Studiul Materialelor

RECTORAT
Rector’s Office
Proiectul privind învățământul secundar (ROSE)

Runda de granturi:I
Schema de granturi pentru universități –SGNU
Beneficiar: Universitatea de Medicină, Farmacie, Științe și Tehnologie din Tîrgu Mureş
Titlul sub-proiectului: „ Studenții de azi-profesioniștii de mâine” (SAPM)
Acord de grant : nr.32/SGU/NC/I din data de 27.10.2017
Șef lucr. dr. ing. Liviu POP Șef lucr. dr. ing. Stelian OLTEAN
STUDIUL MATERIALELOR
1
RECTORAT
Rector’s Office

Runda de granturi:I
Cuprins
I. Materiale metalice ..................................................................................................................................................... 3
1.1 Proprietățile metalelor ......................................................................................................................................... 3
1.2 Încercările metalelor............................................................................................................................................ 5
1.3 Aplicații ale materialelor metalice; Materialele metalice folosite în industria electrotehnică ........................... 10
1.3.1 Metale şi aliaje magnetice .......................................................................................................................... 10
1.3.2 Metale şi aliaje pentru construcţia de maşini şi aparate electrice ............................................................... 15
1.3.3 Metale și aliaje pentru conductori electrici ................................................................................................ 15
1.3.4 Aliaje cu rezistivitate electrică ridicată ..................................................................................................... 15
1.3.5 Metale şi aliaje pentru piese de contact ..................................................................................................... 16
II. Materiale plastice ................................................................................................................................................... 18
2.1. Materiale termoplastice .................................................................................................................................... 18
2.1.1. Polietilena - PE .......................................................................................................................................... 19
2.1.2. Polipropilena - PP ..................................................................................................................................... 19
2.1.3. Policlorura de vinil - PVC ......................................................................................................................... 20
2.1.4. Politetrafluoretilena - PTFE ...................................................................................................................... 21
2.1.5. Polistirenul -PS ......................................................................................................................................... 22
2.1.6. Poliamidele -PA (nylon) ........................................................................................................................... 22
2.1.7. Poliesterii - PETP ...................................................................................................................................... 23
2.1.8. Elastomerii ................................................................................................................................................ 24
2.1.9. Siliconii ..................................................................................................................................................... 26
2.2 Materiale termorigide ........................................................................................................................................ 27
2.2.1. Fenolii ....................................................................................................................................................... 28
2.2.2. Poliamine (aminoplaste)............................................................................................................................ 29
2.2.3. Poliesteri termorigizi (saturaţi).................................................................................................................. 29
2.2.4. Materiale epoxidice ................................................................................................................................... 30
2.2.5. Polimidele ................................................................................................................................................. 31
2.2.6. Poliuretanii ................................................................................................................................................ 31
2.3. Domenii de utilizare ale materialelor plastice .................................................................................................. 32
III. Materiale compozite .............................................................................................................................................. 36
3.1 Definirea şi clasificarea materialelor compozite ............................................................................................... 36
3.2. Elemente componente ale compozitelor........................................................................................................... 38
3.2.1. Matricea compozitelor .............................................................................................................................. 38
3.2.2. Armăturile (ranforsanţii) materialelor compozite ..................................................................................... 42
3.3. Utilizarea materialelor compozite .................................................................................................................... 49
3.3.1. Domenii de utilizare .................................................................................................................................. 49
3.3.2. Utilizările materialelor compozite metalice .............................................................................................. 53
3.3.3. Utilizarea compozitelor ceramice .............................................................................................................. 55
3.3.4. Utilizarea compozitelor polimerice ........................................................................................................... 56
2
RECTORAT
Rector’s Office

Runda de granturi:I
I. Materiale metalice
1.1 Proprietățile metalelor
Pentru confecţionarea pieselor care alcătuiesc diversele maşini şi utilaje folosite în

industria constructoare de maşini, se întrebuinţează diferite materiale, cele mai utilizate
fiind metalele. Metalele pure se utilizează rar în industrie, mult mai frecvent folosite fiind
aliajele lor, acestea având proprietăţi superioare.
În afara criteriului economic, aplicarea în practică a diferitelor materiale metalice
va depinde de proprietăţile lor, adică de modul lor de comportare în anumite condiţii de
lucru.
Proprietăţile metalelor şi aliajelor se împart în 4 mari grupe:
- proprietăţi fizice;
- proprietăţi chimice;
- proprietăţi mecanice;
- proprietăţi tehnologice;
Proprietăţile fizice, chimice şi mecanice sunt proprii materialului respectiv, motiv
pentru care ele se mai numesc şi proprietăţi intrinseci, în timp ce proprietăţile tehnologice
sau de utilizare sunt puse în valoare prin diverse procedee de prelucrare.
Proprietăți fizice
Proprietăţile fizice caracterizează natura metalelor, cele mai importante fiind:
1. Greutatea specifică (volumică) medie, adică greutatea unităţii de volum,
2. Densitatea, adică masa unităţii de volum,
3. Temperatura de topire, adică temperatura la care metalul pur, la presiune atmosferică

normală, trece din stare solidă în stare lichidă (la aliaje trecerea se face într-un interval
de temperatură).
3
RECTORAT
Rector’s Office

Runda de granturi:I
4. Dilatarea termică, adică proprietatea materialelor de a-şi mări volumul atunci când
sunt încălzite. Coeficientul de dilatare liniară , reprezintă creşterea dimensiunii unei
bare cu lungimea de 1 m, atunci când temperatura sa creşte cu 1grad C.
5. Conductivitatea termică , reprezintă capacitatea metalelor de a conduce căldură şi se
măsoară prin cantitatea de căldură care se transmite timp de 1 minut, printr-o bară cu
secţiunea de 1 cm2, la o variaţie de temperatură de 1º C, pe unitatea de lungime.
6. Conductivitatea electrică, adică proprietatea metalelor şi aliajelor de a conduce
curentul electric, exprimată în S/m (Siemens/m).
7. Rezistivitatea sau rezistenţa electrică specifică Ω, este proprietatea metalelor şi
aliajelor de a se opune trecerii curentului, exprimată în Ω·m.
8. Magnetismul, adică proprietatea metalelor şi aliajelor de a atrage alte metale. Prin
încălzire peste o anumită temperatură, denumită temperatură Curie, metalele îşi pierd
această proprietate.
Proprietăți chimice
Exprimă capacitatea metalelor şi aliajelor de a rezista la acţiunea diferitelor
substanţe chimice, a agenţilor atmosferici sau a temperaturilor înalte.
Principalele proprietăţi chimice sunt:
1. Rezistenţa la coroziune, adică proprietatea de a rezista acţiunii diferitelor substanţe
chimice sau agenţilor atmosferici.
2. Refractaritatea, proprietatea metalelor şi aliajelor de a-şi menţine rezistenţa mecanică
la temperaturi înalte şi de a nu forma pe suprafaţă un strat de oxizi metalici.
Proprietăţi mecanice
Indică modul de comportare al materialelor sub acţiunea diferitelor forţe
exterioare la care sunt supuse. Ele sunt:
1. Rezistenţa mecanică, proprietatea metalelor şi aliajelor de a se împotrivi la acţiunea
forţelor exterioare care tind să le distrugă sau să le deformeze (tracţiunea, compresiunea,
încovoierea, răsucirea, etc.).
2. Elasticitatea, proprietatea materialelor de a se deforma sub acţiunea forţelor exterioare
şi de a reveni la forma iniţială după ce solicitarea care a produs deformaţia şi-a încetat
acţiunea. Proprietatea contrară elasticităţii este rigiditatea.
3. Plasticitatea, reprezintă proprietatea materialelor deformate de a nu mai reveni la
forma iniţială după ce forţele exterioare şi-au încetat acţiunea.
4. Fragilitatea, proprietatea unor materiale de a se rupe sub acţiunea sarcinilor, fără ca să
se deformeze plastic în prealabil.
4
RECTORAT
Rector’s Office

Runda de granturi:I
5. Tenacitatea, proprietatea materialelor de a rezista la diferite eforturi, deformându-se

mult înainte de rupere.
6. Fluajul (curgerea lentă), proprietatea metalelor şi aliajelor de a se deforma lent şi
continuu în timp, sub acţiunea unei sarcini constante; această proprietate variază cu
temperatura.
7. Duritatea, proprietatea unui material de a se opune pătrunderii unui penetrator
nedeformabil în stratul său superficial.
8. Rezilienţa (rezistenţa la şoc), proprietatea materialelor de a rezista la sarcini dinamice.
9. Rezistenţa la uzură, proprietatea materialelor de a rezista la acţiunea de distrugere prin
frecare a suprafeţelor lor.
10. Rezistenţa la oboseală, proprietatea materialelor de a rezista la acţiunea unor
solicitări variabile repetate (ciclice).
Proprietăţi tehnologice
Indică modul de comportare al diferitelor materiale metalice când sunt prelucrate
prin metode şi procedee tehnologice. Ele sunt:
1. Turnabilitatea, care reprezintă proprietatea unor materiale de a umple prin turnare şi
solidificare cavitatea unei forme de turnare.
2. Deformabilitatea, proprietatea unor materiale de a se prelucra prin deformări
permanente mari, sub acţiunea forţelor exterioare.
3. Uzinabilitatea, reprezintă proprietatea unor materiale de a se prelucra prin detaşarea
unor particule mai mari sau mai mici, sub acţiunea unei energii. Când energia de efect
este mecanică, iar particulele detaşate sunt relativ mari, uzinabilitatea se numeşte
aşchiere, iar când particulele detaşate sunt mici se numeşte eroziune, indiferent de natura
energiei de efect.
4. Sudabilitatea, este proprietatea unor materiale de a se asambla nedemontabil prin
intermediul forţelor de legătură intermetalice.
5. Călibilitatea, reprezintă proprietatea unor materiale de a deveni mai dure prin răcirea
bruscă de la o anumită temperatură.
6. Maleabilitatea, este proprietatea unor materiale de a putea fi transformate în foi subţiri.
7. Ductibilitatea, adică proprietatea unor materiale de a putea fi trase în fire.
1.2 Încercările metalelor
Cuprind metodele prin care se determină proprietăţile dorite sau nedorite ale
materialelor cu scopul de a stabili dacă un material corespunde sau nu folosirii într-un
5
RECTORAT
Rector’s Office

Runda de granturi:I
anumit domeniu sau, pentru a determina cauzele care au condus la ruperea sau la
defectarea în timpul exploatării a unor piese de maşini, a unor părţi de instalaţii.
Încercările, pe cât posibil, trebuie să fie simple, iar rezultatele să se poată interpreta uşor.
Ele se execută de cele mai multe ori, pe epruvete special confecţionate, de formă
geometrică simplă şi precis prescrisă în standardele încercărilor respective. Piesele finite,
de forme complicate, se supun mai rar încercărilor.
Deoarece rezultatele încercărilor depind în mare măsură de aparatura de încercare
şi de condiţiile în care se fac determinările (temperatură, viteză de aplicare a sarcinii,
etc.), pentru ca rezultatele să fie concludente şi comparabile, trebuie obligatoriu şi
riguros, să se respecte toate condiţiile şi prescripţiile din standardele încercărilor
respective.
O clasificare a încercărilor materialelor metalice în funcţie de caracteristicile
urmărite, este prezentată în fig. 1.1. Se observă că încercările mecanice sunt clasificate
în încercări statice şi încercări dinamice. Încercările statice, caracterizează comportarea
materialelor sub acţiunea sarcinilor mecanice aplicate static, când sarcina creşte lent şi
progresiv, de la zero până la o anumită valoare, sau până la ruperea piesei supusă la
încercare. La rândul lor, încercările dinamice caracterizează comportarea materialelor la
şocuri de care trebuie să se ţină seama la proiectarea maşinilor şi instalaţiilor, care în
timpul funcţionării lor trebuie să suporte asemenea solicitări. Rezultatele încercărilor
mecanice se exprimă prin valori numerice concrete.
6
RECTORAT
Rector’s Office

Runda de granturi:I
Fig. 1.1. Clasificarea încercărilor materialelor
Încercările tehnologice se aplică pentru determinarea proprietăţilor tehnologice,

pentru a verifica capacitatea de prelucrare a materialelor prin diferite procedee
tehnologice. Ele nu măsoară forţa, ci numai deformarea produsă, considerând că proba
este satisfăcătoare, dacă pe suprafaţa epruvetei nu apar în zona critică exfolieri, crăpături
sau alte defecte vizibile. De aceea rezultatele încercărilor tehnologice se exprimă prin
calificative.
O categorie specială de încercări o reprezintă încercările structurale, care se
ocupă cu verificarea compoziţiei structurale a metalelor şi aliajelor, scoţând în evidenţă
constituenţii metalografici, mărimea şi orientarea cristalelor, prezenţa corpurilor străine,
anumite defecte şi rezultate nedorite ale unor procese tehnologice aplicate incorect. Ele se
pot realiza prin două categorii de metode:
7
RECTORAT
Rector’s Office

Runda de granturi:I
1. Metode metalografice, care constau în studiul structurii metalelor şi aliajelor prin

diverse probe prelevate din materialul metalic. Dacă cercetarea se face cu ochiul liber sau
cu un instrument optic a cărui putere de mărire este de până la 50 de ori, se spune că se
efectuează o examinare macroscopică. Dacă studiul structurii se face cu ajutorul
microscopului metalografic (care are o putere de mărire de până la 1500 de ori) sau cu
ajutorul microscopului electronic (putere de mărire de peste 1500000 ori), se spune că se
efectuează o examinare microscopică.
2. Metode defectoscopice nedistructive, ce se aplică în special în domeniul controlului
calităţii pieselor şi mai puţin în studiul propriu-zis al structurii materialelor metalice.
Aceste metode permit vizualizarea unor neomogenităţi macrostructurale superficiale sau
de profunzime. Neomogenităţile distorsionează câmpul magnetic, schimbă intensitatea
radiaţiilor X sau gama, reflectă ultrasunetele, proprietăţi ce sunt folosite în defectoscopia
nedistructivă.
Alegerea metodei de control nedistructiv se face în funcţie de diferite criterii legate de
utilitatea piesei de controlat, materialul din care este fabricată piesa, amplasamentul pe
care se află, tipul de structură, costuri, etc. Cele mai utilizate metode de control
nedistructiv sunt:
a - Metoda de examinare cu radiaţii penetrante sau radiografică ce constă din

interacţiunea radiaţiilor penetrante cu pelicule fotosensibile. Se poate efectua cu raze X
sau raze gama. Examinarea constă în bombardarea piesei supuse controlului cu radiaţii X
sau gama. Eventualele neomogenităţi întâlnite schimbă intensitatea radiaţiei, obţinându-
se pe filmul radiografic imaginea structurii macroscopice interne a piesei respective.
Comparativ cu razele X, radiaţiile gama sunt mai penetrante dar, necesită măsuri mai
severe de protecţia muncii. Principala sursă de radiaţii folosită în gamagrafie o constituie
izotopii radioactivi de Cobalt-60, Iridiu-192, Cesiu-137, Cesiu-134.
Fig. 1.2. Generator de raze X
8
RECTORAT
Rector’s Office

