SUPORT DE CURS

NOTIUNI DE PSIHOLOGIE, ETICA SI DEONTOLOGIE FARMACEUTICA

Obiectul de studiu al psihologiei

Etimologic, cuvantul psihologie provine din limba greacă de la psyché (suflet) şi logos
(cunoastere, teorie, stiinta).

Psihologia poate fi definita ca studiul stiintific al comportamentului si proceselor

mentale.

Radacinile psihologiei pot fi trasate in timp pana in secolele al IV-lea si al V-lea i.Hr.
Filosofii greci Socrate, Platon si Aristotel au pus intrebari fundamentale despre minte, iar
Hipocrat, ,,parintele medicinei’’, a facut multe observatii importante despre felul in care
creierul controleaza alte organe.

Procesele psihice – definire, clasificare, descriere

Senzatii

Senzatiile sunt procese psihice elementare, care reflecta diferitele insusiri ale
obiectelor si fenomenelor lumii externe, precum si starile interne ale organismului, in
momentul actiunii nemijlocite a stimulilor respectivi asupra receptorilor.

Exista doua stadii ale unei senzatii:

1.stadiul presenzorial, stadiul de excitatie sau de reflex caracterizat printr-o reactie

localizata, dar integrata prin efectele ei in circuitul reglator;

2.stadiul senzatiei propriu-zise, ca reflectare a unor insusiri ale obiectelor.

Calitatea senzatiilor

Este data de multitudinea elementelor care le compun. Este explicata de trei

mecanisme:

- selectivitatea receptorilor - consta in specificitatea diferentiata a receptorilor in raport

cu diverse tipuri de stimuli.

1
 - energia specifica a organelor de simt - fiecare organ de simt poseda o energie specifica
proprie lui, care este transmisa creierului, indiferent de maniera in care este stimulat.

- energia specifica centrala - la baza acesteia se afla diferentele chimice existente in

transmisia sinaptica.

Intensitatea senzatiilor

Este legata de intensitatea fizica a stimulilor care le promoveaza dar depinde si de alte
variabile care actioneaza corelat sau independent cu intensitatea stimulului. Aceste variabile
se impart in trei categorii:

- durata aplicarii;

- modul de aplicare;

- particularitatile mecanismelor anatomofiziologice ale senzatiilor.

Acestor factori li se adauga si conditiile concrete in care are loc receptia, gradul de
excitabilitate al sistemului nervos, existenta sau non-existenta unor dominante organice.

Durata senzatiilor

Se refera la intinderea in timp a senzatiei. Senzatia persista atata timp cat actioneaza si
stimulul, unele insa persista si dupa incetarea actiunii directe a stimulului (ex. senzatiile
gustative) ele purtand denumirea de imagini consecutive.

Tonul afectiv al senzatiilor

Este proprietatea senzatiilor de a produce stari afective placute sau neplacute, de

apropiere sau de respingere a realitatii reflectate. Acest ton le individualizeaza, le distinge
unele de altele, le reliefeaza si evidentiaza relatiile subtile ce exista intre fenomenele psihice
simple (senzatiile) si complexe (procesele afective).

Criterii de clasificare a senzatiilor

In clasificarea senzatiilor s-au utilizat mai multe criterii:

1. Criteriul morfologic

2
 Pana in secolul XIX s-au clasificat dupa organele de simt: auditive, vizuale, olfactive,
gustative si cutanate. Tot ce depasea aceasta clasificare era pus pe seama unui al 6-lea simt.

2. Criteriul functional

Conform acestui criteriu se delimiteaza mai intai functia senzoriala, apoi se incearca
identificarea organului receptor care o indeplineste.

3. Criteriul insusirilor detectate senzorial

a) Senzatii cutanate – stimuli mecanici;

b) Senzatii vizule, auditive – stimuli fizici;

c) Senzatii gustative, olfactive – stimuli chimici;

d) Senzatii proprio si interoceptive – stimuli fizilogici.

Importanta senzatiilor

Senzatiile informeaza despre variatiile care se produc in circumstantele mediului

inconjurator, cu conditia ca aceste variatii sa fie importante si sa se produca in anumite limite.

Senzatiile asigura adaptarea organismului la variatiile mediului inconjurator.

Senzatiile orienteaza si controleaza benefic conduitele actuale ale individului.

Perceptia

Impreuna cu senzatiile, perceptiile asigura orientarea senzoriala nemijlocita a omului

in mediul inconjurator.

Perceptia este o forma superioara a cunoasterii senzoriale. Spre deosebire de senzatie,

care re-produce insusirile simple ale obiectelor si fenomenelor, perceptia asigura constiinta
unitatii si integritatii obiectului.

Analiza comparativa – ce este perceptia si ce este senzatia

Comparativ cu senzatia, perceptia este:

- Interferentiala – permite persoanelor sa completeze informatia care lipseste din

senzatiile brute.

3
 - Categoriala – ajuta indivizii sa plaseze in aceeasi categorie senzatii aparent diferite pe
baza unor trasaturi comune.

Perceptia ca activitate

Perceptia nu este un fenomen izolat ci trebuie considerata ca o faza a actiunii.

Piaget foloseste termenul de activitate perceptiva pentru orice punere in relatie a

elementelor. Perceptia nu este o simpla contemplare sau o copie mecanica a obiectului, ci este
un produs orientat si organizat care implica nenumarate actiuni cu obiectele.

Perceptia ca deformare a obiectului

Cele mai cunoscute sunt iluziile vizuale datorate unor particularitati ale figurilor
geometrice, numite si iluzii optico-geometrice.

Exista trei categorii de iluzii:

- cercuri legate ce par a fi inegale;

- linii sau segmente de dreapta egale - ce par inegale;

- linii paralele - ce par a nu fi paralele;

Iluziile sunt cazuri particulare ale perceptiilor.

Perceptia spatiului

Prin perceptia spatiului se intelege reflectarea senzorial-intuitiva a insusirilor spatiale a

lucrurilor (marimea si forma), a relatiilor spatiale dintre ele, a miscarii lor.

Perceptia spatiului este o conditie necesara a orientarii eficiente a individului in lumea

inconjuratoare.

Perceptia timpului

Este conditionata de trei factori: fizici, biologici si psihologici.

Perceptia si estimarea duratei

4
 Durata se refera la intervalul obiectiv care separa doi stimuli intre ei (durata poate fi
scurta si intermediara). Estimarea timpului este influentata si de caracterul placut sau neplacut
al unor activitati si de varsta.

Orientarea temporala

Depaseste perceptia si estimarea timpului, dar se baeaza pe ele. Ea consta in a situa o

faza a schimbarii in raport cu un intreg ciclu de schimbari.

Perceptia miscarii

Miscarea constituie o schimbare a pozitiei in spatiu a unui obiect intr-un anumit timp.

Tipuri de miscare:

- reala;

- aparenta;

- autocinetica;

- consecutiva.

In realizarea miscarii rolul hotarator il are analizatorul vizual.

Rolul perceptiilor

Perceptiile ii creeaza omului certitudinea existentei lui printre celelalte obiecte (ex. daca
este tulburata perceptia spatiului, orientarea individului in mediul inconjurator devine aproape
imposibila).

Perceptiile sunt elemente componente ale operatiilor si actiunilor, ale activitatilor

gandurilor noastre. Nu exista forma de activitate umana, simpla sau complexa, care sa nu
implice forme ale perceptiei si abilitatii perceptive.

Invatarea presupune in mare masura interventia percepiei.

Reprezentarea

Reprezentarea are drept continut informational o caracteristica concreta a obiectului, insa

mai importanta.

5
 Reprezentarile sunt rezultatul unor prelucrari si sistematizari, ale unor combinari si
recombinari senzoriale.

Clasificarea reprezentarilor

Din perspectiva psihologiei generale

a) dupa analizatorul predominant: vizuale, auditive, kinestezice, gustative;

b) dupa tipul de activitate in care sunt implicate: literare, artistice, sportive;

c) dupa gradul de generalizare: generale si individuale;

d) dupa procesul psihic: reprezentari ale memoriei si imaginatiei;

e) dupa prezenta/absenta intentiei si a efortului voluntar: voluntare si involuntare;

f) dupa specificul obiectului de invatamant: reprezentari geometrice, istorice,

geografice, etc.

Nu exista reprezentari pure, indiferent de criteriul utilizat in clasificarea lor.

Proprietatile reprezentarilor:

1. Figurativitatea – reda ceea ce este tipic pentru un obiect, caracteristicile cu cea

mai mare incarcatura informationala, devenind un fel de portret rezumativ al
acestuia.

2. Operativitatea – sunt implicate mecanisme de asociere si contrast, de motricitate si

ideomotricitate.

Alte proprietati:

- caracter integrat

- caracter simbolic si semnificant

- caracter constructiv

- caracter autonom si creativ

- caracter social

6
 Concluzie

Reprezentarile joaca un rol important in cunoastere. Ele constituie un punct de plecare

pentru majoritatea proceselor psihice.

Servesc ca instrumente de adaptare la realitate.

Apar ca un rezultat, un bilant al cunoasterii, care pregatesc calea spre cunoasterea logica
rationala.

Gandirea

Cele mai semnificative caracteristici ale gandirii sunt:

Caracterul informational – operational

Gandirea este un mecanism de prelucrare, interpretare si evaluare a informatiilor.

Caracterul mijlocit

Gandirea nu opereaza asupra realului, asupra obiectelor si fenomenelor, ci asupra

informatiilor furnizate de senzatii, perceptii si reprezentari. Ea este o prelucrare secundara a
informatiilor.

