Capitolul 4: Produse secundare, deșeuri de fabricație, epurarea apelor

reziduale
Din tehnologia obținerii penicilinei G prin fermentație discontinuă, pe lângă produsul
principal apar în diferite etape produse secundare și deșeuri de fabricație. Principalul deșeu
rezultat în procesul de biosinteză a penicilinei G este miceliul separat prin filtrarea lichidului de
fermentație. Miceliul se usucă, se tratează cu un mediu alcalin, se amestecă cu lizină sau extract
vitaminic obținând o masă proteică valoroasă pentru zootehnie.
Apele cu urme de solvent sunt supuse îndepărtării solventului apoi se epurează. Apele acide
se neutralizează și se trimit la stațiile de epurare. Conform STAS ului 1481-76, procesul de epurare
al apelor uzate se realizează -

Epurarea apelor uzate constituie ansamblul procedeelor fizice, chimice și biologice prin
care se reduce încărcarea cu substanțe poluante (organice, anorganice sau bacteriologice) a
acestora, în scopul protecției mediului înconjurător. Ea are ca rezultat obținerea unor ape cu
diferite grade de epurare, funcție de tehnologiile și echipamentele folosite și un amestec de
corpuri și substanțe solide denumite generic nămol [13, 43].
Indiferent de procedeele folosite în vederea epurării apelor uzate acestea cuprind două
mari grupe de operații pentru:

 Reținerea substanțelor poluante sau a celor ce pot fi valorificate ulterior, având ca

efect obținerea apei epurate care poate fi reintrodusă în circuitul tehnologic sau
deversată în rețeaua de canalizare sau cursurile naturale de apă;
 Prelucrarea depunerilor solide rezultate din epurarea apelor uzate;
Epurarea apelor uzate se poate realiza prin metode bazate pe procese fizice, chimice și
biologice, procese care diferă funcție de tipul poluanților și a concentrației acestora în apa uzată
[13, 44].
Procesul de epurare se poate clasifica astfel:
 După tipul procesului și operației care stă la baza metodei de epurare:
- epurare mecanică;
- epurare chimică;
- epurare biologică;
- epurare avansată.
 După operațiile și procesele unitare necesare pentru a realiza îndepărtarea poluanților,
într-un anumit stadiu al sistemului de operare:
- epurare primară;
- epurare secundară;
- epurare terțiară (avansată).
 Epurarea primară folosește operații fizice pentru înlăturarea poluanților, cum ar fi de
exemplu:
 reținerea corpurilor și suspensiilor mari (folosind grătare, site);
 separarea uleiurilor și grăsimilor prin flotare (în separatoare de grăsimi);
 sedimentarea materialelor solide în suspensie;
Efluentul rezultat din epurarea primară, conține suspensii fine coloidale și materii organice în
cantitate mare și va fi prelucrat în treapta următoare [13, 44];
Epurarea secundară se bazează pe procese chimice și biologice pentru îndepărtarea
solidelor în suspensie și a compușilor organici biodegradabili. Această etapă include epurarea
chimică, realizată prin precipitare chimică (coagulare sau floculare), urmată de sedimentare și
epurare biologică, realizată în instalații cu nămol activ, filtre biologice sau iazuri biologice. În
această fază majoritatea compușilor organici sunt eliminați în urma proceselor biologice.

Cele două etape de epurare nu realizează însă eliminarea compușilor refractari, care prezenți
chiar în concentrații foarte mici au efecte negative asupra organismelor vii și asupra echilibrului
ecologic din natură. Din această cauză, în urma rezultatelor analizelor privind caracteristicile de
calitate, poate urma o a treia etapă de epurare, cea terțiară (avansată). Obiectivul acesteia este
de a:

 îndepărta compușii refractari rămași în vederea măririi gradului de epurare, prin

combinații de operații și procese unitare;
 produce apă de o calitate corespunzătoare refolosirii în scopuri industriale, a
celei potabile și de recuperare a unor materiale prețioase (solvenți, metale nobile,
catalizatori).
Prin alegerea unui anumit tip de proces pentru epurarea avansată se pot modifica, completa sau
chiar înlocui una sau mai multe faze ale tehnologiei clasice de epurare [13, 45].