Runda de granturi:I
b - Controlul cu pulberi magnetice, ce permite detectarea defectelor materialelor

feromagnetice şi constă în supunerea zonei de controlat la acţiunea unui câmp magnetic.
Se creează astfel un flux magnetic intens în interiorul materialului feromagnetic.
Defectele întâlnite determină devierea fluxului magnetic. Această deviere este pusă în
evidenţă prin intermediul unei pulberi feromagnetice (particule colorate sau fluorescente,
uscate sau în suspensie lichidă, foarte fine) pulverizată pe suprafaţa de examinare.
Aceasta se va aşeza conform liniilor magnetice deviate, după o formă ce caracterizează
defectul. Principalul avantaj al acestei metode este obţinerea de rezultate imediate.
c - Defectoscopia cu ultrasunete (fig. 1.3) ce este bazată pe unde mecanice cu o

frecvenţă mai mare de 20000Hz (ultrasunete). Controlul presupune transmiterea, reflexia
şi receptarea undelor ultrasonore ce se propagă în piesa de controlat. Fasciculul de unde
emis se reflectă în interiorul piesei pe defecte, după care revine către palpator ce poate fi
în acelaşi timp emiţător şi receptor. Poziţionarea defectului se face prin interpretarea
semnalelor pe monitor. Metoda prezintă avantajul găsirii defectelor în profunzime, însă
este lentă datorită necesităţii de scanare repetată a piesei.
Fig. 1.3. Defectoscop cu ultrasunete

1-aparat, 2-probaetalon, 3-proba, 4-monitor
d - Examinarea cu lichide penetrante ce constă în aplicarea unui lichid penetrant (capilar

activ) pe suprafaţa de examinat, îndepărtarea lichidului în exces şi aplicarea unui
material, ce absoarbe penetrantul rămas în discontinuităţi. Se pun astfel în evidenţă, prin
contrast, defectele existente. Această metodă se aplică pentru depistarea defectelor de
suprafaţă.
9
RECTORAT
Rector’s Office

Runda de granturi:I
Domeniile de aplicare ale controlului nedistructiv sunt cele mai diverse sectoare:
industria automobilelor, industria navală (controlul corpului navei şi a structurilor
sudate), conducte îngropate sau aflate sub apă supuse coroziunii, platforme marine,
aeronautică (la aripile avioanelor, diferite piese de motor, etc), industria energetică (la
reactoare, turbine, cazane de încălzire, tubulatură, etc), industria aerospaţială şi militară,
structuri feroviare, industria petrochimică, construcţii de maşini.
Se poate afirma că metodele defectoscopice nedistructive se aplică în toate
sectoarele de producţie.
1.3 Aplicații ale materialelor metalice; Materialele metalice folosite în industria

electrotehnică
Aceste materiale care au proprietăţi deosebite în ceea ce priveşte comportarea lor într-un
câmp electric sau magnetic. Ele pot fi grupate în mai multe categorii:
- metale şi aliaje magnetice;
- metale şi aliaje pentru construcţia de maşini şi aparate electrice;
- metale şi aliaje pentru conductorii electrici;
- aliaje cu rezistivitate electrică ridicată;
- metale şi aliaje pentru piese de contact.
1.3.1 Metale şi aliaje magnetice

Sunt materiale capabile de a concentra liniile de forţă magnetică, numite materiale cu
permeabilitate magnetică.
Deoarece dezvoltarea electroenergeticii şi electronicii a condus la diferenţierea
materialelor magnetice într-o mulţime de tipuri şi de mărci, după proprietăţile fizice,
după tehnologia de fabricaţie, după domeniul de aplicare, etc, ele se pot clasifica la
rândul lor în două mari grupe: materiale magnetice moi şi materiale magnetice dure.
Materiale magnetice moi.

Se folosesc la construcţia transformatoarelor, a rotoarelor şi statoarelor maşinilor
electrice, a miezurilor pentru electromagneţi, a releelor, a aparatelor de măsurat, etc,
pentru care sunt necesare următoarele proprietăţi:
- permeabilitate cât mai mare;
- forţă coercitivă cât mai mică şi un ciclu histerezis îngust pentru ca pierderile de
energie prin histerezis să fie minime;
- inducţie la saturaţie mare.
În continuare se amintesc câteva dintre materiale magnetice moi.
10
RECTORAT
Rector’s Office

Runda de granturi:I
Fierul tehnic pur, numit şi fier armco, este un material feromagnetic, cu o forţă coercitivă
mică şi o permeabilitate magnetică mare. Prin adăugarea unor elemente care se dizolvă în
fier, creşte rezistenţa electrică şi scad pierderile prin curenţi Foucault.
Astfel, cobaltul măreşte foarte mult inducţia fierului, în timp ce siliciul măreşte rezistenţa
electrică, micşorează forţa coercitivă şi pierderile prin histerezis. Creşterea conţinutului
de carbon, deformarea reţelei cristaline a fierului prin ecruisare, transformările fizice cu
mărunţirea grăunţilor, sau unele abateri de la starea de echilibru, au ca efect o scădere
bruscă a proprietăţilor magnetice.
Dintre diferitele tipuri de fier industrial, obţinut prin diverse procedee (procedeul
electrolitic, procedeul carbonil, reducere din minereuri pure, etc.), cea mai mare puritate
şi cele mai bune proprietăţi le are fierul carbonil - precipitat sub formă de pulbere fină -
din care apoi, prin presare şi sinterizare, se confecţionează diverse piese.
În general, fierul tehnic pur, are o utilizare relativ redusă, fiind folosit pentru
confecţionarea miezurilor masive ale circuitelor magnetice, confecţionarea pieselor prin
sinterizare din pulbere de fier carbonil, ca piese utilizate în telefonie, piese pentru aparate
de măsurat, ecrane magnetice, etc.
Tabla silicioasă este un oţel aliat cu siliciu, fiind unul dintre cele mai utilizate materiale
magnetice, folosit pentru construcţia de circuite magnetice (motoare, generatoare,
transformatoare, mecanisme electromagnetice, relee, aparate de măsurat, etc.). Diversele
calităţi de tablă silicioasă se deosebesc în funcţie de conţinutul de siliciu, grosimea
tablelor, modul de laminare, etc. În vederea uşurării ştanţării sau tăierii cu foarfeca
ghilotină şi a reducerii pierderilor prin curenţi Foucault, tabla silicioasă se laminează la o
grosime de (0,35 - 0,5)mm. Tabla mai subţire de grosimea (0,05 - 0,2)mm se foloseşte
pentru frecvenţe înalte. În ceea ce priveşte conţinutul de siliciu, acesta variază între circa
(0,5 - 4,5)% Si. Cu cât conţinutul de Si este mai mare, cu atât pierderile vor fi mai mici
dar şi fragilitatea creşte.
Deoarece proprietăţile magnetice ale tablelor silicioase scad în zona deformărilor
provenite din ştanţare sau tăiere la foarfeci, ca urmare a tensiunilor mecanice produse,
pentru a îngusta zona deformată, trebuie folosite scule bine ascuţite, iar tabla să fie cât
mai netedă şi mai subţire. Pentru înlăturarea acestor tensiuni interne, după tăiere sau
ştanţare, tablele se supun unei recoaceri la circa (720-780)ºC timp de (1 - 1,5) ore, urmată
de o răcire lentă în cuptor până la (200 – 250) ºC, apoi în aer liber.
Tabla albă sau fierul cositorit, cu o grosime de (0,2 - 0,4)mm, duritate mică şi plasticitate
mare, cu un conţinut minim de carbon, posedă calităţi magnetice superioare, mai ales
după ce i se aplică o recoacere specială la o temperatură de (865-925)ºC, făcută înainte de
cositorire. Prezintă dezavantajul unei tendinţe rapide la îmbătrânire, în special dacă după
recoacere produsele sunt răcite rapid în aer.
11
RECTORAT
Rector’s Office

Runda de granturi:I
Aliajele fier-nichel (Fe-Ni) dispun de o mare permeabilitate în special în câmpuri

magnetice slabe. Cele mai importante sunt aliajele de tip permalloy, cu (45 – 84)% Ni,
care au o permeabilitate magnetică de 10 - 20 de ori mai mare decât aliajele fier-siliciu.
Prin adăugare în compoziţia permalloyului a unor elemente ca Mo, Cr, Si, Mn sau Cu,
proprietăţile magnetice ale acestuia pot fi modificate şi îmbunătăţire. Se folosesc pentru
confecţionarea miezurilor amplificatoarelor magnetice, a dispozitivelor de comutare şi în
tehnica de calcul.
Aliajele Al-Si-Fe (alsifer). Deoarece aliajele de tip permalloy sunt aliaje scumpe şi
deficitare din cauza Ni, s-a încercat să se obţină aliaje de mare permeabilitate din
materiale mai ieftine. Asemenea materiale sunt aliajele Al-Si-Fe, care au o compoziţie de
circa 9,6%Si, 5,4%Al şi restul Fe. Alsiferul este dur şi casant, folosindu-se numai în stare
turnată. Piesele din alsifer se prelucrează mecanic numai prin rectificare.
Utilizarea sa este limitată la fabricarea ecranelor magnetice turnate, a carcaselor pentru
maşini şi aparate electrice, a circuitelor magnetice, care lucrează în curent continuu,
neputând fi utilizat la curent alternativ şi în special la frecvenţe mai mari, deoarece nu se
poate fabrica sub formă de foi subţiri.
Aliaje cu permeabilitate constantă (în anumite domenii de variaţii ale câmpului
magnetic). Ferminvarul conţine 45%Ni, 28%Co, 7%Mo şi restul Fe. Se întrebuinţează în
special pentru construcţia aparatelor telefonice, a aparatelor de măsură, în sisteme de
automatizări, etc. Izopermul conţine circa 40%Ni, (5-15)%Cr, cantităţi mici de Mn, Al,
Ni şi restul Fe, fiind întrebuinţat pentru aparataj telefonic, miezuri pentru filtrare, etc.
Aliaje termomagentice, sunt aliaje a căror permeabilitate depinde foarte mult de
temperatură. Au punctul Curie cuprins între 0 şi 100ºC, sunt folosite pentru fabricarea
şunturilor magnetice compensatoare a erorilor de temperatură la aparatele de măsură, a
contoarelor, tahometrelor, etc. Pot fi aliaje de Fe cu 35% Ni denumite calmalloy, de Fe cu
30% Ni, denumit termalloy, sau aliaje de Fe cu 35% Ni şi (8 – 13)% Cr, denumite
compensator. Sunt forjabile, laminabile în benzi şi foi subţiri.
Aliaje cu mare magnetostricţiune, sunt materiale forjabile, laminate în foi şi benzi subţiri,
utilizate pentru miezuri la generatoare cu magnetostricţiune de oscilaţii acustice şi
ultrasunete, ca de exemplu sonde pentru măsurarea adâncimii apelor, aparate pentru
detectarea submarinelor, etc. În acest scop se poate folosi Ni pur în formă de foi subţiri,
aliaje Fe-Co, anumite aliaje Fe-Cr sau Fe-Al, etc.
Magnetodielectrici, adică materiale folosite pentru fabricarea miezurilor magnetice ale
aparatelor utilizate în înaltă frecvenţă, la care pierderile prin curenţi turbionari trebuie să
fie minime. Se obţin din pulberi fine de materiale feromagnetice (fier carbonil,
permalloy, alsifer, etc.), presate în general la rece, la presiuni foarte mari, până la 150
kN/cm2, în matriţe. Ca liant izolator se pot folosi şelac, răşini fenolformaldehidice,
12
RECTORAT
Rector’s Office

Runda de granturi:I
polistiren, etc. Denumirea comercială a magnetodielectricilor pe bază de fier carbonil este

„ferocart”.
Feritele, sunt materiale magnetice moi metaloceramice, oxizi dubli de fier şi de un metal,
de obicei bivalent, care corespund formulei generale MeOFe2O3 unde: Me - este
simbolul chimic al metalului bivalent (de ex. Cu, Mn, Mg, Co, Zn. Cd, etc.).
Feritele se caracterizează prin permeabilităţi magnetice mari şi pierderi relativ reduse la
frecvenţe mai mari, datorate rezistivităţii deosebit de mari în comparaţie cu celelalte
materiale magnetice moi. Ele sunt dure şi fragile, putând fi numai rectificate. De aceea,
prin presare şi sinterizare (la 1100 - 1400ºC în mediu oxidant) se caută să se obţină direct
forma şi dimensiunile finale cerute. Cele mai importante grupe de ferite sunt pe bază de
Mn-Zn, Ni-Zn, Mg-Mn, etc. Ele sunt folosite în construcţia de aparate de radio,
televizoare, instalaţii radar, telecomunicaţii, amplificatoare magnetice, etc.
Materiale metaloceramice cu proprietăţi magnetice moi. Sunt materiale metaloceramice

obţinute prin presarea şi sinterizarea pulberilor, ceea ce face să se evite impurificarea cu
S, Mn, Si, P, şi ca atare să posede proprietăţi magnetice superioare.
Astfel există diferite tipuri de materiale magnetice sinterizate din Fe pur, din aliaje Fe-Ni
de diferite compoziţii, din aliaje Fe-Si aliaje AL-Si-Fe şi altele.
Materiale magnetice dure. Fiind destinate fabricării magneţilor permanenţi, trebuie să

posede următoarele proprietăţi:
- forţă coercitivă mare;
- inducţie remanentă cât mai mare.
Se folosesc pentru fabricarea magneţilor permanenţi utilizaţi la telefoane, relee
polarizate, contoare, aparate magnetoelectrice, inductoare, magnetouri, dinamuri, mese
magnetice, busole, microscoape, maşini de curent alternativ şi multe altele.
Oţelurile carbon cu un conţinut de peste 1% C (de exemplu OSC 10, OSC 12) se pot
utiliza pentru confecţionare de magneţi mici, aplicându-li-se o călire şi revenire la
temperaturi joase. Deoarece oţelul carbon are proprietăţi magnetice scăzute, o
îmbunătăţire substanţială a proprietăţilor sale magnetice se poate realiza prin aliere cu W,
Cr, Mo, Cu, etc.
Oţelurile cu crom se folosesc pentru confecţionarea magneţilor permanenţi mari
conţinând (1,3 - 3,8)% Cr, şi (0,35-1)% C.
Oţelurile cu wolfram conţin 6% W şi 0,7% C, având proprietăţile magnetice cu
aproximativ 15% mai ridicate decât a oţelurilor carbon.
Oţelurile cu cobalt, conţin (8 - 15)% Co, având proprietăţi magnetice superioare
oţelurilor carbon, dar fiind în schimb scumpe şi deficitare.
13
RECTORAT
Rector’s Office

Runda de granturi:I
Caracteristicile magnetice ale tuturor oţelurilor prezentate mai sus sunt funcţie de
temperaturile tratamentelor termice de călire şi revenire prescrise, existând în acelaşi
timp dezavantajul pierderii proprietăţilor magnetice prin îmbătrânire.
Aliajele Al-Ni-Fe (alni) sunt aliaje care conţin (25 – 30)% Ni, (10 – 15)% Al, care nu se
corodează în atmosfera obişnuită, au o energie magnetică cu 20% superioară oţelului cu
Co, şi un preţ de cost pe jumătate cât al acestuia.
Aliajele Al-Ni-Co (alnico) conţin (12 – 18)% Co, în cazul aliajului denumit magnico
chiar 24%Co, posedând proprietăţi magnetice foarte bune.
Aliajele anizotrope, sunt aliaje care ca urmare a unui tratament termomagnetic, devin
anizotrope, prezentând calităţi magnetice preferenţiale după anumite direcţii. Tratamentul
termomagnetic constă în răcirea magneţilor într-un câmp magnetic puternic de 3000 Oe.
Principalul neajuns al aliajelor de tip alni, alnico şi magnico, îl constituie
fragilitatea şi duritatea foarte mare, motiv pentru care ele se pot prelucra numai prin
turnare şi eventuală rectificare. De aceea magneţii mici din aceste materiale se realizează
prin metoda metalurgiei pulberilor.
Aliajele magnetice ductile nu prezintă dezavantajul de a fi fragile şi dure. Din categoria
acestor materiale se amintesc:
- aliajul cunife, compus din Cu, Ni, Fe, are proprietăţi magnetice inferioare aliajelor
tari, dar poate fi laminat, trefilat, sau prelucrat prin aşchiere. Este un material
anizotrop, care trebuie magnetizat în direcţia laminării sau trefilării;
- aliajul cunico, compus din Cu, Ni şi Co este un aliaj izotrop;
- aliajul silmanal, care conţine Ag, Mn şi Al are proprietăţi magnetice bune, se poate
prelucra bine, dar are un preţ de cost ridicat;
- aliajul vicalloy, care conţine (52 – 54)% Co, (34 – 39)% Fe şi (8 – 14)% V, are
proprietăţi magnetice foarte bune, se poate prelucra uşor prin aşchiere, din el
putându-se
- realiza benzi şi fire chiar foarte subţiri.
Materiale metaloceramice pentru magneţi permanenţi. Sunt materiale magnetice de mare

puritate obţinute prin metodele metalurgiei pulberilor, cu o structură fină şi omogenă, cu
rezistenţă mecanică mare, care se pot prelucra prin aşchiere. Dezavantajul lor constă în
aceea că, din cauza porozităţii materialului sinterizat, proprietăţile lor magnetice sunt cu
(5 … 10)% inferioare aliajelor turnate.
Se folosesc două variante tehnologice de obţinere a magneţilor permanenţi:
- presarea amestecului de pulberi, urmat de sinterizare la temperaturi ridicate;
- presarea pulberilor amestecate cu un liant, fără încălzire, sau cu o încălzire la
temperaturi scăzute, numai pentru polimerizarea liantului.
14
RECTORAT
Rector’s Office

Runda de granturi:I
Feritele magnetice dure, sunt materiale magnetice obţinute prin metalurgia pulberilor, pe
bază de ferită de bariu, (BaO·6Fe2O3) denumită baferit.
1.3.2 Metale şi aliaje pentru construcţia de maşini şi aparate electrice

Se utilizează la piese cu calităţi mecanice superioare şi practic nemagnetice cum
sunt: tablouri metalice de distribuţie, carcasele şi cutiile înfăşurătorilor, bucşele şi
flanşele prin care trec cablurile monofazate de curent alternativ, etc.
Oţeluri nemagnetice. Sunt oţeluri austenitice la temperatura ambiantă, care pentru a nu
suferi transformarea perlitică se aliază cu Ni, Mn, Cr, Co, Cu, în următoarele limite: (0,1
- 0,7)%C, (0,3 – 22)% Mn, (0,8 – 20)% Cr, (8 – 25)%Ni. La conţinuturi mai mari de Cr şi
Ni, oţelurile respective sunt totodată inoxidabile şi foarte rezistente la acţiunea diferitelor
medii corosive.
Fontele nemagnetice se folosesc în toate cazurile pentru piese la care nu se cer condiţii
speciale de rezistenţă mecanică, ca de exemplu capacele, carcasele şi bucşele
întrerupătoarelor în ulei, cutii terminale, cuvele şi săniile transformatoarelor de sudură,
piesele electromagneţilor pentru macarale, pentru susţinătorii de bobine de la maşinile
electrice, etc. Sunt folosite aceleaşi elemente de aliere ca şi în oţeluri, adică Ni, Mn, Cr,
Co şi Cu.
1.3.3 Metale și aliaje pentru conductori electrici

Pentru conductorii electrici se întrebuinţează oţelurile, metalele şi aliajele
neferoase (aluminiu, cupru, zinc şi bronz). Dintre oţeluri, oţelul moale cu (0,1 - 0,15)%C
are o rezistivitate medie cu 20% mai mult decât a fierului armco, fiind în acelaşi timp mai
ieftin şi mai rezistent. El se utilizează fie sub formă de conductori masivi pentru liniile de
transport şi pentru reţele de distribuţie, fie sub formă de conductori multifilari. În ultimul
timp se folosesc conductori bimetalici de oţel-cupru, oţel-aluminiu deoarece cuprul sau
aluminiul are conductibilitatea electrică mai bună (căreia îi corespunde secţiunea
conductorului), iar rezistenţa mecanică este preluată de firele de oţel laminate şi trase.
1.3.4 Aliaje cu rezistivitate electrică ridicată

În funcţie de domeniul de întrebuinţare se pot împărţi în trei categorii:
- pentru rezistenţe de precizie, folosite în aparatele electrice de măsură;
- pentru reostate de pornire şi de reglaj;
- pentru aparate electrice de încălzire, industriale şi casnice.
Materialele pentru rezistenţele de precizie trebuie să aibă un coeficient de dilatare
foarte mic, să nu-şi schimbe rezistivitatea cu timpul (îmbătrânire) şi să aibă o forţă
15
RECTORAT
Rector’s Office

Runda de granturi:I
termoelectromotoare mică faţă de cupru, pentru ca erorile de măsurare să fie cât mai
mici.
În ceea ce priveşte celelalte materiale, având în vedere că lucrează la temperaturi mult
mai ridicate (825-1325)ºC, trebuie să reziste la temperaturi înalte fără ca să se corodeze
sau să îmbătrânească şi să aibă un preţ de cost cât mai redus.
Pentru executarea rezistenţelor metalice se pot folosi atât metale pure, cât şi aliaje.
Metalele pure se folosesc totuşi mai puţin, deoarece în general au o rezistivitate mai mică
decât aliajele, prezintă o variaţie a rezistivităţii cu temperatura mai mare şi rezistă mai
puţin la coroziune. Câteva exemple de asemenea metale pure sunt: fierul sub formă de
sârmă zincată sau cositorită, wolframul pentru cuptoare de laborator, etc.
Din rândul aliajelor se vor deosebi:
- aliaje pentru rezistenţe de precizie, ca de exemplu manganina, izobelina,
novoconstantanul, adică aliaje care conţin cupru, nichel, mangan, aluminiu, etc.
- aliaje pentru reostate de pornire şi reglaj, adică aliaje pe bază de cupru şi nichel,
ca de exemplu constantanul şi nichelina;
- aliaje pentru aparate electrice de încălzire, pe bază de crom, fier, aluminiu, ca de
exemplu kanthal, cromal, etc.
1.3.5 Metale şi aliaje pentru piese de contact

Contactele electrice sunt piese prin care se realizează legătura dintre diversele
părţi ale unei instalaţii, maşini sau aparat electric. Ele trebuie să aibă o rezistenţă
electrică minimă şi constantă, o durată maximă de funcţionare, să prezinte siguranţă
în lucru, etc.
Ţinând cont de aceste cerinţe, contactele electrice se împart în trei tipuri:
- contacte fixe, realizate prin legarea mecanică a conductorilor cu cleme, şuruburi,
etc. (contacte de strângere), sau prin lipire ori sudare (contacte masive);
- contacte de rupere, care servesc la închiderea şi deschiderea circuitelor electrice
(întrerupătoare, contactoare, relee, etc.);
- contacte glisante sau mobile, la care piesele în contact alunecă una pe alta fără ca
să se îndepărteze (perii colectoare, la trolee, locomotive electrice, etc.).
Metalele şi aliajele pentru contacte electrice sunt împărţite în următoarele grupe:
- aliajele platinei cu iridiul, utilizate pentru construcţia contactelor de mică putere şi
mare precizie;
- aliajele platinei cu argintul, folosite pentru contactele releelor telegrafice şi de
trafic feroviar;
- aliajele Ag-Cu utilizate la echipamente electrice ale avioanelor, automobilelor şi la
relee;
16
RECTORAT
Rector’s Office

Runda de granturi:I
- wolframul, rodiul şi aliajele wolfram-curpu şi wolfram-argint, au avantajul că nu

se sudează, rezistă foarte bine la eroziune, dar au tendinţă de oxidare, se
utilizează la fabricarea contactelor regulatoarelor de tensiune, a magnetourilor, a
contactelor de mare putere cu funcţionare în ulei, etc.;
- aliajele Au-Ag şi Au-Pt, care au proprietăţi foarte bune, dar care au un preţ de
cost ridicat;
- materiale metaloceramice, de tipul Cu-grafit; bronz-grafit, W-Cu, W-Ag, etc.,
obţinute pe calea sinterizării, utilizate pentru periile de contact ale maşinilor
electrice, cât şi la întrerupătoare de înaltă tensiune;
- cuprul, utilizat la executarea inelelor colectoare şi a colectoarelor maşinilor
electrice;
- în tracţiunea electrică se poate aplica în mod avantajos cărbunele pentru
confecţionarea contactelor glisante, deoarece nu uzează prea mult firul de cale.
17
RECTORAT
Rector’s Office

Runda de granturi:I
II. Materiale plastice
2.1. Materiale termoplastice

În cele ce urmează se vor prezenta cele mai utilizate termoplaste împreună cu
principalele lor proprietăţi (tabel 1) şi utilizări:
- polietilena;
- polipropilena;
- policlorura de vinil;
- politetrafluoretilena;
- polistirenul;
- poliamidele;
- poliesterii;
- elastomerii;
- siliconii.
Tabel 1.
18
RECTORAT
Rector’s Office

Runda de granturi:I
2.1.1. Polietilena - PE
Polietilena se obţine prin polimerizarea etilenei (CH2=CH2). Este un termoplastic
semicristalin, cu domeniul temperaturilor de utilizare (domeniul în care comportamentul
materialului este similar celui de la temperatura ambiantă): -50ºC …+60ºC.
Există două clase de polietilenă:
- polietilenă de înaltă densitate (HDPE – High Density Polyethylene) obţinută
printr-un proces de polimerizare în soluţie, ce are loc la presiuni scăzute;
- polietilenă de joasă densitate (LDPE - Low Density Polyethylene) obţinută prin
polimerizare în stare de vapori, la temperaturi şi presiuni ridicate.
Polietilena are o rezistenţă chimică excelentă la majoritatea substanţelor agresive.
Ea poate fi uşor prelucrată, nu este toxică şi are bune proprietăţi de izolator electric.
Polietilena de înaltă densitate este utilizată la obţinerea conductelor de distribuţie a
gazului metan sau a rezervoarelor de benzină ale autovehiculelor (fig. 2.1 şi 2.2).
Fig. 2.1. Conducte de polietilenă Fig. 2.2. Rezervoare din polietilenă

de înaltă densitate pentru apă pluvială
Polietilena de joasă densitate e mai puţin rigidă, combinând flexibilitatea cu o bună

tenacitate. Se utilizează la fabricarea sacilor menajeri, a conductelor flexibile, jucăriilor,
şorţ, mănuşi de unică folosinţă, pubele, etc.
2.1.2. Polipropilena - PP
Propilena (CH2=CH2-CH3) este monomerul care prin polimerizare duce la
obţinerea polipropilenei. Datorită prezenţei grupurilor CH3 legate de lanţul molecular
liniar, polipropilena este mai dură și mai rigidă decât polietilena. Are o temperatură de
înmuiere mai ridicată decât polietilena, domeniul de utilizare fiind de (-5ºC … +100) ºC.
În tabelul 6.1 sunt prezentate principalele caracteristici mecanice ale acesteia.
19
RECTORAT
Rector’s Office

Runda de granturi:I
Tabel 2.
Polipropilena se foloseşte pentru fabricarea: ţevilor (fig. 2.3), mobilierului de

exterior, a pompelor şi agitatoarelor maşinilor de spălat, ventilatoarelor, părţi ale
frigiderelor, carcase ale uscătoarelor de păr, aspiratoarelor, pentru sticle ce pot fi
sterilizate în apă fiartă, folii pentru ambalaje (fig. 2.4), izolatoare electrice, etc.
Fig. 2.3. Țevi, fitinguri Fig. 2.4. Folii pentru țevi,

fitinguri ambalaje
2.1.3. Policlorura de vinil - PVC

Policlorura de vinil este un termoplastic amorf, rezultat prin polimerizarea clorurii
de vinil (CH2=CHCl). Domeniul de utilizare este de -50°C…60°C. PVC-ul are cea mai
bună rezistenţă la foc dintre toţi polimerii utilizaţi în mod curent (se auto-stinge). El are
o foarte bună rezistenţă la majoritatea solvenţilor şi agenţilor chimici. Policlorura de
vinil se prezintă sub două forme: PVC dur şi PVC plastifiat.
PVC-ul dur se utilizează pentru: conducte şi ţevi de alimentare cu apă, elemente
de placare exterioară a clădirilor, cărţi de credit, butelii transparente (de ulei, şampon,
etc.), rame de ferestre, etc (fig. 2.5 şi 2.6).
20
RECTORAT
Rector’s Office

Runda de granturi:I
Fig. 2.5. Tâmplarie Fig. 2.6. Ţevi de alimentare

PVC cu apă din PVC
PVC-ul plastifiat se foloseşte pentru: izolarea cablurilor, ţigle şi prelate, înlocuitori

de piele, pelicule de ambalaj, impermeabile transparente, etc.
2.1.4. Politetrafluoretilena - PTFE

Monomerul din care rezultă PTFE este tetrafluoretilena (CF2=CF2). Legătura
covalentă carbon-fluor este extrem de puternică şi prezenţa fluorului în lanţul polimeric
produce o moleculă flexibilă şi cu o foarte mare stabilitate.
PTFE este un polimer termoplastic semicristalin care îşi păstrează proprietăţile în
domeniul de temperaturi (-200°C … 300)°C. La temperatura de 327°C polimerul îşi
pierde cristalinitatea, dar nu va curge semnificativ sub încărcări, chiar la aceste
temperaturi ridicate. Piesele din PTFE se obţin prin presare la cald şi sinterizare a
pulberii, prin procedee asemănătoare celor folosite în metalurgia pulberilor.
Fig. 2.7. Teflon
PTFE este complet inertă din punct de vedere chimic şi are un coeficient de
frecare extrem de scăzut (0,04). În consecinţă, principalele sale aplicaţii se referă la
acoperiri de protecţie chimică, acoperiri antiaderente, acoperiri de cabluri, în tehnica
spaţială şi în construcţia lagărelor de alunecare.
21
RECTORAT
Rector’s Office

