Universitatea Politehnica din Bucureşti

Facultatea de Chimie Aplicată şi Ştiinţa Materialelor

DEMINERALIZAREA
APEI

Cadru didactic: Studenți:

S.l. dr. ing. Alexandra MOCANU
Alexandra – Valentina MATEI
Lavinia – Nicoleta MOCANU
Monica – Alexandra ANDREESCU
Claudia – Maria ANTON
Ciprian – Constantin NISTOR
Anul: IV
Secția: IIPCB
 CUPRINS

1. Scopul lucrării ........................................................................................................2

2. Aspecte teoretice ....................................................................................................2
3. Procedee de demineralizare ...................................................................................3
3.1 Schimbul ionic ..................................................................................................3
3.2 Osmoza inversă .................................................................................................7
4. Instalația de laborator .............................................................................................8
5. Mod de lucru ..........................................................................................................9
6. Prelucrarea datelor experimentale..........................................................................9
7. Rezultate și concluzii .............................................................................................9
Bibliografie ..........................................................................................................10

1
 1. Scopul lucrării

Este de a obține o apă foarte pură, prin îndepărtarea impurităților din apă dintre care
majoritatea sunt săruri dizolvate.
Procesul de demineralizare a apei se realizează utilizând rășini schimbătoare de ioni care
schimbă ioni de hidrogen și hidroxid cu anionii și cationii continuți în apă.

2. Aspecte teoretice

Apa demineralizată reprezintă apa din care s-au îndepărtat ionii minerali, respectiv cationii
(cum ar fi sodiu, calciu, fier și cupru) și anionii (cum ar fi clorurile și sulfații).
Atunci când rășinile ajung la epuizare, ele sunt încărcate la maxim cu cationi și anioni,
nemaiavând ioni de hidrogen și hidroxid disponibili pentru schimb. Ele trebuie deci regenerate,
adică reîncărcate cu ioni H+ și OH-. Aceștia sunt disponibili în regeneranții chimici (HCl și
NaOH), iar rășinile îi preiau schimbându-i cu cationii și anionii care sunt eliminați prin
tratamentul de neutralizare.
O coloană schimbătoare de ioni străbătută descendent de o soluție de concentrație c0, iar
inițial schimbătorul nu conține specia ce trebuie reținută, variația în timp a concentrației
efluentului coloanei poate fi prezentată sub forma curbei de străpungere (Fig. 2.1). Forma
(alura) acesteia este datorată modificarilor apărute în stratul de schimbător pe măsură ce sistemul
se apropie de starea de străpungere și până la saturarea acestuia cu ionii ce trebuiau reținuți. În
contact cu soluția de alimentare care îl străbate descendent, partea superioară a stratului de
schimbător la început va fixa (adsorbi chimic) rapid și eficient ionul soluție astfel că efluentul
ajuns la baza stratului (punctul a) este practic lipsit de specia ce trebuia reținută.

Fig. 2.1 – Reprezentarea curbei de străpungere în funcție de concentrație și timp

2
 Deasupra zonei de schimb, schimbătorul a ajuns la starea de echilibru în raport cu lichidul
efluent (în această porțiune de strat el fiind deja saturat cu ionii ce trebuiau retinuți); sub acea
zonă lichidul se află în starea inițială în raport cu efluentul (în starea de dinaintea inițierii
procesului de schimb). Mai târziu (punctul (b) în fig 2.1), aproximativ jumătate din strat e saturat
cu solute, dar concentrația efluentului este încă foarte mică (aproape de zero). Pe măsură ce
procesul de schimb ionic continua, zona de schimb coboară continuu, în josul coloanei cu o
viteză ce depinde de viteza de curgere a fluidului prin coloană, dar este oricum mult mai mică
decât aceasta. Când partea de jos a zonei de schimb „atinge” baza stratului de schimbător în
efluent (punctul c) apar primele urme de ioni ce trebuiau reținuți de acesta; momentul respectiv
este numit punct de străpungere; din acest moment valoarea concentrației solutului în efluent
deodată a crescut (în efluent au apărut primii ioni ce trebuiau reținuți de către rășină). În cazul
continuării curgerii soluției prin coloană, concentrația ionilor din efluent crește continuu pe
măsură ce zona de schimb străbate baza stratului; în punctul (d) a fost aproape atinsă valoarea
inițială a concentrației soluției (notată cu c0). Când concentrația efluentului coloanei egalează
concentrația ionilor din soluția de alimentare, coloana se consideră saturată cu ionii ce trebuiau
reținuți deși acest moment nu concordă cu momentul epuizării stratului de schimbător, deoarece
zona de schimb nu a ajuns încă la baza coloanei.

3. Procedee de demineralizare

3.1. Schimbul ionic

Reacţiile care au loc la trecerea peste un cationit sintetic conduc la obţinerea de apă
dedurizată, cu caracter acid. Prin trecerea apei rezultate peste un anionit se obţine apă în care
nu se mai găsesc nici un fel de ioni străini, numită apă demineraliazată. Dacă se utilizează
răşini schimbătoare de ioni, apa dură este trecută întâi peste un cationit apoi peste un anionit.
Demineralizarea apei se obţine prin tratarea apei succesiv cu:
 un schimbător de cationi ,de tip RH , în care ionii metalici sunt înlocuiţi cu ioni de
hidrogen, iar sărurile neutre din apă sunt transformate în acizi liberi;
 un schimbător de anioni (anionit), de forma ROH , în care se reţin anionii acizilor,
eliberându-se ioni hidroxil, care cu protonii (H3O+) formează apa.
Instalaţiile de demineralizare sunt alcătuite din mai multe coloane legate în serie, în acest
fel se consumă mai puţini reactivi de regenerare. Regenerarea anioniţilor se realizează prin
tratarea cu soluţii diluate de hidroxid de sodiu (NaOH 4% ).

3
 Fig. 3.1.1. – Schema instalației de demineralizare totală a apei

1. coloană cu cationit - cationit slab acid – slab acid, elimină duritatea totală;
2R − H + (Ca, Mg)(HCO3 ) → R 2 (Ca, Mg) + 2H2 CO3 (3.1.1)
H2 CO3 → H2 O + CO2 (3.1.2)
2. coloană cu cationit puternic acid – cationit puternic acid;
2R − H + (Ca, Mg)SO4 → R 2 (Ca, Mg) + H2 SO4 (3.1.3)
2R − H + (Ca, Mg)Cl2 → R 2 (Ca, Mg) + 2HCl (3.1.4)
2R − H + MgSiO3 → R 2 Mg + H2 SiO3 (3.1.5)
3. coloană cu anionit slab bazic – anionit slab bazic - elimină acizi tari ( HCl , H2SO4 );
2R − OH + H2 SO4 → R 2 SO4 + 2H2 O (3.1.6)
R − OH + HCl → RCl + H2 O (3.1.7)
4. coloană de degazare – cationit de degazare – se elimină CO2 prin insuflare de aer;
5. coloană cu anionit puternic bazic – anionit puternic bazic – elimină acidul silicic şi CO2.
2R − OH + H2 SiO3 → R 2 − SiO3 + 2H2 O (3.1.8)
2R − OH + H2 CO3 → R 2 − CO3 + 2H2 O (3.1.9)

Un procedeu care permite îndepartarea simultană atât a cationilor cât și a anionilor dintr-o
soluție cu ajutorul schimbătorilor de ioni este un sistem multistrat, conținând două sau mai
multe coloane cu schimbători de ioni conectate în serie. Cele mai utilizate procedeee de
demineralizare cu schimbători de ioni în coloane separate sunt:

4
 a) Sisteme formate dintr-o rășină cationică puternic acidă și o rașină anionică puternic
bazică

Acesta constă din două coloane în care se află o rașină cationică în forma hidrogen (H+), iar în
cealaltă o rășină anionică în forma hidroxid (OH-). Apa ce trebuie demineralizată circulă prin
coloana care conține rășina cationică, timp în care toți cationii sunt schimbați cu ioni H+. Pentru
a se menține electroneutralitatea soluției fiecare cation monovalent (ex: Na+) înlocuiește un ion
H+, iar pentru fiecare ion divalent (de ex Ca2+sau Mg2+) sunt schimbați doi ioni H+. Apa astfel
decationizată circulă prin coloana cu anionit. Același principiu se aplică și în cazul
schimbătorului de anioni.
Sistemele îndepartează toți ionii din apă supusă demineralizării, inclusiv silicații. În
majoritatea cazurilor este recomandabil să se reducă fluxul de ioni care trece prin rașina anionică
schimbătoare de ioni prin instalarea unei unități pentru îndepărtarea CO2 (degazor) între cele
două coloane. Aceasta reduce cantitatea de CO2 cu câteva mg/l și determină o reducere a
volumului de rășină anionică și a necesarului de agent de regenerare. În general, sistemul cu o
rașină cationică puternic acidă și o rășină anionică puternic bazică este cel mai simplu
aranjament, iar apa demineralizată astfel obținută poate fi utilizată într-o gamă largă de aplicații.

Fig. 3.1.a - Reprezentarea sistemului de demineralizare folosind un sistem format dintr-

o rășină cationică puternic acidă și o rășină anionică puternic bazică în coloane separate

5
 b) Sistem format dintr-o rășină cationică puternic acidă, o rășină anionică slab bazică
și o rășină anionică puternic bazică

Acest procedeu este o variantă a sistemului care a fost prezentat anterior la punctul (a). El
furnizează apă de aceeași calitate ca procedeul anterior în timp ce oferă avantaje economice în
cazul tratării apei care conține în cantități mari anioni puternic acizi, de ex: ionii clor (Cl-) sau
sulfat (SO42-). Sistemul este echipat cu o coloană conținând un schimbător de anioni slab bazic și
o coloană cu un schimbător de anioni puternic bazic. Degazorul pentru îndepărtarea CO2 poate fi
amplasat după coloana cu cationit sau între cele două coloane cu cationit așa cum se poate
observa în figura 3.2.b. Regenerarea schimbătorului de anioni se realizează cu o soluție de
hidroxid de sodiu (NaOH) care este întai trecută prin rășina anionică puternic bazică și apoi prin
rășina anionică slab bazică. Această metodă necesită un consum mai mic de NaOH decât metoda
descrisă anterior, deoarece soluția de regenerare rămasă după regenerarea anionitului puternic
bazic e de obicei suficientă și pentru regenerarea completă a anionitului slab bazic. În plus, când
apa brută conține cantități mari de substanțe organice, rășina slab bazică protejează rășina
puternic bazică.

Fig. 3.1.2.b – Reprezentarea sistemului de demineralizare format dintr-o rășină

cationică puternic acidă, o rășină anionică slab bazică și o rășină anionică puternic bazică.

Din păcate anumiți compuși organici din apele reziduale colmatează schimbătorii de ioni ceea
ce determină scăderea eficienței acestora În plus, regenerarea rășinilor este un proces costisitor
punându-se și problema evacuării regeneranților epuizați utilizați fară a fi afectată calitatea
mediului înconjurător.

6
 3.2. Osmoza inversă

Acest procedeu constă în utilizarea unor filter de apă cu osmoză, adică a unor membrane care
au permeabilități selective, pentru a obține o apă pură. Procedeul este destul de simplu, într-o
parte se află apa care urmează a fi filtrată, cu o concentrație mai mare de ioni, asupra căreia se
aplică o presiune. Porii membranei sunt extrem de fini, prin ei nereușind să penetreze moleculele
materiilor anorganice sau organice, dar nici microorganismele aflate în apa de intrare. Toate
impuritățile sunt reținute de acest filtru, prin care trec doar moleculele apei. De cealaltă parte a
membranei va fi prezentă apa filtrată, care nu mai conține nici un fel de impurități, grație acestor
stații de demineralizare a apei.
Procesul de osmoză inversă se traduce prin trecerea apei printr-o membrană cu permeabilitate
selectivă, care separă soluții de diferite concentrații. Apa trece prin difuziune dintr-o soluție slabă
(concentrație mare de apă) într-o soluție tare (concentrație redusă de apă) până se egalizează
concentrațiile celor două soluții. Membrana cu permeabiliate selectivă permite difuziunea apei,
nu și a substanței dizolvate

Fig. 3.2.1 – Reprezentarea procedeului de osmoză inversă

Pe partea cu concentrația de ioni mai ridicată (apa de intrare care trebuie filtrată) este aplicată
o presiune care presează moleculele de apă spre partea cu concentrația mai scăzută de ioni (apa
de ieșire filtrată).
Materiile organice și anorganice dizolvate în apa de intrare în osmoză precum și
microorganismele prezente în ea au dimensiuni moleculare mult mai mari decât porii ultrafini ai
membranei semipermeabile din instalația de osmoză inversă și nu pot difuza spre partea cu apa
filtrată. Astfel pe partea cu apa filtrată se acumulează numai moleculele de apă, impuritățile din
apa de intrare fiind reținute de membrana semipermeabilă din instalația de osmoză.

