează, în principiu după aceleaşi reguli
legale2.
Deosebiri:
- ca izvor: termenele de prescripţie au un caracter legal, termenul extinctiv poate fi,

după caz, convenţional, legal sau jurisdicţional;
- ca efecte: prescripţia extinctivă stinge dreptul material la acţiune, în schimb termenul
extinctiv are ca efect stingerea exerciţiului dreptului subiectiv civil şi a executării obligaţiei
corelative, iar, odată cu acestea, chiar stingerea dreptului subiectiv şi a obligaţiei civile
corelative3.
5. Principiile prescripţiei extinctive

Efectul prescripţiei extinctive este cârmuit de două principii consacrate în art.2503
Codul civil, republicat, după cum urmează:
- odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal, se stinge şi dreptul la

acţiune privind drepturile accesorii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel. În
esenţă acest principiu este o aplicaţie a adagiului accesorium sequitur principalae.
O excepţie de la acest principiu se regăseşte în art.2504 alin.1 Codul civil, republicat
potrivit căruia prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală nu atrage şi
stingerea dreptului la acţiunea ipotecară, caz în care creditorul ipotecar va putea urmări, în
condiţiile legii, doar bunurile mobile sau imobile ipotecate, însă numai în limita valorii
1
2
E.Lupan, I.Sabău-Pop, op.cit., p.293.
3
Pentru detalii a se vedea G.Boroi, C.A.Anghelescu, op.cit., p.177.

acestor bunuri. Altfel spus, se aduce în discuţie situaţia unei creanţe garantate prin ipotecă,
cum sunt sumele de bani împrumutate (cu sau fără dobândă) şi garantate cu ipotecarea
unor bunuri. Stingerea dreptului la acţiune privind creanţa principală (suma de bani
împrumutată) nu atrage şi stingerea dreptului la acţiunea ipotecară. Astfel că acel creditor
va putea intenta acţiunea ipotecară în temeiul căreia va urmări bunurile ipotecate în limita
valorii lor. Astfel că dacă valoarea bunurilor este mai mică decât suma de bani
împrumutată, creditorul nu îl va putea constrânge pe debitorul său la plata diferenţei,
întrucât dreptul la acţiune privind întreaga sumă este prescris deja. Discutăm numai despre
acoperirea creanţei principale (suma de bani împrumutată), nu şi despre alte accesorii ale
acesteia precum dobânzile, dacă este cazul, care în temeiul alin.2 al art.2504 nu mai pot fi
acoperite după împlinirea prescripţiei din valorificarea, pe cale silită, a bunului grevat. În
privinţa dobânzilor funcţionează principiul potrivit căruia stingerea dreptului la acţiune
privind un drept principal (de creanţă, în speţă) determină stingerea dreptului la acţiune
privind drepturile accesorii.
- cel de-al doilea principiu al prescripţiei extinctive presupune că în cazul în care un

debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre
aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită, chiar dacă debitorul continuă să
execute una sau alta dintre prestaţiile datorate. Acest principiu îşi găseşte aplicaţia ori de
câte ori debitorul este ţinut faţă de creditor la prestaţii succesive precum: chirii, dobânzi,
etc., indiferent de izvorul obligaţiei. Astfel fiecare dintre prestaţiile neexecutate va fi supusă
unui termen de prescripţie distinct, iar dreptul material la acţiune cu privire la fiecare dintre
prestaţii se va stinge odată cu împlinirea termenului de prescripţie propriu.
Şi de la această regulă există o derogare evidenţiată de alin.3 al art.2503 în ceea ce
priveşte prestaţiile succesive care alcătuiesc, prin finalitatea lor, rezultată din lege sau
convenţie, un tot unitar. În privinţa lor va curge un singur termen de prescripţie de la data
la care ultima prestaţie trebuia executată1. Este situaţia vânzării-cumpărării de bunuri cu
plata preţului în rate, când preţul ca tot unitar prezintă interes, iar nu fiecare rată privită în
mod individual.
1
Art.2526 teza a doua Codul civil, republicat.

Secţiunea 2 Domeniul prescripţiei extinctive
Determinarea “domeniului prescripţiei extinctive” înseamnă a stabili drepturile

subiective civile ale căror acţiuni cad sub incidenţa acestei instituţii, pentru a le deosebi de
cele imprescriptibile extinctiv1. Altfel spus, formează domeniu al prescripţiei extinctive,
numai acele drepturi subiective civile ale căror acţiuni sunt prescriptibile extinctive.
Criteriul de determinare a domeniului prescripţiei extinctive pe care îl avem în vedere

vizează aceste drepturi subiective civile. Astfel, în funcţie de natura conţinutului drepturilor
subiective civile, distingem între:
- domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor patrimoniale;

şi
- domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor nepatrimoniale.
1. Domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor patrimoniale

Înainte de a trece la analiza prescripţiei extinctive în fiecare categorie a drepturilor
patrimoniale, amintim prevederile art.2501 alin.1 Codul civil, republicat, potrivit cărora
drepturile la acţiune având un obiect patrimonial sunt supuse prescripţiei extinctive, afară
de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel.
Observăm că legiuitorul face referire la „drepturile la acţiune având un obiect

patrimonial”, fără a face distincţia între drepturile de creanţă şi drepturile reale (principale
şi accesorii). În concluzie, regula este prescriptibilitatea în categoria drepturilor
patrimoniale fie că este vorba despre drepturi de creanţă, fie că este vorba despre drepturi
reale. De la această regulă pot exista şi excepţii, dacă prin lege se dispune altfel.
a) Prescripţia extinctivă şi drepturile de creanţă

După cum am arătat mai sus, dacă legea nu dispune altfel, acţiunile având ca obiect
drepturi de creanţă, cunoscute şi sub denumirea de acţiuni personale, sunt prescriptibile
extinctiv, indiferent de izvorul lor2 (acte juridice, fapte juridice licite sau ilicite).
1
2

Cu titlu de excepţie de la regulă, amintim acţiunea având ca obiect dreptul

asiguraţilor asupra sumelor rezultând din rezervele tehnice care se constituie la asigurările
de viaţă pentru obligaţii de plată scadente în viitor care este imprescriptibilă extinctiv
potrivit art.2237 Codul civil, republicat.
b) Prescripţia extinctivă şi drepturile reale principale

În temeiul art.2501 alin.1 Codul civil, republicat, şi acţiunile reale, adică cele care au
ca obiect drepturi reale principale sunt prescriptibile extinctiv.
Este însă, esenţial de subliniat aici că, dată fiind importanţa acestor drepturi pentru
materia dreptului civil ca ramură de drept, a fost consacrată o multitudine de excepţii de la
regulă, astfel că de lege lata foarte multe acţiuni reale sunt imprescriptibile extinctiv.
În categoria acţiunilor reale imprescriptibile extinctiv sunt de menţionat următoarele:
- acţiune în revendicare (mobiliară sau imobiliară) întemeiată pe dreptul de proprietate

privată, cu excepţia cazurilor în care prin lege se dispune altfel (art.563 alin.1 Codul civil,
republicat). Acţiunea în revendicare este definită de art.563 alin.1 ca fiind mijlocul prin care
proprietarul unui bun îl poate recupera de la o altă persoană care îl deţine fără drept.
Aşadar în materia acţiunii în revendicare regula este imprescriptibilitatea. Ca excepţii de la
această regulă amintim: acţiunea în revendicare imobiliară întemeiată pe dreptul de
proprietate privată în cazul avulsiunii1 şi acţiunea în revendicare mobiliară întemeiată pe
dreptul de proprietate privată în cazul animalelor domestice rătăcite pe terenul altuia2,
ambele fiind prescriptibile extinctiv.
- acţiunea în revendicare – imobiliară şi mobiliară – întemeiată pe dreptul de proprietate
publică3;
- acţiunea în stabilirea dreptului proprietarului fondului care este lipsit de acces la calea
publică de a trece pe fondul vecinului său pentru exploatarea fondului propriu4;
- acţiunea în partaj5.
1
Prin sensul art.572 Codul civil, republicat, prin avulsiune înţelegem acţiunea unei ape curgătoare e a smulge brusc o porţiune
de mal din teren, alipind-o la terenul altui proprietar riveran. În această situaţie, proprietarul terenului din care s-a smuls o
bucată ce a fost alipită altui teren are dreptul de proprietate asupra bucăţii desprinse, putând intenta o acţiune pentru apărarea
acestui drept al său într-un termen de prescripţie prevăzut de lege.
2
Dreptul de proprietate asupra animalelor domestice rătăcite pe terenul altuia poate fi apărat într-un anumit termen de
prescripţie, acţiunea în revendicare fiind şi în acest caz prescriptibilă extinctiv. A se vedea, art.576 alin.1 Codul civil, republicat.
3
A se vedea art.861 şi 865 Codul civil, republicat.
4
5
Acţiunea în partaj este acţiunea prin care se urmăreşte împărţirea bunurilor comune. Ea este declarată imprescriptibilă prin
art.669 codul civil, republicat.