Substanţele organice pot fi îndepărtate din apă de către microorganismele care le

utilizează ca hrană, respectiv ca sursă de carbon.

Procedeele de epurare biologică cuprind un complex de operații și procese tehnologice

care pe baza fenomenelor care pot avea loc determină mineralizarea materiilor organice, prezente
în apele uzate, până la bioxid de carbon și apă. Fenomene de bază sunt:

 fizice- transferal de masă al oxigenului și substratului la nivelul celulelor, al

oxigenului din aer în apă, adsorbția particulelor coloidale și a suspensiilor fine la
suprafața biomasei, desorbția produșilor metabolici, sedimentarea gravitațională;
 chimice- reacții de hidroliză, hidratare, oxido-reducere, precipitare, coagulare;
  biochimice- oxidarea biochimică a substratului, creșterea biomasei,
inhibarea reacțiilor enzimatice ;

 hidraulice- regim de curgere, viteza de sedimentare, încărcări hidraulice [13,

43].

O altă sursă de poluare în industria chimică este reprezentată de gazele și vaporii formați
în timpul obținerii penicilinei G. De cele mai multe ori acestea sunt amestecate cu particule
solide sau lichide. Prin interacţiunea acestor substanţe din aer cu diverse forme fizice ale apei
rezultă de obicei substanţe foarte toxice cum ar fi: SO2, SO3, CO, CO2, oxizi de azot.
O metodă folosită la nivel mondial este evacuarea gazelor poluante la înălţime mare.
Astfel s-au construit coşuri înalte, care astăzi ajung până la 200-300 m înălţime, prin care acestea
sunt evacuate. Astfel s-au perfecționat și ventilatoarele care împing gazele la coş asigurând o
viteză de 30-50 m/s.
 Capitolul 5: Transport, ambalare și depozitare

Glucoza
Se ambalează, pentru desfacere, în hârtie pergaminată și apoi în hârtie velină. Ambalajele
de transport pentru glucoza solidă sunt lăzi de lemn căptușite cu material corespunzător, iar
pentru glucoza lichidă, butoaie de metal sau de material plastic. Toate ambalajele de desfacere și
transport trebuie să corespundă normelor legale sanitare în vigoare. Abaterea admisă la
conținutul net al ambalajelor de desfacere este de ± 10 g.
Transportul glucozei se face în vehicule acoperite, curate, dezinfectate, uscate și fără miros
străin. Glucoza se depozitează în magazii curate, uscate, dezinfectate, lipsite de miros străin și
aerisite, având temperatura de maxim 20°C și umiditatea relativă a aerului de maxim 70%.

Azotat de amoniu tehnic

Se amabalează în saci de polietilenă închiși prin sudură. Viza organului de control tehnic
al calitățiia ambalajelor se face prin șablonare sau etichetare cu următoarele specificații:
 marca de fabricație a întreprinderii producătoare;
 denumirea produsului de calitate STAS 2126-84;
 masa netă;
 numărul lotului;
 data livrării;
 data fabricației;
 termenul de garanție.
Depozitare
Produsul se va depozita departe de sursele de căldură și de foc. Se va depozita în spații
răcoroase, uscate și bine ventilate în încăperi separate. Temperatura în timpul depozitării nu
trebuie să depășească valorile cuprinse între -15°C și +30°C [11].
Se limitează stivuirile la cifrele stabilite în prescripțiile tehnice ale produsului și se păstrază cel
puțin 1m distanță între stivele cu saci de produs (stive pe maxim 10 rânduri, sau în cazuri
excepționale putând ajunge la maxim 1,5 m de plafon, iar la depozitare pe paleți /stive de maxim
3 m cu paleți cu tot);
Produsul va fi ferit de razele directe de soare.
Transportul
Transportul azotatului de amoniu se supune legislației în vigoare, corespunzătoare
substanțelor periculoase. Se vor respecta prevederile regulamentului privind transportul
 internațional feroviar al mărfurilor periculoase (RID), prevederile Acordului European referitor
la transportul rutier internațional al mărfurilor periculoase (ADR) și transportul internațional
maritim al mărfurilor periculoase (IMDG).
Marfa va fi ferită de bătaia directă a razelor de solare. Atât transportul cât și depozitarea
produsului se efectuează la temperaturi cuprinse între -10 și +30°C. Mijloacele de transport
trebuie să fie curate, uscate, acoperite cu prelate impermeabile, fără obiecte ascuțite, care ar
putea tăia sau spinteca sacii. Se poate transporta și în vrac, în vagoane descoperite, acoperite
cu prelată impermeabilă, neinflamabilă sau în vagoane TADS metalice. Produsul nu trebuie să
intre în contact cu lemn sau material combustibil (podeaua caroseriei se acoperă cu înveliș
impermeabil necombustibil).