Runda de granturi:I
2.1.5. Polistirenul -PS

Polistirenul, obţinut prin polimerizarea stirenului (CH2=CHC6H5), este un material
fragil, rigid şi transparent, având la temperatura mediului, proprietăţi asemănătoare
sticlei. Este un foarte bun izolator electric şi are o rezistenţă chimică bună la
majoritatea acizilor. Poate fi uşor expandat, obţinându-se spume rigide.
Domeniul de utilizare este cuprins intre (-40°C…60) °C. Polistirenul are o bună
rezistenţă la majoritatea acizilor prezenţi în mâncare şi mediul casnic, utilizându-se
pentru obţinerea de pahare, tacâmuri, ambalaje alimentare, jucării, aparate de ras, etc.
Expandat sau extrudat este un bun izolator în construcţii.
Fig. 2.8. Polistiren expandat
O mare atenţie i-a fost acordată polistirenului în timpul celui de-al doilea război
mondial, când, prin copolimerizarea stirenului cu butadiena s-a obţinut un cauciuc
sintetic cu proprietăţi bune. După război, sursele de cauciuc natural au fost din nou
disponibile, marile capacităţi de producţie de stiren rămânând fără piaţă de desfacere. În
aceste condiţii s-au dezvoltat copolimeri noi: stiren acrilonitril (SAN), şi
acrilonitrilbutadien-stiren (ABS).
SAN se utilizează pentru componente transparente, carcase ale aparatelor casnice
(roboţi de bucătărie, storcătoare de fructe, râşniţe de cafea, etc.), carcasele casetelor audio
sau video, etc.
ABS se utilizează pentru carcasele aparatelor telefonice, valize, piese mici
cromate (butoane, clapete), carcase pentru aparate de radio, televizoare, monitoare,
aspiratoare, carcase interioare ale frigiderelor, etc.
2.1.6. Poliamidele -PA (nylon)

Poliamidele se obţin prin polimerizarea prin condensare între un acid organic şi o
amină. Numele generic pentru poliamidele liniare este nylon.
22
RECTORAT
Rector’s Office

Runda de granturi:I
Iniţial poliamidele au apărut prin condensarea unei diamine (o moleculă cu câte o

grupare NH2 la fiecare capăt) cu un acid conţinând două grupări - COOH. Reactanţii
originali au fost hexametilendiamina şi acidul adipic.
Având în vedere că ambii reactanţi conţineau 6 atomi de carbon, nylonul obţinut a
fost denumit nylon 6.6. Utilizând alţi reactanţi s-a obţinut nylonul 10, 11, etc.
Nylonul este un material dur, rezistent la abraziune, flexibil, rezistent la şocuri,
coeficient de frecare mic (0,15 uscat şi 0,06 lubrifiat), rezistenţă bună la majoritatea
substanţelor chimice, dar are tendinţă de absorbţie a apei, ceea ce îi micşorează duritatea
şi rezistenţa la şocuri.
Tabel 3.
Proprietățile poliamidelor
Aplicaţiile tehnice ale poliamidelor sunt foarte numeroase: angrenaje fără lubrifiant,
lagăre cu alunecare, fitinguri, conducte, ventilatoare, rezervoare de radiatoare pentru
automobile, rachete de tenis, componente de aparate foto, pompe, valve, colivii de
rulmenţi, cutii de scule, culise, fibre, etc (fig. 2.9).
Fig. 2.9. Produse din poliamide
2.1.7. Poliesterii - PETP

Un ester este produsul unei reacţii de condensare între un acid organic şi un alcool.
23
RECTORAT
Rector’s Office

Runda de granturi:I
PETP - polietilentereftalat se obţine prin condensarea etilenglicolului cu acidul tereftalic.

PETP este un poliester liniar utilizat în special pentru obţinerea de fibre (terylene).
Fig. 2.10. Piscina din poliester

armat cu fibra de sticla
Se mai utilizează şi un alt poliester, polibutilentereftalatul (PBT). Aceşti poliesteri

au proprietăţi mecanice, electrice şi termice bune. Sunt scumpi, dar pot fi folosiţi şi la
temperaturi de până la 120°C. Se utilizează la bobinele transformatoarelor, pentru
componentele alarmelor antiincendiu, carcase pentru aparate şi în materiale compozite.
2.1.8. Elastomerii
Elastomerii sunt polimeri care au modulul de elasticitate cu valori mari şi îşi pot
modifica dimensiunile în limite largi, revenind însă la dimensiunile iniţiale, imediat după
încetarea acţiunii deformatoare. Elastomerii, clasă de materiale ce include şi cauciucul
natural, se pot clasifica în patru mari grupe:
- grupa R, conţinând polimeri nesaturaţi (cauciuc natural sau poliizoprenic,
copolimer stiren-butadienă, copolimer izobutilenă-izopren, polibutadienă,
cloropren sau neopren, cauciuc nitrilic sau copolimer butadienă-acrilonitril);
- grupa M, conţinând polimeri saturaţi (copolimer etilenă-propilenă, cauciuc
acrilic, polietilenă clorosulfonată, polimer fluorocarbonic, polifluoroelastomer);
- grupa U, conţinând poliuretani (de tip poliesterici sau de tip polieterici);
- grupa Q, conţinând cauciuc siliconic.
Cauciucul natural (NR) este poliizoprenul ce se obţine din latex, un lichid lăptos
extras din arborii Hevea Brasiliensis .
24
RECTORAT
Rector’s Office

Runda de granturi:I
Fig.2.11. Latex şi produse din cauciuc natural
Latexul este o emulsie ce conţine particule foarte mici de cauciuc. El este tratat cu
un acid organic, de exemplu acid acetic, pentru ca particulele de cauciuc să se coaguleze
şi să poată precipita din soluţie. Acest precipitat se usucă complet şi apoi este măcinat.
Materialul ajuns astfel în stare plastică, este amestecat cu aditivi şi cu o cantitate
controlată de sulf. Masa plastică de cauciuc este adusă la forma dorită şi apoi
vulcanizată la temperaturi între (100-200)°C. În timpul vulcanizării (căldură+sulf), unele
legături covalente duble se desfac, permiţând atomilor de sulf să formeze legături între
moleculele învecinate.
Pentru cauciucul obişnuit, aproximativ 4% sulf adăugat, va duce la desfacerea a
aproximativ 10% din legăturile duble ale polimerului. Dacă procentul de sulf creşte, se
obţin produse mai dure şi mai puţin flexibile. Vulcanizarea completă necesită 45% sulf
şi va duce la formarea unei structuri rigide, cunoscută sub numele de ebonită. În prezent,
circa (55-60)% din consumul de cauciuc e satisfăcut de cauciucurile sintetice.
Cel mai cunoscut polimer sintetic este butadienstirenul (SBR), polimer nesaturat
ce poate fi vulcanizat. Acest tip de cauciuc, cunoscut şi sub numele de buna S, este mai
ieftin decât cauciucul natural. Atât cauciucul natural, cât şi SBR, în stare nevulcanizată
sunt atacaţi şi dizolvaţi de numeroşi solvenţi organici, inclusiv uleiuri şi petrol. Prin
vulcanizare acestea nu mai sunt dizolvate, însă absorb solvenţii şi se umflă considerabil.
Acest dezavantaj nu este prezentat de neopren (CR) şi de buna N (NBR). Aceşti polimeri
sunt mai rezistenţi la uzură şi temperaturi înalte decât cauciucul natural, dar sunt mult
mai scumpi. Un alt polimer, BUTYL-ul, este rezistent la oxidare şi atacul solvenţilor,
având o permeabilitate foarte scăzută la gaze şi aer.
În tabelul 4 sunt prezentate câteva proprietăţi ale elastomerilor.
25
RECTORAT
Rector’s Office

Runda de granturi:I
Tabel 4. Proprietățile elastomerilor
Utilizări: curele de transmisie de toate tipurile (trapezoidale, late, dinţate), benzi

transportoare, garnituri hidraulice şi pneumatice, conducte flexibile, anvelope şi camere
pentru anvelope etc.
Fig. 2.12. Produse din elastomeri
2.1.9. Siliconii
Siliciul, la fel ca şi carbonul, este un element din grupa a IV-a, capabil să formeze
molecule polimerice. Aceşti polimeri, nu sunt formaţi doar din lanţuri liniare de atomi de
siliciu, ci din repetarea unor grupări din siliciu şi oxigen.
Gruparea - Si-O - are patru legături de valenţă, două din ele putând fi utilizate pentru
legarea de alte grupări - Si-O-, în timp ce celelalte două legături se pot lega cu
hidrogenul, sau grupări organice (de exemplu metil: -CH3). Polimerii bazaţi pe siliciu
sunt cunoscuţi sub numele de siliconi. Ei sunt compuşi extrem de stabili şi îşi menţin
proprietăţile până la temperaturi mult mai ridicate decât polimerii bazaţi pe carbon.
Sunt materiale inerte şi rezistente la oxidare. Datorită costului lor ridicat, volumul
producţiei de siliconi este mic în comparaţie cu cel al altor materiale plastice.
Răşinile siliconice sunt compuşi constând din mici molecule de siliconi şi
catalizatori. Reacţiile de condensare duc la întărirea răşinilor. Pentru că siliconii au
26
RECTORAT
Rector’s Office

Runda de granturi:I
proprietăţi excelente de rezistenţă electrică şi proprietăţi dielectrice, răşinile siliconice se

utilizează la încapsularea componentelor electronice şi în aplicaţii aerospaţiale.
Răşinile siliconice pot fi utilizate până la temperaturi de 300°C, şi, pe perioade scurte de
timp, chiar până la 800°C.
Se fabrică şi cauciucuri siliconice. Avantajul major al acestora este acela că îşi
păstrează comportamentul elastic într-un domeniu larg de temperaturi, rămânând
flexibile chiar la -80°C. Aplicaţiile cauciucurilor siliconice se referă la izolaţii de cabluri,
garnituri pentru sisteme hidraulice, uşi şi trape ale avioanelor.
2.2 Materiale termorigide

În timpul încălzirii materialelor termorigide are loc procesul de polimerizare şi
formare a reţelei moleculare complete. Piesele devin dure şi rigide. O ulterioară încălzire
nu mai înmoaie materialul, acesta distrugându-se.
Fig.2.13. Materiale termorigide
În continuare se vor trata principalele proprietăţi (tabel 5) şi utilizări ale următoarelor

materiale termorigide:
- fenoli;
- poliamine;
- poliesteri termorigizi (saturaţi);
- materiale epoxidice;
- polimide ;
- poliuretani.
27
RECTORAT
Rector’s Office

Runda de granturi:I
Tabelul 5.
Principalele proprietăţi fizico-mecanice ale unor materiale plastice termorigide
2.2.1. Fenolii
Primele materiale termorigide exploatate comercial au fost polimerii bazaţi pe
fenol şi formaldehidă. Aceşti doi compuşi polimerizează printr-o serie de reacţii de
condensare. În timpul reacţiei, moleculele de fenol sunt unite de grupările CH2. Rezultă
un polimer opac, cunoscut şi sub denumirea de bachelită. Pulberea din care vor fi
obţinute piesele este încălzită, se topeşte şi, sub presiune, este introdusă în matriţă.
Alături de fenoli, în amestecul ce va fi prelucrat se introduc: aditivi, pigmenţi,
catalizatori, materiale de umplutură (50 … 80% din greutatea totală) cum ar fi făina de
lemn, azbest, mică, grafit, fibre de sticlă. Materialele de umplutură îmbunătăţesc
rezistenţa la şoc, rezistenţa mecanică, rezistenţa la temperaturi ridicate, reduc coeficientul
de frecare, îmbunătăţesc rezistenţa electrică.
Fenolii sunt duri, rigizi, stabili până la 150°C, au o slabă conductivitate termică,
sunt buni izolatori electrici, au o bună rezistenţă la acţiunea uleiurilor, grăsimilor şi
majorităţii solvenţilor.
Fig.2.14. Produse din bachelită
În principal se utilizează pentru: echipament electric, prize, ştechere, comutatoare,

etc (fig 2.14). Multe laminate sunt fabricate din răşini fenolice umplute cu hârtie, nylon,
bumbac, sticlă, etc. Din aceste laminate se fabrică roţi dinţate de dimensiuni mici,
rulmenţi. Unele răşini fenolice se întăresc la temperaturi obişnuite, împreună cu un
catalizator. Acestea formează baza lipiciurilor şi adezivilor.
28
RECTORAT
Rector’s Office

Runda de granturi:I
2.2.2. Poliamine (aminoplaste)

Poliamina este un polimer conţinând un grup amino (-NH2). Este posibil ca ambii
atomi de hidrogen din fiecare grup - NH2, să ia parte la o reacţie de condensare cu
molecule de aldehidă, rezultând o structură polimerică foarte rigidă. Piesele se obţin
prin amestecarea pulberii parţial polimerizate de uree + formaldehidă (UF) cu aditivi,
pigmenţi şi materiale de umplutură (celuloză, făină de lemn), încălzirea amestecului şi
presarea sa în matriţă.
Răşinile aminoformaldehidice sunt dure şi rigide, au bune proprietăţi de izolare
electrică şi o bună rezistenţă chimică. Se utilizează pentru obţinerea de componente
electrice, farfurii, căni, folii, adezivi, etc.
O altă clasă de aminoformaldehide se obţine din reacţia dintre melamină şi
formaldehidă, şi este notată cu MF. Melaminele au rezistenţă la şoc, la căldură şi la
flacără, rigiditate şi luciu al suprafeţei, proprietăţi dielectrice bune chiar la temperaturi
ridicate, rezistenţă bună la apă fierbinte şi la agenţi chimici, etc.
Fig.2.15. Utilizări ale plăcilor melaminate
2.2.3. Poliesteri termorigizi (saturaţi)

Poliesterii nesaturaţi (termoplastici) se transformă în poliesteri termorigizi prin
reacţii de reticulare cu monomeri de tipul stiren, metilmetacrilat etc. Proprietăţile
principale ale acestor poliesteri sunt: caracteristici dielectrice bune, transparenţă,
rezistenţă la un număr mare de agenţi chimici, posibilitatea prelucrării prin tehnologii
multiple.
Poliesterii saturaţi sunt armaţi cu fibre de sticlă sau de carbon şi se fabrică sub
formă de laminate. Acestea au o bună rezistenţă mecanică rezistenţă la temperatură, la
atac chimici, la acţiunea apei.
Se utilizează pentru ambarcaţiuni, băi, ţevi, conducte, rezervoare, panouri
protectoare, componente electronice, componente ale avioanelor, răşini ignifuge, piese
diverse armate cu fibre de sticlă, etc.
29
RECTORAT
Rector’s Office

Runda de granturi:I
Fig.2.16. Aplicaţii ale poliesterilor la ambarcaţiuni şi rezervoare
2.2.4. Materiale epoxidice

Polimerii epoxi sunt un grup de materiale care, deşi sunt de 2-3 ori mai scumpe
decât poliesterii, şi-au găsit largi utilizări în tehnică. Răşina neîntărită constă din
molecule cu grupuri epoxy, puternic reactive. Pentru a transforma răşina epoxy într-un
material complet rigid, e nevoie de întăritori, de cele mai multe ori molecule posedând
grupări amino (-NH2).
Controlând gradul de polimerizare se pot obţine răşini solide sau lichide.
Răşinile epoxi se caracterizează prin adezivitate foarte mare faţă de multe
materiale, utilizându-se sub formă de răşini de turnare, adezivi şi amestecuri, lacuri din
răşini epoxi pure sau modificate, pulberi pentru acoperiri.
Piesele diverse turnate din răşini epoxi au proprietăţi mecanice şi electrice bune,
întărirea realizându-se la temperatura ambiantă sau la temperaturi de 40-100°C.
Adezivii şi masticurile au următoarele proprietăţi: menţinerea rezistenţei la lipire până la
circa 90°C, contracţie mică (sub 4 %), rezistenţă bună la agenţi chimici, adezivitate
foarte bună în special faţă de metale.
Fig.2.17. Pardoseli, generatoare eoliene
Lacurile din răşini epoxi aderă bine la suport, au proprietăţi mecanice şi

flexibilitate bune, au rezistenţă la uzură satisfăcătoare. Răşinile epoxi ranforsate cu
materiale ca hârtie, fibre sau ţesături de sticlă, carbon etc., se remarcă prin adezivitate
bună, contracţie mică la întărire, rezistenţă la oboseală, proprietăţi electrice şi mecanice
30
RECTORAT
Rector’s Office

Runda de granturi:I
bune. De obicei răşinile epoxy se armează cu fibre de sticlă sau carbon, ajungând să
aibă bune proprietăţi mecanice. Acestea îşi găsesc aplicaţii în industria aeronautică:
paletele compresoarelor şi turbinelor, flapsuri, ampenaje, etc.
Răşinile epoxy aderă practic la orice material, fapt ce le face să fie utilizate ca
adezivi extrem de puternici.
2.2.5. Polimidele
Principala caracteristică a polimidelor o constituie rezistenţa mare la căldură:
unele produse îşi păstrează proprietăţile mecanice şi electrice până la 500°C. Sunt
materiale cu bune proprietăţi mecanice, proprietăţi ce sunt păstrate la temperaturi ridicate
şi cu un coeficient scăzut de frecare.
Prelucrarea lor se poate face prin procedeul clasic de presare, prin injectare sau chiar
sinterizare. Ca materiale de adaos se folosesc PTFE, grafitul şi disulfura de molibden.
Aceste răşini se pot utiliza până la 250°C.
Fig.2.18. Piese din polimide
Principala utilizare se referă la obţinerea de lagăre ce lucrează fără ungere la viteze şi

încărcări mari (fig. 2.18).
2.2.6. Poliuretanii
Poliuretani este numele generic dat unei serii de polimeri produşi prin reacţia
dintre diizocianaţii aromatici şi un polimer de masă moleculară mică, de exemplu
poliester, sau un amestec de poliesteri cu poliamide.
Există o varietate de poliuretani cu diferite caracteristici, în funcţie de modul de
obţinere. Toţi însă, posedă o foarte bună rezistenţă la uzură, la acţiunea uleiurilor,
grăsimilor şi petrolului. Pot fi flexibili (poliuretanii termoplastici) sau rigizi.
31
RECTORAT
Rector’s Office

Runda de granturi:I
Fig.2.19. Produse din poliuretan
Principalele utilizări ale poliuretanilor sunt (fig. 2.19): cochilii şi plăci din
poliuretan rigid pentru termoizolare (ex. conducte care transportă agenţi termici), saltele
flexibile, role de mobilă, panouri prefabricate uşoare tip sandwich pentru construcţii,
carcase de calculatoare, cabine de camion, mobilă de birou, roţi dinţate pentru
proiectoare de filme şi camere de filmare, etc.
2.3. Domenii de utilizare ale materialelor plastice

Iată pe scurt câteva dintre cele mai interesante domenii de aplicare a materialelor
plastice.
Industria de ambalaje este şi va rămâne în lume principalul consumator de materiale

plastice. Se estimează că în lume rata de dezvoltare a ambalajelor din plastic va fi în
continuare în medie de 10% anual, iar pe ţări o dezvoltare proporţională cu produsul
naţional brut. Materialele plastice au pătruns adânc în domeniile de utilizare ale sticlei,
tablelor si foliilor metalice, extinderea şi perfecţionarea sistemelor de ambalaje.
In domeniul materialelor de construcţii, masele plastice îşi vor continua de asemenea

ascensiunea, pe plan mondial atingându-se ritmuri de creştere ale producţiei şi
consumului de (10-15)%. Principalele categorii de produse sunt profilele din materiale
plastice ca înlocuitor ai tablelor ondulate şi profilelor metalice, panourile stratificate,
elementele prefabricate cu izolaţie termică si fonică din spume poliuretanice, reţele
sanitare si electrice cuprinzând ţevi din policlorura de vinil şi poliolefine, instalaţii
sanitare din poliesteri armaţi, polimeri acrilici sau aliaje din diferite materiale plastice
cum ar fi acrilonitrilul, butadiena şi stirenul (ABS).
Electrotehnica şi electronica, beneficiari tradiţionali ai materialelor polimere, au

cunoscut o pătrundere relativ importantă a maselor plastice, în special polimerii
tradiţionali ca policlorura de vinil, polietilena, polistirenul dar si unele mase plastice
speciale cum sunt policarbonatii, poliacetalii, polifenilen oxidul etc.
32
RECTORAT
Rector’s Office

Runda de granturi:I
Industria construcţiilor de maşini si autovehicule a înregistrat cel mai înalt ritm de

asimilare a materialelor plastice: in medie, pe plan mondial, 44% anual.
Principalele tipuri de polimeri folosiţi sunt policlorura de vinil, poliolefinele şi
polimerii stirenici. Direcţiile de utilizare a materialelor plastice în construcţia de maşini
se diversifică şi se multiplică continuu.
Industria chimică. În acest domeniu, materialele plastice îşi găsesc cele mai diverse
aplicaţii, începând de la conducte până la piese componente ale pompelor şi
compresoarelor care lucrează in medii corozive, graţie greutăţii scăzute si rezistentei
chimice şi mecanice ridicate al acestor materiale. Dar materialele plastice cunosc utilizări
importante chiar în construcţia unor aparate şi utilaje la care cu greu şi-ar fi putut închipui
cineva că se poate renunţa la metal. S-au executat astfel reactoare chimice din
polipropilenă izotactică şi poliester armat cu fibre de sticlă având o capacitate de 48 t,
diametrul reactorului fiind de 3m, iar înălţimea de 7,5m.
În prezent se utilizează schimbătoare de căldură pentru răcirea lichidelor corozive
cu tuburi din politetrafluoretilena. Materialele folosite prezintă o rezistenţă mult mai
mare la coroziune decât tuburile din fontă, având un cost similar, dar o greutate mult mai
mică. S-au construit de asemenea tuburi de atomizare a materialelor, de 15m înălţime si
25m diametru, placate în interior cu politetrafluoretilena, pentru soluţiile concentrate de
săruri alcaline. Politetrafluoretilena, având proprietăţi antiaderente împiedică formarea
crustelor pe pereţii turnului.
In agricultură ponderea cea mai mare o deţin foliile de polietilenă de joasă
presiune, folosite pentru menţinerea umidităţii solului, protejarea culturilor în sere şi
solarii, impermeabilitatea rezervoarelor şi canalelor.
Alte domenii de aplicaţii ale materialelor sintetice polimere sunt tehnicile de vârf.
Iată câteva exemple:
Industria aerospaţială. Condiţiile principale impuse materialelor plastice utilizate
în acest domeniu sunt: să reziste la temperaturi ridicate şi scăzute, să nu ardă, iar dacă ard
să nu producă fum. Astfel hublourile avioanelor se confecţionează din policarbonat
rezistent la foc şi care are şi o excepţională rezistenţă la şoc. Pentru cabinele de pasageri
se folosesc laminate din răşină epoxidică sau fenolică ranforsate cu fibre de sticlă şi
acoperite cu un strat metalic subţire pentru o cât mai bună rezistenţă la foc. La construcţia
navelor spaţiale se utilizează plăci cu structură sandwich de grafit-răşină epoxidică -bor-
aluminiu care rezistă la temperaturi ridicate.
Industria nucleară. Politetrafluoretilena politriclorfluoretilena, care rezistă la
compuşii fluoruraţi agresivi cum este şi hexaflurura de uraniu, se utilizează la instalaţiile
33
RECTORAT
Rector’s Office

Runda de granturi:I
industriale destinate separării izotopice a uraniului, ca elemente de legătură pentru pompe

şi compresoare, conducte, clape de vane etc. Pentru îmbunătăţirea rezistentei faţă de
radiaţiile beta sau de amestecurile de radiaţii si neutroni provenite de la pilele nucleare se
utilizează polimeri fluoruraţi (fluoroplaste) grefaţi radiochimic cu monomeri de stiren,
metil-metacrilat etc.
Industria electronică. Sunt cunoscute în general proprietăţile electroizolante ale
polimerilor sintetici. S-au găsit însă utilizări ale materialelor plastice şi ca înlocuitori de
materiale conductoare şi semiconductoare tradiţionale. Utilizarea lor în acest domeniu se
bazează pe următoarele considerente:
- de formare a piesei cu geometria dorită, aplicând tehnicile convenţionale de
prelucrare a materialelor plastice;
- posibilitatea de realizare a gradului de conductibilitate dorit;
- greutate mult mai scăzută a piesei.
Materialele plastice cu conductibilitate electrică se realizează pe două căi principale.
Prima este de obţinere de amestecuri polimerice electroconductibile prin introducerea de
grafit sau pulberi metalice în masa materialului. Cea de a doua constă în realizarea
polimerilor cu structuri moleculare particulare, prin sinteza directă sau prin modificarea
catenei polimerice, ca de exemplu: poliftalocianina, polifenocen, polimeri de condensare.
Materialele plastice semiconductoare sunt de doua tipuri:
- cu semiconductibilitate de tip ionic, că de exemplu poliacrilatul de sodiu:
- cu semiconductibilitate de tip electronic, datorită prezenţei de electroni
delocalizaţi (de obicei, electroni de tip π). Un exemplu îl constituie polimerul
obţinut prin încălzirea poliacrilonitrilului (Ladder-polymer). Aceste materiale
plastice îşi găsesc utilizarea la fabricarea tranzistoarelor.
Schimbările cele mai spectaculoase nu au loc însă în domeniul aşa numiţilor
polimeri clasici. Anii ‘80 au marcat dezvoltarea unui sector deosebit de important al
sintezei materialelor plastice, cel al polimerilor speciali. Produşi în cantităţi mici, în
condiţii speciale, ei sunt capabili să ofere utilizatorilor performanţe ridicate. Simpla
aditivare, de exemplu, a cunoscutelor răşini epoxi cu fibre de carbon, duce la apariţia
unui material al cărui modul de elasticitate specifică este de 10 ori mai mare decât al
celor mai bune oţeluri produse în acea vreme. Alte modificări, de data aceasta în însăşi
structura polimerilor, pot aduce calităţi spectaculoase în comportamentul acestora. De
exemplu dacă lanţurile hidrocarbonate ale polimerilor nu sunt lăsate să se plieze la
întâmplare ci sunt întinse prin etirare, ia naştere o structură semicristalină a masei de
material plastic, care este caracterizată de o mare rezistenţă mecanică. Un alt exemplu îl
constituie articulaţiile din plipropilenă etirată, care datorită structurii cristaline rezistă la
milioane de îndoiri.
34
RECTORAT
Rector’s Office

Runda de granturi:I
O altă posibilitate de a modifica structura masei de polimeri o constituie legarea

chimică a lanţurilor hidrocarbonate între ele. Rezultă aşa-numiţii polimeri reticulaţi,
care se aseamănă cu o reţea tridimensională. Caracteristice pentru această structură sunt
infuzibilitatea, o rigiditate neobişnuită, insolubilitate în orice dizolvant.
Materialele plastice speciale se impun tot mai mult şi prin calităţile lor optice.
Cele mai spectaculoase realizări le consemnează fibrele optice din polimeri acrilici sau
poliamidici, care au o ductibilitate, o rezistenţă şi o elasticitate mult superioare fibrelor
din sticlă minerală. În sfârşit, în acelaşi domeniu sunt de menţionat polimerii cu structură
tridimensională de foarte mare regularitate, cilindrică sau în lamele echidistante. Ei sunt
foarte asemănători cristalelor lichide. Dacă distanţele dintre cilindri sau lame sunt de
ordinul lungimilor de undă ale radiaţiilor luminoase, are loc un proces de difracţie a
acestora. Astfel, un material plastic cu o asemenea structură se comportă ca un colorant
irizant.
De asemenea, polimerilor sintetici li se poate conferi capacitatea de a conduce
curentul electric sau pot deveni substanţe cu încărcătură electrică bipolară permanentă.
În sfârşit, cea mai interesantă aventură a materialelor plastice, pare sa devină în
viitor, biocompatibilitatea. Prin grefarea pe lanţul polimerului a unor grupări chimice
adecvate, se speră că acesta nu va mai fi considerat străin de organismul uman. Cât de
utilă ar fi o asemenea proprietate în medicina viitorului este uşor de imaginat, la nivelul
actual de cunoştinţe de care se dispune.
35
RECTORAT
Rector’s Office

Runda de granturi:I
III. Materiale compozite
3.1 Definirea şi clasificarea materialelor compozite
Materialele compozite au fost concepute pentru a înlocui, într-o proporţie tot mai
mare, materialele tradiţionale feroase şi neferoase, care prezintă unele neajunsuri
importante referitoare la performanţele, procedeele de obţinere şi prelucrare, gabarite,
mase, complexităţi geometrice, domenii de utilizare şi costuri.
Materialele compozite sunt amestecuri de două sau mai multe componente, ale
căror proprietăţi se completează reciproc, rezultând un material anizotrop, cu
proprietăţi superioare celor specifice fiecărui component in parte.
Din punct de vedere tehnic, noţiunea de materiale compozite se referă la
materialele care posedă următoarele proprietăţi:
- sunt create artificial, prin combinarea diferitelor componente;
- reprezintă o combinare a cel puţin două materiale deosebite din punct de vedere
chimic, între care există o suprafaţă de separaţie distinctă;
- prezintă proprietăţi pe care nici un component luat separat nu le poate avea.
Avantajul major, esenţial al compozitelor, constă în posibilitatea modulării
proprietăţilor şi obţinerea în acest fel a unei game foarte variate de materiale, a căror
utilizare se poate extinde în aproape toate domeniile de activitate tehnică.
Practic, materialele compozite sunt formate dintr-o matrice (plastică, ceramică sau
metalică) şi elemente de armare (ranforsanţi), care sunt dispuse în matrice în diferite
proporţii şi orientări. Armătura conferă materialului compozit o rezistenţă ridicată şi
reprezintă elementul principal de preluare a sarcinii, iar matricea are rolul de material de
legătură între elementele de armare şi mediul de transfer al sarcinii exterioare spre
acestea. În general, aceste două faze nu reacţionează între ele şi se aleg astfel încât să fie
inerte una faţă de cealaltă în condiţiile utilizărilor.
Materialele compozite prezintă o serie de avantaje între care se menţionează:
- masă volumică mică în raport cu metalele (de exemplu compozitele din răşini
epoxidice armate cu fibre de siliciu, bor şi carbon au masă volumică sub 2
kg/dm3)
- rezistenţă mare la tracţiune (compozitul denumit Kevlar, polimer organic cu fibre
de aramide, are o rezistenţă la tracţiune de două ori mai mare decât a sticlei);
- coeficient de dilatare foarte mic în raport cu metalele;
- rezistenţă la şoc ridicată;
- durabilitate ridicată;
36
RECTORAT
Rector’s Office

Runda de granturi:I
- capacitate mare de amortizare a vibraţiilor;

- siguranţă mare în funcţionare (ruperea unei fibre dintr-o piesă din material
compozit nu constituie amorsă de rupere);
- consum energetic scăzut şi instalaţii mai puţin costisitoare în procesul de obţinere,
în raport cu metalele;
- rezistenţă chimică şi rezistenţă la temperaturi ridicate (fibrele de Kevlar, teflon şi
hyfil până la 500°C, iar fibrele ceramice de tip SiC, Si3N4, şi Al2O3 între 1400oC
şi 2000°C).
O clasificare a materialelor compozite are la bază utilizarea concomitentă a două
criterii şi anume: particularităţile geometrice ale materialului ranforsant şi modul de
orientare a acestuia in matrice. Astfel materialele compozite se împart în trei categorii
mari (fig. 3.1):
- materiale compozite ranforsate cu particule (disperse);
- materiale compozite ranforsate cu fibre;
- materiale compozite obţinute prin laminare(stratificate).
Fig.3.1. Materiale compozite:

a – disperse, b – armate cu fibre, c – stratificate
O clasificare mai detaliată după felul materialului ranforsant este prezentata în

figura 3.2.
37
RECTORAT
Rector’s Office

Runda de granturi:I
Fig.3.2. Clasificarea materialelor compozite
Materialele compozite se mai pot clasifica după felul matricei, astfel:

- materiale compozite plastice (polimerice), au matricea formată din polipropilenă,
polietilena, răşini epoxidice, răşini fenolice, poliuretani etc. În general, materialele
compozite plastice au densităţi reduse, rezistenţă ridicată la acţiunea agenţilor
chimici, proprietăţi mecanice, termice şi electrice mai bune decât cele ale
materialelor plastice.
- materiale compozite ceramice, au matricea constituită din substanţe anorganice
(oxizi, carburi, siliciuri, boruri etc.).
- materiale compozite metalice, care sunt formate dintr-o matrice metalică (Al, Mg,
Cu, Ti, Pb, superaliaje etc.).
3.2. Elemente componente ale compozitelor
3.2.1. Matricea compozitelor

Matricea compozitelor trebuie să fie constituită dintr-un material capabil să
înglobeze componenta de armare, pe care să nu o distrugă prin dizolvare, topire, reacţie
chimică sau acţiune mecanică. Rezistența compozitului la temperatură şi la coroziune
sau oxidare, este determinată în primul rând de natura matricei. În cele mai multe cazuri,
aceasta reprezintă partea deformabilă a materialului, având o rezistenţă mecanică mai
scăzută decât materialul complementar pe care îl include. Alegerea matricei se face în
funcţie de scopul urmărit şi de posibilităţile de producere a compozitului. În tehnologiile
actuale se folosesc numeroase tipuri de matrici: masă plastică, ceramică sau metalică.
38
RECTORAT
Rector’s Office

Runda de granturi:I
Matricea reprezintă aşadar, o parte a materialului compozit care asigură atât

transferul solicitărilor exterioare la ranforsant, cât şi protecţia elementelor de ranforsare
împotriva distrugerilor mecanice şi a eroziunii.
3.2.1.1. Matrici plastice (polimerice)

Matricile plastice au utilizarea cea mai largă în domeniul materialelor compozite. Se pot
folosi fie materiale termoplastice: polietilenă, polistiren, poliester, cetonă, etc., fie
materiale termorigide: răşini de poliester, răşini epoxy, răşini fenolice, răşini poliamidice,
răşini melamine. Matricile din răşini asigură compozitului proprietăţi mecanice şi
chimice crescute până la 300°C, chiar la temperaturi de până la 450°C, în cazul răşinilor
fenolice.
Materialele plastice prezintă o serie de avantaje:
- sunt uşoare;
- asigură transparenţă;
- sunt izolatoare electric şi termic;
- sunt impermeabile;
- au rezistenţă mare la coroziune;
- asigură autolubrifierea;
- se poate obţine un comportament cu proprietăţi elastice sau plastice.
Deşi matricele plastice satisfac cele mai multe dintre cerinţele care se impun
pentru a putea fi folosite la producerea materialelor compozite, ele prezintă şi numeroase
dezavantaje: rezistenţă mecanică redusă la temperaturi înalte, o durată scurtă de
menţinere în stare lichidă după preparare, conductivitate termică redusă, un coeficient
mare de dilatare termică şi rezistenţă relativ mică la şoc mecanic.
Principalul neajuns al matricelor plastice este slaba rezistenţă la temperatură. În funcţie
de structură, matricile plastice pot fi: matrici amorfe (transparente) şi matrici neamorfe
(pe măsură ce scade gradul de amorfizare scade şi transparenţa).
Fig. 3.3. Material compozit cu matrice masă plastică amorfă

39
RECTORAT
Rector’s Office

Runda de granturi:I
În general, există două familii de matrici plastice:
a. Matrici plastice termorigide. Acestea au proprietatea că prin încălzire devin plastice,

iar după răcire (solidificare) se întăresc ireversibil (se pot forma o singură dată) datorită
transformărilor chimice suferite. Se obţin astfel o serie de proprietăţi mecanice şi
termomecanice favorabile.
Principalele răşini termorigide utilizate ca matrici sunt:
- răşinile poliesterice nesaturate, prezintă o fixare bună pe fibre, au preţ redus, însă au
o contracţie volumică la întărire mare (8 … 10%) şi o comportare dificilă la căldură
umedă.
- răşinile epoxidice, prezintă o fixare bună pe fibre, o contracţie redusă la turnare
(contracţia este de cca. 0,5%) şi asigură proprietăţi mecanice ridicate.
- răşinile fenolice, au proprietăţi mecanice mai reduse decât răşinile epoxidice, ele fiind
utilizate numai atunci când se impun exigenţe deosebite privind comportarea la foc (nu
produce gaze toxice la ardere). Se construiesc piese cu rezistenţă ridicată la temperatură
şi piese cu proprietăţi de izolatori electrici.
b. Matrici termoplastice. Acestea devin plastice la fiecare încălzire şi au avantajul că se

pot folosi rebuturile şi deşeurile recuperabile prin reciclare, ca atare sunt mai ieftine.
Principalele materiale termoplastice sunt:
- policlorura de vinil;
- polietilena cu densitate redusă;
- polietilena cu densitate ridicată;
- polipropilena ;
- polistirenul;
- acrilonitrit-stirenul;
- acrilonitrit-butadien-stirenul.
3.2.1.2. Matrici ceramice

Ceramica tehnică este tot mai frecvent utilizată pentru realizarea compozitelor,
deoarece această categorie de materiale este caracterizată prin proprietăţi intrinseci
deosebite, datorate în principal legăturilor interatomice. Aceste proprietăţi sunt:
- rezistenţă mecanică mare la temperaturi înalte;
- rezistenţă la rupere foarte mare, uneori mai mare decât a celor mai bune oţeluri;
- rezistenţă la oxidare şi la agenţi chimici;
40
RECTORAT
Rector’s Office

Runda de granturi:I
- modul de elasticitate mare, superior oţelurilor;

- duritate mare şi stabilă la creşterea temperaturii.
Prin armare cu fibre de adaos creşte tenacitatea matricei şi sporeşte rezistenţa ei la şoc
termic. Matricele ceramice îndeplinesc condiţiile de temperatură (minimă, sub -100° C si
maximă, peste 1000° C) şi proprietăţi deosebite de duritate, fragilitate, refractaritate,
rezistenţă la abraziune, coroziune, densitate redusă şi stabilitate la temperaturi ridicate.
Acestea pot fi: oxidice (alumina - A1203, silicea - Si02 şi zirconia - Zr02), nonoxidice
(carbura de siliciu - SiC, carbura de bor - BC, nitrura de siliciu - Si3N4, borurile - TiB2,
ZrB2) și de carbon.
3.2.1.3. Matrici metalice

Matricele metalice s-au folosit din necesitatea de-a obţine compozite, care să
poată fi utilizate la temperaturi relativ înalte, comparativ cu cele de natură plastică.
Metalele prezintă şi alte proprietăţi care le recomandă în calitate de matrice: proprietăţi
mecanice bune, conductivitate termică şi electrică mari, rezistenţă mare la aprindere,
stabilitate dimensională, capacitate bună de prelucrare, porozitate scăzută. În schimb,
densitatea este relativ mare (1,74...7,0 g/cm3), iar fabricarea compozitelor este uneori mai
dificilă.
Matricile metalice pot îngloba fibrele de armare prin laminare, impregnare în fază
lichidă, depunere chimică în fază de vapori sau electroplacare a matricei şi solidificare
dirijată. Faţă de matricile din polimeri, prezintă o serie de avantaje legate de ductilitate
şi proprietăţi mecanice superioare, rezistenţă la atacul anumitor solvenţi, o gamă mai
largă a temperaturilor de utilizare, conductibilitate termică şi electrică mai bună.
Dezavantajele lor se referă la: masa volumică mai mare decât a matricilor din polimeri,
posibila apariţie a unor compuşi intermetalici fragili la interfaţa dintre matrice şi fibre
(compuşi ce determină un transfer greoi de tensiuni, microfisuri şi zone de concentraţie a
tensiunilor care duc la ruperea materialelor compozite sub sarcini relativ mici) şi la
tehnologia de obţinere mai complicată, ducând la un cost mai ridicat al compozitelor cu
matrice metalică.
Matricile utilizate trebuie sa aibă anumite caracteristici, şi anume: temperatura de
utilizare 200 ... 600 (1000)° C, proprietăţi mecanice ridicate, conductibilitate termică şi
electrică, stabilitate dimensională, prelucrabilitate bună, rezistenţă chimică adecvată,
etc. Alegerea lor se face in funcţie de greutatea specifică şi de proprietăţile mecanice,
termice, electrice şi metalurgice. Aliajele utilizate ca matrici sunt: Al-Si-Mg, Al-Cu- Mg,
Al-Zn-Mg, Ti-Al-V etc.
În prezent există două categorii de compozite cu caracteristici funcţionale
superioare:
41
RECTORAT
Rector’s Office

Runda de granturi:I
- cu matricea din aluminiu (armată cu particule de carbură de siliciu, până la 15%

din volum, obţinută prin turnare în amestecuri de formare fluide)
- cu matricea din oţel (ranforsată cu carbură de wolfram, elaborată printr-un
procedeu special, materialul aflându-se in stare semifluidă).
Pentru materialele destinate produselor care lucrează la temperaturi sub 450°C se pot
utiliza ca matrici metalice, aluminiul şi aliajele sale, datorită costului relativ scăzut,
densităţii mici, conductivităţii termice mari, fluidităţii bune şi prelucrării uşoare. În
vederea îmbunătăţirii comportării aliajelor de aluminiu la temperaturi, se recomandă
utilizarea titanului ca element de aliere. Prezenţa acestuia măreşte stabilitatea termică şi
influenţează pozitiv caracteristicile structurii primare. Matricele din titan au densităţi
mici şi rezistenţă la rupere bună (în special cele aliate cu aluminiu, vanadiu, molibden,
crom), fragilitate la rece redusă, iar coeficientul de dilatare liniară este de 1,4 ori mai mic
decât cel al fierului şi de 2,8 ori mai mic decât cel al aluminiului.
3.2.2. Armăturile (ranforsanţii) materialelor compozite

Armăturile sunt elemente componente ale materialelor compozite, utilizate în scopul
ranforsării matricei sau pentru inducerea proprietăţilor de autolubrifiere şi care au
menirea să îmbunătăţească proprietăţile mecanice ale materialului compozit. Se
urmăresc aspectele:
- creşterea caracteristicilor mecanice;
- îmbunătăţirea rezistenţei termice;
- compatibilitatea cu matricea compozitului;
- adaptarea bună la procedeele de prelucrare;
- să fie uşoare;
- sa aibă un preţ redus.
Armăturile diferă între ele prin natura chimică şi configuraţie. După configuraţie
se împart în două mari categorii: fibre şi particule, fiecare categorie incluzând numeroase
alte tipuri, diferenţiate după mărime, după raportul lungime/diametru şi după compoziţia
chimică. Comparativ cu fibrele, particulele sunt mai uşor de realizat şi de înglobat în
materialul matricei. În schimb, fibrele sunt de neînlocuit dacă se urmăreşte obţinerea unui
compozit cu tenacitate mare.
3.2.2.1. Armături particule

Există o mare varietate de particule, cu dimensiuni variind în limite largi, produse
din SiC, grafit, Al2O3, SiO2, nitrură de bor, sticlă, MgO, TiC, Si3N4, alice din oţel sau
fontă, ZrO2, TiO2, Pb, Zn.
42
RECTORAT
Rector’s Office

Runda de granturi:I
Particulele, mari (macroparticule) sau mici (microparticule), de formă sferică, plată sau
de altă configuraţie, se utilizează în special pentru producerea compozitelor dure, cu
rezistenţă mare la uzare, greutate redusă, stabilitate dimensională remarcabilă şi
capacitate mare de amortizare a vibraţiilor. Prezenţa particulelor conduce însă la
micşorarea alungirii şi deci a tenacităţii materialului (comparativ cu alungirea şi
tenacitatea matricei), ceea ce determină limitarea folosirii acestora doar la producerea
compozitelor care nu sunt solicitate excesiv la şoc mecanic şi termic.
Particulele se folosesc, în cele mai multe cazuri, la producerea materialelor compozite cu
matrice metalică. Fiind relativ ieftine şi uşor de produs, compozitele metalice cu particule
s-au diversificat foarte mult şi reprezintă în momentul de faţă, o categorie de materiale
de care nu se poate face abstracţie.
Pulberile folosite la realizarea materialelor compozite se produc prin diverse
procedee chimice sau fizice, fiind preferate metodele care asigură grad mare de fineţe şi
puritate a particulelor.
Folosirea materialului ranforsant sub formă de particule a cunoscut o mare
extindere, deoarece prezintă unele avantaje importante, cum ar fi:
- cost scăzut - în comparaţie cu fibrele, particulele sunt mai ieftine;
- tehnologii simple de înglobare şi dispersare a particulelor în matrice;
- posibilitatea obţinerii unor materiale izotrope.
3.2.2.1.1.Materiale compozite armate cu microparticule

Se mai numesc materiale compozite durificate prin dispersie. În cazul acestor compozite,
particulele de dimensiuni foarte mici (100 … 2500 Å, 1micron=10.000Å), blochează
deplasarea dislocaţiilor. Astfel, deşi sunt necesare cantităţi mici de material dispers,
efectul de durificare este foarte mare.
Faza dispersată este, de regulă, un oxid stabil dur (Al2O3, ThO2, ZrO2, BeO etc.). Ea
trebuie să aibă anumite caracteristici (dimensiuni, formă, cantitate şi distribuţie) pentru
obţinerea celor mai bune proprietăţi ale materialului compozit.
Totodată particulele dispersate trebuie să aibă solubilitate scăzută în materialul
matricei şi să nu apară reacţii chimice între particule şi matrice.
În tabelul 6 sunt prezentate câteva materiale compozite durificate prin dispersie cu oxizi
şi domeniile lor de utilizare.
43
RECTORAT
Rector’s Office

Runda de granturi:I
Tabelul 6
Exemple şi utilizări de materiale compozite durificate cu particule dispersate
3.2.2.1.2. Materiale compozite armate cu macroparticule

Armarea acestor compozite se face cu particule mari, până la 500 microni sau
chiar mai mari, care nu mai au rol de blocare a deplasării dislocaţiilor. În funcţie de
proporţia dintre cantităţile de macroparticule şi cea de liant, se obţin combinaţii
neobişnuite de proprietăţi.
Carburile metalice pot fi privite ca fiind astfel de materiale compozite. Carbura de
wolfram este înglobată într-o masă de cobalt, sculele aşchietoare rezultate având
combinate avantajele date de duritatea şi rezistenţa la creşterea temperaturii de aşchiere a
WC şi cele date de rezistenţa bună la impact a cobaltului.
Pietrele abrazive formate din macroparticule de carbură de siliciu (SiC), nitrură
de bor sau diamant, înglobate într-o matrice de sticlă sau polimeri, pot fi considerate tot
materiale compozite armate cu macroparticule.
Un alt exemplu îl constituie materialul utilizat pentru contactele electrice, care este
format din particule de wolfram înglobate într-o matrice de argint. În acest mod se
realizează combinaţia de proprietăţi dorite, şi anume, conductibilitatea electrică bună
(datorită argintului) şi rezistenţă mare la uzură (datorită particulelor de wolfram).
3.2.2.2. Armături fibre

Sunt folosite ca elemente de ranforsare, având rolul de a prelua o mare parte din
solicitările la care este supus materialul matricei.
Fibrele au în general dimensiunile secţiunii, de ordinul micronilor, frecvent (3 – 10) μm,
dar pot ajunge şi până la (100 – 150) μm.
În funcţie de raportul dintre lungime şi diametru, fibrele pot fi de două tipuri:
- continue, când raportul dintre lungime şi diametru l/d > 1000. Se folosesc sub
diverse forme de aranjare: unidirecţională, tip ţesătură sau spaţială;
44
RECTORAT
Rector’s Office

Runda de granturi:I
- discontinue, se pot produce ca atare sau, ca rezultat al fragmentării fibrelor cu

lungime mai mare
În funcţie de dimensiuni, acestea din urmă se clasifică în:
- fibre lungi, cu raportul între lungime şi diametru l/d = 300-1000, lungimea de
câţiva milimetri, iar diametrul de (3-10) μm;
- fibre scurte, la care l/d < 300, obţinute prin tăierea fibrelor lungi;
- fibre foarte scurte (whiskers), cu diametrul în jur de 1 μm şi lungime de câteva
sute de microni, constituite din monocristale filiforme de natură ceramică.
Fibrele de diferite tipuri pot fi ţesute (fig. 3.4) sau împletite (fig.3.5).
Materialele neţesute se prezintă sub formă de împâslituri, numite mat, executate din
fibre tocate sau continue, orientate întâmplător şi aglomerate mecanic cu un liant
polimeric.
În general, fibrele se obţin sub formă unor mănunchiuri de filamente continue,
care pot fi folosite ca atare, tăiate la lungimi standardizate sau prelucrate prin operaţii
textile, sub formă de materiale neţesute sau sub formă de ţesături şi împletituri, bi sau
tridimensionale, neimpregnate sau impregnate.
Fig.3.4. Diferite tipuri de ţesături
Fig.3.5. Împletituri din fibre pentru armare
Fibrele cele mai utilizate sunt: de sticlă, de carbon, de bor, de carbură de siliciu,
aramidice, de origine naturală, metalice şi ceramice.
45
RECTORAT
Rector’s Office

Runda de granturi:I
Fibre de sticlă. Sticla masivă este caracterizată de o sensibilitate ridicată la fisurare, care
se produce şi se dezvoltă sub acţiunea unei solicitări la tracţiune. Din contră, la fibrele de
sticlă, fisurile sunt mult mai puţine, iar sticla are performanţe superioare.
Fibrele de sticlă sunt fabricate dintr-un amestec care are la bază oxidul de siliciu (Si02),
ce este topit şi trecut printr-o filieră. Fibrele de sticlă sunt foarte ieftine din cauza materiei
prime care este abundentă (siliciu, calciu, caolin, etc) şi a simplităţii proceselor
tehnologice de prelucrare.
Fig.3.6. Fibre aglomerate împreună cu un

liant într-o structură numită Mat
Fibrele de sticlă cu diametrul de (5-15) m, se înglobează cel mai adesea, în matrici din
polimeri şi în materiale masive, oţeluri speciale, aliaje de titan, etc, când se cere o
rezistenţă mare a materialului compozit.
Fibrele de carbon au proprietăţi remarcabile, ce rezultă din orientarea preferenţială a

cristalelor (paralel cu axa fibrelor) şi se referă la rigiditate şi rezistenţă foarte mare în
direcţie longitudinală, asociate cu un coeficient foarte mic de dilatare liniară în aceeaşi
direcţie. Conductibilitatea electrică şi termică a compozitului cu fibre de carbon depinde
de gradul de grafitizare şi de anizotropie. Fibrele de carbon sunt obţinute prin piroliza
fibrelor organice.
Principalele avantaje ale fibrelor de carbon:
- sunt folosite la obţinerea pieselor care au caracteristici specifice foarte bune;
- sunt utilizate la armarea răşinilor termoplaste şi mai ales a celor termorigide;
- se pot prelucra prin toate tehnicile de formare;
- fibrele sunt disponibile sub forme diferite (stratifir cu 500 până la 100000 de
filamente, înfăşurări filamentare, ţesături în bandă, ţesături uni sau
multidirecţionale), toate formele putând fi sau nu impregnate;
46
RECTORAT
Rector’s Office

Runda de granturi:I
- piesele armate cu fibre de carbon se pot prelucra prin polizare sau tăiere cu
fierăstrăul cu pânză diamantată.
Fibre de bor şi de carbură de siliciu. Analiza comună a celor două tipuri de fibre este
determinată de condiţiile comune de obţinere a acestora, adică depunerea chimică, în
stare de vapori, pe un suport metalic filiform.
Fibrele obţinute sunt:
- fibre de bor (B);
- fibre de bor şi carbură de bor (B+B4C);
- fibre de carbură de siliciu (SiC);
- fibre de bor şi carbură de siliciu (B+SiC).
Fibrele de bor sunt de sute de ori mai scumpe decât cele de sticlă din cauza tehnologiei
complexe de prelucrare. Datorită acestui motiv ele au o utilizare limitată, în special în
industrii de vârf (armament, aeronautică etc), ţinându-se însă cont de proprietăţile lor
deosebite.
Fibrele de bor prezintă următoarele avantaje:
- rezistenţă mecanică foarte bună ;
- o comportare termică deosebită (produsele îşi menţin proprietăţile mecanice până
la 1000°C);
- fibrele de bor au legături bune cu matricile din răşini epoxidice;
- au un comportament bun la oboseală şi îmbătrânire.
Fig.3.7. Structura fibrei de bor

1 – filament de wolfram; 2 – zonă de wolfram şi bor;
47
RECTORAT
Rector’s Office

Runda de granturi:I
3 – zona compusă din particule de bor; 4 – strat superficial.
Fibrele aramidice sunt cunoscute sub denumirea comercială de Kevlar. Principalele

avantaje ale acestor fibre sunt: rezistenţă bună la foc (suportă temperaturi până la
350°C); dilatare termică nulă; rezistenţă ridicată la şocuri şi la oboseală; rezistenţă
chimică bună (cu excepţia acizilor şi bazelor puternice); absorb bine vibraţiile; sunt
izolatoare din punct de vedere termic şi electric.
Utilizarea lor este oarecum limitată din cauza unor dezavantaje: rezistenţă redusă
la compresiune; aderenţă redusă la răşinile de impregnare; prelucrabilitate dificilă a
materialului compozit; fibrele sunt sensibile la frecare; nu se topesc, dar se descompun la
o temperatură de (400 - 480)° C; absorb apa.
Fibrele naturale sunt de origine vegetală şi au reprezentat categoria de materiale de

armare utilizate la începutul apariţiei materialelor compozite, având în vedere uşurinţa de
obţinere şi răspândirea materiei prime. Din mulţimea acestor materiale, mai sunt folosite
pentru aplicaţii particulare, lemnul, hârtia şi bumbacul.
Utilizarea lor se bazează pe avantaje ca: rezistenţă la uzare ridicată; foarte bună
izolare termică şi electrică; densitate redusă; maleabilitate.
Fibrele metalice sunt realizate din aluminiu şi aliajele lui (au densitate redusă şi sunt
bune conducătoare de căldură şi electricitate), oţeluri carbon (au rezistenţă ridicată şi
proprietăţi feromagnetice), cupru şi aliajele lui (au conductibilitate termică şi electrică
foarte bună), nichel şi aliajele acestuia (au o foarte bună rezistenţă termică), oţelurile
inoxidabile (au rezistenţă ridicată la coroziune), aliaje refractare (au puncte de fuziune
ridicate şi rezistenţă mare la coroziune) etc.
Fibrele ceramice permit încălziri la temperaturi de peste 1000°C şi pot arma matrici
termoplastice, termorigide sau ceramice. Cele mai utilizate fibre ceramice sunt cele din
carbură de siliciu (SiC), nitrură de siliciu (Si3N4), nitrură de bor (BN), etc. Pot fi
folosite sub formă de fibre scurte, benzi, mat-uri, ţesături etc.
3.2.2.3. Materiale compozite stratificate

Sunt obţinute prin aplicarea unui strat dintr-un alt material, la suprafaţa
materialului de bază. Aplicarea acestui strat cu proprietăţi diferite de cele ale materialului
de bază se realizează cel mai des prin turnare, sudare sau laminare.
Principalele avantaje ale acestor materiale sunt de ordin economic şi calitativ,
deoarece prin utilizarea lor se economisesc importante cantităţi de materiale scumpe sau
48
RECTORAT
Rector’s Office

Runda de granturi:I
deficitare, îmbunătăţindu-se, în acelaşi timp, calitatea produselor şi mărindu-se durata lor

de funcţionare în condiţiile unor performanţe ridicate.
Câteva exemple de asemenea materiale compozite sunt:
- duraluminiul, cu rezistenţă ridicată la rupere, placat cu aluminiu pur, cu rezistenţă
ridicată la coroziune;
- oţeluri carbon, ieftine, placate cu oţeluri de scule cu duritate ridicată şi rezistenţă
la uzare, sau cu oţeluri inoxidabile, rezistente la coroziune;
- plăcuţele din oxid de aluminiu placate cu nitrură de titan (utilizate pentru părţile
active ale sculelor aşchietoare) etc.
În afară de materialele compozite bicomponente, prezentate mai sus, se utilizează
şi compozite tricomponente (tip “sandwich”). De exemplu, pentru împiedicarea difuziunii
carbonului dintr-un oţel în altul, se poate interpune prin placare un strat de nichel, care nu
permite difuziunea prin el a carbonului.
Fig. 3.8. Material compozit tip sandwish
Tot un material tip “sandwich” este prezentat în figura 3.8. El este alcătuit din două plăci
subţiri din metal (de exemplu aluminiu, titan sau oţel), între care se găseşte o structură
tip fagure, din material mai dur (duraluminiu sau aliaj de titan), rezultând un material
compozit deosebit de rezistent şi rigid.
3.3. Utilizarea materialelor compozite
3.3.1. Domenii de utilizare

În etapa actuală, întreaga industrie urmăreşte scăderea drastică a greutăţii
produselor, fapt ce a condus la materiale şi vehicule mai uşoare, consumuri energetice
mai mici, confort şi siguranţă sporite, poluare redusă, etc. Materialele compozite răspund
pe deplin acestor obiective.
49
RECTORAT
Rector’s Office

Runda de granturi:I
În domeniul aerospaţial, domeniu în care compozitele s-au aplicat pentru prima

dată, se utilizează fibre de carbon, de bor şi de siliciu ranforsate în matrici de răşini
epoxidice, pentru structuri de aeronave şi nave spaţiale. De exemplu, cabina pilotului
avioanelor Airbus 320, este confecţionată dintr-o structură de tip fagure din foi de răşină
epoxidică, întărită cu fibre de carbon.
Compozitele din matrici metalice pe bază de nichel şi cobalt cu fibre din carburi şi oxizi
metalici (CTa, CNi, CZr, Al2O3) sunt utilizate pentru componente vitale ale motoarelor
turboreactoarelor şi rachetelor, care funcţionează în regim termic ridicat. În industria
aerospaţială se folosesc şi fibre speciale: kevlarul, teflonul şi hyfilul.
Kevlarul este un polimer organic cu fibră de aramidă cu proprietăţi excepţionale
(rezistenţă la şoc şi abraziune, rezistenţă mare la tracţiune, rezistenţă şi stabilitate până
la 500°C, capacitate de amortizare a vibraţiilor, densitate mică - 1,7 g/cm3, insensibil la
acţiunea agenţilor chimici şi a microorganismelor). Aplicaţiile fibrelor de Kevlar ca
atare, sau în compozite şi hibrizi carbon-Kevlar, se referă la componente de înveliş,
carenaje şi amenajări interioare şi au ca efect reducerea greutăţii componentelor
respective cu circa 30%, a costurilor cu 50% şi creşterea durabilităţii lor de 2 până la 5
ori.
Fig. 3.9. Ţesătură din Kevlar
Teflonul are proprietăţi dielectrice excelente, o rezistenţă remarcabilă la căldură

şi coeficienţi de frecare scăzuţi, rezistenţă la atacul tuturor produselor chimice. Aceste
calităţi au determinat folosirea lui, armat cu fibre de sticlă, la izolarea cablurilor
motoarelor rachetelor, în circuitele hidraulice, la trapele locaşelor trenurilor de aterizare,
etc.
Hyfilul este un material plastic armat cu fibre de sticlă cu densitate de 1,8 g/cm3,
rezistenţă la tracţiune egală sau superioară celor mai bune oţeluri (1800 N/mm2),
elasticitate superioară celei a aluminiului sau a titanului. Se foloseşte în special la
50
RECTORAT
Rector’s Office