c) Prescripţia extinctivă şi drepturile reale accesorii

După cum am arătat în cadrul secţiunii „Principiile prescripţiei extinctive”, în general
stingerea dreptului la acţiune având ca obiect un drept accesoriu urmează soarta dreptului
la acţiune privind drepturile principale. Stingerea ultimului atrage stingerea primului. De la
această regulă excepţie face dreptul la acţiunea ipotecară care nu depinde de dreptul la
acţiune privind creanţa principală. Aceasta nu înseamnă că dreptul la acţiune ipotecară este
imprescriptibilă, ci mai degrabă faptul că prescripţia operează în cazul ei diferit faţă de
prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală garantată cu ipotecă.
2. Prescripţia extinctivă şi drepturile nepatrimoniale

Regula în această materie este consacrată de art.2502 alin.2 Codul civil, republicat,
potrivit căruia (…) sunt imprescriptibile drepturile privitoare la acţiunea privind apărarea
unui drept nepatrimonial, cu excepţia cazului în care prin lege se dispune altfel.
Excepţiile de la regula imprescriptibilităţii sunt expres prevăzute de lege, fiind de

strictă interpretare şi aplicare ca orice altă excepţie din dreptul civil. Dintre acţiunile având
un obiect nepatrimonial care sunt prescriptibile extinctiv, menţionăm:
- acţiunea în anulabilitate (în nulitate relativă) a unui act juridic civil (art.1249 alin.2
Codul civil, republicat)1;
- acţiunea în nulitate relativă a căsătoriei (art.301 alin.1 Codul civil, republicat);
- acţiunea în stabilirea maternităţii/paternităţii introdusă de moştenitorii copilului
decedat (art.423 alin.5 Codul civil, republicat);
- acţiunea în tăgada paternităţii introdusă de soţul mamei (art.430 alin 1 Codul civil,
republicat) sau de moştenitorii copilului (art.433 alin.3 Codul civil, republicat).
1
Pentru opinia potrivit căreia acţiunea în nulitatea relativă a unui act juridic civil patrimonial nu poate fi calificată acţiune
nepatrimonială a se vedea G.Boroi, C.A.Anghelescu, op.cit., p.278 nota nr.2.

Secţiunea 3 Termenele de prescripţie extinctivă
1. Noţiune şi clasificare
Prin termen de prescripţie extinctivă se înţelege intervalul de timp, stabilit de lege,
înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul material la acţiune, sub sancţiunea pierderii
acestui drept1.
Dacă sub imperiul legislaţiei anterioare termenele de prescripţie erau esenţialmente

termene legale (stabilite numai prin lege), în prezent termenele de prescripţie pot fi atât
legale, cât şi convenţionale. Ne întemeiem afirmaţia pe dispoziţiile art.2515 alin.3 şi 4 în
temeiul cărora părţile care au capacitate deplină de exerciţiu pot, prin acord expres, să
modifice durata termenelor de prescripţie prin reducerea sau mărirea lor însă numai în
limitele prevăzute de lege. Identificăm două limitări ale unui astfel de acord al părţilor, sub
sancţiunea nulităţii absolute2. Prima de referă la noua durată a termenelor de prescripţie
care nu poate fi mai mică de 1 an şi nici mai mare de 10 ani, cu excepţia termenelor de
prescripţie de 10 ani sau mai lungi, care pot fi prelungite până la 20 de ani. Cea de-a doua
limită se referă la obiectul înţelegerii care nu poate fi reprezentat de drepturi la acţiune de
care părţile nu pot dispune şi nici de acţiuni derivate din contractele de adeziune, de
asigurare şi cele supuse legislaţiei privind protecţia consumatorului3. Deşi regula în ceea ce
priveşte modificarea duratei termenelor de prescripţie este reprezentată de acordul expres
al părţilor, literatura de specialitate4 a identificat şi un caz de prorogare legală a
termenelor. Astfel, art.1394 Codul civil, republicat, dispune că în toate cazurile în care
despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea
civilă, termenul de prescripţie a răspunderii penale se aplică şi dreptului la acţiune în
răspunderea civilă.
După criteriul sferei de aplicare, termenele de prescripţie se împart în termene

generale şi termene speciale.
1
2
3
A se vedea art.2515 alin.5 Codul civil, republicat.
4

2. Termenul general de prescripţie

Termenul general de prescripţie este acel termen care-şi găseşte aplicabilitate
practică ori de câte ori prin lege sau prin voinţa părţilor nu se prevede un alt termen de
prescripţie.
Termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art.2517 Codul civil,

republicat, este aplicabil:
- acţiunilor personale (întemeiate pe drepturi de creanţă) cu excepţia cazurilor pentru

care există termene speciale de prescripţie, indiferent de izvorul concret al raportului
obligaţional: act juridic (unilateral sau bilateral) ori fapt juridic stricto sensu.
- şi acţiunilor nepatrimoniale prescriptibile extinctiv pentru care legea nu stabileşte un
termen special de prescripţie, cum este cazul nulităţii relative a recunoaşterii copilului
(art.419 alin.2 Codul civil republicat)1.
Termenul general de prescripţie de 10 ani este aplicabil acţiunilor reale (întemeiate
pe drepturi reale) ori de câte ari acestea nu sunt declarate prin lege imprescriptibile sau nu
sunt supuse unui alt termen de prescripţie, dup cum dispune art.2518 pct.1 Codul civil,
republicat.
3. Termenele speciale de prescripţie.

Termenele speciale de prescripţie instituite de Codul civil actual sunt:
a) termenul de prescripţie de 10 ani instituit de art.2518 pct.2 şi 3 pentru dreptul la

acţiune privitor la:
- repararea prejudiciului moral sau material cauzat unei persoane prin tortură ori acte de
barbarie sau, după caz, a celui cauzat prin violenţă ori agresiuni sexuale comise contra
unui minor sau asupra unei persoane aflate în imposibilitatea de a se apăra ori de a-si
exprima voinţa;
- repararea prejudiciului adus mediului înconjurător.
b) termenul de prescripţie de 2 ani prevăzut de art.2519 pentru:

- dreptul la acţiune întemeiat pe un raport de asigurare sau reasigurare;
- dreptul la acţiune privitor la plata remuneraţiei cuvenite intermediarilor pentru
serviciile prestate în baza contractului de intermediere.
1
Ibidem, p.293-294.

c) termenul de prescripţie de 1 an stabilit de art.2520 şi art.2521 alin.1 şi 2 în ceea ce

priveşte următoarele drepturi la acţiune:
- în cazul profesioniştilor din administraţia publică sau hotelierilor, pentru serviciile pe
care le prestează;
- în cazul profesorilor, institutorilor, maeştrilor şi artiştilor, pentru lecţiile date cu ora, cu
ziua sau cu luna;
- în cazul medicilor, moaşelor, asistentelor şi farmaciştilor pentru vizite, operaţii sau
medicamente;
- în cazul vânzătorilor cu amănuntul pentru plata mărfurilor vândute şi a furniturilor
livrate;
- în cazul meşteşugarilor şi artizanilor, pentru plata muncii lor;
- în cazul avocaţilor împotriva clienţilor, pentru plata onorariilor şi cheltuielilor;
- în cazul notarilor publici şi executorilor judecătoreşti, în ceea ce priveşte plata sumelor
ce le sunt datorate pentru actele funcţiei lor;
- în cazul inginerilor, arhitecţilor, geodezilor, contabililor şi a altor liber-profesionişti,
pentru plata sumelor ce li se cuvin;
- în cazul restituirii sumelor încasate din vânzarea biletelor pentru un spectacol care nu a
mai avut loc;
- în cazul celui izvorât dintr-un contract de transport aerian, terestru sau pe apă,
îndreptat împotriva transportatorului;
d) termenul de prescripţie de 3 ani

- afectează dreptul la acţiune întemeiat pe un contract de transport, numai atunci când
acesta a fost încheiat spre a fi executat succesiv sau, după caz, combinat cu acelaşi
mijloc de transport sau cu mijloace de transport diferite (art.2521 alin.3 Codul civil,
republicat). În celelalte situaţii se aplică termenul de 1 an;
- este aplicabil şi avocaţilor pentru onorariile şi cheltuielile neplătite de clienţi în cazul
afacerilor neterminate dintre părţi (art.2510 alin.1 pct.6 Codul civil, republicat). În cazul
în care afacerile au fost definitivate printr-o hotărâre judecătorească definitivă,
împăcarea părţilor din cauza dedusă judecăţii sau revocarea mandatului dat avocatului
termenul de prescripţie va fi cel special de 1 an.
În ceea ce priveşte acţiunile având ca obiect drepturi nepatrimoniale, amintim

următoarele termene de prescripţie speciale:
- acţiunea în nulitate relativă a căsătoriei se prescrie în termen de 6 luni (art.301 alin.1

Codul civil, republicat);