Caracterul mijlocitar

Gandirea este un mecanism psihic care mijloceste si influenteaza alte mecanisme psihice,
contribuind la accelerarea functionalitatii si la sporirea eficientei lor.

Caracterul generalizat si abstractizat

Gandirea opereaza cu insusirile generale, abstracte.

Caracterul actional

Baza genetica a gandirii trebuie cautata in actiune, gandirea izvoraste din actiune si se
finalizeaza in ea.

Caracterul finalist

Omul isi stabileste scopul nu in timpul desfasurarii activitatii, ci cu mult inainte de a trece
la executarea ei.

7
 Caracterul multidirectional

Gandirea opereaza cu toate cele trei dimensiuni temporale: trecut, prezent si viitor.

Caracterul sistemic

Gandirea este cea mai inalta forma de prelucrare a informatiei si de exercitare a comenzii
si controlului.

Unitatile de baza ale gandirii

Gandirea contine mai multe componente:

- Imaginea – ca reprezentare mintala a unui obiect specific, unitatea cea mai primitiva a
gandirii;

- Simbolul – o unitate mai abstracta a gandirii, care reda obiectul, evenimentul;

- Conceptul - o eticheta pusa unei clase de obiecte, evenimente care au in comun cateva
atribute;

- Prototipul - ca exemplu ce ilustreaza cel mai bine un concept;

- Operatia – serveste la formarea conceptelor sau la rezolvarea problemelor;

- Regula sau legea – cea mai complexa unitate a gandirii, ce presupune stabilirea relatiei
intre doua sau mai multe concepte.

Memoria

Memoria este un mecanism ce se deruleaza in timp, parcurgand in dinamica sa o serie de

procese.

1. Encodarea

Encodarea reprezinta primul proces parcurs de mecanismele mnezice in dinamica lor.

Traducerea informatiei se realizeaza prin intermediul unui cod, de aceea natura encodarii va fi
dependenta de natura codului. Exista trei tipuri de coduri: vizuale, auditive si semantice, deci
trei tipuri de encodare:

- Encodare vizuala – care face apel la codul de imagine;

8
 - Encodare auditiva – care foloseste codul sunet;

- Encodare semantica – ii este specific codul propozitiei.

2. Stocarea

Stocarea este procesul de retinere (pastrare, conservare) a informatiilor pana in

momentul in care este necesara punerea lor in disponibilitate.

Durata stocarii este extrem de variabila, uneori ea este foarte scurta, alteori medie, iar
uneori foarte mare. Durata variabila a stocarii a stat la baza distingerii diferitelor tipuri de
memorie: de scurta durata (MSD) si de lunga durata (MLD) si memoria de durata medie,
interpusa intre primele doua.

3.Recuperarea

Recuperarea este procesul memoriei care consta in scoaterea la iveala a continuturilor

encodate si stocate in vederea utilizarii lor in funcie de necesitati.

Imaginatia

Imaginatia este capacitaea omului de a produce imagini. Ea inseamna fie simpla

reproducere a senzatiilor in lipsa obiectelor care le-au provocat, fie creatiile libere ale
fanteziei umane.

Formele imaginatiei

In functie de prezenta sau absenta intentiei si a efortului voluntar, imaginatia este:

- Voluntara – caracterizata prin prezenta scopului si a efortului voluntar;

- Involuntara

Imaginatia voluntara este superioara imaginatiei involuntare prin focalizarea si conducerea

constienta, in schimb ea este mai saracacioasa datorita conformarii la modelele rationale.

Imaginatia involuntara beneficiaza de aporturile structurilor inconstientului, care dispun

de un grad mai mai mare de flexibilitate.

Dupa starea de activism a subiectului, exista:

- Forme pasive ale imaginatiei (visul din timpul somnului si reveria);

9
 - Forme active ale imaginatiei (imaginatia reproductiva si imaginatia creatoare, visul de
perspectiva).

Dupa tipul de activitate in care se incadreaza, exista: imaginatie artistica, literara, tehnico-
stiintifica, muzicala, etc.

Dupa tipul de reprezentari dominante: imaginatie plastic-vizuala, auditiv-motrica.

In toate aceste forme de imaginatie sunt utilizate o varietate de procedee care duc la
rezultate diferite cantitativ si calitativ.

Motivatia

Motivatia are in vedere aspectele care stau la baza actiunilor noastre: cum ajungem sa
actionam si ce factori ne influenteaza actiunile.

Motivatia este o parghie importanta in procesul autoreglarii individului, o forta motrica a

dezvoltarii psihice si umane. Ea sensibilizeaza diferit persoana la influentele externe, facand-o
mai mult sau mai putin permeabila la ea.

Trebuintele:

- Sunt sursa primara a actiunii;

- Sunt structuri motivationale bazale si fundamentale ale personalitatii, fortele ei cele

mai puternice, reflectand echilibrul bio-psiho-social al omului, la solicitarile mediului
exterior.

Trebuintele pot fi clasate in:

- Fiziologice (necesare mentinerii echilibrului intern);

- Psihologice (rezulta din relatiile subiectului cu situatiile).

In functie de continut si geneza, trebuintele pot fi:

- Primare (innascute) cu rol de asigurare a integritatii fizice a organismului;

- Secundare (formate in decursul vietii) cu rol in asigurarea integritatii psihice si sociale

a individului.

In categoria trebuintelor primare sunt incluse:

10
 a) Trebuinte biologice sau organice (foame, sete, sexuale);

b) Trebuinte fiziologice sau functionale (de miscare, relaxare, descarcare).

In categoria trebuintelor secundare sunt incluse:

a) Trebuinte materiale (de locuinta, confort);

b) Trebuinte spirituale (de realizare a propriei personalitati);

c) Trebuinte sociale (de comunicare, cooperare, integrare).

Satisfacerea trebuintelor se soldeaza cu reducerea tensiunilor. Nesatisfacerea lor duce la

dilatarea sau exacerbarea lor, fie la stingerea lor prin saturatie. Nesatisfacerea lor pe o
perioada mai mare de timp poate periclita existenta fizica si psihica a individului.

Functiile motivatiei

1.Functia de activare interna difuza si de semnalizare a unui dezechilibru psihologic sau

fiziologic. In aceasta faza, starea de necesitate persista, dar nu declanseaza actiunea. De
obicei, aceasta functie este specifica trebuintelor.

2. Functia de mobil sau factor declansator al actiunii.

3. Functia de autoreglare a conduitei, prin care se imprima conduitei un caracter activ si

selectiv.

Motivatia sustine activitatea organismului pentru un timp mai scurt sau mai indelungat.

Afectivitatea

P. P. Neveanu definea afectivitatea ca ,,fenomen de rezonanta a lumii in subiect, care se

produce in masura si pe masura dispozitivelor rezonante ale subiectului si este totodata
vibratia subiectului in lumea sa’’.

In cadrul proceselor afective nu conteaza obiectul, cat valoarea si semnificatia pe care

acesta o are pentru subiect.

Emotiile se declanseaza avand la baza informatii din mediul extern. Piaget arata ca
inteligenta si afectivitatea sunt inseparabile, afectivitatea avand rolul de sursa energetica, de

11
care depinde functionarea inteligentei. Ea este tensiunea intregului organism, soldata cu efecte
de atractie sau respingere.

Relatia dintre afectivitate si motivatie a fost sustinuta de multi autori, care sustineau ca
intre cele doua procese exista o stransa interactiune.

Afectivitatea este prezenta incepand cu pulsatiile inconstientului si terminand cu

realizarile ultimative ale constiintei, de aceea este considerata componenta bazala,
infrastructurala a psihicului si nota lui definitorie.

Comunicare si limbaj

Limbajul reprezinta cel mai important instrument de comunicare. Orice societate umana
poseda un limbaj si orice persoana cu nivel intelectual normal achizitioneaza limba materna.
Cel mai frecvent limbajul este definit ca activitate psihica de comunicare intre oameni, prin
intermediul limbii.

Limba este totalitatea mijloacelor lingvistice (fonetice, lexicale, gramaticale) ce dispun de

o organizare ierarhica potrivit unor reguli de ordonare. Limba este un sistem inghegat de
cuvinte si reguli gramaticale. In raport cu individul ea este un dat obiectiv si nu depinde de
existenta in sine a individului ci de existenta activitatii umane.

Intre limba si limbaj exista cel putin 2 diferente importante:

1. In timp ce limba e un fenomen social, limbajul este un fenomen individual, realizandu-

se atat in plan fiziologic, cat si in plan psihologic;

2. Daca limba este extraindividuala, limbajul este mijlocul de vehiculare al limbii.

Comunicarea a fost definita ca o forma particulara a relatiei de schimb intre doua sau mai
multe persoane, doua sau mai multe grupuri.

Esentiale pentru actul comunicarii sunt:

1. Relatia dintre individ sau dintre grupuri;

2. Schimbul, transmiterea si receptarea semnificatiei;

3. Modificarea intentionata sau neintentionata a comportamentului celor angajati in

comunicare.

12
 Comunicarea vehiculeaza imagini, notiuni, idei, faciliteaza manifestarea conduitelor
afective. Prin comunicare se transmit trebuinte, aspiratii, sunt initiate sau stopate activitatile.

Diferenta dintre comunicare si limbaj consta in sfera lor: comunicarea datorita faptului ca
se realizeaza atat prin mijloace verbale, cat si nonverbale, are o sfera mai larga decat limbajul,
care este o comunicare verbala realizata prin mijloace lingvistice. In ciuda acestui fapt, cele
doua fenomene sunt strans legate intre ele.

Formele comunicarii

Dupa numarul de persoane care participa la procesul comunicational exista:

Comunicare interpersonala (se desfasoara intre doua persoane, capata o nuanta personala
atunci cand partenerii se afla in relatii intime, reciprocitate sau o nuanta profesionala, cand
partenerii se cunosc mai putin);

Comunicare de grup care poate fi impartita in:

- Comunicare intragrup (desfasurata in interiorul grupului);

- Comunicare intergrup (intre grupuri).

Dupa prezenta sau absenta unor obiective, exista:

Comunicare incidentala (persoana furnizeaza informatii fara intentia de a o face);

Comunicare consumatorie (apare ca o consecinta a unor stari emotionale sau

motivationale ale unui individ fiind expresia directa a acestor stari);

Comunicare instrumentala (urmareste modificarea conduitei receptorului);

Comunicare comuniune (partenerii comunica cu bucurie reciproca, doar pentru a

,,sarbatori’’ intalnirea lor).

In functie de instrumentele comunicarii exista:

Comunicare verbala;

Comunicare nonverbala.

Comunicarea nonverbala se realizeaza prin intermediul mijloacelor nonverbale, dintre

acestea cele mai abordate fiind comunicarea prin corp, spatiu si imaginea.

13
 Comunicarea prin corp este cea mai complexa deoarece corpul poate deveni un produs
voluntar mascat, travestit. Ea recurge la mijloace ca: mimica, aparenta fizica, gesturi.

Mimica are un rol important in comunicarea nonverbala. Privirea se distinge ca element

central al fetei care tradeaza stari de admiratie, iubire, ura.

Comunicarea prin spatiu – exista patru tipuri de distante care regleaza comunicarea:

- distanta intima (corp la corp) – mama - copil alaptat;

- distanta personala (45 - 75 cm);

- distanta sociala (125 - 210 cm);

- distanta publica (3 – 7 - 8 m).

Comunicarea prin imagini – e mult mai eficienta deoarece afecteaza un numar mai mare
de persoane.

Atentia

Caracterizarea generala a atentiei

Atentia face parte din categoria fenomenelor psihice care sustin energetic activitatea.
Atentia este o functie prin care se modeleaza tonusul nervos, necesar pentru desfasurarea
celorlalte procese si structuri psihice. Prezenta ei asigura o buna receptie senzoriala si
perceptiva a stimulilor, o intelegere profunda a ideilor, o capacitate mnezica mai fidela. Lipsa
atentiei duce la omisiuni in receptarea stimulilor, la erori in raspunsuri si la confuzii in
descifrarea sensurilor.

Definitia atentiei

Atentia este activitatea psihica ce consta in orientarea spre obiecte si fenomene

inconjuratoare si care asigura reflectarea lor deplina si precisa in creierul omului.

Insusirile atentiei:

Volumul atentiei

14
 Reprezinta cantitatea de elemente asupra carora atentia se poate concentra simultan.
Volumul mediu al atentiei este de 5 -7 elemente. El poate fi influentat favorabil de
urmatoarele conditii:

a) Organizarea in structuri cu sens a elementelor respective. Se constata ca un grup de

litere, daca este organizat intr-un cuvant cu sens, se receptioneaza in numar mai mare
si mai bine;

b) Complexitatea elementelor de receptionat;

c) Interesul puternic al subiectului pentru ceea ce percepe determina cuprinderea, in

campul atentiei sale, a unui numar mai mare de elemente.

d) Antrenamentul special si experienta profesionala cresc volumul atentiei.

Stabilitatea atentiei

Se refera la peristenta in timp a posibilitatilor de a mentine atentia asupra unui obiect,

fenomen sau actiune. Aceasta insusire se dezvolta odata cu varsta.

Concentrarea atentiei

Presupune delimitarea intre un factor de excitatie intensa si zonele apropiate.

Distributivitatea atentiei

Este acea insusire care permite desfasurarea concomitenta a mai multor activitati, cu
conditia ca macar una dintre ele sa fie relativ automatizata.

Mobilitatea sau flexibiliatea atentiei

Consta in deplasarea sau orientarea ei de la un obiect la altul.

Vointa

In psihologie, vointa a fost derivata fie din gandire, fie din afectivitae.

In ,,Dictionarul de psihologie’’, vointa este definita ca aptitudine de actualizare si realizare

a intentiilor proprii.

In functie de natura sarcinilor, efortul voluntar se poate concentra mai mult in plan
intelectual sau motor, dar include ambele verigi, in proportii diferite.

15
 Specificul psihologic al vointei consta din efortul voluntar ce se mobilizeaza in atingerea
scopului si din dinamica acestui efort.

Metodele folosite in psihologie

Observatia

Observatia ca metoda de cercetare consta in urmarirea intentionata si inregistrarea exacta,

sistematica a diferitelor manifestari comportamentale ale individului (sau ale grupului) ca si a
contextului situational al comportamentului. Este una dintre cele mai vechi metode de
cercetare nu numai ale psihologiei, ci si ale altor stiinte.

Cercetatorul face apel la mai multe forme ale observatiei, care pot fi clasificate dupa mai
multe criterii, cum ar fi:

1. Orientarea actului observational: autoobservatia - orientata catre surprinderea

particularitatilor propriului comportament;

2. Prezenta sau absenta intentiei de a observa: ocazionala (intamplatoare, nu tine cont de

nicio regula); sistematica (face apel la un proiect care ii reduce campul);

3. Prezenta sau absenta observatorului: directa (bazata pe prezenta observatorului si pe

constientizarea acesteia de catre subiectii observati); indirecta sau mediata
(observatorul este amplasat in spatele unor geamuri cu vedere unilaterala sau
beneficiaza de televiziune cu circuit inchis); cu observator uitat, ignorat (observatorul
este prezent, insa fiind atat de cunoscut membrilor grupului, este pur si simplu
ignorat); cu observator ascuns (foarte asemanatoare celei indirecte, cu deosebirea ca
observatorul, nebeneficiind de mijloace tehnice specializate, se ,,ascunde’’ in spatele
unor draperii, al unor paravane etc.);

4. Implicarea sau non-implicarea observatorului: ,,pasiva’’ (fara implicarea directa a

observatorului in activitate); participativa (observatorul devine membru al grupului si
participa nemijlocit la activitatea lui);

5. Durata observarii: continua (efectuata pe o perioada mai mare de timp); discontinua

(pe unitati de timp mai mici si la intervale diferite);

16
 6. Obiectivele diferite: integrala (tinteste spre surprinderea tuturor sau a cat mai multe
manifestari de conduita); selectiva (se concentreaza doar asupra unei singure
conduite).

Calitatea observatiei depinde de o serie de particularitati psihoindividuale ale

observatorului (capacitatea sa de a-si concentra atentia, de a sesiza esentialul).

Conditiile unei bune observatii sunt: stabilirea clara, precisa a scopului, a obiectivului
urmarit; selectarea formelor celor mai potrivite care vor fi utilizate, a conditiilor si mijloacelor
necesare; elaborarea unui plan riguros de observatie; consemnarea imediata a celor observate,
deoarece consemnarea ulterioara ar putea fi afectata de uitare; efectuarea unui numar optim de
observatii; desfasurarea ei in conditii cat mai variate; discretia ei (persoana in cauza sa nu-si
dea seama ca este observata. Pentru a creste calitatea observatiei este necesar sa se apeleze la
o serie de repere de conrol reiesite din observatiile anterioare ale cercetatorului, din
experienta sa personala de viata sau din lucrarile de specialitate.

Principalele avantaje ale metodei observatiei sunt: permite surprinderea manifestarilor

comportamentale firesti, naturale ale individului, in conditiile obisnuite de viata si activitate;
furnizeaza mult material ce poate fi raportat la informatiile deja publicate; este deschisa
oricarui final, putand sugera multe piste pentru abordarile ulterioare; rezultatele ei sunt
accesibile si altor cercetatori; ofera informatii nu doar cu privire la ce, cand si unde se
intampla, ci si referitor la implicatiile actiunilor si conduitelor; sugereaza explicatii posibile cu
privire la cauzalitatea actiunilor in situatii particulare; ofera acces la fenomene de obicei
ascunse sau care nu pot fi studiate experimental.

Dintre dezavantajele metodei observatiei enumeram: observatorul trebuie sa astepte

intrarea in functiune a fenomenului studiat; informatiile cantitative oferite sunt putin
numeroase; practicarea ei se soldeaza cu o serie de efecte negative cum ar fi: suscitarea
intrarii in functiune a mecanismelor de aparare sociala a subiectilor observati; modificarea
situatiei globale a campului psihosocial determinata de prezenta observatorului; producerea
unor schimbari ale comportamentului celor observati, datorita personalitatii observatorului.
Datele obtinute prin metoda observartiei trebuie coroborate cu cele recoltate prin aplicarea si a
altor medode.

Convorbirea

17
 Convorbirea este o discutie angajata intre cercetator si subiectul investigat, care
presupune: relatia directa, de tipul ,,fata in fata’’, intre cercetator si subiect; schimbarea
locului si rolurilor partenerilor (cel care a intrebat poate sa si raspunda, cel care a raspuns
poate sa si intrebe); sinceritatea deplina a subiectului, evitarea raspunsurilor incomplete, de
fatada, a celor care tind sa-l puna intr-o lumina favorabila, a deformarilor voluntare; existenta
la subiect a unei oarecare capacitati de introspectie si autoanaliza, evaluare si autodezvaluire;
abilitatea cercetatorului in a obtine angajarea deplina si autentica a subiectilor in convorbire;
empatia cercetatorului. Convorbirea este considerata metoda psihologica cea mai complicata
si cea mai greu de invatat. Este complicata din mai multe motive:

1. in cadrul ei influenta reciproca dintre cercetator si subiectul investigat este mai mare
decat in oricare alta metoda;

2. presupune recoltarea marturiilor subiectului, care pot fi incomplete sau chiar

deformate (involuntar dar si voluntar);

3. implica o selectie a relatarilor facute de subiect iar acestea s-ar putea sa fie la fel de
subiectiva ca si relatarea insasi.

Exista mai multe forma ale convorbirii, si anume:

- convorbirea standardizata, dirijata, structurata (bazata pe formularea acelorasi

intrebari, in aceeasi forma si ordine tuturor subiectilor, indiferent de particularitatile
lor individuale);

- convorbirea semistandardizata sau semidirijata (cu adresarea unor intrebari

suplimentare, cu reformularea altora, cu schimarea succesiunii lor etc.);

- convorbirea libera, spontana, asociativa (in functie de particularitatile situatiei in care

se desfasoara, de cele psihoindividuale ale subiectului, chiar si de momentul cand are
loc).

Pentru reusita convorbirii este necesar ca cercetatorul sa se gandeasca anticipat la ea, sa-si
structureze (in linii mari sau chiar in amanunt) intrebarile; sa culeaga informatii despre
subiect; sa-i anticipeze raspunsurile, pentru a sti cum sa se comporte in eventualele situatii
neprevazute (blocarea subiectului, refuzul lui de a raspunde etc.)

18
 Marele avantaj al convorbirii consta in faptul ca permite recoltarea unor informatii
numeroase, variate si pretioase intr-un timp relativ scurt si fara a necesita materiale si
instalatii speciale. Dezavantajul ei provine din posibila lipsa de receptivitate a subiectului, din
subiectivitatea sa; de aceea se impune ca datele obtinute sa fie completate si verificate prin
alte metode.

Chestionarul

Un chestionar este un instrument de cercetare constand dintr-o serie de intrebari si a altor

solicitari in scopul de a aduna informatii de la persoane. Chestionarul a fost inventat de Sir
Francis Galton.

Chestionarele au avantaje fata de alte tipuri de studii. Nu au nevoie de mult efort din
partea celui ce chestioneaza ca ancheta verbala sau prin telefon, au adesea raspunsuri
standardizate care il face simplu pentru a aduna date.

Metoda biografica

Aceasta metoda vizeaza strangerea a cat mai multe informatii despre principalele
evenimente parcurse de individ in existenta sa, despre relatiile prezente intre ele ca si despre
semnificatia lor, in vederea cunoasterii ,,istoriei personale’’ a fiecarui individ, atat de necesara
in stabilirea profilului personalitatii sale, cat si pentru explicarea comportamentului actual al
persoanei. Biografia ofera o imagine unitara asupra omului, facilitand cunoasterea sa concreta
si contribuind la descifrarea specificului individual al persoanei.

Marile avantaje ale metodei biografice sunt reprezentate de naturalitatea si autenticitatea

datelor furnizate. In acelasi timp, dat fiind faptul ca ea nu este o metoda de reproducere in
laborator a vietii unui individ, ci doar de reconstituire a acesteia pornind de la diverse surse
(relatarile verbale ale subiectului, documentele personale etc.) nu este exclus ca aceasta
reconstituire sa fie uneori incompleta sau chiar voit deformata.

Experimentul

Cea mai puternica metoda stiintifica este experimentul. Experimentele ne pun la dispozitie
cea mai importanta testare despre cauze si efecte. Cercetatorul controleaza cu grija conditiile -
de multe ori intr-un laborator – si face masuratori pentru a descoperi relatiile cauzale dintre
variabile. O variabila este un atribut care poate lua diferite valori.

19
 Variabila independenta este controlata in totalitate de experimentator, care o creeaza si ii
controleaza variatia. Intr-un experiment, variabila independenta reprezinta ,,cauza’’ formulata
de ipoteza. ,,Efectele’’ formulate de ipoteza reprezinta variabila dependenta, deoarece aceasta
prin ipoteza depinde de valoarea variabilei independente.

Testele

Testul este un gen de instrument standardizat. Testul psihologic este o proba relativ scurta,
care permite cercetatorului colectarea unor informatii obiective despre subiect, pe baza carora
sa se poata diagnostica nivelul dezvoltarii capacitatilor masurate si sa se poata formula un
pronostic asupra evolutiei lui ulterioare. Pentru a satisface aceste deziderate, testul trebuie sa
indeplineasca anumite conditii:

- validitate – sa masoare exact ceea ce isi propune;

- fidelitate – sa permita obtinerea unor performante relativ asemanatoare la o noua

aplicare;

- standardizare – sa creeze aceleasi conditii pentru toti subiectii supusi testarii, fara a-i
favoriza pe unii si defavoriza pe altii;

- etalonarea – stabilirea unui etalon, a unei unitati de masura a rezultatelor obtinute,

pentru a se cunoaste valoarea lor.

ROLUL PSIHOLOGIEI IN PRACTICA FARMACEUTICA

Practica farmaceutica creeaza anumite relatii, anumite legaturi intre farmacist si pacient.
Pacientul asteapta de la farmacist o atitudine profesionista, atitudine care poate avea un
anumit impact (pozitiv sau negativ) asupra compliantei la tratament a acestuia. Este de dorit
ca farmacistul sa vada dincolo de cuvintele pacientului care asteapta indicatii precise, clare,
referitor la tratamentul care ii este prescris de catre medic.

Dincolo de aceste aspecte, sa nu uitam ca poate fi o persoana cu nelinisti si temeri legate

in special de boala sa, de gravitatea acesteia, de evolutia in timp a acesteia si nu in ultimul

20
rand de eficacitatea tratamentului pe care il va urma. Simptomele unei boli sunt traite diferit
de la pacient la pacient, iar boala capata o semnificatie intrinseca raportata la structura
personalitatii pacientului.

Anterior declansarii bolii persoana traieste intr-un relativ echilibru psihodinamic, iar
experientele/conflictele prin care trece in viata determina structurarea unor mecanisme de
adaptare eficiente (se deprind anumite conduite, sunt stopate unele anxietati, temeri, etc.).
Persoana dobandeste un anumit statut, un anumit rol in familie, in societate, ajutat fiind, de
structura adaptativa dobandita treptat. Pentru unele persoane este posibil ca boala sa rupa
echilibrul adaptativ si sa aduca in prim plan anumite elemente ale unor conflicte latente, astfel
ca mecanismele de coping eficiente pana in acel moment nu mai sunt functionale si adaptative
pentru pacient.

NOTIUNI DE PSIHOLOGIE MEDICALA IN ACTIVITATEA DESFASURATA IN

UNITATILE FARMACEUTICE

Notiunea de ,,boala’’- descrierea diferitelor teorii care o definesc

Psihologia medicala este un domeniu de interferenta a doua mari practici care privesc
individul uman in starile lui fundamentale de sanatate si boala.

Organizatia Mondiala a Sanatatii (O.M.S.) defineste starea de sanatate ca fiind ,,o stare
completa de bine din punct de vedere psihic, mental si social si nu neaparat in absenta
durerii’’. Aceasta definitie este o recunoastere a faptului ca starea de sanatate este mai mult
decat absenta durerii. Este o stare de armonie, o stare de bine cu privire la evolutia
complexului biologic, psihologic si a dimensiunilor sociale ale comportamentului uman.
Boala este definita ca o serie de modificari biologice si/sau dizabilitate sau un risc crescut spre
distres si/sau dizabilitate.

Boala are mai multe componente:

1. Manifestari.

Fiecare boala presupune anumite modalitati de manifestare, un anumit tablou clinic

(in anumite situatii, boala poate sa nu aiba tabloul clinic identificabil sau usor identificabil).

Tabloul clinic, numit și simptomatologia pacientului, contine semne si simptome. Semnele

(din lat. signum- semn, marca) sunt forme de manifestare a bolii care pot fi identificate de

21
clinician sau de alta persoana (inclusiv de catre pacient pe baza simturilor proprii),
independent de ceea ce declara pacientul (de exemplu, modificari ale culorii pielii, modificari
in comportament).Simptomele (din gr.symptoma – ceea ce se produce, apare, derivat de la syn
– impreună - si piptein – cadea) sunt acele manifestari ale bolii care apar in primul rand in
sfera de perceptie a bolnavului si sunt simtite de acesta la nivel subiectiv. Ele pot fi cunoscute
de clinician doar indirect, prin intermediul declaratiilor pacientului (de exemplu starea de
frica). Unele semne si simptome au tendinta să apara impreuna, constituind sindroame (din gr.
syn – impreuna - si dromos – cale, cursa). Spre exemplu, conceptiile negative legate de
propria persoana considerata in prezent si in viitor tind sa apara impreuna, constituind un
sindrom depresiv. Un sindrom poate avea o etiologie multipla. Daca mecanismele
etiopatogenetice ale unui sindrom sunt cunoscute, atunci, in principiu, putem vorbi despre
boala. Tratamentele care vizeaza direct reducerea acestor manifestari, fara a schimba cauzele
si mecanismele care le-au generat, se numesc tratamente simptomatice.

2. Boala presupune anumiti agenti si/factori etiologici (cauzali).

Doua criterii sunt mai importante in clasificarea acestor factori etiologici. Dupa natura
lor, ei se clasifica in agenti exogeni si agenti endogeni. La randul lor, agentii exogeni pot sa
fie fizici (mecanici, termici, electrici etc.), chimici (acizi, baze, saruri), biologici (microbi,
virusuri, paraziti, ciuperci, diferite macromolecule organice etc.) si psiho-sociali (de exemplu
stresul, un stil de viata nesanatos). Agentii endogeni (cum ar fi factorii genetici) pot fi
considerati primari, producand diferite tipuri de anomalii ereditare; in ultima instanta, ei sunt
insa agenti exogeni, care au actionat fie asupra aparatului genetic al strămosilor nostri, fie
asupra aparatului nostru genetic, in cursul existentei noastre. Dupa functia lor, agentii
etiologici se impart in:

a) Factori declansatori

b) Factori determinanti

c) Factori favorizanti

d) Factori predispozanti sau de risc

e) Factori de mentinere

a) Factorii declansatori se refera la acei factori care produc in mod direct

simptomatologia. Ei sunt factori necesari declansarii tabloului clinic, dar adesea nu sunt si

22
suficienti. Unul dintre factorii declansatori cei mai importanti in psihopatologie se refera la
discrepanta cognitiva dintre motivatia pacientului (scopuri, motive, dorinte, expectante) si
evenimentele propriu-zise care au loc. Cu cat aceasta discrepanta este mai mare, cu atat
problemele psihologice sunt mai severe.

b) Factorii determinanti au aceleasi caracteristici ca si cei declansatori – produc in mod

direct simptomatologia, dar ei sunt legati specific de un anumit tablou clinic (cum ar fi bacilul
Koch pentru tuberculoza), in timp ce factorii declansatori nu sunt specific legati de un tablou
clinic (de exemplu, stresorii ca factori declansatori pot genera tulburari depresive sau
anxioase). In psihopatologie, pană acum au fost clar identificati putini factori determinanti,
mai ales de natura psihosociala.

c) Factorii favorizanti joaca in psihopatologie rolul pe care catalizatorii il joaca in

reactiile chimice. O serie de reactii chimice se pot desfasura si fara catalizatori, dar prezenta
acestora eficientizeaza intregul proces. Similar, factorii favorizanti eficientizeaza actiunea
factorilor declansatori si determinanti in aparitia tabloului clinic.

d) Factorii predispozanti sunt acei factori care au un caracter general, apartin

pacientului, au fost prezenti inainte de instalarea tabloului clinic si care, prin interactiune cu
factorii declansatori, determinanti si/sau favorizanti, duc la aparitia tabloului clinic.

e) Factorii de mentinere au rolul de a sustine simptomatologia. Acest rol poate fi jucat

de factorii declansatori, determinanti, favorizanti sau predispozanti care au declansat tabloul
clinic, dar si de alti factori care au aparut dupa generarea tabloului clinic. Toti acesti factori
etiologici descrisi aici interactioneaza pentru a genera un anumit tablou clinic, dar aceasta nu
inseamna ca de fiecare data cand apare un anumit tablou clinic, trebuie sa fie prezenti factori
din fiecare categorie mentionată (de exemplu, in anumite situatii, factorii favorizanti pot sa nu
fie prezenti, iar in psihopatologie este adesea dificil sa se identifice factorii determinanti).
Tratamentele care vizeaza modificarea acestor factori si, prin acestea, reducerea tabloului
clinic se numesc tratamente etiologice, ele vizand cauza manifestarilor bolilor.

Latura psiho-terapeutica a medicamentului – efectele psihologice ale medicatiei

Termenul de psihologie a medicamentului este un termen recent introdus in

specialitate. El se refera la aspectele psihologice care apar in momentul in care subiectul se
afla in relatie cu medicamentul. Sub aspect psihologic distingem urmatoarele etape in cadrul
acestei relatii:

23
 1.Momentul prescrierii medicamentului. In aceasta etapa, factorul psihologic principal
se refera la efectul placebo.

2.Momentul actiunii farmacologice a medicamentului. In afara efectului benefic pe

plan somatic si psihologic, medicamentele exercita si o serie de efecte adverse (ex. reactii
alergice, anxietate, ameteli etc.). Aceste efecte adverse devin stimuli cu valoare psihologica
incarcata care pot interfera ulterior - ca urmare a prelucrarii lor cognitive - cu buna derulare a
tratamentului deschis.

3.Momentul bilantului. Aici analiza psihologica se refera la analiza costuri - beneficii a

tratamentului medicamentos si la decizia continuarii sau renuntarii la tratamentul tinta. In
cazul in care tratamentul a fost reusit, analiza psihologica se refera si la dezvoltarea increderii
pentru eventuale readministrari. Din punct de vedere psihologic, un caz particular este
dependenta de medicamente. Aceasta dependenta poate implica atat o dependenta fizica cat si
una psihica.

Efectul ,,placebo’’

Placebo este un termen utilizat in cercetare pentru a desemna o substanta inactiva sau
o procedura utilizata ca element de control in experimente. Efectul placebo este imbunatatirea
masurabila, observabila sau care se resimte asupra sanatatii, care nu se atribuie unui tratament
real in desfasurare.

Prin extensie, placebo este orice procedura terapeutica sau o componenta a acesteia
despre care nu a fost demonstrat ca administrarea sa ar produce o activitate fiziologica sau
psihologica specifica, menita sa imbunatateasca starea de sanatate a pacientului in cazul
afectiunii tratate.

Placebo poate fi:

- placebo inert, cand se refera la o substanta inactiva farmacologic, cu un continut

neutru;

- placebo activ, cand se utilizeaza o pastila cu efecte farmacologice, dar care care nu
este considerata de medic ca avand un efect specific in cazul respectivei afectiuni.

„Placebo” poate fi considerat si un tratament sau procedura terapeutica (inclusiv

chirurgicala) care la momentul administrarii era considerat eficace pentru respectiva situatie
medicala, desi ulterior studiile au aratat lipsa sa de eficienta.

24
 Cuvantul placebo reprezinta forma, la viitor, a verbului latin placeo/placere si poate fi
tradus prin: voi placea, sau voi fi placut (agreabil).

- placebo reactiv este persoana care raporteaza un efect placebo.

Caracterele generale ale efectului placebo:

 substanța administrata este inerta farmacodinamic;

 efectul este simptomatic;

 durata efectului este, de regula, scurta;

 instalarea efectului este mai rapida decat a unei substante farmacodinamice active;

 actiune nespecifica.

Efectul placebo poate fi de doua feluri:

1. activ - cand apar simptome adverse ce apar si in cazul medicatiei;

2. inactiv - cand nu apar aceste simptome adverse.

Riscurile automedicatiei

Automedicatia se refera la consumul de medicamente fara prescriptie medicala. Este

un fenomen foarte raspandit in multe tari. La noi, statisticile din industria farmaceutica arata
ca 73% dintre romani isi administreza singuri tratamente. Problema este ca automedicatia
implica riscuri.

Obiectul automedicatiei il fac acele produse farmaceutice care se elibereaza fara reteta
medicala. Cele mai vandute sunt cele pentru raceala si gripa, analgezicele, vitaminele si
mineralele, hepato-tonicele, cele pentru circulatia periferica, pentru probleme cutanate,
afectiuni digestive, hemoroizi.

Exista o serie de factori care favorizeaza automedicatia, printre care se numara:

accesul facil la numeroase informatii medicale, in special pe calea internetului, frica de medic,
evitarea cheltuielilor legate de consultatii, ipohondria, vanzarea tot mai permisiva de
medicamente fara reteta etc.

Din pacate, administrarea de medicamente fara prescriptie medicala, implica riscuri.

Iata care sunt cele mai des intalnite:

25
 Abuzul de medicamente. Deseori automedicatia inseamna abuz de medicamente. Cea
mai cunoscuta situatie este cea a antibioticelor. Desi la noi in tara, este interzisa prin lege
vanzarea lor fara reteta, romanii profita de faptul ca farmaciile le pot vinde in doze de urgenta.

Antibioticele se iau de multe ori fara discernamant, chiar in cazul infectiilor virale,
cand nu au efect. Rezultatele sunt distrugerea florei intestinale, slabirea imunitatii, cresterea
rezistentei bacteriilor la antibiotice, ceea ce inseamna ca in situatia in care sunt cu adevarat
necesare, aceste medicamente nu mai fac fata infectiilor.

Intarzierea stabilirii unui diagnostic exact. Automedicatia poate amana punerea

unui diagnostic, cu efect nefavorabil pentru sanatate. De exemplu, tratarea problemelor
digestive fara consult medical, poate amana diagnosticarea unui ulcer stomacal, sau al unui
sindrom de colon iritabil.

Riscul intolerantei sau al interactiunii dintre medicamente. In lipsa unor cunostinte

medicale amanuntite, se pot ignora efectele adverse ale unor medicamente sau ale unor
posibile combinatii de medicamente. Consecintele pot fi uneori atat de grave incat necesita
spitalizare, mai ales la o varsta inaintata.

Posibile intoxicatii. Serviciile de urgente medicale se confrunta cu situatii in care

pacientii, din ignoranta, pierd din vedere numarul pastilelor administrate si apar intoxicatiile.
Cele mai frecvente sunt cele cu medicamente impotriva durerii si cu antiinflamatoare.

