Sunteți pe pagina 1din 23

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE LITERE
PEDAGOGIA INVATAMANTULUI PRIMAR SI PRESCOLAR

PORTOFOLIU
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

Cuprins

1
CE ESTE PSIHICUL? ............................................................................................................... 3
CE ESTE SUFLETUL?
Lucian Blaga, ,,Suflete, prund de păcate” ................................................................. 5
ANALIZA COMPARATIVA A EXPLICATIILOR PSIHOLOGICE DATE SISTEMULUI
PSIHIC UMAN DE-A LUNGUL TIMPULUI .......................................................................... 6
ORGANELE DE SIMT ........................................................................................................... 11
ANALIZATORII ..................................................................................................................... 11
Analizatorul auditiv ............................................................................................................. 13
Analizatorul gustativ ............................................................................................................ 13
PERCEPTII SI REPREZENTARI ........................................................................................... 16
DIFERENTA DINTRE PERCEPTIE SI OBSERVATIE ........................................................ 17
DE CE ESTE DECISIV ROLUL REPREZENTARILOR IN INVATARE IMPLICIT IN
CUNOASTERE ? ..................................................................................................................... 18
EXEMPLIFICATI OPERATIILE GANDIRII IN DIVERSE SECVENTE DE INVATARE 19
FUNCTIILE LIMBAJULUI .................................................................................................... 22

BIBLIOGRAFIE...................................................................................................23

2
CE ESTE PSIHICUL?

Psihic este un termen cu origine greacă, care localizează sufletul uman sau mintea sa
ca totalitate intelectivă și afectivă. Psihicul definește personalitatea ca unitate
comportamentală dotată cu percepție, intelectivitate și afectivitate.
Caracteristica fundamentală a psihicului este conștiența, cel mai complex operant și
cea mai grea de înțeles funcție.
Constienta
• Conștiența este proprietatea subiectului de a se identifica modal pe sine ca entitate distinctă
de ambient și a identifica toate identificările de sine. Prin conștiență omul se poate reprezenta
și modela dinamic, intelectiv și afectiv, adică își poate construi descrieri lingvistice de stare.
Conștiența asigură cuplajul permanent al omului cu realitatea, dar tot ea permite desprinderea
subiectului de realitate și interacțiunea transformantă a realității.
• O trăsătură importantă a individualității conștiente este intenționalitatea, definită ca
autonomie comportamentală a subiectului, ca posibilitate a acestuia de a selecta, declanșa,
întreține și finaliza acțiuni în orice ambient prin propriile resurse informaționale și energetice.
• Conșstiența este atât cauza cât și suportul continuu al psihicului, ea multiplică indefinit
subiectul prin propria reconstituire de sine, realizând interacția individului cu sine, cu
realitatea, cu semenii săi.
• Psihicul generează personalitatea, aceasta fiind un ansamblu de caracteristici informaționale
autoexplicitante și autocontrolante intențional, unitar conectate, orientate permanent către
definirea de stări scop proprii fiecărui subiect.
• Psihicul și însușirile lui a fost investigat cu milenii în urmă și este cercetat cu diferite
mijloace și strategii și în prezent, dar încă neînțeles funcțional pe deplin.

Simplificat am putea distinge trei nivele constitutive ale psihicului, anume:


Percepția și reprezentarea realității Limbajul și reconstrucția lingvistică a realității
Afectivitatea. Fiecare din aceste funcții are un rol important în unitatea psihicului, fiecare
contribuie cu ceva la construcția și acțiunile subiectului.
Percepția este canalul informațional prin care psihicul primește mesaje purtătoare de
modalitate. Reprezentarea este procesul psihic spontan, incontrolabil intențional, prin care
este extrasa forma realității, adică fenomenalitatea, din mesajul perceptual.
Intelectivitatea este ansamblul de proceduri mentale, construite lingvistic, prin care
alcătuirea reprezentării este precis discriminată structural și interctic, semnificată lingvistic și
asamblată cauzal.
Afectivitatea este acea capabilitate subtilă a personalității de a atribui valori realității și
persoanei și a trăi intensional, emotiv, atribuirea de valori și interacția cu valorile.
Afectivitatea este funcția atractorial repulsivă prin care subiectul se raporteză prin sentimente
pozitive sau negative la tot ce impresionează, influențează sau condiționează cumva psihicul.

3
Subconstientul
• SUBCONSTIENTUL reprezinta una dintre ipostazele importante ale psihicului care nu
poate fi nici ignorata, nici redusa sau identificata cu alte iposteze ale acestuia. •Subconstientul
dispune nu numai de continuturi specifice, ci de mecanisme si finalitati proprii.
• Subconstientul este o formatiune sau un nivel psihic ce cuprinde actele care au fost candva
constiente, dar care in prezent se desfasoara in afara controlului constient.
• El este rezervorul unde se conserva toate actele ce au trecut candva prin filtrul constiintei, s-
au realizat cu efort, dar care se afla intr-o stare latenta, de virtualitate psihica putand insa sa
redevina oricand active, sa paseasca pragul constiintei.
• Subconstientul este definit prin continutul memoriei de lunga durata, care nu se afla antrenat
in momentul dat in fluxul operativ al constiintei, dar care poate fi constientizat in situatii
adecvate. El cuprinde informatii, aminitri, aotumatisme, deprinderi, ticuri, stari de set
(montaj) perceptiv si intelectual, tonusul emotional, motive.
• Importanta subconctientului nu o putem subestima, fiind greu de imaginat existenta psihica
normala a omului fara prezenta si functionalitatea lui.
• Subconstientul da sens adaptativ invatarii permitand stocarea informatiei si experientei
pentru uzul ulterior. In desfasurarea oricarui proces constient, chiar daca el este provocat si se
raporteaza la un obiect sau la o situatie externa concreta, subconstientul se conecteaza in mod
neconditionat la experienta anterioara, atat in forma operatiilor cat si a modelelor
informationale-imagistice sau conceptuale.

Inconstientul
INCONSTIENTUL constituie cel mai controversat nivel de organizare a vietii psihice,
in legatura cu care pozitiile de negare sau de afirmare abunda in literatura de specialitate.
Psihologia contemporana difineste inconstientul intr-o maniera extensiva si pozitiva, ca fiind
o formatiune psihica ce cuprinde tentintele ascunse, conflictele emotionale generate de
resorturile intime ale personalitatii.

Ştiaţi că… Creierul este mai activ noaptea decât ziua?

• Prin studii electrice si nu numai, cercetătorii au sesizat că noaptea creierul este mult mai
activ decât ziua. Oamenii de știinţă nu au putut explica mecanismele care stau în spatele
acestui rezultat uimitor, însa ei cred că activarea intensă cerebrală din timpul somnului se
datorează tuturor proceselor reparatorii atât la nivel celular și energetic, cât și ca ansamblu
funcţional, ca structurare a memoriei, estompare a stimulilor afectivi prea puternici sau
marcanti, deci practic are loc o reechilibrare atât fizică, dar și psihică, emoţioanală,
comportamentală.

4
CE ESTE SUFLETUL? POEZIE ,,SUFLETE, PRUND DE PĂCATE”
LUCIAN BLAGA

Lucian Blaga, ,,Suflete, prund de păcate”


Suflete, prund de păcate,
eşti nimic şi eşti de toate.
Roata stelelor e-n tine
şi o lume de jivine.
Eşti nimic şi eşti de toate:
aer, păsări călătoare,
fum şi vatră, vremi trecute
si pământuri viitoare.
Drumul tău nu e-n afară,
căile-s în tine însuţi.
Iară cerul tau se naşte
ca o lacrimă din plânsu-ţi.

Autorul foloseste acest cuvant, prund, cu intelesul de prundis. Prundisul inseamna o


aglomerare de multe pietricele. De aici tragem concluzia ca sufletul omului este o expresie a
multitudinii de pacate,unele atarna greu,altele mai usor, precum pietricelele.Unele mai grele,
altele mai usoare...insa multe. Prin urmare,omul este supus pacatului, fie el mai mare, fie el
mai mic...Sufletul este prund de pacate ( prundul fiind tapetat de noroi, pietricele,resturi, etc) ,
deaorece in suflet se inregistreaza greselile omului. „Esti nimic si esti de toate” : sufletul nu
poate fi vazut, de aceea multi cred ca este o inventie, un " nimic". Insa " esti de toate'”
deoarece reprezinta puntea de legatura intre cer si pamant, locul unde Dumnezeu se intalneste
cu omul. Roata stelelor este in tine : frumusetea universului este incomensurabila. Mai
semnifica originea superioara a sufletului, originea divina, cosmica. Insa prin amestecul
materiei, al greselilor, in suflet se regasesc atat frumusetea cerului cat si uratenia omului fara
de Dumnezeu. Aer, pasari calatoare: aerul este mediul care permite pasarilor sa se inalte, sa
zboare fara aer zborul ar fi imposibil. Sufletul este si aerul si pasarile . Vremi trecute si
pamanturi viitoare...suflteul mosteneste de la parintii sai , toate faptele facute de acestia. Insa
are posibilitatea sa descopere " pamanturi noi" prin o viata frumoasa si curata. Scopul
sufletului este nu realizarea materiala, ci cunoasterea lui Dumnezeu prin munca interioara: sa
devii mai bun, mai generos, mai bland.

5
ANALIZA COMPARATIVA A EXPLICATIILOR PSIHOLOGICE
DATE SISTEMULUI PSIHIC UMAN DE-A LUNGUL TIMPULUI

Psihologia traditionala, incerca sa defineasca obiectul psihologiei fapt, care a


determinat aparitia mai multor curente, cum ar fi:

- asociationismul, spunea ca psihicul este format din senzatii care prin insumarea lor
formeaza gandirea. În timp s-a ajuns ca asociaţionismul să devină principiul fundamental al
vieţii psihice, considerându-se că orice proces psihic este rezultatul unor asociaţii de elemente
ireductibile. Astfel, pornind de la senzaţie se aprecia că percepţia ar fi suma acestora;
asocierea percepţiilor ar da naştere noţiunilor, care se corelează asociativ în judecăţi şi apoi
raţionamente. Naşterea psihologiei experimentale moderne (sfârşitul secolului al XIX-lea) a
dus la o nouă înţelegere a conceptului de asociaţionism. Acum, „elementele ireductibile” care
se asociau sunt numite stimul şi răspuns

- gestaltism, arata ca psihicul este format din structuri din ce in ce mai complexe ( senzatii,
perceptii, gandirea, etc) Spre deosebire de asociaţionişti (care considerau că stimulii sunt
percepuţi ca părţi şi apoi construiţi în imagini), gestaltiştii afirmă prioritatea întregului asupra
părţilor. Abordarea gestaltistă a fost extinsă ulterior cercetărilor din domenii diverse (gândire,
memorie, estetică). Elemente de psihologie socială au fost de asemenea studiate din acest
punct de vedere (dinamica grupurilor – Kurt Lewin).

- introspectionismul arata ca obiectul de studiul al psihologieie este viata psihica constienta


care functioneaza dupa principiul realitatii si normelor sociale. Introspectia este in esenta
numai o latura a autoobservatiei. Ca urmare, introspectionistii cereau subiectilor sa relateze

6
numai aspectul psihic 'pur' evitand orice referire la obiect (stimul). Introspectia clasica cerea
abstragerea de la relatarea obiectului care producea perceptia, gandirea (denumit stimulus
eror) si cerea relatarea aspectului psihic pur.

- behaviorism, arata ca obiectul de studiul al psihologiei este comportamentul. Behaviorismul


(numit , de asemenea , teoria învățării) se referă la o abordare psihologică care pune accentul
pe metode științifice și obiective de investigare.

Mișcarea behavioristă a început în 1913, când John Watson a scris un articol intitulat
"Psihologia ca vederile behavioriste ea", care a stabilit o serie de ipoteze care stau la baza cu
privire la metodologia și analiza comportamentală.

Acest curent considera că pentru cunoaşterea, înţelegerea şi prevenirea comportamentului


uman (infracţional) este suficientă studierea relaţiei dintre stimul şi răspuns, fără a mai fi
necesară apelarea la conştiinţă.

Cu alte cuvinte etiologia crimei este de natură obiectivă, fără legătură cu factorii subiectivi. În
consecinţă. această orientare este considerată de majoritatea autorilor ca fiind neştiinţificăşi
unilaterală, întrucăt nu sesizează cauzele reale ale fenomenului criminalităţii, incercînd fără
successă reducă şi să explice aspectele de comportament. Anume din consideraţiile date
această orientareeste cunoscută şi sub denumirea de “psihologie fără conştiinţă” sau
“psihologia obiectivă”.
- psihanaliza, arata ca obiectul de studiul al psihologiei este inconstientul fiind format
din dorinte refulate de catre constient si care transpar in visele din timpul somnului.
Aspectul esenţial pentru psihanaliză îl reprezintă explorarea inconştientului, aducerea acestuia
la suprafaţă, în scopul înţelegerii semnificației faptelor și reprezentărilor petrecute în
conștient, iar calea recomandată de Freud pentru a accesa înconștientul o reprezintă în
special visele şi actele ratate. Aflat la începuturile cercetărilor sale asupra isteriei, Freud
mărturisea: “Există dovada că amintirile uitate nu sunt pierdute, că ele rămân în posesia
bolnavului, gata să izbucnească, asociate cu ceea ce el ştia deja. Dar există o forţă care le
împiedică să devină conştiente (…). Această forţă, care menţine starea morbidă, se simte ca o
rezistenţă opusă de către bolnav. Chiar pe această idee a rezistenţei mi-am bazat eu concepţia
proceselor psihice în isterie.” (Freud, 1995, 34).
În general, tehnica psihanalizei apelează la aducerea la suprafaţă, la nivelul conştientului,
a experienţelor refulate (refulat = ținut înăuntru, defulat = scos la iveală, manifestat), în special
cele ale copilăriei, presupunându-se că momentele traumatizante ale acesteia sunt refulate
deoarece personalitatea incompletă a copilului nu ar rezista unui conflict. În accepţiunea lui
Freud, unul dintre cele mai puternice conflicte ale copilăriei este cel care recunoscut drept
complexul lui Oedip. Astfel, legătura emoţională dintre copil şi părintele de sex opus devine
asemănătoare atracției sexuale la vârsta adultă, iar copilul reacționează ca rival față de
părintele de același sex (Freud, 1995, 80).
-psihologia umanista arata ca obiectul de studiul al psihologiei este personalitatea omului.
Psihologia umanista a fost definita ca o "a treia putere in psihologie", primele doua
fiind psihanaliza si perspectiva comportamentala. Acest lucru inseamna ca cele trei scoli nu se
afla in competitie, ci fiecare a contribuit la intelegerea mintii si comportamentului uman, iar

7
psihologia umanista a adaugat o nou dimensiune ce a creat o perspectiva holistica asupra
fiintei umane.
Ceea ce deosebeste psihologia umanista de alte abordari psihologice este accentul pus
mai degraba pe semnificatia subiectiva decat pe determinism, precum si dezvoltarea
pozitiva in opozitie cu patologia. Fata de majoritatea psihologilor conform carora
comportamentul uman poate fi inteles doar de un observator impartial sau obiectiv, potrivit
abordarii umaniste, semnificatia comportamentului este personala si subiectiva - depinde de
valorile morale si intentiile fiecaruia dintre noi. Fiinta umana este privita ca fiind buna prin
natura sa innascuta, iar problemele sociale si mintale reprezinta o deviere de la aceasta natura.
Omul tinde mereu sa isi maximizeze interactiunile si creativitatea, pentru a se simti cat mai
liber si mai constient de sine si trairile sale.

Concluzie
Circumscrierea şi definirea obiectului de studiu al psihologiei au suferit frecvent
amendări şi revizuiri, ceea ce s-a reflectat atât în stabilirea problematicii abordate într-o etapă
istorică sau alta, cât şi în statutul disciplinei în sistemul general al ştiinţelor. Termenul, ca
atare, de psihologie a fost introdus de învăţatul german Rodolphe Goglenius, în sec. XVI.
După desprinderea de filosofie (1879), în psihologie a început procesul sistematic de
meditaţie şi reflexie asupra obiectului său de studiu. În prima perioadă, circumscrierea şi
definirea acestui obiect au rămas tributare tradiţiei filosofice care considera viaţa psihică drept
o entitate subiectivă internă şi o asimila integral cu conştiinţa.
Intrucât o asemenea înţelegere limita drastic posibilitatea utilizării metodelor obiective
de cercetare, începând cu cea de-a doua decadă a secolului nostru, problema obiectului
psihologiei devine din nou teren de dispută şi controversă.
În 1913, americanul J.B. Watson publică un articol care avea să devină istoric – The
Psychology from the Stand Point of a Behaviorist, în care respinge categoric teza care afirma
existenţa conştiinţei ca unică realitate psihologică. Mai mult decât atât, conştiinţa este
declarată o simplă ficţiune, un epifenomen de care ştiinţa nu se poate ocupa. În locul ei, drept
realitate 21 psihologică autentică este aşezat comportamentul, ca ansamblu de reacţii de
răspuns ale organismului ca întreg (as a whole) la stimulii externi.
Astfel, psihologia va fi definită ca ştiinţă care trebuie să se ocupe exclusiv cu studiul
comportamentului pe baza schemei cauzalităţii univoce S – R. Devenită faimoasă, această
schemă permitea, în opinia lui Watson, să se asigure integral satisfacerea cerinţelor
obiectivităţii şi predictibilităţii.
Fără a fi înlăturat de pe scenă psihologia conştiinţei, behaviorismul i-a îngustat foarte
mult sfera, el impunându-se ca dominant în SUA. Totuşi, mai ales în forma sa iniţială,
definirea obiectului psihologiei oferită de behaviorism nu a fost unanim acceptată. I s-a
reproşat, în primul rând, negarea planului subiectiv intern, a conştiinţei ca realitate, ajungând
să fondeze „o psihologie fără suflet”.Sub presiunea criticilor, reprezentanţii behaviorismului
au fost nevoiţi să revizuiască şi să amendeze modelul watsonian, începând prin a admite şi
recunoaşte stările subiective interne sub denumirea de variabile intermediare, existenţa
diferenţelor calitative între psihicul uman şi cel animal, reconsiderarea rolului factorilor
socioculturali în determinismul psihicului uman.

8
O altă modalitate de circumscriere a obiectului psihologiei a venit din partea orientării
psihanalitice (S. Freud). Această orientare a demonstrat pe bază de fapte concrete că
realitatea psihică nu se reduce la conştiinţă, ci ea include şi o importantă componentă
inconştientă, care trebuie să devină obiect al psihologiei. Dar nu numai atât. În viziunea lui S.
Freud, inconştientul era componenta esenţială a vieţii psihice a omului, cu rol determinant în
dinamica personalităţii şi comportamentului. Ca urmare, centrul de greutate al cercetării
psihologice trebuie deplasat de la nivelul conştiinţei, la nivelul inconştientului, psihologia
trebuind să devină o ştiinţă a inconştientului.
O abordare mai complexă a problemei obiectului psihologiei, care viza depăşirea
caracterului unilateral-absolutizant al abordărilor prezentate mai înainte, a întreprins-o marele
medic şi psiholog francez, Pierre Janet (1859-1947). Pe baza observaţiilor şi datelor faptice cu
privire la bolile psihice şi a comparării lor cu observaţiile şi datele cu privire la viaţa psihică
normală, Janet ajunge la concluzia că „psihologia nu poate fi altceva decât ştiinţa acţiunii
umane” (Janet, 1889, p. 440) sau ştiinţa conduitei.
În viziunea lui Janet, conduita întruchipează în sine ansamblul actelor unei persoane, de
la cele mai simple (mişcări) la cele mai complexe (procesele gândirii), orientate spre un scop
şi încărcate de sens. Conduitele nu sunt nici înnăscute, nici imanente, cum considera
introspecţionismul, nici imprimate mecanic, din afară prin acţiunea stimulilor, cum susţinea
behaviorismul. Ele se învaţă în cadrul interacţiunii individului uman care are o anumită
organizare (programare) internă cu situaţiile din mediul natural şi social.
Astfel, în concepţia lui P. Janet, psihologia conduitei trebuie să includă în sine o
dimensiune genetică, în virtutea căreia conduitele se ordonează logic, de la cele primare,
simple, la cele secundare, complexe, aşa cum se produce procesul achiziţionării lor.
Conduitele sunt combinări dinamice între două tipuri de acţiuni – autoplastice,
îndreptate asupra propriului Eu, şi aloplastice, îndreptate asupra ambianţei (persoanelor şi
situaţiilor externe). De regulă, acţiunile simbolice sunt autoplastice, iar cele materiale –
aloplastice. 24 Întrucât prin ambele tipuri de acţiuni se obţine un rezultat mai mult sau mai
puţin adaptativ (satisfacerea unor trebuinţe biologice, apărarea împotriva unui pericol extern,
împotriva unor emoţii penibile etc.), se conchide că orice conduită are o semnificaţie, un sens,
o valoare, ce rezidă în integrarea adecvată a motivaţiilor şi scopurilor.
.Lagache a identificat patru principale forme de conduită, care, după părerea lui, ar
acoperi integral sfera obiectului de studiu al psihologiei: a) conduitele exterioare, spontane
sau provocate, accesibile observaţiei directe; b) experienţa trăită, sesizabilă prin conduitele
externe şi, îndeosebi, prin limbaj; c) modificările somatice obiective, înregistrabile şi
cuantificabile; d) produsele activităţii subiectului, ca obiectivare a potenţialităţilor,
aptitudinilor, preferinţelor şi atitudinilor.
Pornind de la consideraţia că omul este esenţialmente o fiinţă teleonomică, activ-
transformatoare, iar nu una pasiv-contemplativă sau reactivă, unii psihologi (Wallon, Piaget,
Leontiev, 1958; Rubinstein, 1962; Ceauşu, 1978; Gleitman, 1987; Popescu-Neveanu, 1987
ş.a.) au propus drept obiect de studiu al psihologiei activitatea.
Activitatea este considerată adesea ca echivalent al conduitei, aşa cum a fost aceasta
definită de Janet. Dar termenul de conduită se foloseşte în comunicarea cotidiană ca sinonim
al termenului de comportament. Şi, cum acesta din urmă a fost compromis de behaviorism,
termenul de activitate este preferabil celui de conduită.

9
Pentru a avea acces la organizarea psihică internă a subiectului uman, trebuie să-l
studiem în contextul activităţii semnificative sau definitorii pentru el – joc, învăţare, muncă.
O altă încercare de definire şi circumscriere a obiectului de studiu al psihologiei a fost
întreprinsă de psihologia umanistă, apărută în SUA în jurul anilor ’60, secolul trecut.
Fondatorii ei au fost A. Maslow şi C. Rogers, cărora li s-au alăturat Charlotte Bühler, J .F. T.
Bugental, C. E. Moustakas, J. Cohen, Max Pagés ş.a. În lumina acestei noi orientări,
psihologia nu trebuie să se ocupe cu studiul funcţiilor psihice în sine şi nici cu studiul
conduitei sau activităţii în general, ci cu studiul omului concret, cu întreaga sa problematică
existenţială, în contextul situaţiilor şi evenimentelor sociale cotidiene şi al celor majore –
crize economice, conflicte sociale, dezastre naturale etc.
Psihologia nu trebuie să se limiteze la simpla constatare şi descriere (interpretare a unor
stări de fapt), ci ea trebuie să ajute omul să devină ceea ce poate să devină în virtutea
disponibilităţilor reale pe care le posedă şi pe care trebuie să le descopere şi să le valorifice.
„Autovalorizarea” şi „autorealizarea” sunt polii principali care trebuie să concentreze şi să
direcţioneze întreaga dinamică a personalităţii umane.
De-abia în cea de a patra etapă (începută după anii ’50), psihologia s-a apropiat de o
circumscriere larg acceptată a obiectului de studiu. Astfel, în prezent, psihologia este definită
drept ştiinţa care se ocupă cu studiul legilor generale ale devenirii, funcţionării şi
mecanismelor organizării psihocomportamentale, pe scară animală şi umană. Particularizat
la om, obiectul de studiu al psihologiei îl reprezintă organizarea psihică internă în unitatea
contradictorie a conştientului şi inconştientului (sistemul psihic uman – SPU), precum şi
relaţia circulară dintre structurile psihice interne şi actele comportamentale externe.
VIITORUL PSIHOLOGIEI
Ca atare, dezvoltarea psihologiei nu este încheiată, ci va continua încă mult în viitor. În
evaluările tendinţelor dezvoltării ulterioare a ştiinţelor, psihologia este menţionată printre cele
cu dezvoltarea cea mai rapidă, alături de microelectronică, informatică şi biologia moleculară.
Expansiunea puternică a psihologiei în viitor va fi stimulată atât de motive epistemologico-
teoretice, cât şi practice. Primele rezidă în conştientizarea pe scară largă a importanţei
deosebite a cunoaşterii psihologice în structura sistemului cunoaşterii generale a universului şi
în recunoaşterea valorii datelor despre organizarea psihicului uman pentru dezvoltarea
ştiinţelor informatice şi inteligenţei artificiale.
Va creşte considerabil gradul de solicitare şi implicare a psihologiei în toate sferele vieţii şi
activităţii sociale, ea devenind un ghid şi, totodată, un temei al elaborării şi aplicării
proiectelor de dezvoltare atât în plan individual, cât şi în plan uman general. Şi dacă A.
Malraux a lansat faimoasa predicţie, potrivit căreia secolul XXI va fi religios sau nu va fi
deloc, probabil că nu este câtuşi de puţin lipsit de temei să punem alături o alta, şi anume:
secolul XXI va fi psihologic sau nu va fi deloc. Căci, nu se poate concepe salvarea şi înălţarea
omului fără cunoaşterea în profunzime a organizării sale psihocomportamentale şi fără a ţine
seama de datele acestei cunoaşteri.

10
ORGANELE DE SIMT

ANALIZATORII

Organele de simţ sunt organe care recepţionează informaţii din mediul extern al
organismului căruia îi aparţin, asigurând astfel integrarea în mediu. Aceste informaţii sunt
folosite la elaborarea unor reacţii de răspuns ale organismului.

Analizatorii sunt sisteme complexe care au rolul de a receptiona, transmite si


transforma in senzatii specifice informatiile primite din mediul extern sau intern.

Fiecare analizator este alcatuit din receptor (segment periferic), segment de conducere
(segment intermediar alcatuit din celule specifice) si aria din scoarta cerebrala la nivelul
careia informatia este transformata in senzatii specifice.

Pielea sau tegumentuleste un receptor care informeaza centrii nervosi superiori despre
proprietatile obiectelor cu care organismul vine in contact.

Pielea este alcatuita din trei straturi:

 epiderm - epidermul reprezinta stratul superficial al pielii, el fiind un epiteliu


pluristratificat cornos;
 derm - dermul este un tesut conjunctiv dens; contine papile dermice dispuse in siruri
paralele in palma, talpa si degete, formand amprentele; la nivelul papilelor si in
straturile profunde ale dermei se gasesc receptori tactili, de presiune, termici si de
durere;
 hipo-derm - hipo-dermul reprezinta stratul profund al pielii si este format din tesut
conjunctiv bogat in adipocite (celule adipoase).

11
Analizatorul vizual furnizeaza cele mai multe informatii cu privire la mediul
inconjurator, avand rol in perceperea luminozitatii, a formei si culorii obiectelor si in
orientarea in spatiu, mentinerea echilibrului si a atentiei. Ochiul, receptorul analizatorului
vizual este alcatuit din:
 trei tunici suprapuse
 sclerotica - este fibroasa, alba-sidefie cu o portiune transparenta -
corneea;
 coroida - este bruna, vascularizata cu rol de hranire, care, la partea
anterioara, prezinta irisul cu un orificiu central - pupila;
 retina - reprezinta tunica interna a globului ocular si contine sistemul
receptor.
 aparat optic - focalizeaza pe retina o imagine redusa si inversata a obiectelor; este
alcatuita din cornee, umoare apoasa, cristalin (functioneza ca o lentila biconvexa care
focalizeaza pe retina lumina patrunsa prin pupila) si umoarea sticloasa;
 sistemul receptor - este constituit din retina pe care exista o pata galbena (macula
lutea) cu o depresiune in centrul ei (fovea centralis) considerata zona de acuitate vizuala
maxima; retina are o structura stratificata, cele mai importante straturi fiind stratul
celulelor pigmentare format dintr-un rand de celule incarcate cu pigment melanic care
transmit prelungiri citoplasmatice in jurul celulelor receptoare si stratul celulelor
receptoare alcatuit din celule cu conuri (receptori pentru vederea diurna colorata) si celule
cu bastonase (receptori vedere nocturna);

12
Analizatorul auditiv are rol in perceperea vorbirii si la orientarea in spatiu. Se disting
trei sectoare ale analizatorului auditiv:

 urechea externa - prin pavilion si conductul auditiv extern capteaza si direjeaza


sunetele catre timpan, membrana care separa urechea externa de cea medie;
 urechea medie - comunica cu faringele prin trompa lui Eustachio, legatura care ii
asigura aceeasi presiune ca si cea atmosferica; spre urechea interna prezinta doua
ferestre - una ovala si una rotunda; de asemenea in urechea medie se gasesc trei
osisoare - ciocanul, nicovala si scarita si muschii anexati lor;
 urechea interna - este formata din labirintul osos (alcatuit din vestibul osos, canale
semicirculare si cohlee osoasa) in interiorul caruia se afla labirintul membranos
(alcatuit din vestibul membranos - format din doua vezicule (utricula si sacula) si
canale semicirculare membranoase, formand impreuna aparatul vestibular dedicat
echilibrului, si melcul membranos (canalul cohlear) care contine segmentul receptor al
auzului; cohleea este format dintr-un canal spiralat care se rasuceste in jurul unui ax
central numit columela de pe care se desprinde lama spirala care se continua cu o
membrana elastica (numita bazilara) ce separa interiorul melcului in rampa vestibulara
si rampa timpanica. Pe membrana bazilara in interiorul canalului cohlear se afla
organul Corti care contine celule receptoare pentru auz.

Analizatorul gustativ are rolul de a transmite informatii despre calitatea alimentelor.

Limba, receptorul analizatorului gustativ, este acoperita de mucoasa linguala care prezinta
papile gustative de diverse tipuri: fungiforme (raspandite pe varful si pe marginile limbii),
foliate (raspandite pe suprafata dorsala a limbii) si papile in forma de cupa (dispuse in forma
de V spre baza limbii). Papilele gustative contin muguri gustativi cu exceptia papilelor

13
filiforme situate pe partea dorsala a limbii care au doar rol tactil. Un mugure gustativ este
alcatuit din celule receptoare alungite cu cili si celule de sustinere.

Analizatorul olfactiv are rolul de a depista mirosurile si, impreuna cu analizatorul


gustativ, de a analiza calitatea alimentelor.

Receptorii olfactivi se gasesc in mucoasa olfactiva care acopera lama ciuruita a osului etmoid,
regiunea cornetului nazal superior si o mica parte din septul nazal. Mucoasa nazala este un
epiteliu format din celule receptoare si celule de sustinere. Celulele receptoare olfactive sunt
de origine nervoasa , neuroni bipolari.

14
Celulele olfactive trimit spre interiorul foselor nazale prelungiri dendritice care depasesc
celulele de sustinere formand cili olfactivi. Axonii celulelor olfactive formeaza nervii olfactivi
care strabat lama ciuruita a etmoidului si patrund in bulbul olfactiv unde fac sinapsa cu
dendritele altor neuroni (celule mitrale).

Axonii celulelor mitrale formeaza tracturi olfactive.

15
PERCEPTII SI REPREZENTARI

ASEMANARI SI DEOSEBIRI

Perceptii – reprezentari

Percepţiile – sunt procese senzoriale complexe şi, totodată, imagini primare, conţinând
totalitatea înformaţiilor despre însuşirile concrete ale obiectelor şi fenomenelor în
condiţiileacţiunii directe a acestora asupra analizatorilor.

Reprezentarea - este procesul cognitiv senzorial de semnalizare în forma unor


imaginiunitare,dar schematice, a însuşirilor concrete şi caracteristice ale obiectelor şi
fenomenelor în abşenţa acţiunii directe ale acestora asupra analizatorilor.

Asemănări :

 Ca şi percepţiile, reprezentările sunt imagini unitare şi schematice.


 Percepţiase produce în absenţa obiectului, iar reprezentarea se produce în prezenţa
acestuia. Intre percepţii şi reprezentăriexista o relaţie de interdependenta.
 Reprezentările îmbogăţesc percepţiile, le dau un contur mai clar. Cu cât suntem
stimulaţi perceptiv mai puternic cu atâtimaginea va fi mai clară.
 Percepţiile influenţează calitatea reprezentării prin claritate si intensitate.
 Atât percepţia cât şi reprezentarea sunt procese cognitive senzoriale, adică
decunoaştere prin intermediul organelor de simţ, sunt cu alte cuvinte, imagini concrete ale
unor obiecte sau fenomene.Ambele sunt legate intim de mişcare şi pot produce efecte
fiziologice şi chiar emoţii(antrenamentul aviatorilor, lămâia închipuită,vederea
duşmanului).Cele două procese psihice au un înţeles, o semnificaţie. Intre percepţii şi
reprezentări există orelaţie de interdependenţă,reprezentările îmbogăţesc percepţiile,le dau un
contur mai clar.Calitatea reprezentării depinde de calitatea percepţiei şi de contextul în care a
avut locreceptarea obiectului. Ne oferă imagini concrete asupra realităţii, ce pot conduce
uneori latulburări fiziologice.Aceste asemănări sunt determinate de natura senzorială comună
a celor două procese decunoaştere..

Deosebiri

 Dar între percepţie şi reprezentare sunt şi deosebiri marcante.


 In primul rând reprezentarea are loc în absenţa obiectului. Chiar dacă
reprezentareaeste posibilă numai după ce în prealabil a existat percepţia, ea este primul proces
decunoaştere în care subiectul cunoscător nu mai este dependent de obiect. Prin
intermediulreprezentărilor, putem detaşa obiectul de contextul în care a fost perceput iniţial şi,
mai mult,există o libertate şi faţă de schema structurală a obiectului, (putem roti sau modifica
oreprezentare în minte), în timp ce percepţia ne impune cu necesitate obiectul în forma
luireală.
 altă deosebire a reprezentării faţă de percepţie este selectivitatea mult
maiaccentuată a reprezentării. Unii psihologi, au considerat că reprezentarea este o simplă

16
urmă a percepţiei, mai fragmentară şi mai instabilă. Este adevărat că percepţiile sunt mult mai
bogateîn detalii şi mai complete, însă reprezentările au avantajul de a semnaliza în
principalînsuşirile caracteristice ale unui obiect sau fenomen. Astfel, prin procesul de
reprezentarefacem un prim pas spre cunoaşterea esenţialului. Deşi obiectul nu este înfăţişat
în totalitateaînsuşirilor lui de detaliu, reducţia realizată de reprezentare nu afectează unitatea
imaginii.Prin faptul că re-prezintă obiectul nu numai prin prisma însuşirilor sale
esenţiale,caracteristice, reprezentarea poate fi considerată ca situându-se la un prim nivel
degeneralizare în cadrul proceselor de cunoaştere.
 Percepţiile succesive ale aceluiaşi subiectsunt sintetizate într-o singură
reprezentare. De aceea, numărul reprezentărilor este mai micdecât cel al percepţiilor.
 Reprezentarea pregăteşte generalizarea care se realizează la nivelulgândirii prin
intermediul noţiunilor, judecăţilor şi raţionamentelor.
 Percepţia are un caracter figural, intuitiv, în timp ce reprezentarea are uncaracter
abstract. Prin intermediul reprezentărilor, putem detaşa obiectul de contextul în care a
fost perceput iniţial,în timp ce percepţia ne impune cu necesitate obiectul în forma lui
reală.Selectivitatea mult mai accentuată a reprezentării faţă de percepţie
 Reprezentările depind de voinţa onului,care le poate alunga,le poate revoca,pe
când percepţia nu se poate modifica.Ele sunt mai palide în raport cu percepţiile.
 Percepţia este un proces psihic,iar reprezentarea este un peoces cognitiv.In
concluzie,în procesul reflectării ,reprezentarea realizează o selecţie de însuşiriintuitive din
masa de experienţe peceptive,deci reflectarea este mijlocită şi selectivă.

DIFERENTA DINTRE PERCEPTIE SI OBSERVATIE


Relaţia foarte strânsă cu activitatea, cu limbajul şi cu gândirea explică trecerea de la
formele simple, spontane, superficiale ale percepţiei la cele complexe şi la observaţie.
Aceasta din urmă se defineşte ca activitate perceptivă intenţionată, orientată spre un
scop, reglată prin cunoştinţe generale, organizată şi condusă sistematic, conştient şi
voluntar. O mare importantă o are formularea unui scop precis în raport cu care se vor
selecta, din câmpul perceptiv, elementele corespunzătoare. Scopul dă o anumită semnificaţie
acestor elemente şi aceasta stimulează concentrarea activităţii perceptive şi activizarea
mecanismelor discriminative.
Observaţia se realizează, de obicei, asupra unor obiecte complexe, ceea ce presupune că
exploatarea perceptivă este derulată în timp, prezintă anumite faze şi este necesar un plan de
desfăşurare. Acesta are atât un rol pregătitor, cât şi unul de control. Pe măsură ce se
desfăşoară observarea, în activitatea observativă, un rol deosebit îl au mecanismele verbale,
şi anume : a) prin intermediul limbajului se stabilesc scopul observaţiei şi planul desfăşurării
acesteia ; b) prin indicatori verbali propuşi subiectului sau elaboraţi de către el se explorează,
activ, câmpul perceptiv, scoţându-se în evidenţă însuşirile mai slabe din punct de vedere fizic,
dar mai importante din punctul de vedere al scopului urmărit; c) prin cuvânt, sunt actualizate
acele cunoştinţe care vor fi integrate actelor observative ; d) cuvântul fixează rezultatele
parţiale şi finale ale observaţiei ; e) simbolurile verbale fac posibilă generalizarea schemelor
logice ale activităţilor perceptive.
Diferenţa dintre percepţia spontană şi observaţie se reflectă şi în expresii diferite.
Astfel, pentru percepţia spontană se folosesc verbe ca: a vedea, a auzi, a simţi un miros, a
simţi o atingere etc. Pentru observaţie : a privi, a asculta, a mirosi, a palpa.

17
Pe baza organizării anterioare a activităţii de observare, se dezvoltă spiritul de observaţie,
definit ca aptitudine de a sesiza cu uşurinţă, rapiditate şi precizie ceea ce este slab, ascuns,
nerelevant în aparenţă, dar semnificativ pentru scopurile omului.

De ce este decisiv rolul reprezentarilor in invatare implicit in cunoastere ?


Reprezentarea - este un proces psihic complex de reflectare mijlocită şi selectivă sub
formă deimagini schematice a însuşirilor concrete, mai mult sau mai puţin semnificative ale
obiectelor şifenomenelor, în absenţa acţiunii directe a stimulilor asupra analizatorilor.
Reprezentarea constituie primul nivel de organizare mintală autonomă, independentă de
prezenţa şiacţiunea directă a stimulilor. Sursa ei o constituie informaţiile furnizate prin
senzaţii şi percepţii. Aceste informaţii nu dispar însă fără urmă, ci sunt păstrate în memorie,
unde vor fi supuse în continuare unor operaţii de prelucrare (analiză, comparare, selecţie,
eliminare, schematizare, condensare etc.), rezultând înfinal o imagine calitativ nouă: imaginea
reprezentării. Aşadar, reprezentările nu sunt simple percepţii trecute şi reproduse din
memorie, ci percepţii trecute, stocate, reorganizate şi prelucrate prin intervenţia unor operaţii
intelectuale şi apoi actualizate. Reprezentarea este simultan proces psihic cognitiv, dar şi
rezultat al acestui proces, adică imagine psihică.

Reprezentarile joaca un rol mare în cunoastere. Ele constituie puncte de plecare,


puncte de sprijin, material concret pentru majoritatea mecanismelor psihice. Astfel, ele pot
completa noile perceptii, constituie "materia prima" pentru gândire si operatiile ei, ca si pentru
imaginatie. Procesele logice, rationale, fara acest suport intuitiv ar fi goale, seci, rupte de
realitatea concreta. Reprezentarile pregatesc si faciliteaza abstractizarile si generalizarile din
gândire, ajuta la elaborarea sensului notional al cuvintelor, de aceea dictionarele redau nu doar
cuvântul (notiunea), ci si imaginea corespunzatoare lui, ele "împing" cunoasterea spre forme
tot mai evoluate. Reprezentarile îi dau omului posibilitatea sa-si construiasca propriul sau
mediu in interior, pornind de la care el îsi poate elabora actiunile asupra mediului exterior.
Pentru individ, reprezentarile constituie unele dintre cele mai importante surse de informare.
Eficienta întregului proces cognitiv în oricare dintre domeniile în care el ar fi solicitat tine în
mare parte de posibilitatea transformarii reprezentarilor si de posibilitatea de a avea acces la
mai multe dintre ele în acelagi moment. Nenumaratelor diversitati de situatii, de mesaje
comprehensibile, de sarcini obiective cu privire la realitate le raspund, din fericire, o
extraordinara capacitate si o foarte mare mobilitate reprezentationala. mai ales la subiectul
adult.

Totodata, reprezentarile sunt instrumente de planificare si reglare a conduitei umane.


Integrate în diferite tipuri de activitati (de joc, de învatare, de rezolvare de probleme, de
munca, de creatie) ele ajuta la finalizarea performanta a acestora. Daca ne gândim doar la
artele vizuale, întelegem si mai bine rolul ce le revine reprezentarilor. în domeniul artelor
vizuale, cu precadere al picturii, este vorba de un dublu circuit: pe de o parte, de la realitate la
imaginea mintala (deci la reprezentarea ei), pe de alta parte, de la imaginea mintala la redarea,
exprimarea ei în afara, pe pânza pictorului (deci la re-prezentarea realitatii reflectata in
imaginea mintala). Nu este greu sa observam ca pictura ofera cel mai bun exemplu pentru

18
zona neclara unde perceptia se îngemaneaza cu gândirea, unde nu este clar în ce punct se
sfârseste ceea ce este vazut si unde începe ceea ce este gândit. De exemplu, atunci când artistii
egipteni încercau sa re-prezinte pe hârtie sau pe pânza lumea perceputa, ei desenau nu ceea ce
vedeau în orice moment sau din orice pozitie, ci ceea ce stiau ca este esential si cel mai
caracteristic atribut al modelului lor.

Dar nu numai reprezentarile individuale au un mare rol în cunoastere, ci si cele


sociale. Dat fiind faptul ca omul nu reactioneaza la realitatea asa cum este ea, ci la realitatea
asa cum îi este prezentata, asa cum ei însusi o anticipa si o asteapta, reprezentarile joaca un rol
cu totul deosebit în interactiunea umana, pentru ca ele definesc ceea ce este realitatea pentru
subiect.

Rolul reprezentarilor în cunoastere si actiune se diferentiaza nu doar dupa tipul lor


(individuale sau sociale), ci si dvp& starea lor existentiala. Unele dintre ele sunt înscrise în
memoria de lunga durata a individului, aflându-se in stare de disponibilitate. Altele se înscriu
în prezentul psihologic al individului, fiind surescitate prin intermediul proceselor activatoare.
Ele trec, de cele mai multe ori temporar, din starea de disponibilitate în starea de actualitate,
încadrându-se în memoria de lucru a individului. Se întelege de la sine ca cele din urma
influenteaza cunoasterea si actiunea prezenta a individului, între cele doua stari existentiale
ale reprezentarilor exista o strânsa legatura, calitatea ultimelor depinzând în mare masura de
calitatea primelor. Daca din fondul reprezentarilor disponibile se actualizeaza reprezentari
vagi, imprecise, neclare, acestea mai mult vor împiedica decât vor ajuta cunoasterea. Asadar,
reprezentarile, conservând în ele, într-o maniera specifica, rezultatele interactiunii omului cu
mediul înconjurator, îi dau acestuia posibilitatea de a le mentine sub o forma utilizabila pentru
obiectivele comportamentelor ulterioare.

Aparute ca urmare a relatiei dintre subiect si obiect, dintre organism si mediu,


reprezentarile servesc ca instrumente (psihice) de adaptare la realitate. Prin caracteristicile lor,
dar mai ales prin rolul îndeplinit, reprezentarile apar în sirul proceselor de cunoastere nu doar
ca un simplu moment, doar ca o treapta, ca o etapa a contemplarii vii, ci si ca un rezultat, un
bilant al cunoasterii, care, pe de o parte, sedimenteaza în ele toate achizitiile de pâna acum ale
cunoasterii, iar pe de alta parte, pregatesc si deschid calea spre cunoasterea logica, rationala.

EXEMPLIFICATI OPERATIILE GANDIRII IN DIVERSE SECVENTE


DE INVATARE

OPERATIILE GANDIRII

Fiind un proces, gandirea consta intr-o serie de transformari mintale ( operatii) care
sunt: analiza si sinteza, comparatia, abstractizarea/ concretizarea, generalizarea /
individualizarea.
Aceste operatii se exercita atat asupra unor continuturi mintale concrete ( ducand la aparitia
reprezentarilor ) dar si asupra unor continuturi abstracte .

19
Analiza si sinteza. Analiza este operatia gandirii care consta in desfacerea (mintala) a
unui intreg in partile sale componente. Sa ne amintim unde am mai intalnit acest termen? De
exemplu, atunci cand spunem : analiza gramaticala, analiza literara, analiza situatiei la
invatatura, etc. O analiza gramaticala presupune desfacerea unei propozitii in partile ei
componente: subiect, predicat, atribut, complement. Analiza literara a unei opere inseamna a
stabili : locul, timpul actiunii, personajele, mijloacele stilistice folosite, s.a.m.d.
Sinteza este operatia gandirii opusa analizei; de aceea ea consta in refacerea intregului din
partile anterior separate; aceasta nu se reface neaparat in aceeasi forma intrucat din parti ale
unor intreguri diferite se poate realiza un nou intreg. De exemplu pentru a realiza ca tema la
literatura, o lucrare de sinteza cu titlul << Poetii romani simbolisti>>, este necesar ca mai intai
sa fie studiat separat (analizat) fiecare poet in parte si apoi reuniti intr-un comentariu de
sinteza stabilindu-se legaturile dintre operele lor.
Comparatia este operatia gandirii ce consta in evidentierea asemanarilor si
deosebirilor dintre doua sau mai multe obiecte sau fenomene pe baza unui criteriu.
De exemplu, doua persoane pot fi comparate dupa mai multe criterii : inaltime , coloarea
ochilor, aptitudini, calitati morale, etc (criteriile sunt asadar, insusiri ale obiectelor si
fenomenelor)
Comparand doua fenomene psihice, de pilda perceptiile si reprezentarile, trebue aratat ca se
aseamana prin faptul ca ambele sunt procese senzoriale dar se deosebesc prin faptul ca primul
este un proces primar, celalalt secundar; produsul perceptiei este o imagine clara, bogata in
continut in timp ce produsul reprezentarii este o imagine schematica , lipsita de fond…
Abstractizarea este operatia gandirii care consta in retinerea unor insusiri si ignorarea
altora la un moment dat, in functie de cerintele activitatii noastre . Daca un profesor de sport
doreste sa organizeze o echipa de baschet, el isi va planifica (mintal) sa selecteze elevii cu
anumita inaltime dorita si cu aptitudini sportive, ignorand alte insusiri ale elevilor; culoarea
ochilor, aptitudinile matematice,etc. Daca un profesor de muzica doreste sa realizeze un cor,
isi va selecta elevii cu voce si ureche muzicala, indiferent de inaltimea lor…
La o privire mai atenta, intotdeauna ne raportam selectiv la lucruri si oameni. Daca am un
prieten voinic si bun cunoscator al limbii engleze, atunci cand vreau sa-mi mut mobila, voi
apela la acest prieten pentru forta lui musculara dar daca am de tradus un text din engleza, voi
apele la cunostintele lui in acest domeniu, fara a ma mai interesa muschii lui !
Concretizarea este operatia gandirii opusa abstractizarii; ea consta reconsiderarea
insusirilor care au fost ignorate anterior. Sa vedem cum se produce aceasta operatie: sa ne
oprim asupra notiunii << tara>> care este abstracta intrucat a retinut doar faptul ca este
unteritoriu cuprins intre anumite granite, avand o conducere unica dar a ignorat alte trasaturi:
coordonatele geografice, relief, clima,etc. Daca la notiune <<tara >> adaugam asemenea
trasaturi : este situata in emisfera nordica, in Europa, are clima temperata, este marginita la
sud de Dunare iar la est de Prut, etc, ajungem la <<Romania >>, care ne apare in minte chiar
ca imagine conceta ( reprezentarea hartii Romaniei).
Generalizarea si individualizarea sunt operatii opuse: prima permite realizarea unui
plan mintal a claselor de obiecte si fenomene pe baza unor insusiri comuneale acestora iar
celalalta realizeaza invers acest drum, coborand de la nivelul clasei la cel al partii sau
individului ( unitati fundamentale) .
De exemplu: notiunea <<elev>> este rezultatul unei generalizari intrucat ea s-a format
pornind de la cunoasterea persoanei A care urmeaza liceul agricol, a persoanei B care
frecventeaza scoala primara, a persoanei C care urmeaza liceul militar, D cursul seral al scolii
de arte plastice, etc. Aceste persoane avand varste ,sex si interese diferite au ceva comun:
frecventeaza cursurile unor scoli. Tocmai acest fapt reprezinta continutul notiunii << elev>>
care se refera la aceasta clasa de persoane si nu la o singura persoana.

20
La fel se poate considera si oarecare alta notiune (cladire, pom, prun, sfera,
capodopera, vechi, etc) intrucat toate au un grad de generalitate mai mare sau mai mic, dupa
cum desemneaza grupuri de obiecte /fenomene mai restranse ori mai cuprinzatoare.
Sa consideram acum notiunea << corp de luminat>> care se refera la o clasa acelor obiecte
care sunt folosite pentru a genera lumina: lampade, becuri, veioze, felinare, lanterne,etc.
Restrangand treptat sfera acestei notiuni , vom forma clase din ce in ce mai restranse.
Iata gandind, pe rand notiunile: corp de iluminat / care utilizeaza curent electruc / contnand
unul sau mai multe becuri / situat de obicei in miglocul plafonului unei incaperi / se afla
acum in sufrageria apartamentuli am ajuns la un singur asemenea corp de iluminat,
binecunoscut de catre toti, cu insusiri precise. Am realizat astfel operatia gndirii numita
individualizarea.
Din prezentarea acestor operatii ale gandirii trebue sa se inteleaga ca ele functioneaza
impreuna, sprijinindu-se unele pe celelalte. De ex.. pentru a gasi dintre notiunele : camion,
bicicleta, autobus, autoturism, pe cea care nu se potriveste cu celelalte trei, analizam insusirile
fiecareia, le comparam, retinem ( prin abstractizare) ca prima, a treia si a patra se refera la
vehicole autopropulsate si formam (prin generalizare) clasa autovehicolelor; astfel, notiunea
de bicicleta ramane in afara acestei clase.
Operatiile gandirii se dezvolta si se perfectioneaza treptat, pe masura evolutiei stadiale a
intelectului. Dar ele nu se dezvolta neconditionat ci numai prin exersare, asa cum se impune
in scoala, prin realizarea diferitelor teme la toate disciplinele de studiu. Scoala deci, nu are ca
scop numai sa ofere o suma de informatii ci mai ales sa dezvolte operativitatea gandirii ( fiind
nevoie insa si de informatii pe care gandirea sa le preluvreze)
Toate aceste operatii ale gandirii sunt raspunzatoare de formarea notiunilor.

Intelegerea si rezolvarea de probleme


Intelegerea este unul dintre modurile de manifestare ale gandirii. Ajungem sa intelegem o
notiune in mai multe moduri, dintre care vom prezenta, doua.
A. Intelegere prin intuitie
Spunem ca intelegem prin intuitie atunci cand operam cu un concept pe baza unei imagini a
realitatii respective.
B. Intelegerea prin demonstratie pur logica
Intelegem prin demonstratie pur logica atunci cand folosim simboluri. si operam cu acele
simboluri, in conformitate cu anumite reguli de interferenta.
Vom folosi exemplul fractiilor dat de H. Poincare: Iata cum se poate defini fractia:
1. Taind in parti egale un mar sau o tarta (taierea se face in fapt sau numai imaginar).
2.O fractie este o pereche de numere intregi separate printr-o liniuta orizontala; se indica
operatiile care se pot face cu aceste numere, demonstrandu-se ca regulile acestor operatii sunt
aceleasi ca si in calculul cu numere intregi. Se va constata ca, facand dupa aceste reguli
inmultirea valori unei fractii cu numitorul, se obtine numaratorul.
Prima definitie se da la scoala primara, cea de-a doua se va folosi in liceu sau la facultate,
cand exista suficiente cunostinte, atat empirice, cat si prin educatie matematica, deci notiuni
stiintifice.
Modul intuitiv de intelegere si cel logic sunt complementare, iar prin combinarea lor pot fi
facute intelese idei foarte profunde (a se vedea modelul atomului).

21
FUNCTIILE LIMBAJULUI
Funcţiile limbajului sunt strâns determinate de actul limbajului, care presupune
emiţătorul,referentul si receptorul.
Trei funcţii principale ale limbajului se desprind în actul comunicării:
functia expresiva, stabilita în funcţie in relatia cu emitatorul receptorului;
functia interogativa sau de apel (in raport cu destinatarul);
functia de reprezentare (stabileste relatia intre enunt si universul exterior).
Funcţiile limbajului
Limbajul îndeplineşte o serie de funcţii: de comunicare, cognitivă, simbolic-reprezentativă,
expresivă(afectivă), reglare-autoreglare, ludică, dialectică, catharctică.
Funcţia de comunicare constă în faptul că prin limbaj omul îşi exteriorizează conţinutul
reflectoriu altuturor proceselor psihice (cognitive, afective, motivaţionale, voliţionale), îşi
dezvăluie aspecte legate deînsuşirile sale psihice.
Funcţia de cunoaştere se referă la faptul că deşi realitatea nu este cunoscută direct prin
limbaj, ci prinintermediul proceselor cognitive, totuşi prin vehicularea cunoştinţelor de la o
persoană la alta limbajulfacilitează cunoaşterea. Rezultatele activităţii de cunoaştere obţinute
prin percepţie, gândire, imaginaţie,memorie etc., se fixează în cuvinte, operaţiile gândirii sunt
facilitate şi mediate de limbaj, explorarea şiinvestigarea realităţii se face prin limbaj, ca şi
îmbogăţirea şi cristalizarea cunoaşterii Fără limbajcunoaşterea realităţii înconjurătoare ar fi
mult îngreunată (ex. activitatea intelectuală la surdomuţi este slabdezvoltată).
Funcţia de reglare şi autoreglare se referă la faptul că prin limbaj omul poate influenţa,
determina,conduce, interveni asupra conduitelor celorlalţi, dar şi asupra propriilor stări şi
trăiri psihice saucomportamente. Limbajul se dovedeşte astfel un „instrument” prin care omul
acţionează asupraconduitelor celorlalţi şi a propriei conduite.
Funcţia expresivă se referă la manifestarea prin limbaj a unor stări şi trăiri afective, la fel ca
şi princomportamente expresive nonverbale (mimică, pantomimică, postură).
Formele limbajului
După criteriul perceperii sau neperceperii lui de către cei din jur, limbajul poate fi extern sau
intern. Larândul lui, după natura suportului fizic al cuvintelor, limbajul extern poate fi oral şi
scris, iar în funcţie deadresabilitatea sa, limbajul oral poate fi dialogat, monologat şi
colocvial. Formele de limbaj extern suntvorbirea şi scrierea, iar cele de limbaj intern audierea
şi citirea.
Limbajul extern îndeplineşte toate funcţiile descrise mai sus dar esenţiale sunt funcţia de
comunicare şicea de reglare.
Limbajul intern îndeplineşte în principal funcţiile cognitivă şi autoreglatoare.
Cercetăririguroase de psihofiziologie au evidenţiat rolul jucat de limbajul interior în
activitatea voluntară a omului.Limbajul intern este asonor, are o desfăşurare rapidă (viteză de
sute de ori mai mare decât limbajul oral şiscris), prescurtată, schematică, o structură
gramaticală simplificată, este centrat pe acţiuni (în limbajulintern predomină verbele şi
adjectivele, în timp ce substantivele sunt puţin numeroase), fiind caracterizat prin
ideomotricitate.

22
BIBLIOGRAFIE

Anitei, M (2010), Fundamentele psihologiei, Editura Universitara, Bucuresti

Atkinson, R. L., Atkinson, R.C., Smith, E.E., Bem, D.J., (2002) Introducere in psihologie, Editura Tehnica,
Bucuresti

Claparède, Ed., (1973), Educatia functionala, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti

Cosmovici, A., Psihologie generala, (1996), Editura Policrom, Iasi

Cosmovici, A., Iacob, L., (1998), Psihologie scolara, Editura Polirom, Iasi

Cucos, C., (1996), Pedagogie, Editura Polirom, Iasi

Dicu, A, Golu, M., (1972), Introducere in psihologie, Editura Stiintifica, Bucuresti

Doise, W., Deschamp, J-C., Mugny, G., (1996), Psihologie sociala experimentala, Editura Polirom, Iasi

Ionescu, M., Radu, I., (coord.), (1995), Didactica moderna, Editura Dacia, Cluj-Napoca

Jude, I., (2002), Psihologie scolara si optim educational, Editura Didactica si Pedagogica, R.A., Bucuresti

Jung, C.G., (1996), Tipuri psihologice, Editura Humanitas, Bucuresti

Keyserling, H., (1996), Viata intima (Eseuri proximiste), Editura Tehnica, Bucuresti

Margineanu, N., (1973), Conditia umana, Editura Stiintifica, Bucuresti

Motru-Radulescu, C., (1996), Curs de psihologie, Editura Esotera, Editura Vox, Bucuresti

Nicola, I., (2000), Tratat de pedagogie scolara, Editura Aramis, Bucuresti

Pavelcu, V., (1982), Cunoasterea de sine si cunoasterea personalitatii, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti

Popescu-Neveanu, P., (1978), Dictionar de psihologie, Editura Albatros, Bucuresti

Popescu-Neveanu, P., (1987), Psihologie scolara, Editura Universitatii, Bucuresti

Popescu-Neveanu, P., (1997), Psihologie, Editura Didactica si Pedagogica, R.A., Bucuresti

Prelici, V., (1997), A educa inseamna a iubi, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti

Radu, I., (1991), Introducere in psihologia contemporana, Editura Sincron, Cluj-Napoca

Rascanu, R., (1997), Psihologie medicala si asistenta sociala, Societatea Stiinta si Tehnica, Bucuresti

Ribo, Th., (1996), Logica sentimentelor, Editura IRI, Bucuresti

Salade, D., (1995), Educatie si personalitate, Casa Cartii de Stiinta, Cluj-Napoca

Steiner, G., (1983), Dupa Babel – Aspecte ale limbii si traducerii, Editura Univers, Bucuresti

Teodorescu, S., (1972), Psihologia conduitei. Contributie la cunoasterea operei lui Pierre Janet , Editura Stiintifica,
Bucuresti

23