- acţiunea în stabilirea maternităţii/paternităţii introdusă de moştenitorii copilului

decedat se prescrie într-un termen de 1 an de la data decesului (art.423 alin.5 Codul civil,
republicat);
- acţiunea în tăgada paternităţii poate fi introdusă de soţul mamei în termen de 3 ani de
la data la care a cunoscut că este prezumat tată al copilului sau de la o dată ulterioară când
a aflat că prezumţia nu corespunde realităţii (art.430 alin 1 Codul civil, republicat);
- acţiunea în tăgada paternităţii poate fi introdusă şi de moştenitorii copilului decedat
într-un termen de 1 an de la data decesului (art.433 alin.3 Codul civil, republicat).
4. Cursul prescripţiei extinctive

1. Începutul prescripţiei extinctive
Regula generală privind începutul cursului prescripţiei extinctive este recunoscută de
art.2523 Codul civil, republicat, potrivit căruia prescripţia începe să curgă de la data când
titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea
lui.
Observăm că de lege lata termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care

titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau trebuia să cunoască naşterea dreptului său,
spre deosebire de legislaţia anterioară când prescripţia începea să curgă la momentul
naşterii dreptului la acţiune. Soluţia oferită de legiuitorul actual este în interesul titularului
dreptului la acţiune. Aceasta deoarece este posibil ca dreptul la acţiune să se nască iar
titularul său să nu fie în măsura să ia la cunoştinţă despre acest fapt, motiv pentru care ar fi
impropriu ca împotriva lui să curgă prescripţia extinctivă care să îi sancţioneze rămânerea
în pasivitate deşi el nu ar fi avut posibilitatea să acţioneze altfel.
Cu atât mai mult, cursul prescripţiei extinctive nu poate începe înainte de momentul
naşterii dreptului la acţiune, regulă exprimată prin adagiul actionae non natae, non
praescribitur1.
Regula generală enunţată mai sus îşi găseşte aplicabilitatea oro de câte ori, prin lege,
nu a fost instituită un al moment la care să înceapă să curgă termenul de prescripţie. Este
de menţionat faptul că momentul începutului cursului prescripţiei nu are un caracter
exclusiv legal, din moment ce, în temeiul art.2515 alin.3 Codul civil, republicat, părţile cu
capacitate deplină de exerciţiu pot, prin acord expres, să modifice cursul prescripţiei prin
fixarea începutului acestuia, în limitele şi condiţiile prevăzute de lege.
1
A se vedea G.Boroi, op.cit., p.284.

Regulile speciale privind începutul cursului prescripţiei extinctive1:
a) dreptul la acţiunea în executarea obligaţiilor de a da sau de a face (art.2524 Codul civil,

republicat)
Astfel, în cazul obligaţiilor de a da şi de a face regula este că prescripţia dreptului la
acţiune începe să curgă de la data la care obligaţia devine exigibilă şi debitorul trebuia
astfel să o execute. Obligaţia devine exigibilă la momentul la care ea trebuie să fie
executată, în caz contrar putându-se apela la forţa coercitivă a statului. În acest context,
amintim prevederile art.1495 alin.1 Codul civil, republicat, potrivit cărora în lipsa unui
termen stipulat de părţi sau determinat în temeiul contractului, al practicilor statornicite
între acestea ori al uzanţelor, obligaţia trebuie executată de îndată. În concluzie, obligaţiile
de a da şi de a face neafectate de un termen sau o condiţie suspensivă devin exigibile de
îndată, iar prescripţia extinctivă începe să curgă de la momentul naşterii raportului juridic
civil care are în conţinutul său o obligaţie de a da sau de a face. Obligaţiile de a da sau de a
face afectate de un termen extinctiv sau de o condiţie rezolutorie se vor supune aceleiaşi
reguli în ceea ce priveşte începutul cursului prescripţiei, deoarece termenul extinctiv,
respectiv condiţia rezolutorie nu afectează exigibilitatea acestora, si privesc momentul
stingerii executării obligaţiei, respectiv al ştergerii sau consolidării ei.
În ceea ce priveşte obligaţiile de a da sau de a face afectate de un termen suspensiv

şi, implicit, drepturile subiective civile corelative afectate de un astfel de termen,
prescripţia începe să curgă de la împlinirea termenului sau, după caz, de la data renunţării
la beneficiul termenului de către cel în favoarea căruia a fost stipulat.
Referitor la obligaţiile de a da sau de a face afectate de o condiţie suspensivă,

prescripţia începe s curgă la data când condiţia s-a îndeplinit.
Nu putem să nu remarcăm că ultimele două reguli speciale enunţate nu reprezintă

altceva decât aplicaţii ale primei reguli, întrucât momentul împlinirii termenului, al
renunţării la beneficiul termenului sau al îndeplinirii condiţiei nu reprezintă altceva decât
că obligaţia a devenit exigibilă.
b) dreptul la acţiunea în restituirea prestaţiilor (art.2525 Codul civil, republicat)
1
Pentru detalii, vezi Gabriel Boroi, op.cit., p.284 şi urm; Ernest Lupan, Ioan Sabău-Pop, op.cit., 320 şi urm; Gheorghe Beleiu,
op.cit., p.273 şi urm.

În primul rând, amintim faptul dreptul la restituirea prestaţiilor se naşte ori de câte
ori acestea au fost efectuate în temeiul unui act juridic civil lovit de nulitate relativă,
desfiinţat prin rezoluţiune sau reziliere (pentru neexecutarea obligaţiilor) sau desfiinţat
pentru o altă cauză de ineficacitate.
Dreptul material la acţiune având ca obiect restituirea prestaţiilor este prescriptibil

extinctiv, iar prescripţia începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care
s-a desfiinţat actul ori, după caz, de la data la care declaraţia de rezoluţiune sau reziliere a
devenit irevocabilă.
c) dreptul la acţiunea în executarea prestaţiilor succesive (art.2526 Codul civil, republicat)

Cu această ocazie se face distincţia între prestaţiile succesive, fiecare privită în mod
individual (chiria, dobânzile) şi prestaţiile succesive care alcătuiesc un tot unitar (în cazul
vânzării cu plata preţului în rate, ratele se plătesc succesiv, dar toate reprezintă preţul de
vânzare).
Astfel, în cazul prestaţiilor succesive, când fiecare prestaţie este privită în mod
separat, prescripţia extinctivă începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine
exigibilă.
În schimb, în ceea ce priveşte prestaţiile succesive care alcătuiesc un tot unitar,

prescripţia extinctivă începe să curgă de la data la care ultima prestaţie devine exigibilă.
Această regulă specială privind începutul cursului prescripţiei extinctive reprezintă

modalitatea de punere în practică a principiului potrivit căruia prestaţiile succesive se sting
prin prescripţii distincte, cu excepţia acelora care alcătuiesc un tot unitar şi pe care l-am
analizat anterior.
d) dreptul la acţiunea în materia asigurărilor (art.2527 Codul civil, republicat)

În cazul asigurărilor contractuale, prescripţia extinctivă vizează dreptul la acţiune:
- pentru plata indemnizaţiei de asigurare de către asigurat

şi
- pentru plata indemnizaţiei de asigurare sau, după caz, a despăgubirilor datorate de

asigurător.

Începutul cursului prescripţiei este determinat de expirarea termenelor prevăzute de

lege ori stabilite de părţi pentru efectuarea plăţilor respective.
Prin „asigurare contractuală” considerăm că legiuitorul a avut în vedere asigurările

facultative, iar nu pe cele obligatorii prin efectul legii.
e) Dreptul la acţiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită (art.2528 Codul
civil, republicat)
În cazul în care printr-o faptă ilicită se cauzează un prejudiciu unei persoane, între
făptuitor şi victimă se naşte un raport juridic obligaţional în conţinutul căruia intră obligaţia
făptuitorului de a repara paguba şi dreptul corelativ al victimei de a-i fi reparată paguba
creată. În momentul în care făptuitorul nu îşi execută obligaţia, în victima poate apela la
forţa coercitivă a statului, în persoana sa născându-se dreptul material la acţiune pentru
repararea prejudiciului cauzat prin săvârşirea unei fapte ilicite.
Acest drept la acţiune este prescriptibil extinctiv, iar cursul prescripţiei începe să
curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe
cel care răspunde de ea. Deci nu este suficient ca păgubitul să cunoască sau să fi trebuit să
cunoască paguba, ci abia în momentul în care cunoaşte sau trebuia să cunoască şi
făptuitorul începe să curgă prescripţia împotriva lui.
f) Dreptul la acţiunea în anularea actului juridic civil (art.2529 Codul civil, republicat)
Cursul prescripţiei extinctive în cazul acţiunii în anularea unui act juridic civil începe să
curgă diferit în funcţie de cauza de nulitate relativă, după cum urmează:
- în cazul violenţei, din ziua când aceasta a încetat;

- în cazul dolului, din ziua când a fost descoperit;
- în cazul erorii sau în alte cazuri de nulitate relativă, din ziua cunoaşterii cauzei anulării,
dar nu mai târziu de împlinirea a 18 luni din ziua încheierii actului. Observăm că în acest
caz avem de a face cu două momente care determină începutul cursului prescripţiei
extinctive care se exclud unul pe celălalt: unul subiectiv – cunoaşterea cauzei de
nulitate relativă şi unul obiectiv – 18 luni de la încheierea actului. Deci, cel mai
îndepărtat moment la care începe să curgă prescripţia extinctivă pentru anularea
actului juridic este împlinirea termenului de 18 luni de la data încheierii actului, chiar şi