Fiecare livrare este însoțită de declarația de conformitate. La solicitarea clientului produsul este
însoțit de raport de încercare, iar la solicitarea expresă și de calculul de estimare a incertitudinii
extinse a rezultatului încercării. Toate transporturile vor fi însoțite obligatoriu de documentele de
transport specifice produselor transportate, în conformitate cu legislația în vigoare.

Carbonat de calciu precipitat tehnic

Depozitare
Se ambalează în saci de hârtie, curați, legați cu sârmă.
Sacii se marchează vizibil prin șablonare sau etichetare, cu urmatoarele specificații:
 marca de fabrică;
 denumirea produsului și tipul și STAS 1083-76;
 masa netă;
 numărul lotului;
 semnul organului de control tehnic al calității (CTC).
Carbonatul de calciu tehnic se depozitează în locuri curate, ferite de umezeală.
Carbonatul de calciu nu este considerat un produs toxic sau periculos [11].
Transportul
Transportul produsului se face cu mijloace de transport curate și acoperite.
La documentele de transport se va anexa un certificat de calitate întocmit conform dispozițiilor
legale în vigoare.

Sulfat de sodiu anhidru tehnic

Sulfatul de sodiu anhidru, tehnic, se livrează în containere sau în saci de hârtie cașerată
cu polietilenă STAS 87-81, la temperatura de 50-60°C [11].
Marcarea ambalajelor se face prin șablonare sau etichetare, în loc vizibil, cu următoarele
specificații:
  marca de fabricație a întreprinderii producătoare;
 denumirea produsului de calitate și STAS 2126-84;
 masa netă;
 numărul lotului;
 data livrării;
 data fabricației;
 termenul de garanție;
 viza organului de control tehnic al calității.
Depozitare
Depozitarea sulfatului de sodiu anhidru, tehnic, se face în încaperi ferite de umezeală.
Transport
Transportul sulfatului de sodiu anhidru, tehnic, se face în containere sau în vehicule
acoperite. Fiecare lot de livrare va fi însoțit de documentul de certificare a calității întocmit
conform dispozițiilor legale în vigoare. Încărcătura nu este destinată să fie transportată în vrac.
Fosfat monopotasic tehnic
Marcarea ambalajelor se face prin șablonare sau etichetare cu următoarele specificații:
 marca de fabricație a întreprinderii producătoare;
 denumirea produsului de calitate STAS 10497-76;
 masa netă;
 numărul lotului;
 semnul organului de control tehnic al calității [11].
Depozitare

Depozitarea fosfatului monopotasic se face în flacoane de polietilena, bine închise, cu un

conținut net de 1 kg sau în saci de polietilenă, introduși în saci de hârtie, cu un conținut net de 25
kg. Fosfatul monopotasic tehnic se depozitează în încăperi uscate și acoperite.
Transport
Pentru transportul fosfatului monopotasic tehnic se folosesc mijloace de transport
acoperite. Fiecare transport va fi însoțit de un certificat de calitate întocmit conform dispozițiilor
legale în vigoare.

Acetat de n – butil tehnic

Ambalajele trebuie să fie marcate cu următoarele specificații:
 marca de fabrică a întreprinderii producătoare;
 denumirea produsului, tipul STAS 904-89;
 masa netă;
  țara;
 numărul lotului sau al cisternei;
 data fabricației;
 data livrării;
 perioada de garanție;
 viza organului de control tehnic al calității.
Ambalajele trebuie să fie marcate în mod vizibil cu semnul de avertizare pentru produse
inflamabile conform STAS 5055-82. [11].
Manipularea, depozitarea și transportul acetatului de n-butil tehnic se fac cu respectarea
normelor de tehnică a securității muncii referitoare la produsele inflamabile și de pază contra
incendiilor.

Depozitare
Acetatul de n-butil tehnic se depozitează în ambalajele care se livrează, în magazii
răcoroase și uscate, ferit de lumină și de surse de căldură, sau în rezervoare special destinate și
etanșe.
Transport
Transportul acetatului de n- butil tehnic se face cu mijloace de transport acoperite sau cu
cisterne.
Fiecare lot de livrare trebuie să fie însoțit de documentul de certificare a calității, întocmit
conform dispozițiilor legale în vigoare.

Carbonatul de potasiu tehnic

Carbonatul de potasiu tehnic se livrează în ambalajele și materialele de ambalare stabilite
prin normativul de ambalare a produselor destinate consumului intern, aprobat de organul central
coordonator [11].
Ambalajele se vor marca prin șablonare cu următoarele specificații:

 marca de fabrică a întreprinderii producătoare;

 denumirea produsului de calitate STAS 10985-77;
 masa netă;
 numărul lotului ;
 data fabricației;
 semnul organului de control tehnic al calității.
Depozitare
Carbonatul de potasiu tehnic se depozitează în locuri uscate, ferit de umezeală.
 Transport
Transportul se face cu mijloace de transport acoperite. Fiecare lot de livrare va fi însoțit
de documentul de certificare a calității, întocmit conform dispozițiilor legale în vigoare.

Sulfat de zinc tehnic

Pentru sulfatul de zinc granulat și lichid, ambalarea și marcarea se stabilesc prin contract.
Marcarea ambalajelor cu sulfat de zinc tehnic, cristalizat, se face prin șablonare sau etichetare, în
mod vizibil, cu următoarele specificații:
 marca de fabrică a întreprinderii producătoare;
 denumirea produsului, calitatea și STAS 2367-80;
 masa netă;
 masa brută;
 țara;
 numărul lotului;
 viza organului de control tehnic al calității.
Depozitare
Sulfatul de zinc se depozitează în încăperi uscate.
Transport
Transportul sulfatului de zinc se face cu mijloace de pransport acoperite. Fiecare lot de
livrare va fi însoțit de documentul de certificare a calități, întocmit conform dispozițiilor legale în
vigoare.

Tiosulfat de sodiu
Tiosulfatul de sodiu cristalizat, tehnic, se ambalează în butoaie din hârtie înfășurată STAS
5537-65, sau în butoaie din fag STAS 1648-71. Se admite folosirea și a altor ambalaje numai
dacă ele se încadrează în prescripțiile respective prevăzute de legislatia în vigoare.
Ambalajele se etichetează în mod vizibil și durabil cu următoarele specificații:

 marca de fabrică;
 denumirea produsului, calitatea și STAS 1817/2-75;
 numărul lotului și data fabricației;
 masa brută și țara;
 semnul organului de control tehnic al calității (CTC);
 termenul de garanție.
 Capitolul 6: Utilități

Aburul, apa, aerul comprimat, gazele inerte, solele de răcire şi energia electrică folosite în
industria chimică sunt uzual înglobate în denumirea de utilităţi. Toate utilităţile sunt considerate
ca făcând parte din sfera problemelor energetice ale unei întreprinderi [14, 288].

