Anuarul Științific NR 4/2017

Anuarul științific
al
Bibliotecii „V.A. Urechia”
Nr. 4/2017
Editura
Axis Libri
Galaţi
ISSN 2392 – 8352
ISSN-L 2392 - 8352
Redactor-șef:
Prof. dr. Zanfir Ilie
Redactor coordonator:
Dorina BĂLAN
Redactor responsabil:
Violeta MORARU
Secretar general:
Catrina CĂLUIAN
Redactor responsabil biblioteconomie și știința informării:
Prof. univ. dr. Mircea REGNEALĂ
Redactor responsabil literatură și lingvistică:
Prof. univ. dr. Simona ANTOFI
Redactor responsabil jurnalism și științele comunicării
Prof. univ. dr. Marian PETCU
Tehnoredactare:
Sorina RADU
Publicaţie editată şi realizată cu sprijinul financiar al

Primăriei Municipiului Galaţi.
Biblioteca Județeană „V.A. Urechia”

Mihai Bravu, nr. 16, Galați, 800208
Tel: 0236/411037
Fax: 0236/311060
e-mail: zanfirilie@yahoo.com (Tel. 0236/411037, int. 102)
e-mail: balan_drn@yahoo.com (Tel. 0236/411037, int. 109)
axislibri@gmail.com
Responsabilitatea pentru conținutul articolelor aparține în exclusivitate autorilor.
Copyright © 2017 Editura „Axis Libri” Galaţi

cuprins 3
cuprins
Biblioteconomie și știința informării

Noile coordonate ale cercetării şi previziunii
Zanfir Ilie............................................................................................................. 5
Lives-ro – Un ghid naţional de indexare necesar
Violeta Moraru................................................................................................... 8
Gallica - Biblioteca Digitală a Bibliotecii Naționale a Franței
Catrina Căluian............................................................................................... 11
Donația Mihail Drăghicescu
Camelia Bejenaru............................................................................................. 22
Științe socio-umane
Generalul gălăţean Pastia Mihail
Valentin Bodea.................................................................................................. 26
Educația creștină, „În cei șapte ani de acasă” (I)
Maria Stanciu................................................................................................... 29
Cunoașterea prin rațiune pură în filosofia kantiană
Victor Marola.................................................................................................... 40
Fundamentarea teoretică a fenomenului Pitești
Leonard Florian Matei.................................................................................... 45
Literatură și lingvistică
Elisabeta M.Z. Ionescu
Livia Ciupercă................................................................................................... 50
Dragoste de Galați
Ghiță Nazare..................................................................................................... 58
Cultură și civilizație
O istorie spusă altfel - Răfuiala: Moşia Lunca
Marius Mitrof.................................................................................................... 62
Biblioteca „V.A. Urechia” Galați
4 C u pr i n s
Muzica turcă și influența ei asupra muzicii românești

Gülten Abdula-Nazare ................................................................................... 73
„Patrimoniu” înseamnă mai mult decât credem!
Victor Cilincă.................................................................................................... 81
Muzeul Brukenthal, două sute de ani de la înființare
Radu Moțoc....................................................................................................... 87
Centenarul pictorului Mihai Dăscălescu
Corneliu Stoica................................................................................................. 91
Cronică de întâmpinare
Pr. Eugen Drăgoi - mărturii de viaţă bisericească în ţinutul Tecuciului -
de la începuturi până la anul 1800
Adi-George Secară............................................................................................ 97
Anuar ştiințific | Nr. 4/2017

biblioteconomie şi ştiinţa informării 5
Noile coordonate ale

cercetării şi previziunii
Prof. dr. zanfi r i li e, director,

Bi bl i oteca „V.A. Urechi a” Galaţi
Pornind de la provocările etapei actuale, precum și de la necesitatea depășirii cerințelor

mereu crescânde ale comunității și ale tot mai diverselor domenii de activitate, se poate spune
că soluția optimă o reprezintă realizarea de proiecte bine argumentate care să aibă în susținere
studiul, cercetarea și știința a ceea ce trebuie făcut, indiferent de volumul de muncă și de greutățile
întâmpinate în implementarea și finalizarea obiectivelor propuse printr-un management modern
și performant. În aceeași ordine de idei, cu cât creşte complexitatea sistemului social în care-şi
desfăşoară activitatea, cu atât se impune ca bibliotecile publice să abordeze noi modalităţi de
raportare atât la toate compartimentele extra-instituţionale cu care relaţionează, pe de o parte,
cât şi la publicul cititor în ansamblu, cel pentru care îşi defineşte raţiunea de a fi, precum şi
finalitatea funcţională specifică. Biblioteca nu mai poate fi un simplu depozit de cărţi şi de alte
documente puse la dispoziţia eventualilor cititori, care vin sau nu vin să le consulte, ea a devenit
şi devine tot mai mult o instituţie vie, dinamică, supusă unor acumulări şi transformări continue
greu de controlat doar prin metodele clasice, moştenite de la generaţiile anterioare. Pentru a
învăţa să reacţioneze pozitiv la ritmurile schimbării şi pentru a prefigura căile cele mai eficiente
de a-şi apropia viitorul, biblioteca are la dispoziţie o serie întreagă de strategii şi metodologii de
lucru, despre a cărei complexitate nu vom vorbi acum, iar una dintre cele mai importante, dacă
nu fundamentală, și care devine tot mai evidentă este cercetarea.
Cercetarea este un termen de o largă cuprindere semantică, privită din perspectiva
ştiinţelor exacte, ea are regulile şi sistemele sale de desfăşurare, dar mult mai dificilă este raportarea
acesteia la ştiinţele socio-umane în ansamblu, printre care nu credem că ne aflăm departe de
adevăr, dacă situăm la loc de cinste biblioteconomia. Din acest punct de vedere, biblioteconomia
însăşi, ca domeniu distinct, înţeles ca sistem teoretic şi metodologic specific şi bine definit,
resimte acut o contribuţie tot mai mare a cercetării în ansamblu, a celei fundamentale, în primul
rând, ca deschidere şi orientare, dar mai ales a celei aplicate, menite să ofere rezultate concrete,
vizibile, măsurabile şi regăsibile în aprecierile periodice ale activităţii unei biblioteci sau alteia.

6 biblioteconomie şi ştiinţa informării
Situarea Bibliotecii Judeţene „V.A. Urechia” din Galaţi la un nivel superior în toate aceste sisteme
de apreciere ne determină să credem că nu numai activitatea noastră de ansamblu este cauză
determinantă, ci şi, din ce în ce mai mult, accentul pe care îl punem pe importanţa cercetării şi
implementării rezultatelor ei în programele curente de lucru.
Dispunând de aproape 900.000 de unități de bibliotecă, Biblioteca „V.A. Urechia” Galaţi
a desfăşurat o amplă activitate concentrată de studiere, catalogare şi valorificare maximă a
fiecărei categorii de documente în parte, accentul punându-se pe acele elemente de maximă
valoare care ar putea să ne situeze – şi ne situează deja! – printre punctele de reală atracţie pentru
specialiştii în biblioteconomie din întreaga lume. Ne referim aici, în primul rând, la cele 12
incunabule pe care le deţinem în tezaur, dintre care 7 au fost deja supuse cercetării, fiind clasate
şi înscrise în Patrimoniul Cultural Naţional. O atenţie deosebită s-a acordat şi se acordă studierii
ediţiilor Elzevir deţinute de bibliotecă, exemplare cuprinzând în special însemnări de călătorie
ale unor peregrini europeni, buni observatori ai realităţilor economico-sociale şi politice ale
continentului, transcrise în secolul al XVII-lea, cărţi de o mare însemnătate bibliografică, dar şi
documentară.
Sunt doar câteva exemple de cercetare specifică aplicată, grăitoare însă pentru a sublinia
importanţa care se acordă fructificării superioare a valorilor de vârf de care dispunem, dar
cercetarea ca ansamblu de strategii şi metode este cu mult mai amplă şi cu o acoperire mult mai
extinsă, atingând, în anumite domenii şi dimensiuni, întreg patrimoniul deţinut. Ne referim
aici în primul rând la ampla acţiune de digitalizare a colecţiilor de presă, dar şi a cărţilor de
beletristică sau ştiinţă, a întregului depozit disponibil, care va trebui să primească treptat şi într-o
anumită perioadă de timp, în integralitate şi cea de-a doua dimensiune a accesului pentru public,
aceea a citirii electronice. Se au în vedere la acest capitol nevoile generaţiilor care vin, educate tot
mai pregnant şi sistematic în spiritul comunicării virtuale. Acceptând varianta coabitării ediţiilor
print cu cele digitale, a cărţii tipărite cu cea electronică, biblioteca noastră, alături de marile
instituţii de profil, tinde spre generalizarea dublei şanse la lectură, singura care poate răspunde la
marea dilemă a secolului şi a viitorului: va supravieţui sau nu cartea tipărită?
Cercetarea fundamentală alături de cea aplicată reprezintă, aşadar, o prioritate, dar ea
nu s-ar putea realiza la nivelul cerinţelor maxime dacă n-ar exista şi nu s-ar pune în practică o
anumită strategie a implementării, în care fundamentală se dovedeşte permanenta informare
cu privire la noutăţile în domeniu. Tocmai de aceea, Biblioteca din Galaţi a primit cu totală
responsabilitate participarea la toate întrunirile importante din domeniu, congrese, conferinţe,
sesiuni de comunicări organizate la nivel central şi zonal pe tematica cercetării şi implementării
rezultatelor ei. Chiar în acest an, 2017, în perioada 23-26 mai, am participat la Conferinţa
Internaţională a Bibliotecilor, desfăşurată în oraşul Limerick, Irlanda, unde am prezentat o
comunicare cu tema „Standardul Internațional pentru Identificarea Numelor”, care s-a bucurat
de un real interes din partea participanţilor veniţi din ţările importante din Europa şi din celelalte
continente, reprezentând biblioteci de mari capacităţi şi prestigiu.
O legătură permanentă se păstrează şi se îmbogăţeşte cu Biblioteca Naţională a României,
de la care primim în mod constant asistenţă şi îndrumare metodologică, raportate la cele mai
noi cerinţe ale domeniului. Pe de altă parte, dinspre sediul central al Bibliotecii noastre se trimit

permanent semnale de îndrumare şi sprijin metodologic spre filialele existente, precum şi spre
unităţile din teritoriu, asfel încât informaţia de ultimă noutate şi maximă aplicabilitate să circule
în mod liber, permanent şi în tot sistemul administrat.
Dar, dincolo de relaţiile funcţionale cu forul superior central și alte instituţii de specialitate,
bibliotecarii sunt preocupaţi permanent de dimensiunea atât de necesară a studiului individual,
consultarea revistelor de specialitate, precum şi a noilor apariţii editoriale circumscrise tematicii
din sfera biblioteconomiei și științei informării, cercetării teoretice şi aplicative, constituind
nu numai o sarcină de serviciu pentru fiecare în parte, dar şi o condiţie esenţială a evoluţiei
profesionale viitoare. Numai aşa, coroborând toţi factorii determinanţi în susţinerea şi aplicarea
cercetării, Biblioteca „V.A. Urechia” din Galaţi a reuşit să obţină în ultimii ani rezultate absolut
remarcabile, subliniate, de altfel, de fiecare dată, în cadrul şedinţelor trimestriale ale Consiliului
știinţific al instituţiei.
Conceput ca un organism de autocontrol şi de prefigurare a perspectivei, dar şi ca unul de
asigurare a transparenţei în faţa întregii comunităţi în care ne desfăşurăm activitatea, Consiliul
știinţific al Bibliotecii „V.A. Urechia” este constituit din membri importanţi ai colectivului
de bibliotecari, la care se adaugă reprezentanţi activi ai unor instituţii socio-culturale şi
administrative, el având în componenţă ziarişti, scriitori, purtători de cuvânt ai unor biblioteci
locale, universitare sau de altă natură, consilieri locali, profesori universitari, librari, colecţionari
de antichităţi, sociologi etc. Sigur că prioritatea acestui organism este bilanţul de ansamblu al
activităţii Bibliotecii şi analiza colocvială a problemelor ivite, în condiţiile în care se urmăreşte
de fiecare dată colectarea unor propuneri ale membrilor menite să ducă tocmai la aplanarea
dificultăţilor şi, mai ales, la prefigurarea unor soluţii viitoare de o mai mare eficienţă.
În cadrul întrunirilor trimestriale ale Consiliului știinţific s-au conturat multe dintre
soluţiile unor probleme reale ivite în activitatea curentă, punctul de vedere al celor din afara
instituţiei contând enorm de mult, mai ales că fiecare dintre aceştia este nu numai un bun
specialist în domeniul pe care îl reprezintă, dar şi un mare iubitor al bibliotecii şi al cărţii în
general şi, ca atare, un cunoscător dacă nu direct al specificităţii muncii noastre, măcar al
impactului pe care instituţia îl produce asupra comunităţii. Tocmai pentru a valorifica la un nivel
maxim pontenţialul reprezentanţilor societăţii civile, noi am conceput aceste întruniri într-o
manieră modernă, în sensul că de fiecare dată, după ședința şi discuţiile oficiale, formale, în
aceeaşi Sală „Eminescu” urmează o discuţie informală, la o cafea şi un pahar de suc, în decursul
căreia ideile se emit mai liber, spontan şi adesea cu o mai mare eficienţă.
De la dezbaterile Consiliului știinţific la studiul individual al noutăţilor din domeniu, de
la aprofundarea metodologiilor de lucru specifice la principiile teoretice de ultimă oră, de la
perfecţionarea strategiilor de abordare la participarea directă pentru fundamentarea ştiinţifică
a deciziilor profesionale curente, cercetarea reprezintă o preocupare de prim rang atât pentru
conducere, cât şi pentru întregul colectiv al Bibliotecii Judeţene „V.A. Urechia” din Galaţi, şi
aceasta nu doar dintr-o raţiune de raliere la tendinţele actuale ale biblioteconomiei și științei
informării, la „moda” momentului, ci din conştiinţa asumată că numai prin activarea la
maximum a acestei dimensiuni esenţiale a activităţii noastre ne putem situa, acolo unde suntem
de fapt în ultimii ani, la nivelurile de vârf ale performanţei şi prestigiului profesional.

LI V E S - Ro
un g h i d naţ iona l de
i n de x ar e n e c e sar
Vi oleta Moraru, şef serviciu ,

bi bl i oteca „V.A. Urechi A” Galați
Scopul primordial al fiecărei biblioteci este acela de a pune la dispoziţia utilizatorilor

informaţiile de care au nevoie şi de a face posibilă regăsirea acestora în resursele pe care
biblioteca le deţine. Condiţia esenţială a regăsirii informaţiilor conţinute în colecţiile bibliotecii
este structurarea acestora, după criterii care să conducă la facilitarea accesării lor de către
utilizatori. Organizarea resurselor după subiectul pe care-l conţin reprezintă o modalitate eficace
de a înlesni cititorilor bibliotecii accesul la documente, astfel încât necesităţile informaţionale ale
acestora să fie satisfăcute cu maximă eficienţă.
Având în vedere contextul social actual, în care toate domeniile ştiinţei şi cunoaşterii
se dezvoltă exponenţial, devenind din ce în ce mai complexe, necesitatea existenţei unor
instrumente de lucru pentru indexarea corectă şi eficientă a informaţiilor este apreciată ca fiind
de importanţă majoră. Utilitatea unui manual naţional de indexare, care să permită indexarea
unitară a subiectelor, în scopul facilitării accesului la documente, este, fără îndoială, recunoscută
în rândul bibliotecarilor.
La nivel național, în cadrul întâlnirii din mai 2008 a Secţiunii Catalogare-Indexare a
Asociaţiei Bibliotecarilor din România, s-a hotărât elaborarea Ghidului de indexare LIVES-Ro,
care va fi principalul instrument de lucru utilizat în România la indexarea subiectelor, venind
astfel în sprijinul utilizatorilor prin oferirea unui limbaj documentar sub forma unui vocabular
controlat, constituit din termeni apropiaţi de limbajul natural. Punctele de plecare în realizarea
acestui material atât de necesar au fost Ghidul de indexare şi Tezaurul RAMEAU, traduse în
limba română în perioada 2004-2006, în urma unui acord de colaborare între Ministerul Culturii
şi Cultelor din România, Biblioteca Naţională a României şi Biblioteca Naţională a Franţei, de
către un colectiv alcătuit din 38 de traducători. Din această echipă a făcut parte şi Biblioteca
Judeţeană „V.A. Urechia”.
Elaborarea Ghidului reprezintă o activitate meticuloasă a cărei finalitate se va materializa în
Tezaurul enciclopedic de vedete de subiect (LIVES-Ro) şi Manualul de indexare aferent, documente

de referință esenţiale ce vor permite indexarea unitară a subiectelor în bibliotecile româneşti de

toate tipurile, facilitând astfel cititorilor accesul la resurse. Pentru a realiza acest obiectiv, a fost creat
în anul 2008 un Grup de lucru, constituit din bibliotecari cu experienţă în domeniul clasificării şi
indexării resurselor, coordonat de doamna Denise Rotaru, şefa Biroului Fişiere de autoritate din
cadrul Bibliotecii Naționale a României, şi reprezentat de un număr de 11 biblioteci universitare
şi publice: Biblioteca Naţională a României, iniţiatoarea proiectului, Biblioteca Judeţeană „I.N.
Roman” Constanţa, Biblioteca Judeţeană „O. Goga” Cluj, Biblioteca Judeţeană „V.A. Urechia”
Galaţi, Biblioteca Judeţeană „Gh. Asachi” Iaşi, Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” Bucureşti,
Biblioteca Centrală Universitară „L. Blaga” Cluj, Biblioteca Centrală Universitară „M. Eminescu”
Iaşi, Biblioteca Centrală Universitară „E. Todoran” Timişoara, Biblioteca Universităţii „Danubius”
Galaţi, Biblioteca Academiei Române şi Institutul de Memorie Culturală.
Limbajul de indexare LIVES-Ro, care reprezintă varianta în limba română a limbajului
RAMEAU, urmează, după ce va fi adaptat realităţilor istorice, geografice, culturale şi sociale
româneşti, să fie utilizat în întreaga reţea de biblioteci din ţara noastră.
În perioada 2008-2017 au avut loc 15 întruniri de lucru, în cadrul cărora au fost discutate,
analizate şi validate subdiviziunile generale de formă şi s-a început validarea subdiviziunilor generale
de subiect. Dacă la începutul perioadei întrunirile erau mai dese, începând cu anul 2013, criza
economică ce a afectat întregul sistem de biblioteci din țară a determinat desfășurarea unei singure
întâlniri anuale, în cadrul lucrărilor Secțiunii Catalogare-Indexare a ABR. În aceste condiții, Grupul
de lucru a suferit o diminuare semnificativă, astfel încât la momentul actual au rămas în echipă doar
9 persoane din cele 27 câte au fost inițial, acestea reprezentând Biblioteca Națională a României,
Biblioteca Centrală Universitară „M. Eminescu” Iaşi și Biblioteca Județeană „V.A. Urechia” Galați.
În prezent, activitatea Grupului este susținută financiar, parțial, de către Asociația Bibliotecarilor din
România, care sponsorizează o parte din cheltuielile de cazare ale participanților.
Activitatea de validarea a subdiviziunilor este extrem de meticuloasă, întrucât termenii
traduși din Tezaurul francez trebuie armonizați și adaptați la realitățile sociale, politice și culturale
ale României, iar concomitent se impune stabilirea arhitecturii bazei de date de vedete de subiect,
care trebuie structurată în conformitate cu formatul UNIMARC Autorități. Totodată, este necesară
crearea legăturilor între termeni pe nivelurile ierarhic, asociativ și de echivalență. Acest proces a
fost îngreunat de constatarea existenţei diferenţelor între recomandările din Ghidul RAMEAU şi
practica indexatorilor francezi de a construi vedete de subiect, precum şi de modificările operate în
tezaurul francez asupra ediţiei după care s-a realizat traducerea în limba română, ceea ce a impus
o concentrare maximă la stabilirea structurilor şi multă responsabilitate din partea membrilor
Grupului de lucru. De asemenea, procesul de adaptare a subdiviziunilor este extrem de complex,
fiecare termen fiind analizat în detaliu, impunând modificări, completări şi chiar reconstrucţia
completă a unora dintre aceștia, precum şi crearea altora noi. Orice intervenţie antrenează, la
rândul ei, transformări asupra elementelor din structura subdiviziunii respective, atât la nivelul
relaţiilor ierarhice, cât şi la cel al notelor de utilizare şi aplicare. În prezent, armonizarea și validarea
termenilor se realizează prin raportarea la ediția a 7-a a Ghidului RAMEAU, apărută în anul 2017,
care a suferit modificări față de variantele anterioare, precum și prin studierea înregistrărilor
corespunzătoare și a lucrărilor colocate subiectelor analizate din catalogul francezilor.

Completarea tuturor legăturilor pe care le implică modificarea unei vedete este o

operaţiune complexă şi destul de greu de realizat manual în fişierele tabelare de tip Word, în care
au fost introduşi iniţial termenii. Pentru rezolvarea problemei, s-a impus introducerea acestora
într-un program de tezaur, un soft dedicat acestui tip de activitate, care să realizeze automat
corespondenţa între subdiviziunea modificată și descriptorii aflați în relații semantice cu aceasta.
În anul 2009, Biblioteca Naţională a României a achiziţionat şi pus la dispoziţie softul LIVES-
Ro, bazat pe UNIMARC Autorităţi, fapt care a dus la optimizarea ritmului de lucru, legăturile
din cadrul structurilor arborescente ale vedetelor realizându-se automat. Într-o primă etapă,
membrii Grupului de lucru s-au putut conecta la baza de date LIVES-Ro doar cu statutul de
„vizitator”. Pentru a putea experimenta introducerea termenilor în noul format de lucru, s-a
propus crearea unui nou utilizator, cu drepturi de editare, pe contul căruia toţi membrii grupului
să introducă termeni sub formă de „test”.
Având în vedere complexitatea activităţilor de validare a descriptorilor, în scopul realizării
Tezaurului enciclopedic de vedete de subiect (LIVES-Ro) şi a Manualului de indexare aferent, se
impune desfăşurarea cu regularitate a întâlnirilor, în cadrul cărora să participe toţi membrii
Grupului de lucru deja constituit. În acest sens, Biblioteca Naţională a României, care coordonează
activitatea de elaborare a Ghidului de indexare, a iniţiat încheierea unor protocoale între BNR şi
bibliotecile participante, convenţia de colaborare fiind semnată şi de Biblioteca „V.A. Urechia”,
care şi-a dat astfel consimţământul de a contribui la realizarea acestui proiect național până la
finalizarea lui.
În condiţiile în care restricţiile financiare impun reducerea atât a numărului întrunirilor
de lucru, cât şi pe cel al participanţilor, se pune problema posibilităţii lucrului la distanţă. De
altfel, Biblioteca Naţională încearcă iniţierea unor tratative cu diverși sponsori, în vederea
obţinerii resurselor financiare necesare continuării activităţii. În acelaşi context, BNR, în
calitatea sa de coordonator al proiectului, a decis elaborarea unui material informativ referitor
la stadiul actual al acestuia, în care să sublinieze complexitatea acţiunii de realizare a tezaurului
LIVES-Ro, precum şi necesitatea continuării activităţilor după un program de lucru susţinut şi
consecvent, cu participarea tuturor membrilor Grupului de lucru constituit. Acest material are
ca scop informarea factorilor de decizie la nivel naţional asupra importanţei majore pe care o
are elaborarea Ghidului naţional de indexare, ca material de referinţă care va fi utilizat pentru
indexarea subiectelor în întreaga reţea de biblioteci din România. Nu trebuie omisă nici experiența
similară a înaintașilor realizatorilor Ghidului românesc, respectiv Biblioteca Universității Laval
– care a tradus și adaptat LCSH, realizând astfel RVM (Répertoire de vedettes-matière) în 16
ani, precum și Biblioteca Națională a Franței care a retradus și adaptat RVM timp de 9 ani cu un
grup de lucru de aproximativ 50 de specialiști indexatori din bibliotecile publice și universitare
și cu sprijinul ABES (L’Agence bibliographique de l’enseignement supérieur), fapt care confirmă
complexitatea activității de elaborare a unui asemenea material de referință util și necesar atât
comunității de bibliotecari, cât și utilizatorilor structurilor infodocumentare.
Odată finalizat, Tezaurul LIVES-Ro va constitui un adevărat instrument de lucru, extrem
de important pentru munca bibliotecarului specialist, care va asigura indexarea unitară a
subiectelor şi astfel se va optimiza regăsirea informaţiilor.

G a l l ic a - B i b l iot e c a
Dig i ta l ă A B i b l iot e c i i
Naț iona l e A F ran ț e i
catri na călui an, bibliotecar ,

bi bl i oteca „V.A. Urechi A” Galați
1. Generalități
Gallica este biblioteca digitală a Bibliotecii Naționale a Franței, înființată în anul
1997 și una dintre cele mai mari biblioteci digitale cu acces gratuit de pe Internet. Fiind
o bibliotecă patrimonială cu un fond documentar enciclopedic, Gallica conține astăzi
4.203.731 de documente on-line adresându-se tuturor categoriilor de utilizatori, fie ei
specialiști în bibliofilie sau doar cu studii medii de liceu ori superioare. Baza de date digitale
s-a dezvoltat continuu pe baza colaborărilor internaționale cu diverși parteneri deținători
de documente cu caracter complementar colecțiilor Bibliotecii Naționale a Franței și este
formată din documente ieșite de sub incidența drepturilor de autor (lucrări din domeniul
public sau cele pentru care s-au negociat drepturi de publicare cu deținătorii drepturilor
de autor), documente aparținând partenerilor publici, indexate în Gallica dar disponibile
pe site-urile partenerilor și accesate din Gallica prin intermediul protocolului OAI-PMH
(Open Archives Iniative’s Protocol for Metadata Harvesting) și documente aflate sub
incidența drepturilor de autor furnizate de partenerii comerciali ai Bibliotecii Naționale a
Franței, documente aflate pe site-urile partenerilor și cu regim de acces stabilit de aceștia.
Prioritatea digitalizării anumitor documente a avut în vedere atât valorificarea și
promovarea patrimoniului documentar, cât și nevoile informaționale ale utilizatorilor.
Site-ul bibliotecii se accesează de pe pagina Bibliotecii Naționale a Franței (www.bnf.
fr) sau la adresa de pe Internet: gallica.bnf.fr.
2. Descrierea colecțiilor
Biblioteca digitală Gallica conține toate tipurile de documente, cu informații stocate
pe diverse tipuri de suport, ordonate tematic pe următoarele domenii: Arte, recreere,
sport; Drept, economie; Literaturi; Istorie; Științe pe diverse arii geografice: Franța, Africa,
America, Asia și Europa.

De asemenea, site-ul
Gallica conține și cărți electronice
în format ePUB, deosebit de
potrivit pentru lectura pe suport
mobil. Peste 3.000 de astfel de
cărți electronice pot fi descărcate
gratuit de pe acest site. Din anul
2014, BNF folosește formatul
ePUB 3 pentru programele sale
de conversie a conținutului de
patrimoniu în cărți digitale.
Pentru această funcție se
utilizează comanda rapidă de
pe pagina de start: «Voir tous
les EPUB accessibles», sau din
modulul de căutare avansată se
bifează căsuța «EPUB accessibles». Pictogramele pentru funcția ePUB sunt: . .
Toate cărțile electronice în format ePUB 3 pot fi ușor transformate în documente
corespunzătoare DTBook prin convertirea în format Braille, Daisy etc., utile persoanelor cu
dizabilități. Documentele care au această funcție sunt marcate prin pictograma și sunt
disponibile în catalogul OPDS unde pot fi căutate, descărcate și citite în urma instalării unei
aplicații de scanare care să poată citi cataloage OPDS pe smartphone, tabletă sau eReader
(de exemplu: Aldiko, FBReader sau Bookari pe Android sau iOS).
Fiecare tip de resursă, arie tematică sau arie geografică (structura bazei de date în
meniul Sélection) este subdivizată la rândul ei tematic, geografic și cronologic. Pentru
descrierea colecțiilor deținute se vor lua pentru exemplificare un tip de resursă, o arie
tematică și una geografică:
• tipul de resurse: Livres (cărți) sunt grupate în: Abécedaires, Dictionnaires Larousse
și Livrets xylographiques. Abecedarele, la rândul lor, sunt grupate cronologic și anume: cărți
apărute înainte de anul 1830, între 1830-1860, între 1860-1914 și peste anul 1914;

Lista cărților afișate cu principalele funcționalități:
Afișarea documentului digitalizat și principalele funcționalități:
• aria tematică: Droit, économie (drept, economie) este structurat în Essentiels du droit
(elemente esențiale de drept), care se împarte în: Sources législatives et réglementaires (surse
legislative și de reglementare), Sources jurisprudentielles (surse de jurisprudență), Sources
doctrinales (surse doctrinale), Auteurs de doctrine (autori de doctrine), Sources du droit coutumier
et local (drept cutumiar și surse locale). Ultimele trei teme se subdivid, la rândul lor, așa cum
arată figura de mai jos:

• aria geografică: France structurată în regiuni administrative, care la rândul lor sunt
formate din departamente, iar fiecare departament este compus din tipurile de resurse: hărți,
înregistrări sonore, periodice, publicații oficiale și jurnale științifice.
Metadatele sunt date despre date utilizate pentru identificarea și descrierea unei resurse
digitale. Fiecare resursă digitizată conține metadate care permit prelucrarea în vederea descrierii
fizice și de conținut, integrarea în colecții și asigurarea regăsirii resurselor în diferite sisteme.
Gallica folosește următorul set de metadate:
• notița bibliografică care descrie, în format UNIMARC, documentul digitizat, conform
standardului ISBD;
• identificatori unici ARK (Archival Key Resource) care păstrează o legătură nelimitată în
timp la documentul digitizat;
• înregistrarea formată din ansamblul de metadate în format XML, care face obiectul
schimbului între furnizorul de date (partenerii din Gallica), depozitul digital și agregator;
• marcajul de dată constituit din data creării, modificării sau ștergerii unei înregistrări.
3. Căutarea în Gallica
Pentru căutarea în baza de date, utilizatorul are posibilitatea de a folosi atât căutarea
simplă, cât și căutarea avansată unde poate aplica diverse criterii de căutare micșorând astfel
numărul rezultatelor și mărind relevanța lor.
În Gallica, fiecare pagină web a site-ului are integrat un motor de căutare. Lista rezultatelor
afișată de motorul de căutare poate fi simplificată prin folosirea filtrelor din stânga ecranului:
se poate alege modul de afișare a listei, se poate sorta lista după relevanță (autor, titlu, data

publicării, data postării, calitatea scanării), se poate alege numărul de rezultate afișate pe o pagină
sau numărul de pagină din listă.
Pentru combinarea cuvintelor-cheie sau a expresiilor și pentru aplicarea mai multor
criterii de căutare se folosește căutarea avansată.
Exemplu de căutare avansată în câmpul Subiect, folosind două cuvinte-cheie legate prin
operatorul booleen ȘI, la care s-a aplicat și alte criterii de căutare:
Rezultatele afișate în urma căutării avansate pentru: subiectele Paris ȘI histoire
Rezultatele afișate pentru căutarea combinată după autorul Paris, Gaston și cuvântul
histoire căutat în text:

Resursele digitizate în modul text au opțiunea de căutare în text complet realizată cu

ajutorul motorului de căutare existent în stânga ecranului, semnalat prin pictograma lupă și cu
posibilitatea navigării la paginile afișate în lista rezultatelor.
Dând click pe p. 30, utilizatorului îi este afișată pagina din documentul scanat.
Gallica oferă o navigare specială pentru căutarea în ziare și reviste și anume, oferă
posibilitatea căutării titlului într-un an.

4. Gallica – aspecte inedite

Pentru facilitarea accesului utilizatorilor la conținutul digital, Gallica s-a folosit de toate
inovațiile tehnologice din prezent și a dezvoltat un buletin informativ lunar, un blog, o pagină de
facebook, un cont pe Twitter și Pinterest. Biblioteca Națională a Franței pune la dispoziție gratuit
pe App Store și Google Play aplicația Gallica iOS și Android prin intermediul căreia utilizatorii
au acces la documentele disponibile pe Gallica.
Interfața site-ului web este într-o continuă schimbare pentru a reflecta bogăția și diversitatea
conținutului disponibil și pentru a răspunde schimbărilor de utilizare a webului: existența
unui motor de căutare atât pe pagina web, cât și în textul integral al documentelor, adaptarea
interfețelor de consultare, facilitarea reutilizării documentelor prin existența diferitelor formate
de descărcare rapidă, furnizarea unor instrumente de partajare a conținutului, posibilitatea
accesării site-ului de pe tablete și smartphone-uri. Ultima versiune a site-ului a fost lansată în
anul 2015.
Motorul de căutare încorporat pe site este accesibil din orice pagină web a site-ului
și permite căutare și în full-textul documentului. Acest motor de căutare poate fi integrat în
Google Chrome, Firefox și Safari permițând utilizatorilor căutarea colecțiilor digitale fără a trece
prin site-ul Gallica. Pentru simplificarea procesului de consultare este oferit utilizatorilor un

singur vizualizator de documente care permite alegerea diferitelor moduri de afișare, elementul
de noutate în acest domeniu fiind posibilitatea de a viziona atât imaginea, cât și textul unui
document digitizat începând cu anul 2000, când a avut loc o nouă revizuire a site-ului. Răsfoirea
documentelor este simplificată de îmbunătățirea navigării în cuprinsul cărții prin intermediul
motorului de căutare și a funcțiilor tastaturii.
Site-ul are integrat un video player de nouă

versiune care permite vizualizarea clipurilor video
stocate în cadrul departamentului de audiovizual
al Bibliotecii Naționale a Franței. Noua versiune de
navigare în site a avut în vedere, în primul rând,
înlesnirea și îmbunătățirea navigării în cadrul
periodicelor. Digitizarea 3D a celor mai importante
globuri existente în Departamentul de hărți și planuri
din cadrul Bibliotecii, a fost o premieră mondială,
care oferă utilizatorilor rularea fără probleme, în toate
direcțiile, pe aceste globuri printr-un simplu click pe
„3D” după ce s-a ales locul de vizitat de pe glob.

De asemenea, interfața site-ului se dorește să fie accesibilă și persoanelor cu handicap,

eforturile axându-se pe funcția zoom. Pentru unele documente în format text, Gallica oferă
persoanelor cu deficiență de vedere să asculte conținutul acestora.
În funcție de tipul de document și de tipul de scanare, Gallica oferă acces la diverse

formate de descărcare:
• Pentru cărți: PDF, JPEG pentru copertă, TXT, ePUB, XML;
• Pentru periodice și reviste: PDF, JPEG pentru copertă;
• Pentru manuscrise în format TXT: PDF, JPEG pentru copertă;
• Pentru hărți, imagini, partituri, obiecte: PDF, JPEG.
Înregistările audio și video nu pot fi descărcate.

Gallica folosește protocolul de interoperabilitate cel mai utilizat în cazul structurilor

organizate de resurse digitale, OAI-PMH, prin intermediul căruia valorifică și difuzează în spațiul
web conținutul său digital și, în același timp, colectează resurse informaționale și documentare
complementare fondului său, disponibile on-line. Acest protocol permite schimbul de date și
metadate pe Internet între instituții, stând la baza dezvoltării proiectelor în cooperare, realizării de
colecții digitale partajate și diversificării ofertei de produse și servcii de informare și documentare.
Pentru a ușura reutilizarea documentelor accesate, Gallica oferă utilizatorilor următoarele
instrumente de partajare:
• Linkurile permanente care păstrează legătura cu documentul sau pagina din documentul vizualizat;
• Documentul vizualizat poate fi trimis prin e-mail sau distribuit pe rețele de socializare;
• Documentul vizualizat poate fi exportat integral sau parțial;
• Site-ul are integrat sistemul RSS, feed web care informează utilizatorii despre ultimele
documente scanate în domeniul de interes sau în căutările efectuate.
Biblioteca digitală Gallica este de tip bibliotecă 2.0 deoarece folosește instrumente web 2.0,
determină utilizatorii de a fi coproducători de informație (facilitează și încurajează participarea
activă a utilizatorilor la completarea și dezvoltarea conținutului) și prin recunoașterea
conținutului rezultat în urma colaborării utilizatori-bibliotecă. De exemplu, în perioada 2014-
2015, prin intermediul platformei Correct, utilizatorii au putut colabora cu Biblioteca în
privința documentelor scanate, iar în anul 2016, interfața site-ului Gallica a fost revizuit tot în
urma sugestiilor primite de la utilizatori. Un rol important în biblioteca digitală Gallica îl au
Gallicanautes – utilizatorii care folosesc această bibliotecă și care participă activ la difuzarea
documentelor sale pe web prin intermediul zecilor de blog-uri și site-uri instituționale sau
personale (ArchéoSF, Aupré de nos racins, CC-Cuisine, Cameline etc.).
La sfârșitul anului 2016, biblioteca digitală Gallica difuza un număr de 532.514 de
documente, rezultatul activității de cooperare digitală cu 470 de contribuitori într-o rețea compusă
din 346 de parteneri: din teritorii (biblioteci, arhive, structuri regionale de cooperare, societăți
ale oamenilor de știință), din învățământul superior și de cercetare (biblioteci universitare,
institute de cercetare) și alți parteneri (biblioteci specializate, în general cu statut public, dar și
private, aparținând diferitelor asociații, fundații etc.).