în situaţia în care cunoaşterea efectivă a cauzei de nulitate relativă intervine după

împlinirea acestui termen.
Dacă, în schimb, nulitatea relativă este invocată de o terţă persoană, prescripţia
începe să curgă de la data la care aceasta a cunoscut existenţa cauzei de nulitate, indiferent
de natura ei.
g) Dreptul la acţiune pentru vicii aparente (art.2530 Codul civil, republicat)

Prin viciu aparent înţelegem orice defect al unui bun sau al unei lucrări, orice lipsă
calitativă sau cantitativă care poate fi descoperit printr-o verificare normală, fără ca pentru
aceasta să fie necesare cunoştinţe speciale în domeniu.
Prescripţia dreptului la acţiune pentru înlăturarea viciilor aparente constatate începe

să curgă fie de la data predării sau recepţiei finale a bunului sau a lucrării fie de la data
împlinirii termenului prevăzut de lege sau stabilit prin procesul verbal de constatare a
viciilor. Ambele momente sunt obiective, prezumându-se în mod absolut că ele coincid cu
momentul descoperii viciilor respective.
Trebuie, menţionat însă că nu întotdeauna există posibilitatea tragerii la răspundere

pentru viciile aparente ale bunurilor transmise sau a lucrărilor executate, ci numai în
situaţia în care legea sau contractul obligă la garanţie şi pentru asemenea vicii. Aceasta
deoarece astfel de vicii sunt de natură a putea fi observate de o persoană diligentă. Aceasta
înseamnă că viciile ivite după expirarea termenului de garanţie nu vor atrage niciodată
răspunderea transmiţătorului bunului sau executantului lucrării.
h) Dreptul la acţiune pentru vicii ascunse (art.2531 Codul civil, republicat)

Prin viciu ascuns înţelegem acel defect al unui bun sau al unei lucrări, acea lipsă
calitativă sau cantitativă care nu poate fi descoperit printr-o verificare normală, fiind
necesare cunoştinţe speciale în domeniu.
Prescripţia dreptului la acţiune pentru astfel de vicii începe să curgă:
- de la data descoperii viciului, dar cel mai târziu la data împlinirii termenului de 1 an de
la data predării sau recepţiei finale a bunului sau lucrării, alta decât o construcţie.
- de la data descoperirii viciului, dar cel mai târziu la data împlinirii termenului de 3 ani
de la data predării sau recepţiei finale a construcţiei.

Termenele de 1 an pentru bunuri şi lucrări altele decât construcţiile şi de 3 ani în

cazul construcţiilor sunt termene de garanţie înlăuntrul cărora viciile trebuie în toate
cazurile să se ivească. Aşadar viciile ivite după împlinirea termenului de garanţie nu atrag
răspunderea transmiţătorului bunului sau executantului lucrării/construcţiei.
În temeiul alin.6 al textului arătat mai sus, regulile se aplică, în mod corespunzător, şi
în cazul produselor pentru care s-a prevăzut un termen de valabilitate, ca şi în cazul
bunurilor sau lucrărilor pentru care există un termen de garanţie pentru buna funcţionare.
i) Alte reguli speciale privind începutul cursului prescripţiei extinctive

Prescripţia extinctivă începe să curgă:
- de la data decesului copilului în cazul acţiunii în stabilirea maternităţii/paternităţii sau

în tăgada paternităţii introdusă de moştenitorii copilului (art.423 alin.5 Codul civil,
republicat);
- de la data la care soţul mamei a cunoscut că este prezumat tată al copilului sau de la o
dată ulterioară când a aflat că prezumţia nu corespunde realităţii în cazul acţiunii în
tăgada paternităţii introduse de acesta (art.430 alin 1 Codul civil, republicat);
Secţiunea 4 Suspendarea prescripţiei extinctive
1. Noţiune
Prin suspendarea prescripţiei extinctive se înţelege acea modificare a cursului acestei

prescripţii care constă în amânarea începutului sau oprirea, de drept, după caz, a curgerii
termenului de prescripţie, pe timpul cât durează situaţiile prevăzute de lege, care îl pun în
imposibilitate de a acţiona pe titularul dreptului la acţiune1.
2. Cazurile de suspendare
Caracterele cazurilor de suspendare sunt:
- legale, dar fără ca acest caracter să fie exclusiv. Aceasta deoarece în temeiul art.2515
alin.3 părţile cu capacitate deplină de exerciţiu pot, prin acord expres să modifice cursul
prescripţiei extinctive prin modificarea cauzelor legale de suspendare.
1
Gh.Beleiu, op.cit., p.281; G.Boroi, op.cit., p.291.

- produc efecte de drept1. Aceste efecte constau în amânarea începutului cursului

prescripţiei neîncepute sau oprirea cursului prescripţiei începute, după caz.
Cazurile de suspendare sunt enumerate în Codul civil, republicat, art.2532-2533.
Astfel sunt cazuri generale de suspendare a prescripţiei extinctive:
a) între soţi, cât timp durează căsătoria şi nu sunt separaţi în fapt. Existenţa căsătoriei în
drept dar şi în fapt este necesară, dar şi suficientă pentru a suspende prescripţia
extinctivă care curge sau urmează să curgă între soţi.
b) între părinţi, tutore sau curator şi cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate
restrânsă de exerciţiu ori între curatori şi cei pe care îi reprezintă, cât timp durează
ocrotirea şi socotelile nu au fost date şi aprobate. Pe scurt prescripţia nu curge între
reprezentaţi sau ocrotiţi şi reprezentaţi sau ocrotitori, după caz, atâta timp cât există
această relaţie de reprezentare sau ocrotire. Aceasta se justifică prin faptul că în
persoana reprezentantului sau ocrotitorului ar exista un conflict de interese în
interesele proprii şi interesele persoanelor reprezentate sau ocrotite, atâta timp cât
durează această stare şi cât timp nu a operat o descărcare de gestiune.
c) între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătoreşti sau al unui act
juridic, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, cât
timp administrarea nu a încetat şi socotelile nu au fost date şi aprobate. Altfel spus,
prescripţia nu curge între administrator şi „administrat” cât timp există această relaţie
de administrare indiferent de izvorul ei (lege, hotărâre judecătorească, act juridic) din
acelaşi motiv al conflictului de interese care s-ar naşte în persoana administratorului.
d) în cazul celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate restrânsă de exerciţiu, cât
timp nu are reprezentant sau ocrotitor legal, afară de cazurile în care există o dispoziţie
legală contrară. Astfel, regula este aceea că prescripţia nu curge împotriva unei
persoane lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate restrânsă de exerciţiu atâta
timp cât este lipsită de reprezentare sau ocrotire. Acest aspect este pe deplin justificat
de faptul că aceste categorii de persoane sunt lipsite de discernământ sau, cel mult, au
discernământul în curs de formare, context în care nu îşi pot apăra singuri interesele.
Aici avem în vedere interesul de a-şi exercita dreptul material la acţiune al căror titulari
sunt.
e) cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existenţa datoriei sau
exigibilitatea acesteia. De această, dată este vorba exclusiv despre prescripţiile
neîncepute care sunt amânate de un astfel de comportament al debitorului, adică al
celui în favoarea căruia ar curge prescripţie. Totuşi, suntem de părere că reglementarea
acestui caz de suspendare nu era necesară în contextul în care regula este că o
prescripţie începe să curgă la data la care titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau
1