7
4. Instalația de laborator

Fig. 4.1. – Instalația de laborator pentru demineralizarea apei

1 – Rășina anionită (ROH)

2 – Rășină cationită (RH)
3 – Pompă cu piston
4 – Vas de alimentare cu apă bogată în NaCl
5 – Aparat de măsurare a conductivității, temperaturii și pH-ului
6 – Vas cu soluție NaOH pentru regenerarea anionitului
7 – Vas cu soluție HCl pentru regenerarea cationitului

8
 5. Mod de lucru
Prin intermediul unei pompe cu piston se pompează din vasul cu soluție un debit de 1,52 L/h
în instalație. Soluția pompată va fi introdusă în coloana ce conține rășina cationică (schimbătorii
de ioni de tip cationit), cationii din soluție fiind înlocuiți cu protoni, formându-se acizi, după care
se va realiza contactul cu cea de a doua rășină, cea anionică (schimbători de ioni de tip anionit),
unde vor fi eliminați acizii din soluția apoasă și va rezulta apa demineralizată.
Pe parcursul operației de demineralizare a soluției apose se înregistrează cu un aparat
electronic multifuncțional temperatura, conductivitatea și pH-ul apei rezultate din proces.

6. Prelucrarea datelor experimentale

Tabel 6.1. – Datele experimentale obșinut în urma experimentului

Nr crt. τ [sec] T [°C] Ce [µs/cm] pH
1 300 17,8 62,7 1,2
2 600 19,5 25,9 2,27
3 900 22,9 13,7 2,94
4 1200 23,8 11,2 2,79
5 1500 24,1 10,8 2,84
6 1800 24,2 11,4 2,7
7 2100 24,3 13,3 3,2
8 2400 24,4 10,1 2,78
9 2700 24,4 366 4,46
10 3000 24,1 0,0045 2,63

7. Rezultate și concluzii
Tabel 7.1. – Dependența conductivității în funcție de timp

350

290
Ce [µs/cm]

230

170

110

50

-10
300 600 900 1200 1500 1800 2100 2400 2700 3000
τ [sec]

9
 Tabel 7.2. – Dependența pH-ului în funcție de timp

5
4.5
4
3.5
3
pH

2.5
2
1.5
1
0.5
0
300 600 900 1200 1500 1800 2100 2400 2700 3000
τ [sec]

În urma datelor experimentale obținute în timpul lucrării se observă că conductivitatea scade

pe măsură ce soluția apoasă are un contact mai mare cu cele două rășini, datorită faptului că
acestea rețin sărurile. Spre finalul lucrării rășina anionită a ajuns la saturare, ceea ce a determinat
o creștere a conductivității (conductivitatea care până în acel moment se măsura în μS/cm a
înregistrat o creștere puternică, crescând ordinal de mărime la mS/cm), această creștere fiind dată
de prezența sărurilor cationice. pH-ul măsurat la cea mai mare valoare a conductivității a fost de
2,63, ceea ce indică prezența acizilor în soluție și nevoia de regenerare a rășinii anionice. Se
poate observa din graficul 7.1. că conductivitatea atinge un punct de maxim, după care aceasta
scade brusc. În ceea ce privește dependența pH-ului în funcție de timp (grafic 7.2.) se poate
observa că sunt anumite fluctuații ale acestuia, spre final atingând un punct de maxim după care
scade brusc odată cu conductivitatea.

Bibliografie

1. http://chimie-biologie.ubm.ro/Cursuri%20on-
line/MIHALI%20CRISTINA/CHIMIE%20TEHNOLOGICA/Chime%20tehnologica%20
I.pdf
2. http://www.scritub.com/stiinta/chimie/INVESTIGAREA-EXPERIMENTALA-A-
D31495.php
3. http://www.scritub.com/tehnica-mecanica/MANUAL-PRACTIC-TRATAREA-
APEI5412201921.php
4. http://www.scritub.com/tehnica-mecanica/INSTALATIA-APEI-
DEMINERALIZATE1311131924.php
10