1. Apa
Apa de răcire poate proveni din fântâni de adâncime, temperatura ei se menţine între 10-
15ºC tot timpul anului, sau apă de la turnurile de răcire, când se recirculă, având temperatura în
timpul verii 25-30ºC. Pentru evitarea formării crustei, temperatura apei la ieşire din aparate nu
trebuie să depăşească 50ºC. Răcirile cu apă industrială se pot realiza până la 35-40ºC.
Apa ca agent de încălzire poate fi:
 apă caldă cu temperatura până la 90ºC;
 apă fierbinte, sub presiune, până la temperatura de 130-150ºC.
Apa este un agent termic cu capacitate calorică mare, uşor de procurat. Pentru încălzire,
se preferă apa dedurizată în scopul evitării depunerilor de piatră [14, 288].

2. Aburul
Aburul este cel mai utilizat agent de încălzire şi poate fi: abur umed, abur saturat, abur
supraîncălzit.
Aburul umed conţine picături de apă şi rezultă de la turbinele cu contra presiune sau din
operaţiile de evaporare, ca produs secundar. Este cunoscut sub denumirea de abur mort.

Aburul saturat este frecvent folosit ca agent de încălzire, având căldură latentă de
condensare mare şi coeficienţi individuali de transfer de căldură mari. Temperatura aburului
saturat poate fi uşor reglată prin modificarea presiunii. Încălzirea cu abur se poate realiza direct,
prin barbotare, sau indirect, prin intermediul unei suprafeţe ce separă cele două fluide.

Aburul supraîncălzit cedează, în prima fază, căldură sensibilă de răcire, până la atingerea
temperaturii de saturaţie, când coeficientul individual de transfer de căldură este mic [14, 289].

3. Energia electrică
Aceasta reprezintă una din formele de energie cele mai folosite în industria chimică
datorită uşurinţei de transport la distanţe mari şi la punctele de consum şi randamentelor mari cu
care poate fi transformată în energie mecanică, termică sau luminoasă.
Energia electrică transformată în energie mecanică este utilizată la acţionarea
electromotoarelor cu care sunt dotate diversele utilaje din industria chimică (pompe, ventilatoare,
reactoare cu agitare mecanică)
 Energia electrică este folosită şi la încălzire, prin transformare în căldură, folosind mai
multe tehnici:
 trecerea curentului prin rezistenţe electrice;
 transformarea energiei electrice în radiaţii infraroşii;
 folosirea curenţilor de înaltă frecvenţă, medie şi mică;
 folosirea pierderilor dielectrice;
 încălzirea prin arc electric.
Avantajul încălzirii electrice constă în reglarea uşoară a temperaturii, posibilitatea
generării căldurii într-un punct, introducerea unei cantităţi mari de căldură într-un volum mic,
realizarea unei încălziri directe, fără impurificarea mediului şi la orice presiune.
Dezavantajul utilizării energiei electrice îl constituie costul ridicat şi impunerea unor
măsuri speciale de protecţie a muncii [14, 289-290].

4. Aerul comprimat
În industria chimică, aerul comprimat poate fi utilizat în următoarele scopuri:
 ca purtător de energie (pentru acţionarea aparatelor de măsură şi de reglare, în
atelierul mecanic etc.);
 pentru amestecare pneumatică;
 ca materie primă tehnologică;
 ca fluid inert pentru manipulări de produse, suflări, necesitând o presiune de 4-5 at;
 pentru diferite scopuri (curăţirea utilajelor, uscare etc.) [16, 290].

5. Gazele inerte
Gazele inerte se utilizează acolo, unde, la manipularea unor materiale trebuie evitat
contactul direct cu aerul sau ca fluid pentru suflarea instalației la opriri, porniri sau în caz de
avarii. De asemenea, gazele inerte sunt utilizate în operația de uscare a unor materiale,
amestecare etc [14, 290].
 Capitolul 7: Norme de protecție a muncii și măsuri P.S.I

1. Norme de protecția muncii

Protecția muncii cuprinde totalitatea măsurilor luate pentru a se asigura tuturor oamenilor
muncii condiții bune de muncă, pentru a-i feri de accidente și boli profesionale. Protecția muncii
face parte integrantă din procesul de muncă [14, 305].
În industria chimică problema protecției muncii este deosebit de importantă deoarece pe
lângă factorii de periculozitate comuni cu alte ramuri industriale – elemente mobile (periculoase)
ale utilajelor, acțiunea curentului electric, degajări importante de căldură, zgomote – intervin și
numeroși factori specifici industriei chimice, cum ar fi:
 prezența frecventă a unor substanțe inflamabile;
 degajări de substanțe toxice;
 posibilitatea exploziilor cauzate de amestecuri explozive;
 operații cu lichide agresive care pot provoca arsuri chimice;
 temperaturi ridicate.
Protecția muncii are următoarele trei aspecte:
1. Protecția juridică a muncii reprezentată de legislația referitoare la protecția
muncii, legislație constituită în principal din:
 Codul muncii;
 Legea nr. 5/1965 cu privire la protecția muncii;
 HCM nr. 2896/1966 cu privire la accidentele de muncă;
 Legea nr. 1/1970 privind organizarea și disciplina muncii;
 Decretul 400/1981;
 Alte HMC-uri, Decrete elaborate de Consiliul de Stat, instrucțiuni și ordine
elaborate de ministere.
2. Protecția sanitară a muncii cuprinde măsurile pentru crearea unor condiții fiziologice
normale de muncă și de suprimare a riscului îmbolnăvirilor profesionale.
3. Protecția tehnică a muncii constă în măsuri tehnice și organizatorice pentru ușurarea
muncii și prevenirea accidentelor de muncă [16, 305].
Măsurile de tehnica securității muncii se pot clasifica în:
 măsuri generale, care se referă în principal la alegerea amplasamentului
întreprinderii, la planul general al acesteia și la protecția muncii în clădirile
industriale;
 măsuri speciale, care se referă la particularitățile tehnice ale proceselor;
 măsuri de protecție individuală a muncitorului care se referă la folosirea
echipamentului și materialelor de protecție individuală prevăzute de norme.
 7.1. Tehnica securității și igiena muncii
Normele de tehnica securității muncii sunt grupate în 6 capitole:
1) Tehnica securității muncii la instalații, aparate și mașini
Acest capitol tratează problemele de securitate ale muncii la organele de mașini în
mișcare, la echipamentul de transmitere și dispozitivele de acționare a utilajelor, la conducte și
armături, aparate de măsură și control, vase de reacție, utilaje sub presiune, aparate pentru
operații unitare (centrifuge, extractoare, uscătoare, filtre, malaxoare, etc.) precum și la
principalele utilaje din industria celulozei și hârtiei [14, 307].
2) Tehnica securității muncii la întreținere, reparații și intervenții
În acest capitol se dau norme cu caracter organizatoric și tehnic. Pentru orice intervenție
sau reparație se întocmește un plan de acțiune cu sarcini defalcate pe angajați, plan care cuprinde
toate măsurile de protecția muncii. Pentru locurile de muncă unde există pericol de incendiu și
explozie se întocmește de către șeful secției permisul de lucru cu foc, aprobat de inginerul șef.
Pentru lucrările la instalații sub presiune, intrarea în vase de reacție, rezervoare, instalații în care
se prelucrează substanțe foarte agresive este necesar în plus permisul de lucru, întocmit de șeful
secției. Este strict interzisă începerea oricărei lucrări de reparație sau intervenție fară a se face în
prealabil tuturor celor ce execută operația respectivă instructajul de protecție a muncii [14, 307].
3) Tehnica securității muncii pentru procese fizice și chimice
După un capitol introductiv în care se precizează că absorbția noxelor de orice gen se face
la locul unde se produc ele, fiind cotraindicată absorbția lor prin ventilație generală și că
alimentarea utilajelor cu substanțe toxice, corozive, iritante, inflamabile și cele care degajă praf
se va face mecanizat și etanș, se tratează:
 tehnica securității muncii la efectuarea unor procese chimice unitare (halogenări,
sulfonări, esterificări, polimerizări, etc.);
 tehnica securității muncii la efecturea unor operații fizice unitare (extracție, decantare,
centrifugare, filtrare, absorbție, distilare și rectificare, uscare, etc.);
 tehnica securității muncii la operații cu substanțe toxice, inflamabile, explozive,
corozive, caustice [Colecție de STAS uri, 308].
4) Tehnica securității muncii la depozitare
Se dau norme referitoare la amplasarea și depozitarea substanțelor toxice, inflamabile și
explozive. Este interzisă depozitarea în aceeași încăpere a substanțelor toxice, inflamabile și
explozive cu diverse materiale. De asemenea, substanțele chimice care ar putea reacționa unele
cu altele degajând substanțe periculoase trebuie depozitate la distanță unele de altele în încăperi
separate [STAS, 208].
 5) Tehnica securității muncii la manipulare, ambalare și transport
Normele prevăd ca aceste operații să se execute numai sub supravegherea unui
conducător al procesului de muncă instruit special în acest scop.
6) Tehnica securității muncii în laborator
Din ansamblul normelor referitoare la această problemă, norme care se referă la
ventilație, manipulare a sticlăriei, a dispozitivelor de încălzire, a utilajelor sub presiune, a
substanțelor toxice, inflamabile, etc., trebuie reținută obligația generală, pentru munca de
cercetare, de a se aplica și respecta în toate fazele metodologice de lucru adecvată privind
protecția muncii [16, 308].
7.2. Măsuri de prevenire și stingere a incendiilor
Incendiile şi exploziile se produc numai atunci când sunt prezente în cantităţi suficiente
trei elemente: substanţa combustibilă, oxigenul şi căldura.
Cauzele principale ale incendilor şi exploziilor se datorează, pe de o parte aprinderii și
autoaprinderii, iar pe de altă parte nerespectării parametrilor procesului tehnologic, lipsei de
instructaj, de atenție, de curățenie [16, 309].