trebuia să cunoască dreptul său1. Ori, în această situaţie, cât timp debitorul ascunde
existenţa obligaţiei sau exigibilitatea ai, creditorul nu poate cunoaşte naşterea dreptului
sau la acţiune şi, ca atare, împotriva lui nu poate începe să curgă prescripţia extinctivă.
f) pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a
neînţelegerilor dintre părţi, însă numai dacă acestea au fost ţinute în ultimele 6 luni
înainte de expirarea termenului de prescripţie. Aşadar, numai negocierile având ca
obiect soluţionarea pe cale amiabilă a conflictului dintre părţi purtate în ultimele 6 luni
de dinaintea împlinirii prescripţiei extinctive suspendă cursul acesteia. Aceasta deoarece
după încheierea negocierilor fără succes, partea împotriva căreia curge prescripţia
extinctivă se poate afla în situaţia de a nu mai avea timpul fizic necesar exercitării
dreptului său material la acţiune.
g) în cazul în care cel îndreptăţit la acţiune trebuie sau poate, potrivit legii sau contractului,
să folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamaţia administrativă,
încercarea de împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut şi nici nu trebuia să
cunoască rezultatul acelei proceduri, însă nu mai mult de 3 luni de la data declanşării
procedurii, dacă prin lege sau contract nu s-a stabilit alt termen. Declanşarea unei
proceduri prealabile are ca scop soluţionarea pe cale amiabilă a conflictului iscat între
două părţi şi implicit degrevarea instanţelor de judecată de soluţionarea unor astfel de
situaţii conflictuale care puteau fi uşor tranşate între părţi. Aşadar, atâta timp cât nu
este cunoscut şi nici nu trebuia cunoscut rezultatul procedurii ar fi impropriu să curgă
prescripţia extinctivă. Cursul prescripţiei va începe de la data comunicării rezultatului de
organul competent sau, dacă aceasta nu se întâmplă, de la data expirării termenului în
care trebuia soluţionată procedura prealabilă declanşată. Termenul în acest din urmă
caz este de 3 luni de la data declanşării, dacă prin lege sau contract nu a fost instituit un
alt termen.
h) în cazul în care titularul dreptului sau cel care l-a încălcat face parte din forţele armate
ale României, cât timp acestea se află în stare de mobilizare sau de război sau sunt
persoane civile care se găsesc în forţele armate pentru raţiuni de serviciu impuse de
necesităţile războiului. Pentru a opera suspendarea prescripţiei extinctive trebuie ca cel
puţin una dintre părţi, persoana împotriva căreia curge prescripţia sau persoana în
favoarea căreia curge, să se afle în forţele armate ale României, cu condiţia ca acestea
să se afle în stare de mobilizare sau de război. Cât timp nu există starea de mobilizare
sau de război nu operează suspendarea cursului prescripţiei. Sunt asimilate acestor
persoane şi civilii care se găsesc în forţele armate pentru raţiuni de serviciu impuse de
necesităţile războiului.
i) în cazul în care cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă prescripţia este
împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere, cât timp nu a încetat
această împiedicare. Prin forţă majoră înţelegem acel eveniment care nu poate fi
1
Art.2523 Codul civil, republicat.

prevăzut sau înlăturat de nici o persoană. Cât timp titularul dreptului material la acţiune
nu poate exercita acest drept fiind împiedicat de un caz de forţă majoră, împotriva lui ar
fi impropriu să curgă prescripţia extinctivă. Forţa majoră cu caracter temporar produce
aceleaşi efecte ca forţa majoră definitivă numai dacă intervine în ultimele 6 luni înainte
de expirarea termenului de prescripţie.
j) în alte cazuri prevăzute de lege.
Art.2533 Codul civil, republicat, reglementează trei cauze speciale de suspendare a
prescripţiei extinctive în materie succesorală.
a) Astfel, prescripţia nu curge contra creditorilor defunctului în privinţa creanţelor pe care

aceştia le au asupra moştenirii. Cursul prescripţiei este oprit până la acceptarea moştenirii
de către moştenitori sau, în lipsa acceptării, până la numirea unui curator care să le
reprezinte interesele acestora. Soluţia oferită de legiuitor este justificată de faptul că în
toată această perioadă persoana împotriva căreia curge prescripţia (creditorul defunctului)
nu are posibilitatea fizică de a-şi exercita dreptul material la acţiunii din moment ce
debitorul său a decedat iar succesiunea nu a fost încă acceptată sau nu a fost numit un
curator care să îi reprezinte pe succesori.
b) De asemenea, prescripţia nu curge nici împotriva moştenitorilor defunctului cât timp

aceştia nu au acceptat succesiunea ori nu a fost numit un curator care să îi reprezinte. De
data aceasta defunctul a avut calitatea de creditor ai unor terţi şi împotriva lui curge
prescripţia extinctivă. La moartea creditorului, succesorii vor fi nişte continuatori ai
personalităţii primului preluând inclusiv dreptul material la acţiune având ca obiect
recuperarea creanţelor în discuţie. Însă, este lesne de înţeles că atâta timp cât succesiunea
nu a fost acceptată sau nu a fost numit un curator care să reprezinte interesele succesorilor,
prescripţia extinctivă nu poate curge pentru că ar duce la stingerea unui drept material la
acţiune care o anumită perioadă a fost lipsit titular.
c) În fine, prescripţia nu curge contra moştenitorilor în privinţa creanţelor pe care aceştia le

au asupra moştenirii, de la data acceptării moştenirii şi până la data lichidării ei. Se impune
menţiunea că moştenitorii au calitatea de creditori ai defunctului si prescripţia extinctivă
curge împotriva lor. Odată cu acceptarea succesiunii, moştenitorii legali şi cei testamentari
universali şi cu titlu universal răspund pentru datoriile şi sarcinile moştenirii numai cu
bunurile din patrimoniul succesoral, proporţional cu cota fiecăruia1. Dată fiind calitatea de
creditor al moştenitorului, este în interesul său să accepte succesiunea cât mai devreme în
1
Acest efect juridic al acceptării este reglementat de art.1114 alin.2 Codul civil, republicat.

raport cu momentul deschiderii moştenirii1. Cursul prescripţiei se suspendă de la data

acceptării moştenirii, întrucât din acest moment obligaţiile moştenirii urmează a fi
acoperite. Momentul marcat de „lichidarea moştenirii” nu trebuie înţeles în sensul reluării
cursului prescripţiei extinctive, ci în sensul opririi ei definitive întrucât după lichidarea
pasivului în limita activului succesoral, dreptul material la acţiune rămâne fără obiect,
întrucât nu mai există posibilitatea recuperării creanţei de către moştenitori după acest
moment.
3. Efectele suspendării prescripţiei
Potrivit art.2534 alin.1 Codul civil, republicat, de la data când cauza de suspendare a
încetat, prescripţia îşi reia cursul socotindu-se pentru împlinirea termenului şi timpul scurs
înainte de suspendare.
Pentru o mai bună înţelegere a efectelor pe care le produce suspendarea, vom

supune atenţiei cele trei perioade esenţiale, după cum urmează:
- în ceea ce priveşte perioada anterioară apariţiei cauzei de suspendare, aceasta nu este

afectată. Însă este important de menţionat că prescripţia neîncepută va fi amânată,
ceea ce înseamnă că în atare situaţie nu are sens să punem în discuţie vreo perioadă a
cursului prescripţiei.
- în intervalul de timp în care subzistă cauza de suspendare, efectul produs constă în
oprirea curgerii prescripţiei, pe toată această perioadă; prin urmare, durata existenţei
cauzei de suspendare nu intră în calculul termenului de prescripţie.
- după încetarea cauzei de suspendare, efectul care se produce constă în începerea
cursului prescripţiei sau, dup caz, reluarea acestuia din punctul în care a rămas, luându-
se în calcul şi termenul curs anterior apariţiei cauzei de suspendare.
Efectul special al suspendării este reglementat de art.2534 alin.2 astfel: Prescripţia nu
se va împlini mai înainte de expirarea unui termen de 6 luni de la data când suspendarea a
încetat, cu excepţia prescripţiilor de 6 luni sau mai scurte care nu se vor împlini decât după
expirarea unui termen de 1 lună de la încetarea suspendării. Efectul special al suspendării
prescripţiei presupune, în esenţă, prorogarea momentului împlinirii termenului de
prescripţie extinctivă2, în aşa fel încât, între momentul încetării cauzei de suspendare şi
1
Potrivit art.954 alin.1 Codul civil, republicat, moştenirea unei persoane se deschide în momentul decesului acesteia.
2
Gh.Beleiu, op.cit., p.286-287.

momentul împlinirii termenului de prescripţie să se asigure 6 luni pentru prescripţiile mai

lungi de 6 luni sau 1 lună pentru prescripţiile egale sau mai scurte de 6 luni.
După cum rezultă din art.2535 Codul civil, republicat, suspendarea produce efecte
între subiectele raportului juridic supus prescripţiei extinctive, în sensul că beneficiul
suspendării prescripţiei extinctive poate fi invocat, ca regulă, numai de către partea care a
fost împiedicată să facă acte de întrerupere a cursului prescripţiei. Dacă cel chemat în
judecată pentru impunerea unui anumit comportament prin concursul forţei coercitive a
statului invocă prescripţia extinctivă, cel împotriva căruia curge prescripţia poate opune
intervenţia unei cauze de suspendare. Instanţa de judecată doar constată dacă a intervenit
suspendarea cursului prescripţiei, efectele producându-se în temeiul legii.
Pentru situaţia în care obligaţia debitorului principal a fost garantată de un terţ,

denumit fideiusor1, suspendarea prescripţiei faţă de debitorul principal sau de fideiusor
produce efecte faţă de amândoi, după cum dispune art.2536 Codul civil, republicat.
În cazul obligaţiilor indivizibile2, suspendarea prescripţiei faţă de unul dintre creditori

sau debitori, produce efecte şi faţă de ceilalţi codebitori sau cocreditori (art.1433 alin.1
În cazul obligaţiilor solidare3, suspendarea prescripţiei faţă de unul dintre creditori,

produce efecte şi faţă de ceilalţi cocreditori (art.1441 alin.1 Codul civil, republicat).
1
Potrivit art.2280 Codul civil, republicat, fideiusiunea este contractul prin care o parte, fideiusor, se obligă faţă de cealaltă parte,
care are într-un raport obligaţional calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit sau în schimbul unei remuneraţii, obligaţia
debitorului dacă acesta din urmă nu o execută.
2
Obligaţia indivizibilă în privinţa mai multor debitori presupune faptul că fiecare dintre ei poate fi urmărit pentru întreaga
datorie, iar obligaţia indivizibilă în privinţa mai multor creditori presupune că fiecare dintre ei poate urmări întreaga creanţă. A
se vedea art.1422 Codul civil, republicat.
3
În temeiul art.1434 alin.1 Codul civil, republicat, obligaţia solidară este aceea care conferă fiecărui creditor dreptul de a cere
executarea întregii obligaţii şi a da chitanţă liberatorie pentru tot.