Pentru dezvol
tarea bibliotecii digitale
Gallica, Biblioteca
Națională a Franței a
încheiat două acorduri
de parteneriat public-
privat, ca parte
integrantă din strategia
națională de digitizare a
patrimoniului național:
acordul cu ProQuest Company, editor de baze de date de cercetare istorică și culturală, prevede
digitizarea a 700.000 de cărți franceze datând din anii 1470-1700 și parteneriatul cu Believe Digital
și Memnon Archiving Services, care prevede digitizarea și valorificarea a peste 200.000 de discuri
vinil cu viteza de 33 rpm. Cei doi parteneri, Believe Digital, lider european de distribuție de muzică
digitală și Memnon Archiving Services, o companie specializată în digitizare, vor pune la dizpoziția
utilizatorilor bibliotecii digitale Gallica perste 700.000 de titluri din toate genurile muzicale.
Bibliografie
Cercetarea şi perspectivele digitizării. Cluj-Napoca: Argonaut, 2009, 384 p.
Erway, Rick. Cerere şi ofertă: colecţii speciale şi digitizare. În: Revista română de biblioteconomie
şi ştiinţa informării, București: ABIR, An. 4, nr. 3-4, 2008, p. 34-40.
Ghid de digitizare. Pilonul Tematic “Biblioteci” - versiunea 01. În: Biblioteconomie, București:
Biblioteca Națională a României, An. 44, nr. 1, 2009, p. 128-158.
Negroponte, Nicholas. Era digitală. București: All, 1999, 230 p.
Ostafe, Doina. Biblioteca viitorului - colecţiile digitale. În: Revista română de biblioteconomie şi
ştiinţa informării, București: ABIR, An. 3, nr. 2, 2007, p. 15-18.
Popescu, Aurelian Cătălin. Digitizarea, formă nouă de prezervare a fondului documentar. În:
Biblioteca, București: Ministerul Culturii din România, An. 15, nr. 2, 2004, p. 43-44.
Tîrziman, Elena. Colecții și biblioteci digitale. București: Editura Universității din București, 2011,
234 p.
Tîrziman, Elena. Resurse Internet și practice de informare. București: Editura Universității din
București, 2011, 264 p.
Webliografie
BnF (Bibliothéque nationale de France): Site web. Disponibil on-line la: http://www.bnf.fr/fr/
acc/x.accueil.html. [Accesat la: 12-19 mai 2017].
Gallica: Bibliotecă digitală. Disponibil on-line la: http://gallica.bnf.fr/accueil/?mode=desktop.
[Accesat la: 10-19 mai 2017].
Nastas, Valentina. Structura și conținutul unei biblioteci digitale. Disponibil on-line la: http://
library.utm.md/Editat/BIBLIOTECA/Conferinte/2008/Structura_si_continutul_unei_biblioteci_
digitale_DS.pdf. [Accesat la: 18 mai 2017].
Tipa, Nicoleta. Biblioteca virtuală. Disponibil on-line la: http://bbsv.ro/biblioteca_virtuala/
biblioteca_virtuala_ro.pdf. [Accesat la: 10 mai 2017].

D onaț ia M i ha i l
Dr ăg h ic e s c u
Cameli a Bejenaru, bibliotecar ,

bi bli oteca „V.A. Urechi A” Gal ați
Printre donatorii de prestigiu din primii ani de funcționare a Bibliotecii Publice „V.A.
Urechia” cărora le cinstim memoria, precum Regele Carol I, profesorul Moise N. Pacu, P.S.S.
Episcopul Dunării de Jos Parthenie S. Clinceni, editorii-librari frații Șaraga din Iași, Dimitrie.
A. Sturdza, se cuvine să îl amintim și pe locotenent-colonelul Mihail Drăghicescu (1 sept. 1848,
Brăila – 13 mart. 1896, Sulina), cel care a fost unul dintre întemeietorii Flotilei Române de război,
profesor la prima școală navală românească, pionier în domeniul hidrografiei românești și autor
al unei lucrări de referință în istoriografia româneacă - Istoricul principalelor puncte pe Dunăre,
de la Gura Tisei până la mare și pe coastele mării de la Varna la Odesa.
Născut la Brăila, într-un an cu adâncă semnificație -1848, Mihail Drăghicescu a avut o
carieră militară de excepție, în care a demonstrat profesionalism, hotărâre și patriotism. După
studiile inițiale la Școala militară din București, absolvite în anul 1868, cu gradul de sergent-
furier, s-a dedicat trup și suflet artei navale. A fost repartizat mai întâi în Corpul Flotilei, unde
a ocupat funcția de ofițer de bord pe nava Ștefan cel Mare, iar în 1871, când a fost înaintat la
gradul de locotenent, cea de ofițer secund pe nava România, și mai apoi pe nava Ștefan cel Mare.
Între anii 1874-1877 a deținut funcția de comandant al canonierei Fulgerul, una dintre primele
nave de luptă ale marinei militare române. În timpul Războiului de Independență, în calitate
de comandant al bateriei Elisabeta, a contribuit prin sprijin cu foc la asaltul victorios asupra
Vidinului. Pentru meritele sale în război a fost distins cu medalia Virtutea Militară de aur, Crucea
Trecerea Dunării, medalia Apărătorii Independenței și Medalia Comemorativă Rusă1.
După război, Mihail Drăghicescu va îndeplini funcția de comandant al canonierei Grivița,
și între anii 1880-1881, avansând la grad de maior, cea de comandant al stațiunii și al navelor
întrunite în portul Sulina (1880-1881), și cea de comandant al navei Ștefan cel Mare (1881-1886).
A predat cursuri de artilerie navală în cadrul Școlii de Ofițeri, între anii 1874-1875 și, în calitate
de profesor și director al Școlii copiilor de marină din Galați (1883-1886), cursuri de geografie
maritimă, cosmografie, astronomie, calcule nautice și desen maritim. Între anii 1886-1889 a
deținut funcția de director al Arsenalului Flotilei de la Galați. Avansat la gradul de locotenent-
1. Toader Buculei. Prezențe brăilene în spiritualitatea românească. Brăila: Ex Libris, 2004, p. 149.

colonel în anul 1894, el va îndeplini timp de doi ani funcția de comisar maritim al portului
Sulina2.
Mihail Drăghicescu este cunoscut mai ales ca autor al operei sale capitale Istoricul
principalelor puncte pe Dunăre, de la Gura Tisei până la mare și pe coastele mării de la Varna
la Odesa, lucrare de referință prin conținutul său, bazată pe o vastă documentație, cuprinzând
descrierea tuturor regiunilor, localităților de la Dunăre și coastele Mării Negre, din punct de
vedere istoric, geografic și hidrologic. Lucrarea a fost publicată pentru prima dată în 1885, în
patru fascicole, sub titlul Note pentru a servi la istoricul principalelor puncte pe Dunăre și Marea
Neagră. Completată, această lucrare a apărut într-o nouă ediție în anul 1896, în două volume, sub
titlul Istorime principalelor puncte pe Dunăre, dela Gura Tisei până la mare şi pe coastele mării,
dela Varna la Odesa. În anul 1943, la inițiativa unor ofițeri de marină, va vedea lumina tiparului,
sub îngrijirea fiului său, contra-amiralul Ferdinand Drăghicescu, ultima și cea mai completă
ediție cu titlul Istoricul principalelor puncte pe Dunăre, de la Gura Tisei până la mare și pe coastele
mării de la Varna la Odesa3.
Mihail Drăghicescu are meritul de a fi întocmit prima hartă românească a Dunării, ce a fost
utilizată în marină până în anul 1904 și a stat la baza realizării Rutierei Dunării, editată în 1915.
Împreună cu amiralii Nicolae Dumitrescu Marian și Vasile Urseanu, a stabilit nomenclatura
pentru navele românești, care a apărut în prima ediție a Manualului gabierului din anul 1888.
Om cu o inteligență remarcabilă, cu o cultură
vastă, profesor emerit în toată excepția cuvântului, cum
îl aprecia unul dintre foștii săi elevi de la Școala copiilor
de marină din Galați, viceamiralul Mihail Gavrilescu,
cunoștea rolul vital al bibliotecii în formarea tineretului:
„Fericirea copilului sărac va consta în o bucată de pâine
și o bibliotecă”.
În numele acestui crez, remarca Nedelcu Oprea4,
Mihail Drăghicescu a participat la formarea colecțiilor
Bibliotecii „V.A. Urechia” începând cu anul 1891, când a
donat o mare parte din biblioteca sa personală, „o frumoasă
colecțiune de aproape 500 bucăți frumos cartonate”5. Au
urmat donațiile din 1892 (87 volume), 1893 (10 volume)
și donația din 1895 (10 volume).
Răsfoind filele îngălbenite de vreme ale
Suplimentului nr. 2 al Catalogului general al cărților din
Biblioteca „V.A. Urechia”6 am identificat 294 dintre aceste
documente (281 cărți și 13 documente cartografice),
aparținând celor mai diverse domenii: artă militară, drept,
cartografie, beletristică, istorie, geografie, lingvistică,
2. Mariana Păvăloiu. Locotent-Colonel Mihail Drăghicescu. În: Forţele Navale Române: 150 de ani de istorie
modernă. Bucureşti: Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2010, p. 459.
3. Toader Buculei. Op. cit, p. 150.
4. Nedelcu Oprea. Biblioteca Publică „V.A. Urechia”: Monografie. Vol. 2. Galați: Biblioteca „V.A. Urechia”,
2006, p. 377.
5. Valeriu Surdu. Biblia noastră publică. În: Poșta, An 11, nr. 53, 10 mai 1891, p. 2.
6. Catalogul general al cărților, manuscriselor și hărților aflate la 1890, octombrie 1, în această Bibliotecă.
Supl. 2. Bucuresci Tipografia Curții Regale F. Göl Fii, [189-?], pp. 13-28, 86-87.

filosofie, psihologie, religie, matematică. Documentele reflectă

pe de o parte viața și activitățile profesionale ale lui Mihail
Drăghicescu, iar pe de altă parte preocupările sale intelectuale.
O pondere însemnată din această colecție o reprezintă
lucrările referitoare la pregătirea și organizarea personalului
din marina militară (40 de titluri), printre care se numără și
lucrările: Manualul tunarului pe bastimente. Galatz: Tipografia
Lucrătorilor, 1881; Manuel du matelot-timonier. Paris: Librairie
Militaire de J. Dumaine, 1878; Regulament asupra serviciului de
garnisoana. Bucuresci: Imprimeria Statului, 1873; Horădianu,
Const. Broşură pentru întrebuinţarea artileriei de câmpu cu
tunuri de patr, de oţelu, de încărcat de la culattă. Bucuresci:
Tipografia Lucrătorilor Asociaţi, 1869.
Un loc important îl ocupă și lucrările de istorie modernă
(32 de titluri), dintre care șase conțin date importante despre
Războiul Ruso-Turc (1877-1878).
Din biblioteca unui istoric și marinar de excepție nu
puteau să lipsească lucrările referitoare la problema Dunării
și a statutului ei pe parcursul secolului al XIX-lea (8 titluri), printre care Geffcken, Heinrich F.
La question du Danube. Berlin: H.W. Müller, 1883, Ursianu, Valerian. L’Autriche-Hongrie et la
Roumanie dans la question du Danube. Iaşi: Imprimerie du Cor Roumain, 1882.
Cercetând fondul de hărți vechi din colecțiile Bibliotecii noastre am identificat cinci
documente foarte bine păstrate, cu dedicație autografă de la ilustrul donator:
- Robiquet, Alexandre Aimé. Carte générale de la Mer Méditerranée et de la Mer Noire.
Paris: [S.n.], 1879, o lucrare pliată sub formă de carte cu două însemnări manuscrise în creion:
„Această chartă maritimă a Mării Mediterane a fost dăruită bibliotecii Gimnasiului Orașului
Galați de către Lt. Colonel Mihail Drăghicescu șeful Statului Major al Flotilei, oct, 1891” și
„Fericirea copilului sărac va consta în o bucată de pâine și o bibliotecă”;
- Robiquet, Alexandre Aimé. Carte de la Mer de Marmara, Paris: [S.n.], 1875, pliată, cu
două însemnări manuscrise: Căpitan Mihail Drăghicescu Comandantul Canonierei „Grivitza”
sept. 1880 și Poporul român spre a fi fericit, îi trebuie lumină, lumina cea adevărată;
- Carte de la Mer d’Azov dressée d’apres les travaux Russes par Robiquet hidrographe, Paris:
Imp. Caillet, 1879;
- Black Sea river Danube St. George Mouths. Londra: [S.n.], 1885;
- River Danube mouths oh the Kilia branch. Londra: [S.n.], 1883.
Între documentele donate de Mihail Drăghicescu sunt prezente și opere ale clasicilor greci
și latini (Homer, Herodot, Suetonius, Vergilius, Sallustius, Lucian din Samosata, Iulius Cezar,
Titus Livius) sau lucrări aparținând unor nume de rezonanță în literatura universală (Torquato
Tasso, Pierre Corneille, Jean Racine, Lessage), lucrări tipărite în ultimile două decenii ale
secolului al XIX-lea, în limba franceză.
Preocupările lingvistice ale lui Mihail Drăghicescu se reflectă și prin prezența a nouă lucrări
de gramatică pentru studiul limbilor rusă, franceză și germană, a dicționarelor, a ghidurilor de
conversație.
Trebuie să mai menționăm și numeroasele manuale, de exemplu : Tocilescu, Grigore G.
Istoria română pentru clasele primare şi secundare. Bucuresci: Tipografia Academiei Române,

1885, sau Ionescu, I. Carte de cetire în raport cu

învățământul intuitiv pentru clasa IV primară.
București: Tipografia Ștefan Mihăilescu,[189-?].
Printre documentele din donația Drăghicescu
înscrise în Catalogul general al cărților se află și 32
de almanahuri din anul 1891, în limba franceză, cu
o tematică variată (modă, astronomie, grădinărit,
agricultură, astrologie etc.). În prezent, se află în
patrimoniul bibliotecii noastre un număr de cinci
volume: Almanach Lunatique. Paris: Au Dépôt
Central des Almanachs, 1891; Almanach des cocottes.
Paris: Au Dépôt Central des Almanachs, 1891.
Almanach du charivari. Paris: Au Dépôt Central des
Almanachs, 1891; Almanach des Parisiennes. Paris:
Au Dépôt Central des Almanachs, 1891; Almanach
astrologique. Paris: Au Dépôt Central des Almanachs,
1891.
După anii de apariție, documentele din donația
Mihail Drăghicescu acoperă perioada 1855-1891.
Cea mai veche carte, Geografie istorică, astronomică, naturală și civilă a continentelor în general
și a României în parte, se păstrează în fondul de carte românească (1831-1865) al Colecțiilor
speciale este apărută la București, în anul 1855, și îl are ca autor pe Ioan Genilie (sec. al XIX-lea),
publicist, primul profesor de geografie și istorie al Colegiului Sf. Sava din București (1832), autor
de manuale și bibliograf, considerat a fi creatorul terminologiei geografice în limba română.
Lucrarea a apărut pentru prima dată în 1835 și a fost folosită ca manual de elevii Colegiului Sf.
Sava, printre care Nicolae Bălcescu și Ion Ghica7.
În semn de înaltă prețuire pentru distinsul donator, Biblioteca „V.A. Urechia” a organizat,
în anul 2012, cu prilejul sărbătoririi Zilei Dunării (29 iunie), un seminar dedicat vieții și operei
lui Mihail Drăghicescu, la care au participat personalități culturale gălățene, istorici, navaliști,
elevi, studenți, bibliotecari și alți iubitori de cultură.
BIBLIOGRAFIE
Buculei, Toader. Prezențe brăilene în spiritualitatea românească. Brăila: Ex Libris, 2004.
Catalogul general al cărților, manuscriselor și hărților aflate la 1890, octombrie 1, în această Bibliotecă.
Supl. 2. Bucuresci: Tipografia Curții Regale F. Göl Fii, [189-?].
Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900. București: Editura Academiei Republicii
Socialiste România, 1979.
Drăghicescu, Mihail. Istoricul principalelor puncte pe Dunăre, dela Gura Tisei până la mare pe
coastele mării dela Varna la Odesa. București: [S.n.], 1943.
Oprea, Nedelcu. Biblioteca Publică „V.A. Urechia”: Monografie. Vol. 2. Galați: Biblioteca „V.A.
Urechia”, 2006.
Păvăloiu, Marian. Locotent-Colonel Mihail Drăghicescu. În: Forţele Navale Române: 150 de ani de
istorie modernă. Bucureşti: Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2010.
Surdu, Valeriu. Biblia noastră publică. În: Poșta, An 11, nr. 53, 10 mai 1891, p. 2.
7. Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900. București: Editura Academiei Republicii
Socialiste România, 1979, p. 398.

26 Științe socio-umane
G e n e ra lu l g ă l ăţ e an
Past ia M i ha i l
Val enti n bodea, muzeograf ,

M uzeul de i stori e „ paul păltănea” gal ați
Numele Pastia era românesc din Ţara Românească. Cei dintâi au venit Ştefan
şi Dumitrachi Pastia, care, în anul 1807, au intrat slugi în casă la vistiernicul Iordachi
Rosnovanu. Dumitrachi a fost sameş la Tecuci, apoi serdar pe la anul 1820 şi Ştefan a ajuns
paharnic pe la anul 1824. Verişorii lor, Mihalachi şi Dumitrachi, primul a ajuns paharnic
şi pe la anul 1827 sameş la Galaţi, iar al doilea căminar şi s-a însurat la Galaţi cu o fată din
neamul Cernătesc din Vârlezi1.
Mihail Pastia s-a născut la Vârlezi, la 5 decembrie 18392, după o altă sursă la 15
decembrie 18393. Locul naşterii nu reiese din sursele menţionate mai sus, dar în cimitirul
nordic din oraşul Focşani, unde se află înmormântat, pe o plăcuţă din bronz este scris că
s-a născut la Vârlezi-Covurlui în anul 1839. Îmbrăţişează cariera militară, atunci când s-a
hotărât să urmeze cursurile Şcolii Militare de Ofiţeri din Iaşi la 26 septembrie 18564, iar la
21 august 1857 avea gradul de sergent5. La 26 septembrie 1858 avea gradul de sublocotenent
şi urmează Şcoala Politehnică din Paris şi Şcoala de Aplicaţie de Artilerie şi Geniu din Metz
(Franţa). A fost avansat la gradul de locotenent la 30 august 1863 şi la gradul de căpitan la 15
mai 18666. Într-o altă sursă, Pastia Mihail a fost avansat la gradul de căpitan la 12 mai 18667.
A fost numit director al Pulberăriei de la Târgşor şi subdirector al Arsenalului Armatei, în
1. Paharnicul Constantin Sion, Arhondologia Moldovei. Amintiri şi note contimporane, Tipografia

Buciumului Român, Iaşi, 1892, pp. 287-288.
2. Ministerul de Resboiu, Anuarul Oficial al Armatei Române pe anul 1889, Tipografia Moderna Gregorie
Luis, Bucuresci, 1889, p. 507.
3. Colonel dr. Florian Tucă, dr. F. Chirea, Mircea Cociu, Bărbaţi ai datoriei 1877-1878. Mic dicţionar,
Editura Militară, Bucureşti, 1979, p. 202.
4. Ibidem.
5. Ministerul de Resboiu, op. cit., p. 507.
6. Colonel dr. Florian Tucă, dr. F. Chirea, Mircea Cociu, op. cit., p. 202.
7. Ministerul de Resboiu, op. cit., p. 507.

Științe socio-umane 27
anul 1868. La 30 august 1869, era avansat la

gradul de maior şi numit director succesiv,
al Arsenalului Armatei, al Pulberăriei şi
al Pirotehniei. A fost avansat locotenent
colonel la 9 martie 1873, fiind numit la
8 martie 1877 ajutor al comandantului
Regimentului 3 Artilerie8.
Participă la războiul ruso–turc
(1877–1878), cunoscut mai degrabă ca
războiul de independenţă (1877–1878)
în istoriografia românească, comandând
artileria Diviziei 3 Infanterie pe frontul de
la Plevna. La 19 iulie 1877, pentru a mări
capacitatea de foc a Diviziei 3 Infanterie,
care primise ordin să ocupe poziţiile
deţinute de Divizia 4 Infanterie, Marele
Cartier General a hotărât ca bateriile 2, 4
şi 6 din Regimentul 3 Artilerie, comandate
de locotenent-colonelul Mihail Pastia
şi bateriile 1, 3 şi 6 din Regimentul 4
Artilerie comandate de maiorul Şerban
Pascu, să fie puse la dispoziţia Diviziei
Mihail Pastia 3 Infanterie, iar toată artileria să fie sub
comanda colonelului Nicolae Dabija9. La
11 septembrie 1877, era numit ajutor al comandantului detaşamentului dintre Vid şi Isker,
colonelul Gheorghe Slăniceanu. Avansat la 1 ianuarie la gradul de colonel pentru modul
cum şi-a îndeplinit misiunile încredinţate şi decorat cu „Steaua României“, în grad de ofiţer,
„Virtutea Militară“ de aur, „Trecerea Dunării“, „Apărătorilor Independenţei“ şi ordinele ruse
„Sf. Ana“ clasa a III-a, „Sf. Stanislas“ clasa a III-a şi „Medalia Comemorativă de Campanie“
rusă10. La 8 ianuarie 1878, colonelul Mihail Pastia era numit şeful artileriei Diviziei 4
Infanterie în locul colonelului Iulius Dunca11.
A fost numit inspector al Întreprinderilor de fabricat armament şi muniţii (1878–1879,
1882–1884), comandant al Regimentului 2 Artilerie (1879–1882, 1888–1889). În perioada
1884–1888, a fost trecut în rezervă şi numit director general al Poştelor şi Telegrafelor12. A
fost șef de stat major al Corpului 4 armată (1889–1892), comandant al Brigăzii 3 Artilerie
(1892–1893), comandant al Şcolii militare de ofiţeri din Bucureşti (1893), inspector
8. Colonel dr. Florian Tucă, dr. F. Chirea, Mircea Cociu, op. cit., p. 202.
9. Victor Stănculescu, Constantin Ucrain, Istoria artileriei române în date, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 73.
10. Colonel dr. Florian Tucă, dr. F. Chirea, Mircea Cociu, op. cit., pp. 202-203.
11. Victor Stănculescu, Constantin Ucrain, op. cit., p. 79.
12. Ministerul de Resboiu, op. cit., p. 507. „24 septembrie 1884 director general Post. Şi Telegraf “.

general al artileriei române (1893–1894, 1896–1898), comandantul Diviziilor 6 şi 8 şi al

Comandamentului Regiunii întărite Focşani (1894–1896)13 şi guvernator la Cetăţii Bucureşti
(1899).
A decedat la 24 ianuarie 1899 la Bucureşti, iar mormântul acestuia se află în cimitirul
nordic din oraşul Focşani, strada Mărăşeşti, numărul 74. Pe lângă mormântul propriu zis,
în cinstea acestuia s-a ridicat şi un bust din bronz care îl înfăţişează pe general, realizat de
sculptorul Karol Stork, în anul 1904, şi aşezat pe un soclu de marmură. Pe soclu se poate
vedea scris General M. Pastia Inspector General de Artilerie şi simbolul artileriei (două
tunuri). La baza soclului, în faţă, are o inscripţie unde se poate citi General de Artilerie, a
luat parte în Campania din 1877, fost Guvernator al Cetăţei Bucureşti etc..., Vârlezi-Covurlui
1839, Bucureşti 1899, iar în spate se poate citi C. Santalena Bucureşti fecit şi inginer Alex
Pastia 1906. Generalul Pastia Mihail ar trebui şi el inclus alături de ceilalţi gălăţeni care şi-au
adus contribuţia la apărarea patriei şi la obţinerea independenţei de stat a României.
13. Victor Stănculescu, Constantin Ucrain, op. cit., p. 79. „1 aprilie 1895 generalul Mihail Pastia,
comandantul Diviziei 6 Infanterie este numit şi comandant al Comandamentului Regiunii fortificate
Focşani-Nămoloasa-Galaţi“.

Educația creștină,
„în cei șapte ani
de acasă” (I)
Mari a stanci u, Ziarist
„Educațiunea e cultura caracterului, cultura e educațiunea minții. Educațiunea are a cultiva

inima și moravurile, cultura are a educa mintea”, ne îndeamnă Mihai Eminescu.
• Introducere. Delimitarea temei. Argumente în susținerea ei.
• Conceptul de educație creștină, în diferite perioade istorice și ce factori sociali au menirea
de a forma copilul și tânărul?
• „Modelul Plutarh” și cel al Sfinților Părinți, în antiteză...
• Când trebuie să înceapă educația religioasă a copilului, în Familia creștină și cine trebuie
să-i predea micului creștin ABC-ul credinței?
• Argumente privind necesitatea educației creștine.
Introducere. Delimitarea temei. Argumente

„Didactica fără Dumnezeu” și pledoarie pentru „formele cu fond”
Secularizarea, globalizarea, superficialitatea și agresivitatea mass-media față de marile teme
ale iubirii de neam, de țară și de Dumnezeu, trecerea în derizoriu a aspectelor care țin de identitatea
noastră cultural-istorică și spirituală, atacurile repetate la adresa Bisericii Ortodoxe Române legate
de ora de Religie sau de scoaterea însemnelor creștine din locurile publice, multele și repetatele
zgomote inutile din spațiul public la adresa istoricului și firescului gest al zidirii Catedralei Mântuirii
Neamului Românesc - după mai bine de o sută patruzeci de ani de demersuri - sunt doar câteva
aspecte care ne pun în situația de a ne întreba, câtă preocupare mai există la nivelul Familiei și,
îndeosebi al Școlii de tranziție, pentru a sublinia legătura intrinsecă dintre Cult și Cultură, în formarea
Limbii Române, în plămada neamului nostru creștin-ortodox? Câtă deschidere față de valorile
identitare românești a mai rămas românului, în special, dascălilor din Învățământ, atunci când se
pune problema educației creștine a copiilor și tinerilor noștri în Școala Românească de secol XXI?
În această idee, pentru Anul omagial al educației religioase a tineretului creștin ortodox,
declarat în ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 28-29 octombrie
2014, la inițiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel - vom încerca să facem o sumară

incursiune privind rolul factorilor sociali - Familie, Școală, Biserică - în formarea copiilor și tinerilor
noștri, în însușirea ABC-ului credinței, al dobândirii deprinderilor care țin de spiritualitatea
noastră creștinească-românească.
Îndeosebi, vom căuta să găsim cauzele care au dus la lipsa abordării marilor teme ale
cunoașterii sensului și rostului omului în această trecere pământească, îngrijorați fiind de
conținutul tot mai diluat al manualelor de Limba și Literatura Română, Istoria României,
simultan cu încercarea de a scoate ora de Religie din curricula școlară. Am putea spune că multe
dintre disciplinele umane din învățământul nostru, cu excepția disciplinei Religie ortodoxă, s-au
transformat, în anii din urmă, într-o veritabilă „Didactică fără Dumnezeu”, forme fără fond care
„falsifică brutal profilul poporului român”, îi îndepărtează încet, încet pe copiii și tinerii noștri
de frumusețea marii Literaturi Române și Universale, de faptele alese ale Voievozilor, Martirilor
și Mucenicilor noștri și îi țin departe de „Vestea cea bună” a Sfintei Scripturi și de frumusețea
filocalică a învățăturii Sfinților Părinți, toate bunuri cultural-spirituale cu vocație universală.
Conceptul de educație creștină

Educația, din antichitate la... mister Google!
Prin veacuri, fiecare societate, în funcție de stadiul de dezvoltare, de cunoașterea cultural-
spirituală, de conjunctura politică și de dezvoltarea economică, a avut un model de educație. Un
fel de model „ideal”, deși vom observa că, în puține situații, acest complex proces de educație
are ca punct de referință Modelul Ideal - Modelul Modelurilor, adică, pe Fiul lui Dumnezeu -
Cuvântul Întrupat.
Îndiferent însă de stadiul de dezvoltare, după Întruparea Mântuitorului nostru Iisus
Hristos, omenirea - prin Familie, Biserică și, mai apoi, prin Școala care s-a deschis, întâi și întâi, în
tinda Bisericii - a avut în atenție anumite „politici” de abordare a complexului proces de educație.
La Platon (427-437 înainte de Hristos), educația consta „în arta de a forma bunele deprinderi
sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora (copiilor n.n.) care dispun de ele”.
Observăm o mentalitate discriminatorie, am zice, deoarece, „virtuțile” nu erau la îndemâna
tuturor oamenilor, ci erau apanajul claselor nobile; doar aceștia dispuneau de virtuți pe care și
le puteau cultiva!... Contemporanul său Aristotel, în Politica, susține că educația trebuie să fie
„obiectul supravegherii publice, iar nu particulare”.
Câteva veacuri mai târziu, în primul veac creștin, Plutarh (46-126 d.Hr.) a alcătuit un tratat
Despre educarea copiilor, la care vom face și noi referire. Este considerat cel mai complet tratat,
pentru acea vreme, însă - privit din perspectivă creștină - și acesta este selectiv, fiindcă are în
vedere educația copiilor care proveneau din aristocrația elenă. Mai mult, modelele de urmat
priveau personalitățile pământești ale lumii de până atunci din literatură, poezie, artă, istorie. Deși
Moise primise Cele zece porunci, pe Muntele Sinai, Plutarh - contemporan cu ucenicii Mântuitorului
nostru Iisus Hristos, care erau în plină misiune de propovăduire a Răstignirii, Învierii, Înălțării la Cer
și Pogorârii Sfântului Duh - pare să nu fi simțit în lucrarea sa adierea Duhului Sfânt!...
O perspectivă creștină asupra educației

Câteva veacuri mai târziu, scriitorul creștin Clement Alexandrinul (150-215), născut în
Grecia, prezintă Educația sau Pedagogia creștină ca pe un proces care urmărește patru aspecte,

pe care le numește principii. În primul rând, procesul educației îl privește pe ucenic, pe cel educat,
care primește învățătura, în ideea de a deveni „copilul lui Dumnezeu”, fiul lui Dumnezeu.
Apoi, educația îl priveștre pe educator sau pedagog care are misiunea de a transmite învățătura
ucenicului său. Un alt aspect privește metoda de predare a învățăturii și, în al patrulea rând, avem
de-a face cu... „materialul” propriu-zis de învățat.
În acest complex proces, potrivit lui Clement Alexandrinul, principiile educației creștine
se raportează la Arhetipul Ideal sau Pedagogul Ideal. Cine este Arhetipul? Nimeni altul decât
Hristos, Prototipul prototipurilor. „Pedagogia (sau educația) după voința lui Dumnezeu este (în)
dreptarul adevărului pentru înțelegerea lui Dumnezeu, este deci o întipărire a faptelor sfinte pentru
o durată perpetuă”, ne spune Clement Alexandrinul în Pedagogia sa.
Clement Alexandrinul ne explică faptul că adevărata educație este cea care vine de la
Dumnezeu, care S-a arătat în Chip prin Fiul Său - Logosul Întrupat, fiindcă spune acesta, „oricâte
vom cere cu bun cuvânt să ne vină de la Dumnezeu, se vor împlini”. De ce? „Pentru că precum
cârmaciul nu merge întotdeauna după vânturi, ci câteodată merge chiar împotriva lor, tot la fel și
Pedagogul Hristos nu urmează după orice curente”, continuă acesta.
Clement Alexandrinul se folosește de modele omenești, dar perspectiva sa creștină îl pune
în antiteză cu părerile lui Plutarh, chiar pe aceleași (pseudo)modele. De exemplu, Clement nu
îl vede tocmai perfect pe Phoenix, pedagogul lui Ahile - cum (veți vedea!) îl prezintă Plutarh -
„pentru că ar fi mueratic”. Și firește, un astfel de om în preajma unui copil sau a unui tânăr ar
imprima acelui suflet nevinovat o conduită imorală, ar fi un antimodel.
Scriitorul bisericesc îl aduce în atenție - ca model desăvârșit de urmat - pe Pedagogul
Hristos, pentru că El este iubitor de oameni și El a urmat Cuvântul Tatălui până la Jertfa de pe
Cruce din dragoste de Dumnezeu și de oameni.
Cei care au ales neghina din Filozofia și Cultura vechii Grecii, în materie, sunt capadocianul
Sfântul Vasile cel Mare - el însuși format în inima Greciei, la Atena și antiohianul Ioan Gură de
Aur, Sfântul care ne-a lăsat tomuri întregi de învățături despre cum trebuie să facem educația
creștină a copilului, a tânărului, a creștinului iubitor de Hristos...
Didactica magna
În Evul Mediu, cehul Jan Amos Komensky - Comenius - mergând pe tradiția creștină-
medievală, în lucrarea sa Didactica magna susține că încă de la naștere, copilul este „dotat”
nu numai cu semințele științei și ale cunoașterii, ci și cu cele ale religiozității. Numai că aceste
semințe devin folositoare doar prin educație, prin buna educație, desigur. Dezideratul
pedagogului ceh privea educația ca pe un drept de care să beneficieze tot omul, activitatea
pedagogică urmărind nu doar acumularea de cunoștințe, ci și cultivarea virtuților creștine:
nădejdea, credința și dragostea. Pentru Comenius, pe lângă însușirea cunoștințelor culturale
e nevoie de „învățarea bunelor moravuri și a pietății”, adică a bunelor deprinderi, „a valorilor
și atitudinilor bune, pentru viața prezentă”, dar mai ales „cea viitoare”. Învățătura sa își trage
seva din învățătura Evangheliei lui Hristos și din cea a Sfinților Părinți. Comenius merge pe
ideea că întreaga creație, inclusiv, omul sunt creația lui Dumnezeu și din această perspectivă
idealul de educație trebuie să se raporteze la Dumnezeu-Creatorul, iar copilul sau tânărul să
ajungă încet-încet la desăvârșire. El susține că Pedagogia este „arta universală de a transmite

totul tuturor prin procesul de învățare”. Numai că, în plin Ev Mediu închizitorial!, modelul său
de educație era declarat drept „o utopie pedagogică”!
Am deschis Enciclopedia Română Minerva, apărută în perioada interbelică, la Cluj, și
de aici reținem una dintre cele mai complete definiții a conceptului de educație... „Educațiunea
este primul domeniu de aplicare a psihologiei. În Educațiune, cunoașterea temeinică a psihologiei
este indispensabilă părinților și învățătorilor - educatorilor, în genere - căci cunoașterea naturii
(constituției) originare a copilului - formată din tendințele care alcătuiesc echiparea lui nativă și
controlarea individualității lui - este esențială. Ea se bazează pe schimbarea acestei constituții native,
stimulând tendințele bune, eliminând pe cele rele, combinându-le mai apoi cu răspunsuri mai utile.”
Dicționarul Enciclopedic, ediția 1996, definește educația drept un „fenomen social de
transmitere a experienței de viață a generațiilor adulte și a culturii către generațiile de copii și
tineri, în scopul pregătirii pentru viață, pentru integrarea lor în societate”.
Scopul ideal al educației, în formarea personalității creatoare a copilului și a tânărului,
este de a contribui la buna creștere a urmașilor urmașilor oricărei societăți și, în timp, să
ducă la perfecționarea continuă a societății, a comunității, prin adoptarea și statornicirea
unui set de principii, de valori până la constituirea a ceea ce numim cutumă, obicei al
pământului, de regulă, unul ziditor de suflete care se transmite din generație în generație,
din neam în neam.
În acest sens, educația creștină se bazează pe înzestrarea ereditară a persoanei și
disponibilitatea ei pentru o cunoaștere înaltă, cea mai adecvată fiind cunoașterea Dumnezeului
Treimic, „fiindcă originea lumii stă în iubirea liberă a comuniunii trinitare”, ne învață părintele
Dumitru Stăniloae.
O cu totul altă perspectivă găsim în Dicționarul explicativ al Limbii Române de pe on-line,
astăzi, cea mai la îndemână sursă de informare, nu și cea mai bună! De aici, aflăm că educația -
termen care vine din latinul „educatio-onis” - este „un fenomen social fundamental de transmitere
a experienței de viață a generațiilor adulte și a culturii către generațiile de copii și tineri, în vederea
dezvoltării unor abilități pentru integrarea lor în societate”.
O a doua definiție de pe „dex on-line” spune că educația este „cunoașterea bunelor maniere
și buna comportare a omului în societate”. Și cam atât.
Vom observa că ceea ce era altădată, în marea Familie românească, principiu moral
solid, cutumă, astăzi, a degenerat în preudo-norme care au în vedere - în procesul de educare și
creștere a copiilor și tinerilor noștri - nevoile imediate, materiale, superficiale, nu și necesitățile
sufletești!
Pe drum, contemporanii noștri au abandonat „semințele” cunoașterii cultural-spirituale și
nu ne mirăm din moment ce, în ultimii ani, se încearcă din ce în ce mai mult să se bagatelizeze
însăși necesitatea manualului școlar, odată prin „alternativitatea” lui, iar mai de curând, prin
introducerea așa-numitelor manuale electronice.
„Modelul Plutarh” și cel al Sfinților Părinți, în antiteză

Dacă punem în antiteză definițiile la care ne-am oprit, vom observa că înaintașii noștri
s-au bazat în educarea tinerelor generații pe această triadă de factori educaționali - Familia,
Biserica, Școala - care, prin veacuri, a dat Culturii românești și universale nume de referință.

Odinioară, exista în mentalul colectiv românesc ideea că formarea micului vlăstar în

Familie, trebuie completată și continuată în Biserică și în Școală, prin „dascăli” de vocație care
să contribuie la formarea „personalității creatoare” a copilului, a unui caracter frumos, luminos,
vlăstar care să participe, după puteri, după vocație la „perfecționarea societății”. Fiindcă, omul, cu
atât mai mult, un copil nevinovat, este „icoana lui Dumnezeu” pe pământ. Și fiind făcut „după
Chipul lui Dumnezeu”, trebuie ajutat să ajungă la „asemănarea cu Dumnezeu”, prin cultivarea
virtuților în desăvârșirea sa și pentru dobândirea vieții veșnice.
În lămurirea unor aspecte legate de necesitatea educării copiilor și tinerilor noștri,
în spiritul credinței ortodoxe, vom pune în paralelă modelul de educare „Plutarh” și Modelul
Hristos, ca Arhetip. Vom aduce în atenție așa-numitele principii propuse contemporanilor săi de
Plutarh, nu fiindcă sunt cele mai bune, ci pentru că - din nefericire - deși experiem de două mii
de ani dreapta-credintă, aceste pseudo-principii se regăsesc în multe dintre abordările noastre
practice, în procesul de educație a copiilor și tinerilor noștri! Astfel, vom pune în antiteză modelul
„Plutarh”, cu preceptele creștine, propuse de Sfânta Evanghelie a Mântuitorului nostru Iisus
Hristos, de Sfântul Vasile cel Mare, în tratatul său „Către tineri...”; nu mai puțin de Sfântul Ioan
Gură de Aur, în „Despre creșterea copiilor”. Vom aduce în atenție învățătura Sfântul Grigorie
Palama despre necesitatea cunoașterii Cuvântului lui Dumnezeu, ca merinde pentru suflet.
Ne vom opri asupra concepției despre educație a contemporanilor Mihai Eminescu și părintele
Dumitru Stăniloae, și nu numai... Scopul este unul singur și sigur; acela de a evidenția concepția
privind educația creștină a românului ortodox și de a întări ideea că frumoasa învățătură
filocalică a servit multor generații în devenirea și desăvârșirea lor și nu a vătămat pe nimeni.
Dimpotrivă! Urmarea și experierea ei au ridicat mulți Martiri, Mucenici și Sfinți în Hristos în
calendarul nostru ortodox, astfel devenind biruitori ai întunericului, al vieții de după moarte,
ai Vieții veșnice.
Pe cale de consecință, vom încerca să aflăm ce idealuri de viață mai are societatea
contemporană, dacă le (mai) are, în materie de educație? Care este sensul și rostul ascultării în
procesul formării creștine a copiilor și tinerilor noștri în Familie, Școală și în Biserică? Nu în ultimul
rând, vom încerca să descifrăm, cine sunt cei care trebuie să facă o bună educație generațiilor
prezente și viitoare aici, pe pământ, în exercițiul mântuirii omului, „chip al lui Dumnezeu”.
Contextul redactării tratatului Despre educarea copiilor

Facem arc peste timp și ne oprim asupra tratatului Despre educarea copiilor, scris de
filozoful și moralistul grec Plutarh care a trăit în a doua jumătate a veacului întâi după Hristos și
în prima parte a veacului al doilea creștin, într-o vreme în care Zeii Olimpului Antic intraseră
într-o irecuperabilă decădere, nemafiind în măsură să poarte multele griji ale grecilor! De
cealaltă parte, noua Religie - Creștinismul - aducea adepților săi ca mod de viață, prin Sfinții
Apostoli, pe Iisus Hristos - Modelul Perfecțiunii Cerești - Arhetipul de urmat în viață pentru
toți pământenii. Moralistul grec s-a născut la mai bine de un deceniu de la Întruparea Fiului
lui Dumnezeu-Cuvântul, dar el nu pare să fi auzit - la data redactării florilegiului său - că
Fiul lui Dumnezeu-Cuvântul a fost trimis în lume de Tatăl-Ceresc să „Se nască și să crească,
să ne mântuiască”, cum dăm mărturie într-un colind românesc. După Răstignirea, Învierea
și Înălțarea cu trupul la Cer a Fiului lui Dumnezeu, după Cincizecime, ucenicii lui Hristos -

apostolii - au dus până la marginile pământului Cuvântul de viață dătător despre Cel Răstignit,
Înviat și Înălțat la cer, potrivit îndemnului Mântuitorului: „Mergând învățați toate neamurile,
botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”.
Pentru „vina” de a fi creștini, persecuțiile erau în toi în multe dintre provinciile
Imperiului Roman, însă manualul despre educarea „copiilor liberi” abundă în sfaturi practice
și în modele pământești, iar Plutarh nu pare să fi auzit despre jertfa Mucenicilor întru Hristos.
Și ca orice învățătură fără Hristos și aceasta este golită de învelișul haric al Duhului Sfânt.
Deși, florilegiul său a fost scris într-o vreme în care Sfântul Apostol Pavel dusese Cuvântul
Evangheliei lui Hristos în multe colțuri ale Eladei, iar Sfântul Apostol Andrei, însoțit de Sfântul
Apostol Filip, după ce încreștinaseră spațiul românesc - și nu numai - fusese răstignit la Patras
cu câteva decenii mai înainte, posibil în vremea împăratului nebun Nero (54-68). Vestea
unor astfel de „întâmplări” deosebite nu avea cum să nu aibă ecou în epocă. Deducem însă că
asemenea fariseilor și cărturarilor iudei, cetățenii bătrânei Grecii încă nu întrezăreau Lumina
cea Adevărată. Uitaseră de persecuțiile în masă din vremea lui Nero sau ale lui Dioclețian
(81-96), de faptul că nu numai pământul Țării Sfinte era udat de sângele Mântuitorului nostru
Iisus Hristos și al Sfinților Săi, ci și pământul vechii Elade mustea de sângele Martirilor și
Mucenicilor Lui.
Moralistul Plutarh propunea copiilor liberi din clasa înaltă a societății grecești o învățătură
profană și nu una sacră, deși, cuvântul Evangheliei fuseseră semănat în toate colțurile pământului
din Ierusalim în Asia Mică, înclusiv în Peninsula Balcanică - cu Macedonia, Grecia, Illyricum
- unde a propovăduit „Apostolul Neamurilor” - Sfântul Pavel. În primul veac creștin, au făcut
auzită „Vestea cea bună”, în Grecia, și Sfântul Evanghelist Ioan, exilat la Patmos, unde a redactat
Apocalipsa, ultima carte din Noul Testament. Aici a ajuns Sfântul Lazăr cel înviat din morți,
Sfântul Apostol și Evanghelist Luca a fost martirizat la Teba și tradiția spune că însăși Maica
Domnului a ajuns la Muntele Athos, prin anul 49 după Hristos. Însă nu toți cei din lumea Greciei
Antice Îl acceptaseră pe Mesia și nu toți primiseră Lumina cea adevărată a lui Hristos, deși „în
lume era și lumea printr-Însul s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut”.
Deducem că îndemnul Mântuitorului: „Fiți voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc
desăvârșit este” nu ajunseseră la inimile tuturor elinilor prin Plutarh. Trist și adevărat, nu prea
a ajuns nici la inimile noastre după două milenii de creștinism... Idealul de viață propus de
Mântuitorul era, imediat după Răstignirea și Învierea Sa, un mod de viață asumat de Apostoli,
de primii creștini care își spuneau „sfinți”, de Mucenicii și Mărtusitorii lui Hristos. De atunci și
până astăzi, lumea s-a schimbat în fel și chip, pentru că și „chipul acestei lumi trece” și doar „cel ce
face voia lui Dumnezeu rămâne în veac”.
Copiii elinilor, instruiți după măsuri omenești

Ce presupune „desăvârșirea” copilului și a tânărului, după Plutarh?
Filozoful Plutarh este unul dintre cei convinși că omul, în parcursul vieții sale spre desăvârșire
(o desăvârșire omenească), are nevoie de modele și de principii pentru a se dezvolta armonios,
pentru a atinge desăvârșirea; o desăvârșire clasică și nu cerească, motiv pentru care în cartea sa
Despre educarea copiilor vine cu modele din realitatea imediată, eroi și personaje din literatura de
până la el, din poezie, artă, din miturile vremii. Însă, aceste pilde de urmat în educarea copiilor sunt

fade, lipsite de esență, pe alocuri chiar amorale! De exemplu, înaintarea spre „desăvârșire”, ideal de
preț în educarea copiilor din vechea Grecie, se rezumă la pilde care ilustrează peripețiile aventuroase
ale lui Ulise, mușchii lui Heracles (Hercule la romani), puterea de inspirație a vreunei muze, în cel
mai „frumos” caz, modelul de înțelepciune al lui Phoenix , iscusitul dascăl al lui Ahile, ultimele două
- personaje din Iliada lui Homer, ambii participanți la războiul Troiei.
Privite din perspectiva spiritualității noastre, multe dintre modelele aduse în atenție de
Plutarh sunt amorale, nu trăiesc în armonie cu Dumnezeu și cu toată creația Sa. Subliniem
acest fapt, deoarece, multe dintre așa-numitele modele din manualele de studiu ale copiilor
și tinerilor noștri nu îndeplinesc criteriile care reies din învățăturile Sfintei noastre Biserici
Ortodoxe. Sfântul Vasile cel Mare ne învață că anti-modelele lui Plutarh nu respectă criteriul
moralității, fiindcă eroii propuși a fi luați drept pildă de urmat în viață promovează, în acțiunile
lor, interese omenești, egoisme și neputințe și nu se raportează la principiul moralității. Unul
dintre anti-modele este Phoenix, care pentru Plutarh este dascălul desăvârșit, în timp ce pentru
Clement Alexandrinul „este un muieratic” care trebuie să stea departe de de micile vlăstare
pentru că un astfel de om imoral este un anti-model și „ar imprima acelui suflet nevinovat o
conduită imorală”...
Un alt neajuns al educației profane este faptul că dascălul care abordează o astfel de
metodă nu lucrează în folosul propriei mântuiri și nici a copilului sau a tânărului pe care îl
pregătește pentru viață, educarea nefiind după măsurile cerești, după Modelul Hristos, ci după
măsuri omenești. Desăvârșirea despre care ne vorbește Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos
- „Fiți voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este!” - este un exercițiu care
presupune curățenie sufletească și nu plăcerile trupului, folosul imediat, avantaje pământești...
Apoi, sub aspectul conținutului învățăturilor propuse, fiind de la om, și nu de la Dumnezeu-
Cuvântul, ele se adresează trupului, scopului imediat, efemer și deloc veșniciei, sufletului,
fiindcă „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”.
Pe ideea că, în exercițiul mântuirii, omul nu are nevoie doar de merinde pentru trup, cât mai
ales de merinde pentru suflet.
„Noi nu socotim importante strălucirea strămoșilor, puterea trupului, frumusețea, măreția,
cinstirile din partea oamenilor, nici chiar împărăția (lumească n.n.)..., nimic din cele omenești...
nu le socotim nici vrednice de a fi dorite, nici nu-i admirăm pe cei ce le au... Noi mergem mult mai
departe cu nădejdile și le facem pe toate pentru pregătirea vieții celeilalte”.
Marele Vasile ne lămurește că învățătura din disciplinele profane trebuie să fie doar o
inițiere în lupta pe care o dă omul pe întreg parcursul vieții, pentru desăvârșirea sa și dobândirea
raiului de dincolo. Să învățăm din poeți, prozatori și retori, atunci când avem „un sprijin pentru
îngrijirea sufletului”. Și abia după ce am primit „întâia inițiere în cele profane, abia atunci vom
pricepe învățăturile sfinte și tainice. Și, după cum am fost obișnuiți să privim soarele în apă, tot
astfel ne vom arunca privirile spre Lumina Însăși!”, ne învață Sfântul Capadocian.
Învățăturile profane ne vor fi de mare folos doar atunci când există o „apropiere”,
o complementaritate între cele profane și cele sfinte. Dacă această apropiere nu există, Sfântul
ne sfătuiește să le privim „în oglindă”, în antiteză și să încercăm să vedem deosebirea dintre
învățăturile hrănitoare de suflet și cele vătămătoare de suflet. „Se spune că și marele Moise,
al cărui nume este preamărit la toți oamenii pentru înțelepciune, după ce și-a deprins cugetul

cu învățăturile egiptenilor, abia apoi s-a apropiat de contemplarea Celui Care Este”. Adică, de
poruncile lui Dumnezeu-Tatăl și de modul desăvârșit de viață.
Sfântul Vasile cel Mare numește cunoașterea din cărțile poeților, scriitorilor, învățaților
care nu se raportează la Cuvântul Sfintei Scripturi drept „cunoașterea de afară”. În educarea
copiilor și tinerilor, studiul literaturii profane trebuie privit ca un prim stadiu de inițiere, ca o
primă treaptă într-un „câmp de antrenament”, ea fiind necesară - cel mult - pentru deprinderea
și înfrumusețarea artei cuvântului, dar nu e îndeajuns!... Și atenție! „Obișnuința cu cuvintele rele
este un drum spre făptuirea răului!”, constată Marele Capadocian. Datoria noastră, a celor mari,
când vine vorba de educarea celor mici este să ne păstrăm sufletul curat, pentru ca nu cumva
„să-l vătămăm (pe copil) odată cu primirea cuvintelor rele”.
Cât despre istoricii care născocesc istorii doar pentru a încânta auzul ascultătorilor, îi vom
lua drept modele doar pe aceia care „au lăudat virtutea și au respins răutatea”.
Marele Vasile ne recomandă „să ne înfruptăm” din operele clasicilor, din cultura profană
„cu totul, în felul albinelor. Căci ele nu se apropie de toate florile și nici nu se străduiesc să ia totul
de pe cele pe care se așază, ci - luând cât le este necesar pentru muncă, au lăsat restul în bună pace”.
Privit din perspectiva spiritualității creștine, Tratatul lui Plutarh are meteahna că pune
problema educației în mod discriminatoriu, el se adresează părinților de „copii liberi” din clasele
înstărite ale Greciei Antice. Părinții erau sfătuiți cum să formeze un „caracter vrednic” copiilor și
tinerilor, ca viitorilor cetățeni ai „polis-ului” grecesc, luând drept pildă calitățile eroilor și zeilor
vechii Elade, adică, aceleași măsuri omenești.
Din nefericire, aceste modele prea lumești se regăsesc - sub alte nume de personaje ce
aparțin altor autori - și în programele noastre școlare de astăzi, la disciplinele umane, într-o
proporție mult prea mare, în comparație cu locul pe care-l ocupă, în aceleași manuale, lecțiile
despre marii noștri Voievozi, despre Martirii, Mărturisitorii și Sfinții noștri - Eroii noștri
formatori de conștiință și de neam, care au lucrat și au vegheat, din dragoste de Dumnezeu și
de neam, pentru introducerea Limbii și Literaturii Române în cult, în școală, în vorbirea de
zi cu zi.
Cartea Despre educarea copiilor a învățatului grec este încă o dată discriminatorie,
pentru că nu face referiri la tinerele fete, ci doar la fiii din înalta aristocrație. Întregul conținut
al florilegiului are marele neajuns că vine „de la om”, nu este revelat de Duhul lui Dumnezeu,
cum ne învață Sfântul Apostolul Pavel. Exemplele propuse de filozof ca modele de urmat sunt
pământești, sunt personaje cu calități omenești, dar și cu multe slăbiciuni, așa cum reies ele din
Literatură, Poezie, Filozofie, Politică, Artă, Mitologie fără vreo raportare la Pedagogul Luminii
- Care este Hristos. Sunt exemple pozitive și negative din cărțile scrise până în vremea sa, însă
această temelie pedagogică lumească nu este fundamentată după măsurile veșniciei. Insistăm pe
acest aspect, în ideea că astfel vom înțelege că asemenea facem și noi astăzi, ne uităm rădăcinile
cerești și facem toate după voia și neputințele noastre, după măsurile omenești, inclusiv, când
alcătuim manuale școlare.
Ce materii să învețe copilul?

Autorul grec recomandă ca disciplinele de bază în educarea copilului din vechea Grecie
să fie cele care se adresează sănătății trupului, dar îi atenționează că trebuie să manifeste grijă

și pentru suflet! Fapt pe care noi îl uităm astăzi, după două mii de ani de creștinism. „Căci dacă
oamenii au găsit două științe pentru îngrijirea corpului - Medicina și Gimnastica” - e necesar să
studieze și Filozofia, pentru că este singurul „leac al bolilor și al suferințelor sufletului” și „element
de căpătâi al întregii educații”.
Educația nu trebuie să dăuneze bunei creșteri, iar copiii să stea departe „de vorbăria
lingușitoare”, spune Plutarh, referindu-se la faptul că, în vechime, unul dintre scopurile educației
era acela de a-i învăța pe copii și tineri arta oratoriei.
Și iarăși subliniem că idealul de educație a copiilor și tinerilor din Grecia Antică nu se
ridica mai presus de cunoașterea umană, chiar dacă, la acea vreme, Filozofia trecea drept cea mai
înaltă știință între științe. Țelul educației era cel de a acumula cunoștințe, pentru a dobândi o
bună creștere și pentru ca micii elini să devină desăvârșiți. La fel ca în zilele noastre, o desăvârșire
care nu-și propunea cunoașterea și întâlnirea cu Transcendentul Care coboară, cu Pedagogul
Luminii, Care este Hristos, ci doar cu omul alipit de valorile materiale și de plăcerile lumești,
simțuale.
Să luăm totuși partea bună a lucrurilor și să aflăm de ce era necesar studiul Philosophiei?
Pentru că astfel micul elin cunoștea ce este binele și ce este răul, ce e dreptatea și nedreptatea, cum
să se poarte față de zei!, față de părinți, de bătrâni, de legi, de slugi, de tot ce-l înconjoară... Prin
filozofie învățăm să nu devenim „fericiți peste măsură” când avem un succes, iar în nerealizări,
„prea îndurerați”, își atenționa Plutarh contemporanii.
În Grecia Antică, la acea vreme, valori precum Binele, Frumosul, Adevărul erau exprimate
prin Filozofie, pe atunci, această știință fiind percepută drept un fel de teologie... Însă, privită
astăzi din interiorul spiritualității noastre creștin-ortodoxe, ea rămâne tot o „Didactică fără
Dumnezeu”, cunoscut fiind că filozofia era rezultatul gândirii și speculației omenești, raportată
cel mult la un politeism vătămător de suflet, în timp ce Dumnezeu era un Mare Necunoscut
pentru mulți dintre greci...
Astăzi, răspunsurile la aceste întrebări fundamentale sunt obiectul de studiu al Teologiei,
disciplină pe care copilul o studiază la ora de Religie, în Școală. Răspunsurile la aceste întrebări
fundamentale le poate primi încă de mic la ora de cateheză de acasă, din Familie, când bunicii și
părinții îl învață să rostească primele rugăciuni: „Înger, Îngerașul meu”, „Tatăl nostru”. Asta dacă
familia are această preocupare...
Mai apoi, la Biserică, prin participarea la Sfânta Liturghie și la Taina Sfintei Împărtășanii,
apoi, la Școală, prin intermediul orei de Religie, prin activități și programe cultural-catehetice, în
parohii, în școlile din tinda Bisericii, în nenumăratele proiecte care le aduc în atenție Modelul
Ideal de urmat, pe Iisus Hristos...
Teologia, adevărata Teologie, este convorbirea și cunoașterea lui Dumnezeu, la început, „un
munte greu accesibil și abrupt”; este convorbirea, în mod tainic, cu Dumnezeu. Și ca să fii teolog,
trebuie să te rogi și dacă te rogi, ești teolog, ne spune Evagrie Ponticul. Doar prin rugăciune poți
cunoaște câte ceva din frumusețea lui Dumnezeu și din frumusețea creației făcută de mâinile
Lui. Pe când Filozofia propusă de Plutarh, și de mulți dintre noi astăzi, nu se poate ridica la
înălțimile Muntelui Hristos, ca Fiul lui Dumnezeu-Cuvântul, pentru că este limitată de gândirea
omului cugetător la ale lumii.

Și totuși, să-i dăm cezarului ce este al cezarului. Este arhicunoscut faptul că Filozofia lumii
antice - prin Platon, Socrate și Aristotel - a pus umărul la pregătirea naturală pentru primirea
Fiului lui Dumnezeu - Logosul Întrupat. Clement Alexandrinul consideră că Filozogia greacă are
pentru antichitate rolul de călăuză către Hristos, tot la fel cum pentru iudei acest rol l-a îndeplinit
Vechiul Testament, prin Patriarhii, Profeții și Drepții săi.
Meritul Filozofiei grecești este acela de a fi arătat că „Logosul, Fiul lui Dumnezeu, S-a
revelat parțial sau fragmentar și filozofilor păgâni, îndeosebi lui Socrate și Platon”, spune Sfântul
Justin Martirul și Filozoful. Tocmai din acest motiv, Aristotel, Platon, Sibila romană (din latinul
„sabus, sabius”, înțelept, adică prorocițe sau femei înțelepte), Pitagora și Socrate sunt reprezentați
pe fresca „Arborele lui Iesei”, de la Mănăstirea Voroneț, fără aureolă „ca adânci gânditori aplecați
asupra întrebărilor lumii”.
Aceasta este o recunoaștere a contribuției lor la pregătirea omenirii pentru primirea
Logosului Întrupat. De aceea, ei sunt prezentați în picturile bisericilor „cu fața întoarsă din
veacul mizeriei adamice către Hristosul lumii, a cărui venire pe pământ au presimțit-o nebulos și
au vestit-o sibilinic sau filozofic”.
Revenind la recomandările lui Plutarh, mai reținem că în formarea copilului e necesar „să
fie auzite și celelalte învățături”, pe care le numește „complete”, adică, complementare. Pe acestea
însă să le ia „precum o degustare”, pentru că nu poți să fii desăvârșit în toate. În sensul că nu poți
să le cunoști și să le înveți pe toate ale lumii. Îi dăm dreptate lui Plutarh, fiindcă „toate îmi sunt
îngăduinte, dar nu toate îmi sunt de folos”, spune Apostolul Pavel.
Științele ne ajută la mântuire?!...

Ne întrebăm, până unde ne poate ajuta cunoașterea din cărți? Îi este suficientă copilului
și tânărului, omului, în general, o educație profană bazată pe „Philosophia” doar pentru că se
cheamă „Dragostea de frumos”? Științele profane îl pot ajuta pe copil sau pe tânăr să-și dezvolte
disponibilitățile pentru Bine, Adevăr, gustul pentru Frumos? Îl putem ajuta pe copil sau tânăr
să se desăvârșească fără ora de Religie, fără rugăciunea din Familie și drumul către Biserică? Da
și ba!... Toate științele umane, înclusiv Filozofia, asigură o conformitate morală, îi pot desluși
omului principii morale și sociologice, dar sunt, oare, de ajuns? Științele ne ajută, oare, la
mântuire?!
„Spre ce și până la ce grad e folositoare îndeletnicirea cu științele?”, întreba Sfântul
Grigorie Palama, în veacul al XIV-lea, în acerba dispută pe care a purtat-o cu adversarul
său Varlaam. Cel din urmă susținea, în mod greșit, că e suficientă „valoarea științei pentru
mântuirea” omului, că nu e necesară „rugăciunea în viața noastră, în general, nici rugăciunea
minții, în special”.
În acest context, Sfântul Grigorie Palama respinge afirmațiile eronate ale filozofului
Varlaam cum „că numai științele produc cunoașterea de Dumnezeu” și întărește ideea că, pe
lângă multa cunoaștere din cărți, „e nevoie și de cunoașterea lui Dumnezeu”, prin convorbirea cu
Ziditorul - „Cel Care a făcut cerul și pământul”, întreaga creație și apoi l-a făcut pe om și l-a așezat
în mijlocul Raiului.
Înainte de toate, trăirea în sfințenie, în rugăciunea minții, în isihie ne conduc spre
adevărata desăvârșire în Hristos. De aceea, este nevoie ca educația copiilor noștri să fie făcută

din perspectivă creștin-ortodoxă, fiindcă așa s-au născut. Numai așa, credinciosul, dascălul și
ucenicul, stăruind în rugăciune, în post și faptă bună pot atinge cu ochii minții lumina necreată
a lui Dumnezeu, lumina Duhului Sfânt spre desăvârșirea cea întru Hristos.
O altă controversă care s-a iscat tot în acele împrejurări tulburi ale veacului al XIV-lea și
asupra căreia insistăm - pentru că se regăsește și în mentalitatea unor atei de astăzi - a fost cea
legată de Lumina necreată a lui Dumnezeu, despre care Varlaam susținea că este „materială,
stricăcioasă și trecătoare”.
Pe fondul acestei dispute, Sfântul Grigorie Palama - mergând pe Teologia Luminii a
Sfântului Grigorie Teologul - îndreaptă eroarea lui Varlaam și ne învață că „acea Lumină este de
la Dumnezeu și este necreată și veșnică”.
Sfânta Lumină a Duhului Sfânt ne este necesară ca aerul în viața noastră și ea ne
luminează întunericul și ne duce la sfințenie, nu prin multa știință de carte, cât mai ales
printr-un continuu exercițiu al schimbării minții în Hristos, acea „metanoia”, cum spun grecii.
Atitudine pe care o dobândim încet, încet, cătinel, cătinel, din pruncie și până la ultima suflare
de viață. Cum? Prin stăruința în rugăciune în cadrul Familiei, la Sfânta Liturghie în „Biserica
părinților, părinților noștri”, la Școală, prin ora de Religie, dar și printr-un bun și creștinesc
conținut al manualelor de Limba și Literatura Română, de Istorie, atunci când autorii știu
a evidenția Lumina din Scripturi... În fond, la noi, Cultura, Limba Română s-au format în
interiorul Bisericii lui Hristos...
La Sfânta Liturghie, după săvârșirea Sfintei Taine a Euharistiei, împreună - Păstor,
credincioși, Îngeri și Sfinți - cântăm: ”Am văzut Lumina cea adevărată. /Am aflat Duhul cel
Ceresc. /Am aflat credința cea adevărată /Nedespărțitei, Sfintei Treimi, închinându-ne /Că aceasta
ne-a mântuit pe noi”, rostim la Sfânta și dumnezeiasca Liturghie, după săvârșirea Sfintei Taine a
Împărtășaniei.
După aceeași lină Lumină, necreată suspină și Poetul Ioan Alexandru... „Lumină lină, lini
lumini /Răsar din codri mari de crini. /Lumină lină cuib de ceară /Scorburi cu miere milenară /
De dincolo de lumi venind /Și niciodată poposind /Un răsărit ce nu se mai termină /Lină lumină
din Lumină lină.../Lumină lină, leac divin / Încununându-l pe străin / Deasupra stinsului pământ
/Lumină lină, Logos Sfânt”.
Revenind la necesitatea formării prin cultură, se impune o lămurire, anume aceea că nu
cantitatea de informații este importantă în procesul educației, cât mai ales calitatea lor și aici
trebuie să ne amintim de considerațiile Sfântului Vasile cel Mare, enumerate mai înainte. Rămân
importante pentru formarea micului creștin cuvintele Sfintei Scripturi ziditoare de suflet care
să-l călăuzească spre cunoașterea lui Dumnezeu. „Oameni, voi, a căror viață-i pururi de-ntuneric
plină, /Alergați la El și cereți să vă dăruie lumină!...”
Lumina cea adevărată nu poate fi dobândită decât printr-o legătură sinceră, dezinteresată
a părintelui cu copilul său, a copilului cu duhovnicul său, a dascălului cu elevului său, în
general, a omului cu Dumnezeu, legătură pe care trebuie să o așeze în lumina cunoștinței de
Dumnezeu.
(Va urma)

Cun oașt e r e a p r i n
raț i un e p ur ă î n
f i l o s of ia kant iană
prof. Vi ctor Marol a
Opinia conform căreia filosofia modernă s-ar reduce la opera lui Kant este eronată, însă
a afirma că gânditorii secolului al XIX-lea au fost influențați de kantianism, are valoare de
adevăr. Au existat voci care considerau că gândirea filosofică universală se restrânge axiologic
la patru autori: Platon, Aristotel, Kant și Hegel, ceilalți neavând suficientă originalitate. Chiar
dacă mențiunea este forțată, are totuși un sâmbure de adevăr. Philip Stokes vede în gânditorul
prusac ,,cel mai influent filosof de după Aristotel’’1 , cu un loc binestabilit într-un oraș universitar
nordic’’2 și cu o operă exponențială.
Opțiunea pentru tema aleasă spre abordare se sprijină pe câteva considerente:
1. Autorul atinge domenii dintre cele mai variate: de la filosofie la etică, de la pedagogie
la geografie;
2. A fost gânditorul care a propus un sistem conceptual propriu;
3. A introdus ideea critică în demersul intelectiv;
4. Expune sistemul filosofic pe baza analizei și a deducției;
5. Dezvoltă tema rațiunii pure, cu impact asupra gnoseologiei moderne.
Tema cunoașterii prin rațiune pură se regăsește și în alte lucrări ulterioare, ceea ce
dezvăluie preocupările de durată asupra acesteia.
Orice lector al scrierilor kantiene, oricât de începător ar fi, observă câteva noțiuni, alături
de altele preluate și îmbogățite analitic. «A priori» și «lucrul în sine» sunt evidențiate în Critica
rațiunii pure, asupra căreia vom reveni și, de asemenea, imperativul categoric din Critica rațiunii
practice. Apriorismul a făscut epocă în perioada romantismului german. Ceva independent
(anterior) de experiența sensibilă poate fi cunoscut? «A priori» are un rol în procesul cunoașterii?
«Lucrul în sine» devine cognoscibil sau menține metafizica în sfera dogmaticii scolastice? Iată,
dar, câteva concepte (interogații) care trezesc atenția ori de câte ori se încearcă observarea
cunoașterii prin rațiune pură.
1. Philip Stokes, Philosophy, Eagle Edition, London, 2007.

2. Orașul prusac Königsberg se află (după 1945) sub administrație rusească sub numele Kaliningrad.

Cunoașterea – necesitate ontologică

Domeniul gnoseologic a reprezentat palierul de interes major pentru Imm. Kant, persoană
solitară, însă cu preocupări profunde în domeniul epistemologic. Pentru orice subiect uman,
cunoașterea constituie o atracție, reflectând asupra lumii din apropiere, la spațiul terestru, la
cosmos. Puține persoane și-au dedicat viața, căutând să înțeleagă problematica rațiunii umane
în toate formele ei de manifestare. Pentru unii, cunoașterea reprezintă o cale spre progres, în
vreme ce pentru alții, cunoașterea constituie o necesitate ontologică, iar această stare de spirit
Kant a transmis-o de la catedra universității discipolilor săi, care l-au ascultat cu interes ori au
descoperit-o prin lecturarea scrierilor sale.
Pentru filosoful prusac, cunoașterea era un ideal asumat, sub stindardul căruia a activat,
cu un program de lucru de factură germană. Trei lucrări, patru – dacă este să adăugăm și
Prolegomene – intră în sistemul gnoseologic kantian, însă dintre acestea se detașează Kritik
der reinen Vernunft, scriere publicată în 1781, când avea 57 de ani, după o lungă perioadă
de elaborare.3 Publicând Critica rațiunii pure, „Kant a dorit să realizeze o judecată în sensul
cvasijuridic al termenului, stabilind drepturile legitime ale rațiunii. În al doilea rând, dorește
să evidențieze capacitățile rațiunii pure, care este rațiunea independentă (anterioară) de toate
informațiile ce pot fi primite de experiența sensibilă.’’4
Căutând să redea bazele procesului de cunoaștere, „Kant încearcă să integreze într-o
concepție unitară cele două poziții contrare ale teoriei cunoașterii din vremea sa, pe de o parte
raționalismul lui René Descartes, pe de alta empirismul filosofilor englezi John Locke și David
Hume. În acest scop, Kant face deosebirea între judecata analitică și cea sintetică. În cazul judecății
analitice, adevărul derivă din analiza însăși a conceptului, fără a mai fi nevoie de experiment,
respectiv de o percepție senzorială. În situația în care o analiză rațională nu este suficientă pentru
a extrage adevărul și este nevoie de o observație senzorială sau experiment, atunci avem de a face
cu o judecată sintetică.’’5
Semnificația rațiunii pure

Intenționând să realizeze prin scrierea sa o cercetare fundațională transcendentală, Kant
înscrie problema rațiunii pure în cadul gândirii metafizice, încercând să reformuleze teoria
metafizică clasică, pe care o consideră plină de incertitudini și contradicții. Fiind în centrul
metafizicii tradiționale, rațiunea (Vernuft) devine astfel un obiect al cercetării sale, propunându-și
să determine limitele și validitatea acesteia în demersul cognitiv.6
Scopul deslușit din lucrarea sa fundamentală, atât pentru ontologie, cât și pentru gnoseologie,
era examinarea critică a naturii rațiunii însăși. ,,Expresia ‹‹rațiune pură›› din titlul scrierii înseamnă
«rațiune à priori», adică ceea ce poate fi cunoscut prin rațiune, independent de orice element
provenit din experiență.’’7 Înțelegând poziția empiriștilor, privitoare la necesitatea experienței în
procesul cunoașterii, profesorul de Konigsberg nu era dispus să accepte ideea că doar experiența
este sursa sau temeiul cunoașterii. Altfel spus, nu acorda exclusivitate în acest proces.
3. Jean Cassien Billier, Kant et le kantianisme, Armand Colin, Paris, 1998, p. 27.
4. Ibidem, p. 28.
5. www.wikipedia.org./Wiki/Immanuel Kant.
6. Ilie Pârvu, Posibilitatea experienței. O reconstrucție teoretică a ,,Criticii rațiunii pure’’, Ed. Politheia,
București, 2004, pp. 18-19.
7. Anthony Flew, Dicționar de filozofie și logică, trad. Dragan Stoianovici, Humanitas, București, 1996, p.
192.

Pentru Imm. Kant, rațiunea constituie ,,facultatea proprie de cunoaștere’’8, sediul

unde se produce travaliul intelectiv, locul unde se realizează sinteza dintre datele oferite de
sensibilitate și deducțiile proprii intelectului despre obiecte. Atât sensibilitatea, cât și intelectul
sunt considerate surse ale cunoașterii umane. În procesul de judecare, rațiunea (speculativă)
este facultatea care are capacitatea intelectivă de a opera à priori cu anumite relații logice, totuși
unitatea rațiunii este diferită de unitatea intelectului. Rațiunea are o semnificație teoretică
speculativă. Kant avea să întrebuințeze chiar și conceptul de rațiune pură speculativă sau
rațiune speculativă ,,pentru rațiunea aplicată regresiv, constitutiv, transcendent și dialectic,
care se referă la un obiect sau la concepție despre un oboect la care nu putem ajunge prin nicio
experiență posibilă.’’9
Posibilitatea cunoașterii prin rațiune pură

În primele două paragrafe introductive din Critica rațiunii pure, termenul ,,cunoaștere’’
este întâlnit de șase ori. Dacă rațiunea pură este obiectul examinării sale, cunoașterea reprezintă
procesul intelectiv laborios în care s-a implicat Kant nu numai în perioada profesoratului.
Cunoașterea devenise o preocupare asumată, un efort intelectiv continuu, un crez care îl anima
pe cel care avea să devină rector prin decret regal și, ulterior, membru al Academiei din Berlin.
De două ori apare noțiunea de cunoaștere în primul paragraf din introducerea lucrării sale,
Prolegomene, ceea ce denotă interesul său pentru acest sector al existenței umane.
Finalizată în septembrie 178210, Prolegomene conține în cuprins o întrebare care atrage
atenția: ,,Cum este posibilă cunoașterea prin rațiune pură?’’11 Acest titlu interogativ este o repunere
în pagină a întrebării prime din programul său: ,,Ce pot să știu?’’ Ideea fusese exprimată și în
Kritik der reinen Vernunft (1781): ,,Este, deci, cel puțin o problemă care reclamă o cercetare
mai îndeaproape și care nu poate fi rezolvată imediat, la prima vedere: dacă există o astfel
de cunoștință independentă de experiență. Si chiar de orice impresii ale simțurilor. Astfel de
cunoștințe se numesc à priori...’’12
Cunoașterea constituie o activitate intelectivă, complexă, sintetică, un proces de durată,
respectând principiul continuității, însă raportându-ne critic, dar este și un scop propus, așa
cum autorul precizează în Prolegomene că ar trebui să ținem la acea îmbogățire a cunoașterii
prin metafizică.’’13 Este posibilă cunoașterea prin rațiune pură? La această problemă care oferă
dezlegarea altora, Kant solicită urmarea sau aplicarea metodei analitice. Presupoziția de la care
pornește este astfel formulată: ,,există în mod real cunoștințe dobândite prin rațiune pură?’’ în
concluzie, face referire la două științe din cadrul cunoașterii teoretice (matematica pură și fizica
pură). Pentru Kant, cunoștințele pure à priori sunt reale și, totodată, întemeiate.
Întrebarea principală a filosofiei transcendentale a fost substructurată de Kant în alte
patru întrebări:
1. Cum este posibilă matematica pură?
2. Cum este posibilă fizica pură?
8. Imm. Kant, Critiaca rațiunii pure, trad. N. Bagdasar, Elena Moisiuc, Ed. IRI, București, 1994, p. 50.
9. Alexandru Surdu, Filosofia modernă, Ed. Paideia, București, 2002, p. 124.
10. M. Flonta, ,,Prolegomene la Critica rațiunii pure’’, studiu intruductiv în Imm. Kant, Prolegomene, Ed.
ALL, București, 1996, p. 36.
11. Imm. Kant, Prolegomene, trad. M. Flonta, Th. Kleininger, ed. cit, p. 6.
12. Imm. Kant, Critica rațiunii pure, ed. cit., p. 50.
13. Imm. Kant, Prolegomene, ed. cit., p. 71.

3. Cum este posibilă metafizica în genere?

4. Cum este metafizica posibilă ca știință?
Kant dezvăluie în Prolegomene că ,,dezlegarea acestor probleme reprezintă conținutul
esențial al criticii.’’ Analizarea chestiunilor mai sus indicate dă posibilitatea căutării surselor
științelor „care ne sunt date în rațiunea însăși și de a cerceta și de a cântări în acest fel prin
fapte capacitatea acesteia de a cunoaște ceva à priori’’.14 Întrebarea kantiană, redată și de I.
Petrovici: ,,…posibilitatea noastră de cunoaștere se mărginește oare numai la lumea fenomenelor,
a simplelor aparențe?’’15, poate deschide calea unor răspunsuri mai amplu elaborate, pe baza
judecăților de cunoaștere (= operații de punere în relație). Distingând între judecata analitică à
priori de judecata sintetică à priori, Kant încercase – așa cum se exprima Heidegger în 1929 la
Davos – să regândească metafizica.16
Arhitectonica rațiunii pure

În cea de-a doua parte a Criticii sale, intitulată Metodologia transcendentală, Kant alocă
două capitole aspectelor legate de arhitectonica și teleologia rațiunii pure. Pentru a limpezi
concepția despre rațiune pură, expusă în prima parte a scrierii sale fundamentale, Imm. Kant
lasă contemporanilor săi în finalul scrierii un tablou general, mai precis o schemă a gândirii sale,
o structură recapitulativă de idei, deosebit de necesară.
Considerată a fi arta sistemelor, ,,arhitectonica este teoria despre ceea ce este științific
în cunoașterea necesară, în genere, și aparține astfel în mod necesar metodologiei.’’17 Potrivit
autorului german, sistemul este structura care ordonează cunoștințele, așa încât acestea să
promoveze scopurile rațiunii. La baza sistemului stă Ideea. Dacă sistemul oferă o unitate
a cunoștințelor, Ideea constituie conceptul rațional despre forma unui tot (prin care sunt
determinate à priori sfera demersului și poziția părților între ele). Desfășurarea demersului
continuă, arătând că Ideea poate fi realizată dacă are o schemă (adică o diversitate) și o ordine a
părților. Schema rezultată în urma unei idei întemeiază unitatea arhitectonică.18 Schema științei
trebuie să conțină ramificarea sau divizarea întregului în părți.
Sistemul cunoașterii omenești, în opinia profesorului prusac, oferă o arhitectonică
oricărei științe. Deși contestat ulterior de Nietzsche, care-l numea ,,creștin viclean’’, ce urmărea
să conserve vestigiile metafizicii19, Kant a realizat schițarea arhitectonicii cunoașterii prin rațiune
pură. Rațiunea pură reprezintă rădăcina facultății de cunoaștere din care descind două tulpini,
una fiind rațiunea propriu-zisă. Orice cunoștință rațională, afirmă Kant, este o cunoștință
din concepte sau o cunoștință din construcția conceptelor, ultima numindu-se matematică,
singura de altfel care poate fi învățată, însă niciodată filosofia. Se poate deprinde, însă, cel mult
a filosofa.20 Continuând expunerea, gânditorul precizează că filosofia (legislația rațiunii umane)
are două obiecte: natura și libertatea. Filosofia rațiunii pure sau este propedeutică (o pregătire)
și se intitulează critică, ori este sistemul rațiunii pure și se numește metafizică. Considerată
14. Jean-Cassien Billier, Kant et le kantianisme, ed. cit., pp. 28-29.

15. Ioan Petrovici, Douăsprezece prelegeri universitare despre Immanuel Kant, Ed. Agora, Iași, 1994, p. 15.
16. Jean-Cassien Billier, Kant et le kantianisme, ed. cit., pp. 28-29.
17. Imm. Kant, Critica rațiunii pure, ed. rom., p. 588.
18. Imm. Kant, Critica rațiunii pure, ed. cit., p. 589.
19. Fr. Nietzsche, apud Christopher Wand, Andrei Klimovschi, Kant, trad. Alexandra Borș, Ed. Curtea
Veche, București, 2004, p. 164.
20. Imm. Kant, Critica rațiunii pure, ed. cit, p. 591.

de predecesori drept știința despre primele principii ale cunoașterii omenești, metafizica este
filosofia care redă o cunoaștere într-o unitate sistematică.
La rândul ei, metafizica (in abstracto) cuprinde filosofia transcendentală și fiziologia rațiunii
pure. Din fiziologia transcendentală descind cosmologia transcendentală (fiziologia întregii
naturi) și teologia transcendentală (care permite o ființă deasupra naturii). Pentru rectorul din
Königsberg, metafizica naturii corporale se numește fizică, pe când metafizica naturii gânditoare
poartă numele de psihologie. Așadar, sistemul metafizicii se compune din patru părți principale:
1.Ontologia; 2. Fiziologia rațională; 3. Cosmologia rațională; 4. Teologia rațională.21 La rândul ei,
fizica rațiunii pure cuprinde: fizica rațională și psihologia rațională. Pentru a fi înțeleasă corect
ca sistem și filosofie a rațiunii pure, metafizica trebuie să se debaraseze de psihologia empirică.
În finalul acestui capitol, metafizica este înfățișată ca: ,,desăvârșirea oricărei culturi a rațiunii
omenești’’22, indispensabilă, fiindcă promovează rațiunea după maximele ei supreme, prevenind
anumite erori și asigurând ordine și armonie.
Concluzii
Chiar dacă lasă o serie de antinomii, sistemul teoretic kantian deschide perspective
necesare în epistemologia modernă. Într-o lucrare ulterioră, în Prolegomene, consemnează
suficient de clar că este posibilă cunoașterea prin rațiune pură (reinen Vernunft), încercând
depășirea carthesianismului și a empirismului englez. Ceea ce rămâne cu adevărat incognoscibil,
este lucrul în sine (das Ding an sich), capitol analizat frecvent în scrierile românești de istorie a
filosofiei (I. Petrovici, C. Antoniade, Alexandru Surdu, Dumitru Isac ș.a.).
În demersul său gnoseologic, Kant preia anumite elemente metafizice, rămânând la ideea
că există un adevăr transcendental care precede toate realitățile empirice. Chiar dacă anihilează
o pretenție scolastică mai veche, Kant inventează o nouă întemeiere transcendentală, necesară să
asigure adevăratele limite ale condițiilor de cunoaștere.’’23
Bibliografie
I. Surse:
1. Kant Immanuel, Kritik der reinen Vernunft, Felix Mainer Verlag, Hamburg, 1998.
2. Kant Immanuel, Critica rațiunii pure, trad. N. Bagdasar, Elena Moisiuc, IRI, București, 1994.
3. Kant Immanuel, Prolegomene, trad. Mircea Flonta, Th. Kleininger, ALL, București, 1996.
II. Lucrări de specialitate:

4. Bagdasar Nicolae, Teoria cunoașterii, Univers enciclopedic, București, 1995.
5. Billier Jean Cassien, Kant et le kantianisme, Armand Colin, Paris, 1998.
6. Pârvu Ilie, Posibilitatea experienței. O reconstrucție teoretică a ,,Criticii rațiunii pure’’, d. Politeia,
SNSPA, București, 2004.
7. Petrovici Ion, Douăsprezece prelegeri universitare despre Immanuel Kant, Agora, Iați, 1994.
8. Strawson P.F., Limitele rațiunii. Un eseu despre ,,Critica rațiunii pure’’, trad. Val. Cioveie,
Humanitas, 2004.
9. Surdu Alexandru, Filosofia modernă, Ed. Paideia, București, 2002.
10. Wand Christopher, Klimovschi Andrej, Kant, trad. Al. Borș. Curtea Veche, București, 2004.
21. Ibidem, p. 586.

22. Ibidem.
23. Jean Cassien Billier, Kant et le kantianisme, Paris, 1998, p. 47.

Fundamentarea Teoretică
A Fenomenului Pitești
cu referire la reeducatorul
teoretician Makarenko și la
reeducatul ideal al lui Cernîșevschi
Leonard Flori an Matei , scriitor
În acest demers de a deconspira originile experimentului inițiat la Pitești, voi arăta, în

prima parte, cum Anton Makarenko, un pedagog mediocru, gestionează prin intermediul
ideologiei socialiste taberele de muncă alcătuite din minori, teoretizând în același timp, în
lucrarea sa Poemul pedagogic, toate reușitele, toate trăsăturile modelatoare construite în colectiv.
Educația ca o permanentă problemă politică și
implementarea ei printr-un șoc destabilizator va fi
folosită la Pitești încă de la primul conflict inițiat de
reeducatori, care își iau prin surprindere victimele
odată cu noaptea de Sfântul Nicolae a anului 1949.
Nicolai Cernâșevschi, cel care folosește pentru
prima dată termenul de „reeducare” în romanul
său Ce-i de făcut? construiește câteva modele
etalon pentru viitorul sistem comunist dintre
care se remarcă Rahmetov, cel care se reeducă
pe sine și apoi pe ceilalți. Se construiște astfel un
ideal uman ce va fi urmărit și urmat de ideologii
comuniști, în care este importantă acțiunea și
în care toate fenomenele din domeniul moralei
decurg unul din altul și din împrejurări exterioare,
după legea cauzalității. Bariera dintre ficțiune și
implementarea sa în realitate ajunge să nu mai
conteze la exportatorii sovietici ai experimentului,
și Alexandru Nicolski și banda lui Țurcanu o vor
aplica în societatea ce se dorea comunistă în anii
`50 din România.
Cartea la care lucrează Anton Semyonovich
Makarenko timp de zece ani, din anul 1925,
Anton Makarenko Poemul pedagogic, și care a constituit principala

unealtă teoretică de reeducare din regimurile comuniste, este astfel înfățișată într-o scrisoare de
răspuns a sus-numitului la aprecierile lui Maxim Gorki: „în educația comunistă instrumentul
unic și principal de educație este un colectiv viu de muncă, [...] transformarea unui singur om, a
unui individ izolat, mi se pare o temă secundară, deoarece noi avem nevoie de o educație nouă,
de masă”1. În acest roman este vorba de o disciplină de fier, severă și puternică, în stare să ducă
la o formă idilică, după cum afirmă Mircea Stănescu2. Makarenko va ajunge învățător după ce
termină un curs de pedagogie de un an, activând la început ca ajutor de învățător, iar mai apoi
(după ce în 1917 termină Institutul Pedagogic) va fi numit director al liceului elementar din
orășelul Kriukovo. El însuși va recunoaște despre sine, într-o conferință: „eu nu sunt înzestrat
cu talent pedagogic și am intrat în pedagogie cu totul întâmplător, fără nici un fel de chemare
specială”, fiind fără nici un fel de discuție obligat de către tatăl său să devină învățător, și „multă
vreme am simțit că mergea prost, eram învățător mediocru. Și ca educator eram mediocru”3.
Din 1914 intră în discuții epistolare cu Maxim Gorki, iar fondatorul realismului socialist
în literatură îl sfătuiește să scrie altceva, considerând că încercările sale literare sunt lipsite de
talent. Se vor întâlni însă mai târziu pe linie de partid, acolo unde talentul putea să fie înlocuit
de ideologie, iar această aventură literară va putea fi verificată în realitatea imediată, o dată
cu încredințarea de către partid a unei colonii de delicvenți minori rămași pe drumuri după
Războiul Civil. Va prelua conducerea micilor pungași în 1920 iar peste un an colonia se va
numi „Maxim Gorki”. Bunele rezultate nu rămân nerăsplătite și Makarenko devine, în 1928,
tutorele unei colonii de minori gestionată de NKVD numită „Felix Edmundovici Dzerjinski”,
consemnând și în volumul Marșul anului 30 experiența avută acolo. La Centrala Ministerului
de Interne din Ucraina va lucra din 1936 până în 1938, acest loc de muncă având legătură cu
Direcția Coloniilor de Muncă, adică cu Gulagul.
N. Fere (colaborator, timp de cinci ani, în colonia de copii ai străzii „Maxim Gorki” cu
autorul moral al Poemului pedagogic), subliniază rolul marcant avut de soția acestuia, Galina
Stahievna, la „înfrângerea greutăților care apar adesea în complicata muncă scriitoricească”4, o
implicare directă atât în scrierea lucrării, cât și în auto-corectura necesară tipăririi. Ne întrebăm
în mod firesc, în acest caz, cine a zămislit romanele reeducării… dar poate nici nu contează,
atât timp cât orizontul politic a fost practicat cu stăruință asupra întregului colectiv de minori
reeducați în ficțiune și în realitate.
Trăsăturile modelatoare construite în colectiv, prin procesare ideologică, sunt zece la
număr și arată astfel: „orientarea proletară de clasă și negarea gospodăriei orășenești individuale,
predominarea intereselor colectivului față de interesele individului, disciplina, optimismul,
munca și gospodăria colectivă, procesul de instrucție și culturalizare, oameni adevărați - vii,
mișcarea înainte, caracterul obligatoriu al dezvoltării, tradițiile printre care și cele exterioare,
estetica vieții”5.
N. Fere îl compară pe Makarenko cu Ivan Vladimirovici Miciurin, cel care „a elaborat
bazele științifice ale biologiei materialiste, răsturnând pseudoștiința idealistă a lui Weissman,
Morgan, Mendel și care a elaborat drumul transformării conștiente și planice a naturii de către
1. Anton Semyonovich Makarenko, Poemul pedagogic, Editura de stat didactică și pedagogică, București,
1956, p. 725.
2. Mircea Stănescu, Reeducarea în România comunistă (1945-1952). Aiud, Suceava, Piteşti, Braşov, vol. I,
Editura Polirom, Iaşi, 2010, p. 18.
3. Apud Ibidem, p. 15.
4. N. Fere, Dascălul meu. Amintiri despre A.S. Makarenko, Editura Cartea Rusă, 1954, p. 112.
5. Anton Semyonovich Makarenko, op. cit., p. 725.

om”6. Având amândoi aceeași „origine sănătoasă” și „lepădând, ca ceva netrebnic, născocirile
încurcate și false ale pedagogilor și a altor admiratori de aceeași teapă ai pseudoștiinței idealiste-
burgheze cu privire la educație [...] Anton Semeonovici a crescut în colectivul de copii oameni noi
[...] după cum Ivan Vladimirovici Miciurin a creat în livezile lui soiuri de plante”7. Comparația
este grăitoare: oamenii noi din lumea vegetală, dresați în colectiv, cu dilatări programatice
hotărâte de educatorul stahanovist, se pregăteau să schimbe lumea. „Generația matură trebuie
să învețe de la el cum să crească în spirit comunist copiii, adolescenții, fetele; iar tânăra generație
trebuie să învețe de la el să se desăvârșească și să se călească, pentru a construi, împreună cu
generația matură, viitorul strălucit: societatea comunistă”8. Tot acest colaborator aplaudă lupta
eroică a celor căliți ideologic în taberele de muncă ale regimului comunist, care au fost printre
cei mai curajoși în cel de-Al Doilea Război Mondial, ajungând să fie, probabil, o bine-crescută
carne de tun.
Statul comunist exista prin ideologie, o ideologie care îi permitea să „îi ascundă” pe cei
care aveau voința să gândească altfel și să-și justifice orice acțiune. Proletariatul era pus „în ramă”
și arătat ca principal sistem corector al întregii umanități. Modalitățile de coerciție ale puterii
politice arătau interese personale și legau voința de putere de această doctrină exclusivistă și
revanșardă care împărțea lumea în două: ideologie burgheză și ideologie comunistă. Lenin scria
în 1902: „în această privință nu există cale de mijloc pentru că omenirea nu a elaborat nici
un fel de <a treia> ideologie”9. Ideologia nu este doar un concept al marxism-leninismului ca
evidență intelectuală, ci și o realitate care îi ridică pe compatrioți prin totalitatea cărților de
filosofie, economie și istorie, controlând schemele literaturii, ale artelor frumoase, cu direcții
bine întreținute în științele sociale sau naturale, toate aranjate într-un limbaj dialectic lemnos și
atotștiutor.
Potrivit specialistului în istoria sovietică Alain Besancon, în Micul dicționar filozofic al
URSS din 1977, așa era descris comunismul... ca armă și expresie a urii legiferate, la șaizeci
de ani de la Revoluția din Octombrie: „Ideologia clasei muncitoare este marxism-leninismul,
arma ideologică a partidului comunist și a clasei muncitoare în transformarea revoluționară,
socialistă a societății. Forța invincibilă a acestei ideologii provine din faptul că ea traduce fidel
legile obiective ale dezvoltării societății și exprimă necesitățile dezvoltării istorice a epocii
noastre. Ideologia burgheză contemporană este, dimpotrivă, o forță reacționară. Ea servește
interesele burgheziei în lupta sa contra clasei muncitoare, contra socialismului. Negarea științei,
idealismul, fideismul și obscurantismul, apelul la șovinism și rasism, propaganda în favoarea
cosmopolitismului, acestea sunt caracteristicile ideologiei moderne”10. Aceasta este definiția
sovietică a ideologiei comuniste, care nu uită însă să trăiască prin antiteză cu burghezia, cu
zdrobirea acesteia - să îi acorde chiar jumătate din propria concepție dogmatică.
Nu poate exista un compromis deoarece nu are cum să existe o cale de mijloc. „Ei sau
noi!” - va spune direct Lenin.
Ideologia comunistă și-a dorit să creeze o matriță capabilă să ajusteze toate derapajele
etice care nu se supuneau modelului nou de execuție politico-ierarhică. Stalin caracteriza astfel
apariția omului nou: „criteriul comunității de rasă sau neam dispare, națiunea este o comunitate
6. N. Fere, op. cit., p. 115.

7. N. Fere, loc. cit.
8. Ibidem , pp. 115-116.
9. V.I. Lenin, Ce-i de făcut?, trad. rom., vol. 6, Editura Politică, București, 1964, p. 38 apud Alain Besancon,
Originile intelectuale ale leninismului, Humanitas, București, 1993, p. 6.
10. Petit Dictionnaire philosophique, sous la direction de M. Rosenthal et P. Ioudine, Moscova, 1955 apud
Ibidem, p. 6.

stabilă, istoricește constituită de limbă, de teritoriu, de viață economică și fizionomie psihică, care
se manifestă în comunitatea culturii”11. Principalul laborator în România al producerii acestui
proces de reconversie existențială este penitenciarul de la Pitești. Poleiala cu care este îmbrăcată
în „obsedantul deceniu” această tragedie represivă poartă denumirea de „reeducare”. Întâlnim
pentru prima oară conceptul în lucrarea Ce-i de făcut?, scrisă de teoreticianul revoluționar
Nicolai Cernâșevschi în timpul detenției din 1863. „Principiul de bază al lucrării menționate era
acela potrivit căruia cel care s-a reeducat îi reeducă pe alții”12. Aceasta este întocmai realitatea
reeducatului devenit reeducator în fenomenul de tip Pitești.
Personajele din romanul Ce-i de făcut? duc o luptă fără de teamă împotriva nobilimii
exploatatoare, acestea provenind din rândurile funcționarilor și a micii burghezii, iar cei proveniți
dintre nobili chiar renunțând la un statut privilegiat – sacrificându-și averea pentru cauză.
Personajul Vera Pavlovna visează ogoare cu oameni care strâng grânele cântând. De ce? Pentru
că ei depun un efort minim în procesul de producție, doar coordonează căruțele și mașininile ...
și astfel oamenii devin fericiți și natura se schimbă și ea supusă. Treptele perfecțiunii sunt urcate
de această eroină, una câte una. Descrierea acestui roman are și o parte vizionară care privește
dezvoltarea mijloacelor tehnice de producție, dar nu poate să bănuiască modalitățile opresive și
distructive care vor clădi omul nou în alteritatea contingentă. Rahmetov este personajul-cheie,
sfântul care se reeducă și care va reeduca societatea în spiritul noii științe. El citește Feuerbach,
Vogt, Buchner și Moleschott, citește câteva luni și se întoarce la acțiune. Ficțiunea era pregătită
să construiască realitatea într-un cod al fericirii neexperimentate încă, și Plehanov, Lenin și
bolșevicii aveau un personaj perfect care putea fi așezat ca prototip socio-creator, naștere ce
trebuia să se facă om cu om. Romanul lui Cernîșevschi are de altfel un subtitlu care constituie
partea „tare” a mesajului, pe atunci, revoluționar: Schiță despre oameni noi 13 .
Valorile sociale și umane ale celui reeducat sunt controlate prin ideologie, prin educație
politică. Cernîșevschi a găsit răspunsul: acțiunea politică este salvarea.
„Ideologia are în comun cu religia doar speranța în mântuire (fără s-o recunoască totuși),
cu filozofia sau știința doar raționalismul (pervertindu-i totuși folosirea): nu este destul pentru
a stabili o veritabilă înrudire. Ea posedă structura mentală a gnozei, dar modificată de tipul de
certitudine pe care și-l dorește și pe care îl împrumută de la știință (sau mai degrabă îl atribuie
științei). Câmpul său de acțiune este politicul”14. Ideologia comunistă nu reușește să separe
aspectul „credință” al ideologiei de cel al unei teorii ce vine din sfera gândirii raționale, filosofice
și științifice și creează în fapt un mixt aparent contradictoriu. Contradictorie dar ireductibilă ...
nici credința ideologică la doctrina științifică și nici invers, ideologia fiind forma coruptă a celor
două, regimul sovietic însuși.
Makarenko este convins, fără însă a argumenta, că tot ce a fost înaintea lui în pedagogia
umanității este tabula rasa, începând de la Aristotel, Școala din Bremen, Rousseau, Declarația
drepturilor omului și cetățeanului, ceea ce a fost pe timpul lui Nicolae II etc. În tot cazul,
pedagogia burghezo-moșierească nu s-a putut lăuda niciodată cu vreo inovație câtuși de puțin
importantă în domeniul educației15. Prin preluarea modelului sovietic în Republica Populară
11. Mihai Rădulescu, La capătul iadului, Editura Vremea, București, 2005, p. 241.
12. Marius Stan, „Despre tragedia impunerii omului nou. Fenomenul Pitești” în Anuarul Institutului
de Investigare a Crimelor Comunismului în România, vol. 1, De ce trebuie condamnat comunismul, Iași,
Editura Polirom, 2006, p. 166.
13. Alain Besancon, op.cit., p. 112.
14. Ibidem, p. 52.
15. A.S. Makarenko, Opere pedagogice alese, vol. I, ed. a II-a, Editura de Stat pentru Literatură, Știință și
Didactică, București, 1951-1964, p. 202.

Română, predarea obiectivă a materiilor trebuie să fie înlocuită cu propaganda stalinistă și cu

îndoctrinarea, cu renunțarea la moștenirea burgheză desființată în dese rânduri, de altfel, de
înalți funcționari comuniști ai Ministerului Învățământului Public. Tendința de reformare din
rădăcini este clară și doctrina este trasată de partid, de acțiunea practică care se desfășoară
în colectiv. Pedepsele se aplică în colectivul de minori într-o manieră care se va exporta mai
târziu în închisorile comuniste: „Am insistat mai ales asupra principiului de a-i pedepsi mai
întâi pe cei mai buni și numai la urmă pe cei răi sau de a nu-i pedepsi deloc. E principiul nostru,
sovietic. Membrilor de partid noi le cerem mai mult și-i pedepsim mult mai sever decât pe cei
fără partid. [...] Mă gândesc la o acțiune fulgerătoare, care să răscolească cu desăvârșire toate
dorințele omului, toate aspirațiile lui. Am fost atât de uimit de formele exterioare ale acestor
schimbări, încât mai târziu m-am ocupat cu metodologia acestor explozii și a evoluțiilor,
în domeniul caracterelor viciate și am ajuns treptat la convingerea tot mai fermă că metoda
exploziilor – nu găsesc alt termen – poate fi socotită de pedagogi ca una dintre cele mai
reușite”16.
Modalitatea prin care se realizează practic formarea omului sovietic este rezolvată printr-
un procedeu numit „explozie”. Ea este precursoarea „șocului” pe care îl vor institui Țurcanu
și acoliții lui în închisorile comuniste. „Explozia” era o lovitură care trebuia dată unui individ
printr-o acțiune unanimă sau a unui grup izolat (care semăna cu lovitura de stat dată de bolșevici)
care să creeze surpriză și transformări rapide. Colectivul încerca să repete pavlovian explozia
inițială, o ghidare care aparține acum întregului grup, care-i subjugă voința până la identificarea
sa cu cei care l-au destabilizat.
Acum experimentul de reeducare se poate considera că a reușit. Tipul acesta de a construi
umanitatea unui om nu se va împiedica de vechile structuri pe care va încerca să le sfărâme prin
aparatul de propagandă și prin mobilizarea ideologică, politica fiind cea care hotărăște capricioasă
drumul de la început până în ultima instanță. Asumarea politicii – propagandă de partid și de
stat – este determinantă în a fabrica reflexele condiționale, pe care sistemul le traducea militant
prin datorie. Ceea ce a aplicat și teoretizat Makarenko – metoda reeducării – va fi susținută și
aplicată în întregul bloc comunist, sub diferite forme, la nivel social și concentraționar.
Bibliografie
Besancon, Alain, Originile intelectuale ale leninismului, București: Editura Humanitas, 1993.
Fere, N., Dascălul meu. Amintiri despre A.S. Makarenko, București: Editura Cartea Rusă, 1954.
Makarenko, A.S., Opere pedagogice alese, vol. I, ed. a-II-a, București: Editura de Stat pentru
Literatură, Știință și Didactică, 1951-1964.
Makarenko, Anton Semyonovich, Poemul pedagogic, București: Editura de stat didactică și
pedagogică, 1956.
Mureşan, Alin, Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate, ed. a-II-a, Iaşi: Editura Polirom, 2010.
Rădulescu, Mihai, La capătul iadului, București: Editura Vremea, 2005.
Stan, Marius, „Despre tragedia impunerii omului nou. Fenomenul Pitești”. În: De ce trebuie
condamnat comunismul, vol. 1, Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România,
Iaşi: Editura Polirom, 2006.
Stănescu, Mircea, Reeducarea în România comunistă (1945-1952). Aiud, Suceava, Piteşti, Braşov,
vol. I, Iaşi: Editura Polirom, 2010.
16. Ibidem, pp. 215, 223.

50 literatură și lingvistică
ELI S A B E TA M . Z . ION E S C U
Prof. Li vi a Ci upercă
Cu excepţia unor poezii şi a unei tablete literare semnate de Arhimandrit Iuliu Scriban1,
nu cunoaştem alte elemente biografice despre Elisabeta M.Z. Ionescu. Deşi s-au auzit voci
care, cu mare uşurinţă, etichetează unele scrieri, drept „semnături obscure”, amintim că poeta
a publicat totuşi un volum de versuri: Impresiuni2 şi un volum de proză scurtă, Clipe de durere3.
Sperăm că acest remember să fie de bun augur, pentru că poartă marca părintelui
arhimandrit Iuliu Scriban:
„Mai este azi cineva în Galaţi care să ştie despre Elisabeta M.Z. Ionescu? Aceasta a
fost fiică a Galaţiului, scriitoare de care trebuie să mai pomenim. Ea mai are puţine rude la
Galaţi, dar e de mirare că nu se mai pomeneşte de ea. De obicei, munca de condei păstrează
despre cel ce a îndeplinit-o. Cu toate acestea în însăşi vremea când condeiele femeieşti sunt
foarte sprintene pe foile ziarelor pentru a scrie vrute şi nevrute, ar fi cel mai firesc lucru să
se găsească unul care să împrospăteze amintirile despre Elisabeta M.Z. Ionescu.
Ea era fiica lui Mihalache Zaharia, moşierul din Covurlui, în casa căruia găzduia
Regele Carol I, când venea în Galaţi. Casa era o largă şi arătoasă clădire în strada Mavromol
şi a fost mai târziu în ea Poşta Galaţilor.
Mihalache Zaharia era un om cu multă dragoste de viaţă largă boierească. De aceea şi
casa lui era aşa ca să răspundă acestui gest.
În această casă a crescut şi Elisabeta M.Z. Ionescu şi mi-o aduc bine aminte de ea din
vremea aceia. Tatăl meu4 era în legături apropiate cu această familie, se ducea des la ea şi mă
lua şi pe mine – copil.
1. Arhim. Scriban – Gălăţeni uitaţi: Elisabeta M.Z. Ionescu, „Acţiunea”, anul XII, nr. 3253/vineri, 11 aprilie
1941, p. 2.
2. Elisabeta M.Z. Ionescu – Impresiuni (Galaţi, 1894, 147 p., poezii compuse în perioada 1883-1894).
3. Elisabeta M.Z. Ionescu – Clipe de durere (1900, proze compuse în perioada 1895-1899).
4. Romulus Scriban (1838-1912), avocat, profesor, publicist, poet; tatăl arhim. Iuliu Scriban (1878-1949),
a prof. August Scriban (1872-1950) şi a juristului Traian Scriban (n. 1880).

literatură și lingvistică 51
Nu-mi puteam da seama pe atunci ce însemna tânăra scriitoare. Tatăl meu era şi el om
de condei şi de asta stăteau de vorbă unul cu altul.
Ani de zile Elisabeta s-a ostenit cu scrisul ei literar. Vremea a trecut şi-mi aduc aminte
că în vremea studenţiei mele, îşi scotea cartea ei, Clipe de durere. Era vremea când Vlahuţă
scosese Clipe de nelinişte.
De ce Elisabeta avea clipe de durere?
Deşi născută în belşug şi bogăţie, totuşi biata era amărâtă din pricina unui beteşug.
Era gh5. Aşa o vedeai totdeauna cu mama ei, purtându-şi această durere.
Pe atunci eram începător într-ale vieţii. Nu ştiam să stau de vorbă cu ea. Aş fi vorbit
despre multe şi acum aş avea mai multe de povestit aici. Totuşi este cine să povestească, fie
între gălăţeni, fie între cei mai în vârstă din familia mea, care au cunoscut-o mai bine.
Dar trebuie să povestesc, pentru ca să nu rămână cufundată în tăcere şi uitare chipul
unei gălăţence, care făcea cinste oraşului ei, prin darurile sale sufleteşti.
Galaţiul are condeie feminine care se ostenesc chiar la acest ziar. Ar putea lua asupra
lor să descoase lucrurile şi să ne dea un scris mai amănunţit despre cea care a fost Elisabeta
M.Z. Ionescu”.
Succint, dar relevant. Acestei scriitoare merită să-i conturăm cel puţin portretul literar.
Şi pentru a ne convinge că merită o cercetare asiduă pe urmele Elisabetei M.Z.
Ionescu, cercetăm colecţia revistei „Vatra” şi descoperim două creaţii semnate de această
poetă. Ambele creaţii explică tonul vocii sale poetice, sensibilă la timpul cel neiertător
(Vecinic), dar şi la cel social (Cântec). Aceasta e cruda realitate: „Trec zilele grăbite / Trec una
câte una. / Etern pluteşte luna / Pe ceruri gânditoare, / Şi-n zori frumosul soare / E-acelaşi
totdeauna. // Aceleaşi stele-n noapte / Dau zare depărtării, / Acelaşi vânt suspină / Pe luncă
şi pe dealuri / Şi-n veci aceleaşi valuri / Vor plânge-n largul mării. // Simţirea noastră numai
/ Îşi schimbă-a dânsei fire – / Putere şi mărire / Cu timpul sunt uitate: / Ce-i azi realitate /
E mâine-o amintire”6.
Lecturând poezia Cântec, avem convingerea că poeta avea o sensibilitate aparte faţă de
omul truditor, capabil să se salveze doar printr-o iubire sinceră şi mult optimism: „Cu griji
de proletar, sărmanul / Îşi duce viaţa chinuită, / Şi-un singur dor mai are-n suflet / Să-şi mai
revadă-a sa iubită. // Munceşte, bietul, stins de boală; / În palme-ngroapă stinsa-i faţă / Şi
plânge uneori, şi simte / Uşor ce e să curmi o viaţă. // Dar când în minte îşi aduce / Iubita lui
cu drag zâmbeşte, / El simte sete de viaţă / Şi noaptea morţii-i îngrozeşte”7.
Dar numele tinerei poete îl descoperim şi în „Vieaţa nouă”, cu două poeme:
Lilica
„Era atâta soare şi flori şi fluturei,
Lilica cu ochi negri zglobie după ei,
De soare înfierbântată voioasă alerga,
5. Elisabeta M.Z. Ionescu suferea de scolioză.

6. Elisabeta M.Z. Ionescu – Vecinic! („Vatra”, Anul I, nr. 4 / 1894, p. 106).
7. Elisabeta M.Z. Ionescu – Cântec („Vatra”, Anul I, nr. 7 / 1894, p. 195).

Când mama ei din casă mereu o mai striga.

Lilico, prea eşti roşie, şi soarele îi fierbinte,
Te bolnăveşti, ascultă, destul şi fii cuminte,
Prea mult ţi-am dat eu voie ş-acuma te-ai pornit
s-alergi, şi ia fă bine de vin, m-ai auzit?
Dar vino, îi mai zise, de vrei să te mai las
Pe seară încă – în grădină – vin – răspunde un glas.
Stai să-mi găsesc păpuşa şi florile să-mi strâng
La fluturi să dau drumul, de nu mă laşi eu plâng
…………..
Lilica cu ochi negri azi nu mai e zglobie,
Poveste îi pare-acuma, a ei copilărie,
s-au dus acele timpuri ce n-au să se re-ntoarcă,
de mult al vremii firi, dureri ştie să-i toarcă
şi-nvăluie fiinţa-i cu lacrimi şi suspine,
iar vrând să-şi amintească o clipă doar de bine,
la visele-i pierite, cu dragoste gândeşte,
şi ceru-i plin de soare pe flori zbor fluturei,
ce n-ar da ea acuma s-o vadă după ei,
la goană, iar micuţă, pe faţa înrumenită
de soare şi viaţă, iar nu înmărmurită,
şi galbenă cu ochii, privind în depărtare
pe un nor ce se tot duce cu sufletu-i ce moare;
şi cum ar vrea să-i spună înţelepţeşti cuvinte…
şi ceru-i plin de soare, sunt flori şi fluturi sunt.
Lilica în gând îşi spune: Cresc flori şi pe mormânt!”8
Dacă Lilica, se doreşte oglindire a propriei copilării, frumoase şi nevinovate, cu o

spulberare, de-a dreptul premonitorie, spre un viitor ce doar şi-l poate intui, în poemul Şi
de-ar fi, un sentiment tainic pare a-i mângâia fiinţa copleşită de emoţii fireşti, juvenile:
Şi de-ar fi
„De-aş putea măcar o dată,
Vocea ta s-o mai ascult,
Dar credinţa mea din suflet
Vai, pierdutu-mi-am de mult!
Azi pustiu şi jale-n juru-mi,

Negri nori ceru-l cuprind,
Iar durerea mea din suflet,
8. Elisabeta M.Z. Ionescu – Lilica („Vieaţa nouă”, nr. 5/ 5 aprilie 1898, p. 35).

Mai amarnic mi-o aprind.

Şi de-ar fi încă o dată
Să ascult duiosu-ţi glas,
Iar apoi durerii mele
Resemnată să mă las!”9
E posibil, multe alte reviste să-i fi preţuit şi publicat versurile acestea, cu un tonus
învăluitor, care trădează suferinţă, singurătate, deopotrivă, emoţie sufletească, precum în
poemul Dor de primăvară: „O micsandră mult iubită, / La fereastră a înflorit / Şi privind-o
drag, deodată, / Un dor tainic m-a izbit. // Primăvară, primăvară! / Unde eşti, când o să vii?
/ Tu, regina tinereţii, / Florile să ne reînvii! // Totu-i trist fără de tine, / Desfrunziţi copacii
dorm; / Şi câmpiile cernite / În al nesimţirii somn. // Tu când rupi din soare raze / Şi le
arunci peste câmpii, / Totul chemi la viaţă nouă / Căci tu primăvară vii. // Astăzi trist e fără
tine, / Desfrunziţi copacii dorm; / Şi câmpiile cernite / În al nesimţirii somn. // Primăvară,
primăvară! / Unde eşti, când o să vii? / Tu, regina tinereţii, / Florile să ne reînvii!”10
Răsfoind volumul Impresiuni, realizăm că nu facem neapărat cunoştinţă cu un poet
original, cu toate că respectă, disciplinat, tehnicile versificării clasice şi clasicizante. Cu
totul alta este atracţia spre lectură: o undă de fascinaţie faţă persistenţa asupra propriului
eu; acea stare de interiorizare de duioasă tristeţe şi nelinişte. Întrebări, fireşti, enigmatice
stărilor juvenile, persistă: „Când plânge al meu suflet / Cu lacrimi-năbuşite, / Le simt, / dar
nu-mi dau seama/ De unde sunt pornite…” (Durerea mea). Nu recunoaştem viziunea unui
poetic coborând în lamentaţii ieftine, ci dimpotrivă, vocea lirică încearcă să se scuture de
neliniştile şi frământările sale: „Sărmană inimă îţi faci / Vreun bine de te vaiţi mereu? /
Ţi-am zis de mult în piept să taci/ De ce n-asculţi de glasul meu? // Priveşte ochii-mi sunt
uscaţi; / Surâsu-l port pe buze eu; / Iar când prea mult sunt încercaţi, / Mă rog atunci lui
Dumnezeu…” (Confidenţe).
În mod cert, Elisabeta M.Z. Ionescu nu şi-a arogat dreptul de a se număra neapărat
printre poeţii curtaţi ai vremii. E drept, şi-a strâns, cu iubire şi evlavie, toate manuscrisele
(poezie şi proză scurtă), în două volume, dar nu pentru a trona în faţa semenilor. Mai ales,
Impresiuni reprezintă cartea ei de vizită, simţirile ei interioare, de o frumuseţe spirituală,
ce împodobeşte, cu bun simţ, sentimente nobile faţă de tatăl său, căruia-i imortalizează
trecerea, într-un amplu poem (Părintelui meu)11, unei prietene (Scrisoare)12, unei verişoare
(Pe album), fiinţelor celor apropiate (Prietenelor mele sau Doctorul), iar toată această „salbă”
va fi dăruită mamei sale, singura fiinţa care i-a fost alături şi a conştientizat drama unicei
sale fiice: „Amară e viaţa când soarta îţi urzeşte / Să porţi durerea-n suflet şi-oricât vei
căuta, / Nimic, nicio schimbare nu vezi că se iveşte, / Din ceea ce-a vrut soarta din mersu-i
a-ndrepta. // Şi-oricâte lacrimi tainice s-ar scurge în tăcere, / Crezând că soartei milă de tine
9. Elisabeta M.Z. Ionescu – Şi de-ar fi („Vieaţa nouă”, nr. 6/ 19 aprilie 1898, p. 45).
10. „Foaia populară”, publicaţie enciclopedică ilustrată, Anul VI, nr. 2, 15 ianuarie 1903, p. 1.
11. Decedat la 8 iunie 1885.
12. Doamnei Zefira A. Georgescu.

să-i impui, / De câţi s-o-mpaci, zadarnic! / Durerea-n veci nu piere: / De soartă când ţi-e dată,
nu poţi să te opui”. În adevăr, ne încercuieşte „tăcerea”, recunoscând în doar două catrene
folosit de patru ori cuvântul „destin” (flacat de termenul „durere”), dramatic laitmotiv care
pecetluieşte o viaţă de om (Soarta).
Are grijă să puncteze şi momente diverse din urbea sa natală: La venirea studenţilor în
Galaţi, 1885; să mediteze la Soarta omenirii: „Au unii oameni în viaţă / Ursită cu noroc… /
De ce? Făcut-au vrednici fapte / Nici eu nu ştiu deloc…”; să-şi mlădieze pana, abordând şi
poezia cu tematică socială, precum Cântec sau 1 Mai; să fie şi uşor ironică, experimentând
epigrama: „Neîncetat priveşti oglinda / Şi o întrebi cu gând suspect / Cum îi pare chipu-ţi
tânăr, / Teamă-având de vreun defect. // De m-ai întreba pe mine / Eu ţi-aş spune a privi /
Şi în sufletu-ţi adesea, / Căci mai mult ai folosi” (Unei cochete).
Natura poate deveni prielnic timp de relaxare, vindecătoarea (Sosirea primăverii, La
izvor, În grădină, Lângă râu) sau popas de reflecţie (Zile de toamnă, Iarna grea, La ţară,
Poveste tristă, Nori negri, Sfârşitul florilor).
L-a venerat pe Eminescu (nici nu putea face abstracţie), dovadă, Şi dacă… Şi dacă
cerul e senin: „Şi dacă cerul e senin / Şi soarele luceşte, / E ca mai mult al meu suspin / Să
simt că-n piept mugeşte…” Nu ştim dacă era conştientă că i s-ar fi putut pune eticheta de
„epigon”, însă starea ei generală se apropia de melosul eminescian.
Mai mult, şi-a plăsmuit şi-un epitaf: „Pe piatra-mi solitară, / Voi care m-aţi iubit, /
Vă spun aceste vorbe, / <Nu plângeţi c-am murit>”. Are, totuşi, o dorinţă, de a i se păstra
amintirea (Epitaful meu).
Inspirându-se din creaţia populară, vom recunoaşte şi câteva poeme pe schelet
folcloric, precum: La poarta bogatului, Povestea bătrânului sau Braţ voinicul.
Nu ştim câţi ani i-a hărăzit Domnul într-această lume, însă ceea ce intuim, Elisabeta
a transpus în vers cadenţat toate trăirile, toate emoţiile, toate împlinirile şi durerile sale, ca
şi cum avea să călătorească îndelung pe-acest pământ.
Aceste trăiri (zvârcoliri intime) le-a intuit şi Aristide Cantilli, el însuşi scriitor, nu
doar director al revistei „Tribuna liberă”, dovadă frumoasele gânduri care preced două dintre
creaţiile „domnişoarei”: „Suntem fericiţi să dăm loc următoarelor versuri ale talentatei,
delicatei şi distinsei noastre poete Dş. M.Z. Ionescu Elisabetha”:
Floarea
„Prin multe flori, văzui odată
O mică floare ne-nsemnată
Şi ca să-mi dau mai bine seama,
Vrusei să aflu cum o cheamă!
Dar grădinarul ce-o zărise

O smulse şi apoi îmi zise:
Acestei flori îi zic: <durere>
Şi cât o smulg, ea tot nu piere.

Durere cugetai în mine,

De ea simţii că milă-mi vine
Şi o pusei la sânul meu.
Dar vai! De-atunci o port mereu”.
Şi:
Zadarnic
„Şi dacă un dor în piept mai poartă
Şi-n zarea depărtării
Privirea tristă-o mai îndreaptă
Sub chinul aşteptării;
E ca să-şi amăgească-o clipă

Poveşti ne-nchipuite
Ce-i vin pe-a gândului aripă
Din alte vremi iubite;
Şi nori pe cer tot trec în rânduri

Spre ei privirea îndreaptă
Zadarnic ţese-n minte gânduri
Ş-un dor în piept mai poartă”13.
Prozele din volumul Clipe de durere14 sunt, în fapt, mini-eseuri pe aceeaşi temă –
resemnarea, notă pesimistă, deja preabinecunoscută din poeziile sale. Sunt emoţii şi
sentimente care izvorăsc din propriile neîmpliniri, de insatisfacţiile promovate de cei din
jur, experienţe care şi-au lăsat în mod nefericit amprenta peste un suflet sensibil care era, în
fapt, această tânără cu o educaţie aleasă, dar cu o minimă experienţă în ceea ce înseamnă
confruntarea cu viaţa. Pentru a ne edifica, reproducem prima proză, adică – primul eseu:
Elegie în proză
„Mi-e sufletul amărât şi aş vrea să cânt ceva. Dar coardele lirei mele sunt sfărâmate.
Şi plină mi-e inima de dureri, iar ochi-mi sunt uscaţi: lacrimi nu mai au!
O! viaţă de agonie a sufletului meu; scurtează-te, rupe lanţul ce te ţine. Priveşte în juru-ţi:
aceleaşi plângeri, a mii de mii de suflete, sunt mizerii ce te înduioşează, sunt inimi a căror
suferinţe sfâşie pe a ta. Iar tu priveşti, priveşti în adâncimile lor şi sufletu-ţi mai mult se amărăşte!
O! viaţă de agonie a sufletului meu, ce putere te mai ţine? Ce mână nevăzută putea-va
sfărâma legăturile tale? Cine putea-va să curme o viaţă de desnădejde, a unui suflet din
lumea unde nu toţi au drept de viaţă.
13. „Tribuna liberă”, revistă literar-artistică, Anul I, nr. 1, 15 mai 1896.
14. Elisabeta M.Z. Ionescu – Clipe de durere. Proză. 1895-1899 (Bucureşti, Tipografia „Foaia Populară”, 1900.

Pe fiece zi, pe fiece minută, descoperiri dureroase şi plângeri de jale îţi pătrund
simţirea. Sunt zbuciumări de suflete, sunt lupte de viaţă, invidii înjositoare, viclenii ce te
îngrozesc, sunt cruzimi ce te înfioară, orgii ce te scârbesc!
Desgustul te cuprinde când cu ochii tăi pătrunzi în adâncimile cele mai înjositoare ale
gândirii omeneşti.
Şi cu atât mai mult inima ta se zdrobeşte şi sufletul se-ndurerează.
Şi atâtea plângeri a mii de mii de suflete, ce vin la auzul tău te scârbesc şi-ţi îngreuează
suferinţele tale.
O! suflet, ce te revolţi, ce te agiţi, şi cât de mic eşti, în faţa atâtor mizerii! Tu singura-ţi
durere nu o poţi face să înceteze, singura-ţi viaţă nu poţi face să se curme. Cum dar înceta-vor
şi atâtea dureri? Cum se vor curma şi atâtea mizerii?
Când, lanţul vieţii ţi se va rupe?
Când înceta-vor durerile tale, iar valul uitării se va aşeza pe urma paşilor tăi?
O! dulce speranţă, pe tine simţirea mea găseşte un reazăm de alinare.
Când inima ta înceta-va de a mai bate, când sufletul tău obosit de luptă cădea-va
învins, şi adormi-va un somn a liniştei de veci:
Când pacea morţii pe piept va aşeza mâinile tale, iar la cap va sta de pază o cruce cu
numele tău scris.
Atunci, în noapte, stelele cerului luci-vor deasupra ta: jalea, ce de atâtea ori le-ai
spus-o, uitată va fi. O! linişte a morţii, grăbeşte, grăbeşte paşii tăi, şi cu vălul uitării acopere
urma mea!”15
Şi totuşi, în acest balast existenţial, tânăra poetă găseşte putinţa de a privi roată-n jur,
protector. Mai mult chiar, frazările sale, cu miez (uneori) moralizator, se dovedesc a deveni
figuri sintactice de-a dreptul speciale care în stilistică poartă numele de chiasm. Iată dovada:
Abnegaţie
„Abia ajuns în pragul vieţii, nu te grăbi; armat cu ochii tăi de foc, şi mai mult de calea
mea îi depărtează. Nu te grăbi abia ajuns în calea vieţii armat cu ochii tăi de foc.
Copil neştiutor, nu te grăbi. De mult mi-e sufletul străpuns. Azi arma-ţi nu va găsi,
ce să mai lovească în mine totul e sfărâmat. Copil neştiutor nu te grăbi, armat de ochii tăi
de foc.
Azi teamă nu mai am. Simţirea în piatră am prefăcut-o; iar sufletul de mult mi-e
ars, de arma acelor ochi de foc. Azi teamă nu mai am, simţirea în piatră am prefăcut-o, iar
sufletul de mult mi-e ars.
În pulbere iubirea mea s-a prefăcut, iar lacrimi şi jurăminţi, ce odată le-am crezut,
uitate azi-mi sunt, căci amăgiri au fost, deoarece au pierit. În pulbere iubirea mea s-a
prefăcut, iar lacrimi şi jurăminţi ce odată le-am crezut uitate azi îmi sunt.
De arma care am fost lovită urmându-şi calea, noi victime se vor face, noi simţiri în
piatră s-or schimba, iar suflete de chin, s-or strânge. De arma care am fost lovită urmându-şi
calea noi victime se vor face.
15. Elisabeta M.Z. Ionescu – Clipe de durere. Proză. 1895-1899 (Bucureşti, Tipografia „Foaia Populară”, 1900.

Armat asemenea de ochii tăi de foc. Priveşte sufletu-mi şi groaza te cuprinde. De vrei
ca liniştea pe veci să nu o pierzi, şi pace în somnul tău să ai, îndepărtează arma ta. Victime
în cale-ţi nu căuta să numeri, de vrei ca liniştea pe veci să nu o pierzi, şi pace în somnul tău
să ai!”16
Şi totuşi, licări de speranţe se întrezăresc în acest suflet chinuit: „Şi câte simţiri şi
inteligenţe înalte ce au trăit şi dispărute, trăiesc încă mai adânc, în amintirea noastră…”
(Despre posteritatea numelui). Este şi acesta un mod de a-ţi alina spiritul. Că „numele lor
e viu, nepieritor, sărbătorit şi admirat…”, amăgiri amăgitoare!... Nu putem vorbi decât
de puritatea unui suflet nobil pentru care – fiecare zi se vrea o… primăvară (Elegie de
primăvară). Doar „seninătate ideală”. Şi-atât!
Pentru Elisabeta Ionescu reînprospătarea se produce în liniştea nopţii atunci
când „inimile îndurerate” găsesc alinare. Atunci se vrea şi doar dacă-ţi doreşti, cu nesaţ,
„întunericul întunericului gând” se disipeşte (Fantezie). Fantezii, fantezii!
Volumului îi sunt ataşate şi câteva scrisori literare. Una dintre ele, semnată „Bălăşeşti,
iulie 1898”. Cumva, un popas, benefic, la moşia familiei, unde se retrăgea pentru odihnă şi
reculegere, tânăra prinţesă visătoare. La acea vreme, comuna Bălăşeşti (Galaţi) cuprindea
satele: Bălăşeşti, Ciureşti, Ciureştii Noi şi Pupezeni. Aşezarea aflată în nordul judeţului,
în colinele Covurluiului, la o distanţă de 91 km. de Galaţi şi la 22 km de Bârlad. Acolo,
în liniştea naturii, „în freamătul frunzelor aud o simfonie de durere ce se armonizează de
minune cu starea psihică a sufletului meu…” (Din natură). E bine că totuşi, descărcarea
stărilor psihice găseşte alinarea către fratele Dimitrie M. Ionescu (Elegie de toamnă). În
mod cert, impresia degajată de versul eminescian, de drama poetului, se doresc înfrăţire cu
propriu eu (Un an de-atunci).
Elisabeta M.Z. Ionescu şi-a fluturat existenţa precum o frunză purtată de vânt, dar cum
în păru-i (bălai, ca-n Eminescu!) avea prins-o floare de nu-mă-uita, petalele-i parfumate
ajung până la noi, determinându-ne să-i recunoaştem esenţa, atât cât s-a mai putut păstra…
după un număr de decenii, care nu se vor (încă) numărate. Şi totuşi, cineva, în Oraşul de la
Dunăre, va avea fericirea să-mplinească acest succint tablou evocativ. Negreşit!
16. Idem, p. 29-30.

DR AG O ST E DE G A L AȚI
prof. Ghi ță Nazare
Zanfir Ilie este, fără îndoială, un mare îndrăgostit de Galați. Stau mărturie
comportamentul, declarațiile și cărțile pe care le-a dedicat Galaților (Eseuri danubiene: vol.
I, Dunărea, poveste și adevăr, și vol. II, Galațiul și Dunărea; De Dunăre-Dăinuire la Galați
etc.) Ultima dintre ele, Legendele Galaților, a apărut în acest an la Editura Ideea Europeană,
București.
De ce iubește Zanfir Ilie Galațiul? Cu 50 de ani în urmă, în 1967, autorul Legendelor
a făcut parte din generația centenară a fostului liceu, actualul Colegiu Național „Vasile
Alecsandri”. Apoi, destinul i-a fost marcat de „cărturarul care avea să mă învețe ce înseamnă
să fii cu adevărat gălățean”, Vasile Alexandrescu Urechia, ctitorul bibliotecii cu același
nume din orașul nostru. Și, mai mult decât atât, se confesează Zanfir Ilie, șansa ca această
bibliotecă, care tocmai a împlinit 125 de ani, „să-mi fie încredințată pentru atentă și prielnică
ocârmuire”.
De ce iubește Zanfir Ilie Galațiul? Marea iubire a acestuia este Dunărea. „A nu vedea
Dunărea o dată pe săptămână înseamnă a renunța de bunăvoie la privilegiul, la șansa
primordială a gălățeanului de a avea fluviul ca altar al existenței.” (p. 8). Galațiul este pentru
Zanfir Ilie orașul celor trei axe fundamentale: Axa Dunării, despre care am pomenit mai
înainte, Axa Teilor, adevărat „paradis al teilor” la începutul fiecărei veri astronomice. Mai
mult, cele două axe se completează cu Axa Cărților, formând „o adevărată trinitate a situării
noastre în lume”.
Zanfir Ilie își intitulează cartea Legendele Galațior, conferindu-i din titlu un aer de
istorie și de mister. Cele cinci capitole ale cărții (De Dunăre - Dăinuire la Galați, Istorie
și Credință, Lumina Cărții, Locuri, instituții, monumente, edificii și Cultură, Literatură,
Universul Artelor) dau imaginea tratării exhaustive a subiectului.
La Galați, Dunărea are albastru cel mai albastru, este mirifică, au admirat-o geții
cei viteji, coloniștii greci și romani, și de atunci până astăzi, trecând prin secole, zeci de

generații. Dunărea la Galați, exprimă Zanfir Ilie, „este leagăn și legendă. Aici se adună apele
mari ale Moldovei, Siretul și Prutul, pentru a le înfrăți cu Marea cea Mare. De Galați și de
Dunăre sunt legate nume mari ale istoriei și culturii noastre, de la Petru Rareș la Ștefan cel
Mare, de la Costache Negri la Alexandru Ioan Cuza, de la Hortensia Papadat-Bengescu la
Nicolae Mantu, de la Vasile Alexandrescu Urechia la Iosif Ivanovici.
Nu de puține ori adevărul despre Dunăre a fost convertit în poveste, în legendă, și
invers. „Cum va fi văzut Dunărea acel Innocens, comandant roman îngropat după datina
creștină și dormind de aproape două milenii pe Dealul Bărboșilor?” sau cum vor fi primit
oamenii locurilor scăldate de Dunăre „binecuvântarea dintâi a Apostolului Andrei, cel ce
adusese învățătura lui Iisus, pe aceste meleaguri?”, se întreabă retoric autorul cărții. De
asemenea, știm astăzi cât este adevăr și cât este legendă despre „dragostea” dintre Petru
Rareș și Lacul Brateș, pe când acesta era o „Deltă a Prutului”? „De acest Brateș fabulos,
aproape de neimaginat acum, se îndrăgostise, la începutul anilor 1500, în tinerețea sa, Petru
Rareș. Se spune că fiul lui Ștefan cel Mare și al Răreșoaiei, pentru că nu fusese luat în seamă
de bătrânul voievod și nu fusese chemar la curtea domnească de la Cetatea Sucevei, s-ar fi
dedicat comerțului cu pește, venind la marele lac al Galaților pentru a căra spre localitățile/
orașele din Țara de Sus peștele de aici.” (p. 54).
Pagini generoase acordă Zanfir Ilie unor importante instituții religioase, adevărate
embleme ale Galațiului: Biserica fortificată Precista, Catedrala Episcopală de pe strada
Domnească și Biserica Sf. Sofia. Pe locul unei bisericuțe din lemn, construită și refăcută
de unii negustori gălățeni, la 8 septembrie 1647, de Sfânta Marie Mică, a fost sfințită
Biserica Precista, ctitorie a domnitorului moldav Vasile Lupu, „un lăcaș de cult ce avea să
învingă vicisitudinile unor vremuri tulburi și pline de primejdii”, adevărată capodoperă a
arhitecturii noastre medievale, care avea să fie cel mai vechi monument istoric al orașului
Galați. La începutul secolului al XX-lea, la 27 aprilie 1906, în prezența prințului Ferdinand
și a prințesei Maria, se punea piatra de temelie a viitoarei Catedrale a Galaților. „Rânduiala
Domnului a fost ca piatra de temelie să fie pusă în timpul episcopului Pimen Georgescu
(1902-1909) și să fie terminate și sfințită în vremea episcopului Nifon, la 5 august 1917.” (p.
73). Un alt monument religios de referință pentru Galați, evocat de Zanfir Ilie, este Biserica
Sfânta Sofia, sfințită în data de 19 octombrie 1880, care se afla pe locul unde astăzi este Casa
de Cultură a Sindicatelor, care a avut o soartă dramatică. La 5 decembrie 1963, „sub privirile
îngrozite ale enoriașilor”, a început demolarea lăcașului de cult. Părintele Constantin Picoș,
preot paroh al Bisericii, martor la eveniment, mărturisește, descriind o scenă cutremurătoare:
„Un individ a urcat pe Biserică și a legat turla cu un odgon. Inițial, biserica a avut o turlă,
dar după război a fost înălțată a doua. Odgonul era tras spre partea de Apus, la o distanță
de 20-30 de metri, de un tanc. Se adunaseră mulți oameni, îndepărtați și împrăștiați apoi de
securiști în civil. A căzut crucea… Oamenii și-au făcut semnul de închinare. Începuse deja
demolarea Bisericii la care slujisem 11 ani. Și inimile noastre plângeau în tăcere.” (p. 82). Ce
vremuri de tristă amintire!”
Lumina cărții, cel de-al treilea capitol al Legendelor, se deschide cu un succint
istoric al sediului Bibliotecii „V.A. Urechia”, destinat mai întâi, până în anul 1948, Comisiei

Europene a Dunării, instituție de interes european, după care, sub titlul sugestiv „Biblioteca
vie”, sunt trecute în revistă cele mai semnificative momente din istoria acestei Instituții a
Cărții. Emoționante sunt cuvintele rostite de chiar patronul Vasile Alexandrescu Urechia
la inaugurarea instituției care avea să devină, după 125 de ani, ceea ce este astăzi, citadela
cărții gălățene: „Dar știți voi de ce cu atâta ușurință m-am despărțit eu de prietenii mei
de 40 de ani, care mi i-am adunat cu atâta grijă și dragoste? Pentru că am văzut că statul
românesc s-a hotărât să fortifice Galații, să-i apere de dușmanii de afară. Apoi așa m-am
gândit eu că mai tare e cetatea în care cetățenii se apără cu învățătura, cu știința. Cartea este
și dânsa armă puternică. La lumina și învățătura cărții se deșteaptă conștiința națională, iară
deșteptăciunea conștiinței naționale este singura cetate care n-o răpune dușmanul.”
Multe pagini fac un adevărat elogiu Cărții: O sută douăzeci și cinci de ani de „Vasile
Alexandrescu Urechia”, Învățăturile lui Urechia către urmașii săii ziariștii, Măria Sa Cartea,
în Cetatea Galaților, Morala lumii și nemurirea cărții, Primăvara cărților la Galați, Pledoarie
pentru permanența lecturii, Toamnele Thaliei în Palatul lui Vasile Alexandrescu Urechia etc.
„Duminică, 11 noiembrie 1890, orele 2 p.m. O frumoasă sărbătoare culturală s-a
făcut la Galați. V.A. Urechia a luat mult lăudabila hotărâre de a dona orașului Galați și
liceului bogata sa bibliotecă, peste 6000 de volume, stampe și tablouri”, nota un reporter al
ziarului „Poșta”, prezent la istoricul eveniment, care avea să însemne data de naștere a ceea
ce este astăzi Cetatea Cărții gălățene. „Biblioteca V.A. Urechia, spune directorul ei de astăzi,
a traversat o creștere incredibilă, ea a devenit dintr-o simplă donație personală o instituție
publică metropolitană.” Donația lui V.A. Urechia s-a înmulțit de aproape 150 de ori, de la
6000 de volume la peste 850.000.
Peste 150 de pagini sunt rezervate în cartea lui Zanfir Ilie prezentării locurilor,
instituțiilor, monumentelor și edificiilor existente în orașul Galați, de la colosul de pe Dealul
Smârdanului la Palatul Prefecturii și valsul lui Ivanovici, de la inegalabila Faleză a Dunării la
minunata poveste a constructorilor de nave, de la Universitatea „Danubius” la via lui Eremia
Grigorescu, de la Colegiul Național „Vasile Alecsandri” la Colegiul Național „Costache
Negri”. De asemenea, melancolic și nostalgic, autorul Legendelor Galaților se întreabă și
întreabă: Cum și-au vândut gălățenii „Libertatea”? , Unde sunt pescarii de altădată? și ce s-a
întâmplat cu ultimul „Tudor Vladimirescu”.
Ultimul capitol al cărții este dedicat culturii, literaturii și universului artelor la
Dunărea de Jos. Zanfir Ilie formulează titluri care dau emoție, titluri simbol, care transmit
mesaje: Eternitatea unei rostiri, Galați, frumos oraș de visători…, Adresa din Galați a lui
Mihai Eminescu-Calea Domnească, Orașul Teilor Eminescieni, Pașii lui Cuza și șoaptele lui
Eminescu, Hortensia Papadat-Bengescu, o scriitoare pentru Uniunea Europeană, Scriitorii,
ambasadori ai Galațiului, Femeia de Covurlui între istorie și poveste etc.
„Galațiul, scrie Zanfir Ilie, îl are pe Eminescu, printr-un minunat dar al destinului,
înveșnicit în statuia din parcul central al orașului, prima din întreaga țară înălțată lui, dar îl
avem și fiecare în parte, în suflet și în adâncul ființei noastre.” (p. 323). Îndrăgostit de Galați
și de teii lui, autorul notează: „…înfloritul teilor la Galați se constituie într-un fel de festival
vegetal de amploare, unul care să plutească apoteotic peste toate sărbătorile adevărate ale

orașului, peste cel al trecutului, al cărții, al poeziei, al muzicii, al cântecului popular, unindu-
le și înnobilându-le într-o aură de legendă…” (p. 343).
Cartea lui Zanfir Ilie (voluminoasă, peste 400 de pagini) are meritul deosebit de a se
adresa publicului larg, mai vârstnic sau mai tânăr, are istorie și mesaj, autorul dă frâu liber
emoției, trăirilor de gălățean iubitor de locurile devenirii sale spirituale. Chiar dacă unele
texte se găsesc și în alte apariții editoriale ale autorului, prezența lor aici vine să întregească
valoarea istorică, tematică și literară a Legendelor. Lui Zanfir Ilie îi place să scrie, cuvintele-i
curg în fraze meșteșugite, discursul este limpede, cursiv, coerent. Cartea nu are rigoarea
unui demers științific (aparat critic, trimiteri bibliografice, bibliografie), dar pune în
circulație informații, comentarii și documente istorice și culturale relevante, dovedind astfel
capacitatea autorului de a valorifica un vast și divers material istoriografic.
Legendele Galaților este o carte de suflet pentru orice gălățean, care ar putea fi tipărită
într-un tiraj egal cu numărul locuitorilor urbei noastre.

62 cultură şi civilizaţie
O i stor i e sp us ă a ltf e l
R ă f u iala : Mo ş ia Lu nca
Mari us Mi trof, consilier ,

D irecţi a Judeţeană pentru cultură gal aţi
1
După ce treci de Golăşeii lui Lascăr Catargiu, pe drumul bătătorit al Jorăştilor, la vreo
8 km nord de Bujorul şi 6 km sud de Jorăşti, în colinele Covurluiului, dinspre soare apune te
întâmpină dealul Nedeia pe care se află pădurea Coasta Luncii. Salcâmii, stejarul brumăriu şi
frasinii asigurau un adăpost sigur vieţuitorelor pădurii, iepurii, căpriorii, fazanii şi potârnichele,
aceştia convieţuind cu mistreţul şi vulpea care îşi mai găseau câte un culcuş, fugind aiurea din
cealaltă pădure, Lunca, mult mai mare, aflată pe dealul omonim dinspre răsărit. Pădurea Lunca,
mai toată din salcâmi, înmiresma aerul spre sfârşitul primăverii cu mirosul florilor de salcâm,
atrăgând roiuri, roiuri de albine.
Ca să treacă dintr-o pădure în alta, animalele trebuiau să traverseze două obstacole ce le
primejduiau viaţa. Unul dintre ele era firul de apă al Covurluiului cu Apă, ale cărui meandre se
strecurau printr-o albie adâncă, cu maluri abrupte şi nesigure. Dacă reuşeau să treacă cu bine
de acest obstacol, fără ca vreo capcană sau vânător ascuns prin arboretul de pe mal să le ia la
ochi, următorul obstacol era mult mai periculos. Era drumul de ţară care, chiar dacă spre apus
era străjuit de arborii pădurii Coasta Luncii, spre răsărit, până la pârâu, lăsa loc liber, viaţa fiind
expusă oricărei întâmplări nefericite.
Începând de primăvara şi până toamna târziu, când vântul tăios îţi aducea pentru
prima dată semnele că Baba Iarna caută să pună stăpânire pe întreaga natură, trilurile
1. Sub acest titlu vom prezenta o întâmplare adevărată, petrecută la sfârşitul secolului al XIX-lea în
Lunca, judeţul Covurlui, protagonişti fiind Ion Plesnilă, proprietarul moşiei Lunca şi Pruteanu, un
răufăcător. Deoarece nu vom ataşa aparat critic, trebuie menţionat faptul că lucrarea a avut la bază
următoarea bibliografie: Constandin Sion, Arhondologia Moldovei, Editura Minerva, Bucureşti, 1973;
Geacu, Sorin, Judeţul Galaţi, Dicţionar de geografie fizică, Editura CD Press, Bucureşti, 2007; Lahovary,
George I., Marele Dicţionar Geografic al României, Stabilimentul Grafic J.V. Socecu, Bucureşti, 1898, vol.
III-IV; Paul Păltănea, Istoria oraşului Galaţi, de la origini până în 1918, vol. II, Editura Partener, Galaţi,
2008; Monitorul Oficial al României nr. 113 bis din 15.02.2016, Lista Monumentelor Istorice din 2015;
„Vocea Covurluiului”, 1881.

cultură şi civilizaţie 63
păsărelelor umpleau văzduhul cu armonii idilice. Concertul lor umplea lunca şi dealurile
din împrejurimi.
Din când în când lupii mai băgau spaima în bietele vieţuitoare, aşa cum îi înspăimântau şi
pe localnicii din cătunul dintre dealurile Nedeia şi Lunca. Dar lupii nu erau ai locului. Veneau,
mânaţi de foame şi, poate, de iarna grea, cine ştie din ce păduri mai apropiate sau mai îndepărtate.
Ochii lor luceau în noaptea pădurii, fixând vreo vieţuitoare alungată, la rândul ei, de foame,
părăsind adăpostul sigur.
În timpul anului, prin pădure se putea auzi bocănitul toporului ce scurta viaţa copacilor
sau îndepărta arborii uscaţi din cine ştie ce cauze. Lumea se înmulţise, pădurile lăsând locul
suprafeţelor arabile, căci omul, sătul de preumblare, învăţase dulcea existenţă al traiului aşezat,
devenind agricultor.
Că locul acesta era bun o dovedesc şi urmele lăsate de cei ce-au adăstat pe aici, din
vremurile când râmii nu au mai fost ce erau, slăbindu-le puterea şi lăsând autohtonii în voia
sorţii, în faţa celor de la soare răsare sau de la miază-noapte care căutau pământ mai bun pentru
ei şi familiile lor. Pecenegii, neam turcic, au trecut pe aici şi chiar au stat o bună bucată de timp,
suficient să-şi lase propriile denumiri, precum Covurlui, astfel încât dealurile, văile şi apele şi-au
menţinut, până astăzi, numele primit de-acum nouă veacuri.
Părţi din ulcioarele care cândva au ostoit setea, ori din străchinile care ţineau zeama
hrănitoare, lame, vârfuri de săgeţi, bine ascunse în adâncimea pământului, aveau să fie scoase la
lumina cunoaşterii.
Pământul dezgolit de plămânul verde, dar şi pădurea ce mai rămăsese, împreună cu
sursurul apei devenise atrăgător. Faptele de curaj şi, mai târziu, darea de mână a celor deprinşi cu
meşteşugul vorbelor şi cu ale alişveriş-ului au făcut ca plaiuri tot mai întinse să intre în stăpânirea
acestor oameni şi tot ei, devenind stăpâni ai altor semeni care, locuind pe aceste pământuri, nu
aveau suficientă putinţă de a deveni ei înşişi stăpâni.
Aşa s-a întâmplat şi cu pământul de la nord de Golăşei, care avea doar şapte bordeie când
şi-a schimbat proprietarul.
Cătunul
Bordeiele erau cele mai vechi forme de locuinţe, rămase din vremuri demult trecute.
Printr-o intrare scundă sub formă de gârlici, pentru care trebuia să te apleci, pătrundeai
în universul celor care locuiau în asemenea locuinţe. Era o primă cameră, o tindă, mai îngustă,
de unde puteai merge în altă cameră. În tinda întunecată, lumina naturală pătrundea doar prin
spaţiile scândurilor de lemn, prelucrate manual, ale uşii, sau când uşa era deschisă. Iarna, pentru
ca zăpada viscolită, ori crivăţul să nu pătrundă în mica încăpere, femeile umpleau aceste spaţii
cu muşchi de copac sau cu iarbă uscată.
În tindă erau depozitate cele câteva unelte necesare agriculturii, coşul de nuiele, câteva
vase din lut şi multe alte obiecte, mult prea mari pentru a fi ţinute în odaia mare. În cealaltă
încăpere, mai largă, se afla vatra şi, la loc de cinste, chiar lângă unul dintre pereţii de lângă vatră,
se afla patul, mare, îndeajuns să doarmă cei doi soţi şi numeroşii lor copii. Pe patul format din

cei patru tăruşi înfipţi în pământ peste care se aşezau câţiva dulapi de lemn, se aşeza salteaua
umplută cu paie sau cu fân. Cu puful de gâscă sau de găină, ori lâna se umpleau saltelele şi
plăpumile boierilor ori a ţăranilor mai bogaţi.
Pe jos, talpa dezgolită a piciorului călca vara direct pe lutul rămas de la scobirea pământului
pentru bordei şi îndreptat spre a servi ca podea. Rar se putea întâlni o rogojină împletită din
papura de pe malul apei. Tot o rogojină puteai găsi şi pe pat în locul saltelei cu paie sau fân. O
scobitură mică ce ţinea loc de fereastră, acoperită cu băşica unui bou, lăsa lumina să se strecoare
palidă în odaie, niciodată suficientă. O măsuţă mică, rotundă, cu trei picioare, confecţionată tot
din lemn se afla în apropierea ferestrei. Dacă mai aveai şi scăunele, la fel de mici, ţăranul se putea
considera un norocos, dacă nu, singurul mobilier pentru a-şi aşeza blidele cu mâncare erau
câteva buturugi aduse din pădurea din apropiere.
Se hrăneau cu mămăligă pe care o combinau cu sare, ceapă sau cu usturoi. Rareori îşi
îmbogăţeau masa cu diverse ierburi, numai cu apă şi puţină făină sau cu ciuperci şi fructe uscate
adunate din vreme şi uscate. Fasolea bob sau varza acră constituiau deja un festin.
Nu se punea problema vreunei curţi, astfel că cei care reuşea să aibă o vieţuitoare domestică
pe lângă bordei îi făceau şi acesteia culcuş chiar în interiorul bordeiului, dar într-o încăpere
separată, cu rol de grajd.
Scobite în pământ, bordeiele nu mai aveau scheletul de lemn menit a-i conferi rezistenţă.
O împletitură de nuiele, uşor de obţinut din pădurile megieşe, era sprijinită de malul scobit,
jucând rolul de perete, semn că cei ce locuiau acolo nu erau deloc întăriţi. Acoperite cu paie sau
cu pământ şi iarbă, bordeiele aparţineau clăcaşilor, bărbaţi sfârşiţi, cu sufletele moarte şi femei
trudite, cu ochii stinşi.
Degeaba fuseseră împroprietăriţi de Domnul Unirii, Cuza, degeaba primiseră pământ
şi după războiul din 1877, nevoile şi grijile erau prea mari şi multe, iar truda ţarinei deloc
îndestulătoare, aşa că au rămas să-şi ducă traiul de zi cu zi, muncind pentru stăpânul gliei
odrăslite, boierul care îşi avea casa, conacul în apropiere.
Un alt boier devenise proprietar pe la mijlocul veacului al nouăsprezecelea şi denumise
cătunul Lunca, după toponimele din jur. Pe boier îl chema Plesnilă şi era, la vremea aceea, tânăr.
Despre Ion Plesnilă şi clăcaşii săi
Pe la 1824, un Gheorghe Plesnilă, având o slujbă măruntă, umbla cu ,,potira” în toata

ţara de Jos. Vrednicia lui i-a mulţumit pe boierii de rang înalt, iar aceştia au mijlocit la domnul
pentru ca să fie înălţat în rang. Şi dacă până atunci a fost postelnicel, prin bunăvoinţa Domnului,
a primit rangul de medelnicer. Nu mai era un soldat în subordinea postelnicului. Acum avea ca
sarcină turnarea apei pentru ca Domnul să bea sau să se spele.
Medelnicerul se născuse în satul Vârlezi, fiind feciorul unui mazil vechi; locuia în satul
Vârlezi, fiind stăpânitor peste zece trupuri de moşie câte o a patra parte. Satul Vârlezi, din ţinutul
Covurlui, a constituit un veritabil rezervor de boierime printre care îi numim şi pe Cernăteştii
care ni l-au dat pe Alexandru Cernat, generalul care a condus România spre independenţă, în
războiul din 1877-1878.

La Vârlezi, la 1833, în marea familie a lui Plesnilă, venise pe lume Ion. Acesta primise
educaţia şi învăţătura vremii, fiind şcolit potrivit posibilităţilor financiare, deloc neglijabile, ale
familiei.
Ajuns la vârsta când pregătirea sa putea fi afirmată, între 1859 şi 1866, Ion Plesnilă a
fost numit subprefect al Plăşii Prut-Horincea, unitate subadministrativă a ţinutului Covurlui,
în cadrul căruia intrau comunele din estul ţinutului, sediul acestei plase fiind la Bujoru. Poate
tot atunci, a devenit proprietarul celor aproape 2500 de hectare de teren arabil şi păduri de pe
dealurile Nedeia şi Lunca, cu cătunul format din cele şapte bordeie ale clăcaşilor, denumit Lunca.
Îşi construise aici, pe deal, conacul, o casă mare, boierească, cu odăi şi acareturi, cu
ferestrele spre valea pe unde curgea Covurluiul cu Apă.
De aici, îi era uşor să ajungă şi la reşedinţa plăşii de la Bujoru pentru a se achita de sarcinile
primite de la pârcălăbia din Galaţi, cum tot uşor îi era să-şi viziteze Vârlezii neamului său, ori
prietenii aflaţi pe moşiile megieşe cu a lui.
Clăcaşii împroprietăriţi îi munceau pământul, iar cei mai destoinici lucrau la conac,
bucurându-se, la rândul lor, de bunăvoinţa boierului.
Astfel, sărăcia începuse să fie împinsă din sat şi, încet, încet, numărul locuitorilor cătunului
crescu, ajungând, pe la sfârşitul anului 1880, la 61 de familii. Bordeiele încă formau locuinţa
obişnuită, iar casele de suprafaţă, ţărăneşti, simple, cu o tindă şi o cameră, arareori, cu două camere,
cu prispă şi ogradă erau un vis pentru cei săraci, dar o realitate pentru cei care îşi permiteau.
Ion Plesnilă era o persoană activă, implicată în trebile judeţului şi ale ţării. În anul 1866,
facea parte dintre cei aleşi în Adunarea Constituantă, iar după 1875, candida pentru postul de
deputat de Covurlui.
Fusese numit şi prim jurat la Curtea de Juraţi, misiune onorantă, dar plină de primejdii,
căci dădeai ochii cu tot felul de indivizi, pronunţându-te asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei
acestora în urma probelor administrate pentru faptele săvârşite.
Ameninţarea
Zarvă mare la Curtea de Juraţi. Se întâmpla prin 1880. Urma procesul unui individ, Toader
Moise, zis Pruteanu, cunoscut pentru fărădelegile lui. Răspândise groaza în ţinut prin faptele sale
pline de cruzime. Intraseră în sală preşedintele Curţii şi procurorul. Banditul, cu o faţă fioroasă,
privea de sub sprâncenele stufoase către juraţi, încercând să se impună prin felul de a fi. Era de
loc dintr-o comună din judeţul Covurlui. Săvârşise multe crime în judeţ, iar când a fost luat în
armată, dezertase. În anul 1879, a fost adus în faţa Curţii de Juraţi fiind condamnat la muncă
silnică pe viaţă şi pierderea unor drepturi cetăţeneşti.
Prin august 1879, fiind încă în arestul preventiv al poliţiei, împreună cu un alt deţinut,
până să fie mutat în locul ispăşirii pedepsei, Pruteanu a reuşit să evadeze. Cei doi au început să
se dedea la crime şi cu mai multă ferocitate, acţionând mai ales în judeţele Tutova şi Brăila. Daţi
în urmărire, poliţia a reuşit să-l împuşte pe unul dintre ei, dar cel care avea să fie judecat acum a
fost prins de poliţaiul urbei Brăila abia în martie 1880 şi trimis la Galaţi spre a fi judecat. Acum
avea loc procesul.

După începerea procesului, a venit rândul lui Ion Plesnilă, care trecuse de floarea vârstei şi,
în calitate de prim-jurat, a lansat un interogatoriu asupra banditului de la care a scos la suprafaţă
abominabilele fapte săvârşite de către acesta. Întrebările formulate de către Plesnilă, meşteşugit
puse, l-au făcut pe Pruteanu să mărturisească în aşa fel încât toţi cei prezenţi au fost convinşi de
vinovăţia celui interogat. Sentinţa a venit sec şi rapid: muncă silnică pe viaţă, pedeapsă cruntă
dată numai celor care săvârşeau omoruri ori cruzimi greu de închipuit.
Privirea banditului se întunecă, albul ochilor prinsese o roşeaţă ce nu prevestea nimic bun.
Uitând unde se află şi nemaiavând nimic de pierdut, îşi îndreptă privirea către Plesnilă şi, printre
dinţi, dar suficient de tare să fie auzit de întreaga asistenţă, rostise ameninţător, sigur fiind că
arestarea era o simplă jucărie:
— Oi scăpa eu odată! De voi trăi, ne vom socoti!
Indignat, preşedintele Curţii de Juraţi îi spuse:
— Nenorocitule, eşti prea cutezător, prea obraznic, nu vezi că eşti în faţa judecătorilor tăi?
Pruteanu a dat din cap cu dispreţ. Luat de către gardieni, sunetul lanţurilor de la mâinile
şi picioarele banditului rămăseseră ca un ecou şi după ce acesta părăsise sala de judecată.
Lumea prezentă se repezise la Plesnilă să îl felicite pentru elocinţa discursului care a făcut
lumină în acest caz, scăpând lumea de un criminal căruia oasele îi vor putrezi cine ştie pe
unde.
— Bravo coane, meşteşugite vorbe! O reuşită pe măsură! Ai văzut cum l-ai făcut să spună
adevărul? îi spuneau amicii, continuând părinteşte: Dar ai mare grijă! Păzeşte-te! De va scăpa
acest mizerabil, eşti ca mort!
Ion Plesnilă cunoştea prea bine primejdiile la care se expunea, dar credinţa că făcuse un
lucru drept îl făcuse să uite mult prea repede această întâmplare.
Conacul de la Lunca
Iarna nu se dădea uşor plecată din Lunca. Era luna martie a anului 1881, iar la conacul lui
Plesnilă, fuioarele de fum care ieşeau din coşuri semnalau o activitate intensă. Vechilul tocmai
sosise şi împărţea de zor ordine în stânga şi în dreapta. Din clipă în clipă trebuia să sosească şi
boierul. La bucătărie borşul de legume împrăştia în aer un miros care făcea personalul prezent
la conac să saliveze.
— Da’ ce găteşti, tu, acolo, că prea mi-o luat minţile?! striga stolerul spre bucătăria care
avea o fereastră deschisă. Repara ceva la coşer, iar mirosul ajunsese până la el. Frigul de afară şi
munca îi cam stârnise foamea.
— Puţin borş pentru boier. Da’ n-avea grijă, avem şi pentru noi ceva bun. Amu am să pun
la fiert vreo două, trei cartoafe şi fac o zeamă cu mămăliguţă de-o să-ţi lingi dejetele, nu alta! Îi
răspunse bucătăreasa. Aceasta lucra demult la conacul boierului. Venise de tânără, fiind aleasă
de către Plesnilă dintre copiii cu părul bălai şi roşii în obraji ai unui clăcaş din sat. Cinstită,
harnică şi curată, reuşise să câştige încrederea boierului, iar meşteşugul cu care pregătea bucatele
o făcuse de neînlocuit. Ştia foarte bine rostul casei şi sarcinile din bucătărie. Primise ordin de la
Plesnilă să gătească şi pentru ceilalţi lucrători de la conac, dar să aibă grijă şi să ţină orânduiala

creştină. Era în postul paştelui, iar bucatele nu puteau fi decât simple, fără urmă de ceva ce ar
putea trăda încălcarea tradiţiei creştineşti.
În casă, menajera trebăluia de zor prin odăi. Se afla într-o încăpere mai mică, o odaie pe
care Plesnilă o folosea ca birou. Tocmai ce aranjase puţin hârtiile de pe masa de birou şi când se
îndreptă, dădu cu ochii de privirea scrutătoare a lui Plesnilă.
— Ptiu, ptiu, ptiu! Scuipă de trei ori în sân şi după ce-i trecu spieretura, chicotind, se
apropie de tabloul ce reprezenta portretul pictat al boierului. Tabloul fusese primit recent, iar
menajera încă nu se obişnuise cu prezenţa acestuia şi a chipului boierului sub o altă formă. Îl
privi îndelung şi şterse o urmă imaginară de praf. Intră în sufragerie unde îl întâlni pe vechilul
moşiei care răsfoia câteva hârtii. Acesta se oprise din citit şi, privind menajera, întrebă unde este
chelarul.
— E plecat la Bujorul cu treabă dată de boier, îi răspunse menajera.
Vechilul mormăi ceva şi, când menajera dădu să iasă din odaie, îi spuse:
— Când vine, să treacă pe la mine! Am nevoie să aducă vin din pivniţă.
Chelarul răspundea, printre altele, de pivniţă şi de tot ce se afla acolo. Ca orice curte
boierească, pivniţa era un element care nu putea să lipsească. Vara sau iarna, în hrubă temperatura
era constantă, astfel încât butoaiele cu vin, legumele, carnea sărată sau afumată puteau sta multă
vreme, fără teama de a se strica.
Pe vechil, Plesnilă îl angajase demult. Avea multă încredere în el, căci îl scosese din multe.
Administra moşia cu o mână de fier şi de aceea nici ţăranii şi nici celălalt personal de la conac nu
prea îl agreau. Apariţia lui îngheţa sufletele celor care munceau moşia, sau celor ce lucrau în casa
boierului. Boierul nu ştia chiar tot ceea ce făcea vechilul, dar rezultatele obţinute din munca de
pe moşie îl mai făceau să treacă cu vederea unele fapte ale vechilului.
Ca om de încredere al boierului şi administrator al averii sale de la moşie, vechilul avea
permisiunea de a avea acces oriunde în conac, aşa că lipsa chelarului îl cam nemulţumi în
sinea sa pe vechil. Ar fi dorit să aibă chei de acces pretutindeni, dar ordinele boierului erau
clare.
Deodată, o mare agitaţie îi cuprinsese pe toţi cei prezenţi în curtea boierească. Venise
boierul. Rândaşii săriră să-l întâmpine şi să-i ureze bun venit. Ion Plesnilă, coborând din trăsură,
îi spuse vizitiului să deshame caii şi să-i hrănească, după care să pregătească trăsura, pentru că
pe înserat vor pleca din nou.
Intră în casă, iar căldura odăilor îl binedispuse. Se pregăti de masă. În sufragerie, se aşeză
la masa lungă, din lemn sculptat, aşteptând să fie servit. Curând, bucatele de post aveau să umple
încăperea cu mirosul lor. Peste faţa de masă de aba, farfuriile din porţelan fin şi tacâmurile din
argint fuseseră aşezate cu grijă.
După masă, Plesnilă şi-a aprins un trabuc şi dăduse poruncă să vină vechilul. În urma
discuţiei avută cu acesta despre treburile moşiei, veştile primite erau dintre cele normale,
neîngrijorătoare, aşa că îşi putea permite să plece şi să îşi viziteze un amic de la o moşie învecinată.
Nu voia să îl prindă noaptea pe drum, căci ziua încă nu se mărise, fiind începutul lui martie, aşa
că porunci ca să se înhame caii la trăsură şi să i se pregătească bagajul cu schimburi pentru că
avea să stea mai multişor.

Porţile mari ale conacului se deschiseseră, făcând loc trăsurii în care se afla boierul. Pleca
pentru câteva zile, lăsând conacul în seama vechilului şi a personalului.
Somnul raţiunii naşte monştri
Pruteanu fusese scos din sala de judecată şi, cu greu, a ajuns, pe jos şi încadrat de soldaţi,
la arest. Cât a durat drumul, scrâşnea din dinţi, iar în sufletul lui înnegurat se năştea sămânţa
răzbunării. Îl irita slăbiciunea de care a dat dovadă în faţa întrebărilor puse de către prim-jurat,
dându-se de gol. Cineva fusese mai tare decât el, iar înfrângerea aceasta nu o putea accepta.
Râdea în sinea lui, pentru că ştia că, la prima ocazie, dacă nu va fi dus într-un loc de
detenţie greu, o să reuşească să evadeze. Gardienii, proveniţi în majoritate fără o prea multă
pregătire, aveau momentele lor de neatenţie. Va aştepta un asemenea moment şi va evada, iar
după ce acest lucru se va fi întâmplat, viaţa acelui jurat era deja în mâinile lui.
Fusese închis în arestul din Galaţi. A trecut ceva timp, iar aşteptarea de a fi mutat într-un
alt loc de detenţie se dovedi a fi zadarnică. Cât a stat închis a aflat destul de multe despre juratul
care i-a pecetluit condamnarea. Munca silnică pe viaţă! A aflat numele, unde locuieşte şi care îi
sunt obiceiurile. Pentru bandit, planul răzbunării trebuia, în cele din urmă, pus în aplicare.
A reuşit să evadeze din arest şi, fugar, şi-a încropit o ceată de răufăcători cu care să
acţioneze nu numai pentru a se răzbuna, ci şi pentru a comite alte fărădelegi. Timpul avut la
dispoziţie le-a permis acestor briganzi să-şi facă rost şi de arme albe şi de foc, precum şi de cai.
În ascunzişurile lor, la ceas de taină şi la lumina focului, banditul le spunea tovarăşilor
săi modul şi timpul în care vor acţiona pentru a-i lua viaţa boierului şi în felul acesta să îşi ducă
răzbunarea până la capăt.
— De sărbătorile Paştelui trebuia să se întâmple acest lucru, pentru ca răzbunarea să fie
una divină! le spunea banditul celor 11 tovarăşi ai săi.
Şi a venit şi acest moment: luna martie a anului 1881. Călări, mergeau numai noaptea ca
animalele de pradă. Ocoleau drumurile pentru a nu atrage atenţia „potirii”. Se mai dădeau la
jafuri, căci Lunca era la vreo 64 de km de Galaţi, iar până acolo nu ajungeau lesne şi trebuiau să
mai mănânce şi să hrănească şi caii. Noroc că nu era zăpadă, însă gerul nopţii le dădea de furcă.
Tovarăşii din ceată mai aveau cunoştiinţe, rude prin satele Covurluiene şi mai trăgeau pe la ele,
ascunşi în şură pentru a se odihni şi a prinde puteri.
În mintea banditului se plăsmuise un plan a cărui imagine era limpede: afară era întuneric
când ajungeau la conac. Ştia că în cătunul Lunca erau puţine case, iar drumul până la conac nu
avea să fie o problemă. Săreau gardul, legau slugile, omorau câinii şi intrau în casa boierului.
Acesta, surprins, avea să fie o pradă uşoară. După ce îl ucidea pe boier, banditul dădea liber celor
11 tovarăşi la jaf şi la batjocorirea femeilor. Vedea cu ochii minţii trupul fără suflare al boierului
şi limbile flăcărilor care mistuiau conacul şi coşerele, înălţându-se pe cerul nopţii de martie, ca
o pedeapsă divină. Apoi, cu prada, aveau să plece şi să se ascundă cât mai departe, dincolo de
judeţul Tecuci sau Tutova.
Numai că, socotela de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg. Ziua pe care a ales-o banditul
să îl ucidă pe boier era tocmai ziua în care acesta pleca de la conacul de la Lunca, pentru câteva

zile, la un amic de-al său la o moşie învecinată. Însă despre acest lucru, ceata de briganzi nu avea
de unde să ştie.
Noroc sau ghinion?
Frigul se lăsase binişor peste satul Lunca, tot aşa cum noaptea învăluia cătunul pe la
orele 8-9 din acea zi a lunii martie a anului 1881. O linişte mormântală domnea peste dealurile
Nemeia şi Lunca, iar Covurluiul cu Apă curgea molcum pe sub pojghiţa de gheaţă ce stăpânea,
încă, meandrele pârâului.
La conac, doar ferestrele unei singure odăi erau luminate, împrăştiind firava lumină
galbenă peste o mică porţiune din ogradă. Frigul începutului de martie ţinea câinii băgaţi adânc
în şură, făcuţi covrig, cu botul umed înfipt în coadă.
Umbre se strecurară, fără zgomot, pe lângă gardul înalt al conacului. Legaseră caii în valea
Covurluiului cu Apă, departe, ca nu cumva nechezatul intempestiv al vreunui cal să sfâşie liniştea
nopţii. Doi briganzi rămăsese să-i păzească, restul plecaseră spre conac.
Umbrele au pătruns, în cele din urmă, în curte. Aici s-au împărţit din nou. În casă aveau
să intre doar câţiva, restul trebuia să se ocupe de câinii din ogradă şi de alte pericole care puteau
apărea.
Înarmaţi cu revolvere, puşti, topoare şi cuţite, banditul şi încă vreo trei-patru briganzi
năvălesc în casă. În sufrageria luminată de lumânări, vechilul stătea la masă cu chelarul, stolerul,
bucătăreasa, rândăşiţa de la bucătărie şi menajera, făcând planul pentru ziua următoare.
Luaţi prin surprindere de neaşteptata apariţie a bandiţilor, aceştia nu au avut niciun fel de
reacţie.
— Nu mişcă nimeni! Cine scoate un cuvânt e mort! Strigă banditul.
Cu puştile îndreptate spre piepturile celor găsiţi la masa din sufragerie, doi dintre briganzi
au sărit şi i-au legat, punându-le căluşuri în gură.
Menajera începuse să plângă şi se rugă de ei să nu o lege fiindcă este bolnavă. Au cruţat-o,
dar a rămas sub pază.
Bucătăreasa a fost dezlegată, la rându-i, şi silită să ia o lumânare şi să meargă în cancelaria
boierului. Degeaba a încercat această să le spună că boierul nu este acasă, briganzii nu au crezut-o.
Au mers prin toate odăile, crezând că acesta este ascuns pe undeva. Cu un baltag şi un topor au
spart toate încuietorile. Banditul, văzând îmbrăcămintea fină a boierului, iute s-a dezbrăcat de
hainele rufoase pe care le avea şi s-a îmbrăcat cu haine de-ale boierului.
Ajunşi în salon, banditul la lumina lumânării a tresărit. Dăduse nas în nas cu boierul, cu
portretul boierului din tabloul achiziţionat recent. S-a oprit şi a privit îndelung chipul celui care
îl condamnase.
— O Doamne, de ce nu mi l-ai lăsat în mână! rosti banditul în timp ce îşi scotea cuţitul,
pregătindu-se să sfâşie tabloul. Veniţi băieţi de-l cunoaşteţi! O scrâşnitură puternică din dinţi se
auzi în odaie, banditul repezindu-se spre tablou, pregătind fiind să ucidă măcar transpunerea
celui pe care trebuia să îl omoare, dacă persoana fizică nu era prezentă şi, astfel, să îşi ducă cel
puţin, la nivel reprezentativ, răzbunarea până la capăt.

— Opreşte-te! Nu merită efortul! a strigat bucătăreasa. Tremura încă, dar ceva puternic
pusese stăpânire pe ea. Ce crezi că faci dacă bagi cuţitul în spoiala asta? Chiar dacă e chipul
boierului, tot nu îţi va aduce liniştea. Hai, vă rog, lăsaţi tabloul! Stăruia femeia.
Stăruinţele bucătăresei nu au fost de prisos, căci banditul s-a răzgândit.
Au răscolit prin dulapuri şi prin sertare. Într-un sertar, banditul a găsit un album cu o
fotografie a boierului. De această dată, nu a mai fost chip să fie înduplecat. A luat fotografia şi
a făcut-o fărâme, împrăştiind-o prin toată odaia. Sufletul banditului nu era împăcat. Boierul a
dovedit, din nou, că a fost mai abil decât el, deşi doar întâmplarea a făcut ca boierul să nu fie
acasă.
A strâns din dinţi şi, pentru că nu voia ca înfrângerea să fie atât de amară, le-a spus
briganzilor care îl însoţea să ia tot ceea ce putea fi cărat. Astfel, 920 de arginţi în mărunţiş, 8 lire
otomane din aur, 14 lefţi mari din aur vechi, 70 de monede antice din aur şi din argint, o cutie
cu un serviciu din argint complet pentru masă din 114 piese, un dârlog din aur pentru ceas, un
portofoliu legat cu aur în care se aflau 4 icosari turceşti din aur, documente, contracte, lenjerii de
pat, haine, toate au fost luate.
Erau siguri că nimeni nu-i va căuta, aşa că şi-au permis să mai zăbovească vreo două ore,
după miezul nopţii. S-au aşezat la masă şi le-a cerut celor din casă dulceaţă. Au mâncat din două
chisele toată dulceaţa adusă şi, pentru că nu a fost suficient, au cerut şi mâncare de post, întrucât
ei erau credincioşi şi ţineau post. După ce s-au ospătat şi au băut din vinul adus de chelar pentru
vechil, ameţiţi de căldura din casă, dar şi de aburii vinului, s-au ridicat de la masă şi şi-au luat
noapte bună. Apoi, dezlegându-i pe vechil, chelar, stoler şi rândăşiţă, banditul le-a spus, oarecum
într-o stare euforică:
— Nu vă supăraţi, vă rugăm, pe altul căutăm noi.
După ce şi-au îndesit în buzunare zahăr, briganzii au părăsit casa. În curte şi-au aprins
ţigările şi au stat de vorbă la poartă, după care, cu lucrurile furate, au plecat.
Cântase deja cocoşul când vechilul, călare, străbătea drumul de ţară către moşia megieşă,
pentru a anunţa boierul de grozava întâmplare. Acesta venise într-un suflet la conac şi căuta să
încurajeze pe cei din casă, încă speriaţi. Faptul că era viu şi nevătămat, deşi lucrurile de care
fusese deposedat prin jaf erau destul de consistente, îl bucurau, dar îl şi mânia în interior. Cineva
îndrăznise să-i calce casa, sa-l ameninţe şi să-i umble prin avut.
În ziua următoare scrisese o epistolă către un amic de-al său de la Galaţi, care ţinea un
ziar, pentru a face public ceea ce i s-a întâmplat. Apoi anunţase pe cei în drept ca să îl prindă pe
bandit.
Crime şi alte fărădelegi
Banditul cu ceata sa de briganzi, încărcaţi cu lucrurile de la boier, au pornit călare spre

soare apune, peste deal, spre a ajunge la Tutova. Pe poteci ascunse, bătătorite, îşi aruncau
privirile înnegurate peste ogoarele proaspăt arate de plugurile din lemn ale ţăranilor. Locul
deschis era primejdios chiar şi pentru cea mai măruntă vieţuitoare. În marginea pădurii de
la Zimbru, dăduse peste antreprenorul pădurii. Înfometaţi, nedormiţi, înfriguraţi, dar şi

îngreunaţi de pradă, au încercat să vâneze un căprior. Antreprenorul pădurii îi văzuse, iar

încercarea sa de a-i opri s-a dovedit a fi un act de cutezanţă care i-a adus sfârşitul. Cuţitele
briganzilor i-au străpuns trupul, lăsându-l fără suflare acolo, la marginea pădurii. Simţeau
o plăcere grozavă de a lovi omul care îi supărase. Veninul şi ura şi mânia oarbă adunată din
pricina faptului că au dat greş cu boierul, au fost vărsate cu prisos, fără să le pese asupra cui,
numai om să fie.
Era totuşi prea mult, iar banditul ştia că exagerase cu faptele sale. Laţul urma să se
strângă, de aceea hotărî să se ascundă, să mai rămână o perioadă în judeţul Covurlui,
îndreptând pe o pistă greşită urmăritorii şi încercând să-şi piardă urma şi să intre în uitare.
Crima de la marginea pădurii Zimbru avea să îndrepte autorităţile care îl căutau, în acea zonă.
Era limpede că brigandul voia să treacă spre Tutova. Mişcarea aceasta îi ieşise banditului, de
aceea, împreună cu tovarăşii lui de fărădelegi, se îndreptă spre est, spre Bereşti. Trecuseră
câteva luni bune de la întâmplarea de la Lunca. Luna lui Florar venise, înverzind dealurile şi
pădurile. Soarele încălzea din ce în ce mai mult pământul, roadele acestuia fiind pregătite să
îndestuleze vieţuitoarele pădurii. Printre acestea se numărau şi banditul cu briganzii săi care
stăteau ascunşi prin pădure. Se cam săturaseră de condiţiile vitrege şi voiau şi ei să mănânce
ca oamenii, voiau un pat şi haine primenite. Trecuseră prin iarnă ca o haită de lupi hămesiţi,
iar prada din martie, de la Lunca, nu le mai aducea nicio bucurie. Hărtiile luate de la boier
le încălziseră trupurile la focurile aprinse în nopţile reci de primăvară, hainele le purtaseră,
iar bijuteriile încă le mai aveau, urmând a le vinde. Dar nu ţineau de foame. Vânatul nu era
suficient să le îndestuleze burţile. Căpriorii erau mai greu de vânat şi uciseseră un om pentru
aceştia. Trebuiau să facă rost de mâncare şi băutură, sau cel puţin de bani cu care să cumpere
toate acestea. N-au mai rezistat şi, ziua în amiaza mare, în cea de a opta zi a lui Florar, şapte
briganzi din ceata banditului au plecat ziua să facă rost de cele trebuincioase. La moşia de la
Docăneasa au dat peste vechilul acestei moşii. I-au cruţat viaţa în schimbul ceasului, calului şi
banilor pe care acesta îi avea asupra sa. Prada, sub aşteptări, i-a făcut pe briganzi să acţioneze
şi a doua zi. La amiază, în ziua următoare, au purces către o altă moşie, la Huleşti. Acolo
l-au găsit pe vechil şi i-au cerut 10 galbeni şi rachiu. Vechilul, spre a-şi scăpa viaţa, le-a dat
bandiţilor 5 galbeni şi un franc, sumă care i-a mulţumit pe briganzi, promiţându-i vechilului
că nu va mai fi deranjat.
Pedeapsa divină
Parchetul gălăţean era condus la acea vreme de G. Robescu, un procuror tânăr, învăţat,
energic şi cu inimă, dornic de afirmare. Primise plângerea moşierului de la Lunca, iar faptul
că acesta îl bănuia pe cel care îl ameninţase în plină şedinţă a Curţii de Juri şi mai ales
că, ulterior, evadase, erau indicii suficiente ca să-l incrimineze pe bandit. Numai că acesta
trebuia găsit.
Pornise căutările şi dăduse sfoară în întreg judeţul Covurlui că banditul era periculos,
avea o bandă şi că trebuia prins cu orice preţ. Anunţase şi judeţele limitrofe: Tecuci, Tutova,

Brăila, în acestea fiind mai uşor de ajuns. Nu credea că banditul se va încumeta să treacă
Prutul, căci ţinutul de dincolo se afla în stăpânirea Ruşilor şi nici Dunărea, fluviul fiind prea
mare.
Vestea crimei din pădurea de la Zimbru îi întărise convingerea că banda urma să plece
spre Tecuci sau spre Tutova. Porni căutările spre nord, cerând prefecturilor din cele două judeţe
să conlucreze.
Trecuseră două luni de la jaful din Lunca şi de la uciderea antreprenorului pădurii Zimbru,
iar cercetările erau într-un punct mort. Banditul cu banda lui parcă intrase în pământ. Boierul
de la Lunca, ajuns deputat de Covurlui, făcea presiuni. Avea influenţă şi era clar că nu ar fi fost
deloc bine dacă procurorul ar fi dat greş. Îi spuse boierului despre crima de la pădurea Zimbru,
iar acesta, îngrozit, se grăbi să-şi asigure toată averea şi, pe deasupra, să-şi mai angajeze şi doi
arnăuţi care să-i fie alături şi să-l păzească.
Noile veşti despre jefuirea vechililor moşiilor Docăneasa şi Huleşti i-au adus din nou
înflăcărarea de odinioară. Trebuia să găsească o modalitate de a-i prinde. Şi a găsit. A chemat
doi oameni de încredere la el. După câteva ceasuri, aceştia au ieşit din biroul tânărului procuror
Robescu. Fără să vorbească între ei, s-au despărţit, fiecare plecând spre casele lor.
Zilele se scurgeau neprevestind nimic bun. Banditul şi banda sa nu mai dădeau niciun
semn de viaţă.
Peste nici douăzeci de zile, tânărul procuror primi vestea pe care o aştepta. Banditul fusese
prins împreună cu alţi doi tovarăşi la Brăila. Un zâmbet larg îi descreţi fruntea procurorului.
Satisfăcut, se pregătea de ceea ce avea să urmeze.
La începutul lui Cireşar, Pruteanu a fost adus la Galaţi şi închis. După două săptămâni,
banditul a fost scos din arest şi, însoţit de soldaţi, a plecat către Curtea cu Juraţi. Sentinţa era clară.
I se scoseseră lanţurile de la picioare pentru a merge mai uşor. Numai că, în dreptul Grădinii
Publice, banditul, crezând că cei ce-l însoţeau erau neatenţi, a sărit din mijlocul lor şi a rupt-o
la sănătoasa spre Grădină. Se înşelase, căci un soldat tânăr a pus arma la ochi şi, după somaţia
regulamentară, a tras. Glontele a pătruns prin spate şi a ieşit prin pieptul lui Pruteanu care s-a
prăbuşit fără suflare la pământ.
Tânărul procuror Robescu a sosit imediat la faţa locului şi, după o sumară cercetare, l-a
felicitat pe soldat.
Banditul Pruteanu părăsise înfrânt lumea aceasta, trădat fiind de doi tovarăşi care, dându-
se drept bandiţi, au reuşit să-i înşele încrederea, determinându-l să-i primească în banda lui. Cu
aceşti doi tovarăşi care, de fapt, erau cei doi cu care tânărul procuror vorbise în birou, banditul
fusese prins într-un coşer de vite din cătunul Comăneasca din judeţul Brăila.
Plesnilă, bucuros că scăpase de năpastă, smerit, s-a întors cu faţa către divinitate şi pentru
a-şi spăla păcatele care îl puseseră la grea încercare, ridicase în cătunul cu cele 61 de familii, o
biserică.

M U ZIC A T U RCĂ ȘI
I N F LU E N ȚA EI ASU P R A
M U ZICII ROM Â N EȘT I
Gülten Abdula-Nazare, publicist, preşedinte ,

Un iun e a d em ocrată Turcă di n români a, fi l i ala gal aţi
În loc de moto: Într-o veche legendă turcească se spune că, după ce Allah (Dumnezeu)
l-a creat pe Adem (Adam), a poruncit spiritului, duhului să intre în trupul acestuia, dar spiritul
l-a refuzat cu încăpățânare. Atunci, Allah l-a chemat pe îngerul Cebrail (Gavril) și i-a poruncit:
„Du-te în Rai şi adu un Koșne!” (un instrument format din două fluiere lipite). La această înaltă
poruncă, îngerul Gavril se duse în rai și aduse instrumentul. „Acum, te rog să cânți”, zise Allah.
Îngerul Cebrail începu să cânte. La auzul sunetelor melodioase, spiritul fericit începu să se miște
în ritmul lor și încet încet intră în trupul lui Adem (Adam). Se spune că, de atunci, Îngerul
Cebrail e considerat protectorul muzicii instrumentale.
1. O privire de ansamblu privind muzica și instrumentele ei

1.1. Cum a apărut muzica? Muzica preistorică
Încă de la Facerea Lumii, omului i-a plăcut dintotdeauna să cânte și să joace. Omul primitiv
și-a exprimat bucuria prin sunete ritmate. Putem spune că atunci a luat naștere muzica, începutul
primelor semne muzicale. Mai târziu, acesta, cu bătăi din palme și tropăit de picioare, lovituri
între pietre, lemne sau orice alte obiecte uzuale a dat naștere jocului, dansului. Cu timpul, peste
scoarța unui copac gol pe dinăuntru a întins pielea unui animal și a realizat primul instrument,
tamburul. Mai apoi, din ramurile tinere ale copacilor și din fragmente de oase, omul a învățat
să facă fluierul. Din intestinele subțiri ale animalelor, puse la uscat, a făcut primele instrumente
cu coarde. Muzica neolitică „oficială”, religioasă, se cânta în temple păgâne, iar cea laică de către
doicile copiilor. Treptat, această muzică s-a dezvoltat ajungând la muzica antică.
1.2. Evoluția muzicii în antichitate
În momentul în care sunetele sunt conștient organizate, reflectând un anumit grad de
evoluție în spiritualitatea omului primitiv, acesta devine creator de artă. În India antică cântecele
sunt dedicate zeilor și se cântă în temple. Egiptenii dădeau și ei o mare importanță muzicii. Au
înființat chiar și orchestre alcătuite din sute de instrumentiști care cântau la diferite instrumente,

precum: harpă, diferite flaute, chimvale și clopote. În muzica militară se foloseau trompetele și alte
instrumente de suflat. O mare importanță muzicii au dat, în egală măsură, grecii, evreii, romanii
și popoarele turcice. Muzica era prezentată în teatrul latin prin intervențiile instrumentale care
acompaniau declamația, sau prin însăși cântarea vocală cu text. Diferite întruniri familiale erau
ocazii în care se cânta vocal sau la instrumente.
1.3. Muzica în Evul Mediu și Renaștere
În perioada timpurie a evului mediu ea consta dintr-o unică și firavă linie melodică, adică
o monodie (o singură voce, un cânt religios), destinată intonării de către un cântăreț sau un grup.
Muzica medievală polifonică s-a dezvoltat exclusiv în vestul Europei. Ea a avut două forme de
manifestare. Dat fiind faptul că exista o intensă viață religioasă, muzica medievală polifonică,
deși s-a dezvoltat din muzica populară, a îmbrăcat formele superioare ale muzicii sacre în cadrul
Bisericii romano-catolice. În secolele XV-XVI muzica bisericească cunoaște o mare amploare. În
egală măsură putem spune și despre muzica turcă din Anatolia, care începe să se dezvolte în cadrul
dergahurilor, ale locașurilor de cult ale diferitelor ordine religioase, bektași, alevi, mevlevi etc. În
secolul al XVII-lea, în Europa, apare o nouă formă de manifestare muzicală, opera, care impune
apariția unor noi instrumente muzicale și odată cu secolul al XVIII-lea începe epoca muzicii clasice
occidentale cu marii compozitori Beethoven, Mozart, Handel, Bach, Urmează, mai apoi, epoca
muzicii romantice realizată de vestiți compozitori precum Schubert, Chopin, Liszt, Schumann,
Dvorak, Wagner, Verdi, Puccini, Rossini, Sibelius, Strauss, continuând în secolul XX cu Debussy,
Igor Stravinsky, Paul Hindemith, Serghei Prokofiev, Dimitri Șostakovici etc.
2. Scrierea notelor muzicale în sistem occidental

2.1. Începuturile sistemului de notare muzicală
Scrierea notelor muzicale în sistemul de muzică occidentală este destul de nou. Cu toate
că atât sumerienii cât și cei din lumea orientului foloseau un sistem de note muzicale aparte,
în lumea occidentală, până în secolul al XI-lea nu se cunoștea nici un sistem de note, cântecele
fiind, până atunci, transmise pe cale orală de la om la om, de la o generație la alta. La începutul
secolului al IX-lea încep să apară niște semne puse pe unele cuvinte ale versurilor spre a le
accentua, dar nici acestea nu pot fi considerate note muzicale. Primul la care se identifică gama
formată din șapte note muzicale este Gui d’Arezzo, un compozitor de origine italiană. Acest lucru
se petrecea în secolul XI. Pentru a specifica înălțimea sunetelor, tonalitățile, măsurile notelor
muzicale, până la Gui d’Arezzo se folosea un limbaj aparte format din litere, limbaj folosit diferit
de englezi și germani. Spre exemplu, englezii și germanii foloseau: C=do, D=re, E=mi, F=fa,
G=sol, A=la, B=si, H=si. Gui d’Arezzo introduce portativul. Începând cu secolele XV și XVI
portativul, care până atunci fusese format din 4 linii, devine din 5 linii, iar valoarea notelor
muzicale, de asemenea, cunoaște o nouă evoluție. Din acel moment scrierea sistemului muzical
cunoaște o evoluție permanentă până la ceea ce cunoaștem astăzi.
2.2. Evoluția muzicii turcești
2.2.1. Începuturile sistemului de notare în muzica turcă
În muzica turcă, primele exemple de notare depindeau de litere. Iniţiatorul acestei serii,
filosoful Yakub Al Kîndi (790 – 874), potriveşte sistemul pentru echivalarea fiecărei litere din

alfabetul arab unui sunet. Această metodă („ebced”) a fost mai târziu folosită de Safiyüddin
Abdülmümin Urmevî (?-1294), teoretician de secol al XIII-lea, în manuscrisul numit „Kitabü’l
Edvar”. Urmevî notează propria sa compoziţie prin metoda ebced, devenind cea mai importantă
piesă scrisă în anotaţie curentă, ce reflectă percepţia melodică a perioadei. În acest sistem,
ebced, fiecare dintre litere a, b, c, d (ebced) formează un sistem de scriere a notelor musicale,
iar înălțimea tonalităților are corespondent câte o cifră. Acest sistem a fost utilizat de muzicienii
perioadei de după Urmevı, fondatorul teoriei sistematice în muzica turcă, până în secolul al
XVII-lea. Conform unor studii mai recente se pare că la începuturile ei, în muzica turcă au fost
folosite 9 note muzicale. Din păcate astăzi se găsesc prea puține mărturii scrise.
În afara sistemului ebced, se numără eforturile a muzicieni precum Nâyî Osman Dede
(1652-1730), Abdülbâkî Nâsir Dede (1765-1821), prinţul moldovean Dimitrie Cantemir (1673-
1727) şi armeanul Hamparsum Limonciyan’dir (1768-1839). Mai mult, prima utilizare a notaţiei
vestice contemporane în turcă a fost întreprinsă de Ali Ufkî Bey (1610-1675) (Albert-Wojciech
Bobowski), de origine poloneză.
2.2.2.a. Muzica turcă preislamică
Cercetător, istoric și om de cultură turc, profesor dr. Fuad Koprulu oferă următoarele
informații despre viața și istoria muzicii turcești: „Putem spune că din primele mărturii reflectate
în literatură, turcii au știut să îmbine permanent, prin dans și muzică, elementul religios cu cel
al mediului înconjurător, ceresc și pământean. Dacă vrem să aflăm cât mai multe despre cea
mai veche formă de muzică turcească trebuie să căutăm în cântecele rămase până în prezent și
răspândite de bahş-ı ozan”ların (rapsozii liberi). Muzica și jocul erau foarte răspândite printre
oamenii din popor. Din sursele pelerinilor chinezi aflăm despre populația de origine turcă
Turfan, care nu se deplasa nicăieri fără să-și ia instrumentele muzicale, ceea ce arată cât de
pasionați erau de muzică. Tot din aceste surse aflăm și despre formațiunile militare ale uygurilor
și ale celor numiți Gokturk (turci albaștri). Putem presupune că turcii erau națiune separată, cu o
muzică aparte de cea arabă și persană.” Prin muzica lor, turcii, însoțiți de instrumentele specifice
vremii, aduceau slavă cerului prin cele două feluri de voce și instrumentele ir și dule. Cele 366
de piese erau cântate fie la ceremonialele dedicate zeului CERULUI, fie la ceremonialele realizate
de conducătorul Gokturcilor. Vechilor conducători ai turcilor li se cântau zilnic câte nouă bucăți
muzicale diferite, dedicate Cerului. Cu timpul, acest ceremonial a fost preluat de Cengizhan,
Timur Lenk și Selgiucizi . Muzica și ceremonialul fanfarelor militare, Mehter (meterhane), din
perioada otomană păstrează cele nouă momente ale acelui ceremonial al vechilor turci.”
Acest ceremonial, ca și conținutul lui, constituie dovada puternică a legăturii cu ritualurile
vechilor turci. Cele nouă acte sunt expresia celor nouă ceruri din vechea credință preislamică
ale vechilor turci. Dovadă sunt cele 9 instrumente de saz, folosite în fanfare militară, mehterm,
un număr sacru întâlnit la vechile popoare de origine turcă. Din acest motiv, zona unde cânta
mehterul în fața sultanului, se numea „nouă trepte”.
Muzica militară turcă
Muzica militară are rădăcini străvechi în viaţa socială şi în cultura orientală. Încă din
secolul al III-lea î.Hr., formaţiile muzicale militare s-au aflat în serviciul imperiului Heung-
Nu, populaţie care, după unele estimări, se identifică cu strămoşii hunilor sau chiar ai turcilor.

Asupra prezenţei aerofonelor în patrimoniul organologic turcesc străvechi relatează şi unele

documente din sec. II-I î.Hr., păstrate în arhivele chineze. Ample referiri despre muzica militară
turcească (Türk Askerî Mιzιka) conţine aşa-zisul Alfabet runic turcic – cunoscut ştiinţific sub
numele de Alfabetul Orhon (Orhun Yazιtlarι). Muzica militară a fost în serviciul primului mare
Imperiu musulman în timpul guvernării dinastiei omneyyade (661-750). Fenomenul în discuţie
se impune şi în perioada înfloririi civilizaţiei musulmane medievale clasice, în special în primele
trei secole de domnie a dinastiei abbaside (secolele VIII-XI) şi, mai ales, pe timpul sultanatelor
anatoliene selgiukide (1038-1194).
Cu instaurarea puterii dinastiei osmane la 1299, sultanul Osman Gazi Bey (1281-1324)
declară muzica militară şi drapelul de stat drept însemne naţionale, simboluri ale suveranităţii
şi independenţei Înaltei împărăţii turce. Manifestându-şi respectul faţă de aceste atribute –
indispensabile statalităţii statului medieval otoman –, Osman Gazi Bey onorează, în repetate
rânduri, festivităţile desfăşurate cu participarea acestor însemne ale unităţii naţionale.
2.2.2.b. Muzica turcă după trecerea la religia islamică
După ce turcii au acceptat religia islamică, muzica a intrat într-o nouă perioadă de
dezvoltare. În această perioadă muzica religioasă și non-religioasă încep să capete un aer mistic
sufit, dezvoltându-se, cu succes, în școlile ordinilor sufite din vremea respectivă: Mevlevi și
Bektași. Ca urmare, în cadrul acestor școli, se dezvoltă și o muzică tradițională turcă, de data
acesta cu conținut mistic, realizat de compozitori anonimi pe versurile lui Taptuk-Emre, Yunus
Emre (1340–1320) și Şeyyada Hamza. Tot în această perioadă ia amploare numărul menestrelilor
și rapsozilor populari. Aceștia interpretau muzică cu caracter non-religios, însoțiți de patru
instrumente principale: kopuz, baglama, saz, ceng.
2.2.2. c. Muzica turcă în perioada otomană
Odată cu epoca selgiucidă muzica turcească începe să capete noi forme și valențe, dar
păstrând acel sâmbure de muzică a vechilor turci. Fiind un popor sultanal, muzica ocupă o
importanță capitală. Muzica otomană se inspiră din muzica persană, arabă sau armeană, cele
mai des întâlnite instrumente fiind: saz, bağlama, kemence, dar şi altele, precum tambur sau
kanun. O parte a unei compoziţii otomane se numea fasıl, care avea un preludiu instrumental
(peşrev), un postludiu instrumental (saz semaisi), iar între cele două exista o parte vocală care este
anunţată şi punctată de o improvizaţie instrumentală numită taskim. Un fasıl strict tradiţional
rămâne în acelaşi makam pe tot parcursul său şi se încheie cu o mică parte pe care de obicei se
dansa. Subiectele abordate de către muzica otomană variază. Existau compoziţii despre dragoste,
război, religie şi fapte glorioase, acestea fiind influenţate de către noile populaţii şi culturi cu
care otomanii intrau în contact. Locul unde aceste stiluri muzicale s-au dezvoltat cel mai mult
şi în care au fost compuse cele mai multe compoziţii a fost Palatul Sultanului, loc unde artele şi
cultura erau preţuite. Sultanii Selim III (1789-1807) şi Suleyman Magnificul (1520-1566) sunt
recunoscuţi drept unii dintre cei mai mari compozitori ai muzicii clasice otomane.
Odată cu muzica militară încep să apară lucrări muzicale pentru seraiul sultanului,
compoziții clasice, unele dintre ele având și influențe europene. Către sfârşitul secolului al XVI-
lea, tratatul semnat în 1543 între Suleyman şi „regele creştin” François I al Franţei a însemnat un
factor decisiv în procesul apropierii ce a dus la o mai bună interacţiune. Cu acea ocazie, François

I îi trimite lui Suleyman o orchestră ca garanţie a prieteniei lui. Concertul dat de acel ansamblu
a favorizat, aparent, crearea a două noi moduri ritmice care au intrat mai apoi în muzica turcă:
frenkcin (12/4) şi frengi (14/4).” Spre sfârșitul secolului al XIX-lea întâlnim mulți compozitori,
în special italieni, aduși de sultan pentru a forma orchestre mari de stat, cu notație muzicală
specific, cum ar fi: Donizetti sau Calistto și care au influențat chiar și pe sultan să compună,
cum ar fi Abdulaziz cu valsul lui superb „Valsul Gondolei”. Nu putem să nu amintim pe cei care
au pus până în secolul XIX bazele unei muzici clasice turcești, care a influențat pe renumitul
enciclopedist Dimitrie Cantemir, despre care vom aminti, mai târziu, cu precizarea că, în anul
2018, Uniunea Democrată Turcă - filiala Galați va realiza un simpozion dedicat numai acestei
figuri importante din lumea muzicii turcești.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea întâlnim pe marii compozitori turci Dede Efendi
(1778 -1846), Zekâi Dede Efendi (1825-1897) și Dellâlzade İsmail Efendi (1805-1869), la saz
compozitorul Tamburî Büyük Osman Bey (1810?-1870?), Hacu Ârif Bey (1831-1885), Şevki Bey
(1860-1891 ), Kazasker Mustafa İzzet Efendi (1801-1876), Tamburi Ali Efendi (1836-1902), Cemil
Bey, İsmail Hakkı Bey (1860-1927), Mahmut Celâlettin Paşa, (1839-1899), interpreţii vocali
Miralay Rıfat Bey (1820-1888) și Yusuf Paşa (1830?-1875?). La începutul secolului XX și-au făcut
apariția Cemil Bey (1873-1916), compozitor și virtuoz interpret ale cărui lucrări instrumentale
au avut un mare impact; Musa Süreyya Bey (1884-1933), absolvent al Conservatorului din Berlin,
printre fondatorii Conservatorului din Istanbul și primul lui director; Șemsettin Song Ziya Bey
(1882-1925), Lemi Montat (1869-1945) și Rahmi Bey (1864-1924) cu lucrări foarte frumoase.
3. Dimitrie Cantemir și contribuția lui la prezentarea muzicii turcești în Europa

Un mare compozitor al muzicii clasice otomane este Dimitrie Cantemir (1673-1723),
domnitor al Moldovei de două ori (martie-aprilie 1693; 1710-1711), cunoscut de asemenea şi ca
istoric, filosof, lingvist etc. Acesta a trăit o bună perioadă de timp la Istanbul, fiind capuchehaia
al tatălui său, domnitorul Constantin Cantemir. Acesta a scris „Cartea ştiinţei muzicii”, o amplă
lucrare despre muzica laică şi religioasă din imperiu şi despre sistemul de notare al muzicii
otomane, aceasta fiind printre primele sale lucrări. În aceasta se vorbeşte despre importanţi
compozitori turci şi despre curentele şi tematica muzicii, iar la final ne sunt prezentate 20 de
creaţii proprii ale domnitorului. Pentru această lucrare, Cantemir a primit titlul de paşă cu trei
tuiuri de la sultanul Ahmed al-III-lea, cunoscut ocrotitor al artelor. Ca şi instrumentist, Dimitrie
Cantemir s-a afirmat ca „virtuoso” al tamburului. Este, de asemenea, şi unul dintre primii care a
folosit un sistem de notare al muzicii în stil occidental, cu note muzicale, intrând astfel în istoria
muzicală a Turciei ca fondator al muzicii laice sub numele de Kantemiroğlu. Alţi compozitori
importanți au fost sultanul Abdülazîz (1830–1876), Kara Ismail Ağa (1674–1724), Hacı Arif Bey
(1831–1885), Tanbûrî Cemil Bey (1871–1916). Cel mai popular cântăreţ de muzică otomană
clasică al perioadei moderne este Münir Nurettin Selçuk.
După aproape 50 de ani de la moartea marelui compozitor turc al vremii, Ali Ufki,
întâlnim, la porțile Orientului, un tânăr în vârstă de 15 ani, care avea să-și înscrie numele
cu litere de aur pe panteonul muzicii celor două popoare: turc și român. Tânărul se numea
Dimitrie Cantemir, fiind numit de turci Kantemirogluiar, iar de occidentalii latinizanţi

„Demetrius Cantemir”. După unii cercetători, compozitorul, instrumentistul şi teoreticianul

de muzică turcă numit de către otomani „Kantemiroğlu”, s-a născut la Silişteni, Iaşi (Yaş),
oraşul-capitală al Moldovei, pe 26 Octombrie 1673, iar după date mai recente, locul de naștere
și botezul având loc în zona Galaţi.
Cunoscător al limbilor latină, greacă și slavonă, Cantemir vine la İstanbul la vârsta de
14 ani şi va rămâne pentru alţi 20. S-a instalat în palatul otoman în timpul sultanului Ahmet
al II-lea (1691-1695), sub titlul de „bey moldovean”. Primeşte o educaţie muzicală în Enderun,
instituţie de învăţământ a palatului; Muzica şi interpretarea instrumentală le-a deprins de la
Kemadi Ahmed (care l-a învăţat să cânte la kemânče) şi de la grecul Angeli (care l-a introdus în
tainele tamburului). Cantemir, deprins cu muzica turcească, a dezvoltat un sistem de transcriere
pe baza literelor. Cu scopul de a evidenţia „frets” (notele), Cantemir atribuie nume notelor şi
acceptă cele mai importante litere sau grupuri de litere ca asociind fiecare simbol al „fret”-ului
să corespundă sistemului.
În palatul său de la Fethiye (Ulah Sarayı) cele mai apreciate expresii artistice ale celor
două culturi s-au reconciliat într-un decor de pompă otomană, în timp ce în vila de la Ortaköy
(districtul Beşiktaş), muzica turcă compusă de Cantemir se auzea peste Bosfor. Discipol al lui
Ahmed Çelebi, Cantemir notează muzica otomană, câştigând o poziţie de nedisputat în istoria
muzicii turceşti. Discipol al lui Ahmed Çelebi, Cantemir notează muzica otomană, câştigând o
poziţie de nedisputat în istoria muzicii turceşti.
Eugenia Popescu-Judetz afirmă: „…El a scris tratatul la îndemnul elevilor săi, adică după
ce pătrunsese toate secretele muzicii turco-persane, devenise maestru (usta) şi preda elevilor
învăţătura muzicală după metoda sa teoretică şi practică… Aşadar compunerea tratatului trebuie
aşezată după anii săi de ucenicie, ceea ce ne indică o dată în jurul anului 1700”.
Lucrarea Cartea ştiinţei muzicii după felul literelor, numită şi Edvâr-ul lui Cantemir
se presupune că ar fi fost încheiată în jurul anului 1700. Există numai 5 exemplare în manuscris
ale tratatului, dintre care numai două cuprind atât secţiunea de teorie muzicală, cât şi culegerea
de melodii. Manuscrisul autograf se află în prezent la Biblioteca Institutului de Turcologie
din Istanbul. Conţinutul tratatului, aşa cum este prezentat de Eugenia Popescu-Judetz, este
următorul:
Partea I se intitulează „Cartea ştiinţei muzicii după felul literelor” şi cuprinde opt capitole
tratând despre: notaţia muzicală inventată de Cantemir, „explicarea ştiinţei muzicii”, modurile
muzicale şi analiza lor.
Partea a II-a include 354 de melodii instrumentale notate alfabetic, dintre care: 318
„peşrev”-uri şi 36 „sâz semâ’îsi”. În această culegere există şi 14 compoziţii proprii semnate
Kantemir-oglu.
Tratatul lui Cantemir, care a servit ca un document istoric excepţional din multe puncte
de vedere, va rămâne pentru totdeauna o sursă fundamentală de cunoaştere privind teoria, stilul
şi formele muzicii otomane de secol XVII.
Dimitrie Cantemir era îndrăgostit de muzica turcească pe care o considera chiar mai
interesantă decât cea europeană. „Europenilor li s-ar putea părea ciudat că mă refer aici la
dragostea pentru muzică a unui popor pe care creştinii îl privesc drept barbar”, nota el în „Istoria

Imperiului Otoman”, adăugând că: „M-aş încumeta să spun că muzica turcilor e mult mai
perfectă decât cea a Europei în privinţa metrului şi a proporţiei dintre muzică şi cuvinte, dar în
acelaşi timp e şi atât de greu de înţeles, încât n-ar fi deloc uşor să găseşti mai mult de o mână de
oameni care să stăpânească principiile şi subtilităţile acestei arte.” Iar în privinţa instrumentului
al cărui virtuoz era, tamburul, Cantemir scria că: „este singurul care imită fidel şi fără greş glasul
şi cântecul omenesc”.
La câteva sute de ani distanţă, Jordi Savall sare în apărarea lui Cantemir împotriva
eventualilor opozanţi, demonstrând că, într-adevăr, muzica turcească a epocii era mult mai
complicată şi mai rafinată decât cea din vestul Europei. „Ne-am convins noi înşine de adevărul
spuselor lui Cantemir. În cele nouă makam-uri pe care le-am selectat se întâlnesc următoarele
tipuri de metru (sau ritm): 14/4, 16/4, 10/8, 6/4, 12/4, 48/4 şi 2/4. Dintre acestea şapte, numai
ritmurile de 6/4 şi 2/4 sunt uzuale în Occident.” Mai mult, Savall declară că sistemul de notaţie
muzicală inventat de Cantemir este „extrem de inteligent şi precis, permiţându-ne să facem
diferenţieri subtile”.
Pe scurt, Cantemir a fost produsul vieţii culturale şi intelectuale de la Istanbul la fel de
mult cum a reprezentat unul dintre acei care au dat direcţia către noua orientare culturală în
capitala Imperiului Otoman.
4. Influența muzicii turcești asupra muzicii românești, muzicii din Balcani și din
Europa
Începând cu jumătatea a II-a a secolului al XVI-lea, muzica orientală începe să se
impună rapid în cultura şi practica artistică din Principatele Româneşti, odată cu creşterea
influenţei otomane (politice, economice, militare) asupra întregii societăţi de la sud şi
est de Carpaţi. Judecând după informaţiile furnizate de Dimitrie Cantemir în lucrarea sa
„Descrierea Moldovei”, se poate deduce că mediul urban (curţile domneşti şi saloanele
boiereşti, în primul rând) a fost cadrul de exprimare predilect al artei musulmane. Înainte
de toate, această expansiune se produce prin intermediul aşa-zisei musica turcica (după
D. Cantemir), adică cu participarea nemijlocită a muzicii militare turceşti, care se numea
tabulhanea (de la tc. tabıl = fanfară militară turcească în care predominau tobele şi de la pers.
hānä = locuinţă, spaţiu) sau mehterhanea (mehter = fanfară militară + hānä). De vreme ce la
turci mehterhaneua şi tabulhaneua făceau parte din aceeaşi sferă semantică, în Ţara Moldovei
şi Ţara Românească aceşti doi termeni ajung să desemneze două formaţii instrumentale
diferite. În consecinţă, mehterhaneaua era muzica curţii domneşti, iar tabulhaneaua –
muzica militară sau fanfara domnească, alături de ele situându-se muzicile sau fanfarele
ostăşeşti. Cel puţin, aceasta reiese şi din lucrările lui Dimitrie Cantemir. La serviciile unor
asemenea formaţii se apela pentru a imprima solemnitate evenimentelor oficiale, marilor
ceremonii, ospeţelor, petrecerilor sau adunărilor divanului care se desfăşurau la curţile
palatelor domneşti, soliilor, vizitelor, precum şi la căftănirea marilor boieri, la primirea
marilor demnitari ai Înaltei Porţi, la reconfirmarea în domnie, la intrarea în capitala ţării a
domnilor nou-aleşi după confirmarea lor de către sultan etc. Din Condica de ceremonii a
domnilor Moldovei (1762), întocmită de al doilea logofăt al curţii, Gheorgachi la porunca lui

Grigorie Calimachi, aflăm că muzica mehterhanelei şi cea a tabulhanelei putea fi auzită, de

asemenea, la principalele sărbători religioase – de Crăciun, Sfântul Vasile, Bobotează, Paşte.
Timp de câteva secole, genurile muzicii orientale au circulat la palatele voievodale de la Iaşi şi
Bucureşti, la curţile şi (sau) conacele boierilor moldoveni şi munteni, exercitând o influenţă
directă asupra gustului înaltei societăţi. Muzica (bestele, nöbeturi, manele, peşrevuri,
taksimuri ş.a.) şi dansurile de provenienţă orientală (cadâneasca, chindia, geamparalele,
irmilicul, marama, mărănghiile, năframa, rustemul, turceasca ş.a.), instrumentele muzicale
turceşti (daireaua, darabukki, davulul, kemanul, neyul, quanunul, tamburina, zurnaua ş.a.)
şi practicanţii acestora (kemanagii, naingii, tamburagii, zurnagii etc.) au suscitat interes şi
s-au încetăţenit temeinic în lexicul autohton.
Nu pot încheia fără să aduc în atenția auditoriului o lucrare de mare ținută științifică
a doamnei Nejla Ionescu, „Influenţe ale muzicii tradiţionale orientale-turcești în muzica
europeană”, apărută sub egida Uniunii Democrate Turce din România și tipărită la editura
ExPonto, care reprezintă încununarea unei îndelungate munci de cercetare a pianistei în domeniul
muzicii turceşti din Dobrogea. Volumul, care este structurat în patru capitole, „Premise istorice,
sociale şi culturale”, „Influenţe ale muzicii tradiţionale turcești în muzica clasică europeană între
secolele XVII-XX”, „Dobrogea şi filonul muzical turc”, „Dobrogea, o punte a relaţiilor muzicale
româno-turce”, abordează aspecte ale influenţelor muzicale turceşti-orientale în muzica vocală
sau instrumentală, simfonică sau vocal simfonică, precum şi de operă, evenimentele istorice care
au generat influenţele muzicale orientale turceşti începând cu expansiunea Imperiului Otoman
în spaţiul european şi toate etapele şi interferenţele culturale pe care le-a determinat de-a lungul
timpului, analizează, atât din punct de vedere istoric, cât şi structural, morfologic şi sintactic,
acoperind toate genurile, muzica laică, militară şi religioasă. Un spaţiu amplu alocă autoarea şi
folcloriştilor şi muzicologilor români, printre care se numără şi Dimitrie Cantemir. Capitolul
„Dobrogea şi filonul muzical turc” aduce în atenţia cititorilor interferenţele româno-turce în
folclorul dobrogean.
Surse documentare
1. http://www.on5yirmi5.com/haber/muzik/muzik-turleri/388/notanin-dogusu.html
2. http://www.on5yirmi5.com/haber/muzik/muzik-turleri/388/notanin-dogusu.html.
3. http://en.wikipedia.org/wiki/Ottoman_classical_music.
4. http://www.oud.gr/music_turkey.htm.
5. Necipoğlu, Gülru (1991). Architecture, ceremonial, and power: The Topkapi Palace in the
fifteenth and sixteenth centuries. Cambridge, Massachusetts.
6. http://www.cotidianul.ro/Dimitrie-Cantemir-la-Parlamentul-European-131617/.
7. Muzicologia otomană clasică și aportul cantemirian de Peter C. Marinescu.

„ Patr i m on i u ” î nse amnă

ma i mu lt de c ât c r e de m !
Şta i f, obu z e , obra z e , e urop e n i ,
un Nob e l , „ Zac ous c a”,
un f i l m – dau gustu l Istor i e i …
Vi ctor Ci li ncă, ziarist
Anul European al Patrimoniului Cultural, adoptat de Comisia şi Parlamentul European

în februarie, antrenează deja şi în România profesori şi elevi receptivi la astfel de provocări
generoase. În şcoli din Capitală, de pildă, elevii au decis care clădire a Bucureştiului este mai
emblematică prin importanţă istorică, stil şi însemnătate naţională,
dar şi universală.
Galaţiul, în acest nou proiect european, nu ar avea sens fără,
în primul rând, punerea în valoare a clădirii istorice, monument de
arhitectură, unde s-a scris istoria marilor Puteri şi a Dunării libere.
Prima instituţie europeană aşezată vreodată la noi, Comisia Europeană
a Dunării (C.E.D.) a fost chiar aici, la Galaţi, în oraşul cu tot atâtea
consulate cât Bucureştiul şi mult mai multe decât Iaşiul! În Palatul
C.E.D., chiar pe aceste scări, a urcat
şi un foarte respectat erou naţional
britanic: generalul Charles George
Gordon, guvernatorul general al
Sudanului britanic, care a murit apărându-l. Cel supranumit
în Africa Gordon Paşa a fost interpretat de un actor celebru,
Charlton Heston, în superproducţia „Karthoum”, din 1966,
film cu Oscar pentru scenariu. Alături, în rolul lui al-Mahdi,
conducătorul armatei anti-egiptene în faţa căreia britanicul
luptă până la moarte, fusese actorul Laurence Olivier…
Dar, în loc să ne relaxăm cu filme vechi, să vorbim despre
legătura generalului Gordon cu această clădire cu adevărat palat
din Galaţi!
„Paşa Gordon”

„Eroul de la Khartoum”, a fost, chiar de două ori, un locuitor al Galaţilor, numit de către
ţara sa director al C.E.D. aici, unde a călcat până în cele mai umile locuri, stând de vorbă ori chiar
înnoptând în adăposturi umile. Mai vreţi legături istorice importante? Duium!
Un om pentru Pace – Urechia!

Instituţia care poartă astăzi numele primului român nominalizat vreodată la Premiul
Nobel pentru Pace a ales acest nobil nume, al celui care făcea parte dintr-un prim „sâmbure”
structural european, al „străbunicii” Comisiei Europene – Uniunea Interparlamentară (UIP),
cea care a contribuit la menţinerea păcii şi la crearea de legături
în Europa de început de veac XX! Se întâmpla în primul an când
a fost acordat premiul, şi, dacă nu ar fi plecat la cele veşnice,
premiul ar fi fost al României; de acesta beneficiind în continuare
colaboratorii şi prietenii apropiaţi din UIP, aşa cum observa în
monografia dedicată Bibliotecii profesorul Nedelcu Oprea, fost
director al Bibliotecii „V. A. Urechia”, care citează în acest sens pe
o cercetătoare gălăţeancă, cadru didactic universitar, doctor în
Istorie, Anişoara Popa.
Iniţiator al mişcării pentru înfiinţarea Academiei Române
şi pentru construcţia Ateneului Român, pe bolta căruia numele
său este scris cu litere de aur, gălăţeanul, „fiind susţinut de
cel mai influent organism european la acea vreme, Uniunea Vasile Alexandrescu Urechia –
Nedreptatea unui Nobel pierdut!
Interparlamentară (UIP), în promovarea de personalităţi
eligibile”, avea Premiul Nobel asigurat!
La 10 decembrie s-a acordat întâia oară acest foarte prestigios premiu, însă Urechia
închidea ochii pe 22 noiembrie: doar 30 de zile ne-au despărţit de Nobel!
Chiar şi culisele domestice ale vieţii deputatului şi senatorului de Covurlui, autorul unei
Istorii a României în 14 volume şi fost ministru al Culturii şi Educaţiei nu puteau fi meschine:
omul de circulaţie europeană care achiziţiona comori bibliofile din Europa, a fost căsătorit cu
Francisca Dominica de Planohe, fiica medicului personal al reginei Isabela a II-a a Spaniei. Cu
prieteni influenţi în Europa, gălăţeanul cumpăra în drumurile sale comori de carte veche, spre
a le dărui viitoarei Biblioteci, gălăţenilor! Un „om de patrimoniu”, care aduce valoare adăugată,
prin nume, Palatului...
1917: Cartierul General aliat Rus – în Palat

Palatul acesta al C.E.D. (mâna mă îndemna să scriu deja… Q.E.D.) a găzduit pe
reprezentanţii Angliei, Austriei, Franţei, Prusiei, Rusiei, Sardiniei şi Turciei, în efortul de a
deschide, prin lucrări de intervenţie, o navigaţie fără cusur pe acest al doilea fluviu, ca mărime,
din Europa, arteră care acum leagă Baltica de Marea Neagră!
Importanţa edificiului era atât mai mare, încât în Primul Război Mondial a găzduit sediul
Cartierului General al Armatei Ruse în România! Ca să înţelegem mai bine: în cei peste un
milion de soldaţi ruşi foarte bine înarmaţi, echipaţi şi hrăniţi, cea mai numeroasă forţă militară

pe frontul nostru, îşi puseseră speranţa, la începutul războiului,

Franţa şi România, comenduirea rusească fiind deci, firesc, una
dintre ţintele favorite ale bombardamentelor.
Doar patru pereţi rămaşi!

Nu trebuie să răscoleşti prea mult pentru a culege datele
necesare (găsim şi pe blogul „Galaţii de altădată”) informaţia că:
„În timpul primului război mondial (1914-1918), Palatul C.E.D.
a fost bombardat la 10 octombrie 1917, de către armatele aliate
bulgaro-germane. Bombardamentul a provocat un incendiu care
a completat distrugerea acestuia. Din Palatul C.E.D. nu au mai
rămas decât patru pereţi exteriori şi câţiva pereţi interiori puternic
avariaţi. Toate rămăşiţele formau un morman de dărâmături.
„Gazeta Ilustrată” trâmbiţa Pagubele se ridicau, conform raportului întocmit de inginerul
victoria rusească încă din
rezident al C.E.D., E. Magnussen, la suma de 1.816.910 franci aur
1914, iar principele Carol,
întors dintr-o vizită la la care se adăuga suma de 33.095 de lei, sumă cheltuită pentru a se
Cartierul General Rus, declara putea repara instalaţiile şi lucrările indispensabile.”
ziaristului Octavian Goga de Înainte de a consemna că şi în Al Doilea Război Mondial
la ziarul „România” din Iaşi aici s-a instalat Comenduirea Germană şi, la „întoarcerea
că Armata Rusă e „un infinit
armelor”, cea a Armatei Roşii sovietice, ne oprim la un episod de
bine organizat”, care va câştiga
războiul... umor cinic al istoriei. Astfel, am aflat că reprezentanţii acelui corp
de elită rusesc, bolşevizat, care, în retragere înarmată, a fost oprit
de Armata Română în Bătălia Ţiglinei, când oraşul a riscat să fie complet distrus, era primit cu
ceva mai mult decât pâine şi sare cu numai un an înainte de către protipendada gălăţeană!
Între 7 şi 9 ianuarie 1918, Corpul 4 Siberian, 12.000 de soldaţi de elită – e drept, cu
conducerea ofiţerească răsturnată de politruci, dar instruiţi şi bine înarmaţi, au fost opriţi de 500
militari români, zece fiind eroii militari gălăţeni omorâți atunci. Atacarea Basarabiei, chiar soarta
Europei frământate de mişcări sociale
de stânga, multe extremiste, a depins de
Galaţi!
În 1917 însă, Comenduirea
Rusească funcţiona în Palatul C.E.D.
şi, în alt palat, cel al Prefecturii, a avut
loc un dineu bogat, în timp ce în ţară
transporturile, inclusiv alimentare,
începeau să fie blocate. Excelentul jurnalist
şi director de gazetă independentă –
„Înainte Galaţii. Noi” (consultată în arhiva
Bibliotecii „V.A. Urechia”), strecura, sub
cenzură, în numărul din 6 februarie 1917,
pe prima pagină, articolul intitulat, poate Interiorul Palatului bombardat (foto B.V.A.U.)

maliţios, „Fraternitatea Ruso-Română”.

Aflăm că alături de „simpaticul” (să fie
puţină zeflemea aici?) prefect Alexandru
Gussi (respectăm ortografia vremii!): „Au
participat la această masă, toţi generalii
ruşi aflători în oraşul nostru, în frunte cu
distinsul militar d[omn] general Sirelius, toţi
coloneii şi comandanţii difertelor unităţi de
corpuri de trupă de pe acest front, ofiţerii
engleji şi franceji de la automobilele blindate
(sic!) şi de la aviaţie, episcopul Dunării de
Jos, Nifon, arhimandritul de scaun Paiu,
membrii parlamentului, foştii reprezentanţi în parlament şi alţi reprezentanţi ai autorităţilor.”
Găsesc pe un site militar rusesc: generalul Leonid-Otto Sirelius era atunci nimic altceva decât
chiar… comandantul aceluiaşi Corp IV Siberian (mă rog, avea să fie schimbat de la comandă,
n-a apucat rebeliunea). Chiar acel corp de elită cu care aveam să ne amestecăm sângele în 1918,
în cumplita Bătălie a Galaţiului!
Episcopul, atentatul şi Omul cu cârlig

Întâlneam în articol şi numele Episcopului de la Dunărea de Jos, Nifon, care avea să
aibă zile în timpul atentatului cu bombă din 1920, la Senat, când Max Goldstein, zis Omul cu
cârlig (îşi pierduse mâna în alt atentat) şi banda sa condusă de la Odesa de anarhişti încercase
să-l ucidă pe senatorul Octavian Goga. Este ucis pe loc Radu Demetru, episcopul de Oradea,
Dimitrie Greceanu, ministrul Justiţiei (pe aceeaşi funcţie şi în 1907), cu o plagă de 20 cm de la
o schijă, făcea septicemie şi murea la spital, împreună. Un alt senator murea tot în spital. Răniți,
preşedintele Senatului, şi doi episcopi, printre care şi Nifon, scăpau cu viaţă.
Despre Goldstein se mai poate povesti şi despre cum s-a întâlnit cu Joseph Boyle, în
marea evadare pe care aventurierul canadian a reuşit să salveze zeci de oficiali români arestaţi de
bolşevici la Petrograd...
„E război, Ivane – ia şi pofteşte Consomme!”

Pentru plăcerea dumneavoastră, iată cu ce i-am servit pe binecuvântaţii prieteni de la
Răsărit într-o ţară în care apăreau deja blocaje în aprovizionare: „Meniu (menuul) Zacousca,
Consomme chaud, Pilaf au fois de volaille, Gigot de veau, Haricots verts, Salade, Parfait au café
(brrr, şi doar era iarnă!), Torte au chocolat, Dessert, Café şi Liqueurs”.”
Un raport către secretarul general al C.E.D. păstrat la filiala gălăţeană a Arhivelor
Naţionale, în Fondul Comisia Europeană a Dunării (C.E.D.), întocmit de către Carlo
Cappellaro, un intendent (administrator) italian al Palatului Comisiei, nota: „Subsemnatul
rămăsesem singur, cu armata germană, în curtea comisiunei şi cu vreo 50 de soldaţi pe
care i-au adus pentru paza comandaturii [germane]. Palatul C.E.D. a fost ţinta principală a
bombardamentului [sovietic], dar toate au căzut la 50 de m. Împrejur, din cauza marei presiuni

a fluxului şi a bombelor mari, palatul a avut de suferit.” Urma : „La 25 august, germanii au
început a face tranşee, una în faţa palatului şi una în fundul curţii”, mai găsim în documentul
din arhivă – Fond Comisia Europeană a Dunării, Secretariatul general, dosar 975/1944 –
1945, fila 29 – 31.
Intendentul pretindea şi că, înarmat cu un pistol, a împiedicat doi militari germani să
mineze Palatul (în ataşul motocicletei, italianul zărise fitilele explozibililor). Italianul salva astfel
clădirea, dar a fost obligat să o predea ruşilor invadatori: pe 27 august, sovieticii intraseră în oraş,
iar la ora la 10,00, percheziţionau Palatul – fosta comenduire germană şi, la ora 18,00, Armata
Roşie ocupa Palatul C.E.D. Până pe 2 septembrie, când armata muta frontul spre Vest.
Istoriile neaşteptat împletite ale constructorilor de palate şi de Istorie

Palatul C.E.D. a fost construit între anii 1895 şi 1896. Era după Războiul Crimeii, care
ducea la o Europă a naţiunilor. Reţinusem dintr-un articol publicat chiar în „Buletinul Fundaţiei
Urechia”, nr. 9/2008, sub semnătura profesorului şi muzeografului gălăţean Valentin Bodea,
un artizan al cercetării în domeniul istoricului clădirilor de patrimoniu gălăţene: „O sursă
franceză din anul 1895 menţionează că palatul C.E.D. este o construcţie recent efectuată de către
„Societatea Română de Construcţii şi Lucrări Publice”, având ca preşedinte pe prinţul D. Ghika.
În cadrul acestei societăţi întâlnim şi doi ingineri, C.F. Robesco şi R. Effingham Grant, primul
fiind membru, cel de-al doilea director, ceea ce ne face să credem că, posibil, ei au întocmit
planurile după care s-a construit palatul C.E.D. şi au supravegheat lucrările.” Sursa citată: Varino,
„Sur le Bas-Danube. La ville et la port de Galatz, Etablissement graphique: I.V. Socecü, Bucarest,
1895.”
Orice detaliu ne poate fi folositor, chiar şi cele care nu… miros prea bine. Regretatul
cântăreţ Nicu Papadopol, pe vremea când era administrator la Biblioteca „Urechia”, mi-a atras
cândva atenţia că inginerii C.F. Robesco şi R. Effingham, arhitecţii fostului Palat al Comisiei
Europene a Dunării, realizaseră la 1896 şi o fosă ecologică, din cărămidă austriacă ştanţată,
prinsă fără mortar. Poate vi se par amănunte dar, după cum spunea Flaubert, Dumnezeu există
tocmai prin „detalii”.
Căutăm şi găsim alte date interesant de citit: Robert Effingham, tatăl inginerului,
ajungea în România şi, în 1837, era angajat, la numai 16 ani, ca secretar la Foreign Office
– Ministerul de Externe britanic, la oficiul bucureştean. „În această clădire funcţiona
Secretariatul General, se păstrau arhiva şi biblioteca şi se ţineau şedinţele plenare.” De
multe ori este la îndemână să găseşti răspunsuri atunci când întâlneşti nume. Ni se oferă
de pildă pe site-ul http://www.istoriibritaniceinbucuresti.ro o adevărată lectură de vacanţă,
propusă de cercetătoarea Doina Anghel. Seria de lucrări „Istorii britanice în Bucureşti” a
fost publicată cu prilejul aniversării a 75 de ani de existenţă a British Council, la Bucureşti.
Găsim despre autor, Doina Anghel, că este un cercetător serios în domeniul Istoriei artei,
plastician independent în Canada, unde şi-a publicat teza de doctorat în istoria şi teoria
artei de la Université de Montréal.
În lucrarea din care voi cita apar, ca într-un carusel uimitor, nume importante ale istoriei
ţării noastre! Tatăl tânărului secretar Effingham său era „Edward Grant, armator în insula

Guernsey, din Marea Mânecii şi ai franţuzoaicei Marie Lavasseur. Ajunsă la Bucureşti, Mary
devine educatoarea copiilor colonelului Ion Odobescu (...). Mary se căsătoreşte cu C.A.Rosetti,
prieten al fratelui ei, la 31 august, 1847, în Anglia, la Plymouth, apoi la Viena, naşii fiind Alexandru
şi Ştefan Golescu.” Influentul politician o fi putut pune „o pilă” tânărului englez, fiu de căpitan...
Englezoaica Mary a fost modelul... „României Revoluţionare”, pictură realizată „în anul 1850 de
C.D.Rosenthal, prietenul soţului său.” „Mary Grant, devenită Maria Rosetti, avea să joace un rol
important în cadrul societăţii româneşti. Acţiunile sale de susţinere a revoluţiei de la 1848 sunt
elogiate de Jules Michelet în articolul „Principautés danubiennes: Madame Rosetti”, publicat în
ziarul L’Evénement, Paris 1851. Deghizată în ţărancă, împreună cu pictorul C. D. Rosenthal, bun
prieten cu C. A. Rosetti, şi fetiţa Libertatea Sophia, copilul care abia se născuse, Maria Rosetti
urcă pe corabia în care se găseau, alături de soţul ei, Nicoale Bălcescu, Ion Ionescu de la Brad
şi Dimitrie Bolintineanu şi cere acordul gărzilor să-i dea voie să-şi sărute soţul. În acest timp, îi
strecoară soţului un bileţel, în care erau fixate ora şi locul unde întreg grupul de revoluţionari va
fi eliberat. Eliberarea prizonierilor a reuşit, iar soţii Rosetti au trăit apoi timp de nouă ani în exil,
la Paris. Aici Maria Rosetti a colaborat cu ziarul La Presse.”
Tânărul Effingham este „fondatorul primei familii româneşti de vază, de origine engleză,
una dintre ultimele urmaşe ale familiei”. „Pe la 1863 Grant înfiinţează Fonderia E. Grant et comp.
Belvedere, prima turnătorie din Bucureşti. În anul 1864 britanicul pune bazele primului atelier
de prelucrare a tutunului din ţară, Manufactura de tutun Belvedere. Effingham parcelează terenul
din jurul manufacturii şi îl vinde muncitorilor, dând naştere la ceea ce va deveni cartierul Regie.
La 1865 Grant începe să se ocupe de o nouă afacere nemaîntâlnită în ţară, creşterea de orhidee.
Mai târziu această afacere a dat denumirea de Strada Orhideelor, denumire care se păstrează şi
astăzi.” Unul dintre copiii săi, Robert, cel care s-a implicat probabil în ridicarea Palatului C.E.D.,
„a participat la construcţia Podului Grant, pe care l-a denumit astfel în onoarea tatălui său.”
Istoria are gust mai bun atunci când are mai multe ingrediente, păstrând însă o dominantă:
sensul. Anul viitor, Galaţiul îşi va recâştiga un sens important punând în valoare Palatul!

M u z e u l B ru k e nt ha l
d o uă sut e de an i de
l a î nf i i n țar e
radu moțoc, inginer
Cu ocazia acestui eveniment, Romfilatelia a emis o serie filatelică de patru timbre, care au
intrat în circulație la 17 februarie 2017.
O prezentare a baronului Samuel Von Brukenthal și importantele colecții care constituie
fondul cultural al muzeului merită a fi prezentată pe scurt.
Michael Breckner von Brukenthal s-a căsătorit în 1705 cu Susanna Conrad von Heydendorf
(1685-1734), fiica consilierului gubernial Samuel Conrad von Heydendorf. Din această căsătorie
s-a născut, în 26 iulie 1721, Samuel, viitorul baron von Brukenthal. Tânărul Samuel a urmat
școala în ținuturile natale, după care a urmat studii de drept la universitățile din Jena și Halle.
După absolvire, în anul 1753, va face parte dintr-o delegație a sașilor la Viena pentru o audiență
la Curtea imperială, unde a lăsat o foarte bună impresie asupra împărătesei.
Din ordinul Mariei Theresia, Samuel va deveni secretar al guvernului Transilvaniei, fiind
primul luteran care îndeplinea o funcție rezervată în exclusivitate catolicilor.
În 1761, va ocupa funcția de Comes Saxorum (comite al sașilor) și la scurt timp va deveni
cancelar provincial, cu misiunea de a-l ajuta pe generalul Buccow la realizarea reformei fiscale și
organizarea regimentelor grănicerești.
Din dorința de a nu fi inferior nobililor unguri din Transilvania, Samuel a fost ridicat la
rangul de baron la 1 martie 1762.
După decesul generalului Buccow, în anul 1765, Samuel von Brukenthal este numit de
împărăteasă președinte al Cancelariei Aulice și la 6 iunie 1777 președinte al guvernului, când
primește și Crucea de Comandor al Ordinului Sfântul Ștefan. Împărăteasa Maria Theresia avea
să-i scrie: Îți recomand o atitudine egală față de diferitele națiuni, fără nici o deosebire, deoarece
toți sunt supușii unui singur suveran.
Cariera politică a baronului Brukenthal culminează cu numirea sa în funcția de guvernator
al Transilvaniei, prin Decret imperial, la 16 iulie 1777. După decesul împărătesei, în 1780, și a
unor tensiuni cu împăratul Iosif al II-lea, va fi pensionat la 9 ianuarie 1787.

La 9 aprilie 1803, cel care a guvernat Transilvania, Samuel von Brukenthal, a trecut în
eternitate1.
Fondatorul acestui muzeu a menționat prin testament: „Deoarece biblioteca, tablourile,
gravurile, naturalia, mineralele și colecția de numismatică se vor afla sub incidența dispozițiilor
speciale, porțelanurile saxone, berlineze și japoneze, precum și toate celelalte îi revin
moștenitorului meu universal, dispun expres ca în momentul în care va fi constituit și depus
capitalul de 36.000 de florini, iar din dobânzi se va putea plăti un bibliotecar și personal de
îngrijire, accesul la bibliotecă, la pinacotecă, la colecțiile de minerale și numismatică să fie posibil
în casa mea din Sibiu, destinată păstrării acestora, în anumite zile și anumite ore”2.
Colecțiile inițiale ale baronului von Brukenthal au luat naștere în perioada anilor 1759-1774.
Un loc aparte în cadrul acestui muzeu îl ocupă biblioteca care, din anul 1969, deține
și un Catalog al colecției de incunabule, elaborat de Veturia Jugăreanu, și care conține 280 de
incunabule, scrise înainte de 15003.
Un exemplar de manuscris cu miniaturi, cunoscut sub numele de Breviarul Brukenthal, a
fost terminat în anul 1495. Miniaturile care îl împodobesc au menirea de a completa rugăciunile
cu o estetică personalizată, destinate înaltei nobilimi din Țările de Jos4.
Interesante sunt și cele patru exemplare intitulate Emblemata lui Giovanni Andrea
Alciato, scrise în perioada anilor 1564-1580. Scopul acestor cărți era: „de a permite petrecerea
plăcută a timpului liber pentru niște oameni culți, prin intermediul unor șarade, create special
spre a fi dezlegate, dar nu de către oricine”. Pot fi considerate drept jocuri de societate, menite să
umple timpul elitelor, dar având și un caracter didactic-moralizator. Sunt menționate un număr
de 217 șarade, care fac referiri la originea unor familii sau a unor steme de familie și nu în ultimul
rând la istoria Milanului5.
Trebuie precizat și faptul că juristul Giovanni Andrea Alciato, creatorul emblemelor, a
editat primele la Milano în anul 1522, considerate de specialiști drept repere pentru nașterea
emblematicii ca ramură în domeniul istoriei artelor, ca știință auxiliară6.
Muzeul Brukenthal deține și o colecție importantă de genealogii și heraldici ale unor
personalități din Transilvania. Un bun exemplu îl constituie o familie de nobili sași din zona
Târnavelor: Andreas Hann von Hannenheim (1679-1745). După efectuarea unor studii la
Mediaș, acesta devine notar, senator și, în anul 1720, este ales primarul orașului Mediaș și jude
regal, unde va îndeplinii aceste funcții timp de 40 de ani. Pentru activitatea sa și pentru fidelitatea
față de Coroană, Maria-Theresia l-a înnobilat, în 4 august 1742, acordându-i și o stemă cu acel
prilej. Stema cuprindea un scut cu câmp albastru și pajiște verde, pe care se află o casă de argint
și un leu de aur culcat. Documentele de epocă din zona Târnavelor pomenesc de numele generic
de Hann încă din anul 14957.
1. Constantin Ittu, Tainele Bibliotecii Brukenthal, Sibiu, 2007, Ed. Altip din Alba Iulia, p. 16-18.
2. Ibidem, p. 19.
3. Constantin Ittu, Vademecum Bibliologic, Editura ALTIP din Alba Iulia, p. 200.
4. Ibidem, p. 32.
5. C. Ittu, Tainele Bibliotecii Brukenthal, op. cit., p. 33.
6. Ibidem, p. 36.
7. Ibidem, p. 46.

O interesantă corespondență se păstrează la acest muzeu între principele Constantin I.

Karadja (1889-1950) și doi custozi ai muzeului în perioada anilor 1919-1926. Tema abordată
tratează pasiunea de bibliofil a principelui și dorința de a se informa la specialiștii de la muzeu.
Din colecția de carte rară a muzeului, trebuie menționate și cele două exemplare ale
Bibliei Koberger, apărute la Nürenberg, în anul 1483. Aspectul grafic, scris de mână cuprinde și
ornamente în culori, în timp ce textul sacru este împodobit cu xilogravuri8.
Merită a fi semnalate și alte cărții rare precum:
- Cabale creștine din 16779;
- Biblia în limba siriană veche editată la Leida în 171710;
- Biblia în limba chineză editată la Shanhgai în anul 185611.
Colecția de artă europeană și românească, deținută de Muzeul Brukenthal, este deosebit

de vastă pentru a o putea cuprinde într-o lucrare de asemenea dimensiuni. Dar merită a fi
semnalați măcar cinci dintre reprezentanții academismului românesc, precum Constantin Lecca
(1807-1887), Mișu Popp (1827-1892), Gheorghe Tattarescu (1820-1894), Theodor Aman (1831-
1891) și Sava Henția (1848-1904).
Din colecția muzeului, referitor la acești pictori, merită a fi semnalate două lucrări:
- Autoportretul lui Theodor Aman, realizat în anul 1880;
- Domnitorul Mihai Racoviță, de Theodor Aman, datat la 186312.
Autoportret și Mihai Racoviță semnate de Theodor Aman
8. Ibidem, p. 139.
9. Constantin Ittu, Revolutioalphabetaria în Biblioteca Brukenthal, Ed. Altip din Alba Iulia, 2007, p. 64.
10. Ibidem, p. 94 .
11. Ibidem, p. 121.
12. Pictori academiști români, Muzeul Brukenthal, Ed. Altip, din Alba Iulia, 2007.

Romfilatelia a ilustrat pe timbrul cu valoarea nominală de 2,20 lei portretul baronului

Samuel von Brukenthal, care a fost realizat de Johann Nepomuk Della Croce în anul 1766.
Portretul este realizat în maniera portretelor aristocratice, cu accente luminoase pe frunte și
mâna în prim-plan. Se pot distinge inelul cu monograma împărătesei Maria Theresa, documentul
și călimara, sugerând demnitate și sobrietate.
Timbrul cu valoarea nominală de 2,50 lei ilustrează fațada Palatului Brukenthal, ce
poartă amprenta stilului baroc: mansarda în trei trepte, cu numeroase elemente decorative,
profiluri orizontale, pilaștri dubli, ghirlande și casete, toate executate în piatră. Intrarea principală
Portretul baronului Brukenthal, blazonul familiei, fațada și ceasul de buzunar
este portalul din piatră, flancat de perechi de coloane, realizate de sculptorul Simon Hoffmeyer.
Blazonul familiei Brukenthal este ilustrat pe timbrul cu valoarea nominală de 8,00 lei. El
este amplasat deasupra portalului din piatră.
Ceasul de buzunar al baronului Samuel von Brukenthal este reprezentat pe timbrul
cu valoarea nominală de 15,00 lei. Ceasul a fost confecționat în perioada anilor 1780-1800, în
atelierul ceasornicarului Jaques Ruegger din Geneva. Carcasa și cele două capace de pe spate sunt
din aur, precum și cadranul, care prezintă motive decorative vegetale și geometrice. În interiorul
ceasului sunt două mecanisme independente care sunt încă funcționale, unul a ceasului, celălalt
al dispozitivului muzical cu cilindru. Melodia ceasului reproduce variațiuni din „Carnaval la
Veneția” de Niccolo Paganini.
Muzeul Național Brukenthal este primul muzeu din România distins cu Premiul Uniunii
Europene pentru patrimoniul deținut.
Romfilatelia a emis și două plicuri echipate cu timbrele emisiunii, numerotate și obliterate
cu ștampila „prima zi”.
Obs. Informațiile filatelice sunt luate din broșura tehnică care însoțește emisiunea
respectivă.

C e nt e naru l p ic toru lu i
M i ha i Dăs c ă l e s c u
Corneli u Stoi ca, critic de artă
Pictorul Mihai Dăscălescu, de la nașterea căruia s-au împlinit 100 de ani, a lăsat posterității
o moștenire plastică remarcabilă. Om de aleasă cultură, el s-a numărat printre întemeietorii
învățământului artistic și ai mișcării plastice din Galați. L-am vizitat în mai multe rânduri, în
atelierul său, mai întâi în strada Dr. Alexandru Carnabel nr. 54, apoi în cel din strada Logofăt
Tăutu nr. 13, unde a locuit. Întotdeauna era o gazdă foarte primitoare și îi plăcea nespus de
mult conversația, mai ales când partenerul de dialog era o persoană la care ținea. De fiecare
dată, m-a impresionat mulțimea tablourilor care pur și simplu „tapetau” pereții sau care se
aflau rostuite în rastele. Ele erau mărturia trudei sale de
fiecare zi din fața șevaletului, a capacității sale neobișnuite
de creație. M-a impresionat, de asemenea, bogăția albumelor
și cărților de artă din biblioteca personală. Mihai Dăscălescu
făcuse multe călătorii de studii în străinătate și de peste tot
adusese albume, cărți, cataloage, alcătuindu-și o consistentă
bibliotecă. Un lucru nu mi-a plăcut la distinsul pictor. Nu-i
plăcea să dăruiască tablouri, socotind că cel care primeşte
cadou de la el o lucrare, consideră că aceasta nu are valoare.
I-am vizitat atelierul şi după moartea sa, întâmplată
în ziua de 13 decembrie 1999. În lipsa gazdei de altădată,
ușa casei mi-a fost deschisă de soția sa, doamna Elena
Dăscălescu, și fiica sa, Mihaela. În atelierul pictorului mi
s-a părut că timpul parcă s-a oprit în loc. Totul rămăsese
ca atunci când el trăia. Pe un șevalet erau expuse două
portrete ale artistului, realizate de Nicolae Spirescu, iar pe
un altul trona o compoziție cu niște tineri zootehnicieni. Pe
Mihai Dăscălescu pereți tablourile erau așa cum le-a așezat artistul, altele erau

îngrămădite pe lângă pereți. Pe cele două mese - mape cu schițe, desene, plicuri cu articole
decupate din presa vremii, fotografii. Biblioteca era la fel de înțesată cu cărți, pensulele parcă
așteaptau mâna celui care le-a mânuit. Sculpturi semnate de Ion Irimescu, de olandezul Perl
Merloe sau de gălățeanul Silviu Catargiu invitau să le privești cu atenție. Împreună cu cele două
interlocutoare am încercat să refacem principalele coordonate ale unei vieți ce s-a desfășurat pe
o perioadă de 82 de ani, apelând la documente, la memoria celor care i-au fost alături.
Mihai Dăscălescu s-a născut la 21 septembrie 1917, în satul Hănţeşti, aşezare din nordul
Moldovei, care pe vremea aceea era în administraţia judeţului Dorohoi (azi, judeţul Suceava). A
fost al treilea din cei patru copii ai notarului Mihail Sturza şi al Ecaterinei Sturza, născută Alecu
Fotea. La vârsta de şapte ani a fost adoptat de sora mamei sale, Natalia Dăscălescu, şi soţul acesteia,
Haralambie Dăscălescu, familie ce nu avea copii. Adopţia s-a făcut prin hotărârea Judecătoriei
Ocolului Rural Bucecea, pronunţată la 13 august 1924, sub nr. 2 şi înscrisă în registrul de naşteri
al comunei Hănţeşti la nr. 63 din 10 septembrie 1924. Certificatul de naştere după înfiere poartă
seria N.r., nr. 766977 şi a fost eliberat de Primăria comunei Hănţeşti la 7 noiembrie 1956 cu nr.
896 (documentele ne-au fost puse la dispoziţie de doamna Elena Dăscălescu, soţia pictorului,
în anul 2002). Fraţii săi mai mari, Emil şi Eugen, au murit pe front în cel de-al Doilea Război
Mondial, primul la Odesa, iar celălalt la Iaşi. Mezinul, Mircea, s-a stins la numai 17 ani.
Viitorul artist a început liceul la Botoşani, a continuat la Şcoala Normală din Şendriceni -
Dorohoi, apoi la Şcoala Normală din Piatra Neamţ. După absolvire, în 1940 se înscrie la Facultatea
de filozofie-pedagogie din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi. La sfârşitul anului III, o
abandonează în favoarea Academiei de Arte Plastice din acelaşi oraş, pe care o termină în 1947, cu
menţiunea „cum laude”. Aici, a beneficiat de îndrumarea artistică a unor reputaţi profesori, Roman
Simionescu, Otto Briese, Jean L. Cosmovici, dar şi a mai tinerilor Corneliu Baba şi Ion Irimescu. A
debutat încă din facultate la Salonul Oficial al Moldovei,
într-o vreme când studenţii nu aveau voie să expună
alături de profesori, fiind acceptaţi doar Dăscălescu, Dan
Hatmanu şi Naum Corcescu. Participarea la Salonul
Oficial al Moldovei avea să-i aducă, în anul absolvirii
Academiei de Arte Frumoase premiul Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”. După o perfecţionare de doi ani
la Bucureşti cu maestrul Gheorghe Labin se reîntoarce
la Iaşi, în 1956 se căsătoreşte cu inginera Elena Chirica
(n. 6 octombrie 1928 – m. 15 februarie 2005), absolventă
a Facultăţii de Chimie din Iaşi (1954), iar în 1958, la
îndemnul conducerii Uniunii Artiştilor Plastici din
România, al cărei membru era încă de la înfiinţarea
acesteia (1950), se stabileşte la Galaţi. Locuieşte în
casa pictorului Nicolae Mantu (acesta decedase la 8
septembrie 1957) din strada Cuza Vodă, nr. 46 până în
1975, când cumpără imobilul din strada Logofat Tăutu Mihai Dăscălescu văzut de Nicolae Spirescu,
nr. 13. La 2 august 1961 se naşte fiica sa Mihaela. 45 x 34,5 cm, 1986

În timpul celui de-al Doilea Război

Mondial pictorul a luptat în cadrul
Regimentului 13 Dorobanţi, a fost rănit
la Cotul Donului, având mult de suferit,
mai ales în anii senectuţii, de pe urma
schijei care i-a atins coloana vertebrală.
La Galaţi, Mihai Dăscălescu a
lucrat mai întâi în cadrul Fondului
Plastic. Alături de Dorotheia (Lola)
Schmierer-Roth, Gheorghe Naum,
Emilia Dumitrescu, Nicolae Spirescu,
Mihail Gavrilov, Gheorghe Levcovici,
Elena Hanagic, Vasile Robea, Vasile
Vedeş şi Marcel Grosu desfăşoară o Mihai Dăscălescu, Natură statica, u. p. 52 x 38 cm
bogată activitate pentru consolidarea Cenaclului Artiştilor Plastici, înfiinţat în 1951, organizează
expoziţii pentru impunerea artei plastice în atenţia publicului. Din 1964 până la 30 decembrie
1979, când se pensionează, îl găsim profesor la Liceul de Muzică şi Artă Plastică (azi, Liceul
de Artă „Dimitrie Cuclin”). Mulţi dintre plasticienii gălăţeni de astăzi, unii ajunşi ei înşişi
dascăli ai acestei prestigioase instituţii, l-au avut profesor de pictură şi grafică şi-i datorează în
mare parte îndrumarea primilor paşi pe drumul atât de spinos al artei. Un timp a îndeplinit
şi funcţia de inspector şcolar şi pe cea de preşedinte al Filialei Galaţi a UAPR. În anul 1971,
a fost delegat din partea Ministerului Învăţământului la Congresul Internaţional organizat de
UNESCO, la Helsinki, pe tema „Educaţia prin artă”. A participat, în decursul timpului, la peste
200 de expoziţii din ţară şi din străinătate, şi-a organizat aproape 25 de expoziţii personale, între
care şi o retrospectivă (1988, Muzeul de Artă Contemporană Românească, Galaţi), a întreprins
numeroase călătorii documentare în Bulgaria, Anglia, Austria, Cehoslovacia, Danemarca,
Elveţia, Franţa, Italia, Finlanda, Grecia, Germania, Olanda, Polonia, Ungaria. Lucrări ale sale
înnobilează simezele multor muzee din România sau se găsesc în colecţii particulare din ţări ale
Europei şi Americii. A încetat din viaţă la 13 decembrie 1999, fiind înmormântat la Cimitirul
„Etenitatea”.
Privită din perspectiva timpului care a trecut, opera lui Mihai Dăscălescu s-a constituit
şi a evoluat în spiritul celor mai bune tradiţii ale artei româneşti din perioada interbelică,
s-a împlinit în mod organic, fiind rodul unui demers coerent, lucid, făurit cu răbdare şi înalt
profesionalism. În pictură a practicat compoziţia, peisajul, portretul, natura statică şi florile.
În grafică a abordat pastelul, linogravura, xilogravura, monotipul. Tematica lucrărilor sale este
nespus de variată. Artistul s-a oprit cu pasiune asupra satului românesc, surprinzând oamenii
acestuia în îndeletnicirile lor zilnice, la manifestările din timpul sărbătorilor, a pus în evidenţă
obiceiurile, datinile, frumuseţea portului şi curăţenia morală a ţăranului („La topitul cânepei”,
„La spălat”, „Fântâna”, „Ghilitul pânzei”, „Margine de sat”). A reţinut imagini din lumea fascinantă
a târgurilor şi bâlciurilor moldovene („Într-un vechi târg”, „Târg la Botoşani”, „Bâlci la Iaşi”), a
evocat locuri şi momente importante din istoria neamului („Arcaşii lui Ştefan”, „Vestea Unirii

la sate”, „La cetatea Sucevei”, „Amintirea

generalului Eremia Grigorescu pe câmpia
Mărăşeştiului”, „La Mânjina”, „Urme ale
războiului”), a imortalizat peisajul mirific al
Deltei şi bălţilor Dunării, munca pescarilor,
navaliştilor, muncitorilor portuari („În
Deltă”, ”Bărci”, „Punct pescăresc”, „La
cherhana”, „Pescari în zori”, „Port în Deltă”,
„În portul Galaţi”, „Pe malul Brateşului”,
„Seară în bazin”), a străbătut Bărăganul şi s-a
încântat în faţa imensităţii lanurilor de grâu
Mihai Dăscălescu, Poartă turcească Galați 1,
şi de floarea-soarelui. A pătruns în freamătul
29 x 40 cm, tuș, acuarela şantierelor şi al unor unităţi industriale din
Galaţi şi din ţară, impregnându-se de acea
poezie aspră a muncii („Şantier de construcţii”, „Şantier naval” „Schelă la Moineşti”, „Fabrica
de amidon”, „Şantierul hidrocentralei Bicaz”, „Fabrica de zahăr Sascut”, „Uzină la Bacău”), a
realizat nenumărate portrete, de la cele ale membrilor familiei („Tatăl meu”, „Mama mea la 95
de ani”, „Soţia artistului”, „Mihaela se grăbeşte”), ale unor oameni simpli („Muncitor forestier”,
„Pe gânduri”, „Veterinara”, „Oţelar”, „Strungarul Gh. Străteanu”, „D. Bâgu, participant la Răscoala
din 1907”, „Cizmarul”, „Maramureşancă”. „Ţesătoare”, „Numismatul”), până la altele ale unor
personalităţi precum pictorul bisericesc gălăţean Vasile Robea sau sculptorul danez Perl Merloe.
Profesia de dascăl, activitatea didactică desfăşurată într-o unitate de învăţământ preuniversitar
cu profil de muzică şi artă plastică nu au rămas fără ecou în creaţia sa, inspirându-i o serie
de compoziţii, printre care şi „Şcoala de muzică”, „Studiind”, „Ora de sport”, „Elevi la muncă
patriotică”, „Elevi în practică”, „Băiat pregătindu-şi lecţiile”. Oraşele Botoşani, Iaşi şi Galaţi, de
care s-a simţit atât de legat afectiv, trăiesc în pânzele sale cu aura lor de altădată, dar şi cu cea a
prezentului („Stradă veche la Botoşani, „Case vechi în Iaşi”, „Cartier din Iaşi”, „Podul Roşu-Iaşi”,
„Vadul Ungurului”, „Strada Dornei”, „În piaţa Moruzzi, „Strada Zilei”, „În Ţiglina”). A pictat cu
plăcere şi constanţă în toate etapele vieţii foarte multe flori (tufănele, petunii, irişi, maci, zânii,
gladiole, zambile, gălbenele, crăiţe, bujori, dalii, crizanteme, gura leului, frezii, gerbera, primule,
violete, cârciumărese, brânduşe, ghiocei), redându-le cu măiestrie gingăşia, puritatea, carnalitatea
lujerelor şi frăgezimea corolelor. A surprins cu o sensibilitate deosebită poezia anotimpului
hibernal, cu alburi imaculate şi jocuri de copii („Prima zăpadă”, „Iarna în Deltă”, „Bucuria lor”,
„Iarnă în cartier”, „Ultima zăpadă”, „La marginea oraşului”, „Ger”, „Ciorile”), dezlănţuirea sevelor
în arbori („Primăvară”) sau rodnicia toamnei („La staţia de vinificare”, „Toamnă”, „Toamna la
Vlădeni”, „Toamnă cu iezi”). Din călătoriile întreprinse în afara granițelor țării, în Bulgaria,
Grecia, Finlanda, Italia, Germania a reținut aspecte ale unor locuri și obiective pe care mai apoi
le-a imortalizat pe pânză sau carton în imagini care impresionează prin sinceritatea notației,
autenticitatea și „tehnica de mare franchețe”, cum preciza criticul de artă Mircea Deac în prefața
catalogului expoziției sale retrospective din septembrie-octombrie 1988 („Vechiul Târnovo”,
„Turnul lui Balduin”, „Intrarea în Balcic”, „Grecia – uliță veche”, „Moară veche în Grecia”, „În

Peloponez”, „Casă veche în Copenhaga”, „Intrare în Coliseum-Roma”, „Podul vechi din Florența”,
„Podul Londrei”, „În turnul Londrei”, ”La Erfurt”, „În Finlanda I și II” etc.) În creaţia sa el aduce
un lirism cald şi discret, specific şcolii ieşene în spiritul căreia se formase, lumina este distribuită
ingenios pe suprafaţa pictată, culorile sunt armonioase şi proaspete, subordonate unui desen
riguros. În peisajele sale omul este aproape de nelipsit, înfăţişat în ipostaze diferite, ceea ce l-a
determinat pe același Mircea Deac să-l considere „un pictor al omului şi naturii”. Şi tot el l-a
definit ca pe unul „dintre cei mai reprezentativi pictori ai Moldovei şi, în mod special al culturii
gălăţene”, creaţia sa având filiaţii cu cea a lui Nicolae Popa, Costache Agafiţei, Mihai Cămăruţ
şi în special cu al lui Aurel Băeşu. La rândul său, criticul ieşean Valentin Ciucă subliniază că
„peisajul, natura statică, compoziţia de evocare narativă, portretul i-au permis să evolueze şi
să-şi configureze identitatea prin unghiul propriu de vedere asupra realului şi capacităţii de
interpretare a motivelor picturale” (Valentin Ciucă, „Mihai Dăscălescu – Un pictor proteic”, în
vol. „Exerciții de fidelitate”, Editura Art XXI, Iași, 2007, p. 127).
Un capitol important în pictura sa îl constituie ciclul de 60 de lucrări cu caracter
documentar, dar firesc şi cu incontestabilă valoare estetică, dedicat vieţii şi activităţii lui Mihai
Eminescu. Artistul, încă din anii cei mai fragezi ai copilăriei, avusese posibilitatea să cunoască
locurile cutreierate de poet, să întârzie pe malul „laculului codrilor albastri”, să asculte glasul
ierbii sau freamătul bolților de frunze. Tot atunci, după propria mărturisere, făcută mie în iunie
1993, a auzit de poet de la bunica sa după mamă, Eufrosina Fotea. Aceasta îl văzuse la Botoșani pe
vremea când era bolnav și se afla în îngrijirea surorii sale Harieta. Mai târziu, în anii maturității,
Mihai Dăscălescu a mers pe urmele Luceafărului la Cernăuți, Botoșani, Văratec, Putna, Iași, Blaj,
București, Viena, Berlin, Odesa, Veneția, Florența. Din contactul cu realitățile locurilor, prin care
genialul poet și-a purtat pașii în scurtul său periplu terestru și din contactul cu opera acestuia, s-a
născut acest ciclu realizat după 1985, cuprinzând
numai lucrări pictate în ulei. El surprinde mai
întâi prin prezenţa unei întregi galerii de portrete,
reprezentând familia Eminovicilor (părinţii -
Raluca şi Gheorghe Eminovici, fraţii - Harieta,
Aglaea şi Matei), prietenii Theodor Ştefanelli, A.
Chibici-Râvneanu, Ion Creangă, sau personalităţi
care au însemnat ceva în viaţa poetului: Aron
Pumnul, Iosif Vulcan, Iacob Negruzzi, Ioan Slavici,
I.L. Caragiale, Titu Maiorescu, Veronica Micle,
Vasile Pogor ş.a. Eminescu este pictat la 19, 33 și 38
de ani, este imaginat în biblioteca profesorului Aron
Pumnul, în internatul de la Cernăuți, în vacanță,
la masa de lucru. Din Ipoteştii copilăriei poetului,
Mihai Dăscălescu a reţinut casa în care acesta a trăit
în anii cei mai fragezi („Casa Poetului”), un aspect
hibernal cu zăpadă abundentă („Iarnă la Ipoteşti”),
bisericuţa cu mormintele părinţilor, priveliştea Mihai Dăscălescu, La biblioteca sătească

lacului din apropiere, chipul Casandrei, fiica lui Gheorghe a Lupului, prima dragoste a lui
Eminescu, secvenţe înfăţişându-l pe copilul Mihai ascultând poveşti ale bătrânilor şi ciobanilor
din sat. Alte lucrări ne poartă prin Botoşani, prezentând Biserica Uspenia („Adormirea Maicii
Domnului”), în care a fost botezat poetul la 21 ianuarie 1850, strada Armeană sau elemente
de arhitectură tradiţională specifică acestui oraş. Peisajele, multe la număr, aduc în prim-plan
case, străzi, colţuri de pădure, care impresionează, unele, prin aerul nostalgic ce-l aduc, altele,
fiind ecouri ce vin din lirica eminesciană („Pădurea de argint”, „Pădurea de aramă”, „Uliţă la
Văratec”, „Mănăstirea Văratec”, „Casa Veronicăi Micle cu presupuşii plopi”, „Mănăstirea Putna”,
„Bojdeuca lui Ion Creangă din Țicău” etc.). Semnificative sunt şi acele tablouri al căror motiv
l-au constituit oraşele Viena, Berlin, Florenţa şi Veneţia, primele două găzduindu-l pe Eminescu
în anii studiilor universitare, celelalte, în anii bolii necruţătoare. Realizând acest amplu ciclu,
Mihai Dăscălescu a adus, cu mijloacele de expresie specifice picturii, un cald și vibrant omagiu
poetului nostru național, oferind iubitorilor de artă un itinerar imagistic variat, luminos, de o
deosebită frumusețe și noblețe spirituală.
Pictor de o profundă viziune realistă, cu un discurs plastic bine definit stilistic, pedagog
eminent, artist de numele căruia se leagă începuturile mişcării plastice din Galaţi şi dezvoltarea
ulterioară a acesteia, Mihai Dăscălescu a lăsat patrimoniului artistic românesc o operă bogată,
investită cu atributele artei autentice. La împlinirea a 100 de ani de la naşterea sa şi, în curând,
a 19 ani de când a păşit în lumea umbrelor, constatăm că în oraşul nostru nu s-a făcut nimic
până acum pentru cinstirea memoriei artistului. Reputatul critic de artă Valentin Ciucă, luând
în consideraţie locul nașterii sale, l-a inclus în monumentalul album „Un secol de arte frumoase
în Bucovina” (Editura Muşatinii, Suceava, 2005), lucrare în care figurează şi Vasile Vedeş, Simion
Mărculescu şi Silviu Catargiu, ca și în „Dicționarul ilustrat al artelor frumoase din Moldova,
1800–2010” (Editura Art XXI, Iași, 2011). De asemenea, este prezent în cele două ediții ale
„Dicţionarului artiștilor plastici gălățeni” al cărui autor este subsemnatul (Ediția I, Muzeul
de Artă Vizuală Galați, Editura Terra, Focșani, 2007; ediția a II-a, Editura Axis Libri, Galați,
2013). La Galaţi, în postumitate, artistul ar fi putut deveni statuie, nume de stradă, de şcoală
sau de aşezământ cultural. I s-ar putea organiza o retrospectivă acum când cea care vorbeşte în
numele său este doar opera, i s-ar putea edita un album de artă monografic. Dar cine să facă toate
acestea? Din păcate, noi gălăţenii, nu prea ştim să ne cinstim valorile şi asta este trist. Cât timp
a fost preşedinte al Filialei locale a Uniunii Artiştilor Plastici, Mihai Dăscălescu s-a zbătut şi a
reuşit ca numele Galeriilor de Artă din strada Domnească, nr. 22 să fie cel al pictorului Nicolae
Mantu. Pentru el cine va face ceva? Să nu uităm totuşi că mulţi artişti plastici care trăiesc şi
activează astăzi în Galaţi l-au avut profesor la Liceul de Artă şi ca atare ei ar trebui în primul rând
să aibă datoria morală de a interveni pe lângă autorităţile locale pentru ca memoria dascălului,
pictorului şi graficianului Dăscălescu să fie cinstită cu onorurile pe care acesta le merită cu
prisosinţă!

cronică de întâmpinare 97
Pr. Eugen Drăgoi - Mărturii

de viaţă bisericească în
Ţinutul Tecuciului
De la începuturi până la anul 1800
adi -george secară, bibliotecar ,

bi bli oteca „V.A. Urechi A” Gal ați
Cu o precauţie inutilă, dar elegantă ( „Cine are îndrăzneala astăzi să scrie o monografie
istorică îşi asumă, neîndoielnic, mai multe riscuri.”, acestea sunt primele cuvinte din introducerea
autorului, care marchează o modestie demnă de maestrul căruia îi este îndatorat frumos, istoricul
Paul Păltănea), părintele Eugen Drăgoi prezintă iubitorului de istorie o carte de căpătâi.
Aşa cum pruncului îi aşezi cana cu apă lângă veioză, când îl îmbii la somn liniştit şi la
rugăciunea de dinainte de căderea în împărăţia lui Moş Ene, aşa şi credinciosului îi poţi dărui
„Mărturiile…”, gândindu-te, precum un Mitropolit ca dr. Antonie Plămădeală (citat de către
Înalt Prea Sfinţitul Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, în „Cuvântul Înainte Binecuvântare”),
la „setea de a ne uni cu înaintaşii”…
O astfel de istorie nu este numai pentru credincios, ci şi pentru agnostic, ori ateul onest,
deschis bogăţiei spiritualităţii acestor meleaguri despre care un istoric academician precum
Răzvan Theodorescu a scris că ar fi un „ţinut neglijat de istoricii culturii noastre”.
Chiar se începe cu perioada pre-creştină, în capitolul „Crâmpeie de viaţă preistorică şi
antică în Sud-Estul Moldovei”, într-un efort titanic de a se înţelege complexitatea fenomenului
istoric care a dus la apariţia strămoşilor care ne-au influenţat evoluţia şi continuitatea, până
în zilele noastre, deşi studiul pare a se sfârşi la 1800, iar la lansarea cărţii la Biserica „Înălţarea
Domnului”, în prezenţa Înalt Prea Sfinţitului Casian, pr. Eugen Drăgoi îşi punea speranţa în
urmaşi ai domniei sale pentru a-i continua demersul ştiinţific. Se merge până la paleolitic,
unde a fost cazul, aparatul critic mai mult decât consistent (la toate capitolele, nu numai la cel
de deschidere) făcând referinţe nu numai la legende ale arheologiei (Mihalache Brudiu, Radu
Vulpe, M. Petrescu-Dâmboviţa, Dan Gh. Teodor), ci şi la tineri recent afirmaţi, precum Costin

98 cronică de întâmpinare
Croitoru ori Adrian Adamescu, pentru ultimul existând mulţumiri speciale încă de la prima
pagină.
Al doilea capitol, „Ţinutul Tecuci: întemeiere, evoluţie istorică şi jurisdicţie administrativă”,
ar fi putut, evident, pe baza documentelor, să fie mult mai consistent, dar s-ar fi dezvoltat, cu
siguranţă, într-o carte de sine stătătoare, îndepărtându-se însă de la premisele studiului, aşa cum
se vede încă de la titlul lucrării, care subliniază, într-un fel, că fiinţa românească n-ar fi ceea ce
este prin ceea ce este mai frumos şi mai bun, dacă s-ar neglija dimensiunea creştinească, aspect
care trebuie păstrat, valorificat, salvat, dacă este cazul.
Capitolul următor chiar se ocupă de începuturile creştinismului „în sud-estul Moldovei”,
fiind mai mult decât captivant pentru cei interesaţi de subiect şi nu numai, fiind aduse la
cunoştinţa cititorului şi surse mai puţin cunoscute, multe dintre ele referindu-se şi la istoria
popoarelor migratoare, care au fost sau nu asimilate de către stră-români, fiind prezente şi opinii
care resping, de pildă, „prezenţa Sfinţilor Apostoli Andrei şi Filip în spaţiul Sciţiei Mici, dar care
susţin ideea existenţei vieţii bisericeşti la nord de Dunăre, îndeosebi în aşezarea de la Bărboşi,
încă din secolul al III-lea. Este vorba de istoricul Nelu Zugravu, care chiar îşi intitulează un
articol „Pretenţii apostolice şi realităţi istorice la începutul creştinismului”.
Concluzia capitolului este clară: „Abia începând cu prima jumătate a secolului al XV-lea
avem mărturii documentare de viaţă bisericească în ţinutul Tecuciului. Este de la sine înţeles că,
dându-se o structură organizatorică acestui spaţiu geografic acum, se înregistrează şi elemente
ale manifestării credinţei ortodoxe şi ale vieţii monahale şi bisericeşti care se înmulţesc odată
cu înaintarea către veacul următor. Neîndoielnic este şi faptul că nu putem vorbi de un început
de viaţă creştină organizată, la acest nivel cronologic, ci de o continuitate firească a acesteia din
perioadele anterioare, pentru care însă nu s-au păstrat documente, dar pe care o putem intui prin
interpretarea mărturiilor analoage pe care le vom prezenta în paginile următoare.” (p. 69)
Excelent şi pasionat cercetător al documentelor, pr. Eugen Drăgoi se va simţi mai
mult decât bine în abordarea următoarelor capitole, „Înfiinţarea Episcopiei Romanului şi
jurisdicţia bisericească a ţinutului Tecuci”, „Protopopiate şi protopopi în ţinutul Tecuci în
secolele al XV-lea - al XVIII-lea”, „Mărturii de viaţă monahală, secolele XV-XVIII” şi alte nu mai
puţin de patru capitole intitulate „Mărturii de viaţă creştină în ţinutul Tecuci”, fiecare dedicat
câte unui secol, de la al XV-lea la al XVIII-lea.
Câteodată se mai întâmplă să se depăşească fragilul hotar al timpului hotărât de către om,
chiar dacă după naştere de Dumnezeu, găsindu-se şi analizându-se documente de după 1800,
cum este cazul unor protopopi de la sfârşitul capitolului cu protopopii.
Ionel Necula, de voie, de nevoie, un alt istoric, sui generis, al Tecuciului, observă, în
postfaţă, ceva mai mult decât interesant, despre părintele Eugen Drăgoi: „a restabilit dialogul
dintre teologie şi cultură, a conferit cercetărilor teologice o dimensiune culturală şi s-a implicat
sporitor în cercetările de graniţă, de la intersecţia culturii cu starea de religiozitate, de parcă
ar fi urmat îndemnul filosofului Ion Petrovici, din vremea când era mare dregător la Culte şi
Instrucţiune Publică” (p. 398).
Probabil, acest dialog nu a fost rupt niciodată, cultura fără religie ar fi ca o cruce fără braţe,
pe care te poţi cocoţa tinereşte, dar la un moment dat ar trebui să te opreşti şi dacă pe drum

cronică de întâmpinare 99
nu ai găsit credinţa, acea oprire poate fi doar neant. Poate pe unii nu-i deranjează, poate unii
chiar cred în aparenţa rupturii, pot dispărea prin acea aparenţă. La unii credinţa trebuie să aibă
zorzoanele îndoielii, unele înflorituri poate chiar te pot salva. Mircea Micu scria undeva: „Să
crezi că nu există moarte,/ Că morţii sunt numai un fel/ De fluturi adormiți de muzici/ Închişi
în bile de oţel.”
Neîndepărtându-mă prea mult de subiect şi întorcându-mă, parafrazând la Antonie
Plămădeală (iertată să-mi fie îndrăzneala), părintele Eugen Drăgoi este expresia unui alt fel de
istoric care, evident, nu crede în victoria morţii, că morţii sunt mai ales, deocamdată, doar ai
arhivelor, şi ar putea predica cu dragoste de oameni: „Trecutul trebuie eliberat de coperţile
dosarelor care stau aliniate în arhive, ca nişte sicrie bine sigilate. El trebuie redat vieţii, redat
urmaşilor, datori să-şi cunoască strămoşii, interpretat şi făcut util. Învierea din morţi a
arhivelor, fără de care ele n-ar avea nici un sens să existe, ar trebui să fie ambiţia şi datoria
fiecărei generaţii. Arhivele au memorie. Trebuie să facem din memoria lor, memoria noastră.
Trecutul trebuie să renască împreună cu fiecare naştere a unui urmaş.”
Părintele Eugen Drăgoi a eliberat, şi prin această carte, duhuri curate, nume care, altfel,
nu s-ar mai auzi decât la Judecata de Apoi: Lupaşcu, strănepotul preotului Grigore Ciupercă,
din Obârşia Berheciului, Mihalcea, protopop din ţinutul Tecuci şi popa Simion din Târdzii,
Andrei Bordeiu, feciorul lui Irimie Bordeiu din Mărişeşti, şi tot aşa, până la cuprinzătorul indice-
pomelnic, dar, mai mult, eliberează prin reamintire şi cărţile vechi (Antologhion, Apostol,
Cazanie, Ceaslov, Evanghelie, Liturghier, Moltifelnic, Octoih, Penticostar, Psaltire, Triod), care
„au trăit” şi ele, ca şi oamenii, dar şi bisericile, mănăstirile , schiturile, cele mai multe şi ele „duh”,
dacă ne este permisă licenţa…

Editura „AXIS LIBRI”
a Bibliotecii Judeţene „V.A. Urechia” Galaţi
semnalează următoarele apariții:
2017
Bucătăreasa și prezumția de nevinovăție, Vol. II, Torna, Torna, Fratre! / Grigore

Postelnicu
Ceremonii în travesti / Gheorghe Gurău
Magia pietrei / Petru Todoran
Cartea copilăriei / Petru Todoran
Gardienii: Adevărul / Raluca Daniela Răghină
Emigranţii / Costel Crângan
Sidex, o viață de om vol. 1: Mărirea / Petru Todoran
Sidex, o viață de om vol. 2: Pe val / Petru Todoran
Oameni în memoria Galațiului: Aniversări 2016
Cine a golit Prutul de pește / Katia Nanu
Aripi de gând...: Antologie de proză scurtă și eseuri / Colegiul Național „Costache
Negri” Galați
Dumnezeu, Diavolul, Îngerii și creația lor - Omul / Sam D. Oprea
Mihai Eminescu. Gîndirea religioasă arheică / Dumitru Tiutiuca
O viață într-o carte / Dumitru Tiutiuca

Anuarul Științific NR 4/2017

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Anuarul Științific NR 4/2017

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Anuarul științific

Publicaţie editată şi realizată cu sprijinul financiar al

Biblioteca Județeană „V.A. Urechia”

Responsabilitatea pentru conținutul articolelor aparține în exclusivitate autorilor.

Copyright © 2017 Editura „Axis Libri” Galaţi

Biblioteconomie și știința informării

Muzica turcă și influența ei asupra muzicii românești

Anuar ştiințific | Nr. 4/2017

Noile coordonate ale

Prof. dr. zanfi r i li e, director,

Pornind de la provocările etapei actuale, precum și de la necesitatea depășirii cerințelor

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

Anuar ştiințific | Nr. 4/2017

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

Vi oleta Moraru, şef serviciu ,

Scopul primordial al fiecărei biblioteci este acela de a pune la dispoziţia utilizatorilor

Anuar ştiințific | Nr. 4/2017

de referință esenţiale ce vor permite indexarea unitară a subiectelor în bibliotecile româneşti de

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

Completarea tuturor legăturilor pe care le implică modificarea unei vedete este o

Anuar ştiințific | Nr. 4/2017

catri na călui an, bibliotecar ,

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

Anuar ştiințific | Nr. 4/2017

Lista cărților afișate cu principalele funcționalități:

Afișarea documentului digitalizat și principalele funcționalități:

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

Anuar ştiințific | Nr. 4/2017

Rezultatele afișate în urma căutării avansate pentru: subiectele Paris ȘI histoire

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

Resursele digitizate în modul text au opțiunea de căutare în text complet realizată cu

Anuar ştiințific | Nr. 4/2017

4. Gallica – aspecte inedite

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

Site-ul are integrat un video player de nouă

Anuar ştiințific | Nr. 4/2017

De asemenea, interfața site-ului se dorește să fie accesibilă și persoanelor cu handicap,

În funcție de tipul de document și de tipul de scanare, Gallica oferă acces la diverse

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

Gallica folosește protocolul de interoperabilitate cel mai utilizat în cazul structurilor

Anuar ştiințific | Nr. 4/2017

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

Cameli a Bejenaru, bibliotecar ,

Anuar ştiințific | Nr. 4/2017

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

filosofie, psihologie, religie, matematică. Documentele reflectă

Anuar ştiințific | Nr. 4/2017

1885, sau Ionescu, I. Carte de cetire în raport cu

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

Val enti n bodea, muzeograf ,

1. Paharnicul Constantin Sion, Arhondologia Moldovei. Amintiri şi note contimporane, Tipografia

Anuar ştiințific | Nr. 4/2017

anul 1868. La 30 august 1869, era avansat la

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

general al artileriei române (1893–1894, 1896–1898), comandantul Diviziilor 6 şi 8 şi al

Anuar ştiințific | Nr. 4/2017

Mari a stanci u, Ziarist

„Educațiunea e cultura caracterului, cultura e educațiunea minții. Educațiunea are a cultiva

Introducere. Delimitarea temei. Argumente

Biblioteca „V.A. Urechia” Galați

Conceptul de educație creștină

O perspectivă creștină asupra educației

Anuar ştiințific | Nr. 4/2017