Agravarea starii de sanatate. Automedicatia implica riscul de a se administra un

tratament nepotrivit, in lipsa unui consult medical. Astfel, tratarea cu sirop de tuse a unei
infectii pulmonare, poate duce rapid la agravarea bolii, deoarece este tratat doar un simptom si
nu boala in sine.

Copiii si abuzul de medicamente. Sunt destule mame care se considera foarte

pricepute si administreaza copiilor tratamente fara prescriptie medicala. In cazul copiilor,
numai anumite medicamente sunt interzise (cazul aspirinei), dar trebuie prudenta si in
folosirea ceaiurilor si a unor suplimente alimentare, fara acordul medicului. In Franta, exista
medici pediatri care considera ca administrarea excesiva si nejustificata de medicamente la
copii, poate fi considerata o forma de violenta asupra lor.

Datorita intereselor economice, se constata in Europa ca regulamentele de vanzare a

medicamentelor fara reteta devin mai permisive. Chiar si in tari mai riguroase in aceasta

26
privinta cum este Franta, lucrurile devin greu de controlat datorita pietei online a
medicamentelor (se pot cumpara produse farmaceutice din alte tari).Cele mai achizitionate in
acest mod sunt pastilele pentru potenta gen Viagra, calmantele, somniferele, pastilele pentru
slabit, antidepresivele.

Toata aceasta situatie ne arata ca automedicatia ramane o problema ce poate fi

gestionata prin responsabilitatea fiecaruia. Medicul nu are aici niciun rol, deoarece nu se
apeleaza la el, iar producatorii de medicamente se protejeaza, notand pe prospect (cu litere
mici): ,,a nu se utiliza indelungat fara avizul medicului’’ sau ,,a se citi prospectul inainte de
utilizare’’.

Ipohondria

Ipohondria, in termeni medicali hipocondria, reprezinta preocuparea excesiva sau

teama de a suferi de o boala grava. De cele mai multe ori starea de anxitate persista chiar si
dupa un consult medical dupa care bolnavul este asigurat ca temerile legate de simptomele
sale nu au o baza medicala solida, sau daca exista o boala la baza simptomelor, temerile sale
sunt mult exagerate. Majoritatea celor ce sufera de aceasta boala tind sa isi focalizeze teama
asupra unui anumit simptom, cum ar fi problemele gastro-intestinale, palpitatiile sau oboseala
musculara.

De cele mai multe ori ipohondria este definita ca teama ca mici simptome sa reprezinte
un indicator al unei boli grave, constanta autoanaliza și autodiagnosticare, precum si o
excesiva preocupare fata de propriul organism. Multe persoane suferind de acesta boala
exprima neincredere in diagnosticul medicilor precum si faptul ca asigurările medicilor fata
de absenta unei boli serioase sunt neconvingatoare sau de scurta durata. Multi ipohondri
necesita constante reasigurari, fie de la doctori, fie de la familie sau prieteni, boala putand
deveni un adevarat calvar atat pentru bolnav cat si pentru familia si prietenii acestuia.

Efectul reactiilor adverse produse de medicamente

Medicamentul este o substanta sau un preparat utilizat pentru diagnosticarea,

prevenirea, ameliorarea sau vindecarea unei suferinte. Medicamentele sunt prescrise pentru
efectele lor benefice asupra unor afectiuni, insa nu trebuie ignorate reactiile secundare sau
adverse care pot aparea in urma administrarii lor.

Conform definitiei data de Organizatia Mondiala de Sanatate (O.M.S), reactiile

adverse sunt reactii nedorite, daunatoare, care apar la dozele eficace terapeutice. Nu sunt

27
considerate reactii adverse, supradozarile neterapeutice (exemplu: tentativa de suicid) si nici
lipsa de eficienta.

La aparitia efectelor adverse ale medicamentelor, contribuie numerosi factori si

anume:

- utilizarea unui numar mare de medicamente asociate (polimedicatia) care determina

aparitia de interactiuni medicamentoase ce pot anula sau intensifica efectul terapeutic;

- utilizarea de doze eficace mari;

- durata mare a tratamentului;

- anumite stari fiziologice particulare cum sunt sarcina sau varsta inaintata;

- anumite stari patologice si anume insuficienta renala sau insuficienta hepatica;

- malnutritia, consumul de alcool, consumul de tutun, etc.

- Efectele adverse ale medicamentelor sunt, de obicei:

1. usoare: nu presupun utilizarea unui antidot sau a unui tratament special si nici nu

prelungesc spitalizarea;

2. moderate: presupun o modificare sau un tratament special si pot sa prelungeasca

spitalizarea;
3. grave: presupun oprirea medicamentului si instaurarea unui tratament specific al
reactiei;
4. letale: produc direct sau indirect decesul pacientului.

Incidenta si severitatea reactiilor adverse ale medicamentelor sunt influentate atat de

factori care tin de medicament (tipul, calea de administrare, durata tratamentului, dozele
administrate), cat si de factori care tin de pacient (varsta, sexul, factori genetici etc.). De
exemplu, la varstnici, frecventa aparitiei efectelor adverse si gradul de severitate sunt mari
datorita faptului ca la aceasta categorie de pacienti exista polipatologie si in consecinta
polimedicatie, iar particularitatile farmacologice si farmacodinamice specifice varstei sunt
adesea ignorate de medic.

Exista reactii adverse grave si frecvente (de exemplu cele date de medicamentele
anticanceroase); reactii adverse grave, dar foarte rare (spre exemplu, cloramfenicolul care
poate produce aplazie medulara, o reactie adversa cu mortalitate de aproximativ 80%, dar cu o
frecventa de 2-4 cazuri la 100.000 de bolnavi tratati).

28
 Dependenta de medicamente

Anual, sute de mii de persoane sunt spitalizate in urma consumului excesiv de

medicamente. La fel ca si alcoolul, tutunul sau drogurile, medicamentele psihotrope
(antidepresivele, somniferele) actioneaza asupra creierului si duc la modificarea
comportamentului persoanelor care le consuma.

Deoarece problemele de natura psihica sunt persistente in timp, oamenii tind sa nu isi
schimbe medicamentele si sa le ia constant pe cele prescrise anterior. Acest lucru duce la o
toleranta crescuta a corpului la agentii activi din medicamente. Mai departe, ei simt nevoia sa
isi mareasca dozele din ce in ce mai mult, iar daca nu urmeaza un tratament pentru a-si
indeparta problema, risca sa ajunga la stadiul de supradoza.

Simptomele dependentei

Incapacitatea de a rezista fara medicamente - persoana respectiva simte ca nu mai poate

sa adoarma fara sedative, nu face fata stresului de peste zi fara o pastila ,,minune’’, nu mai are
incredere in capacitatile propriului organism si nu-l poate controla.

Anxietate (in cazul absentei pastilelor): daca nu si-a luat pastila ca de obicei, persoana
dependenta devine anxioasa, agitata, nelinistita. Ea este obsedata de ideea ca trebuie sa isi
faca rost cat mai repede de medicament.

Sentimentul pierderii controlului - acesta se manifesta atat in absenta medicamentelor cat

si timpul consumului.

Medicamentele adresate sanatatii psihice au efecte terapeutice reale insa riscul ca o

administrare simpla si terapeutica sa se transforme intr-una nociva, toxica, este foarte mare.
Asa ca, specialistii recomanda sa nu se consume medicamente decat sub supravegherea unui
doctor.

NORME DE ETICA SI DEONTOLOGIE FARMACEUTICA

Etica si deontologie farmaceutica

29
 Comportamentul şi relatiile interumane in societate sunt ghidate de anumite reguli sau
norme. Pentru incalcarea acestor norme omul raspunde juridic. In afara de drepturi si
obligaţiuni juridice exista si cele morale, care nu sunt reglate de lege. Etica este o stiinta care
se ocupa de studiul principiilor morale. Etica medicala este o reflectare a umanismului in
procesul de activitate a lucratorilor medicali. Etica medicala cuprinde o totalitate de principii
de reglare a normelor de comportare referitor la lucratorii medicali, conditionate de activitatea
lor specifica si de situatia lor in cadrul societatii. Normele, principiile de etica medicala
contribuie la orientarea corecta a lucratorilor medicali in activitatea lor profesionala.

Deontologia face parte din etica medicala, fiind o stiinta despre traditiile din cadrul
medicinii si ocrotirii sanatatii practice. Pentru realizarea cat mai deplina a principiilor de
deontologie si etica medicala sunt necesare urmatoarele conditii: simtul tactului, vocatia
pentru profesiunea aleasa si perfectionarea continua a cunostintelor.

Un asistent medical va obtine succese in activitatea sa, isi va castiga autoritatea daca va
avea simtul respectului fata de pacient si isi va indeplini obligatiunile sale. Disciplinarea,
executarea exacta a prescriptiilor medicului, sporirea constanta a nivelului profesional si de
cultura sunt calitati indispensabile pe care trebuie sa le manifeste asistentii medicali. Fiind
binevoitori, calmi, retinuti, ei vor acorda fiecarui pacient o atentie personalizata.

In relatiile sale cu pacientul, asistentii medicali vor evita orice familiaritati. Pacientul va
fi incurajat, i se va crea o atmosfera agreabilă, in acelasi timp asistentul medical ramanand
tacticos si retinut. Pacientii care vor necesita ingrijire deosebita, fiind incapabili s-o faca
singuri, asistentul medical le va acorda o atentie sporita, incercand sa le usureze suferintele.

Asistentii medicali trebuie sa posede urmatoarele calitati: demnitate, simpatie,

acuratete, disciplina, colegialitate, abilitate, competenta, daruire, responsabilitate,
perseverenta, spirit de observatie, spirit de initiativa si atitudine corecta fata de bolnavi.

Normele morale in relatiile cu personalul sanitar si pacienti

Art.Regulile de buna practica farmaceutica impun urmatoarele:

a) activitatea farmaceutica trebuie sa fie focalizata pe eliberarea medicamentelor si a

altor produse pentru sanatate, care sa aiba calitatea garantata, insotită de o informare si
consiliere adecvate pentru pacient;

b) principala preocupare a farmacistului trebuie sa fie asigurarea starii de sanatate a

pacientilor, precum si a populatiei, in general;

30
 c) farmacistul trebuie sa incurajeze o prescriere rationala si sa promoveze utilizarea
corespunzătoare a medicamentelor, inclusiv in scopul evitarii automedicatiei;

d) fiecare serviciu furnizat de unitatea farmaceutica trebuie sa aiba un scop pertinent

pentru bolnav, sa fie clar definit, facut cunoscut in mod eficace parţilor implicate şi acceptat
de catre acestea;

e) farmacistii practicieni au obligatia profesionalăa si morala de a se asigura ca

serviciile pe care le furnizeaza fiecărui pacient sunt de calitate adecvata. Respectarea
Regulilor de buna practica farmaceutica reprezinta un mijloc de a indeplini aceasta obligatie.
Art.3 Pentru indeplinirea acestor cerinte:

a) este necesara menţinerea unei relatii permanente cu ceilalti profesionisti din

sanatate, in special cu medicii. Aceasta relatie trebuie săa fie considerata ca un parteneriat
terapeutic ce implica o incredere mutuala in orice are legatura cu tratamentul medicamentos;

b) intre farmacisti trebuie sa existe relatii de colegialitate si nu de concurenta, fiecare

trebuind sa incerce prin orice mijloace etice sa imbunatateasca serviciul farmaceutic;

c) farmacistul trebuie sa isi exercite profesia respectand principiile de deontologie

profesionala, predominant fata de aspectul comercial;

d) in farmaciile in care lucreaza un grup de farmacisti, farmacistul-sef trebuie sa-si

asume o parte din sarcinile privind definirea, evaluarea si imbunatatirea calitatii serviciului
farmaceutic.

Codul deontologic al personalului din farmacii

CAPITOLUL I
Principii generale

Art. 1. - (1) Codul deontologic al farmacistului cuprinde un ansamblu de principii şi reguli ce

reprezintă valorile fundamentale în baza cărora se exercită profesia de farmacist pe teritoriul
României.
(2) Prezentul cod exprimă adeziunea farmaciştilor români la Carta Universală a Drepturilor
Omului şi la Carta Farmaciei Europene.
Art. 2. - Codul deontologic al farmacistului are drept principal scop:
a) ocrotirea drepturilor pacienţilor;

31
b) respectarea obligaţiilor profesionale de către farmacişti;
c) apărarea demnităţii şi a prestigiului profesiunii de farmacist.
Art. 3. - (1) În exercitarea profesiei sale farmacistul furnizează servicii de sănătate specializate
pacientului şi publicului în general, fără nici un fel de discriminare.
(2) Relaţiile dintre farmacist şi beneficiarii serviciilor acordate trebuie să aibă la bază
încrederea în competenţa şi experienţa profesională a farmacistului.
(3) Această încredere obligă farmacistul ca de-a lungul întregii sale cariere să asigure şi să
menţină la cel mai înalt nivel performanţele şi conduita sa profesională şi personală, să-şi
actualizeze cunoştinţele profesionale permanent în sfera activităţii sale.
Art. 4. - Principiile fundamentale în baza cărora se exercită profesia de farmacist sunt
următoarele:
a) exercitarea profesiei se face exclusiv în respect faţă de viaţa şi de persoana umană;
b) în orice situaţie primează interesul pacientului şi sănătatea publică;
c) respectarea în orice situaţie a drepturilor pacientului;
d) colaborarea, ori de câte ori este cazul, cu toţi factorii implicaţi în asigurarea stării de
sănătate a pacientului;
e) adoptarea unui rol activ faţă de informarea şi educaţia sanitară a publicului, precum şi faţă
de combaterea toxicomaniei, polipragmaziei, dopajului, automedicaţiei şi a altor flageluri;
f) acordarea serviciilor farmaceutice se face la cele mai înalte standarde de calitate posibile,
pe baza unui nivel înalt de competenţă ştiinţifică, aptitudini practice şi performanţe
profesionale, în concordanţă cu progresele ştiinţelor şi practicii farmaceutice;
g) în exercitarea profesiei farmaciştii trebuie să dovedească loialitate şi solidaritate unii faţă
de alţii în orice împrejurare, să-şi acorde colegial ajutor şi asistenţă pentru realizarea
îndatoririlor profesionale;
h) farmaciştii trebuie să se comporte cu cinste şi demnitate profesională şi să nu prejudicieze
în nici un fel profesia de farmacist sau să submineze încrederea publică în aceasta.
Art. 5. - În situaţiile în care în rezolvarea unei probleme alegerea soluţiei nu este prevăzută în
normele legale, farmacistul trebuie să ia o decizie concordantă cu etica profesiei şi să-şi
asume responsabilitatea.
Art. 6. - Pentru respectarea principiilor de mai sus farmacistul este obligat să-şi păstreze
libertatea şi independenţa profesională conform jurământului profesiei.
Art. 7. - Colegiul Farmaciştilor din România garantează menţinerea standardelor profesionale
la cel mai înalt nivel posibil, în scopul ocrotirii sănătăţii publice, prin supravegherea

32
respectării de către farmacişti a îndatoririlor profesionale şi a eticii profesionale, precum şi
prin apărarea independenţei, onoarei şi demnităţii profesionale.

CAPITOLUL II
Standarde deontologice

SECŢIUNEA 1
Responsabilitatea personală şi independenţa farmaciştilorFarmacistul furnizor de servicii
Art. 8. - (1) Indiferent de sfera de activitate, farmacistul trebuie să aibă în centrul atenţiei sale
binele pacientului şi al publicului în general.
(2) Farmacistul este răspunzător pentru toate deciziile sale profesionale, indiferent de
responsabilităţile asumate în exercitarea profesiei sale.
Art. 9. - În vederea îndeplinirii dispoziţiilor art. 8, farmacistul, în timpul exercitării actului
profesional, este obligat să respecte următoarele reguli:
a) să-şi exercite profesia în conformitate cu procedurile standard de operare scrise, prevăzute
de regulile de bună practică din domeniul său de activitate;
b) să-şi îndeplinească îndatoririle profesionale cu competenţă, în termenele stabilite;
c) să profeseze doar în acele posturi în care i se permite să-şi respecte îndatoririle esenţiale ca
farmacist, libertatea de decizie şi independenţă profesională;
d) să accepte acele posturi pentru care are competenţa şi disponibilitatea necesare pentru a
îndeplini cu succes îndatoririle profesionale. În acest sens trebuie să se informeze asupra
specificului activităţii, accesului la mijloacele necesare pentru exercitarea profesiunii la
standardele necesare;
e) să-şi îndeplinească personal atribuţiile şi, la nevoie, să delege o persoană competentă
autorizată pentru îndeplinirea anumitor activităţi profesionale, asumându-şi răspunderea;
f) să informeze imediat o persoană responsabilă în cazul în care nu îşi poate îndeplini
îndatoririle profesionale, pentru a se putea lua la timp măsuri de remediere;
g) să raporteze medicului prescriptor sau autorităţilor competente orice efect nedorit sau
advers al medicamentelor, în scopul optimizării tratamentelor;
h) să se abţină să critice sau să condamne convingerile personale ori religioase ale pacientului
care apelează la serviciile sale;
i) să acorde servicii în mod egal pentru toţi pacienţii, fără discriminare, în ordinea solicitării
acestora, cu excepţia situaţiilor de urgenţă;
j) să se asigure că serviciile sale au fost percepute şi înţelese corect de pacient, încurajându-l
să participe activ la reuşita tratamentului;

33
k) să nu refuze nejustificat acordarea serviciilor care îi intră în atribuţii, conform legii.
Art. 10. - Farmacistul poate refuza acordarea unor servicii către pacient atunci când refuzul
este justificat de interesul sănătăţii pacientului.
Farmacistul-şef
Art. 11. - Înainte de a-şi asuma o funcţie de conducere, farmacistul trebuie să se autoevalueze
şi să se asigure că este capabil să îndeplinească toate responsabilităţile acestei funcţii.
Art. 12. - În exercitarea funcţiei farmacistul-şef are următoarele obligaţii:
a) trebuie să se informeze asupra tuturor aspectelor şi cerinţelor legate de funcţia pe care o
îndeplineşte;
b) trebuie să se asigure că toţi membrii personalului aflat în subordinea sa sunt informaţi
asupra atribuţiilor profesionale pe care trebuie să le îndeplinească;
c) trebuie să transmită instrucţiunile clar pentru a împiedica orice risc de eroare; în măsura
posibilităţilor, el va transmite în scris proceduri standard de operare;
d) se asigură că membrii personalului aflat în subordinea sa îşi îndeplinesc atribuţiile în
conformitate cu prevederile legale, dar şi cu competenţa şi aptitudinile personale;
e) trebuie să respecte independenţa profesională a farmaciştilor din subordine;
f) se asigură că echipamentele, localul şi utilităţile de la locul de muncă sunt menţinute la
standardele acceptate pentru desfăşurarea în bune condiţii a activităţilor profesionale;
g) se asigură că toate activităţile profesionale desfăşurate sub controlul său, precum şi cele
exercitate de el personal sunt supuse asigurării de răspundere profesională;
h) se asigură că toate măsurile privind păstrarea confidenţialităţii sunt efective;
i) are datoria să notifice colegiului pe raza căruia îşi desfăşoară activitatea orice schimbare de
interes profesional privind membrii personalului din subordinea sa ori funcţia sa;
j) trebuie să accepte, în măsura posibilităţilor, elevi şi studenţi, pentru îndeplinirea stagiului de
practică în unitatea pe care o conduce.