Secţiunea 5 Întreruperea prescripţiei extinctive
1. Noţiune
Întreruperea prescripţiei extinctive poate fi definită ca modificarea cursului acesteia

care constă în înlăturarea prescripţiei scursă înainte de apariţia unei cauze întreruptive şi
începerea unei alte prescripţii extinctive1.
2. Cazuri de întrerupere a prescripţiei extinctive
Cazurile de întrerupere au caracter legal, dar nu exclusiv. Aceasta deoarece în temeiul

art.2515 alin.3 Codul civil, republicat, părţile cu capacitate deplină de exerciţiu pot, prin
acord expres să modifice cursul prescripţiei extinctive prin modificarea cauzelor legale de
întrerupere. Întreruperea, ca şi suspendarea prescripţiei extinctive, produce efecte de
drept2, intervenirea ei urmând a fi doar constată de organul jurisdicţional.
Potrivit art.2537 Codul civil, republicat, prescripţia se întrerupe:
a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia
curge prescripţia. Acest caz de întrerupere presupune abandonarea de către debitor a
poziţiei sale de împotrivire faţă de dreptul subiectiv civil a cărui acţiune se prescrie.
Recunoaşterea dreptului se împarte3:
- în funcţie de numărul părţilor implicate, în unilaterală (are la bază numai manifestarea

de voinţă a persoanei în favoarea căreia curge prescripţie) şi convenţională (se
întemeiază pe acordul de voinţe al persoanei în favoarea căreia curge prescripţia şi al
celei împotriva căreia curge);
- în funcţie de modul de exteriorizare, în expresă sau tacită. În temeiul alin.2 al art.2538
Codul civil, republicat, recunoaşterea dreptul a cărui acţiune se prescrie este tacită
atunci când rezultă în mod neechivoc din manifestări care să ateste existenţa dreptului
celui împotriva căruia curge prescripţia. Reprezintă o astfel de recunoaştere: actele
voluntare de executare (precum plata parţială a datoriei, achitarea în tot sau în parte a
dobânzilor sau penalităţilor), solicitarea unui termen de plată ş.a.
1
2
3

În ceea ce priveşte efectele juridice, renunţarea la prescripţie este asimilată

întreruperii prin recunoaşterea dreptului a căruia acţiune se prescrie, prin alin.2 al art.2510
Codul civil, republicat. Renunţarea la prescripţia începută dar neîmplinită poate fi, de
asemenea, expresă sau tacită (atunci când rezultă din manifestări neechivoce săvârşite de
partea în favoarea căreia curge prescripţia).
b) prin exercitarea dreptului material la acţiune prin diverse modalităţi de către persoana
împotriva căreia curge prescripţia.
Astfel sunt mijloace de exercitare a dreptului la acţiune:
- introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare (este vorba despre o
acţiune care are ca obiect restabilirea dreptului subiectiv civil încălcat/nesocotit);
- invocarea pe cale de excepţie a dreptului a cărui acţiune se prescrie (ne aflăm în această
situaţia atunci când instanţa de judecată este sesizată cu o cerere care are un alt obiect, iar
persoana împotriva căreia curge prescripţia se apără prin invocarea dreptului său
încălcat/nesocotit).
- înscrierea creanţei la masa credală în cadrul procedurii insolvenţei (în înţelesul art.3 pct. 1
din Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei1, insolvenţa este acea stare a
patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti
disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile. Procedura insolvenţei este
definită ca fiind acea procedură colectivă în care creditorii recunoscuţi participă împreună
la urmărirea şi recuperarea creanţelor lor, în modalităţile prevăzute de lege. Masa credală
este dată de totalitatea creanţelor care îndeplinesc condiţiile legale pentru a putea fi
recuperate în cadrul acestei proceduri. Înscrierea creanţei la masa credală este o modalitate
nespecifică de exercitare a dreptului la acţiune ce opreşte cursul prescripţiei extinctive
pentru că rolul acestei proceduri este tocmai recuperarea creanţelor în condiţiile prevăzute
de lege);
- depunerea cererii de intervenţie în cadrul urmării silite pornite de alţi creditori (în situaţia
în care debitorul are mai multe obligaţii civile pe care nu le execută, creditorii pot apela la
forţa coercitivă a statutului pentru recuperarea pe cale silită a creanţelor. Dacă urmărirea
1
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.359 din 21 aprilie 2006 cu ultimele modificări şi completări aduse de
Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă

silite este declanşată doar de unul sau unii dintre creditori, ceilalţi pot interveni în cadrul
acestei proceduri pentru apărarea propriilor interese. Intervenţia sa pe această cale nu este
altceva decât o modalitate de exercitare a dreptului său material la acţiune);
- constituirea ca parte civilă în procesul penal. În situaţia în care o persoană suferă un

prejudiciu ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni, aceasta are două posibilităţi pentru
recuperarea prejudiciului: să exercita acţiunea civilă în procesul penal1 sau să se adreseze
cu o cerere unei instanţe civile, însă acest proces va fi suspendat până la stabilirea
vinovăţiei în procesul penal. În ambele situaţii, prescripţia extinctivă se întrerupe întrucât
dreptul material la acţiune este exercitat.
Toate mijloacele de exercitare ale dreptului material la acţiune analizate mai sus,
presupun formularea unei sesizări din partea persoanei împotriva căreia curge prescripţia
extinctivă. Această sesizare trebuie să îndeplinească mai multe condiţii după cum reiese din
prevederile art.2539 Codul civil, republicat, pentru a duce ţa întreruperea prescripţiei
extinctive:
- să fie efectivă, chiar dacă a fost făcută la un organ de jurisdicţie ori de urmărire penală
necompetent sau este nulă pentru lipsă de formă;
- cel împotriva căreia curge prescripţia să nu renunţe la sesizarea făcută;
- cererea să nu fie respinsă, anulată sau să nu se fi perimat printr-o hotărâre rămasă

definitivă. Cu titlu de excepţie, dacă titularul dreptului material la acţiune, în termen de 6
luni de la data când hotărârea de respingere sau anulare a rămas definitivă, o nouă cerere
care este admisă, prescripţia se consideră întreruptă de la data la care a fost introdusă
cererea precedentă.
c) prin începerea urmăririi penale împotriva celui care a săvârşit o infracţiune cauzatoare de
prejudicii, dacă acordarea despăgubirilor operează din oficiu, potrivit legii. Despăgubirile
urmează a se acorda pentru că legea dispune în acest sens, iar nu pentru că victima solicită
acest lucru. În această situaţie, nu constituirea victimei ca parte civilă în procesul penal
pentru repararea prejudiciului suferit (ca modalitatea de exercitare a dreptului material la
1
Constituirea ca parte civilă în procesul penal poate avea loc fie pe parcursul urmăririi penale fie în faţa instanţei de judecată
până la începerea cercetării judecătoreşti.

acţiune) duce la întreruperea prescripţiei extinctive, ci acest efect se produce în temeiul

legii.
d) prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripţia este pus în întârziere, numai
dacă punerea în întârziere este urmată de chemarea în judecată în termen de 6 luni.
Punerea în întârziere constă într-o manifestare de voinţă din partea creditorului, prin care
el pretinde executarea obligaţiei de către debitor1. În temeiul art.1522 coroborat cu
art.2540 din Codul civil, republicat, debitorul poate fi pus în întârziere printr-o notificare
scrisă. Pentru ca punerea debitorului în întârziere să întrerupă prescripţia extinctivă este
necesar ca ea să fie urmată de introducerea unei cereri de chemare în judecată în
următoarele 6 luni.
3. Efectele întreruperii prescripţiei extinctive
Efectele prescripţiei extinctive sunt stabilite de art.2541 din Codul muncii, republicat,
astfel: întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se ivi cauza de întrerupere, iar
după întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie.
Întreruperea prescripţiei extinctive produce următoarele două efecte :
- în ceea ce priveşte perioada anterioară apariţiei cauzei de suspendare, prescripţia

scursă este înlăturată.
- în intervalul de timp în care subzistă cauza de întrerupere, efectul produs constă în
faptul că prescripţia nu curge, pe toată această perioadă; prin urmare, durata existenţei
cauzei întreruptive nu intră în calculul termenului de prescripţie.
- ulterior întreruperii, efectul care se produce constă în începerea unei noi prescripţii. Cu
această ocazie trebuie clarificate următoarele probleme: când începe să curgă noua
prescripţie şi ce caracter va avea aceasta. Răspunsul la aceste întrebări reiese din
art.2541 alin.3-6, după cum urmează:
în cazul întreruperii prescripţiei prin recunoaşterea dreptului de către cel în folosul
căruia curgea, din acel moment va începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel;
în cazul întreruperii prescripţiei printr-o cerere de chemare în judecată ori de
arbitrare, de la data rămânerii definitive a hotărârii de admitere a acţiunii va începe
1
C.Stătescu, C.Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ediţia a VIII-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p.349.