Runda de granturi:I
fabricarea paletelor compresoarelor de la motoarele turboreactoarelor (echipează în

prezent aeronavele care zboară la altitudini mari şi viteze peste 0,6 Mach), fiind rezistent
până la temperaturi de (400…500) °C.
Fig. 3.10. Hyfil utilizat in

industria aeronautică
La avioanele comerciale moderne se pune acut problema măririi capacităţii, a reducerii

consumului de carburant şi a poluării mediului. Toate acestea se pot realiza utilizând pe
scară largă materiale compozite uşoare. Astfel, Boeing 787 Dreamliner este un avion de
pasageri ultramodern bimotor lung-curier de mare capacitate, construit în principal din
materiale compozite, asigurând 20% economie de combustibil şi costuri mai reduse de
întreţinere.
Fig. 3.11. Boeing 787 Dreamliner
În domeniul transportului naval, ca materiale compozite se folosesc cu precădere

răşini poliesterice armate cu fibre de sticlă, carbon sau aramidă, în special pentru
ambarcaţiuni sportive şi nave uşoare. Se obţine o rigiditate bună la o greutate mai mică
cu beneficii precum mărirea vitezei şi reducerea consumului de combustibil.
În domeniul transportului rutier, materialele compozite se folosesc în primul rând
datorită greutăţii reduse, rezistenţei mari la oxidare şi la coroziune. Procentul de
înlocuire a metalelor în construcţia de autovehicule creşte în fiecare an. Se utilizează din
ce în ce mai mult pentru obţinerea caroseriilor, sistemului de alimentare cu combustibil,
51
RECTORAT
Rector’s Office

Runda de granturi:I
panoului de bord, etc. În sistemele de frânare se utilizează compozite armate cu fibre de

carbon, datorită creşterii coeficientului lor de frecare cu temperatura.
Fig. 3.12. Lagăre fibre de sticlă Fig. 3.13. Panou de bord

(bronz+grafit) (termoplaste+ fibre de sticlă)
Domeniul electronicii şi electrotehnicii utilizează mult materiale compozite

având matrici din materiale plastice speciale: răşini poliamidice, policarbonaţi, sulfură
sau oxid de polifenilenă, siliconi, polibutilentereftalat, etc. Se realizează componente
electronice active (capsule pentru circuite integrate) sau pasive (conductoare, conectoare,
etc.). În domeniul telecomunicaţiilor, compozitele se folosesc pentru izolarea cablurilor
telefonice, pentru structurile de rezistenţă şi pentru discurile antenelor (realizate din
compozite armate cu fibre de sticlă).
În domeniul medical se utilizează compozite cu polimeri în: cardiologie (proteze
şi implanturi cardiace), ortopedie (implanturi osoase, având o bună biocompatibilitate),
transplanturi de piele artificială, artere şi vene artificiale, transplant de plămâni artificiali,
intestine, etc.
O largă utilizare îşi găsesc materialele compozite şi în domeniile construcţiilor,
sub forma de panouri din spume de polimeri, structuri tip fagure, plăci PAL şi PFL,
placaje, sticle, ţigle şi plăci pentru acoperiş, beton armat, lemn, straturi izolatoare termic
şi fonic, vopsele, lacuri, etc.
Materialele compozite au calităţi deosebite, care le-au impus şi în domenii de vârf,
cu regimuri de lucru la parametri ridicaţi la care materialele cunoscute nu corespundeau.
Utilizarea acestor materiale reprezintă şi o cale eficientă de reducere a consumurilor de
energie, atât în fabricarea lor, cât şi în exploatare.
52
RECTORAT
Rector’s Office

Runda de granturi:I
Fig. 3.14. Structura unui CD
În anii ce vin aceste materiale vor cunoaşte o extindere amplă prin pătrunderea lor
în domenii noi, prin diversificarea gamei de compozite şi a tehnologiilor de fabricare.
3.3.2. Utilizările materialelor compozite metalice

Compozitele metalice s-au dezvoltat în primul rând din necesitatea reducerii
greutăţii maşinilor, utilajelor si a prelungirii duratei lor de funcţionare, obiectiv deosebit
de important în industria aeronautică sau a construcţiei de autovehicule. Faţă de
compozitele cu matricea din polimeri, compozitele metalice rezistă mai bine la
temperaturi înalte şi nu sunt inflamabile sau higroscopice. Ca material complementar se
folosesc fibre metalice, fibre nemetalice sau particule diversificate după natura lor
chimică, după formă şi dimensiuni.
Tabel 7. Utilizări ale unor compozite metalice armate cu fibre
Aluminiul, datorită densităţii sale reduse si rezistenţei mari la oxidare, este

materialul care a căpătat cea mai mare extindere, ca matrice a compozitelor cu particule.
53
RECTORAT
Rector’s Office

Runda de granturi:I
Tabel 8. Utilizări ale unor compozite metalice armate cu particule
Compozitele metalice cu particule de grafit, care prezintă proprietatea de autolubrifiere

şi nu au tendinţa de gripare, constituie o categorie vastă de materiale, având aplicaţii
multiple în sistemul tribologice care lucrează la temperaturi înalte, când apare
posibilitatea pierderii lubrifiantului lichid.
Tabel 9. Utilizări ale unor compozite metalice cu autolubrifiere
Câteva produse reprezentative realizate pe baza compozitelor metalice sunt

prezentate în fig.3.15.
Fig. 3.15. Exemple de produse realizate din compozite metalice

a,b. piston şi bloc motor; c. conductor electric
54
RECTORAT
Rector’s Office

Runda de granturi:I
3.3.3. Utilizarea compozitelor ceramice

Compozitele ceramice sunt destinate în principal soluţionării unor probleme legate
de utilizarea în medii cu solicitări extreme (termice, chimice, biologice, radiaţii). Se
utilizează mai ales în domenii ale industriei aerospaţiale: motoare de avion şi de rachete,
elemente de protecţie termică a corpurilor de rachete, turbine de gaz, discuri de frânare la
avioane, cuptoare de tratamente termice, etc.
Utilizarea compozitelor ceramice în construcţia motoarelor, poate conduce la
reducerea greutăţii specifice, prin eliminarea sistemelor de răcire ca urmare a faptului că
materialul compozit permite o mai bună disipare a căldurii şi utilizarea la temperaturi mai
ridicate.
Compozitele cu ranforsare discontinuă sunt cele mai utilizate în prezent în aplicaţii
din domeniul sculelor aşchietoare şi a componentelor utilizate în medii corozive sau cu
uzura ridicată. Sculele aşchietoare realizate din compozite pe bază de carburi şi oxizi au o
duritate ridicată ce se menţine chiar la parametri de aşchiere intensivă.
În domeniul medical sunt realizate proteze din compozite ceramice
biocompatibile, la care se manifestă fie tendinţe de inerţie în raport cu mediul biologic în
care au fost implantate, fie chiar o favorizare a dezvoltării ţesuturilor la suprafaţa poroasa
a compozitului.
În domeniul telecomunicaţiilor se utilizează la izolaţii de cabluri telefonice şi la
realizarea de componente ale echipamentelor de telecomunicaţii. De exemplu
compozitele de tip Si02/Si02 sunt utilizate la realizarea ecranelor protectoare ale
antenelor, care necesită o rezistenţă la ablaţie (acţiunea vântului, apelor) şi o transparenţă
la transmisii pe frecvenţe radio.
În domeniul energiei nucleare, la reactoarele de fisiune şi fuziune nucleară care
presupun medii severe de utilizare, se încearcă utilizarea compozitelor SiC/SiC şi C/C
care pot rezista la radiaţii, reacţii chimice specifice, temperaturi înalte, plasmă şi tensiuni
mecanice.
Protecţia termică a navetelor spaţiale este realizată din materiale compozite
refractare, sub forma unor plăcuţe având densitate şi conductibilitate termică mică, cu
care se acoperă conturul navetei.
55
RECTORAT
Rector’s Office

Runda de granturi:I
Tabel 10. Utilizări ale unor compozite ceramice
3.3.4. Utilizarea compozitelor polimerice

Compozitele polimerice, cu elemente de ranforsare din sticlă, carbon, bor, fibre
aramidice, cuarţ, aliaje, într-o multitudine de variante, au invadat pur si simplu toate
domeniile activităţii productive, înlocuind rând pe rând şi intr-o proporţie din ce in ce mai
însemnată, întregi categorii de materiale clasice, precum lemnul, sticla, metalele. Cu
greutate scăzută, termoizolatoare, rezistente la coroziune si radiaţii, uşor de prelucrat,
aceste compozite prezintă proprietăţi mecanice superioare celor caracteristice
materialelor plastice obişnuite.
Fig. 3.16. Profiluri polimerice

(poliester+fibre de sticla)
Utilizarea lor este limitată doar de temperaturile relativ ridicate la care nu rezistă. Nu
există practic nici un domeniu, fie că este vorba de ramuri de vârf ale tehnicii sau de
industrii tradiţionale, in care compozitele polimerice să nu fi pătruns.
56
RECTORAT
Rector’s Office

Runda de granturi:I
BIBLIOGRAFIE
1. Askeland D. R. The science and engineering of materials. PWS-KENT

Publishing Company, Boston, 1984.
2. Ashby, M.F., Engineering Materials I, An introduction to properties,
Application and design. Elsevier, 2005
3. Asthana, R., Kumar, A., Dahore, N.B., Materials Processing and Manufacturing
Science, Academic Press, Elsevier, 2006
4. Callister, W. D., Jr, Materials Science and Engineering: An introduction. John
Wiley&Sons, Inc., 2007
5. Ciurea, A., Bordei, M., Saban , R., Elemente de știința si ingineria materialelor,
Editura Galați University Press, 2007.
6. Colan, H., Studiul materialelor. Editura Didactică si Pedagogică, Bucuresti,
1983.
7. Gâdea, S.; s.a., Metalografie. Editura Didactică si Pedagogică, Bucuresti, 1982.
8. Socaciu, T., Moisoiu, A., Strnad, G., Studiul materialelor. Editura Universităţii
“Petru Maior” Tg.-Mures, 1999.
9. Socaciu, T., Elemente de stiinţa si ingineria materialelor. Editura Universităţii
“Petru Maior” Tg.-Mures, 2011, 314 pag, ISBN 978-606-581-029-7.
10. Socaciu, T. Materiale avansate pentru calitatea produselor. Universitatea Petru
Maior din Tg. Mures, 2009, 183 pag.
11. Saban, R., s.a., Tratat de stiinţa si ingineria materialelor metalice, vol. I, II,
Editura AGIR, Bucuresti, 2006, 2008.
12. Serban, V.A., Raduta, A., Stiinţa si ingineria materialelor, Ed.
Politehnica,Timisoara, Ediţie revizuită si adăugită, 2010.
13. Zecheru, Gh. Draghici, Gh., Elemente de stiinta si ingineria materialelor. Vol.
1 si 2. Editura Universitatii din Ploiesti, 2001.
14. http://web.mit.edu/catalogue/degre.engin.mater.shtml#grad
15. http://www.mse.engin.umich.edu/graduate/courses
16. http://ocw.mit.edu/OcwWeb/Materials-Science-and-Engineering/
57

Studiul Materialelor

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Studiul Materialelor

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

RECTORAT

Proiectul privind învățământul secundar (ROSE)

Proiectul privind învățământul secundar (ROSE)

Proiectul privind învățământul secundar (ROSE)

1.1 Proprietățile metalelor

Pentru confecţionarea pieselor care alcătuiesc diversele maşini şi utilaje folosite în

2. Densitatea, adică masa unităţii de volum,

3. Temperatura de topire, adică temperatura la care metalul pur, la presiune atmosferică

Proiectul privind învățământul secundar (ROSE)

Proiectul privind învățământul secundar (ROSE)

5. Tenacitatea, proprietatea materialelor de a rezista la diferite eforturi, deformându-se

1.2 Încercările metalelor

Proiectul privind învățământul secundar (ROSE)

Proiectul privind învățământul secundar (ROSE)

Fig. 1.1. Clasificarea încercărilor materialelor

Încercările tehnologice se aplică pentru determinarea proprietăţilor tehnologice,

Proiectul privind învățământul secundar (ROSE)

1. Metode metalografice, care constau în studiul structurii metalelor şi aliajelor prin

a - Metoda de examinare cu radiaţii penetrante sau radiografică ce constă din

Fig. 1.2. Generator de raze X

Proiectul privind învățământul secundar (ROSE)

b - Controlul cu pulberi magnetice, ce permite detectarea defectelor materialelor

c - Defectoscopia cu ultrasunete (fig. 1.3) ce este bazată pe unde mecanice cu o

Fig. 1.3. Defectoscop cu ultrasunete

d - Examinarea cu lichide penetrante ce constă în aplicarea unui lichid penetrant (capilar

Proiectul privind învățământul secundar (ROSE)

1.3 Aplicații ale materialelor metalice; Materialele metalice folosite în industria

1.3.1 Metale şi aliaje magnetice

Materiale magnetice moi.

Proiectul privind învățământul secundar (ROSE)

Proiectul privind învățământul secundar (ROSE)

Aliajele fier-nichel (Fe-Ni) dispun de o mare permeabilitate în special în câmpuri

Proiectul privind învățământul secundar (ROSE)

polistiren, etc. Denumirea comercială a magnetodielectricilor pe bază de fier carbonil este

Materiale metaloceramice cu proprietăţi magnetice moi. Sunt materiale metaloceramice

Materiale magnetice dure. Fiind destinate fabricării magneţilor permanenţi, trebuie să

Proiectul privind învățământul secundar (ROSE)

Materiale metaloceramice pentru magneţi permanenţi. Sunt materiale magnetice de mare

Proiectul privind învățământul secundar (ROSE)

1.3.2 Metale şi aliaje pentru construcţia de maşini şi aparate electrice

1.3.3 Metale și aliaje pentru conductori electrici

1.3.4 Aliaje cu rezistivitate electrică ridicată

Proiectul privind învățământul secundar (ROSE)

1.3.5 Metale şi aliaje pentru piese de contact

Proiectul privind învățământul secundar (ROSE)

- wolframul, rodiul şi aliajele wolfram-curpu şi wolfram-argint, au avantajul că nu

Proiectul privind învățământul secundar (ROSE)

II. Materiale plastice

2.1. Materiale termoplastice

Proiectul privind învățământul secundar (ROSE)

Fig. 2.1. Conducte de polietilenă Fig. 2.2. Rezervoare din polietilenă

Polietilena de joasă densitate e mai puţin rigidă, combinând flexibilitatea cu o bună

Proiectul privind învățământul secundar (ROSE)

Polipropilena se foloseşte pentru fabricarea: ţevilor (fig. 2.3), mobilierului de

Fig. 2.3. Țevi, fitinguri Fig. 2.4. Folii pentru țevi,

2.1.3. Policlorura de vinil - PVC

Proiectul privind învățământul secundar (ROSE)

Fig. 2.5. Tâmplarie Fig. 2.6. Ţevi de alimentare

PVC-ul plastifiat se foloseşte pentru: izolarea cablurilor, ţigle şi prelate, înlocuitori

2.1.4. Politetrafluoretilena - PTFE

Fig. 2.7. Teflon

Proiectul privind învățământul secundar (ROSE)

2.1.5. Polistirenul -PS