Exploziile pot fi provocate de depăşirea instantanee a limitei de rezistenţă a pereţilor

vaselor produsă de presiunea gazelor sau vaporilor. Exploziile produse de gaze combustibile,
vapori sau praf în amestec cu aerul sau oxigenul au loc numai la anumite concentraţii, care
variază cu presiunea și temperatura amestecului.
Incendiul izbucneşte ca urmare a depozitării în secţii a unor substanţe uşor inflamabile
sau explozive, care depăşesc cantităţile admise, precurn şi a depozitării lor necorespunzatoare î n
ambalaje deteriorate, lângă surse de căldură şi lipsa de supraveghere a lor.
Cea mai frecventă cauză de aprindere este flacăra directă produsă de diferite surse.
Căldura degajată în cursul unor reacţii chimice exoterme poate constitui de asemenea o
sursă de aprindere provocând incendiul. Deosebit de periculos este contactul acizilor concentrați
(H2SO4, HNO3) cu substanţele combustibile [16, 309].

În timpul desfăşurării proceselor tehnologice sunt cazuri când incendiile sau exploziile
sunt datorate şi descărcărilor atmosferice.

Măsurile generale prevenirii incendiilor sau exploziilor sunt în principal:

 evitarea sau reducerea substanţei combustibile;

 evitarea sau reducerea sursei de căldură;
 evitarea sau reducerea oxigenului, aerului sau a substanţelor cu un conţinut mare de
oxigen;
 împiedicarea contactului substanţei combustibile cu sursa de căldură;
  controlul permanent al surselor de căldură şi cunoaşterea caracteristicilor periculoase
ale substanţelor combustibile;
 măsuri de siguranţa pentru ecranarea sursei de căldura şi oprirea accesului
substanțelor combustibile în eventuala zonă de ardere;
 controlul automat al concentraţiilor de oxigen în zona de pericol [16, 310].

Materiale folosite pentru stingerea incendiilor

Materialele stingătoare sunt acele materiale care folosite într-un anumit mod în zona de
ardere, acţionează defavorabil asupra condițiilor necesare arderii, oprind arderea.
Cele mai importante substanţe stingătoare sunt: apa, aburul, soluțiile apoase de săruri,
tetraclorura de carbon, dioxidul de carbon, spuma chimică şi mecanică, prafurile stingătoare [16,
311].

Apa. Folosirea apei la stingerea incendilor se bazează pe proprietăţile ei de răcire şi

izolare termică. Proprietăţile de răcire a apei să datorează capacităţii de absorbţie a căldurii şi
căldurii latente de vaporizare, care au o valoare importantă. Deși apa posedă calități pentru
stingerea incendiilor, totuşi domeniul ei de utilizare este limitat. Produsele petroliere şi
dizolvanţii organici nemiscibili cu apa plutesc la suprafaţa apei şi ard în continuare. Apa folosită
la stingerea incendiilor conţine săruri, deci este o bună conductoare de electricitate, din acest
motiv folosirea ei la stingerea incendiilor produse în instalaţii de înaltă tensiune trebuie să se
facă utilizându-se dispozitive speciale. La stingerea incendiilor se folosesc jeturi de apă
compacte sau pulverizate [16, 311].
Aburul. Stingerea incendiilor cu ajutorul aburului se bazează pe reducerea concentrației
de oxigen din zonele de ardere. Folosirea aburului pentru stingerea substanţelor gazoase, lichide
şi solide se face în locurile unde există instalaţii de cazane şi sisteme fixe de stingere [16, 311].

Soluții apoase de săruri. În scopul îmbunatăţirii calităţii apei se folosesc adaosuri:

clorura de calciu, sulfatul de sodiu, sulfatulul de amoniu, etc. Prin evaporarea apei aceaste
soluţii formează la suprafaţa metalului aprins un strat de sare care se topeşte, iar în unele cazuri
se dezagregă. În urma dezagregării se degajă gaze necombustibile care reduc concentrația
oxigenului în zona de ardere. Soluţiile de săruri se folosesc la stingătoarele manuale.
Tetraclorura de carbon. Are proprietatea de a stinge focul, însă folosită în încăperi
închise poate da naștere fosgenului, gaz foarte toxic. Tetraclorura de carbon se utilizează la
stingerea incendiilor la instalații electrice de înaltă tensiune, la motoarele cu ardere internă, la
substanțele lichide și solide pe o suprafață mică, etc. [16, 312].

Dioxidul de carbon. Nu arde şi este un slab conductor de electricitate, ceea ce permite

folosirea lui la stingerea incendiilor izbucnite în instalaţiile electrice. Introdus în zonele de
ardere, dioxidul de carbon diluează atmosfera, reducând concentraţia de oxigen şi a substanţei combustibile,
micșorând sau oprind arderea.
Spumele stingătoare. Se folosesc două tipuri de spume: chimice şi mecanice. Spuma
chimică este rezultatul unei reacţii chimice şi se compune din bule de gaz care au un înveliș din
soluţii apoase de săruri. Spumele mecanice se realizează prin amestecarea mecanică a soluţiei.
Densitatea spumelor este mică permiţând plutirea la suprafaţa lichidelor ușoare (benzină, petrol,
esteri) separând flacăra de substanța combustibilă.
Prafuri stingătoare. În compoziția acestor prafuri intră diferite săruri (carbonat de sodiu,
bicarbonat de sodiu, alaun), substanțe care preîntâmpină aglomerarea sărurilor (praf de azbest) și
substanțe care contribuie la topirea lor (clorură de calciu, clorură de sodiu). Prafurile stingătoare
împiedică dezvoltarea arderii prin acoperirea suprafețelor solide aprinse cu un strat izolator care
prin topirea sării contribuie mai activ la stingerea incendiilor. Degajarea unor săruri, produce
gaze incombustibile care contribuie la stingerea incendiului [16, 312].

16. R. Z. Tudose, A. Moise- „Fenomene de transfer și utilaje în industria chimică.

Îndrumar de proiect”, 1990, Institutul Politehnic, Iași, 1990