să curgă o nouă prescripţie. Aceasta este diferită de prescripţia întreruptă, întrucât va

avea ca obiect dreptul de a obţine executarea silită;
în cazul întreruperii prin intervenţia în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite, la
data la care există din nou posibilitatea legală de valorificare a creanţei rămase
neacoperite va reîncepe să curgă o prescripţia de acelaşi fel cu cea întrerupta;
în cazul întreruperii prescripţiei prin constituirea ca parte civilă în procesul penal, de
la comunicarea ordonanţei de clasare, a ordonanţei de suspendare a urmăririi penale
ori a hotărârii de suspendare a judecăţii sau de la pronunţarea hotărârii definitive a
instanţei penale începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel cu cea întrerupta;
în cazul întreruperii prin începerea urmării penale (în cazul în care despăgubirile se
acordă din oficiu, de la data când cel împotriva căruia a început să curgă prescripţia a
cunoscut sau trebuia să cunoască hotărârea definitivă a instanţei penale prin care ar
fi trebuit să se stabilească despăgubirea, începe să curgă o nouă prescripţie care va
avea ca obiect dreptul de a obţine executarea silită.
După cum rezultă din art.2542 Codul civil, republicat, întreruperea profită celui de la
care emană actul întreruptiv şi nu pot fi opuse decât celui împotriva căruia a fost îndreptat
un asemenea act, afară de cazul în care legea dispune altfel. Dacă prescripţia a fost
întreruptă prin recunoaşterea dreptului de către cel în folosul căruia curgea, efectele
întreruperii profită celui împotriva căruia a curs şi nu pot fi opuse decât autorului
recunoaşterii. Dacă cel chemat în judecată pentru impunerea unui anumit comportament
prin concursul forţei coercitive a statului invocă prescripţia extinctivă, cel împotriva căruia
curge prescripţia poate opune intervenţia unei cauze de întrerupere. Instanţa de judecată
doar constată dacă a intervenit suspendarea cursului prescripţiei, efectele producându-se
în temeiul legii.
Pentru situaţia în care obligaţia debitorului principal a fost garantată de un terţ,

denumit fideiusor, suspendarea prescripţiei faţă de debitorul principal sau de fideiusor
produce efecte faţă de amândoi, după cum dispune art.2543 Codul civil, republicat.
În cazul obligaţiilor indivizibile, suspendarea prescripţiei faţă de unul dintre creditori

sau debitori, produce efecte şi faţă de ceilalţi codebitori sau cocreditori (art.1433 alin.2
În cazul obligaţiilor solidare, suspendarea prescripţiei faţă de unul dintre creditori,

produce efecte şi faţă de ceilalţi cocreditori (art.1441 alin.2 Codul civil, republicat).

Sectiunea 6 Repunerea în termenul de prescripţie
1. Noţiune
Potrivit art.2522 alin.1 Codul civil, republicat, cel care, din motive temeinice, nu şi-a
exercitat în termen dreptul la acţiune supus prescripţiei poate cere organului de jurisdicţie
competent repunerea în termen şi judecarea cauzei.
Repunerea în termen, reprezintă beneficiul acordat de lege titularului dreptului la

acţiune care, din motive temeinice, nu a putut formula acţiunea în justiţie înăuntrul
termenului de prescripţie, astfel că organul jurisdicţional este îndreptăţit să soluţioneze în
fond, cererea de chemare în judecată, deşi a fost introdusă după împlinirea termenului de
prescripţie1.
În esenţă, repunerea în termenul de prescripţie extinctivă este un beneficiu al legii şi,

implicit, o piedică în calea producerii, în mod nejustificat, a efectelor prescripţiei.
2. Domeniul repunerii în termenul de prescripţie
În literatura de specialitate2 s-a precizat că prin “motive temeinice” trebuie să se

înţeleagă numai acele împrejurării, care, fără a avea gravitatea forţei majore (care
determină suspendarea), sunt exclusive de culpă. Asemenea împrejurări sunt piedici
relative, nu absolute (ca forţa majoră). Repunerea în termenul de prescripţie a fost
apreciată ca o noţiune care exclude şi forţa majoră şi culpa3.
Exemple considerate de jurisprudenţă ca fiind cauze de repunere în termenul de

prescripţie4:
- existenţa unor împrejurări speciale în care s-a găsit moştenitorul, care l-au împiedicat
să afle despre deschiderea unei moşteniri la care era chemat;
- spitalizarea îndelungată a titularului dreptului material la acţiune;
- părăsirea minorului de către reprezentantul legal;
1
2
Gh,Beleiu, op.cit., p.;299-300; I.Dogaru, op.cit., p.282; M.Nicolae, op.cit., p.131.
3
4
Gh.Beleiu, op.cit., p.300; G.Boroi, C.A.Anghelescu, op.cit, p.323.

- cunoaşterea unor fapte stabilite de organul de urmărire penală numai după împlinirea
termenului de prescripţie extinctivă.
Pe de altă parte, nu sunt motive temeinice pentru repunerea în termenul de
prescripţie următoarele1:
- eroarea de drept invocată de titularul dreptului material la acţiune;
- absenţa sau aglomerarea cu probleme a consilierului juridic al unei persoane juridice

titulară a dreptului material la acţiune.
3. Termenul de repunere în termenul de prescripţie
Potrivit art.2522 alin.2, repunerea în termen nu poate fi dispusă decât dacă partea şi-
a exercitat dreptul la acţiune înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile, socotit din ziua
în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au justificat depăşirea
termenului de prescripţie.
Termenul de 30 de zile prevăzut de legiuitor începe să curgă de la data la care

persoana împotriva căreia curge prescripţia a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea
motivelor care justifică repunerea în termenul de prescripţie. Practic, în acest termen,
titularul dreptului material la acţiune trebuie să se adreseze cu o cerere instanţei pentru
repunerea în termenul de prescripţie şi judecarea cauzei. Totodată, îi revine sarcina de a
proba existenţa unui motiv temeinic care să justifice exercitarea dreptului său cu întârziere.
În cele din urmă, instanţa de judecată va admite cererea chiar dacă a fost introdusă după
împlinirea prescripţiei, ca efect al repunerii în termenul de prescripţie.
Apreciem că termenul de 30 de zile este un termen de decădere (decăderea din

beneficiul de a fi repus în termenul de prescripţie). Cererea introdusă după acest termen,
chiar în cazul existenţei unui motiv temeinic, va fi respinsă ca prescrisă, dacă beneficiul
prescripţiei este invocat de cel în favoarea căruia a curs.
4. Efectul repunerii în termenul de prescripţie
Repunerea în termenul de prescripţie are ca efect admiterea acţiunii titularului

dreptului material la acţiune introduse, din motive temeinice, după împlinirea termenului
de prescripţie. Altfel spus prescripţia este socotită ca neîmplinită, cu toate efectele care
1
Idem.

decurg de aici, deşi termenul de prescripţie a expirat. Efectul arătat permite organului de
jurisdicţie să treacă la judecata în fond a cauzei (neconsiderându-se acţiunea ca prescrisă),
justificarea fiind aceea că titularul dreptului material la acţiune nu a acţionat în termenul
stabilit de lege din motive întemeiate.
Secţiunea 7 Împlinirea (calculul) prescripţiei extinctive
Prin împlinirea prescripţiei extinctive se înţelege determinarea momentului în care

expiră termenul de prescripţie1.
Potrivit art.2544 Codul civil, republicat, cursul prescripţiei extinctive se calculează

potrivit regulilor stabilite în titlul III din prezenta carte (intitulat „Calculul termenelor”2),
luându-se în considerare, dacă este cazul, şi cazurile de suspendare sau de întrerupere
prevăzute de lege.
Art.2552, 2553, 2555 din Codul civil, republicat, reglementează în mod diferit calculul
termenelor de prescripţie stabilite pe săptămâni, luni sau ani, a celor stabilite de zile şi a
celor stabilite pe ore.
Astfel, termenele stabilite pe săptămâni, luni sau ani se împlinesc în ziua

corespunzătoare din ultima săptămână, lună sau an a/al termenului. Dacă ultima lună a
termenului nu are o zi corespunzătoare celei în cere termenul a început să curgă, termenul
de prescripţie se va împlini în ultima zi a acestei luni. Cu titlu de exemplu:
- termenul de 3 ani început pe 01.03.2013 se va împlini pe 01.03.2016; termenul de 3 ani