SECŢIUNEA a 2-a
Competenţa profesională

Art. 13. - Farmacistul trebuie să-şi asigure şi să-şi menţină la un înalt nivel pregătirea
profesională, prin actualizarea permanentă a cunoştinţelor în aria sa profesională, în scopul
îndeplinirii atribuţiilor cu competenţa necesară.
Art. 14. - În vederea actualizării permanente a cunoştinţelor profesionale, farmacistul este
obligat:
a) să-şi planifice şi să participe la formele de pregătire profesională organizate sau acreditate

34
de Colegiul Farmaciştilor din România;
b) să evalueze şi să aplice în practica curentă cunoştinţele actualizate permanent;
c) să ateste cu documente doveditoare pregătirea sa, prin formele programelor de dezvoltare
profesională acceptate, atunci când acest lucru îi este solicitat de comisiile de specialitate ale
colegiului teritorial la care este înregistrat.

SECŢIUNEA a 3-a
Confidenţialitatea

Art. 15. - Farmacistul are datoria de a respecta şi proteja informaţia profesională.

Art. 16. - Farmacistul trebuie să respecte şi să protejeze confidenţialitatea informaţiilor
referitoare la pacienţi, obţinute în cursul activităţilor profesionale.
Art. 17. - Informaţiile pot fi dezvăluite în următoarele cazuri:
a) când pacientul şi-a dat consimţământul scris;
b) când tutorele pacientului a consimţit în scris, dacă vârsta pacientului sau starea sa de
sănătate nu permite aceasta;
c) când este necesar pentru a preveni afectări majore sau punerea în pericol a sănătăţii
pacientului, a unei terţe persoane sau a publicului în general;
d) stabilirea vinovăţiei în cazul săvârşirii unor infracţiuni, la solicitarea instanţei de judecată;
e) în alte situaţii prevăzute de lege.
Art. 18. - Farmacistul nu trebuie să dezvăluie, decât cu acordul scris al medicului prescriptor,
nici o informaţie referitoare la practica prescrierii acestuia.
Art. 19. - Farmacistul trebuie să protejeze informaţia profesională internă, respectând
următoarele reguli:
a) să nu permită accesul terţilor la informaţii privind activitatea unităţii în care îşi desfăşoară
activitatea decât cu acordul scris al angajatorului sau în alte situaţii prevăzute de lege;
b) să respecte cerinţele legale de protecţie a informaţiilor privind acumularea şi utilizarea
acestora;
c) să asigure protecţia informaţiilor la operaţiunile de stocare, transmitere, primire ori
distrugere.

SECŢIUNEA a 4-a
Relaţiile de colaborare ale farmacistului

Art. 20. - În exercitarea profesiei farmacistul are datoria ca, în interesul bolnavului şi al
pacientului în general, să colaboreze cu toţi confraţii săi. În acest sens:
a) toţi farmaciştii îşi acordă ajutor reciproc şi consultanţă pentru realizarea îndatoririlor

35
profesionale;
b) farmaciştii îşi rezolvă singuri litigiile, cu respectarea spiritului de colegialitate; dacă nu
reuşesc, fac apel la comisia de litigii a colegiului;
c) farmacistul trebuie să-şi trateze toţi colaboratorii cu respect, bunăvoinţă şi colegialitate;
d) farmacistul trebuie să dovedească în orice împrejurare solidaritate faţă de colegii săi şi
loialitate faţă de corpul profesional şi profesia de farmacist.
Art. 21. - În interesul pacientului şi al publicului în general, farmacistul trebuie să colaboreze
cu medicul şi cu alţi membri ai echipei de sănătate. În acest sens:
a) farmacistul colaborează activ cu medicul prescriptor pentru a realiza efectuarea
tratamentului pacientului la timp, în parametrii optimi şi în interesul acestuia;
b) în colaborarea sa cu medicul, farmacistul se va abţine de la orice înţelegere în scop material
sau de altă natură care ar avea drept rezultat încălcarea dreptului pacientului;
c) farmacistul trebuie să se abţină de la orice fapt care ar putea aduce prejudicii demnităţii şi
imagini medicului sau altor membri ai profesiunilor sanitare, pentru a nu crea neîncredere
pacientului.

SECŢIUNEA a 5-a
Concurenţa neloială

Art. 22. - Farmacistul nu trebuie să utilizeze mijloacele concurenţei neloiale în vederea

obţinerii unor avantaje materiale sau de altă natură.
Art. 23. - Se consideră a fi practici neloiale, fără a fi limitative, următoarele activităţi:
a) atragerea pacienţilor prin oferirea de avantaje materiale sau reclamă mincinoasă;
b) folosirea de funcţia deţinută ori de mandatul încredinţat în cadrul organelor de conducere
pentru atragerea de pacienţi.
Art. 24. - Este sancţionabilă denunţarea nejustificată şi în scop concurenţial a colegilor.

SECŢIUNEA a 6-a
Publicitatea

Art. 25. - Orice informaţie furnizată publicului de către farmacist în legătură cu serviciile de
sănătate oferite trebuie să fie corectă, decentă, legală şi onestă.
Art. 26. - Orice informaţie şi material promoţional cu privire la serviciile profesionale trebuie
să fie în concordanţă cu rolul farmacistului în promovarea sănătăţii şi să permită pacientului
să decidă independent asupra solicitării serviciului respectiv.
Art. 27. - În scopul promovării unor servicii proprii, farmaciştii trebuie să se abţină de la a
defăima serviciile profesionale ale altor confraţi.

36
Art. 28. - Farmacistul trebuie să se abţină de la orice procedee sau mijloace contrare
demnităţii profesionale, care ar prejudicia dreptul pacientului de a-şi alege singur farmacistul.
Art. 29. - Pe tot timpul exercitării profesiei farmacistul trebuie să se asigure că acţiunile de
promovare a medicamentelor, în care este implicat sau care au loc în unităţile în care el
lucrează, sunt în conformitate cu prevederile legale privind publicitatea medicamentelor.
Art. 30. - Farmacistul se va asigura că promovarea medicamentelor nu implică obligarea
pacientului de a cumpăra sau de a primi medicamente nedorite sau în exces, în locul celor
dorite sau împreună cu acestea.

SECŢIUNEA a 7-a
Servicii farmaceutice de urgenţă

Art. 31. - Pentru asigurarea continuităţii asistenţei cu medicamente a populaţiei, farmaciştii

trebuie să furnizeze, în condiţiile legii, servicii farmaceutice de urgenţă.
Art. 32. - Pentru a realiza în condiţii bune serviciile farmaceutice de urgenţă, farmacistul este
obligat să acorde primul ajutor, în limita competenţelor sale, şi să solicite intervenţia
serviciilor specializate, informând asupra măsurilor luate din proprie iniţiativă.
Art. 33. - Farmacistul poate elibera medicamente fără prescripţie medicală în următoarele
situaţii:
a) un pacient aflat sub tratament dovedit are nevoie imediată de administrarea
medicamentului;
b) din motive întemeiate, pacientul are nevoie de prelungirea tratamentului şi farmacistul ori
pacientul nu poate lua legătura cu medicul prescriptor;
c) o persoană solicită şi are nevoie urgentă de măsuri de prim ajutor.
Art. 34. - Când nu poate să acorde pacientului serviciul solicitat, farmacistul trebuie să
îndrume pacientul spre un serviciu specializat de asistenţă medicală.
Art. 35. - În cazuri urgente, farmacistul trebuie să acorde asistenţă pacienţilor, dacă este
solicitat, şi în afara programului farmaciei.

CAPITOLUL III
Dispoziţii finale

Art. 36. - Farmacistul răspunde disciplinar pentru nerespectarea legilor şi regulamentelor

profesionale, a Codului deontologic al farmacistului şi a regulilor de bună practică
profesională, a Statutului Colegiului Farmaciştilor din România, pentru respectarea deciziilor
adoptate de organele de conducere ale Colegiului Farmaciştilor din România, precum şi
pentru orice fapte săvârşite în legătură cu profesia sau în afara acesteia, care sunt de natură să

37
prejudicieze onoarea şi prestigiul profesiei sau ale Colegiului Farmaciştilor din România.
Art. 37. - Orice comportament în exercitarea profesiei, care încalcă principiile prezentului
cod, poate face obiectul unei reclamaţii privind încălcarea eticii profesionale de către
farmacist.
Art. 38. - Judecarea cazurilor de abateri de la prezentul cod se soluţionează, conform legii şi
Statutului Colegiului Farmaciştilor din România, de comisia de disciplină competentă.
Art. 39. - În aplicarea procedurii disciplinare, instanţele Colegiului Farmaciştilor din România
trebuie să judece cauzele disciplinare ţinând cont de circumstanţele în care s-a petrecut fapta.

38
39