început pe 29.02.2012 se va împlini pe 28.02.2015 (anul 2015 nu este bisect);
- termenul de 6 luni început pe 15.03.2013 se va împlini pe 15.09.2013; termenul de 6
luni început pe 31.08.2012 s-a împlinit pe 28.02.2013 (ultima zi a ultimei luni a
termenului de prescripţie);
- termenul de 4 săptămâni început vineri, pe 01.03.2013, se va împlini vineri, pe
29.03.2013.
Pentru calculul termenelor stabilite pe zile, nu se ia în calcul prima şi ultima zi a
termenului, iar termenul se va împlini la ora 24.00 a ultimei zile. Excepţia de la regula
1
E.Lupan, I.Sabău-Pop, op.cit., p.335.
2
Art.2551 din Codul civil, republicat, dispune că durata termenelor, fără deosebire de natura şi izvorul lor, se calculează potrivit
regulilor stabilite de prezentul titlu.

potrivit căreia termenul pe zile se împlineşte la ora 24.00 a ultimei zile ar consta în faptul ca
termenul se încheie la o altă oră pe parcursul ultimei zile. Ea îşi găseşte aplicabilitatea
atunci când este vorba despre acte care trebuie îndeplinite la locul de muncă, când
termenul se va împlini la ora la care încetează programul normal de lucru. În ceea ce
priveşte actele transmise prin telegrafic sau prin intermediul oficiului poştal, ele se
consideră îndeplinite în termen dacă au fost predate oficiului poştal înainte de sfârşitul
programului, în ultima zi a termenului. Exemplu: termenul de 7 zile care începe să curgă pe
01.03.2013 se va împlini pe 09.03.2013.
Referitor la termenul de prescripţie stabilit pe una sau mai multe luni şi jumătate se
impun a se face două precizări: „jumătate de lună” reprezintă 15 zile1, iar cele 15 zile se vor
socoti la sfârşitul termenului2.
În toate situaţiile, dacă ultima zi a termenului este o zi nelucrătoare, termenul se va

proroga (prelungi) până la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează celei în care
termenul de prescripţie s-a împlinit. Avem de a face cu o prorogare legală, instituită de
art.2554 Codul civil,republicat. Prin „sfârşitul primei zile lucrătoare” înţelegem ora 24.00 a
acestei zile (regula), respectiv sfârşitul programului instituţiilor unde trebuie depuse actele
a căror îndeplinire era ţinută de respectarea termenului – instanţa de judecată (derogare).
Termenul de prescripţie stabilit pe ore se calculează întocmai ca şi termenul stabilit pe

zile, fără a lua în calcul prima şi ultima oră a acestuia.
1
2

Obiective urmarite:
Insusirea conceptului prescriptiei extinctive.

Cunoasterea domeniului prescriptiei extinctive.
Dobandirea si aprofundarea cunostintelor privind inceputul, suspendare si incetarea
prescriptiei extinctive.
Definiti prescriptia extinctiva.

Cauzele de suspendare a prescriptiei extinctive.
Termenele prescriptiei extinctive.
Domeniul prescriptiei extinctive.

Delimitarea prescriptiei extinctive de alte institutii juridice.


BIBLIOGRAFIE GENERALĂ:
1. Constitutia Romaniei, revizuita prin Legea nr. 429/2003;

2. Codul Civil Roman adoptat prin Legea nr. 287/2009, republicat în temeiul Legii nr.
71/2011, modificat şi completat ulterior;
3. Codul de procedură civilă, republicat în temeiul Legii nr. 76/2012, modificat şi completat
ulterior;
4. Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă, republicata, modificată şi
completată ulterior;
5. Legea nr.36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale;
6. Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe;
7. O.U.G nr. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi alte acte de identitate ale
cetăţenilor români;
8. O.G. nr. 41/2003 privind dobandirea si schimbarea pe cale administrativa a numelor
persoanelor fizice;
9. O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achizitie publica, a contractelor de
concesiune de lucrari publice si a contractelor de concesiune de servicii.
10.Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu „Institutii de drept civil în reglementarea noului Cod
civil.”, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012;
11.Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, „Curs de drept civil. Partea generală.”,
12.Gabriel Boroi, „Drept civil. Partea generală. Persoanele”, Editura Hamangiu, ed. IV,
Bucureşti, 2010;
13.Gheorghiu Valeria, Drept civil (I), Partea generală. Persoanele. Curs universitar, Editura
Cermaprint, Bucureşti, 2009;
14.Gheorghe Beleiu, „Drept civil român, Introducere în dreptul civil, Subiectele dreptului
civil”, ediţia XI-a revăzută şi adăugită de Marian Nicolae, Petrica Truşcă, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007;
15.Ion Dogaru, Sebastian Cercel, Drept civil. Persoanele., Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2007;
16.Ernest Lupan si Ioan Sabau Pop, „Drept civil. Partea generala”, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2006;
17.Ernest Lupan, Ioan Sabău-Pop, „Tratat de drept civil român. Partea generală.”, vol.I,
Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
18.Aspazia Cojocaru, „Drept civil. Partea generală”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002;
19.Traian Pop, „Persoanele fizice şi persoanele juridice”, Editura Lumina Lex, Bucuresti,
1995;
20.St. Răuschi, „Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică”, Editura
Chemarea, Iaşi, 1994;

21.Traian Pop, „Drept civil. Partea generală”, Editura All Beck, Bucureşti, 1993;
22.Voicu Costică, Teoria generală a dreptului. Curs univeristar, Ediţie revăzută şi actualizată,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008.

Drept Civil Teoria Generala PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Civil Teoria Generala PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept civil.

PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL CU FRECVENŢĂ REDUSĂ

DREPTUL CIVIL. RAMURĂ A SISTEMULUI NAŢIONAL

Secţiunea 1. Consideraţii generale. Elementele sistemului dreptului

Secţiunea 2. Rolul şi funcţiile dreptului civil

Secţiunea 3. Noţiunea dreptului civil

Secţiunea 4. Obiectul dreptului civil

Secţiunea 5. Principiile fundamentale ale dreptului civil

Secţiunea 6. Delimitarea dreptului civil de alte ramuri ale dreptului

RAPORTUL JURIDIC CIVIL

Secţiunea 1. Consideraţii introductive ............................... 45

Secţiunea 2. Precizări privind structura raportului juridic civil

Secţiunea 3. Subiectele (părţile) raportului juridic civil

Curs pentru Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015

Secţiunea 4. Conţinutul raportului juridic civil

Secţiunea 5. Obiectul raportului juridic civil

ACTUL JURIDIC CIVIL

Secţiunea 1. Noţiunea, caracterele şi clasificarea actului juridic civil

Secţiunea 2. Condiţiile de validitate ale actului juridic civil

Secţiunea 3. Forma actului juridic civil ........................... 107

Secţiunea 4. Efectele actului juridic civil

Secţiunea 5. Nulitatea actului juridic civil ....................... 115

Secţiunea l. Consideraţii generale privind prescripţia extinctivă

Secţiunea 2. Domeniul prescripţiei extinctive

Secţiunea 3. Termenele de prescripţie extinctivă

Secţiunea 4. Suspendarea prescripţiei extinctive

Curs pentru Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015

Secţiunea 5. Întreruperea prescripţiei extinctive

Secţiunea 6. Repunerea în termenul de prescripţie

Secţiunea 7. Împlinirea (calculul) prescripţiei extinctive. 162

BIBLIOGRAFIE ............................................................ 165

Curs pentru Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015

RAMURĂ A SISTEMULUI NAŢIONAL AL DREPTULUI ROMÂNESC

Secţiunea 1. Consideraţii generale. Elementele sistemului dreptului.

1. Sistemul de drept este un ansamblu, în care elementele sale componente sunt

Curs pentru Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015

a)Norma juridică este elementul de bază al sistemului dreptului, deci şi al dreptului

b) Instituţia juridică cuprinde normele juridice care reglementează o anumită

c) Ramura de drept este definită ca un ansamblu de norme juridice şi instituţii juridice

Curs pentru Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015

reglementează relaţiile sociale în domeniul transportului maritim, având ca principal izvor de

2. Principalele diviziuni ale dreptului obiectiv

Dreptul reglementează raporturile dintre oamenii care trăiesc în societate. Aceste

Dreptul intern şi dreptul internaţional.

Dreptul public şi dreptul privat

Curs pentru Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015

2. Dreptul public şi dreptul privat.

Această distincţie, în aparenţă simplă, prezintă un interes teoretic şi practic considerabil,

Curs pentru Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015

2. Tradiţional, distincţia dintre dreptul public şi dreptul privat se bazează pe ideea că

Curs pentru Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015

Dreptul public cuprinde ansamblul normelor juridice şi principiilor de drept instituite

Dreptul privat este ansamblul normelor şi principiilor dreptului pozitiv ce

Curs pentru Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015

prezentarea cadrului general în care acţionează şi a elementelor sistemului avut în vedere,

3. Ramurile sistemului naţional al dreptului. Sistemul naţional al dreptului român este

I. Dreptul public se compune din următoarele ramuri de drept; dreptul constituţional,

a) Dreptul constituţional este constituit din totalitatea normelor juridice care

b) Dreptul administrativ cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează

c) Dreptul financiar cuprinde normele care reglementează activitatea financiară a

d) Dreptul penal cuprinde totalitatea normelor juridice care stabilesc faptele cu un

Curs pentru Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015

f) Dreptul procesual penal cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează