1

Partea I. INSTITUŢII POLITICE ŞI JURIDICE ÎN EPOCA ANTICĂ

TEMA: Statul și dreptul geto-dac

1. Organizarea socială a geto-dacilor în epoca prestatală

a) Democrația militară la geto-daci
b) Normele de conduită ale geto-dacilor în epoca democrației militare
2. Organizarea statului geto-dac
a) Formarea statului geto-dac
b) Esența și funcțiile statului
c) Organele centrale și locale
3. Dreptul geto-dac
a) Izvoarele de drept
b) Instituții juridice

ORGANIZAREA SOCIALĂ A GETO-DACILOR ÎN EPOCA PRESTATALĂ

a) Democrația militară la geto-daci
Statul și dreptul român au rădăcini daco-romane. Geto-dacii și romanii au avut o mare importanță, din punct de vedere juridic, pentru
poporul român, deoarece ei i-au transmis anumite elemente ale instituțiilor juridice, ale organizării politice.
Geto-dacii fac parte din numerosul grup etnic al tracilor care au populat spațiul Carpato-Danubiano-Pontic și Balcanic, formând cea mai
importantă ramură a lor și având o cultură materială, spirituală și o organizare politică dintre cele mai avansate.
În perioada II a fierului (La Tene) începând din sec. V, geto-dacii erau, din punct de vedere politic, împărțiți în mai multe triburi ce aveau
teritorii distinse, însă unitare sub raportul formelor de cultură, unitate denumită arheologic cultura Basarab.
Istoriografia greacă și latină (Homer, Herodot, Tucidide, Strabo, Arian, Pompeius Trogus ş.a.) ne-a lăsat date importante referitoare la
conducerea socială, dezvoltarea economică, modul de viață al geto-dacilor.
Prima informație despre geto-daci o aflăm din descrierea lui Herodot a campaniei regelui persan Darius I din 514 î.e.n. asupra sciților,
care, înaintând de-a lungul țărmului Mării Negre cu intenția de a trece Dunărea, au întâlnit o rezistență înverșunată din partea geților,
numindu-i „cei mai drepți și mai viteji dintre traci”.
În 335 î.e.n. geții au ținut piept campaniei lui A.Macedon. Strabo, relatând detaliat această expediție, menționează printre altele
nesfârșitele lanuri de grâu ale geților, armata geților formată din 4 mii de călăreți și 10 mii de pedestrași, ocuparea unui oraș întărit,
transportarea în Macedonia a produselor meșteșugărești găsite.
În jurul anului 300 î.e.n. istoricul Diodor, geograful Pausanias atestă existența unei uniuni de triburi a regatului lui Dromichaites, cu ocazia
luptelor pe care Lisimah, regele Traciei le-a purtat împotriva geților.
Monedele confecționate pe teritoriul Daciei în sec. III î.e.n. demonstrează existența cel puțin a 3 uniuni de triburi:
1) uniunea de triburi condusă de Zalmodegikos (aflată pe teritoriul din Dobrogea);
2) uniunea de triburi condusă de Rhemaxos (sf. sec. III – înc.sec.II) situată în văile râurilor Olt și Jiu;
3) istoricul Iustinus ne relatează despre uniunea de triburi condusă de către regele Oroles (situată în estul Transilvaniei și Moldovei) care
în jurul anilor 200 î.e.n. au luptat împotriva bastarnilor.
Uniunile de triburi conduse de către Zalmodegikos și Rhemaxos exercitau autoritatea și asupra cetăților grecești din Dobrogea.
De asemenea, izvoarele menționează „creșterea puterii dacilor sub conducerea regelui Rubobostes”.
În concluzie, putem menționa că în sec. VI-II î.e.n. societatea geto-dacică nu cunoștea încă organizarea statală, aflându-se în stadiul
uniunilor de triburi bazate pe democrația militară.
Democrația militară conținea câteva elemente specifice:
 În fruntea triburilor și uniunilor de triburi se afla un șef militar (rege, funcția căruia va deveni ereditară) ce împărțea puterea cu
căpetenia religioasă, sfatul tribului și adunarea poporului. Regii nu erau șefi de state, ci numai șefi militari, fiind aleși de către adunarea
poporului ca primii dintre egali.
 Menținerea stării de război cu scop de apărare și jaf.
 Diferențierea membrilor uniunii prin îmbogățirea unora dintre ei din războaie de pradă și prin acumulări de averi.
 Rolul hotărâtor în treburile publice îl are poporul înarmat.
Treptat, are loc procesul de strămutare a centrului de greutate al puterii geto-dacilor din câmpia Munteană în Transilvania. Punctul
culminant al acestui proces va fi apariția statului geto-dac cu centrul în munții Orăștiei.

b) Normele de conduită ale geto-dacilor în epoca democrației militare

Relațiile sociale ale geto-dacilor erau reglementate prin norme de conduită, respectate de bună voie de către membrii societății. Unele
norme de conduită socială ale geto-dacilor erau comune și altor neamuri, precum sciții, celții etc.
Unele dintre aceste obiceiuri au supraviețuit și în epoca feudală. În această perioadă se începe a forma instituția proprietății private.
Astfel, conform informațiilor lui Herodot, vitele, apoi pământul ajung obiect de proprietate a familiei, feciorii puteau cere de la părinți
delimitarea părții ce li se cuvine din proprietatea comună.
Săpăturile arheologice, relatările anticilor despre construcții civile, hambare de depozitat, numeroasele produse meșteșugărești,
existența comerțului ne dovedesc că la geto-daci existau practici juridice care asigurau rezolvarea unor litigii eventual apărute între părți.
Contractele dintre părți se încheiau sub forma jurământului însoțit de anumite ceremonii (baterea palmei, amestecarea picăturilor de sânge).
Odată cu înmulțirea bunurilor și apariția surplusului, apare schimbul la început sub forma darurilor, iar mai apoi și schimbul propriu-zis.
Se practica jurământul pe zeitățile palatului regal (că cineva ajurat strâmb pe vetrele regale).
În apărarea ordinii publice, se folosea legea talionului sau vendeta (cel vinovat era supus dezaprobării publice și silit să părăsească
comunitatea sau să se sinucidă). Furtul era considerat o încălcare deosebit de gravă a normelor de conviețuire în societate.
 2

Cât privește familia, unii autori (Menandru, Strabo) susțin că la geto-daci era cunoscută poligamia, alți autori, dimpotrivă, arată că geto-
dacii păzeau cu strictețe monogamia, menționând că, deși un bărbat conviețuia cu o singură femeie, poligamia și infidelitatea ocazională au
rămas totuși un drept al bărbaților, pe când femeilor li se cerea fidelitatea cea mai strictă.
Izvoarele menționează că în epoca de descompunere a societății gentilice, pe când familia patriarhală era în proces de consolidare, femeile
aveau o situație socială inferioară bărbaților.
Bărbatul se bucura în cadrul familiei de puteri discreționare: el era proprietarul nu numai al bunurilor mobile și imobile de care dispunea
familia, dar și a copiilor și soțiilor lor. T.Pompeius relatează că în timpul lui Oroles femeile geto-dacice erau adevărate slujnice ale bărbaților.
Herodot, Xenofon atestă existența obiceiului de a cumpăra soțiile de la părinți pe bani grei. Se practica licitația pentru fetele frumoase, cele
slute își cumpărau ele singure soți.
Starea de femeie nemăritată era privită ca un fapt dezonorant, nici văduva nu era apreciată, imediat după moartea soțului văduva avea
dreptul să se recăsătorească.
Obiceiurile la geto-daci erau păstrate și transmise în formă orală, respectate în chip firesc și nu prin constrângere. Agatârșii le formulau
în versuri, le învățau pe de rost, le cântau pentru a le memoriza pe din afară.

ORGANIZAREA STATULUI GETO-DAC

a) Formarea statului geto-dac
Apariția statului geto-dac a fost rezultatul dezvoltării continue a societății geto-dacice. Când forma de organizare gentilică a societății a
fost depășită, s-a impus o nouă formă de organizare, care a fost cea de stat.
Formarea statului geto-dac a fost realizată de către Burebista prin unificarea triburilor în jurul a. 80 î.e.n. Trecerea de la democrația
militară la stat a fost determinată de profundele transformări economice și sociale, de factorul religios, precum și de conjunctura externă, în
special de pericolul expansiunii romane. Nu este de neglijat posibilitatea existenței unui nucleu statal sau a mai multora, statul apărând în
cadrul procesului unificării într-un centru organizat (pe cale pașnică, dar și militară) a triburilor și centrelor tribale în cadrul noii formațiuni
social-politice.
Geograful Strabo arată că Burebista „i-а adus pe toți geto-dacii sub stăpânirea sa, i-а disciplinat, i-а deprins cu ascultarea poruncilor,
întemeind o mare stăpânire, de a cărei putere se temeau toți vecinii”. Această știre este confirmată și de inscripția de la Dionysopolis, așezată
la mormântul lui Acornion.
Ca urmare a biruințelor militare asupra celților, statul lui Burebista cuprindea teritoriul: la vest – până la Dunărea Mijlocie, la est – zona
de dincolo de Nistru, la nord – până la Carpații păduroși și la sud – lanțul Balcanic.

b) Esența și funcțiile statului

Statul geto-dac a fost un stat sclavagist de tip patriarhal, neîntruchipând toate trăsăturile unui stat sclavagist de tip clasic. A fost practicată
munca sclavilor pe proprietățile private ale aristocrației, în mine, însă alături de proprietățile private au coexistat și obștile teritoriale, formate
din țărani liberi, care stăpâneau pământurile cu titlul de proprietate colectivă.
Forma de guvernământ a fost monarhia. Monarhia sclavagistă dacă a avut o serie de trăsături:
• regele dac continua să aibă puternice atribuții militare;
• puterea laică și religioasă puteau să fie exercitate de o singură persoană sau de către persoane diferite.

c) Organele centrale și locale de conducere

Puterea supremă era deținută de rege, instituția regalității tindea să devină ereditară (Decebal a fost fiu de rege), însă principiul eredității
nu era absolut, la tron puteau veni și frații regelui (după Scorilo la tron a venit fratele lui, Duras) și marele pontif (Deceneu). Regele era șeful
militar, judecătorul suprem, dar putea fi și mare preot.
În exercitarea prerogativelor sale, regele era ajutat de un vicerege cu prerogative religioase, dar și judecătorești, marele preot fiind
primul judecător în ierarhia juridică. Astfel, puterea religioasă deținea un rol deosebit de important în stat, preoților revenindu-le și
principalele atribuții judecătorești, ei constituind și factorul principal de elaborare și impunere a sistemului de drept geto-dac.
Regele guverna împreună cu un consiliu regal format din rude (de exemplu, Diegis, fratele lui Decebal, care a purtat tratative cu
Domițian), din prieteni apropiați, din marii dregători, căpetenii religioase și militare. S-au păstrat informații privind existența unor dregători,
având diverse funcții la curtea regilor daci. Dio Cassius relatează despre Vizina, care deținea locul al doilea după Decebal, Deceneu – mare
preot și vicerege al lui Burebista.
Deși nu există date din care ar rezulta cum era organizat sistemul puterii centrale și care erau competențele înalților demnitari, ei totuși
se bucurau de stabilitate și continuitate în exercitarea funcțiilor lor (de exemplu, activitatea îndelungată a lui Acornion la curtea Burebista).
Dregătorii erau aleși din rândul nobililor numiți „ tarabostes” sau pileați, după cum ne relatează Dio Crisostomul, Dio Cassius, Iordanes.
Armata în stat era formată din toți bărbații capabili de luptă. Era împărțită în detașamente conduse de mari dregători și rege. Dacia
dispunea de un vast sistem de apărare, în centrul căreia se aflau cetățile.
Cu privire la organizarea locală, medicul grec Criton, care l-a însoțit pe Traian în războaiele dacice, confirmă existența a două categorii
de dregători locali, unii exercitau:
− atribuții de ordin administrativ-teritorial;
− iar alții dețineau comanda armatelor aflate pe teritoriul statului.
Este posibilă o diviziune administrativ-teritorială, precum și un Sfat al bătrânilor care se ocupau de rezolvarea problemelor de interes
general ale obștii. Astfel organizat, statul geto-dac a corespuns necesităților evolutive ale societății geto-dacice. După dispariția lui Burebista,
statul și-a pierdut unitatea, continuitatea de conducere manifestându-se însă în zona centrală a fostului stat al lui Burebista, zonă care va
servi ca bază pentru renașterea statului sub ultimii regi geto-daci.

DREPTUL GETO-DAC
a) Izvoarele dreptului
Izvoarele dreptului geto-dac au fost cutuma și legea. Conform savantului V.Hanga „Cutuma a constituit prima și cea mai importantă formă
 3

de manifestare a regulilor de drept”. Pe lângă dreptul nescris, exprimat în forma obiceiurilor, în statul geto-dac a existat și un sistem de legi.
Strabon, Iordanes afirmă că legile geto-dacilor au fost elaborate în vremea lui Burebista și purtau numele de bellagines. Caracterul lor scris
este îndoielnic, cert fiind faptul că pentru publicitatea și conservarea lor se folosea procedeul de memorare. Primele norme și instituții
juridice aveau o coloratură religioasă, procedeul de legiferare fiind mereu sub influența factorului religios.
Dezvoltarea vieții social-economice a contribuit la consfințirea unor obiceiuri juridice ca:
 ereditatea succesiunii
 obiceiul de a purta căciulă ca semn distinctiv al nobleței etc.

b) Instituții juridice
Documentarea referitoare la dreptul geto-dac este destul de săracă, deoarece textele vechilor legi nu s-au păstrat, ele putând fi
reconstituite în baza unor izvoare, în baza urmelor pe care le-au lăsat asupra dreptului de mai târziu.
Regimul persoanelor – se caracteriza prin începuturi de inegalitate socială, societatea fiind diferențiată în materie de capacitate juridică.
Existau nobilii numiți de Dio Crisostomul tarabostes, iar de către Dio Casius, Iordanes – pileatis. Aceștia aveau o capacitate juridică deplină,
o mare autoritate în stat, din rândul lor selectându-se membrii sfatului regal. Ei conduceau în numele regelui cetățile și rezolvau problemele
politico-administartive ale zonelor pe care le administrau. Formau, în calitate de comandanți militari, trupele de elită ale statului. Din
rândurile familiilor nobiliare, se recruta și preoțimea dacică, marii preoți având un prestigiu social și personal deosebit în societate. Deceneu
și Comosicus au fost cu certitudine personalități de prim rang ale vieții politice a statului geto-dac, fiind totodată și conducători spirituali,
autoritatea religioasă unică contribuind la realizarea spiritualități unice a geto-dacilor.
Marea masă a populației o formau producătorii liberi (agricultori, meșteșugari, comercianți, păstori etc.), fiind numiți comati sau
capilati. Nu există o părere unică referitor la sensul termenului comati. Unii savanți consideră că aceștia erau o clasă socială distinsă, compusă
din țărani, meșteșugari care se aflau în dependență de nobilimea militară, alții susțin că comati reprezentau o clasă a cavalerilor. Ei aveau o
capacitate juridică mai restrânsă, reprezentând baza economică a statului, principala forță militară. Din rândurile lor se recrutau oștenii
armatei geto-dacice.
Sclavia în statul geto-dac avea un caracter patriarhal. S-au menținut doar câteva informații cu privire la existența sclavilor în statul geto-
dac. Într-o știre se menționează că sclavii erau tatuați de către stăpânii lor, iar Plinius cel Tânăr relatează despre un oarecare sclav aflat sub
stăpânirea regelui Decebal. Rolul lor era mai puțin semnificativ în agricultură și meșteșuguri, dar era important în edificarea construcțiilor de
interes public, îndeosebi a cetăților și monumentelor religioase.
Instituția proprietății. În perioada dată exista atât proprietatea privată, cât și cea obștească. Obiectul proprietății private îl constituiau
pământul, sclavii, vitele. Din spusele lui Horațiu alături de proprietatea privată coexista și proprietatea obștească. Geto-dacii aveau atât
ogoare nehotărnicite, cât și hotărnicite. Pământurile nehotărnicite aparțineau obștii, însă ele erau distribuite membrilor obștii în fiecare an
prin tragere la sorți. Roadele erau libere, produsele aparținând celor ce le cultivau.
Instituția obligațiilor. Faptul că la geto-daci societatea în această perioadă s-a dezvoltat din punct de vedere economic, s-au intensificat
schimbările comerciale și circulația monedei, în special al dinarului roman, duce la concluzia certă că la geto-daci au existat și norme
corespunzătoare obligațiilor și contractelor. Membrii de rând ai colectivității aveau obligația de a participa la edificarea construcțiilor publice
necesare politicii economice sau militare a autorității centrale sau locale. De asemenea, erau necesare norme care să reglementeze diferite
aspecte ale vieții economice: buna desfășurare a activității meșteșugărești sau comerciale. Astfel unele date scrise se referă la jurământul în
materie de obligații, obiceiul înfrățirii, fiecare parte își lua obligația de a se trata unul pe altul ca pe un frate.
Instituția căsătoriei și familiei. Date despre această instituție găsim la Herodot, Horațiu și Ovidiu. Căsătoria se încheia prin cumpărarea
soției de către soț de la părinții acesteia. Pomponius Mela afirmă că fetele geto-dace erau vândute la licitație publică, prețul depindea de
frumusețea și virtutea acestora, iar în situația când nu erau cumpărate trebuiau ele înseși să-și cumpere soțul.
Familia era monogamă, patrilocală și patrilinială. În statul geto-dac, familia devine monogamă din nevoia ca bunurile de care dispunea
bărbatul să se poată transmite prin moștenire unei anumite clase de succesori. Acest lucru este dovedit de Columna lui Traian, unde dacul
este însoțit de o singură femeie și de monumentul Tropaeum Traiani de la Adamclisi, unde sunt reprezentați familii-butuc – dacii se întorc
după luptă împreună cu soțiile lor pe la vetrele lor pe care le părăsiseră.
Soția venea la soț cu bunuri dotale (zestrea), însă principala ei zestre, după cum menționa Horațiu, nu consta în zestre, ci în virtute. Ovidiu
arată starea de inferioritate, de subordonare a femeilor, ele fiind supuse la munci grele în familie: măcinatul grăunțelor, căratul apei. Heraclit
remarcă chiar faptul că la moartea soțului ea putea fi sacrificată. Femeia care se făcea vinovată de adulter era condamnată la pedeapsa cu
moartea.
Dreptul penal și procedura de judecată. Normele de drept penal se cristalizează în perioada de cristalizare a statului. Asprimea lor derivă
din necesitatea sancționării celor care s-ar împotrivi noii ordini politice instaurate. Astfel, în domeniul penal, principalele dispoziții vizau
apărarea statului și a proprietății private. Izvoarele antice vorbesc în materie penală de adulter, omor, jurământul fals, acuzații false, ele fiind
sancționate prin pedeapsa capitală. De asemenea, erau sancționate încălcarea interdicțiilor religioase, consumul de vin sau pentru alte
violări ale interdicțiilor stabilite de autoritatea centrală.
Organizarea instanțelor judecătorești și procedura de judecată reflectă împletirea activității de stat cu cea juridică și religioasă. Iordanes
în Getica, referindu-se la regele Comosicus (rege, dar și mare preot), menționează că acesta era judecătorul suprem în stat.
Au fost păstrate și elemente ale justiției private: răzbunarea sângelui în cazurile de vătămare corporală și duelul judiciar ca mijloc de
tranșare a litigiilor. Deși în această perioadă vendeta fusese interzisă de către stat, Ovidiu scria că geții disprețuiau legile, făcându-și singuri
dreptate, prin forță.
Statul geto-dac a cunoscut și norme de drept internațional. Crearea statului a impus satisfacerea funcției externe a acestuia prin crearea
unui organism instituționalizat și profilat pe probleme de politică externă. Relațiile diplomatice erau stabilite prin soli ca reprezentanți ai
autorității centrale în problemele de politică externă (de exemplu, solul Acornion din Dionisopolis reprezentant al lui Burebista în tratativele
cu generalul roman Pompeius, sau soliile lui Decebal la împărații Domițian și Traian). Se utilizau anumite ritualuri cu ocazia încheierii
tratativelor de pace, popoarele învinse erau supuse la plata unui tribut (de exemplu, cetățile grecești din Dobrogea). Conform tratatului
încheiat cu Domițian, Decebal a primit din partea romanilor ajutoare și subsidii, el declarându-se „prieten” al Romei. În sistemul diplomației
regilor, geto-dacii practicau și legăturile matrimoniale, frecvent utilizate de conducătorii politici în toate timpurile.
 4

În concluzie, menționăm că odată cu formarea statului la geto-daci s-a format și sistemul dreptului, proces ce a fost întrerupt de cucerirea
romană. Cu distrugerea sistemului politic geto-dac, s-a întrerupt dezvoltarea firească a instituțiilor juridice și a dreptului geto-dac, ele
căpătând un nou curs de dezvoltare.

TEMA: Instituții politico-juridice în provincia romană Dacia

1. Organizarea administrativă și financiară în Dacia Romană

a) Reorganizările administrativ-teritoriale ale provinciei romane Dacia
b) Organele centrale de conducere
c) Organele locale de conducere
d) Organizarea financiară
2. Dreptul în Dacia Romană
a) Izvoarele dreptului
b) Instituții juridice

ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ ÎN DACIA ROMANĂ

a) Reorganizările administrativ-teritoriale ale provinciei romane Dacia
În urma războaielor daco-române, în anul 106 Dacia a fost cucerită și transformată în provincie romană imperială, cuprinzând în hotarele
ei Transilvania, Oltenia, Banatul, vestul Munteniei și o parte din Moldova. Muntenia, partea de sud a Moldovei, și partea din Transilvania
cuprinsă între Olt și Carpați au fost integrate provinciei Moesia Inferior, iar Maramureșul, Crișana și nordul Moldovei au continuat să fie
locuite de dacii liberi. Deși teritoriul Daciei nu a ajuns în întregime sub stăpânire romană, influențele civilizației romane, superioară celei
dacice, s-au răspândit și dincolo de hotarele provinciei romane Dacia. Pentru a ține în stăpânire și exploata teritoriul cucerit, romanii au
colonizat Dacia cu elemente romane sau romanizate aduse din Imperiul Roman (ex toto orbe Romano), populația băștinașă continuând și
după cucerire să formeze majoritatea populației.
Organizarea administrativă a Daciei Romane s-a făcut printr-o lege (constitutio), promulgată de Traian în anul 107. Pe timpul lui Traian,
Dacia formează o singură unitate administrativă, fiind condusă de un guvernator, un mandatar al împăratului numit legatus Augusti pro
praetore.
Pentru o mai eficientă conducere și apărare, provincia romană Dacia a suferit mai multe reorganizări.
Împăratul Hadrian, din cauza răscoalei dacilor din 117, hotărăște în anul 119 împărțirea provinciei în două unități administrative:
1) Dacia Superioară (care cuprindea Transilvania și Banatul) cu capitala la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Ea era condusă de un legatus
Augusti pro praetore din ordinul senatorial, care îndeplinea și funcția de comandant al Legiunii a XIII-a Gemina.
2) Dacia Inferioară (Oltenia și sudul Transilvaniei) cu capitala la Drobeta. Ea era guvernată de un praefectus și apoi de un procurator,
subordonat lui legatus Augusti pro praetore din Dacia Superioară.
Înainte de 133, împăratul Hadrian desprinde partea de nord-vest a Daciei Superioare, transformând-o în unitate administrativă de sine
stătătoare, cu numele de Dacia Porolissensis.
Ultima reorganizare a provinciei romane Dacia a fost făcută pe timpul împăratului Marcus Aurelius în anii 167/168, denumirea celor
trei unități administrative fiind dată după orașul lor de reședință:
1) Dacia Apulensis (care reprezenta cea mai mare parte a Daciei Superioare, căreia i-а fost încorporată și fâșia de pământ de la sud de
Oltul transilvănean, porțiune din fosta Dacie Inferioară cu capitala Apulum (azi Alba-Iulia).
2) Dacia Malvensis (Banatul și Oltenia, ceea ce corespundea de fapt Daciei Inferioare) cu capitala Malva (în sudul Olteniei).
3) Dacia Porolissensis – cu capitala la Porolissum (azi Moigrad) s-a menținut în vechile sale granițe.
Peste cele trei unități administrative ale Daciei a fost numit un guvernator suprem, care se numea legatus Augusti pro praetore trium
Daciarum, care conducea și Dacia Apulensis. Dacia Malvensis, fiind condusă de un procurator, iar Dacia Porolissensis – de comandantul
legiunii V Macedonică.
Faptul că provincia Dacia era unitară din punct de vedere administrativ ne permite să concluzionăm că Dacia reprezenta o singură
provincie, dar împărțită în trei unități administrativ-teritoriale (subdiviziuni teritoriale).

b) Organele centrale de conducere

Conducerea centrală a Daciei a fost exercitată de către:
 Guvernatorul provinciei legatus Augusti pro praetore avea in subordine viceguvernatorii celorlalte două unități administrativ-
teritoriale. Fiind guvernatorul suprem și a doua persoană după împărat în provincie, legatus Augusti pro praetore avea largi atribuții de ordin
politic, financiar, militar și judecătorești (inclusiv dreptul de a pronunța și pedepsi cu moartea – ius gladi). O altă prerogativă principală a
guvernatorului era ius edicendi (dreptul de a emite edicte). Cele mai multe date privitoare la atribuțiile guvernatorului ne sunt furnizate de
Ulpian, Gaius, Paulus.
 Adunarea provincială (consilium provinciae Daciarum trium) era formată din delegați ai orașelor și se întrunea o dată pe an la
Sarmizegetusa, fiind prezidată de sacerdotul suprem al provinciei. Ea reprezenta interesele stăpânilor de sclavi, la ea discutându-se probleme
de interes general ale provinciei. Adunarea susținea interesele orașelor și provinciilor față de administrația imperială, avea în grija sa cultul
familiei imperiale, ridica monumente, aducea mulțumiri guvernatorului la ieșirea lui din slujbă, avea dreptul să formuleze plângeri către
împărat împotriva abuzurilor dregătorilor, să elibereze de sclavie și să acorde cetățenie.

c) Organele locale de conducere

În Dacia, provincie romană, au existat două categorii de așezări – urbane și rurale. Așezările urbane purtau denumirea de colonii și
municipii. În Dacia se cunosc 11 orașe, care au fost vechi așezări ale autohtonilor, ridicate de către romani la rang de municipiu, iar altele –
la rang de colonii. Unicul oraș construit de romani din Dacia a fost Ulpia Traiana Sarmizegetusa, întemeiat pe o suprafață de 32 ha, cu o
populație de 10-20 mii de locuitori, aici era și sediul administrației din Dacia, în clădirea numită tabularium provinciale. Orașele din Dacia și-
 5

au păstrat și vechile lor denumiri, unicul oraș din Dacia cu nume roman fiind colonia Romula.
Coloniile aveau o situație superioară față de cea a municipiilor. Fiind alcătuite în majoritate din foștii militari stabiliți pe teritoriul
provinciei, ele se bucurau de plenitudinea drepturilor politice și civile. Coloniile au constituit puternice centre de romanizare. Unele colonii
se bucurau de Ius italicum, care le conferea locuitorilor lor dreptul de a exercita proprietatea quiritară și, în virtutea acestui fapt, nu plăteau
impozitul funciar. Se pare că, cel puțin, cinci colonii din Dacia au avut asemenea statut: Napoca, Apulum, Sarmizegetusa, Potaissa, Dierna.
Municipiile aveau o poziție inferioară față de colonii, populația lor, în majoritate băștinași, se afla într-un raport intermediar între
peregrini și coloniști. Unele municipii în schimbul îndeplinirii unor anumite însărcinări s-au ridicat la rangul de colonii (de exemplu: Drobeta,
Apulum – care era cel mai populat oraș din Dacia, Potaissa – un oraș tipic militar).
Locuitorii orașelor se împărțeau în cetățeni și străini, adică cei așezați în orașe fără drept de cetățenie. De regulă, în orașe se stabilea cu
traiul partea privilegiată a populației.
Organele de conducere a coloniilor și municipiilor erau numite din rândurile aristocrației sclavagiste. Conducerea orașelor era exercitată
de către un consiliu orășenesc, organ colegial, numit Ordo decurionum, numărul decurionilor fiind fixat în actul de întemeiere a orașului, în
funcție de numărul cetățenilor romani (20-50 de membri). Membrii consiliului erau aleși de către magistrații superiori ai orașului pe o
perioadă de cinci ani, dintre persoanele cu vârsta mai mare de 25 de ani, care exercitaseră anterior o magistratură în orașul respectiv.
Principalele atribuții ale decurionilor erau de ordin administrativ și fiscal: urmăreau perceperea la timp a impozitelor, stabileau prestațiile ce
urmau a fi făcute de cetățeni, supravegheau gestiunea financiară a orașului, atribuiau terenuri, soluționau problemele edilitare, organizau
jocuri publice, alegeau magistrații și sacerdoții orașului. Hotărârile Consiliului erau obligatorii pentru toate organele de conducere ale
orașului.
Dintre decurioni se alegeau pe termen de un an – în colonii doi, iar în municipii – patru magistrați. Candidații propuși pentru a fi aleși
trebuiau să îndeplinească mai multe condiții: de vârstă, de avere, de origine socială etc. Numiți în colonii duumviri, iar în municipii –
quatuorviri, magistrații aveau în special atribuții judecătorești, fapt pentru care se mai numeau și „cei ce împart dreptatea” (ius dicere
possunt). Magistrații posedau jurisdicția contencioasă (rezolvau litigii până la o anumită sumă ce varia de la oraș la oraș) și jurisdicția
grațioasă (eliberări de sclavie, emancipări, numiri de tutore). Dispuneau de mijloace de constrângere speciale ca: amenda și luarea în gaj a
unor bunuri. Magistrații aveau în competență și alte atribuții: organizau vânzarea obiectelor gajate, îi executau silit pe debitorii fiscului,
arendau proprietățile comunale, adjudecau lucrările publice, atribuții legate de gestionarea financiară a orașelor, prezidau alegerile
municipale, organizau jocuri și serbări.
Edilii (aediles) erau de asemenea o categorie de magistrați care aveau în competența lor probleme de urbanism și construcții, de
întreținere a orașelor, a străzilor și podurilor din oraș, exercitau poliția piețelor, aveau grijă de organizarea serbărilor, de băile publice, de
faptul ca să nu fie îngropate cadavrele celor morți în interiorul orașelor.
Pe treapta de jos a ierarhiei magistraturilor orășenești se situau chestorii (quaestores) care conduceau administrarea finanțelor, având
funcția ce corespunde celei de casier. În subordinea administrației orașelor se aflau diferiți slujbași ca: apozi, arhivari, scribi, crainici.
Preoții magistrați sacerdotali erau aleși tot de către ordinul decurionilor. Cea mai înaltă magistratură sacerdotală o avea pontifexul.
În orașe exista și ordinul augustalilor, care era într-o poziție mai inferioară, comparativ cu cea a ordinului decurionilor. Misiunea
principală a ordinului augustalilor era de a întreține cultul Romei și al împăratului.
Un ordin distinct îl formau colegiile – asociații de persoane unite pe criterii religioase, etnice sau profesionale. Colegiile aveau
personalitate juridică și pentru existența lor se cerea întrunirea unor anumite condiții: un număr minim de persoane, care prin cotizațiile lor
formau patrimoniul colegiului. Au existat colegii de ferari, ale purtătorilor de lectici, colegii ale săracilor cu scopul de a le acorda ajutor în caz
de deces. Exista obiceiul ca orașele să aibă patroni care să le sprijine sau să le ia apărarea.
Așezările rurale în Dacia erau organizate fie după modelul roman, fie după modelul autohton. Satele organizate după modelul roman se
împărțeau în vici (așezări mai mari) și pagi (cătune situate pe teritoriile dependente de colonii).
Satele organizate după modelul roman erau conduse, de obicei, de către doi magistrați, fie aleși de către săteni, fie numiți de către
autoritățile superioare. În activitatea lor administrativă, ei erau asistați de către un consiliu sătesc, iar în problemele financiare erau ajutați
de către un chestor. Numeroase așezări rurale s-au păstrat însă după modelul autohton de conducere, menținând obștea teritorială, cu sfatul
oamenilor buni și bătrâni ca formă tradițională de organizare.
Existau și unități teritoriale situate în jurul orașelor ce depindeau administrativ de oraș ca: ținuturile – unele ținuturi aveau
administrație proprie, conducerea lor fiind încredințată unui consilium, alcătuit din reprezentanții satelor din ținutul dat. În fruntea consiliului
era un conducător ales pentru o perioadă de cinci ani. În alte ținuturi conducerea era efectuată de însăși administrația orașului de care
depindeau.
Alte teritorii ce depindeau administrativ de orașe au fost: forurile și conciliabulele – târguri cu magistrați proprii. În Dacia au existat și
așezări numite canabe care s-au format în jurul castrelor romane.
Analiza sistemului administrativ, instituit în Dacia după cucerirea romană, ne dovedește atât unitatea sistemului administrativ impus de
către autoritățile imperiale pentru toate provinciile romane, cât și menținerea unor particularități, îngăduite după împrejurări și situații
locale, care, într-un proces de sinteză, au dat identitate proprie sistemului administrativ din Dacia Romană.

d) Organizarea financiară
Gestionarea financiară a provinciei era efectuată de către procuratorii financiari ai celor trei Dacii ajutați de funcționari interiori. Pentru
stabilirea impozitelor în Dacia, din cinci în cinci ani, se făceau recensăminte.
Impozitele erau de două feluri: directe (impozitul funciar și capitația) și impozite indirecte numite vectigalia. Toți proprietarii de terenuri
(cu excepția celor ce se bucurau de ius italicum) trebuiau să plătească impozit funciar. Acest fapt se explică prin ideea că asupra pământului
din provincie proprietarul individual avea numai un drept de folosință, proprietatea deplină asupra pământului aparținând în virtutea lui ager
publicus al statului roman. La început stabilirea cuantumului impozitului se făcea în temeiul declarației proprietarului, care singur aprecia
valoarea economică și fertilitatea solului, iar mai apoi ea a fost apreciată de către autorități.
Capitația era plătită de către toți locuitorii provinciei. Negustorii plăteau un impozit special, cunoscut cu denumirea de aurum
negotiatiorum, introdus de către împăratul Alexandru Sever.
Dintre impozitele indirecte (care aduceau cele mai multe venituri satului) făceau parte: impozitul pe moșteniri (5% din valoarea
 6

moștenirii), impozitul pe eliberare de sclavie (5%), pe vânzări de sclavi (4%), pe alte vânzări (1%).
Venituri importante rezultau din încăsarea taxelor vamale (portoria), cea mai cunoscută fiind taxa de 2,5% pe circulația mărfurilor și a
persoanelor, încasată de un serviciu special la stațiunile de vamă (staţiones) fixate de autorități. Dacia făcea parte din circumscripția vamală
a lliriei. Taxele vamale erau percepute atât la frontieră, cât și la intrarea în orașe, trecerea peste poduri etc.
Venituri indirecte aduceau și monopolurile, deoarece nu toate impozitele se strângeau în regie, unele fiind arendate, procedură care va
fi folosită mai târziu și de către autoritățile țariste în Basarabia în primii ani după anexare. Salinele, minele de fier erau concesionate unor
mari arendași, care achitau statului la început suma cuvenită și apoi o recuperau de la contribuabili. Arendașii respectivi aveau, în același
timp, și dreptul de exploatare a pășunilor.
Minele de aur însă formau proprietatea împăratului și nu erau concesionate, fiind exploatate de către împărat prin procurator aurarum.
În cadrul obligațiilor fiscale, intrau și obligațiile la care erau supuși locuitorii provinciei pentru transporturi, întreținerea drumurilor,
găzduirea funcționarilor importanți etc. În caz de neplată a impozitelor, statul proceda la executarea silită asupra averii debitorului.

DREPTUL ÎN DACIA ROMANĂ

a) Izvoarele dreptului
După cucerirea Daciei de către romani, alături de dreptul geto-dac s-a aplicat dreptul roman: ius civile și ius gentium.
Dintre izvoarele dreptului aplicat în Dacia sunt:
 ius civile;
 edictele guvernatorului provinciei – elaborate la intrarea lui în funcție, unde guvernatorii arătau modul cum vor conduce provincia,
aplicând dreptul roman, introducând probabil și norme din sistemul juridic autohton;
 constituțiile imperiale (edicte și mandate). Edictele erau emise de către împărat, fiind în vigoare pentru tot timpul domniei lui, pentru
tot teritoriul imperiului (de exemplu: Edictul lui Caracalla, 212). Mandatele erau instrucțiuni date de către împărat guvernatorilor privitoare
la diverse probleme de drept (posibil ca în Dacia să se fi aplicat mandatele imperiale care interziceau căsătoria guvernatorilor cu peregrine
din provincie);
 ius gentium reglementa raporturile dintre daci și romani sau latini, fiind considerat de romani dreptul comun al tuturor popoarelor;
 dreptul autohton, în măsura în care nu prejudicia interesele Imperiului Roman, a continuat să se aplice reglementând raporturile
dintre băștinași. Normele dreptului autohton cutumiar sunt cunoscute cu denumirea de consuetudo.
La început, aplicându-se paralel cele trei sisteme juridice, s-au influențat reciproc, s-au interpătruns apropiindu-se până la contopire dând
naștere unui nou sistem de drept, dreptul daco-roman cu o configurație nouă originală.

b) Instituţii juridice
Instituția obligațiilor – principalul izvor care atestă simbioza dreptului daco-roman în Dacia îl constituie tăblițele cerate. Studierea
tăblițelor cerate este importantă, deoarece, datorită lor, putem constata modul în care s-a aplicat dreptul roman în Dacia și care au fost
influența lui asupra dreptului geto-dac și mai apoi asupra dreptului cutumiar românesc.
Tăblițele cerate au fost descoperite în Transilvania, lângă Roșia Montana între anii 1786 și 1855. Tripticele au fost scrise în sec. II, fiind
formate din trei tăblițe de brad legate împreună. Fața și dosul tripticelor nu au nimic scrise pe ele, fiind ca și coperțile exterioare ale unei
cărți. Tăblița apare ca o carte cu patru file scrise. Filele date au fost scobite și în locul materialului lemnos s-a turnat ceară pe care s-a scris
cu un stilet. Scrierea este într-o limbă latină vulgară. Din numărul total de 25 de tăblițe, 14 au valoare documentară, textul fiind descifrabil,
11 rămânând indescifrabile din cauza deteriorării. Unul dintre primii savanți care le-a studiat a fost savantul german Th.Mommsen.
Tăblițele cuprindeau:
 4 contracte de vânzare-cumpărare;
 3 contracte de locaţiune (de închiriere a forţei de muncă);
 2 contracte de împrumut;
 1 contract de societate;
 1 contract de depozit;
 1 proces-verbal despre desfiinţarea unui colegiu;
 1 listă de cheltuieli şi venituri;
 obligaţia unei persoane de a plăti o datorie.
Dintre cele 14 tăbliţe descifrate, pentru istoria dreptului românesc o valoare semnificativă prezintă doar 12 tăbliţe, deoarece conţin mai
multe tipuri de contracte, analiza cărora permite să facem un studiu al obligaţiilor din Dacia Romană.
Obligaţia apare ca instituţie juridică în dreptul roman odată cu naşterea proprietăţii private şi a claselor sociale. Termenul de obligaţie
provine din limba latină veche „obligațio” care înseamnă a lega pe cineva de altcineva din cauza neexecutării unei prestaţii pe care o datora.
Pe parcursul anilor, sensul iniţial al acestui termen şi-a pierdut semnificația, Iustinian în manualul său „Instituţii” arătând că „obligaţia este
legătura de drept prin care suntem siliţi a plăti ceva conform dreptului cetăţii noastre”. Legislaţia civilă actuală definind obligaţia un raport
obligaţional, în care „creditorul este în drept să pretindă de la debitor executrarea unei prestaţii, iar debitorul este ţinut să o execute.
Prestaţia poate consta în a da, a face sau a nu face sub sancţiunea constrângerii statale”.
Dintre cele patru contracte de vânzare-cumpărare, trei se refereau la vânzarea şi cumpărarea de sclavi, iar un contract avea ca obiect o
jumătate de casă.
Astfel, tăbliţa din 17 martie 139 conţinea un contract prin care Maximus a lui Bato, cumpără o sclavă pe nume Passia, de la Dasius a lui
Verzo, cu preţul de 205 denari, prin mancipaţiune. Vânzătorul se obligă faţă de cumpărători să-i apere de o eventuală evicțiune şi vicii
ascunse, printr-o stipulaţie (fide promissio) restituindu-i dublu preţul plătit. Din analiza celor patru contracte de vânzare-cumpărare rezultă
folosirea procedeului mancipaţiunii. În dreptul roman clasic, mancipaţiunea era un mod de dobândire a proprietăţii asupra lucrurilor (a
lucrurilor considerate importante, cum ar fi: pământurile, sclavii, carele, animalele de tracţiune) numai de către cetăţenii romani.
Mancipaţiunea presupunea îndeplinirea, în mod cumulativ, a mai multor solemnităţi: părţile din contract să fie cetăţeni romani, obiectul
contractului să fie un lucru roman, prezenţa a cinci martori şi a unui cetăţean care ţinea în mână un cântar şi o bucată de aramă, rostirea
unei formule solemne. În contractele sus-amintite, nu s-a respectat nici una din aceste condiţii, dar totuşi contractele erau valabile. Peregrinii
 7

au utilizat mancipaţiunea, soluţia pentru valabilitatea acestui procedeu fiind recurgerea la garantarea de evicţiune şi de vicii ascunse.
Prevederea explicită a garanţiilor personale şi reale, precum şi ideea de bună credinţă vin să demonstreze influenţa vechilor cutume asupra
formalismului roman.
Contractele erau semnate nu numai de părţi, ci şi de martori, uneori şi de garanţi. În dreptul roman, actele redactate în forma obiectivă
erau semnate numai de martori, iar cele redactate în forma subiectivă erau semnate de părţi. Forma care s-a păstrat în contractele de vânzare
din Dacia ne indică o formă intermediară, tranzitivă de la forma obiectivă la cea subiectivă.
Dacă în dreptul roman efectele vânzării decurgeau din simpla înţelegere a părţilor cu privire la obiect şi preţ, apoi conform contractelor
din tăbliţele cerate era necesară câte o clauză specială pentru declanşarea fiecărui efect în parte.
Prin urmare, în cazul contractelor de vânzare-cumpărare, nu s-a aplicat forma clasică a dreptului, dreptul roman fiind adaptat la noile
condiţii, practicându-se ceea ce unii autori au numit un drept roman vulgar.
Într-un contract de împrumut creditor era o femeie, deoarece dreptul roman şi cel grecesc nu recunoşteau capacitatea femeii de a încheia
acte juridice, se admitea că el a fost încheiat pe baza unei cutume locale.
Un alt contract de împrumut a fost încheiat sub influenţa dreptului grec, deoarece cuprindea şi o simplă convenţie, menită să nască
pentru debitor obligaţia de a plăti dobânzi (în dreptul roman o simplă convenţie nu genera obligaţia de a plăti dobânzi).
Deci în contractele de împrumut erau prezente elemente ale dreptului roman, grec, dar unele clauze ale contractelor rezultau din normele
dreptului local.
Contractele de locaţiune au ca obiect închirierea forţei de muncă, părţile contractante fiind romani şi peregrini. Cotractele se încheiau
prin simplul consimţământ al părţilor. O importanţă destul de valoroasă o reprezintă stipulaţia prin care se ridică problema suportării riscului
în caz de forţă majoră de către părţile contractante. Astfel, în caz de forţă majoră sau de caz fortuit, timpul în care lucrătorul nu va activa, nu
se plăteşte, deci riscă lucrătorul, şi nu patronul, cum prevedea dreptul roman clasic. Partea care nu îndeplinea obligaţiile urma să plătească
pentru fiecare zi o amendă.
În contractul de societate, erau folosite forme pur romane (doi cetăţeni romani îşi unesc capitalurile, câştigurile şi pierderile urmând să
le suporte egal).
Contractul de depozit încheiat între doi peregrini la data de 29 mai 167 ne indică influenţa dreptului grecesc, deoarece la romani acest
contract era recunoscut ca împrumut.
Din analiza celor menţionate, putem concluziona că coexistenţa elementelor mixte în textele acestor tăbliţe, atestă împletirea
elementelor de drept roman şi drept autohton şi crearea instituţiilor juridice noi, a unui sistem de drept nou, realizându-se o sinteză juridică
daco-romană.
Cercetarea conţinutului contractelor din tăbliţele cerate arată că ele nu sunt conforme întru totul nici dreptului roman, nici dreptului
ginţilor, având o coloratură specifică daco-romană. Ele ne demonstrează apariţia unor instituţii juridice noi, care au dobândit o funcţionalitate
originală prin împletirea elementelor de drept roman cu normele cutumiare geto-dacice. Tăbliţele cerate reprezintă un argument puternic
al evidentelor tendinţe de unificare a dreptului roman cu dreptul dac, expresie a sintezei globale realizată intre cele două civilizaţii.
Instituţia proprietăţii. În Dacia au existat două forme de proprietate funciară: proprietatea provincială și proprietatea quiritară.
După cucerirea Daciei, cea mai mare parte a pământurilor a devenit proprietate deplină a împăratului, fiind transformată în ager publicus,
datorită cărui fapt cetăţenii romani rezidenţi în Dacia nu puteau dobândi un drept de proprietate absolut, ci numai o posesiune şi un uzufruct,
cu alte cuvinte, o stăpânire reală, cunoscută în doctrina juridică modernă cu denumirea de proprietate provincială. Posesorul putea transmite
pământul prin moştenire, putea să-l vândă. Pământurile care nu erau lucrate sau erau părăsite puteau fi ocupate de terţe persoane.
Proprietatea quiritară era exercitată asupra pământurilor care se bucurau de ius italicum, se cunosc cel puţin cinci colonii care s-au
bucurat de acest drept (Dierna, Napoca, Sarmizegetusa, Potaissa şi Apulum).
Pe lângă proprietatea funciară, locuitorii liberi au exercitat şi proprietatea peregrină asupra altor lucruri care era reglementată de ius
gentium sau de dreptul geto-dac. Proprietatea peregrinilor din Dacia putea fi dobândită prin ocupaţie şi remitere. Deoarece peregrinii nu
puteau dispune de mijloace specifice juridice create de dreptul roman pentru apărarea proprietăţii lor, peregrinii puteau recurge la ficţiune,
fiind consideraţi, drept cetăţeni romani, numai cu prilejul judecării proceselor privitoare la proprietate.
Peregrinilor le-a fost recunoscută prescripţia conform căreia stăpânirea unui bun timp îndelungat (10 şi 20 de ani) conferă dreptul de
proprietate celui cel stăpânea.
Statutul juridic al categoriilor sociale din provincia Dacia – locuitorii din Dacia din punctul de vedere al statutului juridic până la Edictul
lui Caracalla erau împărţiţi în mai multe categorii sociale:
• cetăţeni romani – locuiau în principal în oraşe colonii sau municipii, având o situație juridică asemănătoare cetăţenilor de la Roma, cu
unele deosebiri referitoare la dreptul de proprietate funciară. Ei beneficiau de plenitudinea drepturilor politice: ius sufragi, ius honorum, ius
militae şi civile: ius comercium – dreptul de a încheia acte juridice conform dreptului roman; ius conubium – dreptul de a încheia o căsătorie
valabilă după legile romane, dreptul de a testa în formă romană (factio testamenti).
• latinii – aveau o poziţie intermediară între cetăţeni şi peregrini, fiind inferiori cetăţenilor, având poziţia juridică a latinilor coloniali
(locuitori ai Italiei, dar nu erau rude de sânge cu romanii, având o cetăţenie romană inferioară). Denumirea de latini provine de la provincia
Latium, în care mai multe oraşe s-au unit într-o confederaţie latină şi s-au opus Romei, fiind însă înfrânţi de către Roma în anul 340 î.e.n.
Latinii se bucurau de dreptul latin. Aveau drepturi politice şi civile mai limitate, comparativ cu cele ale cetăţenilor romani. Unii cercetători în
domeniu ca, de exemplu, V.Hanga, E.Aramă neagă prezenţa drepturilor politice la latini. Din drepturile civile, latinii aveau în special dreptul
de a încheia acte juridice conform dreptului roman (ius comercium), însă nu beneficiau de ius conubi.
• peregrinii – erau băştinaşii, locuitorii liberi ai provinciei, care constituiau marea masă a populaţiei libere. O categorie aparte a
peregrinilor o alcătuiau peregrinii deditici. Printre savanţi sunt diferite opinii vizavi de această categorie. Unii sunt de părerea că ei
reprezentau populaţia autohtonă care locuia la sate, alţii – că aceştia sunt locuitorii cetăţilor distruse care au opus o înverşunată rezistenţă
romanilor. Ei nu puteau să obţină cetăţenie romană, nu aveau dreptul să primească testament de la romani, nu aveau dreptul să meargă la
Roma.
Situaţia juridică a peregrinilor era reglementată de legea de organizare a provinciei, de edictele guvernatorilor. Raporturile lor cu cetăţenii
romani sau latini erau reglementate de ius gentium, iar raporturile dintre ei – de legile lor proprii. Peregrinii nu beneficiau de drepturi politice,
iar cele civile aveau particularităţi specifice (de exemplu, numele lor era compus din două elemente, iar la romani – din trei elemente (tria
 8

nomina). Şi după Edictul lui Caracalla categoria de peregrini s-a păstrat. Drept dovadă ne serveşte existenţa funcţiei de pretor al peregrinilor
la Roma, şi după anul 212, care rezolva litigiile civile dintre romani şi peregrini. Pe timpul lui Constantin în sec. IV documentele menţionează
existenţa peregrinilor.
• colonii – erau categoria oamenilor liberi, a agricultorilor, care luau în arendă pământul de la proprietarii de pământ, plătind dijmă.
Problema existenţei colonatului în Dacia Romană este o problemă conroversată în literatura de specialitate. Unii o omit, alţii susţin că nu
sunt date suficiente referitoare la coloni în Dacia. V.Hanga susţine părerea că colonii au existat şi în Dacia, ca dovadă ne serveşte un document
din Dobrogea (Moesia Inferioară) în care nişte ţărani din satul Laycos se plâng guvernatorului că plătesc mari dijme şi prestează mari corvezi.
Statut de coloni aveau şi trupele de la graniţă: burgarii, veredarii.
• sclavii – din provincie, dacă se aflau în proprietatea cetăţenilor romani, situaţia loi juridică era reglementată de dreptul roman, iar
dacă erau în proprietatea peregrinilor – li se aplicau normele juridice locale.
În Dacia erau recunoscute şi persoane juridice, precum coloniile, municipiile, diferite colegii.
Instituţia familiei – la cetăţenii romani era reglementată de regulile dreptului roman, pe când peregrinii nu aveau ius conubium,
folosindu-se la încheierea căsătoriei, adopţiunii şi tutelei de legile locale. Peregrinii continuau să practice obiceiul înfrăţirii. S-a cunoscut o
tutelă specifică peregrinilor. La peregrini femeile nu se aflau sub tutelă, aşa cum se aflau femeile romane. Căsătoria dintre un cetăţean
roman şi o peregrină se putea realiza dacă ea primise ius conubium, în caz contrar, ea nu era recunoscută şi copiii nu primeau cetăţenie
romană, urmând situaţia juridică a mamei. Legea Micia prevedea că dacă o cetăţeancă romană se căsătorea cu un peregrin, căsătoria nu era
valabilă, copilul dobândind situaţia precară a tatălui. Singurele cazuri în care erau valabile, după dreptul roman, căsătoriile dintre un bărbat
sau o femeie care aveau cetăţenia romană şi o femeie geto-dacă, respectiv un geto-dac, fără ius conubium, erau acelea în care cetăţeanul
roman a crezut (dintr-o eroare scuzabilă) că celălalt soţ avea cetăţenie romană. Copiii rezultaţi din astfel de căsătorii dobândeau cetăţenia
romană.
Sclavii trăiau în căsătorie naturală. Copiii obţinuţi în urma concubinajului dintre un sclav şi o libertină deveneau liberi.
Instituţia succesiunii – succesiunea putea fi transmisă prin testament sau ab intestat (fară testament). Peregrinii foloseau forma orală a
testamentului, neavând dreptul de a întocmi testamente în conformitate cu dreptul roman. Peregrinii puteau intra în succesiunea cetăţenilor
romani (excepţie făceau peregrinii deditici care, conform spuselor lui Gaius, „nu puteau dobândi nimic prin testament şi nici nu puteau face
testament”). Succesiunea dacilor era reglementată de cutumele geto-dacice, care probabil recunoşteau testamentul oral.
Dreptul penal şi procedura de judecată – sistemul dreptului penal existent în Dacia Romană era identic cu cel existent în celelalte provincii
romane, având mai mult un caracter privat.
Ca delicte publice care aduceau atingere statului erau considerate: înalta trădare, delapidarea de bani publici, luarea de mită.
Delictele private vizau: tâlhăria, omorul, vătămarea corporală, distrugerea de bunuri, tulburarea de posesie etc.
Delictele săvârşite de un peregrin împotriva altui peregrin erau pedepsite după cutumele geto-dacice, în limitele impuse de Edictul
guvernatorului de provincie.
Delictele săvârşite de romani împotriva peregrinilor sau de peregrini împotriva romanilor, ca şi delictele săvârşite între romani, erau
pedepsite conform reglementărilor romane.
Procedura de judecată stipula faptul că cetăţenii romani se puteau adresa instanţelor potrivit procedurilor formulate. Guvernatorul sau
reprezentantul său trimiteau părţile la judecător după ce parcurgea procedura specifică dreptului roman. În caz de pedeapsă сapitală,
cetăţenii romani puteau face apel la împărat.
O procedură specială sau extraordinară era cea în care guvernatorul judeca personal pricinile, fară a le mai trimite judecătorilor. Litigiilor
dintre romani şi peregrini li se aplica procedura extraordinară de către guvernatorul provinciei sau reprezentantul său (recuperator). În prima
situaţie, guvernatorul judeca, rezolvând singur pricina, iar în al doilea caz, guvernatorul dădea formula, trimiţând pricina spre judecare
recuperatorului. Peregrinii pe durata procesului erau socotiţi cetăţeni romani.
Deoarece reglementările ius gentium nu conţineau norme referitoare la succesiune, la familie, la relaţiile dintre stăpâni şi sclavi, este
probabil ca multe litigii în aceste materii să fi fost soluţionate de organe jurisdicţionale proprii peregrinilor.
Dreptul guvernatorului în materie penală era extins până la dreptul de a condamna la moarte (ius gladi) pe locuitorii provinciei. Excepţie
făceau persoanele descendente din familii înstărite sau conducătorii administrativi ai provinciei. Ei puteau fi sancţionaţi numai de împărat
cu sancţiunea capitală.
În timpul stăpânirii romane, dacii liberi şi-au păstrat vechile lor instituţii politico-juridice, dar sistemul de drept roman, ca şi limba şi
civilizaţia latină nu le erau străine datorită permanentei legături dintre autohtonii de pe întreg cuprinsul Daciei, aşa cum o dovedesc vestigiile
arheologice şi circulaţia monetară.
În concluzie, se poate afirma că reglementările romane aplicabile pe teritoriul Daciei au contribuit hotărâtor la integrarea organică a
acestei provincii în Imperiul Roman, dreptul roman constituind un factor de unificare a provinciei nou-cucerite, de încadrare organică în
sistemul Imperiului Roman şi de împletire a civilizaţiei dacice cu cea romană. După cucerirea romană, sistemului juridic unitar dac i s-a
substituit unul dualist: atât roman sub formă provincială, vulgară, aplicabil cetăţenilor romani şi în raporturile dintre aceştia şi peregrinii
autohtoni, cât şi dac (cuprinzând cutumele autohtone în vigoare, se aplica mai ales în regiunile rurale mai puţin influenţate de civilizaţia
romană), având ca rezultat final o sinteză organică, formându-se un sistem de drept daco-roman.
Forma de drept roman a fost o formă de drept superioară faţă de cel dacic peste care se suprapuse. De aceea el va constitui principalul
izvor al dreptului românesc, păstrând însă unele tradiţii anterioare ale dreptului dacic.

Partea II. INSTITUŢII JURIDICE ÎN EVUL MEDIU

TEMA: Formarea vechiului drept românesc

1. Condițiile de dezvoltare a populației daco-romane după evacuarea Daciei (sec. IV – VIII).

2. Normele de conduită în cadrul obștii teritoriale.
3. Formarea Țărilor și a Legii Țării.
4. Instituții juridice în Legea Țării.
 9

CONDIȚIILE DE DEZVOLTARE A POPULAȚIEI DACO-ROMANE DUPĂ EVACUAREA DACIEI (SEC. IV – VIII)

După încetarea stăpânirii romane şi părăsirea provinciei romane Dacia de către administraţia şi armata romană (275), populaţia din
această provincie şi-a continuat existența pe teritoriul vechii Dacii în condiţii noi, determinate, pe de o parte, de convieţuirea cu populaţiile
migratoare, iar pe de alta, de reunificarea cu dacii liberi (influenţaţi şi ei de civilizaţia romană). Chiar dacă o parte din daco-romani s-au retras
la sud de Dunăre împreună cu autorităţile romane, majoritatea populaţiei, inclusiv unii foşti veterani, coloniști au rămas pe teritoriul Daciei.
Continuitatea daco-romană este dovedită de vestigiile arheologice, monetare, lingvistice, etnografice, precum şi de dovezile
instituţionale. Astfel, cele mai reprezentative materiale arheologice legate de evoluţia obştii săteşti în perioada medievală timpurie din
spaţiul Pruto-Nistrean sunt furnizate de aşezările Hansca, Raşcov etc. Aceste fapte confirmate cu informaţiile concludente, cuprinse în
izvoarele scrise, atestă pe deplin рersistenţa populaţiei daco-romane la nord de Dunăre ulterior retragerii administraţiei și armatei romane.
După retragerea romană, timp aproximativ de un mileniu (sf. sec. III pană în sec. XIII), comunităţile daco-romane şi-au continuat existenţa,
în condiţiile istorice noi, prin сonfruntarea cu amplul fenomen al migraţiunii (hunii, gepizii, avarii, slavii, bulgarii).
Față de aceste populaţii migratoare, băştinaşii se aflau într-un stadiu economic social mai avansat, având aşezări stabile şi ocupându-se
cu precădere de cultivarea pământului. Contactele lor cu migratorii s-au redus la plata unui tribut în schimbul unei vieţi relativ liniştite.
Relațiile sociale în care au trăit autohtonii până la formarea primelor state feudale au avut un caracter specific, determinat de persistenţa
obştilor săteşti ce existau încă în epoca dacică.
Formă de organizare socială a băştinaşilor obştea teritorială, vecinală sau sătească reprezenta o comunitate de agricultori care avea în
stăpânire o moşie cu hotare bine delimitate. Teritoriul determină apartenenţa la obşte, căci membru al obştii este numai acela care
stăpâneşte o parte din pământul comun al obştii. Obştea sătească avea la bază patru principii fundamentale:
 teritorial
 agrar
 de neam
 de credinţă (creştinismul e pătrunzând în Dacia încă prin sec. III).
Principiul teritorial delimita spaţiul existenţial al obştii, cel agrar stabilea ocupaţia de bază şi modul de viaţă al membrilor comunităţii,
principiul de neam determina caracterul etnic al colectivităţii, iar cel de credinţă – spiritualitatea comunităţii. Pe parcursul evului mediu
timpuriu, cele mai importante s-au dovedit a fi principiile de neam şi de credinţă, deoarece ele au asigurat viabilitatea obştii, îngrădind, în
perioada migraţiunilor, calea străinilor în sânul obştii, care puteau fi factori de distrugere a comunităţii, cât şi de asimilare etnolingvistică.
Datorită acestor principii, a fost conservat pentru multe secole înainte specificul etnic, lingvistic, cultural şi continuitaea neamului românesc,
populaţia autohtonă fiind protejată de o eventuală asimilare de către triburile migratoare.
Obştea teritorială, existând din epoca geto-dacică şi menţinându-se în perioada romană, în special în regiunile ocupate de dacii liberi, a
constituit forma de organizare social-politică a autohtonilor în procesul cristalizării relaţiilor feudale. Forme politice premergătoare statelor
feudale, obştile teritoriale aveau o trăsătură comună rezultată din faptul că şi obştea, şi statul feudal s-au constituit pe baza unor organisme
teritoriale, şi nu pe legături de rudenie. Aceste două forme organizatorice se deosebeau însă radical întrucât statul poseda o forţa publică
instituţionalizată alcătuită din organisme situate deasupra societăţii, pe când obştea, lipsită de un asemenea aparat păstrează o formă arhaică
de conducere ce se realiza prin participarea tuturor membrilor ei la îndeplinirea sarcinilor social-politice ale comunităţii.
Deoarece membrii obştii erau egali, obştea se autoadministra, alegându-şi organele de conducere. Organele obştii erau:
 Adunarea megieşilor (adunarea întregii obşti, grămada satului) – a tuturor şefilor de gospodării care aveau o competenţă generală
pentru rezolvarea tuturor problemelor obştii.
 Consiliul (Sfatul oamenii buni şi bătrâni) – era alcătuit din bătrânii satului şi-l ajutau pe jude în exercitarea atribuţiilor sale, în special,
a celor judecătoreşti.
 Căpetenia aleasă (judele, cneazul, voievodul, şeful militar) – cu atribuţii de pază, strajă, asigurarea liniştii interne. Avea şi sarcini
judecătoreşti. Era ales de adunarea megieşilor.

NORMELE DE CONDUITĂ ÎN CADRUL OBŞTII TERITORIALE

În domeniul reglementărilor juridice, locuitorii autohtoni s-au călăuzit după norme juridice proprii ce reproduceau, alături de vechile
norme daco-getice şi prevederile dreptului roman provincial, adoptat la nevoile obştilor teritoriale, care a devenit în lipsa unui aparat de stat
care să-l sancţioneze – obicei juridic.
Vechile norme de conduită se refereau în mod deosebit la îndeletnicirile principale ale populaţiei, alături de ele existând şi norme
referitoare la familie, statutul persoanelor, obligaţii, sistemul punitiv.
Astfel locuitorii aveau sistemul proprietăţii de-a valma (în comun) asupra fondului funciar, solul rezervat agriculturii fiind tras la sorţi
anual. Proprietate de-a valma era asupra pădurilor, apelor, moara, subsolul. Gospodăria şi terenul aferent ei devin proprietate personală,
fiind moştenite în familie.
În caz de înstrăinare a bunurilor imobile, se prevedeau unele forme de publicitate pertru a le păstra în familie şi în obşte. Sunt primele
începuturi ale dreptului de protimisis.
Hotarele erau materializate prin semne speciale, considerate uneori a fi sub ocrotirea forţelor supranaturale.
Bunurile mişcătoare constituiau obiect de proprietate privată, aplicându-li-se un întreg sistem de semne pentru a le identifica.
Deoarece ocupaţia principală a autohtonilor era agricultura şi păstoritul, existau o serie de norme care reglementau aceste îndeletniciri
ca:
 norme referitoare la repartizarea ogoarelor;
 norme cu privire la curaturi;
 norme cu privire la timpul pornirii aratului (pornirea plugurilor);
 norme referitoare la consumul personal şi privitoare la fondul de rezervă;
 stabilirea locului şi perioadelor de păşunat (legea drumului, legea muntelui);
 norme referitoare la împărţirea produselor;
 norme referitoare la vânătoarea în comun.
Cei care practicau munca individuală (olarii, morarii, lemnarii) erau considerţi proprietari ai produselor muncii lor (dacă nu lucrau contra
 10

plată pentru alţii).

În privinţa statutului persoanei, membrii obştii erau egali, neexistând inegalitatea de avere, fiecare având posibilitate să se manifeste prin
intelect, vitejie, să îndeplinească anumite însărcinări date de obşte. Pe parcursul anilor, în interiorul obştii apare diferenţierea socială, juzii,
membrii sfatului folosindu-se de funcţiile administrative încredinţate și de privilegiile legate de acestea, au început a uzurpa o parte din
pământurile obştii. Diferenţierea socială a fost favorizată, indirect, şi de populaţiile migratoare, care impuneau obştilor săteşti o serie întreagă
de sarcini fiscale, de a căror îndeplinire se ocupau instituțiile administrative ale obştii, membrii cărora căutau să-şi asigure sprijinul financiar
şi militar al migratorilor, sporindu-şi astfel puterea în interiorul comunităţii.
Familia se prezenta ca o familie-butuc, lăstar, cu sistem patriliniar şi patrilocal. Referitor la căsătorie, exista obligativitatea vârstei mai
mare mare a mirelui, liberul consimţământ, divorţul era admis la cererea oricăruia dintre soţi, munca comună la crearea patrimoniului
familiei, drepturi egale asupra lui, obligaţia de întreţinere reciprocă între soţi, între părinţi şi copii. Au supravieţuit unele obiceiuri de
cumpărare şi răpire a miresei.
Rudenia putea fi de sânge, prin alianţă sau spirituală.
În domeniul dreptului succesorial, s-a păstrat privilegiul ultimogeniturii, descendenții aveau o vocaţie egală la moştenire, inclusiv şi femeii
acordându-i-se dreptul de a moșteni.

FORMAREA ŢĂRILOR ŞI A LEGII ŢĂRII

În sec. IX-XIII au loc schimbări în viaţa social-politică şi economică a românilor care se afirmă ca unitate etnică distinctă. Se accentuează
poziţia politică a unor conducători de obşti, sau a celor ridicaţi din rândurile „oamenilor buni şi bătrâni”, fapt ce contribuie la apariţia
inegalităţii sociale. În scopuri social-economice: folosirea mai eficientă a terenurilor prin lotizări şi defrişări, sau pentru o apărare mai trainică
faţă de primejdiile din afară, obştile săteşti se unesc în diferite uniuni de obşti, confederaţii de obşti (în „romanii populare” după cum le
numeşte N.Iorga) care stăpânesc şi lucrează un teritoriu vast şi care pentru buna administrare a avuţiei lor, şi-au constituit un aparat
administrativ complex. Noua organizare politică cunoaşte denumiri diverse: ţară, voievodat, cnezat, cămplung, codru, ocol, holdă etc.
Denumirea de ţară este predominantă, generică. Această denumire, de provenienţă latină, de la termenul terra, avea semnificaţia de
formaţiune teritorială a unor comunităţi umane. Ţările sunt nucleele statale de tip feudal, deosebindu-se de obştile săteşti.
Trăsăturile lor principale:
 s-au întemeiat pe un teritoriu care aparţinea populaţiei autohtone;
 dispuneau de o forţă publică (cu un aparat de stat şi administraţie, dotate ci mijloace de coerciţiune statală pentru menţinerea şi
asigurarea ordinii publice, aveau o bază materială constituită, în special, prin impozite şi alte resurse materiale);
 apare şi un sistem de drept – Legea Ţării care reglementează viaţa politică, social-economică potrivit cu necesităţile poporului din
epoca respectivă.
Confederaţia de obşte (ţările) dispunea de un sistem de organe centrale şi locale. Apariţia lor a avut o evoluţie îndelungată, având
particularităţi regionale. Organele centrale de conducere ale ţărilor erau:
a) Sfatul cel mare (Adunarea Ţării) – ca organ de conducere suprem, format din reprezentanţii obştilor săteşti componente. La el se
rezolvau litigiile dintre obştile componente, se hotărau problemele patrimoniale comune, se stabileau contribuţiile acestora în folosul întregii
comunităţi, se organiza apărarea, se alegea voievodul.
b) Adunarea juzilor – reunea şefii obştilor, care treptat îşi asumă prerogativa de a alege voievodul.
c) În fruntea ţărilor se aflau conducători politici, care deşi purtau nume diferite (jude, cneaz, voievod, jupan) aveau prerogative
asemănătoare, similare: judecătoreşti, administrative, militare.
În sec. IX–XIII în arealul Carpato-Danubiano-Pontic apar numeroase formaţiuni statale. Tradiţia istorică a păstrat amintirea despre circa
20 formaţiuni statale timpurii ae rul „ţărilor”. Astfel „Cronica notarului anonim al regelui Bela” aminteşte de trei nuclee statale româneşti
în Transilvania: Voievodatele lui Glad, Jelu şi Menumorut. Voievodatul lui Ahtum era situat, în sec. XI în Banat.
În Moldova Diploma cavalerilor teutoni (1222/1225) pomeneşte de Ţara Brodnicilor. Ea era situată la nordul Moldovei şi avea ca centru
oraşul Baia, care în perioada 1174–1234 devine şi capitală a Cnezatului Bârlad. În alte documente sunt atestate:
• Ţăra Bolohovenenilor;
• Cnezatul Bârladului;
• Ţara Vrancei;
• Câmplung;
• Câmpul lui Dragoș;
• Țăra Şepeniţului;
• Codrii Cosminului;
• Codrii Lăpuşnei;
• Codrii Orheiului;
• Codrii Tigheciului (informaţii despre ea s-au păstrat în lucrările lui D.Cantemir).
Cumania era o formaţiune politică alcătuită dintr-un amestec de români şi cumani. În sec. XII, cuprindea sudul Moldovei şi estul
Munteniei. Capitala era Milcov, care era şi reşedinţă episcopală catolică.
În sudul Carpaţilor sunt menţionate (în Diploma cavalerilor ioaniţi (1247) Ţara Vlaşca; Cnezatele loan şi Farcaş; Voievodatele lui Litovoi
şi Seneslau; Ţara Severinului.
În Dobrogea, o inscripţie descoperită în judeţul Constanţa atestă existenţa în anul 943 a lui jupan Dimitrie, unul dintre stăpânitorii localnici.
O formaţiune politică cu caracter incipient, numită Ţara Volohilor, cuprindea o parte din Delta Dunării.
Apariţia acestor ţări, ca verigi premergătoare statelor medievale centralizate româneşti, reprezintă o particularitate a procesului de
organizare teritorială a românilor.
Deşi aceste ţări erau numeroase, studierea lor nu a atestat diferenţe calitative între ele sub aspect politic şi social.
Formarea ţărilor nu a înlăturat normele tradiţionale după care se conduceau obştile. Vechile norme s-au păstrat, modificat, la ele
 11

adăugându-se în condiţii noi şi norme noi. Totalitatea acestor norme forma Legea Ţării (Obiceiul pământului). Legea Ţării reprezenta un
ansamblu de norme nescrise cu caracter unitar, create şi aplicate în interiorul obştilor săteşti vicinale şi care au fost preluate de către
confederaţiile statale româneşti. Analiştii vechiului drept românesc (M. Fotino ş.a.) numesc acest sistem de drept Legea Ţării – o lege
dinăuntru prin credinţă şi conştiinţă, deoarece ea îşi are rădăcinile în cadrul obştii săteşti, când normele de conduită erau respectate prin
credinţa şi voinţa întregii colectivităţi. Chiar dacă ţările apărute purtau nume diferite, aveau un sistem de drept unic, numit Legea Ţării. Cu
toate că erau mai multe ţări, legea în fiecare din ele era aceeaşi, având un caracter teritorial şi original, fiind creaţia gândirii juridice româneşti.
Grupurile compacte de români care locuiau la sud de Dunăre (Polonia, Moravia, Slovacia, Serbia, Bulgaria, Rusia) se conduceau în viaţa
lor internă după norme juridice proprii numite Ius Valahicum, Ius Valachorum, Lex Olatorum, mos, consuetudo, Voloşskoe pravo, care după
conţinut era aceeaşi Lege a Ţării. Prin urmare, Ius Valahicum cuprindea norme obişnuelnice, pe care un stat feudal străin le-a recepţionat, le-
a recunoscut şi a permis aplicarea lui faţă de populaţia românească stabilită pe teritoriul acestei ţări, recunoscându-l ca un sistem de drept
personal, spre deosebire de Legea Ţării care avea un caracter teritorial, social şi politic.
Acelaşi Ius Valahicum era recunoscut în Transilvania şi Banat.
Geneza Legii Ţării a constituit subiect de controversă. Unii savanţi (G.Fotino, I.Nădejde) o consideră de origine tracă, alţii (C.Dissescu,
D.Condurachi) au considerat-o de origine slavă, iar alţii (Şt.Longinescu, V.Pârvan, D.Cantemir ş.a.) de origine romană. Cercetările moderne
arată că Legea Ţării are un caracter original, este o creaţie juridică românească, pornind de la forme juridice tracice şi romane la care s-au
adăugat anumite influenţe din partea altor sisteme de drept.

INSTITUŢII JURIDICE ÎN LEGEA ŢĂRII

Legea Ţării era un sistem de drept al ţărilor, sancţionat la nevoie prin aparatul de constrângere statală. Alături de normele vechi au apărut
noi norme juridice sub formă de obiceiuri corespunzătoare primelor relaţii feudale. Aceste norme cutumiare au evoluat fiind aplicate pe tot
parcursul de dezvoltare a feudalismului, fără ca să fie codificate.
În Legea Ţării apar instituţii noi ale dreptului public ca instituţia cnezatului şi voievodatului. Ea prevedea alegerea voievodului din rândul
celor mai destoinici conducători politici şi militari de către adunarea poporului. Odată cu permanentizarea puterii ei sunt aleşi pe perioade
mai îndelungate şi apoi pe viaţă, funcţia lor fiind transmisă în familia proprie. Astfel sistemul alegerii voievodului tinde să fie înlocuit cu
sistemul electiv-ereditar. Aşa este cazul voievozilor Menumorut, Gelu şi Glad care devin şefi ai țării prin moştenire.
Statutul juridic al persoanelor – din cauza inegalităţii de avere, are loc o diferențiere a membrilor societăţii, apar mai multe categorii
sociale, care îşi au propriul statut juridic (ansamblul normelor juridice care stabilesc drepturile şi obligaţiile fiecărui membru al categoriei
sociale respective). Sistemul de drept capătă caracteristicile unui sistem juridic statutar, caracteristici care se vor preciza în perioada statelor
feudale centralizate. Pătura superioară a populaţiei (aristocraţia feudală) o formau voievozii, cnezii, jupanii ş.a. Ea dispunea de toate
drepturile conferite de Legea Ţării: de a participa la conducerea ţării, de a avea proprietate privată etc. Masa principală a populaţiei româneşti
o constituia ţărănimea liberă, care se bucura de drepturile şi libertăţile date de regimul obştilor săteşti (recepţionat de stat în sistemul Legii
Ţării), începe să apară și țărănimea aservită. Existau şi robi proveniţi din ţigani şi tătari, care au apărut în ţările române din sec. XI. Ei erau
privaţi de drepturi şi libertăţi. Legea Ţării recunoaşte capacitatea juridică a persoanelor pe o bază de inegalitate. Inegalitatea socială era
recunoscută public (de exemplu, obligaţia de a da cadouri de două ori pe an judelui, de a lucra gratuit pentru jude 3-5 zile pe an).
Instituția proprietăţii – Legea Ţării făcea distincţie între bunurile mişcătoare şi nemişcătoare. Se considera că bunurile nemişcătoare pot
fi stăpânite nu doar de oameni, ci şi de duhuri bune sau rele, de aceea locurile care nu aparţineau nimănui (hotare, poduri, ape aveau un
regim special).
Se cunoştea proprietatea publică şi cea privată. În proprietate comună (de-a valma) se aflau pădurile, păşunile, apele. În proprietate
privată era pământul de pe lângă casă şi curaturile (terenurile defrișate prin munca proprie). Cele mai vechi obiceiuri şi norme juridice s-au
format în legătură cu stăpânirea pământului. Ca urmare a extinderii suprafeţelor de pământ prin deșteleniri şi defrişări, puse în valoare cu
ajutorul membrilor familiei şi a rudelor, apare dreptul de protimisis care prevedea că în caz de înstrăinare a pământului rudele aveau dreptul
preferenţial de cumpărare şi facultatea de răscumpărare a înstrăinărilor făcute cu respectarea regulilor protimisisului.
Instituţia căsătoriei şi familiei – a fost influenţată considerabil de religia şi biserica creştină. Căsătoria era precedată de logodnă, care
avea valoarea unei promisiuni de căsătorie. Logodna se făcea în faţa preotului, se practica schimbarea inelelor, arvuna. Căsătoria se încheia
prin voinţa părţilor contractante, dar era necesar şi acordul părinților. Se mai cerea o vârstă minimă şi religia creştină. Conform dreptului
cutumiar, existența căsătoriei putea fi dovedită prin „sărbătoarea nunţii”. Pentru menţinerea sarcinilor căsătoriei, fetele erau înzestrate cu
zestre (dotă) de către părinţi. Bunurile dotale deveneau proprietatea soţiei. Familia era patrilocală, în mod excepţional viitorul mire se putea
stabili în casa socrilor, ceea ce în documentele vremii se numeşte „ginerirea pe curte”. Dependenţa femeii faţă de soţ era materializată în
numele pe care îl primea (prenumele ei plus al bărbatului – Ana, femeia lui Ion, sau prenumele soţului pus la genui feminin – Vasiloaia (soţia
lui Vasile). În cazul gineririi pe curte soţul lua numele femeii, de exemplu Gheorghe Marinoiu (soţul Măriei) etc.
Căsătoria nu putea fi încheiată între rude până la a 4-a generaţie, cât şi între rudele spirituale.
Divorţul era admis în cazuri grave:
 lipsa de acasă a soţului timp de 5 ani, a femeii – o zi şi o noapte;
 călugărirea;
 boala incurabilă a unuia dintre soţi;
 infidelitatea conjugală a soţiei.
Recăsătorirea, în special a văduvei, deşi nu era bine văzută de obiceiul pământului, era totuşi tolerată.
Raporturi de rudenie şi consecinţe patrimoniale producea şi înfierea (luarea de suflet), înfrăţirea (înfrăţirea pe moşie).
Instituţia moştenirii – se cunoşteau două forme de transmitere a moştenirii: testamentară şi legală. Testamentul se făcea pe cale verbală
„cu limbă de moarte” în cadru rudelor. Dacă nu se făcea testament, la moştenire veneau moştenitorii legali.
În Legea Ţării se cunoşteau patru clase de moştenitori legali:
1) feciorii (fiicele primeau numai zestre). Deşi feciorii aveau o vocaţie egală la moştenire, exista privilegiul mezinului, care moştenea casa
părintească;
2) fraţii, dacă nu existau fraţi, se practica înfrăţirea pe moşie, fraţii de cruce având obligaţia de a înzestra fetele cu zestre;
3) părinţii soţului;
 12

4) nepoţii de la frate.
În lipsa de testament şi de moştenitori legali, bunurile treceau în fondul de rezervă al obştii.
Instituţia obligaţiilor – obligaţiile decurgeau din lege, contracte şi delicte. Forma de încheiere a contractelor era verbală. Contractele
erau însoţite de acţiuni simbolice ca: baterea palmei, aldămaşul, jurământul. Ele se bazau pe buna credinţă a părţilor şi exprimarea liberei
voinţe. Odată cu apariţia proprietăţii private, a dezvoltării schimbului de mărfuri în târguri şi centre orăşeneşti, se înmulţesc contractele de
vânzare-cumpărare, schimb, împrumut.
Oferta de vânzare a unui obiect se făcea prin intermediul unor semne ca: însemnarea obiectului cu o cruce sau expunerea lui la poartă.
Arvuna, ca semn de încheiere al contractului, se plătea fie într-o proporţie prestabilită din preţul bunului, fie după învoiala părţilor. Încheierea
contractului de vânzare-cumpărare se făcea în prezenţa unei persoane respectate, aleasă de părţi.
Responsabilitatea pentru obligaţii se răsfrângea doar asupra averii, nu şi asupra persoanei.
Legea Ţării cunoaşte şi reglementări în domeniul păstoritului (dreptul cutumirr pastoral), de exemplu, legea stânii cu rânduelile ei
materiale şi spirituale. Prezenţa femeii la stână era interzisă de norme magico-juridice. Văduvelor li se putea acorda printr-un ritual deosebit
statutul pastoral al bărbatului.
Infracţiune şi pedeapsă – infracţiunea era tratată ca pricinuirea unei daune materiale, morale, fizice, scopul pedepsei fiind repararea
daunei, educarea infractorului, prevenirea infracţiunilor. Acestea se calificau în infracţiuni:
a) contra persoanei (omorul, leziuni corporale);
b) contra moralei, familiei, bisericii (răpirea miresei, incestul, violul, adulterul femeii, naşterea unui copil de o femeie necăsătorită, hulirea
lui Dumnezeu, erezia, vrăjitoria etc.);
c) contra averii (deteriorarea averii, incendierea, sustragerea (furt, jaf, tâlhărie etc).
Deoarece majoritatea bunurilor se aflau în proprietate de-a valma, cel care îşi însușea roadele pentru consumul pe loc nu era considerat
hoţ. Numai cel care şi le însuşea în alte scopuri era considerat furt. Prin urmare, era firesc ca Legea Ţării să sancţioneze cu precădere,
infracţiunile contra persoanei şi mai puţin pe cele contra proprietăţii.
Cele mai periculoase infracţiuni se socoteau infracţiunile de: omor, viol, adulter. Cea mai gravă pedeapsă era izgonirea din obşte a
vinovatului, ceea ce echivala cu o condamnare veşnică la sărăcie şi pribegie. Alte sancţiuni constau în amenda judiciară plătită în capete de
vite. Amenzile erau repartizate între jude 1/3 şi obşte 2/3. Se mai aplicau pedepse defăimătoare (strigarea peste sat sau la horă a vinovaţilor,
poreclirea lor, purtarea hoţului prin sat, împreună cu obiectul furat) şi pedepse canonice (post, mătănii, mâncare fără sare). În Legea Ţării nu
se aplica pedeapsa cu moartea şi pedepse de mutilare.
Procesul de judecată – instanţele de judecată în această perioadă au fost:
 instanţa oamenilor buni şi bătrâni în frunte cu judele care judeca abaterile foarte grave. Era organul suprem de reglementare
obişnuelnică a obştii şi de judecată fără apel;
 instanţa cetei de oameni vrednici care judeca abaterile obişnuite, urmărea executarea sancţiunilor date de oamenii buni, depuneau
mărturii, jurau pentru bunul nume al părţii din proces;
 instanţa cetei de flăcăi judeca satiric abaterile morale, în spiritul opiniei publice săteşti.
Exista şi judecata la hotare, la pragul bisericii, ele erau considerate definitive, deoarece aceste locuri erau considerate sacre.
Procesul se judeca în contradictoriu. El se putea termina cu o decizie de achitare sau condamnare. Era posibilă şi împăcarea părţilor.
Ca probe erau folosite: jurătorii, martorii oculari, jurământul pe cruce şi Evanghelie, jurământul „cu brazda pe cap”, jurământul „pe capul
unui berbec” (pentru păstori) etc. Se foloseau corpurile delicte, ordaliile, prinderea urmei şi căutarea lucrului dispărut.
În concluzie, se poate de constatat că dezvoltarea inerentă unitară a spaţiului românesc, în ansamblul său, prin obştile săteşti şi mai apoi
prin formarea ţărilor au apropiat în timp momentul de organizare a statelor feudale româneşti. Condiţiile istorice (factorul extern) au
împiedicat realizarea în acest spaţiu a unei singure organizaţii politice. Legăturile dintre românii din toate teritoriile pe care le-au locuit au
fost însă continue şi permanente. Sistemul de drept cutumiar propriu (Legea Ţării) este o creaţie românească, produsul istoric al modului de
viaţă al daco-romanilor în condiţiile organizării lor în obşti săteşti, iar mai apoi în confederaţii de obşti. El a constituit, în condiţiile dezvoltării
neîntrerupte, elementul fundamental, care prin evoluţie permanentă a făcut trecerea spre dreptul feudal românesc.

TEMA: INSTITUŢII POLITICO-JURIDICE ROMÂNEŞTI PÂNĂ LA INSTAURAREA DOMINAŢIEI OTOMANE (SEC.XIV – MIJ. SEC.XVI)

1. Întemeierea statelor românești.

2. Organizarea socială.
3. Organizarea de stat.
4. Izvoarele de drept și instituțiile juridice.

ÎNTEMEIEREA STATELOR ROMÂNEŞTI

Formarea statelor medievale româneşti a fost proces îndelungat care a cunoscut câteva etape:
 incipientă (arhaică);
 de constituire (a voievodatelor);
 de afirmare (a domniei centralizate).
Astfel, Muntenia şi Moldova s-au format la începutul şi mijlocul sec. XIV, în urma apariției unor condiţii interne şi externe favorabile,
itinerarul spre instituţionalizarea puterii politice fiind acela al trecerii de la „obştea sătească”, la „ţară” şi apoi la „stat”.
Pe plan intern, are loc o creştere demografică a populaţiei, creşterea economiei, ca urmare a dezvoltării producţiei agricole şi
meşteşugăreşti, creşterea reţelei de drumuri și extinderea relaţiilor comerciale.
Pe plan extern, statele româneşti au beneficiat de o conjunctură favorabilă: luptele pentru ocuparea tronului în Ungaria, luptele dintre
armata ungară şi tătari care au limitat amestecul acestor state în procesul de constituire a statelor centralizate româneşti. La aceste condiții
favorabile, s-a adăugat existenţa unor personalităţi puternice, cu o capacitate organizatorică şi militară ca: Basarab I, Bogdan I ş.a.
Procesul de constituire a statului centralizat Ţara Românească s-a realizat prin confederație şi lupte, nu numai împotriva stăpânirii
 13

străinilor (unguri şi tătari), dar şi între nucleele politice care existau între Carpaţi şi Dunăre: Ţara Severinului, Cnezatele lui loan şi Farcaș,
Voievodatele lui Litovoi şi Seneslau etc. care erau dependente de Regatul Ungar.
Conform unor legende, Ţara Românească s-a întemeiat printr-o descălecare din Făgăraș, după cum povesteşte tradiţia păstrată în cea
mai veche cronică a ţării. Negru Vodă ar fi pornit din Făgăraş şi ar fi descălecat în Ţara Românească. Tradiţia „descălecatului” reflectă condiţiile
istorice în care a avut loc constituirea statului centralizat independent al Țării Româneşti.
Procesul istoric de formare al Ţării Româneşti s-a realizat, în sens geografic, de la apus spre răsărit, din dreapta Oltului spre stânga lui.
Astfel, voievodul Litovoi, în jurul anului 1247, ocupă împreună cu fraţii săi o parte din posesiunile ungureşti şi refuză să mai plătească tribut.
Faţă de această împrejurare, ungurii întreprind o expediţie împotriva urmașului lor, purtând acelaşi nume, în anii 1272–1275 şi-l înving,
luându-l prizonier pe fratele acestuia, Bărbat, ce a fost răscumpărat printr-o sumă mare de bani. Ceea ce nu a izbutit voievodul din dreapta
Oltului o va face cel din stânga.
În stânga Oltului, după Seneslau, urmează la scaun Tihomir, iar după acesta fiul său Basarab. Efortul unificator desfăşurat cu succes a
făcut din Basarab un mare voievod şi domn al Ţării Româneşti, care stăpânise întreg ţinutul de la Porţile de Fier până la marginea Bărăganului.
Noua sa situaţie îl nemulţumeşte pe regele Ungariei Carol Robert, care în 1330 porneşte o expediţie împotriva sa. În cooperare cu tătarii
Basarab îl învinge pe Carol Robert în bătălia de la Posada care a ţinut patru zile – 9-12 noiembrie 1330. Biruinţa de la Posada a făcut dovada
forţei noului stat, care a devenit o realitate politico-teritorială pe harta Europei medievale.
Basarab I a domnit până în anul 1352. Ţara Românească cuprindea între hotarele sale şi ţinuturile dinspre răsărit ale Munteniei, gurile
Dunării şi dincolo de Prut (în acest fel, noua provincie ia numele de Basarabia).
Constituirea Ţării Moldovei a urmat, în linii mari, modelul Ţării Româneşti.
Deşi timp de secole s-au întreprins numeroase investigaţii cu privire la întemeierea statelor feudale româneşti, în special al Ţării Moldovei,
din cauza numărului extrem de limitat de izvoare scrise, fenomenul la care ne referim rămâne învăluit de incertitudini şi mister. Cu toate
străduinţele istoricilor, cu începere de la primii cronicari din sec. XV–XVII, nu s-a ajuns la consens în privinţa determinării unei date exacte de
constituire a Ţării Moldovei. O dată exactă a apariţiei statului moldovenesc nu atestă nici izvoarele arheologice, nici cele scrise.
Documentele istorice atestă că în procesul de apariţie a Ţării Moldovei au fost implicaţi, deopotrivă, voievozii, căpeteniile militare şi
mulţimile de oameni ce locuiau pe ambele părţi ale Carpaţilor. Ţara Moldovei s-a format iniţial pe valea râului Moldova (de unde se trage
şi numele acestei ţări), unde se aflau oraşele Baia, numit „Civitas de Moldaviae” şi Şiret.
Izvoarele scrise din sec. XV–XVI atestă structuri ce au precedat apariţia statului medieval Moldova, amplasate atât la vest, cât şi la est de
râul Prut. Drept exemplu pot servi Ţara Vrancea, Câmpulung Moldovenesc, Tigheciul, Ţara Bolohovenenilor etc. Ele, la o anumită etapă
istorică, au fost înglobate treptat în Ţara Moldovei. Procesul de unificare s-a desfăşurat în două centre, care, până la urmă s-au profilat în
ceea ce s-a numit Ţara de Sus şi Ţara de Jos. Treptat, Ţara de Sus a ajuns să se impună, extinzându-şi autoritatea până la Nistru şi Marea
Neagră. La început, aceste nuclee statale se aflau sub dependenţă ungară.
Un rol important în afirmarea Moldovei pe plan internaţional l-au jucat voievozii din Maramureş.
Cronicile slavo-române, întocmite în Ţara Moldovei în sec. XV–XVI, menţionează tradiţia istorică ce duce spre un anume Dragoş voievod,
vânător de bouri, venit din Maramureş şi întemeietor al Ţării Moldovei. Când anume a avut loc întemeierea ţării nu se ştie cu exactitate.
Originea maramureşeană a lui Dragoş vodă are doar un suport legendar, unii istorici considerând că nu este exlus ca el să fi fost o căpetenie
locală care a venit la domnie la sfârşitul sec. XIII. După tradiţie, urmaşul lui Dragoş a fost voievodul Sas, care deja este documentat ca tată al
voievodului Balc, care era supus ungurilor. Balc a fost izgonit de către Bogdan voievod, trecut în Moldova din Maramureş în timpul răscoalei
antiungare din 1359. Sub domnia lui Bogdan, voievodatul Moldova a obţinut neatârnare politică.
În concluzie, menţionăm că chiar dacă problema întemeierii celor două ţări române, și a Moldovei în special, rămâne una deschisă, cert
rămâne faptul că pe un vast teritoriu: de Ia Tisa şi până dincolo de Nistru, Marea Neagră şi până în Balcani s-a format unul și acelaşi popor,
urmaşii direcţi ai romanilor, şi care prin secole au ajuns să fie numiţi români. La hotarul dintre Evul mediu timpuriu şi Evul mediu dezvoltat,
în Europa Occidentală au apărut două state româneşti: Ţara Românească, poate cu o jumătate de secol înainte, şi Ţara Moldovei, puţin mai
târziu. Ambele au la începuturi aceleaşi tradiţii, aceleaşi multitudini de formaţiuni şi nuclee statale din care s-au revărsat cele două ţări
româneşti care au existat până la mijlocul sec. XIX.

ORGANIZAREA SOCIALĂ
Dreptul ţărilor române conferea personalitate juridică atât omului privit ca persoană fizică (titular de drepturi şi obligaţii), cât şi asociaţiilor
cu patrinomiu, scop şi organizare proprii (persoane juridice). În Evul mediu noţiunea de persoană fizică nu era cunoscută, ea fiind înlocuită
cu cea de om, iar din sec. XVII cu noţiunea de obraz. Capacitatea juridică a persoanei era diferenţiată în funcţie de categoria socială, originea
etnică şi de religia căreia îi aparţinea.
Calitatea de persoană începea din momentul naşterii sau, pentru anumite situaţii, din momentul concepţiei şi înceta prin moarte ori
dovedirea morţii prezumtive (dacă timp de cinci ani nici unul dintre soţi nu primea nici o veste de la celălalt soţ).
Capacitatea de folosinţă era recunoscută tuturor oamenilor, dar întinderea ei depindea de starea socială din care aceştia făceau parte.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice era diferenţiată în funcţie de vârstă şi sex. Incapacitatea cauzată de vârstă înceta în momentul
căsătoriei băiatului (la vârsta de 14 ani). Atingerea vârstei potrivite pentru căsătorie se serba prin ritualul primirii persoanei fizice în cauză la
horă. Tinerii fără barbă nu erau admişi la sfat, chiar dacă erau căsătoriţi, fiind socotiţi anormali. Vârsta înaintată nu atrăgea vreo restricţie a
capacităţii de exerciţiu, conferindu-i individului un prestigiu social deosebit, părerea lui asupra problemelor importante ale comunităţii fiind
întotdeauna cerută.
Sexul persoanei fizice implica o restrângere a capacităţii de exerciţiu, astfel femeia era considerată mai inferioară bărbatului, avea o
capacitate restrânsă în materie succesorală etc. Singura latură pozitivă a acestei situaţii juridice a femeii se regăseşte în dreptul penal, unde
pedepsele aplicate femeii erau mai blânde faţă de cele aplicate bărbaţilor.
Străinii creştini aveau un regim juridic special, caracterizat prin toleranţă, având dreptul să se stabilească cu traiul în orice localitate, să
facă comerţ, să se organizeze în comunităţi proprii, să aibă şcoli şi biserici în limba proprie, dar nu aveau dreptul de a deține proprietate
funciară. Ei puteau obţine împământenirea prin primirea titlului de boier ca urmare a unor servicii aduse statului sau prin naturalizare. După
dobândirea împământenirii străinii se bucurau de un statut juridic deplin având toate drepturile роlitiсе şi civile.
Din punct de vedere social, în ţările române în perioada dată au existat următoarele categorii sociale:
 14

 boierimea;
 clerul;
 oamenii care trăiau conform Legii Ţării;
 oamenii care trăiau conform dreptului holop sau tătăresc;
Boierimea constituia clasa privilegiată a societăţii. Ea s-a format pe două căi:
1) din aristocraţia obştii care s-a feudalizat. Boierii deţineau pământul din moşi-strămoşi, dar deoarece proprietarul suprem al
pământurilor era domnitorul, proprietatea lor urma să fie confirmată de către domnitor. Printre aristocraţia feudalizată care a primit de la
domnitori noi pământuri şi privelegii în perioada dată, documentele menţionează familiile Jumătate, Opriş etc.;
2) o altă parte dintre feudali s-au format din rândurile slugilor domneşti dotate cu pământ „pentru dreaptă şi credincioasă slujbă” ca
Dragoş, Groza ş.a.
Deosebirea dintre aceste două categorii de boieri constă în originea proprietăţii lor.
În dependenţă de proprietatea feudală pe care o aveau şi de rolul pe care îl jucau în stat, boierii se împărţeau în trei categorii: mari,
mijlocii şi mici. În mâinile feudalilor mari se aflau 50% din toate pământurile care se aflau în proprietatea particularilor. Boierii dispuneau de
imunitate fiscală şi aveau dreptul la jurisdicţie excepţională domnească (dreptul de mundeburn). Participau la viaţa politică a statului prin
intermediul Sfatului domnesc şi a Adunării Ţării.
Din pătura superioară a societăţii, împreună cu boierii făceau parte şi slujitorii cultului religios care aveau aceleaşi privilegii şi imunităţi
ca şi boierii, fiind judecaţi de către o judecată specială bisericească. Domeniile lor s-au format din donaţii făcute de domnitor, cumpărări şi
uzurpări.
Cea mai numeroasă categorie socială o constituia populaţia care trăia după Legea Ţării: ţăranii, meşteşugarii, târgoveţii. Conform
documentelor, în sec. XV în Moldova existau circa 1700 de sate, populaţia numărând 215 mii de locuitori.
Ţăranii au pierdut dreptul de proprietate asupra pământului, având doar dreptul de folosinţă, fapt pentru care trebuiau să îndeplinească
dări şi prestaţii. În dependenţă pe ale cui teritorii locuiau, ţăranii se împărţeau în trei categorii:
 ţăranii feudalilor laici;
 ţăranii feudalilor duhovniceşti;
 ţăranii domnitorului.
Ţăranii feudalilor (laici şi bisericeşti) plăteau dijma după sistemul cislei răspunzând solidar în materie fiscală (fiecărei categorii de ţărani li
se impuneau anumite dări, în caz de neachitare a unor ţărani, răspunzător era întregul sat), îndeplineau boierescul şi prestaţii faţă de stat
(circa 10): ilişul, desetina din miere, posadul, joldul, podvodul. Ţăranii erau nevoiţi să plătească agenţilor administrativi şi judiciari, care
duceau urma căutându-i pe infractori. Duceau paza la hotar, faceau serviciul militar.
Ţăranii de pe pământurile domneşti, în afară de obligaţiile fiscale datorate statului, mai dădeau desetina din varză, peşte, lucrau la
întărirea cetăţilor, în viile domneşti, la cositul fânului.
Din punct de vedere juridic, oamenii care locuiau conform Legii Ţării erau judecaţi de justiţia de stat. Dependenţa lor pesonală faţă de
proprietar în sec. XV–XVI era încă mică, țăranii având dreptul la liberă strămutare. Abia prin tratatul moldo-polon din 1540 strămutarea
începe să fie mărginită la două condiţii:
a) achitarea cu stăpânul;
b) consimţământul stăpânului pentru strămutare.
Tempoul lent de înşerbire a ţăranilor se lămureşte prin rolul important al statului feudal în viaţa social-politică a societăţii. Faptul că
ţăranul era nevoit să plătească un șir de prestaţii statului, să participe în armata domnitorului nu a permis feudalilor să întărească brusc
dependenţa ţăranilor faţă de ei.
O altă categorie de oameni dependenţi o alcătuiau cei care trăiau conform dreptului holop sau tătăresc – holopii. În situaţie de holopi
erau ţiganii sau tătarii. Holopii erau ai feudalilor sau ai domnitorului. Ei erau lipsiţi de libertate, fiind legaţi de casa şi moşia stăpânului din
generaţie în generaţie, fiind tranzacţionaţi prin acte juridice solemne, iar stăpânii lor aveau dreptul de а-i trata cum doreau. Dependenţa lor
faţă de stăpâni era deplină: puteau să-i vândă, să-i schimbe, să-i dăruiască. Ei nu puteau să apară în judecată în сalitate de martor. Holopii nu
răspundeau civil pentru pagubele produse terţilor, în locul lor răspunzând stăpânul. Acesta putea repara paguba prin transferul robului în
proprietatea păgubitului. Holopul infractor condamnat la moarte putea fi răscumpărat, devenind proprietatea celui care l-a răscumpărat.
Comparativ cu sclavii din antichitate, poziţia holopilor din Evul mediu era totuşi mai bună:
• aveau oarecare bunuri în proprietate personală;
• stăpânii lor nu aveau dreptul de а-i ucide;
• aveau normele lor de organizare socială, trăiau grupaţi în anumite comunităţi;
• aveau un conducător căruia i se supuneau şi care dispunea de drepturi largi (fiscale, deciziţionale, jurisdicţionale).
În Moldova, în perioada dată existau vreo 20 de oraşe, cu o populaţie de 20–25 de mii de locuitori (11% dm numărul populaţiei Moldovei).
Oraşele erau centre meşteşugărești (se cunoşteau circa 30 feluri de meşteşuguri) şi comerciale (cele mai răspândite mărfuri erau: sarea,
vinurile de Cotnari, peştele). Orăşenii se ocupau şi cu agricultura. Din punct de vedere social, populaţia oraşelor era neuniformă. Orăşele erau
considerate domnești, iar orăşenii – liberi din punct de vedere personal.
În concluzie, se poate de menţionat că în perioada dată procesul de extindere a proprietăţii private asupra pământului s-a terminat,
clasele privilegiate erau boierimea şi clerul, pentru toate categoriile sociale (cu excepţia holopilor) exista libertatea personală. Dependenţa
economică a ţăranilor era atât faţă de feudali, cât şi faţă de stat.

ORGANIZAREA DE STAT
Forma de guvernământ a Moldovei şi Valahiei a fost monarhia reprezentativă pe stări. Succesiunea la tron era realizată după principiul
electiv ereditar.
Descendenţa la tron pe linie feminină era exclusă. Domnitorul trebuia să aparţină familiei domnitoare „să fie din os sau sămânţă
domnească” şi să nu fie însemnat, adică infirm. Dar au existat şi excepţii de la acest principiu (de exemplu, Bogdan cel Chior, Iuga Ologul ş.a.).
În privinţa ocupării tronului în Moldova în sec. XV s-au luptat două principii: de transmitere a tronului celui mai mare dintre fraţi şi cel
de transmitere a tronului feciorului mai mare. Cel din urmă principiu predomina.
 15

D.Cantemir în „Descrierea Moldovei” arată că alegerea domnitorului o făceau boierii, iar I.Neculce în „O seamă de cuvinte” menţionează
că domnitorul era ales de către Marea Adunare a Ţării (de exemplu, Petru Rareş, Ştefan cel Mare au fost aleşi de o asemenea adunare).
Procedura încununării la tron este descrisă de D.Cantemir în „Descrierea Moldovei”. Dacă moştenitorul era cunoscut din timpul vieţii tatălui
său, după moartea acestuia se făcea doar o vestire. Cu timpul, procedura alegerii şi înscăunării domnitorului a devenit tot mai solemnă.
Dacă la început dreptul de a alege domnitorul îl aveau toţi membrii Sfatului domnesc, mai apoi s-a limitat la cei dintâi şapte boieri mari:
logofătul, doi vornici, hatmanul, postelnicul, spătarul şi paharnicul.
Domnitorul era încununat pe cap cu o coroană de aur şi îmbrăcat în caftan domnesc. Încununarea era vestită de tunuri şi muzicanţi.
Dinastia domnitoare din Moldova a fost cea a Muşatinilor sau, după părerea altor specialişti – cea a Bogdăneştilor, iar în Valahia – dinastia
Basarabilor.
Pentru a evita luptele dintre succesori, a existat şi instituţia asocierii la domnie. De exemplu, în Valahia Basarab l-a asociat la domnie pe
fiul său Nicolae Alexandru, în Moldova – Petru I şi Roman I au domnit ca domnitori asociaţi. Un alt procedeu a fost recomandarea (de exemplu,
Ştefan cel Mare l-a recomandat la domnie pe fiul său Bogdan). În caz că domnitorul era minor, în ţară se instaura o regenţă. Sunt cunoscute
mai multe cazuri de regenţă, printre care: în Valahia pentru feciorul lui Neagoe Basarab regenţi au fost mama Despina sa şi unchiul Preda,
pentru Mihnea II – mama Ecaterina. În Moldova – Alexăndrel Vodă a avut-o ca regentă pe mama sa Marinca, Ştefăniţă Vodă – pe Luca Arbore.
Până la Petru Muşat, domnitorul se numea voievod, dar mai apoi alături de el în sec. XIV–XV apare şi cel de domnitor, care s-a încetăţenit
definitiv în Moldova pe timpul lui Alexandru cel Bun, dânsul întitulându-se ca „voievod şi domnitor”.
Domnia a fost absolută, domnitorul nu era controlat de vreun organ, însă nu a fost despotică, deoarece alături de el a existat şi Sfatul
domnesc, şi Adunarea stărilor. Puterea domnitorilor era personală. Instituţia domniei este originală, autohtonă, dar a avut influențe
bizantine, datorită faptului că poporul român era un popor creștin, centrul bisericii creştine fiind la Constantinopol. Astfel titulatura oficială,
puterea absolută, concepţia teocratică asupra puterii (puterea domnitorului era considerată de sorginte divină, domnitorii întitulându-se
„din mila lui Dumnezeu”, prestând jurământ pe Evangelie şi fiind unşi de patriarhul de la Constantinopol şi mitropolitul ţării, cumularea
prerogativelor laice cu cele bisericeşti), doctrina virtuţilor imperiale şi asocierea la domnie etc. sunt elemente împrumutate din civilizaţia
bizantină.
Instituţia domniei – era în centrul structurii statale, prerogativele domneşti erau numeroase, reflectând caracterul absolut şi divin al
puterii domnului. Domnitorul era șeful statului dispunând de cele mai importante atribuţii. Domnul avea toate atribuţiile de politică externă,
încheia tratate, trimitea soli, acorda protecţie diplomatică supuşilor săi în străinătate. Se cunosc tratative de alianţă, de ajutor reciproc ale
Moldovei cu Polonia, Ungaria, Rusia. Câteodată tratatele erau întărite prin încheierea unor legături matrimoniale.
În plan intern, domnitorul avea următoarele atribuţii:
 Legislative: care se materializau în gramote domneşti, hrisoave în care se confirmau sau se dezvoltau normele dreptului feudal,
inspirate din obiceiul pământului, practica obişnuielnică. De obicei, ele erau emise după consultarea cu Sfatul domnesc, dar domnitorul putea
emite şi singur noi norme de drept, sau le putea modifica pe cele existente. Putea dispune receptarea actelor normative străine, de obicei
de origine bizantină. Deosebit de importante erau gramotele de imunitate oferite boierilor.
 Executive: era şeful întregii administraţii a ţării, convoca Sfatul domnesc, numea și revoca dregătorii, acorda ranguri boiereşti,
încuviinţa întemeierea târgurilor şi satelor, îi împământenea pe străini.
 Fiscale: stabilea dările, birul după o prealabilă consultare cu Sfatul domnesc, acorda scutiri de dări, avea dreptul de a bate moneda,
era stăpânul vistieriei şi cămării domneşti.
 Judiciare: era instanţa de judecată superioară, putea să examineze orice pricină, hotărârile sale nu erau supuse apelului. Domnitorul
îi judeca în exclusivitate pe feudali și pe negustorii străini. Pricinile privitoare la infidelitatea şi trădarea domnitorului „hicleanstvo” erau
judecate numai de domnitor. De asemenea, domnitorul avea dreptul de a pronunţa orice pedeapsă, de a graţia orice condamnat, de a-şi
retracta propria hotărâre și de a da instrucţiuni dregătorilor asupra modului în care să judece.
 Militare: era conducătorul suprem al armatei, numea comandanţi de oşti, care depuneau împreună cu soldaţii jurământ de credinţă
în faţa domnitorului.
 Religioase: domnitorul avea un drept de patronat asupra bisericii, reglementând, de acord cu reprezentanţii ei, organizarea bisericii
şi controlând întreg aparatul bisericesc, înfiinţa mitropolii, mănăstiri, reglementa competenţa de judecată a clerului, numea mitropolitul cu
respectarea normelor canonice, care urma să fie binecuvântat de patriarhul de la Constantinopol. El nu se putea amesteca însă în problemele
de dogmă creştină.
Avea proprietate reală asupra domeniilor domneşti şi asupra celora fără de stăpân, dreptul asupra bunurilor cetăţenilor străini decedaţi
pe teritoriul ţării, precum şi un drept de proprietate iminentă asupra întregului teritoriu al ţării.
Domnitorul îşi exercita prerogativele fiind ajutat de Sfatul domnesc „supremi consilieri” – după cum îi numeşte un tratat moldo-polon
din 1387 (pe timpul lui Petru Muşat). Sfatul domnesc era un organ colegial şi consultativ al domnitorului, de aceea atribuţiile lui erau
corespunzătoare cu cele ale domnitorului. În componenţa Sfatului domnesc intrau mari proprietari funciari, boieri cu şi fără dregătorii,
precum şi reprezentanţi ai clerului. Şedinţele Sfatului domnesc erau închise sau publice. Şedinţele erau secrete, atunci când se dezbăteau
probleme de stat şi, de regulă, erau publice şedinţele la care se examinau pricini judiciare. Documentele indică un număr diferit al membrilor
Sfatului domnesc de la 15–33 de membri.
Pentru a administra diferite domenii, din necesităţi publice şi private, a fost instituit sistemul de dregătorii.
Sistemul de dregătorii din perioada se caracteriza prin:
a) atribuţiile dregătorilor nu erau precis delimitate ca în dreptul contemporan, domnitorii delegându-le sarcini din diferite domenii, totuşi
fiecare dregătorie avea anumite atribuţii care îi erau specifice;
b) până la reforma lui Constantin Mavrocordat, dregătorii nu erau salarizaţi, fiind răsplătiţi de domnitor prin danii, imunităţi, ori din cota-
parte din veniturile domniei pe care le colectau, ceea ce genera diferite abuzuri. Subalternii erau obigaţi să le aducă daruri (sistemul
conacelor);
c) dregătorii erau „îmbrăcaţi în caftan”, adică numiţi şi revocaţi de către domnitor, fără a li se indica perioada funcţionării şi nici motivele
revocării din funcţie;
d) dregătorii au fost întotdeauna organizaţi ierarhic, fiecare dintre ei având un anumit rang, această ierarhie fiind diferită atât în timp,
cât şi în Ţara Românească şi Moldova. Dregătoriile publice erau considerate mai importante decât dregătoriile private.
 16

Conform documentelor în Sfatul domnesc în sec. XV intrau:

 Marele vornic – în Moldova au existat doi vornici din Ţara de Sus şi Ţara de Jos. Vornicii aveau atribuţii judecătoreşti, inclusiv puteau
aplica pedeapsa cu moartea. Aveau şi atribuţii militare. Puteau îndeplini şi funcţia de soli. Vornicii îndeplineau şi atribuţii private: în supunerea
lor se aflau toate slugile curţii. În Valahia cel mai important dregător era marele ban, care avea atribuţii similare cu ale vornicului.
 Marele logofăt era al doilea dregător după vornic, fiind şeful cancelariei domneşti, păstrătorul sigiliului domnesc. Judeca litigii civile
privind stăpânirea pământului, infracţiunile de falsificare de înscrisuri oficiale, de mutare a semnelor de hotar.
 Marele vistiernic administra veniturile şi cheltuielile statului, având în supunere un mare aparat compus din al II-lea, al III-lea vistiernic,
dieci etc.).
 Marele spătar avea atribuții militare, fiind comandant suprem аl armatei, ducea spada domnitorului în timpul ceremoniilor oficiale,
ca simbol al dreptului de viaţă şi de moarte al domnitorului asupra tuturor supuşilor. Judeca subalternii. În Ţara Românească, această
dregătorie avea un prestigiu mai mare decât în Moldova.
 Marele armaş urmărea şi cerceta infractorii, precum şi executarea pedepsei.
 Marele căminar aduna dările pentru cârciumi, prăvălii.
 Marele vameş aduna veniturile strânse din vămile ţării.
 Marele postelnic avea grijă de camera de culcare a domnitorului, îndeplinind totodată şi atribuţii publice corespunzătoare ministrului
de externe, primea şi introducea la domnitor solii, era translator şi avea oricând acces la domnitor. Avea atribuţii jurisdicţionale asupra
întregului personal de la curtea domnească.
 Marele stolnic şi marele paharnic deserveau masa domnitorului. Paharnicul controla şi viile domneşti, supraveghea luarea desetinei
de pe vin.
 Marele comis ţinea în supraveghere grajdurile domneşti.
 Marele clucer răspundea de cămara cu provizii a domnitorului, aduna zeciuiala de pe grâu cuvenită domnitorului.
 Marele sulger urmărea aprovizionarea curţii cu carne, iar marele pitar aprovizionarea cu pâine.
Dregători cu funcţii private puteau îndeplini, la comanda domnitorului, şi funcţii administrative, şi judecătoreşti.
Actele domnitorului erau contrasemnate de către dregătorii consilieri.
În problemele cele mai importante ca: alegerea domnitorului, război şi pace, plata tributului, se convoca Adunarea Ţării, o instituţie
fundamentală a ţărilor române care reprezenta, în mod firesc, structura de stări a societăţii feudale româneşti. La ea participând clerul şi
boierimea, câteodată şi orăşenimea, ţărănimea nu a fost prezentă. Adunarea Ţării îşi are originea atât în instituţia tradiţională a adunărilor
de obşti vecinale, cât şi în adunările şi soboarele mixte convocate frecvent în Imperiul Bizantin. Dezvoltarea acestei instituţii în spaţiul
românesc a fost accelerată şi de influenţe polone, ruseşti, ungare.
Din punct de vedere administrativ-teritorial, statele feudale româneşti se împărțeau în ţinuturi (Moldova) şi judeţe (Valahia). Unităţile
administrativ-teritoriale menționate îşi au originea în formaţiunile politice anterioare constituirii statelor româneşti medievale centralizate.
Denumirea de judeţ provine de la „judicium” (instanţă de judecată), atestând atribuţiile judecătoreşti, precum şi prestigiul de care se bucura
la strămoşii noştri activitatea de soluţionare a litigiilor. Denumirea de ţinut provine din latinescul „tenutum”.
Conducătorii ţinuturilor erau pârcălabii (pentru ţinuturile cu cetăţi), sudeţii (pentru ţinuturile fără cetăţi), cei din ţinuturile dinspre Polonia
numindu-se starosti. În Valahia judeţele erau adminstrate de judeţi, bani sau vornici de judeţ. Conducătorii numiţi aveau atribuţii
administrative, fiscale, militare şi judecătoreşti.
Ţările române au cunoscut şi mari subdiviziuni administrative: Ţara Românească – Bănia Olteniei, cârmuită de Marele Ban, şi Moldova –
Ţara de Sus şi Ţara de Jos.
Oraşele s-au bucurat de un regim de autoadministrare, fiind conduse de un consiliu orăşenesc ales în fiecare an şi compus din 12 pârgari
şi un şoltuz. Consiliul orăşenesc avea atribuţii judecătoreşti, fiscale şi militare. Pe probleme mai importante era convocată şi adunarea tuturor
orăşenilor. Reprezentantul domnitorului în oraşe se numea ureadnic sau vornicul de târg.
În perioada dată, ţările române dispuneau de un aparat numeros de funcţionari, de organe centrale şi locale proprii de conducere, de un
sistem judiciar, de o armată puternică. Satele se administrau în baza vechilor tradiţii cu juzi, vornicei numiţi de clasa feudalilor şi de biserică
sau vătămani aleşi de săteni. Obştea era menită să reprezinte comunitatea sătească faţă de puterea centrală şi locală.

IZVOARELE DE DREPT ŞI INSTITUŢIILE JURIDICE

Izvoarele dreptului – noţiunea de izvor de drept în orânduirea feudală a avut un dublu sens: unul formal şi altul material. Izvoarele
materiale ale dreptului mai sunt denumite şi izvoare reale. Ele sunt concepute ca un sistem de factori sociali, politici, ideologici, materiali,
precum şi cadru natural, social politic, uman etc., care determină acţiunea legiuitorului sau dau naştere unor reguli izvorâte din necesităţile
practice de reglementare prin norme juridice a unor relaţii sociale. Prin izvor de drept, în sens formal, se înţelege acea formă specifică pe
care o îmbracă normele juridice în funcţie de necesităţile societăţii pe care o deservesc.
În ţările române, în orânduirea feudală au existat două izvoare formale ale dreptului: cutuma şi legea.
Din cauza dezvoltării sociale lente, dreptul a avut mai mult forma unui drept cutumiar, numit în documentele vremii ca zakon sau lege
bătrână pentru a sublinia tăria, că sunt admise de multă vreme, analiştii dreptului românesc desemnându-l cu noţiunea de „obiceiul
pământului”. Nu toate normele vechi au fost înglobate în sistemul de drept feudal, ci numai cele recunoscute de stat.
Cutuma, ca izvor de drept, este inferioară dreptului scris, ea nu prezintă certitudinea acestuia, fiind imprecisă, nesigură, mai greu de
constatat şi cunoscut. Ea are prin natura sa un caracter conservator, deoarece cosfinţeşte unele comportamente rezultate dintr-o practică
îndelungată.
Apare un nou izvor de drept – legislaţia domnească, gramotele cancelariei domneşti, hrisoavele domneşti.
Alături de izvoarele locale ale dreptului în ţările române, în Evul mediu, a fost recepţionat şi dreptul romano-bizantin. Prin recepţie
înţelegându-se nu importarea unui drept străin şi aplicarea lui mecanică, ci adaptarea dreptului romano-bizantin la condiţiile şi necesităţile
economice existente în ţările române, îmbrăcarea lui în haină naţională.
Recepţia dreptului romano-bizantin a fost posibilă din mai multe cauze:
a) condiţii de dezvoltare social-economice unice;
b) cauze de natură bisericească, Imperiul Bizantin fiind centrul religiei creştine;
 17

c) cauze datorate vecinătăţii hotarelor şi tendinţa de expansiune bizantină asupra întregii vieţi a ţărilor române.
În perioada dată, s-au cunoscut atât cărţi laice, cât şi cărţi religioase. Dintre cărţile religioase pot fi numite: „Vechiul testament”, ”Vieţile
sfinţilor”. Gr.Ţamblac la porunca lui Alexandru cel Bun a scris „Strădaniile sfântului mucenic loan cel Nou”. S-au cunoscut şi cărţi laice ca:
„Cronica lui Manases”, „Alexandria”, romanul popular „Varlaam şi Ioasaf”.
Încep să fie răspândite şi nomocanoanele, care reprezentau nişte colecţii oficiale ce сuprindeau atât legi bisericeşti, numite canoane, cât
şi legi de stat („nomo” – legi civile, „canones” – legi bisericeşti). Prin urmare, nomocanoanele erau colecţii mixte de legi, ce cuprindeau într-
o ordine sistematică atât legi bisericeşti, cât şi legile emise de stat. În țările române în sec. XIV–XVI o largă răspândire a avut-o „Sintagma lui
Matei Vlastaries”. Matei Vlastaries a fost notar din Salonic, care a grupat în ordine alfabetică în 24 de capitole, conform alfabetului grecesc,
norme de drept canonic şi de drept civil, penal şi de procedură alcătuind un compendiu practic de legi canonice şi civile. În 1335 a fost tradus
în limba slavă în Serbia. Ambele versiuni atât în limba greacă, cât şi în limba slavă au fost răspândite în ţările române. La textul original al
„Sintagmei”, copiştii au mai adăugat şi alte norme legislative şi comentarii. Manuscrise în limba slavă ale „Sintagmei” sunt cunoscute sub
diferite nume ca: „Pravila de la mănăstirea Neamţu” din 1472 copiată de ieromonahul Ghevrasie, la porunca lui Ştefan cel Mare. „Pravila de
la Tărgovişte” din 1451, scrisă de Dragomir. Manuscrise ale „Sintagmei” se păstrează şi până azi în biblioteci și muzee din România.
Un alt izvor al dreptului din perioada dată au fost tratatele internaţionale. Deosebit de multe tratate au fost încheiate cu ţările vecine:
Polonia şi Ungaria. În afară de norme ce prevedeau cooperarea şi sprijinul reciproc, unele clauze ale tratatelor acţionau ca reglementări
juridice în zonele de frontieră şi erau folosite în reglementarea unor conflicte. De exemplu, în Tratatul dintre Moldova şi Ungaria din 1475 a
fost inclusă şi dispoziţia care prevedea urmărirea şi pedepsirea reciprocă a criminalilor. Сriminalii urmau să fie judecaţi la locul reţinerii. Se
prevedea ca litigiile dintre supuşii acestor două țări să fie examinate şi soluţionate de către comisiuni de la hotare alcătuite din repzentanţii
ambelor state, care se convocau anual, pe teritoriul unuia sau altui stat. În tratatul încheiat cu Lituania în 1496, de asemenea, se prevedea
pedepsirea reciprocă a criminalilor, iar taxa pentru întoarcerea lucrului furat să fie nu a treia, ci a 10 parte. Şi tratatul din 1499 cu Polonia
acorda atenţie împărţirii justiţiei supuşilor unui stat ce se află temporar pe teritoriul altui stat. Pagubele suportate de moldoveni pe teritoriul
Poloniei urmau să fie judecate de starostele de Cameniţa, iar cele de poloni – de starostele de la Cernăuţi şi Hotin. În tratatul moldo-polon
din 1519, era prevăzută ca pedepsă pentru furt (spânzurarea tâlharului), iar cel din 1540 prevedea pentru mărturii false însemnarea cu fierul
înroşit pe faţă, precum şi prevederi referitoare la statutul juridic al ţăranilor, limitând dreptul lor de liberă strămutare.
Instituţia proprietăţii – în feudalism dreptul de proprietate era diversificat, deosebindu-se prin conţinutul său, după categoriile sociale
din care făceau parte acei cărora proprietatea le aparţinea.
Diferenţa după titulari ai bunurilor imobiliare a dus la crearea următoarelor categorii de proprietăţi:
1) Proprietatea domnească. Cutumele româneşti acordau domnitorului un drept de proprietate eminentă asupra întregului teritoriu al
ţării. Acest drept se manifesta prin anumite prerogative ale domnitorului:
− instituţia obligaţiunii confirmării prin hrisov domnesc a transferului de proprietate. Formele folosite în hrisoave erau următoarele:
în Ţara Românească „să-i fie ocină şi ohabă” (ocină – moşie, ohabă – pe vecie); în Moldova – „să fie uric cu tot venitul”. Sintagmele
date desemnau înlăturarea pentru viitor a oricăror pretenţii din partea terţilor, o garanţie pentru evicţiune;
− altă instituţie care confirma dreptul de proprietate eminent al domnitorului era cea a retractului succesoral, care în istoria
dreptului românesc s-a materializat prin folosirea formulei „prădalică”. Ea intervenea în cazurile când nu existau moştenitori legali,
pământurile fiind reîntoarse domnitorului. Pentru ca proprietatea să rămână intactă, se folosea „înfrăţirea pe moşie”, instituţie
care a contribuit la întărirea proprietăţii feudale;
− altă instituţie care se înscrie în direcţia întăririi proprietăţii feudale şi care a fost cunoscută în toate ţările române a fost cea a
„preschimbării fetei în băiat”. Printr-un act juridic aprobat de suveran, se realiza acea ficţiune juridică prin care fata era pusă în
locul băiatului.
− instituţia confiscării averii de către domnitor, în favoarea sa, pentru comiterea de fapte grave (hiclenie) de către supuşii săi, de
asemenea se înscrie în rândul instituţiilor care dovedesc existenţa dreptului eminent asupra proprietăţii al domnitorului în ţările
române.
Pe lângă proprietatea eminentă, domnitorul mai avea şi proprietatea domnească, adică dreptul de proprietate asupra pământurilor ţării
neconcedate.
2) Proprietatea boierească – s-a format prin moştenire şi danie (donaţie domnească). Proprietatea moştenită se numea ocină, baştină
sau dedină (alod în Transilvania).
3) Proprietatea bisericească – a provenit în special din danii domneşti, dar şi din donaţii particulare.
Ţăranii aveau în proprietate grădina, via, livada, casa pe care o puteau vinde sau lăsa ca moştenire.
Modurile de dobândite a proprietăţii pot fi împărţite în două mari categorii:
a) moduri originare – a constat în curătură, în desţelenire, adică punerea în valoare a pământurilor nelucrate şi nestăpânite de cineva,
acest mod de dobândire a proprietăţii trebuia confirmat de către domnitor.
b) moduri derivate – moştenirea legală, donaţia, vânzarea-cumpărarea imobilului.
Moşiile erau de trei feluri: de neam, achiziţionate şi donate, fiecare având un regim juridic specific. Moşia de neam era supusă dreptului
de protimisis. Ca protimitari erau rudele, termenul de răscumpărare fiind foarte mare.
Instituţia succesiunii – moştenirea era legală sau testamentară. S-au păstrat aceleaşi grade de moştenitori, un ultim succesor în lipsa de
rude şi a testamentului fiind domnitorul. În Moldova, începând cu sec. XV, alături de feciori pot moşteni şi fiicele. Testamentul era verbal, cu
limbă de moarte. Pentru ca el să fie valabil, se cereau:
 conştiinţa limpede a testatorului;
 să fie făcut în prezenţa preotului şi a martorilor.
Moştenirea testamentară era limitată de condiţia de a lăsa o parte din avere copiilor. Dreptul cutumiar a cunoscut dezmoştenirea
(exheredarea), care însemna modificarea de către testator a ordinii succesorale legale, prin îndepărtarea de la moştenire a unuia sau mai
multor succesori. Exheredarea succesorilor se putea face pentru reaua purtare faţă de testator sau pentru faptele nedemne.
Vechiul drept românesc a cunoscut dreptul de opţiune, succesorii având dreptul de a accepta sau refuza moştenirea. O succesiune
necerută şi nelucrată de nimeni era desherentă: ea revenea în lipsă succesori – autorităţilor publice.
Apare o nouă instituţie – dreptul soţului supravieţuitor – dreptul soţiei de a se folosi de pământurile soţului decedat.
 18

Regimul succesoral al monahilor a cunoscut o excepţie de la regula că moştenirea se deschide numai la moartea unei persoane, viitorii
monahi puteau dispune de averea lor prin testament numai până la momentul călugăririi. Călugărul era lovit de incapacitate absolută de a
dispune şi de a primi.
Instituţia căsătoriei şi familiei – căsătoria era reglementată de normele canoanelor bisericeşti. Ea era precedată de logodnă. Logodna se
putea încheia de la vârsta de şapte ani. Ea se încheia numai cu acordul părinţilor. Logodna putea fi anulată din următoarele cauze:
 dacă unul dintre cei logodiţi împărtăşea o altă religie;
 purtarea amorală a unuia dintre logodnici;
 amânarea îndelungată, fără motive a încheierii căsătoriei;
 călugărirea;
 săvârşirea unei infracţiuni.
Condiţiile de valabilitate a căsătoriei erau: vârsta, acordul ambilor părţi şi a părinților, credinţa creştină şi să nu fie rude până la a IV-a
generaţie. În caz de încălcare a acestor condiţii, căsătoria se anula, vinovaţii fiind pedepsiţi cu pedepse corporale şi confiscarea averii.
Dispare vânzarea, cumpărarea miresei. Raporturile dintre soţi erau dominate de principiul inegalităţii sexelor (obligaţia soţiei de a-şi urma
soţul, dreptul de corecţie a soţului asupra soţiei etc.). Exista principiul păstrării separate a averii de până la căsătorie.
Puterea părintească în sistemul popular avea forme absolute, părinţii putând dispune după bunul lor plac de copii, iar în caz de nevoie,
chiar să-i vândă. Copiii nu aveau dreptul să se plângă pentru răul tratament din partea tatălui, deoarece „i-а suduit şi i-а bătut spre
învăţătură, iară nu spre răutate”.
Divorţul era admis pentru aceleaşi motive ca şi în Legea Ţării. În „Sintagma lui Matei Vlastaries” erau indicate separat motivele de divorţ
pentru soţ şi pentru soţie. Unele din ele erau comune:
− atentat la viaţa unuia dintre soţi;
− călugărirea.
Soţul putea să ceară divorţ pentru:
− adulter;
− dacă soţia a lipsit de acasă fără voia soţului;
− dacă fără voia soţului a participat la jocuri publice, dacă a stat în cârciumă împreună cu alţi bărbaţi străini.
Soţia putea să ceară divorţ:
− dacă soţul a învinuit-o de infidelitate conjugală, dar nu a dovedit faptul adulterului ei;
− dacă soţul întreţine relaţii intime cu o altă femeie şi fiind preîntâmpinat de soţie sau părinţii acesteia continuă relaţia;
− impotenţa mai mult de trei ani a soţului;
− lipsa de acasă a soţului mai mult de cinci ani.
După desfacerea primei căsătorii, se admiteau trei căsătorii consecutive, cu respectarea unui an de zile doliu. A treia căsătorie nu era
tolerată de biserică. Împăratul Leon cel Înţelept a permis încheierea căsătoriei a treia oară dacă din cele două căsătorii precedente nu erau
copii. Prima căsătorie se încheia public prin cununia în biserică, a doua şi a treia – prin binecuvântarea preotului.
Instituţia obligaţiilor – izvoarele obligaţiilor erau contractele, legea şi delictele. Cele mai răspândite contracte erau: contractele de
vânzare-cumpărare. Elementele lui esenţiale:
 consimţământul;
 obiectul;
 preţul.
Forma de încheiere era verbală, cu excepţia când obiectul contractului era pământul ori holopii. În asemenea caz, se încheia un act scris
(zapis) care era semnat de către părţi în faţa Sfatului domnesc sau a domnitorului. Cumpărătorului i se dădea o gramotă de confirmare a
proprietăţii în care se menţiona buna credinţă a vânzătorului care, odată cu primirea banilor, trebuia să transmită cumpărătorului gramota
sa care conferea dreptul său asupra pământului şi care mai apoi probabil era distrusă de cumpărător.
La încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, se mai menţin ritualurile vechi: aldămaşul, baterea palmei etc.
Se cunoşteau contractele de donaţie, de schimb, de comodat, de împrumut bănesc (în calitate de monete se foloseau aşa unităţi băneşti
ca: aspri, unghi, lei, zloţi), de arendă (arendatorul nu avea dreptul să rezilieze înainte de termen contractul, iar arendaşul avea obligaţia să
plătească pentru tot timpul arendat, chiar dacă va părăsi încăperea arendată înainte de timp). Erau răspândite contractele de arendă a cailor.
Ca formă de asigurare a contractului de împrumut era folosit gajul (zălogul). Dacă creditorul pierdea zălogul nu din culpa sa, era exceptat
de răspundere. Pierderea zălogului însă nu elibera debitorul de îndeplinirea obligaţiei asumate. Roada primită din zălog era folosită pentru
strângerea datoriei.
Condiţiile obligatorii ale contractului de donaţie erau: liberul consimţământ şi vârsta majoră de 25 de ani. Contractul încheiat de minori
şi cei fără discernământ nu era valabil.
Contractul de comodat conţinea o singură obligaţie pentru cel care primea spre folosinţă gratuită bunuri, unelte sau vite de muncă: de a
le restitui la termen. În caz că bunul a fost distrus în legătură cu năvălirea tâlharilor, comanditarul nu putea fi tras la răspundere, răspunderea
intervinea în caz de neglijenţă. S-a păstrat principiul răspunderii cu averea pentru neîndeplinirea obligaţiilor. Paralel cu tendinţa de
răspundere personală, au existat şi forme de răspundere colectivă: în materie fiscală, penală (năpasta) şi de comerţ internaţional.
Dreptul penal – dreptul cutumiar diviza infracţiunile în „grave” sau „mari” şi „ușoare” sau „mici”. Limitele dintre acestea nu erau precizate,
de aici şi posibilitatea interpretărilor şi abuzurilor din partea celor chemaţi să le aplice. Din documentele vremurilor de atunci se poate trage
concluzia că infracţiunile grave erau îndreptate împotriva intereselor statului şi ale feudalilor, iar cele uşoare vizau vechile fapte incriminate
de regulile cutumiare.
Infacţiunea era tratată o faptă ilegală care aduce daune materiale, fizice, morale, statului, domnitorului şi persoanelor fizice. Subiecţi ai
infracţiunii puteau deveni numai oamenii liberi. Dreptul penal al perioadei date cunoştea aşa noţiuni ca: recidiva, legitima apărare,
circumstanţe atenuante și circumstanţe agravante. Nu era cunoscută noţiunea de coparticipare, toţi participanţii srau pedepsiţi la fel.
Ca circumstanţe atenuante se considerau:
 vârsta minoră sau cea înaintată;
 19

 defecte psihice;
 săvârşirea infracţiunii în stare de ebrietate (unica circumstanţă atenuantă în Legea Ţării);
 săvârşirea infracţiunii de către un nobil.
Circumstanţele agravante se considerau atentatul la viaţa domnitorului şi a boierilor.
În perioada dată, se cunoşteau următoarele categorii de infracţiuni:
1. Infracţiuni contra statului:
− înalta trădare – hiclenie, viclenie, vicleşug, hainie. Subiecţi ai acestei infracţiuni erau, de obicei, boierii care încălcau jurământul de
credinţă prestat la înscăunarea domnitorului, marcând detronarea lui şi înscăunarea altui domn. Tot hiclenie era fuga boierilor din
ţară cu scopul uneltirii împotriva domnitorului;
− lesmarestatea – sau sudalma, hula domnitorului care consta în insultarea, calomnierea domnitorului;
− osluh – neascultarea de poruncile domneşti.
Infracţiunile contra statului se pedepseau cu pedeapsă capitală, cu confiscarea averii, amendă.
2. Infracţiuni contra administraţiei şi justiţiei:
− neascultarea (osluh) – neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti, nesupunerea faţă de poruncile funcţionarilor administrativi, se
pedepsea cu o amendă numită osluh;
− jurământul minciunos (mărturire strâmbă sau limbă strâmbă). Conform tratatului moldo-polon din 1540 se pedepsea cu aplicarea
fierului înroşit pe obraz; prezentarea în instanţa de judecată a probelor false (urice strâmbe);
3. Infracţiuni contra vieţii:
− omorul – a fost considerată o infracţiune gravă, motiv pentru care competenţa de judecată revenea domnitorului. Ca pedepse
erau pedeapsa capitală, sau duşegubina, precum şi recompensă familiei celui omorât;
− patricidul – consta în suprimarea vieţii părinţilor, copiilor sau a fraţilor. Era considerat o infracţiune deosebit de gravă şi pedepsită
prin ardere de viu.
4. Infracţiuni contra integrităţii corporale:
În această categorie, intrau vatămarea integrităţii corporale sau potrivit documentelor: rănile simple, cu palma sau cu toiagul, precum şi
sluţire de orice fel.
5. Infracţiuni contra proprietăţii:
− furtul şi jaful care se numeau tatibă. Se pedepseau cu amenzi şi pedepse corporale. Pentru tatiba săvârşită a treia oară, se prevedea
pedeapsa cu moartea;
− tâlhăria (săvârşirea faptei de către tâlhari înarmaţi) era pedepsită cu moartea;
− încălcarea semnelor de hotar – consta în distrugerea, mutarea şi nesocotirea semnelor de hotar şi se pedepsea cu amendă
(hatalm);
− incendierea caselor şi a holdelor – era o infracţiune uşoară, reducându-se la plata dublă sau triplă a despăgubirilor.
6. Infracţiuni împotriva normelor de convieţuire socială:
− răpirea de fată sau de femeie, conform nomocanoanelor bizantine numai îndemnul de a răpi o femeie se pedepsea cu turnarea
plumbului topit în gură;
− seducţia – era tratată ca ademenirea cu scopul de a întreţine relaţii sexuale;
− desfrânarea, adulterul soţiei, naşterea unui copil de către o femeie necăsătorită – erau sancţionate atât de biserică, cât şi de stat
prin pedepse penale. Pedeapsa prevăzută în dreptul bizantin receptat era moartea, documentele însă confirmă aplicarea normei
cutumiare pentru aceste infracţiuni şi practica răscumpărării vinei prin compoziţiune;
− incestul „amestecul de sânge” – în Sintagma lui Matei Vlastaries pentru asemenea infracţiuni se prevedeau pedepse corporale şi
canonice.
Toate infracţiunile erau supuse unor pedepse care erau lăsate la latitudinea instanțelor de judecată feudale, care în aplicarea acestora se
conduceau de interesele claselor dominante ale căror interese le apărau. De aici derivă caracterul intimidator al pedepselor şi
disproporţionalitatea dintre faptă şi pedeapsă, la pedepsirea făptuitorului avându-se în vedere poziţia sa socială.
7. Infracţiuni contra religiei:
− vrăjitoria – „Sintagma” lui M.Vlastaries prevedea pentru asemenea infracţiune moarteа sau exilul;
− erezia – îndepărtarea conştientă de la canoanele bisericeşti;
− apostazia – părăsirea condiţiei de călugăr şi revenirea la viaţa laică;
− ierosilia – profanarea valorilor bisericeşti, fapte de sacrilegiu.
Organizarea judecătorească şi procedura de judecată – justiţia cuprinde totalitatea organelor şi activităţilor ce urmăresc împărţirea
dreptăţii. Justiţiei feudale românești îi sunt caracteristice următoarele trăsături:
 separaţia puterilor în stat nefiind cunoscută, aparatul administrativ, în frunte cu domnitorul, avea şi atribuţii judecătoreşti;
 domnitorul avea dreptul să stabilească competenţele materiale şi teritoriale ale tuturor dregătorilor;
 nu se făcea distincţie între procedura civilă şi cea penală. Se aplicau în ambele aceleaşi norme, în afară de ceea ce este specific
penalului ca: folosirea torturii în timpul cercetărilor, ca mijloc de aflare a adevărului şi sancţiunile cu caracter represiv;
 nu era cunoscută autoritatea lucrului judecat, motiv pentru care o pricină judecată şi soluţionată definitiv putea fi reluată sub acelaşi
domnitor şi, mai adesea, sub domnitorii următori. Apare însă tendinţa de a se limita la trei domnii redeschiderea aceluiaşi proces;
 dominaţia de clasă, feudalii laici şi bisericeşti având importante privelegii;
 justiţia aducea importante venituri pentru judecători.
Organizarea judecătorească era plasată pe următoarele niveluri:
 judecătorul suprem, care era şeful statului. Domnitorul, ca instanţă supremă de judecată, avea competenţa generală materială şi
teritorială, putând să judece orice cauză a oamenilor simpli, boierilor, dregătorilor, mănăstirilor, precum şi cele în care erau implicaţi străinii;
 20

 judecătorii centrali (dregătorii centrali). Competenţa jurisdicţiei dregătorilor varia. În Moldova cea mai mare putere o avea vornicul,
iar în Valahia – banul. Aceştia puteau să pronunţe şi sentinţe capitale. Pe lângă ei şi alţi dregători aveau dreptul de a judeca fiecare într-un
anumit domeniu şi în anumite limite;
 judecătorii locali de la nivelul oraşelor, judeţelor, ţinuturilor şi satelor. În satele aservite, ale căror proprietari primiseră imunităţi
judiciare, judecata se făcea de stăpânul de moşie;
 existau şi instanţe bisericeşti, care erau competente să soluţioneze pricinile privind relaţiile de familie, precum şi abaterile săvârşite
de către slujitorii clerului.
Procesul se baza pe principiul contradictorialităţii. Se începea, de regulă, la acţiunea reclamantului. Excepţie făceau procesele pe
infracţiuni contra statului şi pe unele infracţiuni contra religiei.
Pentru începerea, defăşurarea și încheierea unei proceduri de judecată, era necesar să existe un litigiu. Judecata apărea în documente
sub denumirea de pricină, gâlceavă, treabă. Reclamantul se numea părâş, jăluitor, prigonitor, iar pârâtul – prigonit, învinuit.
În dreptul feudal, toţi oamenii liberi (în sensul feudal al cuvântului) şi persoanele juridice (bisericile, mănăstirile, breslele) aveau
capacitatea să stea în justiţie.
Holopii erau reprezentaţi de stăpân în judecată. Stăpânul holopului infractor avea а alege între a-l răscumpăra, plătind gloaba şi
despăgubirea sau a-l abandona statului şi părţii vătămate.
Femeia necăsătorită sau văduva putea sta în justiţie. Femeia căsătorită era asistată în instanţă de către soţul ei, sau nu apărea deloc, fiind
reprezentată de acesta. Ea avea capacitatea să stea în justiţie singură numai în acţiunea de divorţ.
Părţile în proces, de obicei, se prezentau în persoană. Dar din sec. XVI documentele încep să ateste prezentarea prin reprezentant,
folosindu-se pentru aceasta termeni ca: omul celui împricinat, vătaf, ispravnic. Satele puteau fi reprezentate de şefii lor.
Valorificarea în justiţie a unui drept se făcea pintr-o plângere – pâră, jalobă, jalbă orală sau scrisă. În special plângerile adresate
domnitorului erau în scris, de aici şi expresia „a veni cu jalba în proţap”, în faţa celorlalte instanţe atât plângerea, cât şi procedura erau în
general orale.
După primirea plângerii, se fixa termen de judecată pentru soluţionarea litigiului (se punea soroc, da zi, se sorocea pricina). Dacă o parte
nu se prezenta la termenul indicat, ea putea fi adusă prin intermediul forţei publice. Cei aduşi la judecată prin intermediul unui slujbaş
domnesc (aprod sau alt slujbaş domnesc) ce se deplasa în acest scop, suportau cheltuielile lui numite treapăt în Valahia şi ciubote în Moldova.
În comparaţie cu Legea Ţării, sistemul probelor a suferit unele schimbări. Nu se mai folosesc ordaliile. În schimb, s-a păstrat proba cu
jurători. În calitate de jurători puteau fi oamenii în vârstă şi cu o reputaţie bună. Partea care a intentat acţiunea trebuia să depună jurământ
împreună cu jurătorii, în caz contrar, procesul era câştigat de partea opusă.
Se folosesc în calitate de probe martorii oculari, probele materiale, jurământul pe cruce, cu brazda pe cap. Continua să se aplice ducerea
urmei şi svodul. Ducerea urmei se folosea, de obicei, în cazul furturilor de cai şi animale. La strigătele părţii vătămate, care era socotită ca
depunere a acţiunii, se băteau clopotele chemându-se obştea. Cei care erau lipsă puteau fi suspectaţi de furt. Prin tratatele moldo-polone
ducerea urmei era preluată şi pe teritoriul altui stat.
Svodul a suferit unele modificări. Persoana suspectată putea recurge la serviciile unui garant, sodâş care garanta buna credinţă a
stăpânitorului lucrului.
Hotărârea de judecată se dădea sub formă verbală şi scrisă. Armaşii şi aprozii urmăreau executarea sentinţelor şi hotărârilor judecătoreşti.
Se cunoşteau şi taxe judiciare: tretina – a treia parte din valoarea averii furate, ea era plătită de către partea care câştiga procesul,
zaveasca – era plătită în caz de rejudecare a pricinii.

TEMA: Instituţii politico-juridice româneşti în timpul dominaţiei otomane (până la instaurarea regimului turco-fanariot)

1. Instaurarea regimului de dominaţie otomană.

2. Schimbări în organizarea socială.
3. Schimbări în organizarea de stat.
4. Evoluţia instituţiilor juridice.

INSTAURAREA REGIMULUI DE DOMINAŢIE OTOMANĂ

Secolul XV a fost un secol de lupte vitejeşti duse împotriva dominaţiei otomane de țările române pentru apararea independenţei.
Raporturile de vasalitate dintre ţările române şi Poartă s-au stabilit treptat. Nu se cunoaşte o dată fixă de instaurare a regimului de vasalitate.
Se cunosc doar anii când ele au acceptat plata haraciului, ceea ce însă nu dovedeşte acceptarea vasalităţii, deoarece şi după plătirea lui ţările
române au continuat să existe ca ţări independente. Astfel primul haraci Ţara Românească l-a plătit după bătălia de la Rovine de către Vlad
Uzurpatorul în 1394, apoi de către Mircea cel Bătrân. Unii istorici consideră că între Ţara Românească şi Poarta Otomană regimul de vasalitate
s-a stabilit în 1462 după expediţia lui Mehmed II Cuceritorul, care l-a înlocuit pe Vlad Țepeş cu Radu cel Frumos, cronicele menţionează însă
tradiţia închinării lui Laiotă Basarab în faţa turcilor în 1474. Cu aceste date se încheie confruntările Ţării Româneşti cu Poarta, Ţara
Românească plătind regulat tributul.
Moldova a început să plătească tribut Porţii Otomane în 1456. Ştefan cel Mare a încheiat în 1487 cu Mehmed II un tratat de reglementare
a raporturilor moldo-turce. În privinţa instaurării regimului de vasalitate în Moldova, printre savanţi nu există o părere unică. Unii sunt de
părerea că el a fost instaurat în 1512. Se presupune că un tratat de vasalitate între Moldova şi Poartă a fost încheiat în 1512 între Bogdan III
şi Selim I prin care Moldova își păstra statalitatea în schimbul unui tribut anual de 4 mii de galbeni, 40 de cai, 40 de şoimi de vânătoare şi
acordarea de ajutor militar.
Majoritatea susţin că dominaţia otomană a fost instaurată în Moldova abia în 1538 în urma expediţiei sultanului Suleiman Kanunî.
Prin urmare, către mijlocul sec. XVI se încheie procesul de instaurare a dominaţiei otomane asupra ţărilor române.
Tratatele încheiate cu Poarta se numesc ahdname (europenii le-au numit capitulații). Raporturile dintre ţările române şi Poarta Otomană
se bazau pe regimul ahd, care în concepţia dreptului musulman era un regim tranzitoriu între teritoriile cucerite, unde au fost introduse
instituţiile musulmane şi cele care urmau să fie cucerite. Prin acest regim țările româneşti şi-au păstrat autonomia, plătind însă haraci şi alte
obligaţii materiale şi având obligaţia de a coopera militar cu otomani şi de a asigura unele puncte strategice ale Porţii. Prin urmare, după
 21

instaurarea regimului turcesc, ţările române au devenit vasale ale Porţii, şi-au pierdut suveranitatea, deoarece şi-au pierdut una din atribuţiile
principale ale suveranităţii – independenţa economică, dar ţările române şi-au păstrat conducerea lor proprie, aveau vistierie separată,
pământurile lor nu au fost înregistrate în cadastrul otoman, nu li s-a aplicat legislaţia laică turcă. Statutul lor se deosebea de cel al ţărilor
balcanice (Serbia, Bulgaria) care au fost incluse în paşalâcul Rumelia, în ele fiind introdus sistemul administrativ turc, pământurile lor devenind
proprietatea sultanului, ele fiind supuse unui proces de colonizare şi islamizare intensă. Faptul că ţările române şi-au păstrat autonomia poate
fi explicat prin mai multe cauze: rezistenţa eroică a poporului românesc; ţările române în comparaţie cu ţările balcanice erau centralizate, iar
renta în folosul statului era mai mare şi înainte de instaurarea dominaţiei otomane, fapt ce a înlesnit îndeplinirea obligaţiilor economice faţă
de Poartă prin exploatarea centralizată a maselor.
Ţările române au înregistrat şi grave pierderi teritoriale, unele teritorii ale lor au fost incluse sub administraţia directă a Porţii Otomane,
ele fiind numite raiale turceşti. Astfel au fost înfiinţate raialele Akkerman, Chilia, Bender, Ismail, Reni care au intrau în componenţa paşalâcului
Silistria. O parte din sudul Moldovei a fost cotropit de către tătari.

SCHIMBĂRI ÎN ORGANIZAREA SOCIALĂ

Dominaţia otomană a influenţat asupra dezvoltării relaţiilor feudale în ţările române. Proprietatea funciară şi-a păstrat structura şi natura
sa juridică, dar au intervenit schimbări în exploatarea ei economică. A crescut rolul statului, renta statală fiind mai mare decât cea seniorială.
Clasa privilegiată în sec. XVI–XVII era constituită din boieri, nemeşi, curteni, călăraşi, dorobani şi reprezentanţii clerului.
Boierii îşi menţin privilegiile. S-a păstrat împărţirea boierilor în mari şi mici. În comparaţie cu perioada precedentă, criteriul de
determinare a boierimii îi constituiau dregătoriile. Boierii care deţineau funcţii în stat aveau mari venituri atât de pe urma dregătoriei lor, cât
şi a rentei feudale. Ei au cumpărat pământurile micilor proprietari care s-au ruinat, astfel încât în sec. XVII au crescut domeniile marilor feudali
mari şi mijlocii, ele constituind 70% din suprafaţa pământurilor.
În sec. XVI boierii erau scutiţi de dări, însă Vasile Lupu în 1636 i-а impus la plaţi birului. Din a II-a jumătate a sec. XVII, ca urmare a necesităţii
satisfacerii cerinţelor economice crescânde faţă de Poarta Otomană, feudalilor li s-au restrâns imunităţile fiscale fiind impuşi şi la alte dări:
goştina, darea cailor, desetina etc.
Clerul în întregime rămânea o clasă privilegiată, însă diferenţiată. Pătura superioară a acestuia – mitropolitul, episcopii, iegumenii îşi
păstrează privilegiile până în 1636, fiind scutiţi de dări şi prestaţii, iar cea inferioară începe să fie impozabilă încă de la sfîrșitul sec. XVI, plătind
concomitent dări atât în folosul statului, cât şi a mitropoliei şi episcopiei. Din 1632 şi mănăstirile au fost private de imunitate fiscală.
În documentele de la sfârşitul sec. XVI sunt menţionaţi nemeşii, care erau o clasă de mici proprietari de pământ, fiind de origine nobilă,
dar care nu ocupau dregătorii în stat. Ei plăteau statului o dare specială „nemeşeasca”, însă în prima jumătate a sec. XVII au fost impuşi şi la
plata altor dări – sulgiul, ilişul, darea din unt, miere ş.a. În a II-a jumătate a sec. XVII ei se contopesc în masa ţăranilor în privinţa dărilor faţă
de stat.
Curtenii constiuiau o altă categorie privilegiată, care îndeplineau anumite funcţii administrative (armăşei, păhărnicei, aprozi) şi militare
în stat. Curtenii aveau în proprietate pământuri şi erau privilegiaţi din punct de vedere fiscal, plătind până la mijlocul sec. XVII o dare fixă
„curteneasca”, nefiind legaţi de răspunderea solidară în materie fiscală, din a doua jumătate a sec. XVII, curtenii sunt impuşi şi la plata altor
dări ca: desetina, ialoviţa, darea cailor, aşa încât se ruinează, vânzându-şi pământurile se aşază re pământurile feudalilor laici şi bisericeşti,
plătind feudalilor dijma, dar nu prestau boierescul îndeplinind şi în continuare diferite funcţii administrative de pe urma cărora iveau unele
venituri.
Călăraşii (cavaleria) şi dorobanţii (pedestraşii) îndeplineau aceleaşi funcţii ca şi curtenii. În perioada dată, au scăzut atribuţiile lor militare,
mărindu-li-se cele administrative – ei fiind implicaţi în special la strângerea impozitelor. Călăraşii participau şi la apărarea graniţelor. Mulţi
călăraşi erau în ţinuturile Orhei şi Lăpuşna pentru a le apăra de invazia tătarilor. Printre ei erau călăraşi speciali – călăraşii de la Galaţi şi
Ţarigrad care cunoşteau limba turcă şi erau trimişi la Constantinopol pentru îndeplinirea anumitor însărcinări.
Călăraşii şi dorobanţii erau recrutaţi de către domnitor din rândurile micilor propietari de pământ care îşi vânduseră pământurile. Pentru
îndeplinirea funcţiilor, domnitorul le dădea pământuri sub condiţia slujbei, astfel apare proprietatea condiţionată de îndeplinirea slujbei şi
pe timpul slujbei. Datorită faptului că multe pământuri pe care şedeau călăraşii şi dorobanţii au fost donate de către domnitor feudalilor, în
a II-a jumătate a sec. XVII, ei s-au pomenit pe pământurile boiereşti fiind nevoiţi să plătească acestora dijma boierească.
După instaurarea dominaţiei otomane, se întăreşte dependenţa ţăranilor faţă de stat și feudali. Ţăranii feudalilor laici şi bisericeşti
constituiau masa principală a ţăranilor, deoarece domeniul domnitorului în perioada dată s-a micşorat considerabil. Ţăranii plătesc în
continuare dijma faţă de feudali şi faţă de stat, prestaţiile în folosul statului fiind cu mult mai mari decât cele în folosul feudalilor.
După calculul unor savanţi, prestaţiile faţă de stat erau de vreo 5 ori mai mari decât în perioada precedentă. Ei prestează renta în muncă,
care se măreşte de la 12 până la 24 de zile pe an.
Din a II-a jumătate a sec. XVI creşte dependenţa personală a ţăranilor. Dacă prin Tratatul moldo-polon din 1540 strămutarea ţăranilor
devine condiţionată, în anii 80 ai sec. XVI ţăranii îşi pierd dreptul de strămutare. În Moldova ca bază juridică pentru aservirea ţăranilor a servit
recensământul din 1591, iar în Ţara Românească ţăranii au fost aserviţi în 1595. Ţăranii şerbi fiind denumiţi vecini în Moldova şi rumâni în
Ţara Românească. Începând cu 1612, se introduc termenii de prescripţie referitori la ţăranii fugari, durata lor fiind diferită, „Cartea
românească de învăţătură” permite căutarea pe termen nelimitat a ţăranilor fugari.
O altă categorie de ţărani constituiau posluşnicii, care erau dăruiţi de către domnitor feudalilor bisericeşti. Posluşnicii erau scutiţi de dări
şi prestaţii în folosul statului, dar trebuiau să lucreze pentru mănăstiri şi episcopii. Condiţia lor economică îi apropia de situaţia holopilor.
Lăturaşii – erau oamenii dependenţi care aveau dreptul de strămutare. Izvoarele formării lăturaşilor erau:
 ţăranii vecini fugari care nu au fost revendicaţi de stăpânii lor;
 micii proprietari de pământ care s-au ruinat şi şi-au vândut pământurile.
Starea de lăturaş era intermediară, ei fiind transformaţi după 10–12 ani de şedere pe moşie în ţărani şerbi.
O altă categorie de ţărani erau ţăranii care populau pământurile pustii, având regimul sloboziei. Ţăranii care aveau regimul sloboziei erau
scutiţi de dări şi prestaţii faţă de stat pe o perioadă limitată de timp (de la 1 an până la 6 ani) fiind transformaţi mai apoi în ţărani şerbi.
Orăşenii constituiau o masă neomogenă. În oraşe locuiau meşteşugari, negustori, boieri. În sec. XVII ei continuă să fie liberi din punct de
vedere personal. Deoarece oraşele erau proprietatea domnitorului, orăşenii plăteau dări faţă de stat, răspunderea lor fiscală faţă de stat fiind
solidară. Din cauza creşterii numărului de impozite, mulţi orăşeni solicitau statutul de posluşnici. Orăşenii îndeplineau şi unele prestaţii în
 22

muncă faţă de stat.

Cea mai joasă categorie socială o formau holopii. Starea de holop era transmisă prin ereditate. Ei erau proprietatea feudalilor, a
mănăstirilor şi a domnitorului. Mulţi dintre ei erau meşteşugari, muzicanţi. O categorie aparte o formau ţiganii domnitorului – lingurarii, care
duceau o viaţă nomadă, dar plăteau dări în folosul statului. În sec. XVII s-a mărit numărul holopilor feudali, care trebuiau să plătească dări şi
prestaţii numai faţă de ei. La începutul sec. XVII însă şi holopii au fost impuşi să presteze munci în folosul statului, fapt ce a stârnit
nemulţămirea feudalilor, în urma reformei lui Miron Bamovschi din 1627 ei au fost scutiţi de obligaţii în folosul statului. Stăpânii aveau
drepturi depline asupra holopilor, dar nu aveau dreptul să-i omoare. Până la reforma judiciară de 40 de ani holopii erau judecaţi de către
stăpânii lor. Omorârea unui holop era calificată drept prejudiciu material cauzat stăpânului lui. Holopul infractor putea să fie răscumpărat de
stăpânul său.
În concluzie, putem menţiona că instaurarea dominaţiei otomane a contribuit la înrăutăţirea situaţiei tuturor categoriilor sociale, în
special a populaţiei care trăia conform legii ţării şi dreptului holop.

SCHIMBĂRI ÎN ORGANIZAREA DE STAT

Organele centrale de conducere. Nefiind părţi integrante ale Porţii Otomane, ţările române şi-au exercitat puterea în stat prin organele
lor proprii. A fost păstrată instituţia domniei. Însă treptat sistemui electiv ereditar a fost deteriorat. Principiul alegerii domnitorilor în sec.
XVII s-a păstrat doar formal, deoarece domnitorii aleşi trebuiau să fie confirmaţi de către Poartă, fapt relatat de Miron Costin în letopiseţul
său. Din a II-a jumătate a sec. XVII, Poarta Otomană a început singură să numească domnitorii în ţările române, numirea fiind însoţită de mari
sume de bani (mucaretul mare) domnitorii fiind schimbaţi foarte des de către Poartă, ceea ce constituia o serioasă limitare a autonomiei (de
exemplu, în sec. XVII în Moldova la tron au fost 34 de domnitori). Dacă domnitorul lipsea, sau tronul era vacant în ţară erau desemnaţi
caimacani. A fost instituit şi sistemul confirmării domnitorului la câţiva ani care, de asemenea, era însoţit de mari sume de bani (mucaretul
mic). În scopul asigurării credinţei domnitorilor faţă de ei, otomanii practicau sistemul de ostateci. Domnia continuă să-şi păstreze
prerogativele sale. Domnitorul purta însemnele domniei tradiţionale, precum şi cele date de puterea suzerană cu ocazia înscăunării. Deja
domnitorul poartă cucă înfrumuseţată cu pene de struţ, care constituiau un obiect de înfrumuseţare a ienicerilor. Vasalitatea ţărilor române,
fiind exprimată şi prin faptul că deja pe peceţile domnitorilor, începând cu mijlocul sec. XVII, se iniţiază folosirea şi a ornamentelor de stil
oriental – flori, soarele, semilună. Domnitorii numindu-se numai voievozi, nu „voievod şi domnitor”.
Funcţiile interne ale domnitorului au fost păstrate, dar cele externe au fost limitate, domnitorii fiind lipsiţi de dreptul de a duce o politică
externă proprie, deşi în sec. XVII ei îşi menţin dreptul de a trimite soli în ţările vecine, de a duce tratative, încheia tratate, dar numai tratate
care nu contraveneau intereselor Porţii Otomane. Dar domnitorii continuau să exercite politica externă proprie, întreprinzând încercări
directe de a lichida dominaţia otomană, de exemplu, războiul antiotoman dus de către loan Vodă cel Viteaz, tratativele şi alianţele secrete
împotriva dominaţiei otomane încheiate de Vasile Lupu cu Rusia, Polonia, Austria.
Domnitorii erau obligaţi să informeze Poarta despre situaţia din ţările vecine, să nu permită azilul refugiaţilor din Imperiul Otoman, să
asigure prin însoţitori trecerea unor personalităţi străine prin ţară. Domnitorii aveau soli permanenţi la Poartă. Ei se numeau capuchehaia şi
aveau misiunea de a-l ţine la curent pe domnitor cu cele petrecute în Imperiu. Erau şi soli cu caracter temporar sau cu misiuni speciale.
Domnitorul Moldovei mai avea capuchehaia sa şi pe lângă hanul Crimeii.
Domnitorul şi-a păstrat atribuţiile interne. Se măresc atribuţiile legislative ale domnitorului: în sec. XVII se publică primele coduri de legi
în limba română, creşte rolul dreptului domnesc, dar dreptul domnesc nu a pierdut legătura cu obiceiul pământului, ca și în perioada
precedentă domnitorul sancţiona normele dreptului cutumiar, în procesul elaborării noilor reglementări juridice privitoare la ţărani,
termenele de prescripţie, confiscarea pământurilor etc. domnitorii faceau referinţă la dreptul cutumiar.
Domnitorul era în fruntea aparatului administrativ al ţării, având dreptul de a numi sau destitui dregătorii, de obicei, fără indicarea
motivelor destituirii.
Domnitorul deţinea puterea judecătorească, fiind judecătorul suprem al ţării. Domnitorul putea cere orice dosar din orice instanţă, putea
controla justeţea hotărârilor emise de către instanţele de judecată. De obicei însă domnul judeca împreună cu sfatul domnesc.
Au crescut atribuţiile fiscale ale domnitorului, care era răspunzător în faţa Porţii Otomane de plata haraciului şi altor contribuţii
extraordinare în natură sau în prestaţii. Domnitorul avea dreptul de a institui noi impozite, de a impozita noi categorii sociale (de exemplu,
V. Lupu a impozitat boierimea şi clerul, A.Iliaş – mănăstirile). De obicei, în asemenea situaţii, domnitorul se consulta cu boierii, câteodată
chiar cu Marea Adunare a Ţării.
A fost limitată funcţia militară a domnitorului, care deşi continuă să fie conducătorul suprem al armatei este lipsit de dreptul de a declara
război, având obligaţia să se alăture doar armatei turceşti, să acorde ajutor militar.
Alături de domnitor cu ţara conducea Sfatul domnesc. Documentele menţionează şi divanul. Unii istorici consideră că Sfatul domnesc şi
divanul ca noţiuni sunt identice, alţii susţin că divanul era o instanţă cu funcţii judecătoreşti. Probabil că în prima jumătate a sec. XVII Sfatul
domnesc şi divanul reprezentau aceeaşi instituţie, dar începând cu a II-a jumătate a sec. XVII divanul se separă de Sfatul domnesc ca o
structură de sine stătătoare cu atribuţii judecătoreşti. În perioada dată, au intervenit schimbări atât în componenţa sfatului, cât şi în ce
priveşte competenţa acestuia. Astfel în Sfatul domnesc intrau numai boieri cu dregătorii, mitropolitul şi clerul. În a II-a jumătate a sec. XVII,
componenţa sfatului s-a micşorat până la 12 membri. Mitropolitul şi episcopii luau parte la şedinţele sfatului, dar participarea lor nu era
obligatorie. Din a II-a jumătate a sec. XVII din componenţa Sfatului domnesc fac parte şi reprezentanţi ai greco-fanarioţilor (de exemplu:
Cantacuzino, Ghica, Palade). Documentele din a II-a jumătate a sec. XVII nu mai amintesc prezenţa pârcălabilor în componenţa sfatului.
Începând cu sec. XVII, Sfatul domnesc se întruneşte în şedinţe zilnic, reşedinţa acestuia fiind stabilită în capitala ţării. Sala de şedinţe numindu-
se divan. Era şi o sală mică – numită spătărie. Şedinţele sfatului aveau un caracter solemn, ele puteau fi secrete sau publice. D.Cantemir,
M.Costin menţionează şi despre existenţa unui sfat restrâns.
În perioada dată, a crescut rolul Sfatului domnesc, funcţiile lui fiind destul de mari, deşi el nu avea o competenţă de sine stătătoare, ci
hotăra împreună cu domnitorul.
Sfatul domnesc era un organ consultativ al domnitorului, consutându-l în toate domeniile. El lua împreună cu domnitorul hotărâri despre
acordarea unor sate şi mănăstiri a privilegiilor fiscale, acorda diplome de confirmare a proprietăţii, confirma dreptul feudalilor asupra
ţăranilor, hotăra referitor la ţăranii fugari.
Sfatul domnesc împreună cu domnitorul reprezenta instanţa judiciară supremă şi instanţa de apel.
 23

Sfatul domnesc consulta domnitorul şi în problemele externe. Astfel V.Lupu a consultat sfatul atunci când a hotărât să primească
supuşenia polonă şi în aşteptarea armatei polone a refuzat să plătească haraciul Porţii. Problema a fost pusă în discuţie la şedinţa Sfatului
domnesc, care la propunerea vornicului a hotărât să nu înrăutăţească relaţiile cu Poarta până la sosirea armatei polone, sau atunci când
fostul logofăt Gheorghe Ştefan se îndrepta spre Iaşi pentru a uzurpa tronul, V.Lupu împreună cu Sfatul domnesc a hotărat să se retragă spre
Hotin pentru a cere ajutor de la B.Hmelniţki.
Sfatul domnesc era consultat şi în problemele militare. Participa şi la procesul de legiferare. În a II-a jumătate a sec. XVII s-au mărit
atribuţiile fiscale ale Sfatului domnesc. Instituirea de noi impozite se făcea cu acordul acestuia. Sfatul domnesc controla activitatea
vistiernicului, care la fiecare trei luni le dădea darea de seamă.
Prin urmare, în comparaţie cu perioada precedentă, rolul Sfatului domnesc a crescut, el având nu numai atribuţii consultative, de cele
mai multe ori domnitorii ascultau de sfaturile acestuia, se solidarizau cu el, menţinându-l alături de ei, responsabil de hotărârile luate,
indicându-l ca garant. Astfel G.Ştefan, în scrisoarea sa către generalul armatei transilvănene, îi indică ca garanţi în restituirea împrumutului
pe boieri. Domnitorii nu erau cointeresaţi să înrăutăţească relaţiile lor cu boierii. De exemplu, D.Cantemir descrie cazul când Dumitraşco
Cantacuzino, sosind la Galaţi, a fost nevoit să se oprească în aşteptarea boierilor, care trebuiau să-l întâlnească.
Un mijloc de influenţă a boierilor asupra domnitorului era dreptul lor de a prezenta plângeri asupra activităţii acestuia către Poartă –
arzuri, prin acest mijloc având posibilitatea de a influenţa la numirea sau destituirea domnitorului.
Boierii au făcut încercări de a impune domnitorilor condiţii de guvernare, numite legături, dar ele nu au fost acceptate de către domnitori.
Letopiseţele vremii tratau în mod diferit limitarea puterii domneşti de către Sfatul domnesc. M.Costin îi proslăvea pe domnitorii care nu
ignorau propunerile Sfatului domnesc, numindu-i tirani pe domnitorii care nesocoteau Sfatul domnesc. În schimb, letopiseţele anonime erau
de o părere contrar opusă, justificând căznirea boierilor.
Prin urmare, domnitorul conducea şi legifera împreună cu Sfatul domnesc, care avea o pondere mare în rezolvarea problemelor interne
şi externe. În sec. XVII, Sfatul domnesc dintr-un organ care reprezenta interesele clasei dominante în întregime a evoluat într-un organ ce
reprezenta doar interesele boierimii mari.
Adunarea Ţării a continuat să existe şi în sec. XVII, fiind convocate periodic ca şi în trecut. Până în sec. XVII, la ele se adoptau hotărâri
privitor la alegerea domnitorului, se discutau probleme de politică externă. În sec. XVII, competenţa lor s-a schimbat. Dominaţia otomană a
influenţat asupra competenţei acestor adunări. Hotărârile lor în privinţa alegerii domnitorului nu mai aveau valoare, deoarece domnitorul
trebuia să fie confirmat de către sultan.
Problemele principale discutate la aceste adunări în sec. XVII erau de ordin social, fiscal, funciar.
În componenţa Adunării Ţării intrau: boierii, oameni cu funcţii administrativ-militare, reprezentanţii clerului şi „ţara”. Printre savanţi nu
există o părere unică în privinţa conţinutului termenului „ţara”. D.Firoiu consideră că prin acest termen se menţiona orăşenimea privilegiată;
Şt.Pascu – orăşenimea, negustorii şi ţărănimea liberă: alţii – cei care plăteau dări şi prestaţii faţă de stat.
Cum erau aleşi membrii la aceste adunări documentele nu ne indică, posibil că după ce domnitorul anunţa convocarea ei, în capitală se
adunau cei care aveau posibilitate să vină şi erau cointeresaţi în discutarea problemelor anunţate. La aceste adunări participau şi membrii
Sfatului domnesc.
Organele centrale de conducere erau reprezentate de dregători. Dregătorii funcţionau pe întreg teritoriul ţării. S-au păstrat, în mare
măsură, aceleaşi dregătorii, însă au evoluat în direcţia schimbării competenţei lor, în separarea şi specializarea atribuţiilor dregătorilor, unii
dregători îndeplinind atribuţii de ordin public, iar alţii mai mult de ordin privat.
Unul dintre cei mai mari dregători era marele logofăt, care se afla în fruntea cancelariei domneşti, supraveghea activitatea acesteia,
elabora hotărârile judiciare domneşti şi alte acte oficiale care conţineau formula „marele logofăt a învăţat”, ceea ce rezulta că logofătul
redacta hotărârile Sfatului domnesc şi ale domnitorului. Îşi conservă dreptul de a păstra pecetea domnească. Judeca litigiile funciare. Îi avea
în supunere pe curteni, dieci şi uricari. Cei mai apropiaţi subalterni ai săi erau logofeţii al II-lea şi al III-lea.
S-a menţinut şi dregătoria de marele vornic. În sec. XVI au apărut doi vornici – vornicul Ţării de Jos şi vornicul Ţării de Sus, cu reşedinţele
la Bârlad şi Dorohoi. Ele se numeau vornicii. În sec. XVII, vornicii se aflau permanent în capitală, la reşedinţele acestora aflându-se subalternii
lor. Vornicii aveau, în special, atribuţii judecătoreşti, fiind judecătorii supremi după domnitor în stat. Prin reforma de 40 de ani, li s-au mărit
atribuţiile judiciare, astfel, infracţiunile de omor, furt, jaf, viol erau de competenţa exclusivă a vornicilor. Ei îi aveau ca subalterni pe vornicei
şi tot aparatul care se ocupa de strângerea taxelor judiciare.
În Moldova marele hatman era comandantul suprem militar. În subordinea lui se aflau serdarii, şătrarii, călăraşii, dorobanţii, mercenarii,
ţiganii domneşti. Asupra lor el avea dreptul de judecată. În competenţa hatmanului intra şi examinarea litigiilor privitoare la apartenenţa
holopilor.
Cu atribuţii militare poliţieneşti erau înzestraţi serdarii, şătrarii, aga care nu făceau parte din Sfatul domnesc, competenţa atribuţiilor lor
se reducea la un anumit teritoriu.
Serdarii îi aveau în subordine pe călăraşii din ţinuturile Lăpuşna şi Orhei. Sarcinile lor principale erau de a apăra graniţa de răsărit.
Şătrarul aproviziona cu corturi armata în timpul campaniilor militare. Aga comanda cu dorobanţii. El trebuia să aibă grijă de ordinea
publică din capitală.
Marele postelnic începe să execute doar atribuţii publice în domeniul relaţiilor externe: primea soli, le facea audienţă la domnitor.
Atribuţiile sale private au fost transmise subalternilor postelnicului – al II-lea, celui de al III-lea.
Marele spătar, ca şi postelnicul, îndeplinea funcţii publice, examina la porunca domnitorului litigiile funciare ş.a., atribuţiile lui private
trec la subalternii acestuia.
Din fostele atribuţii private ale marelui paharnic a rămas doar una simbolică: de a da domnitorului prima cupă cu vin în timpul sărbătorilor.
Marele paharnic avea grijă de viile domneşti, supraveghea strângerea desetinei pe vin. La indicaţia domnitorului, examina litigii funciare,
restanţe la plata impozitelor.
Marele vistiernic ducea evidenţa veniturilor şi a cheluielilor statului. Supraveghea activitatea de strângere a impozitelor de către slujitori.
D.Cantemir menţionează că la el se aflau cheile de la sala de şedinţe a Sfatului domnesc. Către mijlocul sec. XVII are loc separarea vistieriei
statului de cămara domnească. Cămara domnească era condusă de un cămăraş.
Marele armaş supraveghea locurile de detenţie, executarea sentinţelor. Al II-lea armaş alcătuia şi prezenta domnitorului listele celor
arestaţi, care urmau să fie pedepsiţi.
 24

Atribuţii judecătoreşti pentru unele pricini mai puţin importante le aveau şi vornicii de poartă, care rezolvau unele litigii mărunte pentru
a nu permite fiecăruia să se adreseze Sfatului domnesc.
Comisul, medelnicerul, clucerul, jitnicerul, sulgerul, pitarul aveau atribuţii private. Comisul avea în grija sa grajdurile domneşti,
aprovizionarea cu furaje, braniştea domnească. Clucerul avea grijă de cămara cu provizii, supraveghea strângerea desetinei din varză ş.a.
Avea atribuţii de rezolvare a litigiilor funciare.
Prin urmare, în sistemul dregătoriilor are loc o evoluţie a acestora în următoarele direcţii:
 parte din dregători au transmis funcţiile lor private subalternilor, ei îndeplinind numai atribuţii publice (marele postelnic, marele
spătar etc.);
 unele funcţii private au devenit publice;
 în unele situaţii, dregătorii care aveau funcţii private erau delegaţi şi pentru îndeplinirea funcţiilor publice.
În subordinea dregătorilor se aflau slujitorii mărunţi, care erau uniţi în bresle.
Organele locale de conducere. S-a păstrat împărţirea în ţinuturi şi judeţe. La începutul sec. XVII în Moldova existau 21 de ţinuturi, numărul
lor s-a redus către sfârşitul sec. XVII până la 19. În fruntea ţinuturilor se aflau pârcălabii. În unele teritorii limitrofe ei se numeau starosti.
Pârcălabii erau numiţi şi destituţi de către domnitor aflându-se în subordinea lui directă. Deoarece cetăţile au fost distruse, armata mare nu
se mai convoca, pârcălabii nu mai aveau atribuţii militare, nu mai sunt membri ai Sfatului domnesc. Pârcălabii dispuneau de atribuţii
administrative în special cele fiscale, ei supravegheau încasarea impozitelor. În subordinea lor se aflau numeroşii agenţi fiscali din ţinut.
Pârcălabii supravegheau activitatea tuturor funcţionarilor din ţinut având dreptul de corecţie asupra lor. De exemplu, printr-o diplomă
domnitorul A.Iliaş (1632) îi cerea pârcălabului ţinutului Neamţ să intervină în conflictul dintre şoltuzul oraşului Camen şi egumenul mănăstirii
Pângăraţi. Domnitorul poruncindu-i pârcălabului de a-l impune pe şoltuz să întoarcă gramota de imunitate a mănăstirii care se afla la şoltuz.
Pârcălabii dispuneau şi de atribuţii judecătoreşti. Ei judecau de unul singur sau împreună cu marii dregători. În competenţa lor intra
examinarea tuturor litigiilor dintre ţinut la adresarea uneia din părţi, precum şi pricinile trimise de la domnitor. Domnitorul sau delega
rezolvarea pricinii de către pârcălab, sau dădea anumite indicaţii pârcălabilor pe o pricină sau alta cerând să ducă procesul până la capăt.
Aceste indicaţii puteau fi atât din domeniul dreptului material (era indicată aplicarea anumitor norme din obiceiul pământului sau a dreptului
domnesc), cât şi din domeniul dreptului procedural. Pârcălabii urmăreau şi executarea sentinţelor emise de către domnitor. Ei aveau dreptul
de a emite acte prin care confirmau diferite tranzacţii martorii cărora au fost. Aceleaşi atribuţii le aveau şi starostii. În sec. XVII, atribuţii
asemănătoare cu ale pârcălabilor le aveau şi marii vătafi ai ţinuturilor, care cooperau cu pârcălabii, acordându-le ajutorul necesar. Ei îi aveau
în subordine pe slujitorii cu atribuţii militar-administrative din ţinut. Către mijlocul sec. XVII, ei au început să fie numiţi căpitani de curteni.
Atribuţiile acestora constau în încasarea impozitelor de la populaţie, precum şi atribuţiilor poliţieneşti, efectuau reţinerea unor persoane
suspecte, judecau din propria iniţiativă, sau din porunca domnitorului. În subordinea lor se aflau închisorile.
Oraşele îşi păstrează autoadministrarea. În fruntea lor se afla un consiliu compus din 12 pârgari şi un şoltuz. Deoarece orăşenii se ocupau
şi cu agricultura, ei împărţeau anual pământurile oraşului între orăşeni în dependenţă de numărul membrilor din fiecare familie. Ajutau pe
încasatorii de impozite la perceperea impozitelor, taxelor vamale şi judiciare, înregistrau tranzacţiile dintre orăşeni, cele cu imobil într-un
registru orăşenesc care se numea catastif. În sec. XVII atribuţiile consiliului orăşenesc încep să fie limitate de către reprezentanţii puterii
centrale: vornicul de târg sau ureadnicul. Ei înfaptuiau, alături de şoltuz şi pârgari, atribuţii judecătoreşti şi poliţieneşti. Supravegheau
încasarea deplină a impozitelor, a joldului şi alte taxe, supravegheau îndeplinirea prestaţiilor în muncă a orăşenilor. Ei administrau satele
domneşti, aşa-numitele ocoale care erau situate pe lângă oraşe.
Satele erau conduse de vătămani şi vornicei. Vătămanii erau reprezentanţii sătenilor, fiind aleşi de către săteni, le apărau interesele,
vorniceii erau reprezentanţii feudalului, dispunând de dreptul de a folosi măsuri de constrângere asupra ţăranilor. Ei luau parte la întoarcerea
ţăranilor fugari, supravegheau îndeplinirea prestaţiilor ţăranilor faţă de stat şi feudal. În prezenţa lor, ţăranii efectuau unele tranzacţii. În
domeniul judiciar, atribuţiile lor erau limitate: numeau termen de prezentare în judecată, prindeau şi trimiteau infractorii spre a fi judecaţi.
Prin urmare, şi în dezvoltarea conducerii locale se observă întărirea puterii reprezentanţilor centrali, iar activitatea organelor de
autoadministrare locală se limitează.

EVOLUŢIA INSTITUŢIILOR JURIDICE

Izvoarele dreptului:
a) Continuă să fie aplicat dreptul cutumiar care se cunoştea sub mai multe accepţiuni – legea bătrână, obiceiul pământului.
b) Se dezvoltă şi legislaţia domnească, materializată prin actele cancelariei domneşti. Prin legislaţia domnească se adoptau noi norme
juridice sau se modificau cele vechi. În Moldova în anii 1588–1628, domnitorii au adoptat o serie de gramote ce se refereau la dreptul penal
şi de procedură şi care au primit denumirea de reforma judiciară de 40 de ani. Reforma a devenit şi ea un izvor al dreptului în perioada dată.
Înfăptuirea ei a fost dictată de înăsprirea luptei de clasă, în urma cărui fapt statul a început să promoveze o politică penală mai dură,
comparativ cu perioada precedentă. Conform prevederilor reformei, infractorii cei mai periculoşi au început să fie denumiţi „răufăcători”.
„Răufăcători” erau în majoritate reprezentanţii clasei exploatate, care protestau împotriva feudalilor prin incendierea, jefuirea sau omorârea
feudalilor şi a funcţionarilor care strângeau impozite. În mişcarea „răufacălorilor” se observă elemente ale mişcării haiducilor.
Prin reformă s-a stabilit un nou principiu al dreptului penal moldovenesc feudal, principiul caracterului personal al răspunderii penale,
principiu de bază şi al dreptului penal contemporan, expres stabilit în art.6 al Codului penal al Republicii Moldova, conform căruia este pasibil
de răspunderea penală numai persoana care a săvârşit infracţiunea, răspunderea penală nu poate fi pusă pe seama altor persoane.
Pentru un răufăcător era exclusă răspunderea colectivă, obştea ţărănească nu mai putea ascunde răufăcătorul plătind amendă pentru el.
„Răufăcătorii” urmau să fie judecaţi numai de către justiţia de stat. S-a schimbat şi procedura examinării în justiţie a infracţiunii comise de
un infractor. Răufăcătorilor în timpul procesului li se aplica tortura pentru а-i înfricoşa şi a obţine recunoaşterea vinovăţiei din partea lor. Se
foloseşte confruntarea.
c) Se intensifică recepţia dreptului romano-bizantin, sunt copiate o serie de nomocanoane bizantine sau pravile bisericeşti.
Printre ele pot fi menţionate:
− Pravila de la Bisericani;
− Pravila de la Neamţ;
− Pravila de la Bistriţa.
 25

Pravilele menţionate erau copii ale nomocanonului lui loan Postnicul, având în special conţinut religios, dar conţineau şi unele
reglementări laice. La sfârşitul sec. XVI nomocanonul lui loan Postnicul cu denumirea „Pravila de ispravă” este tradus în limba românească.
Către mijlocul sec. XVI, episcopul Macarie de la Roman la porunca lui Alexandru Lăpuşneanu a scris un manual de legi după „Sintagma”
lui Matei Vlastaries aranjând materialul în corespundere cu alfabetul slav, facilitând folosirea „Sintagmei” în practică. O copie a acestui
manuscris a fost transmisă lui loan cel Groaznic, dar nu a ajuns la destinaţie, fiind reţinută la mănăstirea Sf. Onufrei din Lvov. Astăzi se găseşte
în muzeul istoric de Stat din Moscova.
În a II-a jumătate a sec. XVII, a crescut numărul pravilelor copiate cu traducere în limba română. Printre ele poate fi numită „Pravila de la
Putna” tradusă de ritorul Lucaci, ea cuprindea o lucrare teologică în limba slavă cu traducere românească între rânduri.
În 1632, logofătul Eustratie a tradus „Pravila aleasă”, care reprezenta o traducere a nomocanonului lui Manuil Malaxos, notar din Tibet
care a alcătuit în 1532 un nomocanon mai perfect decât „Sintagma” lui Matei Vlastaries. Pravila aleasă cuprindea cu precădere norme cu
caracter religios, din 370 de capitole ale ei, 215 se refereau Ia reglementarea vieţii religioase, celelalte capitole reglementau dreptul penal şi
civil (norme cu privire la logodnă, divorţ, rudenie etc.). Norme covârşitoare ale pravilei stabileau penitenţa în scopul educării infractorului.
Cea mai gravă infacţiune era considerat omorul pentru care se prevedeau 20 ani post, 1000 de mătănii pe zi; pentru mărturii false — 7 ani
post, 150 de mătănii pe zi; pentru furtul unei găini – 1 an post, 66 de mătănii pe zi.
În 1640, din porunca lui Matei Basarab este tipărită la Govora o legiuire numită „Pravila mică”, care cuprindea reguli privitoare la
împărţirea moştenirii, respectul copiilor faţă de părinţi, piedicile în încheierea căsătoriei, infracţiuni sexuale etc.
La Iaşi în 1644 este tipărită pravila „Şapte taine ale bisericii” în care la fiecare taină autorul adaugă extrase juridice din legislaţia bizantină.
În perioada menţionată, recepţia dreptului romano-bizantin trece la o nouă etapă – de la nomocanoane la culegeri laice oficiale.
În sec. XVII, în Principatele Române sunt tipărite pravile româneşti cu caracter laic. Prima pravilă laică cunoscută în istoria dreptului
românesc este „Cartea românească de învăţătură” sau „Pravila” lui V.Lupu, tipărită la Iaşi, la tipografia Mănăstirii Trei Ierarhi, denumirea
desfăşurată a titlului Pravilei fiind „Carte românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti şi de altee giudeaţa cu dzisa şi cu toată
cheltuiala lui Vasile, Voievodul şi Domnul Ţării Moldovei di în multe scripturi tîlmăciţî di în limba ilenească pre limba romînească”.
Pravila nu reprezenta o lucrare originală, ci o traducere a unor texte legislative străine, traducere efectuată de logofătul Eustratie.
Pravila începe cu o prefaţă în care sunt arătate motivele alcătuirii ei: lipsa de legi scrise care generează abuzuri din partea dregătorilor şi
judecătorilor.
„Cartea românească de învăţătură” reprezintă o traducere a două manuscrise greceşti. Eustratie nu s-a preocupat de unificarea materiei,
nu a revăzut conţinutul manuscriselor, nu a înlăturat repetările şi contrazicerile. Din conţinutul materiei se observă că Eustratie a folosit legea
agrară bizantină şi unele extrase din opera penalistului italian Farinacius, încorporate în Pravilă sub denumirea de „Pravile împărăteşti”.
Conţinutul pravilei este variat.
Pravila este alcătuită din două părţi:
1) Prima parte cuprinde în majoritate legea agrară bizantină, precum şi unele extrase din tratatul lui Farinacius. Astfel XVI pricini (capitole)
conţin reglementări ale relaţiilor agricole, protecţia producţiei, recoltei, animalelor, a comerţului, precum şi norme cu privire la arendă,
pravila consfinţeşte aservirea ţăranilor, dreptul feudalilor de а-i urmări pe ţăranii fugari şi а-i readuce înapoi. Se întâlnesc şi norme de drept
civil referitoare la patrimoniul bunurilor, posesiune, proprietate, uzufruct, divorţ, dotă, împrumut, comoară. De exemplu, comoara găsită
aparţinea domnitorului, care dădea cât dorea celui care a găsit-o. Alte cinci capitole reglementează unele infracţiuni de furt etc.
2) Partea a II-a a pravilei se referă la dreptul penal. Infracţiunea „vina” şi pedeapsa „certare” erau prevăzute conform legislaţiei bizantine.
Pentru prima dată în carte s-a pus problema cunoaşterii legilor, necunoaşterea lor era socotită o circumstanţă atenuantă. La calificarea
faptelor se lua în consideraţie intenţia, locul şi timpul comiterii infracţiunii, recidiva. Se cunoşteau noţiunile de tentativă, concurs de
infracţiuni, compicitate. Partea a II-a conţine pedepse mult mai aspre decât partea I. Printre savanţi există şi părerea că Cartea nu s-a aplicat
în justiţie. Dar există atât dovezi directe, cât şi dovezi indirecte despre aplicarea ei.
Pravila este o legiuire laică oficială, scrisă în limba română, promulgată de către domnitor, el fiind organul legislativ din perioada dată.
Unii savanţi, pornind de la afirmaţia lui D.Cantemir potrivit cărea „V.Lupu a dat Moldovei un cod de legi”, susţin că în „Cartea românească”
se prezintă o codificare a dreptului cutumiar şi dreptului domnesc. Majoritatea savanţilor pornind de la conţinutul pravilei, infirmă acest
lucru, deoarece chiar şi titlul lucrării denotă însă că aceasta a fost o traducere.
În Ţara Românească în 1652, la porunca lui Matei Basarab, la Târgovişte a fost tipărită „Îndreptarea legii” sau „Pravila mare” spre
deosebire de „Pravila de la Govora” care se numea „Pravila cea mică”. „Îndreptarea legii” cuprinde o parte canono-civilă şi o parte penală.
Partea canono-civilă reprezintă, în principal, o traducere a nomocanonului lui Manuil Malaxos, la ea adăugându-se dispoziţii de drept civil
din „Cartea românească de învăţătură”.
Partea penală a „Îndreptării legii” este asemănătoare cu cea a „Pravilei” lui V.Lupu.
„Îndreptarea legii” mai cuprinde şi material fără caracter juridic, probleme din domeniul geografiei, filosofiei.
Cât priveşte traducerea din limba greacă, „Îndreptarea legii” este mai puţin reuşită în comparaţie cu „Cartea românească de învăţătură”,
fapt explicat prin cunoştinţele modeste ale limbii greceşti ale lui D.Panoneanu, şi cu toate că el a fost ajutat de către doi călugări greceşti,
traducerea totuşi lasă de dorit. De exemplu, legislatorul atenian Dracon a fost tradus ca „marele şarpe”, „şarpe fără de ucideri”.
Ambele pravile sunt structurate în pricini glave şi zeciuieli şi au un conţinut asemănător. Apariţia lor a avut o importanţă deosebită pentru
formarea dreptului românesc, având rolul de îndrumător didactic. Ele constituie o dovadă a comunităţii de origine, de limbă, de interes, de
legături culturale între cele două ţări române. Pravilele constituie monumente istorice de valoare ale neamului nostru.
Instituţia proprietăţii – dreptul de proprietate al perioadei date se caracterizează prin predominarea absolută a proprietăţii private,
confirmarea dreptului de proprietate se făcea prin diplomele acordate de domnitor prin care erau stabilite concret hotarele proprietăţii. S-a
păstrat structura ierarhizată a proprietăţii. Proprietatea funciară feudală era concentrată în special în mâinile feudalilor laici şi bicericeşti.
Domeniul domnesc s-a micşorat cu mult în urma donaţiilor făcute de domnitor, el cuprinzând mai puţin de 1% din toate pământurile.
În sec. XVII apar noi forme ale proprietăţii funciare:
 proprietatea condiţionată a călăraşilor, care apare în legătură cu înzestrarea cu pământ a acestora pentru slujbă, dar proprietatea
condiţionată dispare către mijlocul sec. XVII, ca urmare a dăruirii acestor pământuri de către domnitor marilor boieri, care le ofereau bani
pentru ocuparea tronului. În urma acestui fapt, călăraşii s-au pomenit pe pământurile feudalilor, fiind nevoiţi să plătească renta în bani
feudalului ca şi ţăranii;
 26

 exista încă o formă a proprietăţii condiţionate – dăruirea temporară de către domnitor feudalilor pentru slujbă a pământurilor
împreună cu ţăranii de pe ele, fără dreptul de a dispune de el. Aceste pământuri treceau de la un boier la altul, fapt ce ducea Ia sărăcirea
acestor sate.
S-au păstrat aceleaşi tipuri de moşii. Moşia de neam era supusă dreptului de protimisis. În perioada dată, existau următoarele grade de
protimitari: de gradul I – rudele; de gradul II – coproprietarii (răzeşii); de gradul III – vecinii (megieşii). Termenul de răscumpărare este de 30
de ani, protimitarii fiind datori să aducă martori sau chiar să depună jurământ pentru a confirma faptul că nu li s-a propus cumpărarea moşiei.
Refuzul protimitarilor de a cumpăra moşia era fixat în actul de întărire a proprietăţii.
Moşiile achiziţionate şi donate şi-au păstrat regimul juridic anterior. Moşiile de neam şi cele achiziţionate nu se mai confiscă pentru înaltă
trădare.
Instituţia căsătoriei şi familiei – în această instituţie au intervenit puţine schimbări. Căsătoria era precedată de logodnă.
Condiţiile de valabilitate a căsătoriei erau:
− vârsta minimă (12 ani – băieţii, 14 ani – fetele);
− acordul părţilor şi al părinţilor, acordul tatălui prevala;
− credinţa creştină comună;
− să nu fie rude până la a IV-a generaţie.
Se păstrează rolul superior al soţului în familie. Pravilele considerau femeia inferioară bărbatului, chiar încercau o justificare de ordin
fiziologic, stipulând că femeia este inferioară bărbatului „din cauza neputinţei şi slăbiciunii firii...”
Soţul avea dreptul de corecţie asupra femeii şi copilului. „Cartea românească de învăţătură” stipula că bărbatul să nu fie certat când îşi
va bate soţia, „Bărbatul să nu se cearte, cându-şi va bate muierea (glava 23, p.2)”. Este drept că pravila recomanda bătaia „cu blândeţe, iară
nu cu vrăjmăşie, ca să nu se prea treacă” totodată adăugând că „boacetele muierii şi ţipetele ce să aud den casă, nu vor putea arăta vrăjmăşia
bărbatului, nici ochii ei ce vor fi vineţi, s-au obrazul ce va fi înfiat nu pot aceastea să arate vrăjmăşia bărbatului” (glava 22, p.3).
S-au păstrat aceleaşi motive ale divorţului, care erau reglementate de canoanele bisericeşti, căsătoria fiind desfăcută numai de către
biserică, spre deosebire de alte sisteme de drept care admiteau mai multe feluri de divorţ – cumpărarea de către soţie a divorţului sau
repudierea care se făcea prin mai multe gesturi, de exemplu, scoaterea papucilor soţiei după uşă. Conform „Pravilei” lui V.Lupu, drept motiv
pentru desfacerea căsătoriei putea fi invocată tratarea duşmănoasă din partea soţului (numai dacă era ameninţată сu arma, sau când în urma
bătăii se fărâma băţul).
Era cunoscută instituţia înfierii, copiii adoptaţi aveau aceleaşi drepturi ca şi copiii de sânge. Se dezvoltă instituţia tutelei. Tutori puteau fi
şi femeile. Tutorii trebuiau si aibă grijă de averea tutelatului până la atingerea vârstei de majorat, însă o parte din ea era reţinută în folosul
lui pentru compensarea cheltuielilor de întreţinere.
Deşi se mai practică înfrăţirea, ea nu mai are efecte materiale.
Instituţia succesiunii – s-au menţinut cele două forme ale moştenirii: testamentară şi legală. Pentru ca un testament să fie valabil, se
cereau întrunite următoarele condiţii:
 Conştiinţa limpede a testatorului. Pravilele stipulau că nu este valabil testamentul făcut de cei nebuni sau beţivi.
 Consimţământul să nu fie viciat.
 Prezenţa a 5-7 martori bărbaţi şi a preotului.
Începând cu mijlocul sec. XVI, se răspândeşte forma scrisă a testamentului. Primul testament scris cunoscut datează din 1562.
O parte a averii părinţii urmau s-o lase copiilor – 1/3 în cazul când erau 3 copii şi jumătate când existau 5 şi mai mulţi copii. Dar părinţii
puteau să-şi dezmoştenească copiii. „Cartea românească de învăţătură” indica următoarele motive de dezmoştenire:
 atentat la viaţa părinţilor;
 neîngrijirea părinţilor bolnavi de către copii „... dacă nu iau adus un vraciu la timp...”;
 neascultarea părinţilor;
 lăsarea de credinţa creştină.
Dacă nu exista testament, se deschidea succesiunea legală. S-au păstrat gradele anterioare de succesori.
Moştenitorii puteau să intre în posesia unei averi grevate de datorii numai după ce au achitat datoriile testatorului. Datoriile defunctului
nu se răsfrângeau şi asupra averi proprii a moştenitorului. La moştenire veneau şi copiii adoptivi. S-a păstrat privelegiul mezinului. Pentru a
nu fărâmiţa hotarele, satele se moşteneau în întregime. Acest lucru se obţinea pe calea înţelegerii dintre moştenitori; sau testatorul indica
expres în testament cine şi ce sat să moştenească, iar în caz de litigiu, părţile se adresau în instanţele de judecată.
A evoluat instituţia soţului supravieţuitor. Dacă în perioada precedentă soţul supravieţuitor avea doar dreptul de folosinţă pe viaţă a
averii soţului, în perioada dată au crescut drepturile lui. Pământul achiziţionat îl moştenea în parte cu copiii. Dacă nu existau copii, moştenea
tot pământul, având dreptul ca o jumătate din el să-l transmită moştenitorilor din neamul său, iar o jumătate rămânea rudelor primului soţ
decedat.
Instituţia obligaţiilor – instituţia obligaţiilor, de asemenea, a suferit unele modificări. Izvoarele obligaţiilor erau contractele şi delictele.
Se cunosc aşa tipuri de contracte, precum contractul de schimb, contractul de vânzare-cumpărare, arendă etc. Se răspândeşte contractul de
donaţie cu condiţia îngrijirii pe timpul vieţii, contractul de arendă a locului bun de moară. Era răspândit contractul de împrumut. În perioada
dată, se cunoşteau două forme de garanţie ale contractului de împrumut: garanţia personală (chezăşia) şi gajul (zălogul). În calitate de gaj se
foloseau nu numai obiecte mobile, dar şi pământul. Ipotecarea pământului se facea în formă scrisă, în prezenţa martorilor. Actul urma să fie
confirmat de autorităţile locale. În „Pravila” lui V.Lupu se indica că pământul ipotecat mai mult de 30 de ani devenea moşie achiziţionată.
Obiect al gajului puteau fi şi holopii. Garantul asigura întoarcerea împrumutului, în caz contrar, el însuşi întorcea datoria. Dobânda pentru
contractul de împrumut ajungea până la 25% anual.
Obligaţiile grevează nu numai averea, dar şi persoana debitorului. Debitorii erau transformaţi în vecini rumâni.
Prin urmare, analizând instituţiile dreptului civil al perioadei date putem constata o evoluţie în dezvoltarea lor, se intensifică
reglementările lor juridice, fapt ce poate fi explicat prin necesităţile dezvoltării social-economice, precum şi a intensificării recepţiei dreptului
romano-bizantin şi a apariţiei primelor legiuiri laice în limba română.
Dreptul penal – în perioada dată, în urma înăspririi luptei de clasă, politica penală promovată de stat a devenit mai dură. Infracţiunea era
tratată ca pricinuirea unei daune, încălcarea legilor laice şi duhovniceşti. Infracţiunile continuă să fie divizate în vini mari și vini mici. În
 27

conformitate cu „Pravila” lui M.Barnovski se poate de constatat că prin vini mari se subînţelegea omorul şi jaful. „Pravila” lui V.Lupu ca vină
mică socotea furtul unei găini. Ea conţinea aşa noţiuni ca: legitima apărare, extremă necesitate, recidiva.
Drept circumstanţe atenuante se considerau:
− vârsta minoră (până la 14 ani);
− necunoaşterea legilor;
− unele defecte fizice (surdo-muţia), alienaţia mintală, starea de ebrietate;
− săvârşirea infracţiunii de către o femeie;
− săvârşirea infracţiunii în stare de afect;
− săvârşirea infracţiunii de către un meşteşugar iscusit.
Drept circumstanţe agravante erau considerate:
− atentarea la viaţa boierilor;
− recidiva;
− intenţia directă;
− pluralitatea de infractori.
Nedenunţarea nu se pedepsea, dar denunţul tatălui asupra fiului sau invers era calificat drept o circumstanţă atenuantă. Se răspândeşte
principiul individualizării pedepsei. Pentru recidivă, se folosesc mutilările sau chiar pedeapsa cu moartea.
Se menţine aceeaşi clasificare a infracţiunilor.
Infracţiuni contra statului: hiclenia este tratată nu numai ca trădarea domnitorului, ci şi a sultanului. Se pedeapsea cu moartea, însă
moşiile de neam şi achiziţionate nu se mai confiscă.
Infracţiuni contra averii: incendierea, tatiba, tâlhăria. Pentru jaf şi tâlhărie se prevedea pedeapsa cu moartea, ea putea fi comutată în
amenda judiciară. Pentru tatiba (furtul şi jaful) săvârşită în grup şi în cantităţi mari – moartea, care putea fi comutată prin gloabă. Se folosea
şi privaţiunea de libertate. Mutarea semnelor de hotar şi folosirea fără voie a braniştilor erau calificate ca infracţiuni grave. Vinovaţii nu
numai că erau amendaţi cu o amendă judiciară „hatalnm”, ci erau supuşi şi pedepselor corporale, precum şi confiscarea uneltelor şi hainelor
infractorului. Pentru recidivă, se prevedeau pedepse de mutilare şi pedeapsa cu moartea.
Infracţiuni contra justiţiei şi administraţiei: limbă strâmbă, urice strâmbe, capulzania, falsificarea peceţilor. Pentru asemenea infracţiuni
„Pravila” lui V. Lupu prevedea amendă judiciară, mutilare şi pedepse corporale. După mărturiile misionarului Basetti, care s-a aflat în Moldova
în 1642, o femeie care a depus mărturii false a fost pedepsită cu 115 lovituri cu băţul. Un document din 1699 menţionează că pentru mărturie
falsă se plătea amendă, amenda era plătită de cel în folosul cui au fost depuse mărturiile. Infracţiunea de capulzanie se pedepsea cu moartea,
dar era posibilă răscumpărarea. Pentru abuzul de putere, care era socotit ca delict civil, vinovatul era impus să restituie paguba. „Cartea
românească de învăţătură” prevedea infracţiuni comise la vamă, de exemplu, sustragerea de la plata taxelor vamale era pedepsită cu
confiscarea mărfii.
Infracţiuni contra persoanei: omorul, pricinuirea de leziuni corporale, precum şi orice fel de vânătăi. Lezarea demnităţii era calificată
plângerea ţăranilor împotriva feudalului lor, fiind sancţionată prin pedepse corporale. Pentru omor, pedeapsa depindea dacă era calificat
infractorul răufăcător sau nu. Răufăcătorii erau pedepsiţi cu moartea, restul infractorilor cu o amendă judiciară numită duşegubina. Mărimea
amenzii depindea de circumstanţele săvârşirii crimei. Pentru leziuni corporale, în sec. XVII se foloseşte şi privaţiunea de liberate. Un document
din 1687 menţionează că în urma unei bătăi dintre doi cumnaţi, vinovatul a fost închis la închisoare pe patru luni de zile. „Cartea românească
de învăţătură” prevedea „nobilul de câte ori va sudui de atâtea ori să dea câte un florin, iar slugile şi ţăranii să fie puşi în butuci şi ţinuţi acolo
până la amează”.
Infracţiuni contra familiei, moralei şi religiei: erezie, vrăjitorie, viol, incest, adulter, defăimare, seducţie, bigamie, furt de femei etc. Pentru
ele pravilele scrise prevedeau pedepse de mutilare şi pedeapsa cu moartea. Dar în practica judiciară ele se sancţionau cu amenzi. Astfel o
oarecare Lupa şi-a răscumpărat capul pentru că s-a căsătorit a doua oară fără a desface prima căsătorie (pravilele prevedeau pentru bigamie
pedeapsa cu moartea). Se înăspreşte pedeapsa pentru răpire de fată mare sau femeie. În cap.28. & 4 al „Pravilei” lui V.Lupu este stipulat
turnarea plimbului topit în gură pentru îndemnul de a fura o fată mare. În letopiseţul lui Gr. Ureche se menţionează că episcopul Gheorghii
din Roman a fost ars de viu pentru homosexualism. În letopiseţ ca pedeapsă este indicată şi îngroparea de viu. Pentru defăimare, incest se
aplica exilul, izgonirea din sat, închiderea în mănăstire. De exemplu, „Cartea românească de învăţătură” prevedea pentru căsătoria între rude
– izgonirea din sat a tinerilor.
Răzbunarea rudelor pentru viol şi adulter nu se pedeapsea. Continuau să fie aplicate pedepsele canonice şi cele defăimătoare.
Privaţiunea de libertate era de mai multe tipuri:
 ocna – pentru bigamie, tâlhărie, viol;
 temniţa – pentru omor;
• grosul – era o închisoare destinată deţinerii preventive pentru oamenii de rând;
• Vatra – era închisoare pentru debitori.
Instanţele de judecată şi procedura de judecată au suferit puţine schimbări. În urma reformei de 40 de ani, s-a întărit justiţia de stat, cea
privată fiind lichidată. Se măresc atribuţiile judecătoreşti ale vornicului. În timpul cercetărilor, se aplică tortura şi confruntarea. Creşte
importanţa probelor scrise.

TEMA: Instituţii politico-juridice în timpul regimului turco-fanariot

1. Organizarea socială.
2. Organizarea centrală şi locală. Reformele administrative şi fiscale ale lui C.Mavrocordat.
3. Izvoarele dreptului.
4. Evoluţia instituţiilor dreptului civil, penal şi de procedură.
 28

ORGANIZAREA SOCIALĂ
La sfârşitul sec. XVII – începutul sec. XVIII, unii domnitori din ţările române, susţinuţi de boieri, încep să se adreseze altor state pentru a
le acorda ajutor în eliberarea de sub jugul otoman. Politica domnitorilor români a culminat cu alianţa lui D.Cantemir cu Rusia, spre care înclina
şi Constantin Brâncoveanu, cu războiul din 1711, înfrângerea de la Stănileşti şi instaurarea regimului turco-fanariot, prin care s-a intensificat
jugul economic şi dependenţa politică a ţărilor române faţă de Poartă.
În evoluţia sa regimul turco-fanariot a cunoscut două faze:
1. 1711 – 1774 – fază în care dominaţia otomană a adus grave încălcări autonomiei ţărilor române.
2. 1774 – 1821 – prin promovarea unei politici de echilibru între Turcia şi Rusia ţările române reuşesc să-şi redobândească treptat unele
drepturi politice şi economice.
Boierimea continua să rămână clasa privilegiată. Fiind mari proprietari de pământuri, se bucurau de renta în bani şi în muncă din partea
ţăranilor. Statutul juridic al boierilor a fost consolidat printr-un şir de hrisoave domneşti.
Astfel, prin hrisovul domnesc din 1734 al lui C.Mavrocordat:
 Calitatea de boier a fost recunoscută tuturor marilor dregători. Titlul de boier a început să fie transmis prin ereditate şi copiilor, chiar
dacă ei nu ocupau nici un fel de funcţii. Acest titlu era păstrat şi în cazul când boierul îşi pierdea funcţia.
 Boierii cu dregătorii înalte au fost eliberaţi de plata birului.
Prin hrisovul domnesc din 1741, acelaşi domnitor a împărţit boierii în trei ranguri boiereşti, în dependenţă de dregătoriile pe care le
ocupau (I rang îl ocupau boierii care aveau dregătoriile: de la marele logofăt până la clucerul de arie – primele 19 dregătorii principale).
Hrisovul domnesc din 1742 a stabilit salariile dregătorilor, care erau destul de mari: de exemplu, marele vornic avea o leafă egală cu
veniturile căpătate de la 180-190 de sate.
Prin acordarea unor dregătorii în stat clientelei lor politice, domnitorii fanarioţi au facilitat pătrunderea în rândurile boierimii a unui număr
mare de greci, deşi numărul boierilor români în divanul ţării prevala.
Neamurile erau copiii boierilor de rangul I şi II, ei având aceleaşi privelegii ca şi boierii.
Descendenţii boierilor de rangul III formau starea mazililor. Privilegiile lor constau în următoarele:
 plăteau o dare fixă, mai mică decât birul;
 nu erau legaţi de răspunderea solidară în materie fiscală;
 erau judecaţi de divan şi domnitor şi nu erau supuşi pedepselor corporale.
Ruptaşii erau o categorie socială privilegiată. Titlul de ruptaşi era dat de marele vistiernic locuitorilor întorşi de peste hotare şi coloniştilor
străini, precum şi descendenţilor clerului. Ei erau scutiţi de impozite extraordinare şi plăteau o dare fixă în patru rate. Titlul de ruptaşi era
transmis prin ereditate. Ruptaşii îndeplineau diferite porunci domneşti şi ale administraţiei. Din punct de vedere judiciar şi administrativ,
ruptaşii se supuneau ispravnicilor.
În perioada respectivă, a continuat procesul de ruinare a micilor proprietari de pământ. Mulţi curteni şi călăraşi treptat şi-au pierdut
privilegiile trecând în categoria ţăranilor plătind astfel dijma şi prestând boierescul. Pe timpul celei de-a doua domnii a lui C.Mavrocordat
(1741–1743), au fost contopiţi din punct de vedere fiscal cu ţăranii.
Clerul din cauza fiscalităţii mari a sărăcit mult în sec. XVIII. Are loc declinul oraşelor, se micşorează numărul lor, ele fiind donate de către
domnitori feudalilor. Orăşenii plătesc dări faţă de stat, dijma şi alte dări şi prestaţii feudalilor.
Meşteşugarii continuă să fie asociaţi în bresle, plătind o taxă specială stabilă – rupta. S-a păstrat răspunderea solidară în materie fiscală
în cadrul breslei.
În oraşe a crescut numărul negustorilor străini care se aflau într-o situaţie privilegiată faţă de negustorii locali. Populaţia dependentă de
la sate o alcătuiau vecinii, lăturaşii, scutelnicii.
Vecinii nu aveau dreptul de strămutare. Situaţia lor se înrăutăţeşte apropiindu-se de cea a holopilor. Creşterea dependenţei vecinilor faţă
de feudali nu coincidea cu interesele statului.
Prin hrisoavele din 1742 (pentru mănăstiri) şi 1743 (pentru feudali) se limitează dezvoltarea în continuare a şerbiei. Conform acestor legi,
oamenii străini sau vecinii fugari reîntorşi înapoi nu deveneau vecini.
Prin hrisoavele domneşti ale lui C.Mavrocordat din 1746 (Valahia) şi 1749 (Moldova) a fost desfiinţată şerbia. Căpătând libertate
personală, ţăranii au continuat să fie legaţi de pământ. Ei se puteau strămuta numai cu permisiunea administraţiei ţinutului. Ţăranii continuau
să plătească dijma şi să presteze boierescul.
La 1766 boierescul a fost stabilit la 12 zile pe an (ponturi de vistierie) stabilindu-se şi volumul lucrărilor într-o zi de boieresc (nart). La 1777
s-au introdus încă 2 zile de clacă. Către 1805 boierescul s-a mărit până la 36 de zile.
Obligaţiile ţăranilor faţă de stat erau de 7-10 ori mai mari decât cele prestate feudalilor.
Scutelnicii formau masa ţăranilor care plăteau feudalilor dările cuvenite statului.
Lăturaşii erau oamenii liberi care aveau dreptul de strămutare (ţăranii şerbi care s-au aşezat pe locuri noi, slujitorii, micii proprietari de
pământuri care îşi vindeau pământurile).
Categoria socială de nivelul cel mai inferior şi lipsită de drepturi o formau holopii. Prin Hrisovul din 1785, se fac primele încercări de a
îmbunătăţi statutul lor juridic interzicându-se vânzarea ţiganilor aparte, dar totodată căsătoria dintre moldoveni şi ţigani este oprită.
În concluzie, se poate de menţionat că în sec. XVIII au loc mari schimbări în organizarea socială. Boierimea se consolidează atât sub
aspectul social, cât şi juridic.
A fost lichidată vecinia ca dependenţă personală a ţăranilor faţă de feudali, dar, deoarece nu au fost împroprietăriţi cu pământ, ţăranii
rămân dependenţi economic faţă de feudali.

ORGANIZAREA CENTRALĂ ŞI LOCALĂ. REFORMELE ADMINISTRATIVE ŞI FISCALE ALE LUI C.MAVROCORDAT

Sec. XVIII a fost un secol al intensificării dominaţiei otomane, al limitării autonomiei ţărilor române. Formula fanariotă a reprezentat un
compromis între statutul de autonomie al celor două ţări româneşti şi cel al administrării directe de către Poaru Otomană.
Instituţia domniei – domnitorii erau numiţi din rândul marilor dragomani ai Imperiului Otoman, proveniţi din partea cea mai înstărită a
grecilor care locuiau în cartierul Fanar al Constantinopolului. Astfel, sistemul alegerii şi confirmării domnitorului a fost înlocuit cu cel al numirii.
În această perioadă, au fost 40 de domnii în Muntenii şi 36 în Moldova. Deseori, domnitorii erau mutaţi dintr-o ţară românească în cealaltă:
 29

C.Mavrocordat a domnit de şase ori în Muntenia şi de patru ori în Moldova.

Domnitorii erau numiţi pe o perioadă scurtă de timp, numirea şi confirmarea fiind precedate de o sumă mare de bani – mucarerul mare
şi mucarerul mic. S-au păstrat rapoartele reprezentanţilor la Poartă ale lui C.Mavrocordat, din care a rezultat că se practica o adevărată
diplomaţie a bacşişului (prin daruri de bani, blănuri, pietre preţioase), încercându-se să se câştige bunăvoinţa sultanului şi a înalţilor dregători
turci. După Pacea de la Kuciuc-Kainargi, domnitorii au început să fie numiţi pe o perioadă de 7 ani.
Domnitorii fanarioţi erau unelte docile în mâinile Porţii. În domeniul politicii externe, îndeplineau rolul de informatori ai Imperiului
Otoman.
S-a intensificat amestecul Porţii în viaţa internă a Principatelor, care ajungea până la instrucţiuni directe relativ la diferite probleme care
apăreau (de exemplu, Mihail Racoviţă a primit o instrucţiune de la Poartă prin care i se cerea eliberarea deţinuţilor).
În perioada dată, se măresc atribuţiile legislative ale domnitorului care trebuia si întărească prin hrisov domnesc pravilele, să aprecieze
importanţa diferitelor izvoare de drept, obiceiurile puteau fi aplicate numai cu aprobarea domnitorului.
Atribuţiile principale ale domnitorului constau în numirea dregătorilor, înfiinţarea de târguri, sate. Au fost îngrădite atribuţiile judiciare
ale domnitorului în urma reformei din domeniul judiciar. Prerogativele militare ale domnitorului continuau să fie pur nominale.
Caimacanii şi capuchehaia îndeplineau aceleaşi funcţii ca în perioada precedentă.
Sfatul domnesc – a început să fie numit divan. Era alcătuit numai din dregători. Şedinţele divanului erau lucrative în prezenţa a 12 membri.
După tradiţie, în divan intrau: marele logofăt; doi mari vornici; marele hatman; marele postelnic; marele ban; marele spătar; marele
paharnic; marele vistiernic; marele stolnic; marele comis; marele medelnicer şi marele clucer.
Domnitorii fanarioţi au promovat în divan o serie de dregători greci. Activitatea divanului era supravegheată de către un reprezentant al
Porţii: divan efendi.
Întrucât domnitorul nu mai avea nevoie de susţinerea boierilor, deoarece el era numit, s-a restrâns competenţa divanului.
Deseori domnitorii, necunoscând bine sistemul de drept local, apelau la ajutorul boierilor pământeni, astfel au fost extinse atribuţiile
legislative ale divanului, el lua parte la crearea normelor de drept prin alcătuirea şi prezentarea anaforalelor (care reprezentau nişte rapoarte
- răspunsuri ale membrilor divanului la întrebările puse de domnitor).
În perioada războilui ruso-turc 1768–1774, divanul a acţionat fără domnitor numindu-se „divanul knejiei Moldovei şi a Prinţîpatului
Valahiei”.
Sistemul de dregătorii – s-a menţinut, dar numărul şi importanţa dregătorilor a crescut. Dregătorii erau numiţi sau reconfirmaţi de către
domnitor în fiecare an. Numărul dregătorilor a crescut prin crearea de noi dregătorii, prin dublarea sau triplarea dregătorilor existente (de
exemplu, în locul celor doi vornici, apar patru vornici şi vornicul de obşte care avea în competenţa sa problemele tutelei şi curatelei, împărţirea
moştenirii; în locul marelui logofăt apar doi mari logofeţi şi marele logofăt de obiceiuri etc.). Sistemul de dregătorii se unifică: în Moldova
sunt introduse aşa dregători ca – marele ban, iar în Valahia – marele hatman. Marele agă era şeful poliţiei capitalei, organiza serviciul
antiincendiar.
Marea adunare a ţării este înlocuită de o adunare restrânsă alcătuită din boieri şi înaltul cler care se numeşte – sfatul de obşte.

Organele locale de conducere. Reformele administrative şi fiscale ale lui C.Mavrocordat

În linii mari, s-au păstrat vechile unităţi administrative, cu unele schimbări: Ţara Românească a fost împărţită în Ţara de Sus şi Ţara de Jos.
Această diviziune a rămas în vigoare până la Regulamentele organice.
C.Mavrocordat, prin reformele sale adminstrative, pune începuturile de modernizare în domeniul administraţiei locale. În scopul unei
conduceri mai eficiente, pentru a limita abuzurile slujbaşilor locali şi întărirea autorităţii organelor locale, C.Mavrocordat:
1) a împărţit ţinuturile şi judeţele în unităţi teritoriale mai mici:
− în Moldova – ocoale în frunte cu ocolaşii;
− în Ţara Românească – plase care erau conduse de zapcii de plasă;
− în zona de munte a Ţării Româneşti ele se numeau plaiuri, iar conducătorii lor – vătafi de plai.
2) a realizat o nouă organizare a administraţiei. În fruntea judeţelor şi ţinuturilor au fost aşezaţi ispravnicii cu leafă plătită din vistieria
statului, cu atribuţii precise. Ispravnicii au luat locul pârcălabilor. Ei au fost supuşi unei supravegheri permanente din partea domnitorului.
Ispravnicii aveau obligaţia de a explica locuitorilor măsurile luate de domn, să prezinte sistematic domnitorului dări de seamă despre situaţia
în ţinut în limba română.
Atribuţiile ispravnicilor erau foarte largi: fiscale, administrative, judecătoreşti, poliţieneşti. Una dintre atribuţiile principale ale
ispravnicilor era strângerea dărilor pentru domnitor, constrângerea populaţiei la munci şi slujbe datorate domnitorului sau feudalilor laici şi
ecleziastici.
Pentru evidenţa contabilă, în fiecare ţinut sau judeţ funcţiona un sameş numit de către marele vistiernic.
Pentru executarea hotărârilor judecătoreşti, ispravnicii aveau la dispoziţie o unitate militară purtând diferite denumiri: panţiri, călăraşi
(Moldova), dorobanţi (Valahia).
Străinii nu puteau intra în ţinut fără voia ispravnicului, orice misiuni ar fi avut.
În cazul înlocuirii în funcţie, ispravnicii erau obligaţi să lase înlocuitorilor toate instrucţiile pe care le-au primit de la instituţiile centrale ale
statului.
Oraşele îşi pierd treptat vechea autonomie prin înlocuirea dregătorilor aleşi cu dregători numiţi de domn. Ispravnicul şi reprezentantul
proprietarului (căpitanul) limitau autoadministrarea oraşelor. Majoritatea oraşelor în această perioadă se aflau în stare de dependenţă
feudală.
La sfârşitul sec. XVIII apar epitropii ale obştilor cu atribuţii foarte largi în toate domeniile vieţii administrative.
La sate continuă să funcţioneze sfatul oamenilor buni şi bătrâni (adunarea generală). Satele erau conduse de către pârcălabi în Ţara
Românească şi vornici în Moldova.
Organizarea financiară în ţările române din perioada fanariotă se caracterizează prin elaborarea unor prevederi mari riguroase în materie
fiscală capabile să asigure onorarea obligaţiilor faţă de Poartă şi să consolideze poziţia claselor privilegiate.
În acest scop, C.Mavrocordat înfăptuieşte o serie de reforme fiscale prin care:
 mănăstirile, clerul şi marii boieri sunt scutiţi de dări şi prestaţii faţă de stat;
 30

 sunt desfiinţate unele dări (ca: văcăritul, pogonăritul etc.);

 sunt desfiinţate conacele (dările date de subalterni pentru întreţinerea dregătorilor), dregătorilor stabilindu-li-se salarii;
 sunt desfiinţate privilegiile fiscale ale unor bresle administrative;
 fiecărei gospodării ţărăneşti i s-a stabilit un impozit unic în patru rate şi un domiciliu fiscal unic, astfel este desfiinţat principiul
solidarităţii în materie fiscală a ţăranilor;
 s-a contopit cămara domnească cu vistieria statului.

IZVOARELE DREPTULUI
Pe la mijlocul sec. XVIII, în Principatele Române încep să se răspândească ideile iluministe despre drepturile naturale ale omului, despre
libertatea şi egalitatea tuturor oamenilor. Sunt traduse unele dintre lucrările lui Voltaire, Montesquieu.
Ca şi în perioada precedentă, sistemul de drept avea mai multe izvoare, dar creşte mportanţa dreptului scris.
a) Dreptul cutumiar continuă să fie izvor al dreptului. În sec. XVIII s-a făcut o încercare, dar nereuşită de a sistematiza obiceiurile juridice.
S-au păstrat până în zilele noastre două izvoare, care conţin informaţii despre normele cutumiare aplicate în practica judiciară: răspunsul
boierilor moldoveni la solicitarea guvernatorului austriac din Bucovina (care se referea la sistemul de drept al Moldovei) şi anexa juridică la
istoria politică şi geografică a Valahiei, scrisă de Mihail Cantacuzino. Anexa conţinea 11 capitole referitoare la normele juridice aplicate în
Principate (despre testament, moştenire, chezăşie, protimisis, procente, reprezentarea în pro¬ces). Capitolele conţin atât norme ale dreptului
bizantin, cât şi norme cutumiare.
b) În perioada dată, se dezvoltă intens şi legislaţia domnească materializată în hrisoave domneşti care reglementau statutul juridic al
diferitelor categorii sociale, relaţiile agrare, administrative, fiscale. De exemplu, hrisoavele lui C.Mavrocordat, care au fost sistematizate într-
un aşezământ tipărit la Paris în anul 1742 cu denumirea de „Constitution”. Printre hrisoavele celebre ale epocii fanariote se numără şi
„Sobornicescul Hrisov” al lui Alexandru Mavrocordat din 1785. Hrisovul era alcătuit din două anaforale prin care s-au reglementat relaţiile
sociale legate de dreptul de proprietate asupra pământului şi asupra ţiganilor. Hrisovul conţinea norme referitoare la vânzare-cumpărare,
schimb, donaţie, norme care uşurau statutul juridic al holopilor. În Hrisov se reglementează dreptul de proprietate în legătură cu dreptul de
protimisis. În sec. XVIII, deoarece donaţia nu era supusă dreptului de protimisis, se răspândeşte pe larg practica de cedare cu titlul de donaţie,
prin care, de fapt, se ascundea o vânzare. Mulţi greci anume aşa au devenit proprietari de pământuri. Această practică a alertat boierimea
care şi-a expus părerea în anafora prezentată domnitorului. „Sobornicescul Hrisov” este un monument original al dreptului local, conţinutul
fiind determinat de condiţiile social-economice concrete ale Moldovei. El a fost un act normativ important atât în epoca fanariotă, cât şi
după, inclusiv şi pentru Basarabia, fiind o dovadă a eforturilor legislative ale epocii date în vederea lichidării premiselor abuzului de drept.
c) În Valahia, pe timpul domniei lui Alexandru Ipsilanti, Enăchiţă Văcărescu folosind ca izvoare dreptul cutumiar, dreptul bizantin,
doctrina juridică modernă alcătuieşte în 1775 „Pravilniceasca Condică”. Condica lui Ipsilanti a fost un produs specific epocii, care a fost
redactată, conţinând dispoziţii moderne ale dreptului civil (familia, moştenirea, testamente, contracte, răspundere civilă), dispoziţii de drept
penal şi administrativ, organizarea instanţelor de judecată (divanul domnesc, judecătoria veliţilor boieri, departamentele de judecată) şi
procedura judiciară cu referire la judecători, la hotărârile judecătoreşti, căile de atac.
d) Pe timpul domniei lui Ştefan Racoviţă, paharnicul Mihail Fotino a scris un manual de legi (proiect de cod general) având ca izvoare
„Bazilicalele”, „Legea agrară bizantină”, „Hexabiblul”, „Sintagma lui Matei Vlastaries” şi obiceiul ţării. Manualul reglementează în trei volume
instituţiile dreptului laic şi bisericesc. Manualul cuprinde unele texte referitoare la comerţ, ceea ce este o noutate pentru reglementările
juridice din această perioadă. În el se menţionează faptul că judecătorul este obligat să aplice legea fără patimă şi fără răsturnarea dreptăţii.
Deşi nu a fost aprobat de domnie, manualul s-a aplicat în practica instanţelor judecătoreşti.
e) „Pandectele” paharnicului Toma Cara, întocmite în Moldova (1806). Lucrarea urma să fie alcătuită din trei părţi, având ca izvoare
Bazilicalele şi Codul lui Napoleon, dar din cauza morţii autorului a fost finalizată doar prima parte cu referire la persoane.
f) În Moldova juristul Andronache Donici, în dorinţa de a înlătura neajunsurile din dreptul cutumiar, a iniţiat redactarea unui cod de legi
întitulat „Adunare cuprinzătoare în scurt din cărţile împărăteştilor pravile, spre înlesnirea celor ce se îndeletnicesc întru învăţătura lor, cu
trimiterea către cartea, titlul, capul şi paragraful împărăteştilor pravile”. Însuşi A.Donici a fost o personalitate remarcantă a timpului său, şi
noi, basarabenii, avem motive speciale de a ne mândri cu acest pravilist de excepţie, deoarece este originar din localitatea Bezeni, azi Donici,
judeţul Orhei. Despre dânsul Andrei Rădulescu menţiona „dacă neamurile străine cercetează, pun în valoare, laudă fel de frânturi de legi sau
obiceiuri de ale lor – pentru care trebuie să le stimăm – neamul nostru poate înfăţoşa cu mândrie opera lui Donici, care fără de a fi model, a
fost o lucrare de valoare, demnă de a fi comparată cu multe altele, mai ales din vremea apariţiei sale.” O personalitate cu o vastă cultură,
facându-şi studiile la Şcoala domnească din Iaşi, cunoscătoare a mai multor limbi: greaca, latina, franceza, germana, araba, turca. A ocupat
funcţii înalte în aparatul de stat: postelnic, vornic, logofăt. A avut competenţe judecătoreşti, este printre primii care îşi întemeiază hotărârile
sale pe texte din legi. Donici a fost şi un mare pravilist făcând o încercare de a sistematiza legislaţia existentă. Dar deoarece Codul său a fost
tipărit fără aprobarea domnitorului, el s-a numit manual de legi. „Manualul” lui Donici era structurat în 42 de capitole. Ca izvoare au servit
legislaţia romano-bizantină, „Hexabiblul”, vechile legi moldoveneşti, inclusiv „Sobornicescul Hrisov” şi obiceiul pământului. „Manualul” a fost
tipărit la Iaşi în 1814. Manualul a fost înalt apreciat de către contemporani şi urmaşii lor, fiind aplicat în practica judecătorească, în special în
Basarabia.

EVOLUŢIA INSTITUŢIILOR DREPTULUI CIVIL, PENAL ŞI DE PROCEDURĂ

Instituţia proprietăţii – în Manualul lui Donici, cap. IX „Despre pricini de lucruri” sunt evidenţiate două moduri de obţinere a proprietăţii:
1) primar – prin ocuparea şi strângerea fructelor „lucrurile ce nu au stăpân, intră direct în stăpânirea primului ocupant”;
2) derivate – dobândirea prin cumpărare, donaţie, moştenire, zestre.
Stăpânirea se putea transforma în proprietate la curgerea următoarelor termene de prescripţie: 10 ani între cei prezenţi, 20 de ani printre
cei absenţi, 30 de ani în cazul stăpânirii cu rea-credinţă, 40 de ani pentru averea bisericească (termenele date au fost luate de Donici din
răspunsul boierilor adresat administraţiei Bucovinei în 1782). Pentru lucrurile mobile, prescripţia de dobândire a proprietăţii era de trei ani.
Stăpânirea hotarelor se făcea după obiceiul vechi „cu brazda pe cap”.
S-au păstrat două tipuri de moşii: de neam şi achiziţionată. A dispărut moşia donată și proprietatea condiţionată. Confiscarea moşiilor
nu se mai practică nici pentu înaltă trădare.
 31

Moşia de neam continuă să aibă cel mai restrâns regim juridic, fiind supusă dreptului de protimisis. Ca protimitari alături de neamuri,
răzeşi, vecini, apar şi creditorii. Dreptul de protimisis se răsfrânge şi asupra relaţiilor de arendă a locuinţelor.
Schimbul, donaţia nu erau supuse dreptului de protimisis.
Vânzarea forţată a averii debitorilor insolvabili se făcea pe calea organizării licitațiilor publice organizate de divan. Procedura organizării
licitaţiilor a fost reglementată de „Sobornicescul Hrisov” din 1785. Conform acestui hrisov, după publicare protimitarii aveau dreptul ca în
decurs de 6 luni să cumpere moşia, în caz contrar, după expirarea termenului, moşia putea fi vândută oricui. Dacă protimitarul se afla după
graniţă, termenul de răscumpărare era de 5 ani.
Instituţia succesiunii – s-a păstrat moştenirea prin testament (diată) şi moştenirea egală. Se practica forma scrisă a testamentului. Pentru
valabilitatea testamentului verbal, se cerea prezenţa a 5 martori (bărbaţi). Femeile puteau să fie martore doar în cazuri excepţionale (de
exemplu, în cazurile morţii unei lehuze). În asemenea caz, se cerea prezenţa a 9 femei.
Motivele de dezmoştenire erau:
 atentat la viaţa testatorului;
 insulta, pricinuirea de lovituri;
 neacordarea ajutorului.
Dar dezmoştenirea totuşi se întâlnea rar în perioada respectivă.
În conformitate cu „Manualul” lui Donici, dreptul soţului supravieţuitor era mare, dar depindea de condiţia: dacă urma sau nu a doua
căsătorie. Dacă văduva nu se recăsătorea, ea moştenea în egală măsură cu copiii, indiferent dacă a avut sau nu zestre. Dacă se recăsătorea
după ce expira termenul de doliu, ea păstra dreptul asupra zestrei şi asupra cadourilor soţului, dacă se recăsătorea până la expirarea
termenului de doliu, pierdea dreptul asupra cadourilor soţului, având numai dreptul asupra zestrei sale.
Instituţia căsătoriei şi familiei – s-au păstrat aceleaşi norme juridice. În „Manualul” lui Donici, sunt arătate condiţiile de încheiere şi
desfacere a căsătoriei. Desfacerea căsătoriei se putea cere în următoarele cazuri:
 încheierea celei de a doua căsătorii în timpul vieţii soţului;
 căsătoria între rude (amestecul de sânge);
 dacă mireasa nu era virgină;
 adulterul unuia dintre soţi;
 impotenţa soţului;
 atentat la viaţa unuia dintre soţi;
 boala psihică;
 călugărirea.
Un capitol aparte se referea la tutelă (epitropia). Foarte detaliat erau reglementate drepturile şi îndatoririle tutorilor, care trebuiau să
aibă grijă atât de tutelat, cât şi de averea lui. Femeile aveau dreptul să fie tutori.
Instituţia zestrei şi-a păstrat unele trăsături arhaice. Astfel, în timp de 40 de zile după nuntă, soţul trebuia să încheie un contract (foaia de
zestre) despre zestrea primită, indicând că ea corespunde cu zestrea promisă. Zestrea era gestionată de către soţ, dar numai în scopul păstrării
şi înmulţirii ei. Soţul nu avea dreptul s-o folosească în calitate de zălog. După moartea soţului, soţia timp de 3 luni trebuia să facă inventarierea
averii soţului şi constatând lipsa unei părţi sau a întregii zestre, se adresa în divan pentru restituirea din averea soţului a zestrei sale.
Instituţia obligaţiilor – în dreptul obligaţional se disting două perioade:
1) până la mijlocul sec. XVIII, când datoriile se răsfrâng asupra persoanei şi asupra averii;
2) după 1746/49 când datoriile grevează numai averea.
„Manualul” lui Donici defineşte tocmeala (contractul) ca „învoiala între două sau mai multe persoane, cuprinzând îndatorirea de a face
ceva sau de a da lucruri, conform cu bunele moravuri”. Condiţiile prevăzute pentru încheierea unui contract – voinţa şi consimţământul. Erau
răspândite contractele de vânzare-cumpărare. Se cunoşteau două feluri de vânzări: a bunurilor imobile şi bunurilor mobile. Se face distincţie
între obligaţiile şi drepturile părţilor (de a preda bunul, de a plăti preţul, obiectul vândut să se afle în proprietatea vânzătorului). Creşte rolul
contractelor în formă scrisă. Forma scrisă era obligatorie pentru contractele de vânzare-cumpărare care aveau ca obiect:
• imobilul;
• o sumă mare de bani.
Se cunoşteau contractele de schimb, împrumut, asociaţie, arendă a pământului, de locaţiune.
Mijloacele de asigurare a contractelor de împrumut erau: chezăşia şi gajul.
Dreptul penal – în domeniul dreptului penal, se aplică pe larg normele dreptului cutumiar cu practicarea pe larg a despăgubirilor şi a
amenzilor pecuniare, care corespundea ideilor umaniste ale iluminiştilor, răspândite în sec. al XVIII-lea şi în Principatele Române. În
„Manualul” lui Donici, dreptului penal îi sunt consacrate doar un capitol.
Izvoarele nu conţin o indicaţie directă la recidivă, legitimă apărare, extremă necesitate.
Ca circumstanţe atenuante documentele indică:
− vârsta;
− starea de beţie;
− defecte fizice şi psihice.
Infracţiunile continuă să fie divizate în vini mari şi vini mici. C.Mavrocordat arăta că furturile mici (a unei găini) este o vină mică, o
potlogărie. Nu exista diferenţierea pedepsei în caz de săvârşire a infracţiunii în grup.
Dreptul penal românesc din sec. XVIII cunoştea următoarele categorii de infracţiuni:
Infracţiuni contra statului – hiclenia. Această infracţiune foarte rar se pedepseşte cu moartea, confiscarea moşiilor nu se mai aplică. Se
practica îmbrăcarea în suman (lipsirea rangului de boier şi de privilegiile boiereşti).
Infracţiuni contra justiţiei şi administraţiei – monede false, mită, delapidări de bani, abuz de serviciu, falsificarea actelor, depunerea
mărturiilor false. În 1786, A.Mavrocordat înfiinţează o cartotecă în care erau înscrişi cei care depuneau mărturii false – „Condica şireţilor”.
Ca pedepse pentru asemenea infracţiuni erau prevăzute amenzile pecuniare, privaţiunea de libertate, surghiunul, mutilarea (tăierea mâinii
pentru falsificarea peceţii domneşti).
Infracţiuni contra persoanei – omor, leziuni corporale care se pedepseau cu pedepse corporale, privaţiune de libertate, amenzi.
 32

În materia infracţiunilor contra familiei apar unele inovaţii:

 subiect al infracţiunii de adulter devin şi bărbaţii;
 naşterea unui copil de o femeie nemăritată nu mai este tratată drept infracţiune.
În perioada studiată, dreptul penal devine mai blând, pedeapsa cu moartea se foloseşte mai rar numai pentru:
− omor intenţionat;
− tâlhărie însoţită cu omor;
− tâlhărie a treia oară.
Unii domnitori, de exemplu, A.Mavrocordat a jurat să nu o aplice niciodată. Pe larg se răspândesc privaţiunea de libertate şi pedepsele
pecuniare.
Dreptul procesual – în perioada studiată, sistemul judecătoresc a suferit multiple reforme, menite să înlăture neajunsurile din
administrarea justiţiei. Sistemul de organizare judecătorească a fost fundamental modificat prin reformele judecătoreşti ale lui Constantin
Mavrocordat şi Alexandru Ipsilanti, facându-se încercarea de a separa justiţia de administrţie atât la nivel central, cât şi la nivel local.
Astfel în Moldova, în cadrul divanului, se formează un colectiv al veliţilor boieri în număr de 2, 4, 6 şi care la porunca domnească făceau
judecata, hotărârea lor anafora trebuia întărită de către domn. Boierii veliţi primeau un salariu pentru funcţia lor.
Constantin Mavrocordat a introdus o nouă instanţă de fond în materie civilă: isprăvnicia de ţinut. Ispravnicii de ţinut aveau şi competenţă
penală, limitată însă la fapte de mică importanţă. Pentru omoruri, tâlhării, furt în proporţii mari, ispravnicii faceau doar cercetări pe care le
consemnau în scris, după care trimiteau cauza Divanului. Ispravnicii nu aveau dreptul să intervină în justiţia orăşenească şi le era interzis să
rejudece o cauză întărită de domnitor sau dacă trecuse o sută de ani de la prima ei soluţionare.
În fiecare judeţ au fost numiţi judecători de profesie, salarizaţi, care judecau singuri sau cu ispravnicul. Ispravnicii trebuiau să judece
cauzele fără întârziere, permanent, în prezenţa părţilor şi în mod public, putând fi sancţionaţi pentru denigrare de dreptate.
În Valahia şi Moldova, Alexandru Ipsilanti a creat un sistem ierarhic de instanţe judecătoreşti, cu atribuţii bine delimitate pe fiecare treaptă
de jurisdicţie. Astfel, la nivel de ţinut şi judeţ, funcţiona judecătoria ţinutală (de judeţ).
Divanul a fost împărţit în patru departamente care sunt primele instanţe judecătoreşti:
 departamentul I avea o competenţă exclusiv penală (Departamentul Vinovaţilor în Valahia şi Departamentul Criminalicesc în
Moldova);
 al II-lea şi al III-lea departamente judecau litigii de proprietate şi creanţe;
 departamentul al IV-lea reprezenta judecata divanului (Departamentul Veliţilor Boieri) judeca pricinile venite de la domnitor sau cele
venite în apel. Pentru soluţionarea apelului, departamentul urma să cerceteze motivarea hotărârii apelate şi să asculte partea nemulţumită,
după care alcătuia o anafora care era transmisă domnitorului spre aprobare.
Departamentul străinilor era instanţa care judeca litigiile dintre supuşii străini şi pământeni. El era sesizat cu judecarea procesului fie
direct de cei interesaţi, fie de către Domnitor.
Cap.II al „Manualului” lui Donici, întitulat „Despre judecători”, prevede anumite cerinţe faţă de judecători:
− numai sexul masculin putea fi judecător, etatea de peste douăzeci de ani;
− judecătorii sunt opriţi să ia mită, având doar permisiunea de a „primi peşcheş un puţin lucru, care iaste spre mâncare sau spre
băutură”;
− judecătorii nu trebuie să imite cercetările altora sau să-şi însuşească hotărârile judecătoreşti date în alte cauze. El trebuie să analizeze
cazul şi, prin audierea martorilor, să caute a clarifica faptele, să chibzuiască şi să socotească înainte de a pronunţa hotărârea;
− horărârea va trebui citită de judecător în faţa părţilor cu glas tare, iar dacă о parte a lipsit, atunci hotărârea nu i se va aplica”.
S-au făcut încercări de modernizare şi a procesului judiciar. S-a introdus obligativitatea stabilirii unui termen de judecată. Procesele
trebuiau duse în scris, hotărârile trebuiau să fie legale, în ele trebuia arătată legea „capul de pravilă” în baza căreia a fost luată hotărârea.
Hotărârile urmau să fie trecute cronologic în condici, care se întocmeau în două exemplare.
Creşte rolul probelor scrise şi al corpurilor delicte. Se folosea proba cu martori. Cap. XXII „Despre martori” al manualului juridic defineşte
martorul („să fie cinstit şi vrednic de credinţă”) şi ce categorii de persoane nu pot fi martori: femeile, desfrânaţii, nebunii, sluţii, săracii, rudele,
sluga pentru slugă, tatăl pentru fiu, plastografii. În afacerile civile, martorii sunt citaţi cu voia lor, fiind interzisă aducerea lor forţată. Ei erau
obligaţi să depună jurământul. Titlul al VII-lea al „Manualului” lui Donici reglementează instituţia reprezentării, reprezentanţii numindu-se
vechili. Vechilii trebuiau să fie aleşi de către părţi, să aibă capacitate juridică şi să fie de egală valoare, adică „nu unul să fie procopsit și bun
la gură, iar altul neprocopsit”, prin aceste reglementări, de fapt, se pune începutul timid al organizării profesiei de avocat, prescriindu-se
anumite reguli în acest sens.
Aşadar, perioada dată a constituit o fază de trecere de la dreptul feudal la cel burghez.

TEMA: Organizarea socială, administrativă şi dreptul în Basarabia (prima jumătate a sec. XIX)

1. Organizarea socială.
2. Organizarea administrativă.
3. Izvoarele dreptului şi instituţii juridice.

ORGANIZAREA SOCIALĂ
Anexând Basarabia la 1812, Imperiul Rus în primele sale legi cu privire la provincia cucerită de Rusia a recunoscut caracterul juridic specific
al ei, aplicând vremelnic atât în domeniul dreptului public, cât şi al dreptului privat vechile obiceiuri şi legi ale Moldovei. Astfel, în primii ani
de ocupaţie rusească, în provincie au fost menţinute formele de organizare tradiţionale, Basarabia fiind administrată după principiile
elaborate în conformitate cu condiţiile vieţii social-istorice ale ţării, în organizarea Basarabiei autorităţile ţariste păstrând instituţiile ei juridice
anterioare.
Acceptarea compromisului (autonomia Basarabiei) a fost impusă de un şir întreg de considerente atât de ordin intern, cât şi de ordin
extern. Ţarismul rus vedea în Basarabia o treaptă preliminară pentru viitoarele cuceriri în Peninsula Balcanică, Alexandru I a fost nevoit să
 33

ţină seama şi de situaţia internă a provinciei nou-anexate ruinată de războiul îndelungat; de modul de gândire şi de moravurile populaţiei
româneşti din stânga Prutului, care se deosebeau de supuşii mai vechi ai imperiului, şi de predispoziţiile românilor din dreapta Prutului, de o
eventuală reacţie a acestora din urmă, în cazul promovării de către ţarism a unei politici mai dure, mai rigide faţă de consângenii lor din
Basarabia.
Astfel menţinerea drepturilor, proprietăţilor, obiceiurilor, legislaţiei vechi ale populaţiei locale a fost făcută nu dintr-o simplă generozitate
faţă de românii de la est de Prut, ci datorită unui interes pragmatic. Cursul de bază al ţarismului în organizarea administrativă a provinciei era
îndreptat însă spre introducerea treptată în ea a administrării guberniale, a răspândirii legislaţiei ruse.
Cetăţenia era acordată localnicilor şi confirmată prin depunerea jurământului de credinţă faţă de Rusia. Jurământul a fost depus de abia
în 1816. După părerea lui L.Casso, una din cauzele principale care a contribuit la tergiversarea depunerii jurământului au fost frământările
sociale din provincie din primii ani după anexare. Cetăţenia era acordată şi celor veniţi în Basarabia cu condiţia că întruneau următoarele
condiţii: au adus cu sine o anumită avere, capitaluri financiare sau se încadrau în ramuri productive care aduceau folos obştesc ca: industrie,
agricultură, ştiinţă.
Preocupat de grija de a avea susţinere socială în Basarabia şi pentru a împiedica emigrările în Moldova, ţarismul în Legea provizorie din
1812 a prevăzut pentru locuitorii Basarabiei următoarele privilegii:
 scutirea de dări şi prestaţii faţă de stat pe o perioadă de trei ani de zile;
 scutirea de serviciul militar.
Istoriografia sovietică a calificat aceste înlesniri ca fiind drept o grijă părintească pentru ridicarea bunăstării populaţiei, trecând sub tăcere
scopurile adevărate ale ţarismului şi urmările acestora pentru dezvoltarea social-economică a ţinutului. În realitate, motivele declaraţiei de
scutire constau în imposibilitatea populaţiei de a mai presta impozite după cei 6 ani de ocupaţe militară rusă în timpul căreia, conform
calculelor oficiale, impozitele directe, dările şi prestaţiile au crescut de trei ori în comparaţie cu perioada anterioară ocupaţiei ruse. Înlesnirile
acordate nu au uşurat situaţia locuitorilor provinciei, deoarece, indirect, impozitele au fost încasate permanent, perceperea impozitelor fiind
concesionată unor persoane particulare. De acest drept se bucurau, de obicei, negustorii ruşi şi ucraineni. Concesionarea impozitelor a avut
urmări negative pentru populaţie, deoarece era mult mai abuzivă decât sistemul prestării centralizate.
Care erau scopurile adevărate ale ţarismului şi cât de mult tindea să ’’îmbunătăţeas că” situaţia reală a populaţiei pot fi uşor urmărite
prin decizia de la 4 septembrie 1815 a Consiliului de Miniştri, decizie conform căreia locuitorii Basarabiei au fost impuşi la aceleaşi impozite,
ca şi pe timpul dominaţiei turceşti „exact în acelaşi temei şi aceleaşi termene, precum se percepeau până la intrarea trupelor ruseşti în acel
ţinut”. În comitetul pentru stabilirea impozitelor, Harting i-а inclus pe cei mai onorabili boieri din Basarabia, dar care sub diverse motive s-au
eschivat să participe. Refuzul lor fiind un protest tacit, o neîmpăcare cu trista realitate.
Populaţia Basarabiei a fost scutită de serviciul militar, întrucât, după cum recunoşteau şi unii oficiali ai autorităţilor ţariste, nu prezenta
interes, deoarece aflaţi timp de mai bine de 200 de ani sub dominaţia otomană, şi-a pierdut spiritul războinic şi deprinderile militare.
Prin urmare, de mult lăudatele înlesniri nu s-a bucurat populaţia băştinaşă, întrucât acestea nu corespundeau intereselor naţionale şi
apărau interesele Imperiului.
Statutul juridic al categoriilor sociale din Basarabia a fost detaliat reglementat în „Aşezământul înfiinţării regiunii Basarabia” din 1818.
Conform „Aşezământului”, în Basarabia existau următoarele categorii sociale: boierii, clerul, boiernaşii, mazilii, ruptaşii, negustorii şi
târgoveţii, ţăranii, ţiganii, evreii.
Imperiul Rus a menţinut statutul juridic anterior al păturilor sociale privilegiate constituite din boieri, cler şi boiernaşi. Boierimea şi clerul
alcătuiau doar 3,3% din populaţia provinciei, dar aveau în proprietate 72% din suprafaţa pământurilor arabile.
Boierii moldoveni au fost egalaţi cu nobilimea ereditară rusă. Însă nu tuturor boierilor li s-a recunoscut titlul de nobleţe, ci doar acelora
care au putut prezenta acte justificative, că au deţinut rang de boierie în conformitate cu Cartea de vistierie a Moldovei. În acest scop a fost
creată o comisie specială, ca rezultat al muncii acesteia, 102 familii de nobili moldoveni au fost primite în tagma nobilimii ruse şi înscrise în
Cartea Heraldică a Imperiului Rus. Deoarece boierii incluşi în Cartea Heraldică se bucurau de toate privilegiile nobilimii ereditare ruse,
majoritatea dintre ei au mers în mod fatal spre contopirea cu aristocraţia rusă.
Boierii au fost scutiţi de dări şi prestaţii faţă de stat, li s-au recunoscut privilegiile de care se bucurau până la 1812 (li s-a recunoscut
inviolabilitatea averii, dreptul de proprietate asupra pământului şi de a se folosi de munca ţăranilor, monopolul asupra băuturilor spirtoase).
În conformitate cu Aşezământul din 1818, dreptul de a alege şi a fi ales li se recunoştea numai nobililor care aveau nu mai puţin de 300 de
desetine de pământ şi vârsta nu mai mică de 22 de ani. Boierii aveau dreptul la o jurisdicţie specială fiind judecaţi de Consiliul Suprem şi nu
erau supuşi pedepselor corporale.
Prin „Instituţie pentru conducerea Basarabiei” din 1828 boierilor li s-au reconfirmat drepturile şi privilegiile. Legea din 1828 conţinea şi o
dispoziţie privitoare la boierii de neam din Rusia care s-au stabilit cu traiul în Basarabia cărora li se dădea dreptul de a avea în proprietate
ţigani şi slugi din rândurile ţăranilor şerbi.
În fruntea nobililor basarabeni se afla mareşalul nobilimii ales de boieri pe o perioadă de trei ani. Marea boierime din fiecare ţinut avea
sfatul ei, condus de către un mareşal al nobilimii ţinutale.
Clerul şi-a păstrat drepturile în privinţa manifestării publice a ritualului, privilegiile și drepturile căpătate de el prin hrisoavele domnitorilor
moldoveni sau după înaltele decrete. Li s-a recunoscut dreptul asupra pământului (cu toate că în Rusia pământurile mănăstirilor fuseseră
secularizate încă pe timpul Ecaterinei II), au fost scutiţi de dări şi prestaţii în folosul statului.
Pe pământurile mănăstirilor locuiau ţăranii dependenţi care plăteau desetina şi prestau dijma. Deoarece în anii 20 ai sec. XIX au fost
anulate impozitele de pe produsele din vinicultură şi pomicultură, mănăstirile se specializează în aceste ramuri ale agriculturii.
Boiernaşii care conform reformelor sociale ale lui C.Mavrocordat erau descendenţii boierilor de rangurile I şi II au fost caracterizaţi eronat
în „Aşezământ” ca o „stare socială care nu aveau o obârşie nobilă”. Ei au fost înscrişi între sufletele nebirnice, fiind scutiţi de dări şi prestaţii
publice şi de unele impozite agricole. Boiernaşii erau scutiţi de pedepse corporale. Ei se bucurau de drepturile nobilimii personale, puteau
intra în serviciile statului rusesc. Copiii lor însă nu îşi păstrau aceste privilegii, fiind înscrişi la mazili. Prin legea de la 10 martie 1847, boiernaşii
au obţinut aceleaşi drepturi ca şi nobilii individuali ruşi. Legea recunoştea condiţia de nobili personali şi pentru copiii acestora cu condiţia ca
până la vârsta de 22 ani să intre în slujba de stat.
Boiernaşii s-au deznaţionalizat mai repede decât alte categorii sociale. Către 1850 au rămas numai 22 de familii de boiernaşi, mai apoi
această categorie socială s-a contopit cu clasa nobililor individuali ruşi.
 34

Faţă de mazili autorităţile ţariste au dus o politică socială contradictorie. La început acestora li s-au recunoscut privilegiile de care ei se
bucurau până la anexare. Prin legea din 1847, ei au fost egalaţi cu odnodvorţii, urmând să fie judecaţi de judecătoriile pentru țărani. În
conformitate cu legea din 1847 mazilii au fost încadraţi în clasa nobililor cu o singură curte (odnodvorţii) fiind clasificaţi în trei categorii:
cei ce erau aşezaţi pe pământuri proprii, pe pământurile particulare şi pe pământurile de stat.
Mazilii înstăriţi pătrund în rândurile nobililor. Mazilii care locuiau pe pământurile statului, spre deosebire de ţăranii statului, şi-au păstrat
dreptul la liberă strămutare. Mazilii care aveau restanţe la impozite erau înscrişi la ţărani. Astfel prin politica socială dusă de ţarism faţă de
mazili se urmărea desfiinţarea acestei categorii sociale, care în Rusia nu era cunoscută şi unificarea ei cu alte pături sociale.
Ruptaşii în Moldova constituiau o categorie privilegiată din punct de vedere fiscal, fiind scutiţi de răspunderea colectivă în materie fiscală,
plăteau individual darea faţă de stat. Ruptaşi deveneau cei întorşi de peste hotare, coloniştii străini. Ruptaşi deveneau şi urmaşii clerului,
cărora din diferite motive li s-a retras cinul duhovnicesc. În tagma ruptaşilor intrau copiii protoiereilor şi ai preoţilor. Titlul de ruptaşi era
conferit de marele vistiernic pentru a stimula popularea localităţilor pustii. Ei sunt menţionaţi în „Aşezământ” de asemenea ca o stare socială
privilegiată. Ruptaşii nu erau supuşi pedepselor corporale fără hotărârea instanţei de judecată. În 1826 ruptaşilor li s-a refuzat acordarea
drepturilor de mazili. Unora dintre ei care au prezentat actele respective li s-a permis trecerea în categoria coloniştilor străini. Legea din 10
martie 1847 stabilea înscrierea copiilor ruptaşilor la ţărani sau orăşeni. Astfel către mijlocul sec. XIX şi această categorie socială dispare.
Masa principală a populaţiei (circa 60%) o forma ţărănimea. Ţărănimea se diviza în ţăranii statului şi ţăranii dependenţi.
Ţăranii statului erau ţăranii ruşi şi ucraineni care au fugit de serbie din Imperiul Rus sau cei strămutaţi de autorităţile ruse din guberniile
Rusiei centrale, precum şi ţăranii moldoveni strămutaţi la nordul sau sudul Basarabiei.
Ţăranii statului dădeau statului a zecea parte din roadă, desetina din miere, goştina, pogonăritul şi îndeplineau prestaţii publice. Până în
1823 ţăranilor care se aşezau pe pământurile statului li se dădeau câte 30 desetine de pământ de familie pentru stăpânirea în comun de
obşte, iar după 1823 – câte 10 desetine de pământ. Ţăranii strămutaţi erau eliberaţi de impozite şi serviciu militar pe un termen de 3 ani,
fiecare familie primind ajutor de la stat în mărime de 23 ruble 50 copeici.
Prin proiectele speciale de strămutare în masă în Basarabia a ţăranilor din guberniile interioare ale Rusiei s-au adus modificări profunde
în structura demografică a Basarabiei.
Prin Ucazul Imperial de la 30 iunie 1826, aşezările ţăranilor de stat au fost împărţite în voloste şi au fost instituite organele lor de conducere
care se supuneau Departamentului II al Guvernului provincial, iar în problemele poliţieneşti ispravnicului de ţinut.
Din punct de vedere administrativ, ţăranii de stat din Basarabia au fost împărţiţi în trei direcţii ţinutale: Akkerman, Bender şi Hotin.
Fiecare direcţie ţinutală era împărţită, la rândul ei, în voloste şi obşti săteşti. Conducerii direcţiei ţinutale se supuneau şi organele de
autoconducere a ţăranilor, aşa încât practic toată conducerea cu ţăranii statului a fost concentrată în mâinile conducătorilor direcţiilor
ţinutale.
Ţăranii statului nu aveau dreptul de liberă strămutare. În cazurile când pământurile locuite de ţăranii statului deveneau proprietate
particulară, ţăranii daţi trebuiau să părăsească aceste pământuri sau să plătească prestaţiile feudale în folosul noului proprietar.
Deoarece Basarabia prezenta interes pentru ţarismul rus atât din punct de vedere politic, cât şi strategic, politica dusă de el faţă de ţăranii
statului se deosebea faţă de celelalte categorii de ţărani. În Basarabia ţăranii statului erau din punct de vedere economic şi juridic într-o
situaţie mai bună atât în comparaţie cu ţăranii statului din restul Imperiului, cât şi în comparaţie cu ţăranii dependenţi din Basarabia.
Marea majoritate a producătorilor direcţi ai Basarabiei o formau ţăranii dependenţi. „Aşezământul” din 1818 a păstrat regimul juridic al
ţăranilor de până la 1812. Prin urmare, ţăranii îşi păstrau independenţa personală faţă de moşieri, dar pentru folosirea pământului ei trebuiau
să presteze dijma şi boierescul în folosul proprietarilor după obiceiurile moldoveneşti. Țăranii dependenţi plăteau statului un impozit sub
denumirea de bir, precum şi goştina de pe oi, desetina de pe miere şi porci, vădrăritul şi pogonăritul. Deşi, confirmat şi în legea din 1828
dreptul de liberă strămutare a ţăranilor a fost mărginit de condiţia de a se achita cu toate îndatoririle faţă de moşier, de a pleca numai în
termenul de la 1 octombrie până la 1 aprilie şi de a-l preveni pe moşier cu o jumătate de an înainte.
Prin politica sa agrară în provincie, ţarismul urmărea să creeze impresia că urmăreşte scopul de a îmbunătăţi situaţia ţăranilor. În realitate,
măsurile luate în acest domeniu denotă clar tendinţa autorităţilor ruse de a apăra interesele moşierilor, de a mări drepturile lor asupra muncii
neplătite a ţăranilor. Fapt ce duce la apariţia numeroaselor conflicte dintre ţărani şi moşieri. Un aspect evident antiromânesc al politicii
coloniale ţariste sunt acţiunile întreprinse pentru a limita trecerea ţăranilor băştinaşi la oraş. Astfel în 1813 s-a interzis să li se facă viză de
reşedinţă ţăranilor în oraşele Ismail, Chilia, Bender şi Cetatea Albă.
Ţarismul a încercat să reglementeze prin lege relaţiile dintre moşieri şi ţărani. Chiar din 1819 guvernul ţarist a indicat Consiliului Suprem
de a elabora şi prezenta un proiect referitor la obligaţiile reciproce dintre moşieri şi ţărani care conţinea următoarele obligaţii pentru
ţărani: boierescul era prevăzut în mărime de 11 zile, desetina din toate culturile semănate, a fost mărit volumul lucrărilor într-o zi de boieresc.
Suma prestaţiilor ţărăneşti (naturale şi băneşti) transformate într-o zi de lucru conform proiectului constituia 62 de zile pe an. Acest proiect
care înrăutăţea cu mult situaţia ţăranilor n-a fost acceptat de autorităţile ţariste de teama intensificării luptei ţăranilor împotriva asupriirii
feudale. În 1834 a fost adoptat „Regulamentul cu privire la ţăranii din Basarabia” care a fost elaborat de o grupă de moşieri basarabeni sub
conducerea guvernatorului. Proiectul era structurat în patru capitole: despre obligaţiile reciproce între ţărani şi moşieri; despre organele de
conducere a satelor; reguli privitoare la alegeri şi numire în conducerea sătească; drepturile şi obligaţiile celor aleşi.
În conformitate cu primul capitol, relaţiile dintre moşieri urmau să aibă o bază contractuală. Contractele puteau fi încheiate pe o perioadă
de la 3 la 20 de ani. Suprafaţa pământului pe care moşierul urma s-o dea în folosinţă ţăranului, precum şi prestaţiile ţăranului pentru pământul
primit în folosinţă urmau să fie stabilite în contract.
„Regulamentul” a organizat satele în unităţi administrative mai mari – voloste. Administraţia volostei era aleasă de către ţăranii satelor
din rândurile ţăranilor înstăriţi pe un termen de trei ani. Satele, la rândul lor, îşi alegeau un staroste. Aceste organe de autoconducere
ţărănească urmau să ţină sub control îndeplinirea obligaţiilor de către ţărani, de competenţa lor ţineau chestiuni de interes local, menţinerea
în stare bună a drumurilor, a curăţeniei, a ordinii publice. Litigiile neînsemnate dintre ţărani urmau să fie rezolvate de către judecata
ţărănească compusă din administratorul de voloste, starostele satului din care erau părţile aflate în litigiu, precum şi din 10 ţărani aleşi anual
la adunarea generală a satului.
„Regulamentul” însă nu a putut fi aplicat în practică, deoarece condiţiile pe care le impuneau moşierii ţăranilor erau foarte grele, ţăranii,
în majoritatea cazurilor, refuzând să semneze contractul cu moşierii.
Pentru a ameliora starea de tensiune în relaţiile sociale, în 1846 a fost adoptată o nouă lege numită Contractul normal. Ca şi
 35

„Regulamentul” din 1834, contractul propunea ţăranilor să încheie contracte cu moşierii privitor la condiţiile de folosire a pământului. În
cazul divergenţelor dintre ţărani şi moşieri, contractul stabilea atât suprafaţa de pământ care urma s-o dea moşierul ţăranului, cât şi volumul
prestaţiilor ţăranilor faţă de moşieri. În conformitate cu §1 al contractului, ţăranii erau împărţiţi în cinci categorii după numărul capetelor de
vite pe care le aveau în proprietate, pământul dându-se în dependenţă de această clasificare – de la 3 până la 10 fălci. Pământurile erau date
în folosinţă pe o perioadă de cinci ani. Pentru pământul primit în folosinţă, ţăranii erau obligaţi să presteze boierescul şi să plătească dijma
(a zecea parte din roada obţinută). Numărul zilelor de clacă (în dependenţă de numărul mijloacelor de producţie ale ţăranilor) varia între 12
şi 28.
În realitate, volumul lucrărilor stabilit era cu mult mai mare, aşa încât conform unor calcule oficiale volumul stabilit în 12 zile de clacă
putea fi îndeplinit în 40 de zile. Fiind adăugate şi alte prestaţii suplimentare, se ajungea la 52 de zile pe an. Condiţiile impuse ţăranilor erau
destul de grele, dar ţăranii basarabeni nu pot fi egalaţi cu ţăranii ruşi care se aflau în stare de şerbie, nobilii ruşi având asupra persoanei lor
drepturi aproape nelimitate.
Răzeşii nu reprezentau o categorie socială, ei distingându-se prin caracterul de cotă-parte al proprietăţii funciare. În Basarabia în prima
jumătate a sec. XIX răzeşii constituiau 12% din numărul total al populaţiei.
„Aşezământul” a confirmat drepturile răzeşilor date prin „Sobornicescul Hrisov” din 1785. Recunoaşterea „Sobornicescului Hrisov” ca act
juridic de bază, care urma să reglementeze relaţiile dintre răzeşi, a fost doar o măsură vremelnică ce corespundea politicii ţariste dusă în
ţinut, tendinţa generală a ţarismului fiind înlocuirea treptată a legislaţiei locale referitoare la răzeşi prin legislaţia rusă.
Deşi, în general, litigiile referitoare la răzeşi se rezolvau în conformitate cu legislaţia locală, legile ruseşti referitoare la Basarabia adoptate
în anii 20–40 („Ucazul cu privire la introducerea prescripţiei de 10 ani” din 28 mai 1823, „Instituţie pentru conducerea regiunii Basarabia” din
1828, „Ucazul privind ordinea vânzării moşiilor prin licitaţie publică” din 10 iunie 1836, „Ucazul referitor la dreptul de protimisis” din 3 iulie
1842 etc.), care reglementau şi statutul juridic al răzeşilor, sunt o dovadă incontestabilă a tendinţei ţarismului de a introduce în provincie
legislaţia rusă. Prin hotărârea Consiliului de Stat a Imperiului Rus din 1849, ţarismul a legalizat situaţia juridică existentă în rândurile răzeşilor,
recunoscând drepturile de proprietate asupra pământului acordate răzeşilor prin hrisoavele domneşti, listele de hotărnicie, dar şi hotarele
care s-au stabilit între moşiile răzeşilor după anexarea Basarabiei. Hotărârea dată ne demonstrează aceeaşi politică de substituire treptată a
legilor locale cu legislaţia rusă.
Spre deosebire de ţărani, răzeşii deţineau pământul în proprietate privată şi aveau dreptul de a-l vinde, dărui, schimba. Deşi răzeşii aveau
dreptul de liberă strămutare, fiind din punct de vedere juridic liberi, ei nu erau scutiţi de prestaţii faţă de stat, iar răzeşii, pământurile cărora
au încăput în mâinile moşierilor, îndeplineau şi prestaţii în folosul feudalilor. După adoptarea „Regulamentului cu privire la ţăranii din
Basarabia”, prestaţiile faţă de stat au fost unificate, astfel răzeşii urmau să plătească statului birul în sumă de 10 ruble de familie şi impozitul
funciar în sumă de 4 ruble şi 65 copeici.
Guvernul ţarist a dus o politică contradictorie faţă de răzeşi, urmând să fie socotiţi nobili sau ţărani în funcţie de suprafaţa de pământ
deţinută în proprietate. Către mijlocul sec. XIX componenţa răzeşilor era destul de pestriţă, printre ei erau moşieri, târgoveţi, care au pătruns
în masa răzeşilor obţinând drepturile lor. Majoritatea răzeşilor o constituiau răzeşii ţărani.
Ţiganii se împărţeau în două categorii: ţiganii statului şi ţiganii care aparţineau moşierilor, boiernaşilor, mazililor, comercianţilor şi clerului.
În 1812 în Basarabia existau 340 de familii de ţigani ai statului, iar în 1836 – 640 de familii. Ţiganii statului se aflau sub controlul unui comitet
special de pe lângă Guvernul regional. Ţiganii statului plăteau la stat dajdie pe baza hrisoavelor ce le posedau. Ţiganii particularilor, în
conformitate cu „Aşezământul” din 1818 erau „slobozi de toate de obşte, atât a haznalei cât și acele obşteşti dări, rânduiele şi havalele”, însă
erau aspru asupriţi de către stăpânii lor, care puteau să-i maltrateze, să-i schimbe, să-i vândă. Aşa, de exemplu, atrocităţile comise faţă de
ţiganii săi ale boieresei Casandra Paladi au ajuns până la judecătoria regională, unde în procesul judiciar s-a descoperit că C.Paladi şi-a bătut
de moarte robii săi – I.Lăcătuş şi I.Goisan, iar două fetiţe în vârstă de 13 şi 14 ani au fost arse de vii.
În 1847, în conformitate cu legea „Despre drepturile populaţiei oblastei Basarabia”, țiganii au fost impuşi să plătească birul faţă de stat.
Evreii al căror număr s-a înmulţit considerabil în anii 1806–1812 erau atribuiţi conform „Aşezământului” la tagma negustorilor,
târgoveţilor şi a agricultorilor potrivit cu ocupaţia lor şi după aceste stări sociale plăteau impozite şi îndeplineau corvezi la stat. Privilegiile
acordate evreilor de către domnitorii Moldovei se păstrau. Evreii puteau cumpăra numai loturi virane de la stat, pentru instalarea fabricilor.
Evreii şi ţiganii nu aveau dreptul să intre în slujba ţarului şi să ocupe funcţii în stat.
Ţarismul, urmărind scopul de a schimba structura socială din centrul şi nordul Basarabiei care era mai omogenă, a înfiinţat 16 colonii
agricole evreieşti, dar deoarece evreii nu aveau predispoziţie de a se ocupa cu lucrarea pământului, experimentul a eșuat, pământurile
acestor colonii trecând din nou în mâinile celor care l-au lucrat de veacuri.
Negustorii evrei deţineau în Basarabia monopolul celor mai importante ramuri comerciale: comerţul cu cereale, băuturi spirtoase, sare
ş.a. Unul dintre cercetătorii ruşi din ecolul trecut scria „...toţi negustorii de pâine în Basarabia sunt evrei...îi exploatează pe locuitorii
moldoveni, nepăsători şi molatici, chiar şi pe moşierii-boieri şi arendaşi”. Problema emigraţiei evreieşti în Basarabia şi reevaluarea rolului
evreilor în comerţul naţional basarabean în istoriografia contemporană a fost pusă în discuţie de istoricul V.Tomuleţ, care în baza unor date
statistice inedite conclude că deţinând monopolul comerţului, jefuind ţărănimea şi cultivând moşierilor dispreţul faţă de industrie şi comerţ,
evreii au anihilat formarea unei stări mijlocii a meşteşugarilor şi burgheziei comerciale naţionale.
După anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, în provincie apar noi pături sociale în persoana coloniştilor străini. La 23 iunie 1812, ţarismul
a adoptat un statut special pentru coloniştii sosiţi în Basarabia. Ţarismul a creat condiţii favorabile pentru coloniştii străini (bulgarii, găgăuzii,
sârbii, evreii ş.a.) acordându-le cetăţenia rusească, împrumuturi băneşti, scutindu-i de serviciul militar, de plata impozitului personal şi agrar.
Sub administraţia lui Harting s-au făcut primele colonizări masive cu populaţie de origine germană, adusă din regiunea Varşoviei. Astfel, în
1814 s-au stabilit cu traiul în Basarabia 1443 familii germane.
Prin decretul emis de Alexandru I, la 29 decembrie 1819, bulgarilor, găgăuzilor (aşa-numiţii colonişti transdanubieni) li s-au acordat
condiţii similare cu cele ale germanilor. Lor li s-a pus la dispoziţie o suprafaţă de 557 608 desetine de pământ şi dreptul de a fabrica ţuică fără
nici o restricţie. Cele mai multe colonii au fost înfiinţate în anii 1820–1822, către anii 1827 bulgarii şi găgăuzii au întemeiat în sudul Basarabiei
42 de colonii.
La 22 martie 1818 a fost adoptat „Regulamentul Direcţiunii generale a coloniştilor din Regiunea de sud”. Prin acest „Regulament”, se
creează un comitet de tutelare a coloniştilor din regiunea de sud a Rusiei. Scopul acestui comitet era administrarea coloniilor, apărarea
drepturilor şi privilegiilor coloniştilor.
 36

Posedând capital şi privilegii acordate de guvernul ţarist, coloniştii se ocupau cu cele mai rentabile ramuri ale agriculturii – vinicultura şi
pomicultura.
Către 1861 coloniştii formau circa 13% din numărul populaţiei Basarabiei. Militarilor pensionaţi, voluntarilor autorităţile ţariste le acordau
pământuri şi împrumuturi băneşti.
Astfel, guvernul ţarist făcea mari eforturi pentru a aşeza cu traiul în Basarabia populaţie alogenă. În alt mod se comportau autorităţile
ruse faţă de români. Ele nu puteau admite ca o emigrare românească să pună în pericol politica ţaristă de schimbare a componenţei etnice
a regiunii în folosul lor.
În primăvara anului 1814, 164 de familii originari din ţinutul Galaţi au trecut Prutul pentru a se aşeza cu traiul în Basarabia, cerând de la
autorităţi să li se acorde câte o suprafaţă de pământ pentru a-l lucra şi a-şi întreţine familiile. Cerinţele lor se încadrau perfect în legislaţia
statului rus, dar nu şi în politica colonială a ţarismului. În răspunsul dat cu întârziere, autorităţile ruse au declarat că întrucât moşiile de stat
ale Basarabiei au fost preconizate pentru popularea de către emigranţii din guberniile interne, transferurile din Moldova nu sunt binevenite,
deoarece pot contribui la epuizarea pământurilor libere şi la suprapopularea localnicilor.
Colonizarea Basarabiei, dirijată de către ţarismul rus, s-a desfăşurat foarte rapid. Deznaţionalizând populaţia băştinaşă, ţarismul şi-a creat
în persoana coloniştilor străini sprijin social la sate. Colonizarea a contribuit la acutizarea lipsei de pământ în Basarabia şi a însemnat începutul
unui lung proces de persecuţie naţională, autorităţile ţariste în multe cazuri recurgând la strămutarea ţăranilor băştinaşi în Ucraina, Caucaz
sau Siberia.

ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ
Izvoarele principale care au reglementat relaţiile administrative în Basarabia din 1812 pănâ în 1828 au fost următoarele: Legea din 23
iulie 1812; Legea din 2 februarie 1813; decretul imperial din 26 mai 1816; „Aşezământul constituirii regiunii Basarabia” din 29 aprilie 1818;
decretul din 16 martie 1820 „Despre Consiliul Suprem al Basarabiei”, instrucţiunile din 2 septembrie 1824 prin care s-a introdus o nouă ordine
de instituire administraţiei locale; Legea din 29 februarie 1828, cât şi alte hotărâri, decrete emise atât de autorităţile provinciale, precum şi
de cele centrale.
Proiectul legii referitor la administrarea noului teritoriu a fost elaborat de către Capodistria şi sancţionat de către Alexandru I la 23 iulie
1812 cu denumirea de „Înfiinţarea administrării provizorii în oblastia Basarabiei”. Legea din 23.06.1812 a fost completată și dezvoltată de
legea din 2 februarie 1813. Prin legile sus-menţionate, s-au stabilit organele de administrare a Basarabiei.
În fruntea administraţiei provinciale se situa guvernatorul civil.
Prin decretul imperial din 7 august 1812, în fruntea noii provincii a fost numit boierul moldovean Scarlat Sturza. Sturza n-a funcţionat
decât un an (1812–1813) administraţia lui de altfel nominală nu contează decât prin faptul că el a fost singurul guvernator moldovean al
Basarabiei, pentru că în continuare până în 1917, în funcţia de guvernatori ai Basarabiei au fost numite persoane de alte naţionalităţi.
În calitate de adjunct al guvernatorului civil a fost numit Matei Krupenski – unul dintre reprezentanţii boierimii basarabene.
Guvernatorul civil avea următoarele atribuţii:
 dirija toate ramurile administraţiei locale interne şi se subordona doar comandantului-şef al armatei de la Dunăre;
 avea dreptul să stabilească legături directe cu şefii guberniilor învecinate, cu domnii Moldovei şi Valahiei în toate problemele ce ţin
de competenţa administrării sale;
 guvernatorul civil selecta din rândurile boierilor consilieri în guvernul local, stabilindu-le funcţia. Elibera paşapoarte şi foi de drum.
Conform legilor provizorii din 1812–1813, cetăţile Hotin, Bender, Ismail, Chilia şi Akkerman erau conduse de un guvernator militar. În
această funcţie a fost numit general-maiorul ţarist de origine germană Harting.
Prin §6 al legii din 1812 se prevedea pentru populaţia Basarabiei păstrarea legilor sale. Toate afacerile trebuiau rezolvate în limbile rusă
şi moldovenească (§19). Dispoziţiile §19 prezentau o imixtiune periculoasă în afacerile interne ale ţinutului, creând premisele înlăturării limbii
române din toate sferele vieţii sociale, deoarece limbii ruse i-au fost acordate aceleaşi drepturi ca limbii române.
Cu atribuţii executive a fost înzestrat guvernul. El era format din două departamente şi adunarea lor comună. Departamentele aveau câte
trei colegii (secţii). Departamentul întâi avea următoarele colegii:
a) colegiul pentru pricini civile, format din patru consilieri din rândurile moşierilor localnici;
b) colegiul pentru cercetări şi pricini penale, alcătuit din patru consilieri (trei din moşieri localnici şi un ofiţer rus);
c) colegiul pentru administrarea poliţiei municipale şi provinciale condus de un ofiţer rus.
La examinarea dosarelor civile şi penale, colegiile trebuiau să se conducă după obiceiurile şi legile locale. Colegiile nu dispuneau de dreptul
de a lua decizii, ci efectuau numai lucrul de pregătire, hotărârea urmând să fie luată de către adunarea departamentului cu o majoritate de
voturi. Hotărârile luate de adunare puteau fi contestate în ordine de apel în adunarea comună.
În subordonarea departamentului se aflau şi funcţionarii administraţiei locale (ispravnicii, şefii de poliţie etc.).
Departamentul doi şi-a început activitatea la 2 februarie 1813, fiind compus la fel din trei colegii:
 pentru statistică (ţinea evidenţa statistică a populaţiei ţinutului, a fondului funciar, a imobilului de stat);
 pentru finanţe, care era răspunzător de colectarea impozitelor de la populaţia ţinutului, ţinea evidenţa veniturilor şi cheltuielilor de
stat, a concesiilor, a staţiilor de poştă arendate, precum şi a obligaţiilor populaţiei faţă de Coroană numite havalete;
 pentru comerţ şi industrie.
Fiecare colegiu era condus de către un ofiţer rus sau de un boier localnic. Ca şi în primul departament, colegiile efectuau pregătirea
deciziilor, ele urmând să fie aprobate la adunarea departamentului.
Legile stabileau o reprezentare preponderentă a boierilor locali în aparatul administrativ, coraportul dintre consilierii moldoveni şi ruşi
fiind de 7:5.
Guvernul provincial, după structura şi competenţa sa, amintea divanul Moldovei.
Administraţia locală a fost menţinută fără schimbări. S-a păstrat vechea împărţire administrativ-teritorială în ţinuturi, care a fost introdusă
şi în fostele raiale turceşti şi în Bugeacul tătăresc. În 1812 în Basarabia existau 12 ţinuturi (Greceni, Codru, Hotărniceni, Orhei, Soroca, Hotin,
Bender, Akkerman, Chilia, Căuşeni, Reni (Tomarovo), Ismail) şi două fragmente de ţinuturi (Iaşi şi Fălciu) care se extindeau pe ambele maluri
ale Prutului. În 1813 în Basarabia au fost organizate nouă ţinuturi (Orhei, Hotin, Soroca, Iaşi sau Făleşti, Bender, Hotărniceni, Codru, Greceni,
Ismail sau Tomarovo).
 37

Ţinuturile erau conduse de ispravnici, numiţi pe un an, după obiceiul moldovenesc de către guvernatorul civil la recomandarea adunării
generale din rândurile boierilor locali credincioşi ruşilor: Catargiu, Chica, Balş, Leon, Vârnav ş.a.
Ispravnicii aveau atribuţii administrative, judiciare şi executive. În fiecare isprăvnicie, era numit din rândurile moldovenilor câte un vameş
(secretar) sau casierul ţinutului.
Ţinuturile erau subîmpărţite în ocoale, în componenţa cărora intra un număr anumit de sate. Ocoalele erau conduse de ocolaşi şi căpitanii
de mazili, iar târgurile erau conduse de căpitanii de târguri. Funcţionarii respectivi erau numiţi în funcţie de către ispravnici. În fruntea satelor
se aflau vornicii sau starostii. În oraşul Chişinău şi cetăţile Hotin, Bender, Akkerman şi Chilia, au fost instituite organe de poliţie de tip rusesc.
Analizâd stuctura administraţiei basarabene, se poate constata că ea a cuprins unităţi şi organe reglementate de legislaţii şi principii
diferite.
Sistemul administrativ al Basarabiei stabilit în anii 1812–1813 se caracteriza prin următoarele trăsături:
 era provizoriu;
 administraţia civilă se afla în subordonarea celei militare, fiind sub conducerea exclusivă a comandamentului Armatei Dunărene, care
ţinea locul organelor puterii centrale;
 în cadrul instituţiilor administrative funcţionau obiceiurile şi limba maternă a băştinaşilor, numită moldovenească;
 introducerea unui sistem administrativ unic pe întregul teritoriu;
 introducerea unui anumit control asupra activităţii funcţionarilor publici;
 păstrarea în administraţie şi a unor plăgi din trecut ca: abuzul nelimitat al ispravnicilor, darea de mită, cumpărarea funcţiilor.
În vara anului 1813, exercitarea funcţiei de guvernator civil a fost încredinţată general-maiorului Harting. General-maiorul Harting a
concentrat în mâinile sale atât autoritatea militară, cât şi cea civilă. Harting care era adversarul autonomiei Basarabiei a început lupta
împotriva „ocârmuirii provizorii”, pledând pentru restrângerea libertăţilor, înlăturarea vechilor legi şi obiceiuri. După părerea sa, noua
provincie trebuia să devină un teritoriu rus obişnuit, cu simple particularităţi locale.
Contra tendinţelor autocrate ale generalului Harting au protestat energic boierii moldoveni în frunte cu mitropolitul Gavriil Bănulescu-
Bodoni, care s-a aflat în fruntea boierimii locale în toate manifestările ei, menite să apere fiinţa naţională a Basarabiei: vechile privilegii,
legislaţia şi obiceiurile pământului. În scrisoarea adresată ţarului Alexandru I la 1814, boierii combătând afirmaţiile funcţionarilor ruşi,
menţionau despre lipsa legilor în Basarabia, menţionând că în provincie, ca şi în Moldova, există obiceiurile vechi şi pravile, propunându-l în
funcţie de guvernator pe general-maiorul Ilie Filipovici Catargi.
La începutul anului 1816, guvernatorul Harting pe motiv de boală a fost concediat, fiind înlocuit de guvernatorul Ekaterinoslavului, grecul
Kalagheorghe.
Concedierea lui Harting a fost doar o cedare temporară, deoarece guvernul ţarist opina pentru reorganizarea administraţiei Basarabiei
pe linia introducerii în provincie a instituţiilor ruse, dar nu printr-un singur act cum propunea Harting, ci treptat.
Prin decretul imperial din 26 mai 1816, în Basarabia a fost introdusă funcţia de namesnic plenipotenţiar (rezident imperial). Conform
decretului dat, Basarabia a fost pusă în subordinea guvernatorului plenipotenţiar militar al Podoliei, care a devenit rezidentul provinciei. În
funcţie de namesnic a fost numit general-locotenentul Bahmetiev. El a concentrat în mâinile sale puterea civilă şi militară.
Toate instituţiile administrative ale Basarabiei erau subordonate rezidentului. În instrucţiunile speciale adresate rezidentului imperial al
Basarabiei, se enumerau sarcinile pe care acesta urma să le îndeplinească: organizarea pazei frontierei, reconstruirea podurilor dunărene,
reglementarea modului de colectare a impozitelor, asigurarea condiţiilor pentru dezvoltarea viticulturii.
În ţinuturi a fost introdusă funcţia de revizor şi sameş. Principalele obiective ale revizorului erau menţinerea ordinii publice în ţinut,
supravegherea activităţii ispravnicilor, limitarea abuzurilor ispravnicilor, primirea petiţiilor de la populaţie, supravegherea gestionării
finanţelor, a activităţii organelor de poliţie şi paza frontierei.
Sameşul conducea activitatea cancelariei isprăvniciei, urmărea ca funcţionarii din ţinuturi să respecte şi să aplice în practică instrucţiile şi
ordonanţele primite de la organele ierarhic superioare. Sameşul urmărea ca populaţia ţinutului să nu fie supusă la dări şi prestaţii
suplimentare.
La 2 august 1817 la Chişinău a fost înfiinţată Duma orăşenească. Primul primar al Chişinăului a fost ales A.Nour.
Următoarea etapă în organizarea administrativ-teritorială a provinciei a fost adoptarea „Aşezământului constituirii regiunii Basarabia”.
Acest „Aşezământ” de drept public a fost promulgat la 29 aprilie 1818 de însuşi Alexandru I în cadrul vizitei sale la Chişinău. Noua lege avea
la bază principiul recunoaşterii particularităţilor naţionale ale Basarabiei. Ea confirma utilizarea limbii materne a basarabenilor, legile şi
obiceiurile moldoveneşti, fixând schimbările ce au avut loc în administrarea ţinutului din 1812. „Aşezământul” a fixat o structură mai
cuprizătoare a instituţiilor administrative basarabene.
Prin „Aşezământ” Basarabiei i s-a confirmat oficial denumirea de „oblastia Basarabiei”. Conform „Aşezământului”, regiunea Basarabia se
afla în subordinea general-guvernatorului militar al Podoliei, care era şi namesnic plenipotenţiar în regiune.
Şeful provinciei era guvernatorul civil care în activitatea sa urma să se conducă de instrucţiunile ruseşti privitoare la guvernatori.
Organul principal din provincie, care deţinea autoritatea superioară executivă şi judecătorească era Consiliul Suprem (Sfatul Suprem),
numit astfel pentru că nu depindea de instituţiile centrale de stat. Consiliul era un organ colectiv, alcătuit din membrii numiţi şi membrii aleşi.
În componenţa Consiliului intrau 11 membri; 5 membri numiţi şi 6 deputaţi aleşi din rândurile nobililor locali.
Consiliul Suprem deţinea puterea administrativă şi judecătorească, fiind împuternicit cu funcţii organizatorice, administrative, economice
şi judiciare. Consiliul avea dreptul de iniţiativă legislativă. Consiliul adopta hotărâri cu majoritatea de voturi. Ele erau definitive şi fără drept
de apel. Cei care nu erau de acord cu aceste hotărâri le puteau reclama în Consiliul de Stat prin intermediul ministrului justiţiei sau general-
procurorului.
În calitatea sa de Curte judecătorească civilă, Consiliul Suprem era o instituţie în esenţă moldovenească, litigiile civile şi cele funciare fiind
examinate conform legilor locale şi în limba română. Consiliul Suprem era mai puţin moldovenesc atunci când judeca în calitate de Curte
Penală sau activa ca organ administrativ. Problemele cu privire la reglementările fiscale, penale şi de instrucţie trebuiau să fie examinate în
ruseşte şi în româneşte în baza legiuirilor Imperiului Rus şi cu păstrarea drepturilor şi obiceiurilor pământului în privinţa apărării proprietăţii
private.
Deşi ţarul rus şi-a pus mari speranţe în Consiliu, activitatea acestuia a fost ineficientă. Una din cauzele randamentului scăzut al activităţii
Consiliului era lipsa frecventă a membrilor de la şedinţe. Activitatea ineficientă a Consiliului era cauzată şi de antagonismul existent între
 38

interesele diferite ale membrilor aleşi (reprezentanţii nobilimii locale) şi membrii numiţi de către Coroană (funcţionari ce reprezentau
interesele ţarismului) ai Consiliului. În activitatea sa Consiliul se conducea de două legislaţii total diferite: în domeniul dreptului public – de
legislaţia rusă (cunoscută doar de funcţionarii ruşi), iar litigiile civile le rezolvau în conformitate cu legile locale, necunoscute şi ignorate de
funcţionarii ruşi. Existenţa în paralel a două legislaţii diferite, în condiţiile când membrii aleşi ai Consiliului cunoşteau doar legislaţia locală,
iar funcţionarii ruşi – numai legislaţia imperială, a generat apariţia unei stări de tensiune permanentă între membrii Consiliului. Membrii
numiţi ai Coroanei ocupau funcţii înalte în administraţia provinciei, fapt ce nu le permitea să activeze eficient şi în Consiliu.
Funcţiile executive în provincie erau îndeplinite de către Guvernatorul civil şi Guvernul provincial.
Prin „Aşezământ” guvernatorului i se acorda o largă competenţă, el coordonând şi supraveghind activitatea tuturor instituţiilor din
Basarabia.
Guvernul provincial era format din: guvernator, viceguvernator, patru consilieri, administratorul financiar şi doi asesori.
Guvernul provincial era divizat în două departamente:
1) executiv – se ocupa de problemele administrativ-organizatorice şi activa în baza regulilor prescrise pentru Direcţiile guberniale ruseşti.
2) economic – în competenţa intra: perceperea impozitelor, controlul vamal, patrimoniul provinciei şi recensământul. Departamentul
activa în conformitate cu regulamentele referitoare la camerele (palatele) haznalei din Rusia. De competenţa departamentului erau şi
problemele din domeniul asistenţei sociale.
Problemele majore care necesitau o cercetare minuţioasă urmau să fie deliberate şi hotărâte de adunarea generală a guvernului, deciziile
fiind luate cu majoritatea voturilor.
Adunarea generală era obligată să delibereze asupra următoarelor chestiuni:
 prestaţii în folosul statului;
 litigii privind pretenţiile persoanelor particulare asupra averii statului;
 problemele referitoare la perceperea impozitelor în folosul statului;
 problemele dărilor şi datoriilor zemstviale.
În guvernul provincial, toate afacerile trebuiau efectuate în limbile rusă şi moldovenească.Toate anunţurile, ordinele şi publicaţiile în
domeniul administrativ trebuiau scrise în ruseşte şi moldoveneşte.
Provincia şi-a păstrat drepturile sale în domeniul colectării impozitelor şi taxelor locale. Sumele statului percepute din provincie aveau o
destinaţie dublă:
 unele erau destinate pentru necesităţile provinciei;
 altele erau vărsate în veniturile generale ale Imperiului Rus.
Repartizarea veniturior se opera în felul următor: după acoperirea tuturor cheltuielilor provinciale în conformitate cu bugetul, 9/10 din
suma rămasă reveneau veniturilor generale ale administraţiei financiare imperiale, iar 1/10 – era destinată necesităţile locale.
„Aşezământul” a introdus noi instituţii: Direcţia sanitară, Biroul de hotărnicie provincial, arhitectul provincial.
În oraşul Chişinău a fost instituit oficiul poştal regional, iar în ţinuturi – expediţii poştale. Aceste instituţii funcţionau în baza legilor ruseşti.
S-au făcut modificări în divizarea administrativ-teritorială a provinciei, numărul ţinuturilor micşorându-se până la 6. Aceste ţinuturi erau:
Hotin, Iaşi, Orhei, Bender, Akkerman şi Ismail, respectiv cu centru în oraşele: Hotin, Bălţi, Chişinău, Bender, Akkerman şi Ismail.
În fiecare din cele 6 ţinuturi, pe lângă ispravnicul zemstvial a fost creată câte o isprăvnicie zemstvială în frunte cu un căpitan ispravnic şi
4 asesori sau comisari. Isprăvnicia avea autoritatea poliţiei zemstviale. În activitatea sa se conducea de legislaţia rusă.
Pe lângă fiecare isprăvnicie s-a creat câte o administraţie financiară (vistierie ţinutală) având în sarcina sa colectarea impozitelor. În fiecare
ţinut era angajat un medic şi un ajutor care se conduceau în activitatea lor de regulamentele sanitare ruseşti.
Ţinuturile au fost divizate în ocoale în frunte cu un ocolaş, iar în sate funcţiile administrative erau exercitate de vornici. Ei asigurau ordinea
publică, aplicarea în practică a deciziilor şi dispoziţiilor date de instanţele ierarhic superioare, ţineau evidenţa populaţiei. Vornicii erau numiţi
de ispravnici cu acordul obştii.
în oraşe au fost create Dume orăşeneşti, direcţii ale breslelor şi alte organe de autoadministrare, prevăzute de legiuirile ruseşti.
Duma orăşenească era un organ eligibil. Organul executiv al Dumei era uprava. În competenţa ei intrau probleme administrativ-
gospodăreşti, industriale, comerciale, inclusiv repartizarea pământului pentru oraşe, amenajarea oraşelor.
În oraşe a fost creată şi poliţia urbană care era condusă de un prefect de poliţie. În activitatea sa, poliţia urbană se conducea de legiuirile
ruseşti.
Analizând dispoziţiile „Aşezământului” din 1818, putem ajunge la concluzia că el a introdus Basarabia în sistemul instituţiilor
administrative ruseşti, cu păstrarea unor instituţii specifice (de exemplu, Consiliul Suprem care nu era cunoscut în guberniile interne ruseşti)
şi a anumitor elemente naţionale: isprăvniciile, limba naţională în activitatea organelor administrative, în învăţământ, participarea nobilimii
locale în administrarea provinciei, dar cu limitarea treptată a acestor drepturi şi apropierea de instituţiile administrative ale Rusiei.
După puţin timp, dispoziţiile „Aşezământului” au început să fie modificate.
Astfel, în 1820, în urma demersului guvernatorului general al Basarabiei Bahmetiev, în componenţa Consiliului Suprem sunt incluşi doi
membri din partea Coroanei, micşorându-se numărul elementelor naţionale în Consiliu, majoritatea trecând de partea reprezentanţilor
puterii centrale. Rezidentul imperial, care prezida şedinţele Consiliului, a primit dreptul de veto asupra tuturor problemelor, cu excepția celor
din domeniul justiției. El era în drept să suspendeze hotărârea Consiliului şi să prezinte opinia proprie, pentru aprobare, monarhului.
La 2 septembrie 1824, a fost aprobată propunerea contelui Voronţov, devenit în 1823 rezident plenipotenţiar al Basarabiei, prin care a
fost schimbată ordinea de instituire a administraţiei locale. Căpitanii-ispravnici şi cei 4 asesori aflaţi în fruntea ţinuturilor, care erau aleşi de
nobilimea locală, urmau să fie numiţi de Coroană. În posturile de ispravnici au fost numiţi, în special, foşti militari ruşi.
În anul 1825, Consiliului Suprem i se retrag şi funcţiile de instanţă judecătorească supremă în provincie.
Perioada iluziilor naţionale ia sfârşit în 1828. La 29 februarie 1828, „Aşezământul constituirii regiunii Basarabia” a fost abrogat şi înlocuit
cu o nouă lege întitulată „Instituție pentru conducerea regiunii Basarabia”. În dispoziţiile preliminare ale legii în cauză, preconiza aplicarea în
Basarabia a legilor ruseşti despre administrarea guberniilor – „Aşezământul despre gubernii” din 1775, adoptat de Ecaterina II.
§5 al legii din 29 februarie 1828 menţiona că în fruntea conducerii supreme a regiunii Basarabia se află guvernatorul general al Novorosiei
şi al Basarabiei, care supraveghea activitatea tuturor instituţiilor regiunii. Funcţia de rezident imperial a fost desfiinţată. Conducătorul regiunii
era guvernatorul civil, numit în funcţie de împărat. Funcţia de rezident a fost desfiinţată. A fost lichidat Consiliul Suprem.
 39

Administraţia provinciei era formată din:

• Consiliul regional;
• Direcţia regională;
• Camera (Palatul) haznalei;
• Tribunalul penal regional;
• Tribunalul civil regional;
• Tribunalul conştiinţei.
Consiliul regional se convoca de două ori pe an şi includea 7 membri. Consiliul regional avea o competenţă limitată, deliberând în
probleme de dispoziţie administrativă, financiare şi economice, dispunea de 10% din bugetul aprobat al provinciei; întocmea bugetul şi
înfiinţa impozite agricole; construia şi repara drumurile; construia edificii; acorda credite pentru îmbunătăţirea situaţiei populaţiei; asigura
aprovizionarea populaţiei în caz de secetă etc. Activitatea Consiliului regional era supravegheată de către procurorul regional. Prin urmare,
Consiliul regional era doar un organ consultativ, atribuţiile lui deosebindu-se cu mult de cele ale Consiliului Suprem.
Guvernul regional fiind suprimat, organul executiv al regiunii devine direcţia regională. Pe lângă direcţia regională se instituiau
următoarele instituţii: serviciul asistenţei sociale, adunarea deputaţilor nobilimii, direcţia sanitară, serviciul arhitectural, procurorul regional.
Administraţia ţinutală era compusă din tribunalul zemstvial alcătuit din ispravnic şi 4 membri permanenţi. În fiecare ţinut exista câte un
administrator financiar.
În oraşe activau dume orăşeneşti (consilii urbane), bresle, organe de justiţie şi poliţie.
Din componenţa consiliilor urbane făceau parte primarul oraşului şi 5 consilieri din partea stărilor sociale. Direcţia breslelor era compusă
din burgomistru, starostele oraşului şi reprezentanţi din partea meseriaşilor.
În conformitate cu §62 al legii din 1828, în Basarabia limba oficială a devenit limba rusă. În 1836, pe timpul guvernatorului Fiodorov,
deoarece limba rusă nu era cunoscută de populaţia Basarabiei, s-a admis din nou, pe o perioadă de 7 ani, întrebuinţarea în instituţiile
administrative şi judecătoreşti a limbii moldoveneşti. Perioada bilingvismului a luat sfârşit prin transformarea limbii ruse în limbă oficială a
regiunii Basarabia.
Astfel, prin Legea din 29 februarie 1828 au fost suprimate particularităţile administrative şi privilegiile acordate provinciei prin
„Aşezământul” din 1818. În Basarabia s-au introdus instituţiile ruseşti guberniale şi legile ruseşti.

IZVOARELE DREPTULUI ŞI INSTITUŢII JURIDICE

Prin actul provizoriu din 1812, justiţia în Basarabia urma să fie exercitată în baza normelor juridice vechi, cu care populaţia din întreaga
Moldovă, nu numai cea din Basarabia, era obişnuită. Această poziţie a fost reiterată şi în legea din 12 februarie 1813 şi în Ucazul imperial din
21 august 1813, referitor la organizarea eparhiei Chişinăului şi Hotinului în care se recomanda a adopta organizarea bisericească obiceiurilor
locale. Prin urmare, ca izvoare atât ale dreptului civil, cât şi ale dreptului public urma să rămână legislaţia Principatului Moldovei, parte
componentă a căruia a fost până la 1812 şi teritoriul dintre Prut şi Nistru.
„Aşezământul constituirii regiunii Basarabia” din 1818 şi „Instituţia pentru conducerea regiunii Basarabia” din 1828 au păstrat ca izvoare
ale dreptului civil legile locale. Deoarece noţiunea de legi locale era confuză şi imprecisă, Consiliul Suprem al Basarabiei în instrucţiunile sale
către instanţele de judecată basarabene, recomanda soluţionarea litigiilor civile în baza obiceiului pământului, „Bazilicalelor” şi „Hexabiblului”
lui Armenopol. Deoarece, în 1825 Departamentul II al Senatului Rus devine instanţă de apel pentru pricinile civile examinate în instanţele
basarabene şi în rezolvarea lor trebuia să se conducă de legile locale, Senatul se adresează autorităţilor basarabene să prezinte la centru
legile locale. Consiliul Suprem, în răspunsul său oficial din aprilie 1826 către Senatul Rus, arăta că are la dispoziţia sa următoarele legi:
„Hexabiblul” lui Armenopol, „Manualul juridic” al lui A.Donici, „Sobornicescul Hrisov” al lui A.Mavrocordat din 1775 şi „Aşezământul
constituirii regiunii Basarabia” din 1818. Referitor la colecţia deciziilor domnitorilor şi obiceiurile pământului, Consiliul a comunicat că ele nu
sunt sistematizate şi codificate. Legile sus-menţionate au fost transmise Senatului Rus pentru a fi traduse în limba rusă. Departamentul Asiatic
al Colegiului de Stat al afacerilor străine a tradus „Manualul juridic” al lui A.Donici în 1828, iar „Hexabiblul” lui Armenopol în 1831.
Legile locale („Hexabiblul” lui Armenopol, „Manualul juridic” al lui A.Donici, „Sobornicescul Hrisov” al lui A.Mavrocordat din 1785 şi
„Aşezământul constituirii regiunii Basarabia” din 1818) au fost menţinute ca izvoare ale dreptului civil şi după lichidarea autonomiei
Basarabiei. Însă, „Instituţia pentru conducerea regiunii Basarabia” din 28 februarie 1828 le-a făcut două modificări:
 prin legea dată se limita sfera de aplicare a legilor locale sub raport teritorial, în ţinuturile Ismail şi Akkerman, sub motivul că în ele nu
locuiesc moldoveni, pricinile civile urmau să fie soluţionate în baza legislaţiei civile ruse;
 în Basarabia, în caz de lipsă de reglementări în legile locale, urma să fie aplicată legislaţia civilă rusă.
Deoarece dreptul civil rusesc a fost recunoscut ca izvor suplimentar al legilor locale, judecătorii basarabeni, de cele mai multe ori ruşi de
origine şi instruiţi în spiritul dreptului rusesc, recurgeau foarte des la dreptul civil rus, schimbând şi denaturând sensul multor instituţii ale
legilor locale basarabene. Dispoziţiile legilor locale au fost înlocuite cu cele ale dreptului civil rusesc şi pe cale de legiferare. Astfel, prin Ucazul
imperial din 28 mai 1823 în Basarabia a fost introdusă prescripţia de 10 ani din Codul civil rus; în 1829 au fost introduse regulile imperiale
pentru perfectarea direfitelor acte civile; în 1836 – regulile despre vânzările publice şi regulile cu privire la vânzarea moşiilor minorilor; în
1847 a fost fixată ordinea asigurării dotei din averea soţului, adică preferinţa soţiei înaintea altor creditori în averea soţului, cu scopul
restituirii dotei.
Dezacordurile, contrazicerea şi învechirea parţială a legilor locale au pus în repetate rânduri problema codificării acestora. Încă în 1817,
la Chişinău şi-a început activitatea o comisie specială pentru sistematizarea şi codificarea legilor locale. Codul de legi a fost gata în 1821, dar
nu a avut succes la centru pe motiv că se asemăna cu Codul lui Calimah. Împăratului nu i-а plăcut reglementarea statutului juridic al persoanei
din cod, care urmând dispoziţiile Codului lui Calimah împărţea locuitorii „în liberi şi neliberi”, fapt care putea să producă impresia că în
provincia nou-anexată există robia, precum şi faptul că regulile de desfacere a căsătoriei, regulile despre tutelă erau reglementate după
principiile dreptului romano-bizantin, şi nu după cele ale legislaţiei ruse.
O altă variantă a Codului civil a fost întocmită în 1825 de Petru Manega, originar din Valahia, doctor în drept la Universitatea din Paris.
Proiectul Codului civil cuprindea trei părţi: despre persoane, despre bunuri, despre obligaţii şi era scris în limba franceză deoarece Manega
nu cunoştea limba rusă. Ca izvor al codului, a fost folosit Codul lui Napoleon. Proiectul a fost tradus în limba rusă, dar a rămas fără aplicare.
 40

Până în 1840 s-a aflat la Ministerul de Externe, apoi a fost transmis Cancelariei împărăteşti.
Un răspuns cert la întrebarea dacă într-adevăr în sfera dreptului penal au fost respectate în totalitate promisiunile legilor provizorii din
1812, 1813 referitor la aplicarea în continuare a izvoarelor de drept penal moldovenesc până în 1818 nu se poate formula. Faptul că în unele
dosare penale instanţa de judecată, la emiterea sentinţei, face trimitere la legile locale, ne înclină spre un răspuns pozitiv sau cel puţin nu
permite să excludem total aplicarea legilor locale în procesele penale, alături de legislaţia rusă, până la 1818.
După 1818, ca izvor de drept în domeniul penal a fost folosită legislaţia rusă. Doar în 3 judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad şi Ismail)
legislaţia românească va reveni pentru o perioadă scurtă de timp (1856–1878).
Până în 1835, în domeniul dreptului penal s-au aplicat mai multe legi, instanţele de judecată din Basarabia în motivarea sentinţelor într-
un mod original combinau articolele din diferite legi penale, făcând trimitere în una şi aceeaşi sentinţă la izvoare diferite. Una din legile des
folosite de către instanţele de judecată din Basarabia, la examinarea pricinilor penale, era „Statutul militar” din 1716 şi „Articolul militar”
care erau nu numai acte normative destinate militarilor, dar care conţineau şi norme penale şi de procedură generală. În practică normele
Statutului au fost aplicate nu numai faţă de militari, dar şi faţă de populaţia civilă, de aceea nu trebuie să ne surprindă aplicarea lui în
Basarabia.
O altă lege folosită ca izvor al dreptului penal şi care a stat la baza codificării legislaţiei penale ruse a fost „Pravila de Sobor” din 1649,
„Ustav blagocinia” din 1782, Ucazul din 8 martie 1723, Ucazul din 23 februarie 1823 (ambele ucazuri conţineau pedepse severe pentru
persoanele fugare) etc.
Legislaţia penală rusă a fost codificată în 1832, concomitent cu codificarea întregii legislaţii într-un cod general „Svod zakonov”, ce a intrat
în vigoare în 1835. Volumul XV se referea la dreptul penal şi a înglobat în sine legile penale care funcţionau în Imperiu începând de la „Pravila
de Sobor” din 1649. Volumul XV cuprindea două cărţi, prima carte cu norme de drept penal, iar cartea a doua – norme de procedură penală.
În 1846 a intrat în vigoare un nou cod penal – „Codul de pedepse penale şi corecţionale”.
Prin noţiunea de „infracţiune” în legislaţia rusă se înţelegea încălcarea legilor şi neascultarea poruncilor ţarului, Codul penal din 1846
definea infracţiunea ca „orice încălcare a prescripţiilor legale prin care se atenta la inviolabilitatea puterii de stat, la drepturile şi securitatea
societăţii sau a persoanelor particulare”.
Legislaţia penală determina infracţiunea săvârşită cu intenţie şi infracţiunea săvârșită din imprudenţă, legitima apărare, coparticiparea,
circumstanţele care absolveau de răspunderea penală. Cauzele care înlăturau răspunderea penală conform Codului penal din 1846 erau:
 starea iresponsabilă;
 vârsta minoră (până la 17 ani);
 eroarea din întâmplare sau rezultată în urma unei înşelăciuni;
 legitima apărare;
 săvârşirea infracţiunii sub constrângere.
Eliberarea de pedeapsa penală intervenea în cazul extremei necesităţi, expirarea termenului de prescripţie, împăcarea victimei cu
inculpatul, moartea infractorului.
Circumstanţele atenuante erau: starea de afect; autodenunţarea; căinţa sinceră; unele defecte fizice; dacă persoana care a săvârşit
infracţiunea era incultă, nechibzuită, cu facultăţi mintale reduse, fapt ce a facilitat atragerea ei la săvârşirea infracţiunii de către alte persoane;
extrema necesitate, concurs de împrejurări grele, constrângerea etc.
La stabilirea pedepsei, se considerau circumstanţe agravante: intenţia directă asupra săvârşirii infracţiunii; săvârşirea infracţiunii de către
o persoană cu distincţii şi cu studii; pluralitatea de infractori; săvârşirea infracţiunii cu o deosebită cruzime; dacă în urma săvârşirii infracţiunii
a fost cauzată o daună irecuperabilă; starea de ebrietate.
Se făcea distincţie între infracţiuni grave şi infracţiuni uşoare. Curtea penală basarabeană atribuia la infracţiuni grave: omuciderea,
inclusiv şi intenţia de a săvârşi un omor, jaful, jaful şi furtul obiectelor de cult, furtul în valoare mai mare de 100 de ruble de argint, incendierea,
precum şi alte infracţiuni care se pedepseau prin degradare civilă sau pedeapsă capitală. Infracţiuni uşoare erau socotite: furtul în valoare
mai mică de 100 de ruble, bătăile, certurile dintre ţărani (cu excepţia persoanelor de viţă nobilă).
Infracţiunile erau grupate în mai multe categorii. Pe primul loc erau plasate infracţiunile împotriva: regimului social-politic existent,
religiei, monarhului, infracţiunii contra statului. Drept infracţiuni contra statului erau calificate şi orice nesupunere a țăranilor sau a
muncitorilor contra proprietarilor lor.
Din categoria infracţiunilor contra religiei şi moralei, faceau parte: erezia, vrăjitoriа, nerespectarea ritualurilor bisericeşti, violul, adulterul,
incestul, desfrânarea, homosexualismul.
Naşterea unui copil de fată mare, care în legislaţia Principatelor Române fusese abolită ca infracţiune încă în sec. XVIII, în Basarabia a fost
reintrodusă ca infracţiune în conformitate cu legislaţia rusă. Pentru asemenea infracţiuni, fetele erau trimise la dicasteria din Chişinău, fiind
supuse anatemei şi trimise pentru a se pocăi la mănăstire, iar la reîntoarcere erau date sub tutela taţilor până la căsătorie.
Ca şi în dreptul bizantin, în legislaţia penală rusă era sancţionată încheierea căsătoriei a patra oară.
Din categoria infracţiunilor contra administraţiei şi justiţiei, făceau parte: falsificarea monedei, peceţilor, a actelor şi documentelor, luarea
de mită, delapidarea de bani publici, jurământul fals, mărturia falsă, denunţul fals.
Deşi legislaţia penală prevedea pedepse foarte aspre pentru infracţiuni de mită, inclusiv până la pedeapsa cu moartea, puţini erau
condamnaţi pentru asemenea infracţiuni, deoarece în practica judecătorească drept mită era calificată numai luarea de bani în timp ce, de
cele mai multe ori, nedreptatea se făcea din servilism, din anumite avantaje personale ale judecătorilor.
Legislaţia penală conţinea prevederi ce urmăreau apărarea drepturilor stărilor sociale privilegiate. Orice încercare de a trece dintr-o stare
socială în alta se pedepsea destul de aspru – degradarea civilă şi exilul în Siberia.
Dintre infracţiunile contra persoanei omorul era considerat cea mai gravă infracţiune, care se pedepsea cu munca silnică de la 12 până la
20 de ani (maximul duratei închisorii corecţionale fiind de 20 de ani).
Ca infracţiuni contra sănătăţii persoanei erau prevăzute leziunile corporale: bătăii şi mutilarea.
Erau reglementate şi infracţiunile contra cinstei, onoarei şi demnităţii: calomnia şi injuria.
Una dintre cele mai răspândite infracţiuni din Basarabia în anii 20 ai sec. XIX era furtul.
Escrocheria (ca sustragere, legată de înşelăciune, dar fără violenţă) era pedepsită ca şi furtul comis pentru prima oară – privaţiune de
libertate până la 2 ani şi confiscarea averii.
 41

O altă infracţiune contra averii era incendierea. În categoria infracţiunilor contra proprietăţii era înglobată şi mutarea semnelor de hotar,
care era pedepsită cu închisoare sau amendă.
În 1846 a intrat în vigoare „Codul pedepselor penale şi corecţionale”. În cod infracţiunile erau grupate în mai multe categorii. Din 12 secţii
ale codului, 9 erau destinate ocrotirii regimului social-politic existent.
Sistemul de pedepse era destul de complicat, caracterizându-se printr-o discriminare socială vădită, fiind bazat pe principiul medieval de
inegalitate în faţa legii. Codul conţinea două sisteme de pedepse:
• pentru nobili, cler şi alte pături sociale cărora nu li se aplicau pedepse corporale;
• pentru categorii sociale cărora li se aplicau şi pedepsele corporale.
Pedeapsa varia în funcţie de starea socială a condamnatului.
Pedepsele erau divizate în:
 pedepse penale – degradarea civică şi pedeapsa cu moartea, degradarea civică şi munca silnică (pe viaţă sau de la 4 la 20 de ani),
degradarea civică şi exilul în Siberia, degradarea civică şi deportarea în Caucaz.
 pedepse corecţionale – retragerea anumitor drepturi şi privilegii, deportarea în locuri nu prea îndepărtate, privaţiunea vremelnică de
libertate sub formă de deţinere în cetate sau închisoare, arestul de la o lună până la trei, amendă, privarea de dreptul de a ocupa anumite
funcţii, mustrare sau observaţie publică.
Exilul în Siberia era una din cele mai frecvente pedepse aplicate şi urmărea nu numai scopul de corecţie a infractorilor, ci şi de a coloniza
şi întări influenţa ruşilor în regiunile periferice ale Imperiului Rus. Condamnaţii la muncă silnică în Siberia erau deportaţi pe jos, fiind înlănţuiţi
la mâini şi la picioare. Începând cu 1824, printre cătuşele a 8-10 condamnaţi se trecea un pivot de fier în aşa mod, încât ei rămâneau
nedespărțiți zi şi noapte până când ajungeau la punctul de destinaţie. Erau aplicate şi pedepse corporale. În „Svod zakonov” din 1832 printre
pedepsele corporale erau prevăzute: bătaia cu biciul, cu cravaşa, cu spriţrutenele, cu varga sau cu un mănunchi de nuiele, de unde provine
şi expresia „a snopi în bătaie”. Se prevedea stigmatizarea condamnaţilor.
Pentru executarea pedepselor corporale şi de mutilare, deoarece în Basarabia nu exista călău, condamnaţii erau trimişi la Movilău.
În concluzie, putem constata că populaţiei din Basarabia, după anexarea acesteia la Imperiul Rus şi extinderea legislaţiei penale ruse, i se
aplicau norme penale cu mult mai dure decât până la anexare. Dacă în legislaţia penală a Principatului Moldova cele mai grave infracţiuni era
socotite infracţiunile contra persoanei, prin noua legislaţie penală introdusă în Basarabia cele mai grave infracţiuni erau infracţiunile contra
statului şi religiei. Pedeapsa cu moartea, pedepsele de mutilare şi corporale, desele deportări în Siberia (în 1846 au fost deportaţi în Siberia
2052 de persoane) erau de natură să intimideze nu numai persoanele ce erau supuse pedepselor respective, ci şi pe toţi cei care aflau despre
o atare politică penală, generând o stare de groază, fapt ce înlesnea politica tristă de asimilare.
Prin „Regulamentul privind instituirea administraţiei provizorii în Basarabia” din 23 iulie 1812, justiţia era înfăptuită în baza regulilor vechi,
de către unul din cele două departamente ale administraţiei civile instituite în provincie.
Legea „Cu privire la instituirea a două departamente de stat şi a Adunării generale” din februarie 1813 stabilea că primul departament
avea competenţă judiciară. Departamentul era format din 3 colegii:
1) colegiul pentru rezolvarea litigiilor civile în componenţa a 4 consilieri din rândurile moşierilor localnici;
2) colegiul pentru cercetări şi pricini penale, alcătuit din 4 consilieri (3 din moşierii localnici şi unul din ofiţerii superiori ruşi);
3) colegiul pentru administrarea poliţiei municipale şi provinciale condus de un ofiţer rus.
La examinarea dosarelor civile şi penale colegiile trebuiau să se conducă după obiceiurile şi legile locale.
În ţinuturi, atribuţiile judiciare le înfăptuiau ispravnicii. Judecata se făcea în conformitate cu obiceiul pământului, în limba românească şi
în majoritatea cazurilor verbal.
În oraşul Chişinău şi cetatea Hotin au fost instituite organe poliţieneşti ruse. Ele se aflau atât în subordinea autorităţilor civile, cât şi a
comandanţilor cetăţilor, conducându-se în activitatea lor de legile şi regulamentele speciale elaborate de Ministerul poliţiei.
În ţinutul Hotin poliţia se numea şi în continuare pârcălăbie, iar în ţinutul Orhei – serdărie. În ţinuturile Bender, Akkerman şi Chilia –
vechili.
Analizând structura instanţelor judiciare stabilită de ţarism în ţinut în anii 1812–1813 se poate constata că în în organizarea judecătorească
a Basarabiei Imperiul Rus a ţinut cont de formele ei de organizare tradiţionale, păstrând temporar majoritatea instituţiilor ei juridice
tradiţionale. Astfel, după structura şi competenţa sa Departamentul I al guvernului amintea divanul Moldovei, iar în ţinuturi ispravnicii şi-au
păstrat funcţiile lor judecătoreşti anterioare.
Prin „Aşezământul constituirii regiunii Basarabia” au fost reglementate mai detaliat instanţele de judecată şi procedura judiciară. Au fost
determinate instanţele de judecată, modul de numire a judecătorilor (combinându-se sistemul băştinaş de numire a judecătorilor cu cel al
alegerii), procedura judiciară. Conform „Aşezământului” din 1818, judecata era înfăptuită de 3 instanţe:
1) judecătoriile ţinuturine (un fel de tribunale);
2) Curtea civilă şi penală regională (un fel de Curţi de Apel);
3) Consiliul Suprem, cu caracter mixt administrativ judiciar, fiind instanţa judiciară supremă.
„Aşezământul” din 1818 a înfiinţat instituţia procuraturii, care nu a existat anterior în Basarabia. A fost schimbată întrucâtva şi denumirea,
în loc de procuror în Basarabia i se zicea procurator.
Procuratorii trebuiau să se călăuzească în activitatea lor de regulile stabilite în Rusia pentru procurorii guberniali şi judeţeni, adaptându-
se la condiţiile şi forma de administrare a Basarabiei, în conformitate cu instrucţiunile date.
Procuratorii supravegheau respectarea de toate instituţiile basarabene a legilor şi regulamentelor în vigoare, urmărind ca instituţiile date
să nu-şi depăşească competenţa. Procuratorii supravegheau şi activitatea instanţelor de judecată.
Procuratorii nu participau la procesele civile, cu excepţia proceselor unde reclamant sau pârât era statul ori minorii, în asemenea procese
prezenţa procurorului era obligatorie, în calitate de apărător al intereselor acestora.
În procesele penale, procuratorul coordona activitatea desfăşurată de organele de urmărire penală în vederea descoperirii infracţiunii.
Procuratorii supravegheau şi executarea sentinţelor, inclusiv controlau activitatea închisorilor.
Procuratura nu-şi exercita atribuţiile ca un organ autonom în sistemul organelor judecătoreşti, ci era supusă autorităţilor administrative,
în special guvernatorului plenipotenţiar. Având un atare statut, funcţia de procurator regional a existat în Basarabia până în 1869, când în
urma înfăptuirii reformei judiciare, a fost organizată judecătoria districtuală din Chişinău, procurorii fiind ataşaţi la judecătoria districtuală şi
 42

la Curtea de Apel.
Pe lângă instanţele sus-numite funcţiona şi o jurisdicţie specială pentru hotărnicii – Biroul de hotărnicii, deschis la 10 februarie 1819,
primul ei preşedinte fiind ales Iordache Donici.
Prima instanţă era judecătoria de ţinut. Ea era compusă dintr-un judecător şi doi membri aleşi din rândurile nobilimii şi aprobaţi de
guvernatorul plenipotenţiar al Podoliei. Judecătoria de ţinut judeca toate pricinile civile şi penale, cu excepţia infracţiunilor comise de nobili
şi de funcţionari, care urmau să fie examinate de Consiliul Suprem. Judecătoria era independentă de ispravnic.
Ca instanţe de apel erau Curtea civilă şi penală din regiunea Basarabiei. În competenţa Curţii civile intra examinarea în instanţă a
diverselor acţiuni civile, reclamanţii fiind atât persoane particulare, cât şi statul. În componenţa ei intrau un preşedinte şi 4 consilieri.
Preşedintele era desemnat de Coroană cu aprobarea guvernatorului plenipotenţiar al Podoliei, un consilier era numit de asemenea de
Coroană, iar restul erau aleşi de nobilime pe timp de 3 ani cu aprobarea guvernatorului plenipotenţiar. Curtea civilă în litigiile private se
călăuzea de legile locale, iar în cazul examinării acţiunilor de stat – de legile ruseşti privind ordinea de procedură.
Până în 1828 judecătoriile de ţinut şi Curtea civilă îndeplineau şi unele atribuţii de autentificare a actelor, contractelor, poliţelor ş.a. Prin
hotărârea din 18 decembrie 1828 a guvernului regional aceste atribuţii au fost date în competenţa notarilor.
Curtea penală examina în apel cauze penale date de judecătoriile de ţinut. Ea delibera şi hotăra în afaceri potrivit legiuirilor ruseşti.
Sentinţa se pronunţa cu majoritatea de voturi. Pentru aducerea ei la îndeplinire, era nevoie de aprobarea guvernatorului civil, căruia
judecătoria urma s-o prezinte împreună cu extrasul din dosar.
Hotărârile Curţii civile şi penale puteau fi atacate în ordine de recurs la Consiliul Suprem care reprezenta instanţa a treia de judecată din
Basarabia. Prin Ucazul din 3 august 1825 Consiliului Suprem al Basarabiei i s-au retras funcţiile judecătoreşti, hotărârile şi seninţele emise de
către instanţele de judecată din Basarabia urmând să fie apelate în Departamentul II al Senatului rus. Prin acest ucaz a fost suprimată una
dintre cele mai de seamă componente ale autonomiei Basarabiei – autoguvernarea ei juridică.
În afară de cele 3 instanţe de judecată, stipulate în „Aşezământ”, în Basarabia au funcţionat şi alte instanţe de judecată, unele din ele
fiind înfiinţate temporar: Curtea penală temporară, instanţe de judecată temporare în ţinuturi, magistraturi temporare etc.
În unele ţinuturi ale Basarabiei, pentru rezolvarea litigiilor comerciale, părţile puteau apela la judecătorii de arbitraj care mai erau numite
şi judecătorii de compromis. Judecătoriile de arbitraj nu aveau o delimitare strictă a competenţei lor. Dar nu erau abilitate să rezolve litigii
privitoare la: litigii apărute în legătură cu trecerea dintr-o stare socială în alta; litigiile minorilor şi persoanelor care se aflau sub tutelă; litigii
legate de interesele instituţiilor de stat, zemstvă, a comunităţilor orăşeneşti şi săteşti.
În conformitate cu „Regulamentul cu privire la ţăranii din Basarabia” din 1834, în fiecare voloste au fost organizate judecătorii ţărăneşti.
Judecătoriile ţărăneşti erau compuse din conducătorul volostei, starostele satului de unde locuia învinuitul sau pârâtul şi 10 ţărani de bună
credinţă şi care se bucurau de stimă şi respect în rândurile sătenilor. Ei erau aleşi anual de către locuitorii satelor din voloste. Judecătoriile
ţărăneşti judecau: cerţile, bătăile dintre săteni; nesupunerea faţă de autorităţile săteşti; cauze de furt şi excrocherie; litigii succesorale sau
alte litigii patrimoniale, dacă valoarea averii contestate nu depăşea suma de 50 de ruble asignaţii. Judecătoriile ţărăneşti nu erau competente
să judece litigiile dintre ţărani şi moşieri.
Hotărârile erau luate cu majoritatea voturilor şi înregistrate într-un registru special. Ele erau aduse la cunoştinţa părţilor şi erau imediat
executorii. Ca pedepse judecătoriile puteau aplica: pedepsirea cu nuiele (nu mai mult de 25 de lovituri), deţinerea în izbe speciale de la 2
până la 5 zile, prestări publice de la 3 până la 10 zile.
Dezvoltarea relaţiilor comerciale în Basarabia a creat necesitatea separării dosarelor legate de litigiile comerciale din procedura civilă
generală.
La propunerea contelui Capodistria din 22 noiembrie 1817, prin Decret imperial la Reni a fost înfiinţată la 1 aprilie 1819, judecătoria
comercială pentru regiunea Basarabia, organ judecătoresc care nu era prevăzut de „Aşezământ”. Ea a fost organizată în baza aceloraşi
principii şi criterii după care a fost instituită la 10 martie 1808 judecătoria comercială din Odesa. Competenţa ei se răsfrângea pe întreg
teritoriul Basarabiei. În calitate de preşedinte a fost numit consilierul de stat Persiani.
Judecătoria comercială rezolva litigiile comerciale dintre negustori, elibera negustorilor paşapoarte pentru efectuarea comerţului peste
hotare, elibera patente maritime la dispoziţia rezidentului imperial, patente pentru vase comerciale, cerceta diferite acte de vânzare-
cumpărare, elibera certificate de evaluare a proprietăţii imobiliare, în competenţa ei se afla confirmarea şi concedierea notarilor, şefilor
oficiilor stării civile şi a burselor de licitaţie, supraveghea activitatea lor.
La 16 martie 1837, prin decizia Comitetului de Miniştri competenţa judecătoriei comerciale din Ismail a fost extinsă pe întreg teritoriul
Basarabiei.
După războiul Crimeii şi retrocedarea conform Tratatului de la Paris a ţinuturilor de sud ale Basarabiei (Ismail, Cahul şi Bolgrad) Moldovei,
autorităţile centrale şi locale au discutat problema transferării judecătoriei.
În baza dispoziţiei Comitetului de Miniştri din 25.01.1857, judecătoria comercială din Ismail cu o nouă denumire de Judecătoria
Comercială a Basarabiei, împreună cu funcţionarii şi procurorul este transferată în martie 1857 la Chişinău şi a activat până în 1898.
Cu competenţă judecătorească (limitată) era înzestrată şi Dicasteria din Chişinău, care judeca aşa infracţiuni ca: concubinajul, căsătorie
a patra oară, omorul din imprudenţă, pricinuirea leziunilor corporale etc. Una dintre cele mai dese pedepse aplicate de către Dicasterie era
– anatema.
Feţele bisericeşti participau în unele cazuri şi la cercetarea prealabilă a infracţiunilor, la audierea martorilor. Mărturia făcută de un preot
în timpul procesului avea o forţă mai mare decât a celorlalţi martori. Jurământul ca mijloc de probă în timpul procesului era depus în instanţa
de judecată în prezenţa preotului.
Legea din 29 februarie 1828 „Instituţie pentru conducerea regiunii Basarabia” a introdus aceleaşi organe judiciare ca şi în Rusia. În
conformitate cu ea, în provincie funcţionau Curtea civilă, Curtea penală şi Tribunalul de conştiinţă.
Tribunalul de conştiinţă se compunea dintr-un judecător şi 6 membri aleşi, câte 2 de la fiecare stare: 2 membri din partea nobilimii şi 2
din partea comercianţilor şi a ţăranilor. Judecătorul se alegea din rândurile nobilimii, care alegea 5 candidaţi, dintre ei 1 era numit de
guvernatorul general în funcţie de judecător.
Tribunalele de conştiinţă, introduse în Rusia încă de Ecaterina II, aveau următoarele particularităţi:
 examinau cauzele civile (în special litigiile patrimoniale dintre rude) având ca obiect împăcarea părţilor;
 43

 examinau şi unele dosare penale ca: infracţiunile săvârşite de minori, cei fără discernământ, despre vrăjitorie, despre deţinere ilegală
în închisoare;
 infracţiuni legate de nerespectarea drepturilor părinteşti din partea copiilor;
 infracţiuni săvârşite în urma unor întâmplări nefaste.
Tribunalele de conştiinţă îşi puteau întemeia deciziile nu numai pe legi, ci şi pe dreptatea naturală. Părţile nemulţumite de deciziile acestor
tribunale se puteau adresa în tribunalul (judecătoria) obişnuit.
În oraşe competenţa judecătorească o aveau magistraturile, care judecau litigiile orăşenilor şi ale negustorilor.
Pe lângă magistraturi activau: judecătoria cea prin cuvânt (judecătorii comerciale verbale) şi judecătoria orfanilor. Judecătoria orfanilor
se afla sub preşedinţia şefului oraşului. În componenţa judecătoriei orfanilor intrau şi 2 membri ai magistraturii oraşului. În Basarabia au fost
organizate şi funcţionau asemenea judecătorii în oraşele Chişinău, Akkerman, Reni, Ismail şi Hotin.
Prin urmare, în regiunea Basarabia prin „Aşezământul” din 1818 se deschidea calea dreptului public rusesc în domeniul dreptului public,
pentru ca prin legea din 29 februarie 1828 să fie introdusă în Basarabia judecata după modelul rus.
Organizarea judecătorească introdusă de Imperiul Rus în Basarabia nu era mai superioară celei moldoveneşti. Deşi au fost introduse unele
instituţii noi, care nu aveau precedent în Basarabia şi care constituiau un progres pentru acea perioadă (de exemplu, instituţia procuraturii),
în rest ea era mai inferioară justiţiei din Moldova, deoarece s-a păstrat principiul medieval al judecătoriilor pe stări, dreptul administraţiei de
a se amesteca în treburile instanţelor de judecată. Nu era prevăzută instituţia avocaturii, care era cunoscută în această perioadă în
Principatele Române.
Procedura judiciară introdusă în Basarabia de către autorităţile imperiale ruse se caracteriza prin lipsă de transparenţă, procesele se
desfăşurau cu uşile închise, iar dezbaterile judiciare ca parte a procesului nu existau, fapt ce facilita săvârşirea multor fărădelegi şi abateri pe
parcursul examinării pricinilor judiciare. În proces predomina teoria probelor formale. În aprecierea probelor instanţa de judecată pornea de
la principiul medieval al stărilor, mărturiile stărilor privilegiate aveau o valoare mai mare faţă de depunerile stărilor neprivilegiate. Prin legea
din februarie 1828, populaţia românească din Basarabia a fost privată de unul din drepturile sale fundamentale: dreptul de a se adresa în
instanţele de judecată în limba maternă. Magistraţii nu înţelegeau limba justiţiabililor, iar justiţiabilii pe a magistraţilor.
Dacă până în 1828 justiţia în general corespundea nevoilor populaţiei, prin legea sus-menţionată a fost introdusă o justiţie neînţeleasă de
majoritatea justiţiabililor. Judecătorii, în marea lor majoritate, fiind ruşi cu o mentalitate juridică pur rusească au început să judece populaţia
după obiceiuri şi legi străine. Majoritatea moldovenilor a fost lipsită în mare măsură de justiţie, fiind la discreţia notarilor, singurii care
cunoşteau rusa.

TEMA: Instituţii politice şi juridice româneşti în timpul tranziţiei de la evul mediu la perioada modernă (prima jumătate a sec. XIX)

1. Organizarea socială.
2. Modificări în organizarea politico-administrativă a ţărilor române.
3. Începuturile modernizării dreptului.

ORGANIZAREA SOCIALĂ
În perioada dată, are loc procesul general de destrămare a feudalismului şi de consolidare a relaţiilor burgheze. Dezvoltarea agriculturii,
industriei şi comerţului au determinat şi schimbări pe plan social.
Clasele sociale în general au rămas aceleaşi, deşi alături de păturile sociale vechi, apar şi categorii sociale noi, apariţia lor fiind condiţionată
de dezvoltarea noilor relaţii de tip capitalist.
În epoca studiată, dreptul ţărilor române continuă să confere capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu atât persoanei fizice, cât şi
persoanei juridice.
„Codul Calimah” defineşte pentru prima dată în dreptul românesc conceptul de persoană fizică prin care se înţelege „omul ce are într-
un stat stare politicească”, adică drepturi şi obligaţii juridice. Capacitatea de folosinţă era diferenţiată după poziţia socială. În materia
persoanelor apar elemente noi, persoanele se clasifică după noroc în: slobozi, robi şi sloboziţi.
Codurile cuprind dispoziţii referitoare la persoanele juridice care se numesc moraliceşti sau tovărăşie.
Continuă să existe aceleaşi pături sociale privilegiate.
Boierimea – s-a menţinut principiul introdus de Constantin Mavrocordat după care criteriul de distincţie a boierimii era dregătoria. Astfel,
boieria a devenit o funcţie publică, proprie titularului. Boierii s-au bucurat în perioada respectivă de scutire generală de serviciu militar şi de
scutiri sau reduceri de dări (acordate de Domn în mod individual). Prin „Regulamentele Organice”, boierilor li s-a recunoscut dreptul de
proprietate absolută asupra pământului, menţinându-li-se interdicţia de a transmite succesoral funcţia şi privilegiile politice, precum şi
aplicarea de pedepse corporale boierilor, fără degradarea civilă prealabilă.
În perioada dată, s-a mărit considerabil numărul boierilor de pe contul noii clase burgheze, care ţinea să capete titlul de boier, deoarece
acesta acorda scutiri şi privilegii în viaţa economică, înlesnind accesul la viaţa politică a ţării. Boierii continuă să fie împărţiţi în ranguri boiereşti
până în 1858, an în care cele 3 ranguri boiereşti de împărţire a boierilor au fost desfiinţate, boierilor menţinându-li-se numai titluri onorifice.
„Regulamentele Organice” au înlocuit termenul de boier prin „proprietar”, „stăpân de moşie”.
Clerul – continuă să rămână o clasă privilegiată, având mari proprietăţi funciare, privilegii, deşi rolul bisericii în stat în comparaţile cu
perioadele precedente a scăzut, biserica fiind supusă controlului din partea statului.
Majoritatea populaţiei o formau ţăranii. Existau mai multe categorii de ţărani:
 ţărani clăcaşi sau dependenţi, care erau liberi din punct de vedere personal, dar prestau dijma şi boierescul. „Regulamentele Organice”
au mărit obligaţiile ţăranilor clăcaşi, deoarece boierii sunt antrenaţi tot mai mult în economia de piaţă, produsele lor fiind destinate vânzării,
iar dânşii au nevoie de un număr tot mai mare de zile de muncă gratuită, înrăutăţind prin aceasta situaţia lor;
 ţăranii liberi, mici proprietari de pământ (răzeşi şi moşneni) se menţin, deşi şi situaţia lor se înrăutăţeşte.
Orăşenii erau formaţi din meşteşugari, negustori, intelectuali, boieri, funcţionari. Din rândurile orăşenilor (negustori, meseriaşi) se
formează o nouă clasă — burghezia. Prin „Regulamentele Organice”, orăşenii capătă drepturi politice, astfel ei capătă dreptul de a participa
 44

la Adunările Obşteşti Extraordinare, care erau convocate pentru alegerea domnitorului.

Deşi aflată în stare de declin, robia s-a mai menţinut până în 1855 (Moldova) şi 1856 (Valahia), astfel în Principatele Române sclavia a fost
desfiinţată aproape cu un deceniu mai înainte decât în SUA. Izvoarele robiei în dreptul românesc al epocii erau: naşterea (din părinţi robi
sau doar din mamă roabă), vânzarea-cumpărarea şi donaţia. Prin unele texte ca „Sobornicescul Hrisov”, „Codul Calimah” personalitatea
holopilor este reglementată sumar. Astfel, în ele se încearcă o ocrotire fragmentară a personalităţii robilor, de exemplu, „Sobornicescul
Hrisov” din 1875 interzicea vinderea membrilor familiei în mod separat, iar „Codul Calimah” interzicea omorârea de către proprietari a
holopilor. Robii nu se puteau căsători fără încuviinţarea stăpânilor. „Sobornicescul Hrisov” reglementa despăgubirile ce trebuiau date
stăpânului de la care era luat robul sau roaba căsătorit(ă) cu un rob al altui stăpân. Dezrobirea se făcea printr-un act scris. Puteau fi eliberaţi
robii domnitorului şi ai particularilor după ce împliniseră vârsta de 20 de ani. Potrivit „Legiuirii Caragea” persoanele eliberate din robie aveau
aceeaşi capacitate juridică ca şi persoanele născute liber.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice era direfenţiată în funcţie de vârstă şi sex. Majoratul se obţinea la vârsta de 25 de ani. Dispensa
de vârstă era acordată de către Domnitor pentru nevârstnicii între 20–25 de ani. Prin dispensă se obţinea capacitatea de a încheia orice fel
de acte juridice cu excepţia celor de înstrăinare a imobilelor. Femeile își menţin capacitatea juridică limitată, lor fiindu-le interzise accesul la
orice funcţie publică.

MODIFICĂRI ÎN ORGANIZAREA POLITICO-ADMINISTRATIVĂ

Organizarea politică şi de stat a preocupat categoriile sociale care prezintă diferite proiecte de reorganizare politică şi constituţională a
statelor române. Sfârşitul sec. XVIII – începutul sec. XIX a fost o perioadă în care după spusele lui M.Oroveanu „constituţiile şi proiectele
plouă”. Ele conţin propuneri de organizare constituţională a Principatelor. Printre ele poate fi menţionat proiectul pandurilor, înaintat în
timpul revoluţiei lui Tudor Vladimirescu întitulat „Cererile norodului românesc”, în care erau formulate aşa propuneri de reorganizare
politică precum:
• dregătoriile să fie date după merit;
• să fie desfiinţate privilegiile străinilor;
• clerici pământeni;
• miliţie naţională;
• desfiinţarea vămilor interne;
• domnitorii să nu-şi aducă cu ei decât 4 boieri greci şi numai pentru deservirea lor.
În decursul anilor 1821–1822, diferite grupări de boieri mari, mijlocii şi mici au înaintat o serie de memorii Rusiei, Turciei, Austriei în care
cereau înfiinţarea unui sfat de obşte, de a institui un divan administrativ şi unul de judecată, înlăturarea privilegiilor străinilor, dreptul de a
încheia tratate şi de a bate moneda. În toate proiectele se urmărea constant ideea creării unui guvernământ reprezentativ şi a unei monarhii
constituţionale. Din mulţimea de proiecte se evidenţiază proiectul boierimii mijlocii din Moldova, cunoscut cu numele de „constituţia
cărvunarilor”. Deşi ea nu a fost acceptată oficial, unele dispoziţii ale ei au fost aplicate în viaţă de către domnitorul Sandu Sturza. Bazându-
se pe ideile şi principiile liberaliste ale revoluţiei franceze, autorii constituţiei urmăreau organizarea unui stat de drept, bazat pe vechile
aşezăminte româneşti. Proiectul prevedea aşa principii ca:
• principiul separaţiei puterilor;
• supremaţia legii;
• domn pământean;
• înfiinţarea unui sfat obştesc cu funcţii legiuitoare;
• ideea „guvernării naţiunii prin ea însăşi”;
• respectarea drepturilor şi libertăţilor individuale ca: egalitatea în faţa legilor; garantarea dreptului de proprietate; libertatea muncii şi
a comerţului etc.;
• organizarea unei armate naţionale;
• stabilirea ordinii fiscale.
La 1 iulie 1822, Poarta a emis un firman în care au fost reflectate cele mai importante idei cuprinse în propunerile diferiţilor reprezentanţi
ai gândirii politice de atunci, astfel firmanul instituia:
• domnia pământeană (domnitor în Moldova a fost numit Ion Sandu Sturza, iar în Valahia Grigore Ghica care au domnit până în 1828);
• domnitorul şi dregătorii erau numiţi dintre boierii pământeni;
• expulzarea străinilor din ţară (a grecilor, bulgarilor, sârbilor);
• străinilor li se interzicea să mai posede imobile;
• boierii au căpătat dreptul de a se adresa cu plângeri împotriva domnitorului la Poartă;
• suprimarea grecismului din şcoală şi biserică.
Sistemul domnilor pământeni a fost suspendat în 1828, în urma războiului ruso-turc, potrivit Tratatului de la Adrianopol, armatele ruse
rămâneau în Principate până la plata despăgubirilor datorate de Imperiul Otoman Rusiei, astfel în ţările române instaurându-se un regim de
ocupaţie militară, conducerea fiind exercitată de către un guvernator rus.
Pentru a moderniza viaţa socială şi de stat, din iniţiativa administraţiei ruse au fost elaborate „Regulamentele Organice”. Lucrările de
elaborare a acestora au demarat în vara anului 1829, pe timpul generalului P.F.Jeltuhin. „Regulamentele Organice” au fost întocmite după
instrucţiuni primite de la Petersburg, precum şi după textul-concept al „Constituţiei” definitive a Principatelor – Ţării Româneşti şi Moldovei.
Autorii acestor instrucţiuni au fost Capodistria, Minciaky şi Alexandru Sturdza. În elaborarea instrucţiunilor de la Petersburg, autorii au pus
la bază memoriile înaintate în prima jumătate a sec. XIX de către reprezentanţii diferitelor categorii sociale.
În elaborarea „Regulamentelor Organice” s-a ţinut cont de diferite doleanţe exprimate în memoriile şi proiectele de reformă prezentate
de boierii moldoveni şi munteni înainte de 1828 în care se regăseau principiile moderne de organizare a puterii, principii pe care
„Regulamentele” le-au preluat şi concretizat.
În ţările române a fost instituită câte o comisie alcătuită din 4 membri în vederea alcătuirii „Regulamentelor Organice”. Deoarece Rusia
considera Dunărea ca frontieră a Imperiul Rus, anexarea ambelor Principate era calificată a fi o necesitate pentru Rusia, şi urmărind acest
 45

scop s-a stabilit ca ambele comisii de redactare să funcţioneze la Bucureşti, pentru ca administraţia ambelor state să fie aproape identică,
astfel la Bucureşti s-a organizat o comisie mixtă, rebotezată în „comitetul de reforme.” Din comisia moldovenească făceau parte vistiernicul
Costache Păşcanu şi vornicul Mihail Sturdza numiţi de Jeltuhin, vornicul Costache Conache şi vistiernicul Iordache Catargiu, desemnaţi de
Adunare. Secretar a fost desemnat Gheorghe Asachi. Un rol important în alcătuirea „Regulamentelor Organice” după plecarea lui Jeltuhin
i-а revenit lui Pavel Kiseleff, care în calitatea sa de preşedinte plenipotenţiar al divanurilor celor două Principate Române a desfăşurat un
amplu efort de modernizare a societăţii moldo-muntene.
„Regulamentele” au fost dezbătute de Adunările Obşteşti Extraordinare şi puse în aplicare în iulie 1831 în Valahia şi ianuarie 1832 în
Moldova. În 1834 Poarta Otomană le-a confirmat prin hatişerif.
Organele centrale ale statului din această perioadă au fost:
− domnitorul;
− organele reprezentative (Adunarea Obştească Ordinară şi Adunarea Obştească Extraordinară);
− Sfatul Administrativ şi Sfatul Administrativ Extraordinar.
Domnitorul – în 1822 s-a revenit la sistemul domnilor pământeni. În 1826, prin Convenţia de la Akkerman, s-a stabilit ca domnul să fie
ales de către Divan, dintre boierii pământeni pe o perioadă de 7 ani cu consimţământul Porţii şi Rusiei. „Regulamentele Organice” au instituit
domnia electivă, nobiliară şi viageră. Domnitorii urmau să fie aleşi de către Adunarea Obştească Extraordinară (însă din domnitorii
regulamentari numai unul – Gheorghe Bibescu, a fost ales conform prevederilor „Regulamentului Organic”), alegerea urmând să fie
confirmată de către Poartă. Deşi domnitorul trebuia ales de Adunarea Obştească Extraordinară, s-a hotărât, în mod excepţional, ca primii
domnitori să fie numiţi prin acordul Turciei şi Rusiei, deoarece compoziţia Adunărilor Extraordinare nu inspira încrederea cuvenită.
În conformitate cu prevederile Tratatului de la Petersburg din 29 ianuarie 1834, domn al Moldovei a fost numit Mihail Sturdza, iar în Ţara
Românească a fost întronat Alexandru Dimitrie Ghica. Învestitura a avut loc la Conspantinopol, la 19 mai 1834.
Domnitorul trebuia să fie din neam mare de boier, să aibă vârsta nu mai puţin de 40 de ani şi să conducă ţara în baza vechilor obiceiuri şi
tradiţii. Prin Convenţia de la Balta Liman, domnia se restrânge la 7 ani, pentru ca prin Convenţia de la Paris, din 1858, domnia să redevină
viageră. În această epocă, domnitorul şi-a păstrat puterile obişnuite, dar „Regulamentele Organice” au restrâns anumite prerogative, prin
împărţirea lor între domn şi alte organe de stat. Astfel, domnitorul a exercitat în perioada dată următoarele atribuţii:
 Atribuţiile legislative – domnitorul întărea expres, prin hrisov, legile ţării. Potrivit „Regulamentelor Organice” domnitorul legifera
împreună cu Adunarea Obştească Ordinară. Iniţiativa legislativă aparţinea domnitorului, proiectele de legi erau dezbătute, modificate şi
votate de Adunarea Obştească Ordinară. Însă ele căpătau valoarea de legi numai după ce erau sancţionate de către domnitor, care avea
dreptul să le respingă, fără indicarea motivelor.
 Atribuţiile executive – domnitorul numea şi revoca dregătorii, funcţionarii, acorda titluri nobiliare. „Regulamentele Organice” au
restrâns aceste prerogative. Astfel, domnitorul nu mai putea numi decât în dregătorii reale şi numai dintre pământeni. Titlurile nobiliare nu
se puteau acorda decât unei persoane care îndeplinea o slujbă însemnată şi numai cu acordul Adunării Obşteşti Ordinare. Prin Convenţia de
la Paris au fost desfiinţate titlurile nobiliare, domnitorului retrăgându-i-se dreptul de a le acorda.
Domnitorului i s-au restrâns prerogativele în materie fiscală, a dispărut confuzia dintre veniturile statului şi ale domnitorului, pentru
cheltuielile domnitorului s-a fixat o listă civilă. Domnitorului i s-a interzis să solicite alte sume de bani în afara celor prevăzute de lista civilă.
A fost suprimat dreptul domnului de a acorda scutiri de dări.
Prerogativele militare ale domnitorului se păstrează, domnitorul era comandantul suprem al armatei şi numea comandanţii militari.
Conform „Regulamentelor Organice” armata avea rolul de „miliţie naţională” care păzea graniţele ţării şi îndeplinea, sub comanda
domnitorului diverse slujbe interne.
Dreptul de a judeca al domnitorului a suferit o lentă transformare. Prin „Regulamentele Organice”, domnitorul nu mai păstrează decât
dreptul de a întări hotărârile judecătoreşti rămase definitive, precum şi dreptul de graţiere şi comutare a pedepselor.
În caz de încetare a domniei sau de vacanţă a ei, urma să se instituie o Vremelnică ocârmuire (locotenenţă domnească), încredinţată unei
comisii din 3 caimacani: preşedintele înaltului divan, ministrul de interne şi ministrul dreptăţii. Astfel, prin „Regulamentele Organice”
caimacanii numiţi sunt înlocuiţi cu caimacanii de drept. Caimacanii preluau conducerea statului, dar nu aveau dreptul de a face unele
schimbări în ordinea existentă.
„Regulamentele Organice” au prefigurat bazele parlamentarismului în ţările române.
Prin aceste acte de valoare constituţională din Moldova şi Tara Românească, s-au creat instituţii tipice de natură constituţională cum sunt
parlamentele unicamerale cu atribuţii de legiferare numite Adunări Obşteşti Ordinare, care aveau unele similitudini cu divanul lărgit al
Moldovei şi Valahiei din secolul trecut.
Adunările Obşteşti Ordinare au fost învestite cu autoritate legislativă, fiind necesară aprobarea acestora înainte ca un proiect de lege să
fie adoptat. Deşi cele două corpuri reprezentative nu aveau dreptul de iniţiativă legislativă, ele aveau dreptul de a-şi prezenta observaţiile
domnitorului.
Adunarea Obştească Ordinară a Moldovei era formată din 3 membri de drept (mitropolitul care era şi preşedintele adunării, episcopii
Romanului şi Huşilor) şi 32 de membri aleşi din rândurile boierilor, în total adunarea fiind compusă din 35 de membri, iar cea a Valahiei din
42 de membri. Durata mandatului Adunării era de 5 ani. Adunarea era convocată în sesiuni ordinare şi extraordinare de către domnitor,
durata sesiunii ordinare fiind de 2 luni. Adunarea discuta şi vota legile propuse de puterea executivă, bugetul statului, controla păstrarea
averii publice, lua măsuri în vederea dezvoltării industriei, comerţului intern şi extern, agriculturii, drumurilor, şcolilor, asigurarea ordinii
publice etc. Ea avea dreptul prin anaforale adresate domnitorului să propună măsuri de ameliorare a situaţiei existente. Miniştrii nu aveau
dreptul să fie membri ai Adunării, dar luau parte cu rol consultativ la şedinţele ei, fără drept de vot.
Adunarea prin anafore exercita controlul asupra lor. Adunările puteau fi închise sau dizolvate pentru grave încălcări de către domn cu
acordul preventiv al Curţii protectoare şi Curţii suzerane.
Adunarea Obştească Extraordinară avea atribuţia de a-l alege pe domn. Printre membrii ei, în afară de boieri care formau majoritatea,
erau şi reprezentanţi ai burgheziei. Ţăranii nu aveau reprezentanţi în Adunare. Adunările Obşteşti Extraordinare erau compuse dintr-un
număr de 132 de membri în Moldova şi 190 de membri în Valahia. În 1849 prin Convenţia de la Balta-Liman, Adunările Obşteşti Extraordinare
au fost desfiinţate, deoarece domnitorul urma să fie numit de către Poartă pe timp de 7 ani.
Conform „Regulamentului” conducerea administraţiei statului era încredinţată unui Sfat Administrativ (cârmuitor).
 46

Sfatul Administrativ în calitatea sa de organ permanent avea de rezolvat numeroase probleme din domeniul administraţiei interne,
finanţelor, comerţului. El consulta domnitorul, pregătea materialele pentru lucrările Adunării Obşteşti Ordinare, elabora în formă de anaforă
proiecte de legi, care după aprobarea domnitorului, erau supuse deliberării în Adunarea Obştească Ordinară. Sfatul Administrativ delibera
asupra veniturilor şi cheltuielilor statului, efectua trimestrial revizia acestora. Sfatul aviza proiectul bugetului anual, cheltuielile pentru diverse
daruri făcute Curţii protectoare şi Curţii suzerane etc.
Sfatul avea competenţă şi în probleme de politică externă, consulare, eliberarea paşapoartelor. Una din atribuţiile sfatului cu caracter de
decizie era cea de organizare şi supraveghere a alegerilor în Adunarea Obştească Ordinară.
În calitatea sa de organ executiv principal după domnitor sfatul urma să se ia măsuri de punere în executare a legilor, a hotărârilor Adunării
Obşteşti Ordinare, a ofisurilor domnitorului şi a petiţiilor particularilor. Sfatul avea dreptul de a delibera numirea în funcţiile administraţiei
locale: ispravnicilor administratori, a casierilor ţinutului, a dregătorilor carantinelor etc.
În sarcina sfatului au fost puse şi problemele organizatorice privind desfăşurarea ceremonialului de la curte, a sărbătorilor, primirea
delegaţiilor străine etc.
Fiind principalul organ de conducere în ţară după domnitor, sfatul avea competenţa de a exercita în parte prerogativele acestuia în caz
de absenţă.
În componenţa Sfatului Administrativ din Moldova intrau: ministrul de interne (ministrul din lăuntru) care era şi preşedintele sfatului,
ministrul finanţelor (vistiernicul) şi Marele Postelnic (secretarul de stat). Chiar dacă iniţial competenţa lui a fost limitată la 3 ministere, ele
erau însă de o importanţă deosebită, iar sfera lor de activitate era foarte mare.
Sfatul se întrunea în şedinţe ordinare şi extraordinare. Şedinţele ordinare se convocau, de obicei, de două ori pe săptămână. Şedinţele
extraordinare erau convocate şi prezidate de către domnitor. Ele luau în dezbatere probleme de importanţă deosebită.
Alături de Sfatul Administrativ a funcţionat şi Sfatul Administrativ Extraordinar, care nu a fost prevăzut în texul iniţial al „Regulamentului
Organic”, fiind introdus în Valahia printr-un amendament în adunarea de revizie. Deoarece sfatul întrunea toţi miniştrii, el a mai fost denumit
şi „marele sfat al miniştrilor.” În Moldova Sfatul administrativ extraordinar a fost înfiinţat în urma ofisului lui P. Kiseleff din 26 decembrie
1831. Deoarece în „Regulamentele Organice” sunt reglementate numai atribuţiile Sfatului Administrativ şi nici ofisele domneşti ulterioare nu
stabilesc atribuţiile Sfatului Administrativ Extraordinar pe parcursul activităţii acestor două organe administrative importante nu s-a făcut o
delimitare clară a sferei de competenţă a acestora, atât atribuţiile cât şi programul lor de activitate suplinindu-se în bună parte.
În Moldova, Sfatul Administrativ Extraordinar întrunea 5 miniştri: ministrul de interne, ministrul finanţelor, Marele Postelnic, ministrul
justiţiei şi ministrul miliţiei pământene, numărul acestuia crescând după 1848, odată cu înfiinţarea noilor ministere.
Prin „Regulamentele Organice” se stabileşte principiul responsabilităţii ministeriale.
În scopul asigurării stabilităţii şi pentru а-i determina pe funcţionari să-şi îndeplinească obligaţiile legale, „Regulamentul” a desfiinţat
schimbarea slujbaşilor în fiecare an, funcţionarii fiind numiţi pe o perioadă de 3 ani, dar slujba putea fi reînnoită şi pentru noi perioade.
„Regulamentul Organic” a stabilit şi condiţia juridică a funcţionarilor publici ca salariaţi ai statului, mărimea salariilor miniştrilor, precum
şi a membrilor înaltului Divan fiind de 24.000 lei anual.
„Regulamentul Organic” a stabilit situaţia funcţionarului şi după retragerea acestuia, prin crearea de pensii, care se acordau ca răsplată
din partea Statului pentru acei care şi-au îndeplinit slujba cu cinste. Aceste pensii erau reversibile pe jumătate asupra văduvelor pe tot timpul
vieţii şi copiilor până la majorat.
Prin urmare, Divanul domnesc a suferit transformări, atribuţiile lui administrative au fost preluate de Sfatul Administrativ, cele legislative
de către Adunarea Obştească Ordinară. În conformitate cu „Regulamentul”, Divanul domnesc a păstrat numai anumite atribuţii judecătoreşti
ca instanţă supremă.
Organizarea administrativ-teritorială a suferit unele modificări. Împărţirea în Ţara de Sus şi Ţara de Jos a fost desfiinţată. S-a redus numărul
de ţinuturi şi judeţe.
Conducătorii judeţelor au început să fie denumiţi ocârmuitori de judeţe (Valahia) şi ispravnici administratori (Moldova). Ei erau numiţi
pe un termen de 3 ani de către domn la propunerea Sfatului Administrativ şi se aflau în subordinea vornicului treburilor din lăuntru. În
principal, aveau atribuţii de ordin administrativ, cele de ordin judiciar le-au fost retrase. Slujba lor putea fi reinnoită şi pentru alte perioade.
Plasele erau conduse de subocârmuitori (Valahia), iar ocoalele (Moldova) de priveghetori de ocoale. Ei erau aleşi de către vornicii satelor
pe o perioadă de 3 ani şi urmau să fie întăriţi de către domnitor. Aveau următoarele atribuţii: păstrarea ordinii, stăvilirea abuzurilor,
asigurarea sănătăţii. Se aflau sub controlul conducătorilor de judeţe şi ţinuturi.
Oraşele libere au dobândit personalitate juridică şi se administrau printr-un sfat ales de orăşeni. Domnitorul numea un primar din
rândurile membrilor sfatului. Atribuţiile sfatului constau în administrarea veniturilor şi cheltuielilor şi organizarea activităţii comerciale.
Oraşele particulare erau conduse de eforii, alese de locuitori. În oraşe a fost organizat câte un comisariat de poliţie.
Satele erau conduse de pârcălabi în Ţara Românească şi vornici în Moldova, numiţi de către proprietar pe o perioadă de un an de zile.
În concluzie, putem constata că deşi menţineau absolutismul monarhic de tip oriental, în ciuda faţadei separaţiei puterilor în stat, deşi nu
înlocuiau o orânduire de stat veche cu alta nouă, ci retuşau doar liniile generale de organizare existentă acordând privilegii fără a crea libertăţi,
deşi erau o operă despotică, autoritară, aristocratică, „Regulamentele Organice” marchează momentul debutului primilor germeni ai
parlamentarismului, ai administraţiei publice moderne, încununând reformele deschise de unii domni fanarioţi şi creând premisele viitoarelor
reforme. Din punctul de vedere al organizării statale, „Regulamentele Organice” au menţinut vechi instituţii româneşti, au dezvoltat şi
modernizat instituţii deja existente, introduse de unii domni fanarioţi sub influenţa ideilor apusene şi, nu în ultimul rând, au introdus noi
instituţii ce vor constitui capătul de pod al „invaziei” doctrinei şi legislaţiei franceze şi belgiene.

ÎNCEPUTURILE MODERNIZĂRII DREPTULUI

Prima jumătate a sec. XIX este perioada când creşte rolul legii scrise, se încetăţenesc coduri specializate pe ramuri moderne de drept, are
loc procesul de formare a unei terminologii juridice, se dezvoltă învăţământul juridic, are loc diviziunea dintre dreptul public şi cel privat,
încep să se contureze principalele ramuri ale dreptului: dreptul constituţional, dreptul civil, dreptul comercial, dreptul penal, dreptul
procesual.
Baza dreptului constituţional au constituit-o „Regulamentele Organice”, elogiate de contemporani, arse pe rug în timpul Revoluţiei din
1848. „Regulamentele” conţin reguli speciale privitoare Ia organizarea statului, conţin principii de drept constituţional ca:
 47

 separarea puterilor în stat;

 înfiinţarea Adunării Obşteşti Ordinare;
 separarea veniturilor statului de cele ale domnitorului;
 prin „Regulamente” se pune un început de unire a Principatelor, recunoscându-se expres comunitatea de limbă, religie, obiceiuri, de
interese ale locuitorilor din ţările române.
Totuşi, „Regulamentele Organice” nu sunt o constituţie adevărată, deoarece au fost adoptate prin încuviinţarea unei puteri străine, nu
conţin dispoziţii referitoare la drepturi şi libertăţi.
Prima constituţie din ţările române este considerată „Proclamaţia de la Izlaz” din 9 iunie 1848 din Valahia, întrucât ea corespundea,
prin formă şi conţinut, cerinţelor unei constituţii. „Proclamaţia” cuprindea 22 de articole prin care se reglementau:
 organizarea statului pe baza regimului reprezantativ;
 drepturile şi libertăţile democratice;
 împroprietărirea clăcaşilor;
 desfiinţarea robiei etc.
Organizarea de stat a fost reglementată de „Convenţia de la Balta-Liman” din 1849, precum şi de actele cu valoare constituţională şi
forţă juridică constituţională ale Divanurilor ad-hoc din 1857 şi „Convenţia de la Paris”.
În perioada dată, au fost elaborate următoarele coduri: „Legiuirea Caragea”, publicată în 1818 din porunca domnitorului loan Gheorghe
Caragea. Autorii acestei legiuiri au fost Athanasie Hristopol, logofătul Nestor Craiovescu, stolnicii Constantin şi Ioniţă Bălăceanu. „Legiurea”
reprezenta un cod general de legi care cuprindea norme de drept civil, penal şi de procedură. „Legiuirea” se structura în 6 părţi şi 630 de
articole. Primele 4 părţi reglementau instituţiile dreptului civil (obraze, lucruri, tocmeli, daruri şi moştenire), partea a 5-a – dreptul penal
(despre vini) şi partea a 6-a – dreptul de procedură (despre ale judecăţilor). Izvoarele „Legiuirii Caragea” au fost: pravilele existente în Valahia,
„Pravilniceasca Condică”, obiceiul pământului, precum şi unele dispoziţii din codurile europene din perioada dată. Structura codului era
modernă, stilul de redactare simplu şi concis.
„Codul lui Calimah” („Condica ţivilă a Moldovei”) – a fost alcătuit de o comisie compusă din Anania Cuzanos, profesor la Academia
Domnească din Iaşi, Cristian Flechenmacher, doctor în drept şi filosofie de la Viena, sas din Braşov, care a participat şi la traducerea Codului
în limba română, alcătuind şi un comentariu al Codului. Cu comisia au mai colaborat Al.Papandopol Calimah, jurist şi academician, mitropolitul
Veniamin, Mihail Sturza, viitorul domn ş.a. Comisia a fost însărcinată de domnitor „să cerceteze toate legile şi obiceiurile de patru secole ale
Moldovei”. Principalele izvoare ale Codului au fost: obiceiul pământului, dreptul bizantin, Codul civil austriac şi Codul civil francez.
Proiectul Codului a fost supus discuţiilor în Adunarea Obştească, după care a fost promulgat de domnitor în 1817. Codul era scris în limba
greacă, deoarece domnitorul urmărea ca Codul să fie cunoscut şi peste hotare, versiunea în limba română fiind publicată abia în 1833.
„Codul lui Calimah” este o legiuire completă în materie civilă, are 2032 de articole structurate în 3 părţi: despre persoane, despre lucruri,
despre persoane şi lucruri, precedate de o parte introductivă ce conţine dispoziţii generale privind aplicarea generală a pravilelor civile
(puterea legii, interpretarea legii, modificarea legii etc.).
Codurile reprezintă o etapă interesantă pentru formarea şi dezvoltarea limbii române juridice fiind un progres faţă de ceea ce a fost mai
înainte. Deşi din punctul de vedere al fondului Codurile au părţi criticabile: robia, privilegiile de clasă, situaţia femeii măritate, clăcăşia,
deosebirea dintre creştini şi necreştini, ele sunt originale şi au valoare din punct de vedere ştiinţific şi practic.
Ambele Coduri s-au aplicat până în 1865.
Relaţiile comerciale erau reglementate de Codurile comerciale. „Regulamentele Organice” prevedeau judecarea litigiilor comerciale
după Codul de comerţ francez. În Valahia, o comisie de jurişti, condusă de Constantin Moroiu, a tradus în româneşte Codul de comerţ francez.
Proiectul a fost discutat şi votat de Adunarea Obştească intrând în vigoare în 1841 cu denumirea de „Condica de comerciu”, care s-a aplicat
şi în Moldova.
Izvoarele dreptului penal şi de procedură le-au constiut „Condica Criminalicească” (Moldova) şi Codurile penale şi de procedură din
1841 şi 1851 (Valahia). „Condica Criminalicească” a fost elaborată în două etape. În 1820, a fost publicată partea privind procedura penală,
alcătuită din 166 de articole. În 1826 a fost publicată partea privind dreptul penal, alcătuită din 97 de articole. Condica a preluat multe din
dispoziţiile penale anterioare, dar a fost influenţată şi de Codul penal austriac. Ca izvoare pentru Codurile penale şi de procedură din 1841 şi
1851 ale Valahiei au servit Codul penal francez din 1810 şi Codul francez de instrucţie criminală din 1808, dar şi tradiţiile juridice româneşti
(obiceiul pământului, părţile 5-6 din „Legiuirea Caragea”).
După formarea armatei naţionale, apar şi norme ce reglementează îndatoririle, abaterile şi sancţiunile militare, înglobate în
„Aşezământul ostăşesc” (Valahia) şi „Condica militară” (Moldova) adoptate în 1832.
În perioada dată dreptul de proprietate evoluează, are loc trecerea de la concepţia proprietăţii divizate la cea a proprietăţii absolute, prin
desfiinţarea dreptului de folosinţă al ţăranilor asupra pământurilor boiereşti. Pentru a se folosi de pământ, ţăranii trebuiau să încheie contract
cu moşierii. Dreptul de proprietate absolută s-a extins şi asupra pădurilor.
Modurile de dobândire a proprietăţii puteau fi:
a) originale:
− prin ocupaţie: luarea sub stăpânire a lucrurilor fără stăpân, dreptul de a pescui în locurile neoprite, a vâna animale şi fiare sălbatice,
lucrurile mişcătoare de bună voie părăsite de către stăpân, lucrul găsit, dacă după publicitate, timp de un an de zile nu era
revendicat de către stăpân, devenea proprietate, comoara găsită (se împărţea în 3 părţi: pentru stat, pentru proprietar şi celui care
a găsit-o);
− prin desţelenire, prada de război etc.
b) derivate:
− prin ascensiune – prin sporire sau adăugire: moştenirea, donaţia, actele juridice translative de proprietate etc.
Dreptul de proprietate se pierdea prin voinţa proprietarului, prin lege sau prin hotărâre judecătorească. Dreptul de protimisis a parcurs
un proces de îngustare a domeniului de aplicare, proces ce a culminat cu desfiinţarea lui în 1840 în Valahia şi în 1865 în Moldova.
Familia continuă să fie guvernată de principiile de drept canonic. Erau interzise căsătoriile între rude, între liberi şi robi, între creştini şi
necreştini, între nevârstnici, fără acordul părinţilor, între tutore, curator şi pupil.
 48

Se deosebea:
a) rudenia naturală (prin filiaţie) era clasificată în:
− rudenia de jos (descendenţii, adică copiii)
− rudenia de sus (ascendenţii – părinţii, bunicii)
− rudenia de alături (colateralii – fraţii, verii ş.a)
Prin filiaţie, descendenţii unei persoane puteau fi: copii legitimi, nelegitimi, legitimaţi sau adoptaţi. Copiii nelegitimi aveau un statut
juridic foarte apropiat de cel al copiilor legitimi, inclusiv în Moldova aveau aceeaşi vocaţie succesorală la averea tatălui.
b) prin alianţă
c) spirituală
La baza familiei se afla căsătoria. Se interzicea căsătoria între persoane libere şi robi.
S-au păstrat aceleaşi dispoziţii referitoare la zestre. Zestrea se consemna detaliat în foaia de zestre care era semnată atât de cel care
constituia zestrea, cât şi de viitorul soţ. Cazurile de pierdere a zestrei era adulterul. După „Codul Calimah”, în asemenea cazuri, ea revenea
în întregime bărbatului, femeia fiind închisă la mănăstire, iar după „Legiuirea Caragea” – bărbatului i se dădea numai o jumătate din zestrea
soţiei adulteriene. În afară de zestre, se cunoşteau şi alte categorii de bunuri legate de actul juridic al căsătoriei, de exemplu contrazestrea
(darul pentru nuntă) şi paraferna (exoprica). Paraferna reprezenta ansamblul bunurilor pe care soţia le-a adus în căsnicie în afară de zestre,
precum şi bunurile câştigate de ea în timpul căsătoriei, prin moştenire, donaţie etc. Paraferna era în deplina proprietate a soţiei.
Contrazestrea putea intra în proprietatea femeii numai după moartea soţului, fie în cazul divorţului din vina soţului.
Raporturile dintre soţi, dintre părinţi şi copii erau dominate de poziţia superioară a bărbatului. Apar şi elemente noi: soţia nu răspunde
pentru faptele de comerţ şi pentru datoriile soţului. Legislaţia timpului consacră şi principiul răspunderii părinţilor pentru faptele copiilor.
Desfacerea căsătoriei era pronunţată de către Dicasterie. Printre motivele care puteau fi invocate erau: încheierea căsătoriei cu
nerespectarea prevederilor legale, impotenţa bărbatului mai mult de 3 ani, călugărirea, relaţii sexuale extraconjugale, acuzarea soţiei de
adulter fără probe etc.
S-au păstrat aceleaşi forme ale moştenirii – prin testament şi fără testament. Moştenirea se deschidea după moartea firească sau civilă.
Pentru valabilitatea testamentului, se cerea: buna judecată a minţii, consimţământul să nu fie viciat prin forţă, eroare sau înşelăciune.
Nu era valabil testamentul scris de cei fără de discernământ sau aflaţi în stare de ebrietate.
Nu aveau voie să facă testament:
 risipitorii, aflaţi sub curatelă;
 nevârstnicii (băieţii – până la 20 de ani, fetele – 18 ani);
 cei osândiţi (judecaţi).
Testamentul scris de mâna altuia trebuia iscălit în prezenţa a 3–5 martori, care mai apoi, în caz de litigiu trebuiau să jure în faţa judecăţii.
Nu aveau voie să fie martori:
 monarhii sub vârsta de 18 ani şi femeia;
 surdomuţii;
 nebunii;
 cel foarte sărac şi robul, precum şi cei opriţi de lege;
 desfrânatul care se află sub curatelă;
 cel judecat pentru luare de mită, furtişag;
 cei care s-au lepădat de religia creştină;
 cei de altă religie;
 moştenitorii.
Gradele de moştenitori legali sunt aceleaşi. Soţul supravieţuitor primea o parte din avere spre folosinţă, iar în lipsa gradelor de
moştenitori, moştenea întreaga avere.
Codurile consacră rezerva succesorială şi trimiria (partea sufletului). „Codul Calimah” admite venirea la moştenire a copiilor naturali.
Apar şi noi motive de dezmoştenire:
 copiii i-au părăsit pe părinţi pentru infracţiuni;
 dacă copiii nu au fost credincioşi;
 au duşmănit viaţa părinţilor.
Materia obligaţiilor era dezvoltată şi reglementată pe larg. „Codul Calimah” s-a dovedit în domeniul obligațiilor un cod modern care a
proclamat libertatea formală a contractanţilor în faţa legii, care a introdus unele contacte noi (de exemplu, contractul de locaţiune, de
editură), a reglementat în materia răspunderii civile principiul abuzului de drept.
Izvoarele obligaţiilor erau:
 legea;
 tocmeala (contractul);
 vătămarea adusă (delictul).
Contractele se clasificau:
 după formă – scrise şi nescrise
 după efecte – unilaterale şi bilaterale
Condiţiile de valabilitate a contractelor erau:
 consimţământul;
 lucrul să fie în comerţ;
 proprietatea asupra lucrului din contract;
 capacitatea.
Codurile reglementează pe larg contractele de vânzare-cumpărare, de împrumut, de schimb, mandatul. Contractele care aveau ca obiect
imobilele şi robii aveau forma obligatorie în scris.
 49

Dreptul penal era influenţat de curentul filosofic iluminist fiind guvernat de aşa principii ca:
− legalitatea incriminării şi a pedepsei;
− individualizarea răspunderii penale;
− respectarea libertăţii individuale prin arestarea cu forme legale, cercetarea fără tortură;
− executarea pedepsei în condiţii care să ducă la corectarea infractorului.
Se introduc elemente noi legate de teoria modernă a infracţiunii, fiind subliniată necesitatea de a stabili pe deplin latura subiectivă şi
latura obiectivă a infracţiunii. Până la adoptarea „Condicii Criminaliceşti”, infracţiunile erau divizate în vini mari şi vini mici.
„Condica Criminalicească” a denumit toate infracţiunile crime, care erau clasificate în două grupuri:
1) fapte care tulburau liniştea şi siguranţa în societate;
2) faptele pricinuitoare de vătămare a particularilor.
Apar infracţiuni noi legate de noile condiţii economice şi sociale ca: falimentul fraudulos (mofluzii mincinoşi), abuzurile faţă de locuitori,
corupţia, mita, infracţiuni militare.
Are loc îmblânzirea pedepsei penale: pedeapsa cu moartea se aplica rar, pentru omor intenţionat şi tâlhărie însoţită de omor.
Se menţin încă pedepse fizice: mutilarea pentru plastografie, bătaia pentru furt. Cele mai răspândite pedepse erau: amenzile pecuniare,
privaţiunea de libertate (ocna, temniţa şi surghiunul). Ca pedepse accesorii erau reglementate şi practicate: degradarea civilă, defăimarea în
public, pedepse canonice.
Confiscarea averii nu se mai practică. S-au introdus termenele de prescripţie pentru unele infracţiuni (3 luni pentru adulter, 30 de ani
pentru furt).
Transformări au loc şi în domeniul dreptului procesual. Prin „Regulamentele Organice”, au continuat eforturile de modernizare a justiţiei
în Principatele Române, realizându-se democratizarea justiţiei şi reorganizarea instanţelor de judecată pe baza unor principii noi, în
concordanţă cu dezvoltarea economică şi socială din primele decenii ale sec. XIX. „Regulamentele Organice” au proclamat separarea puterii
administrative de puterea judecătorească. În Moldova, prin „Regulamentul Organic”, au fost înfiinţate următoarele instanţe de judecată:
− judecătorii săteşti;
− tribunalul de ţinut;
− Divanul judecătoresc pentru pricini civile în oraşul Iaşi (sau Divanul de apelaţie pentru pricini politiceşti şi neguţătoreşti);
− tribunalul de comerţ în oraşul Iaşi (care mai apoi a fost transferat la Galaţi);
− tribunalul de poliţie;
− tribunalul criminalicesc;
− înaltul Divan (Divanul Domnesc).
Prin urmare, „Regulamentul” distingea instanţe civile şi instanţe penale. Instanţele civile erau, la rândul lor, ordinare şi speciale.
Instanţele civile ordinare erau de 3 grade:
− tribunalul de ţinut – erau compuse dintr-un preşedinte şi doi membri. Membrii tribunalului erau numiţi de către domnitor din rândurile
„boierilor pământeni cunoscuţi în iubirea de dreptate, ...şi mai ispitiţi în magistratură...” Judecata se făcea nu în numele legii, ca în dreptul
modern, ci în numele domnitorului. În calitate de primă instanţă, tribunalul de ţinut era competent să judece toate pricinile civile, iar, în
ultimă instanţă, pricinile de o valoare mai mică de 500 lei. Dacă în materie civilă tribunalul de ţinut judeca definitiv cauze de o anumită
valoare, în materie penală el efectua doar primele cercetări transmiţând cauza spre judecată tribunalului criminalicesc din Iaşi.
− Divanul judecătoresc pentru pricini civile în oraşul Iaşi – reprezenta al doilea grad de jurisdicţie civilă, în materie civilă judeca în calitate
de instanţă de apel, dar şi ca primă şi ultimă instanţă. Dacă valoarea prestaţiilor depăşea o anumită sumă, hotărârile lui puteau fi apelate la
Înaltul Divan.
− Înaltul Divan – constituia al treilea grad de jurisdicţie. El era alcătuit dintr-un preşedinte şi 6 membri numiţi de către domnitor.
Preşedintele Înaltului Divan era domnitorul, în lipsa acestuia prezida un membru al Înaltului Divan, desemnat de către domn. Divanul era
competent să judece, în ultima instanţă, toate apelurile civile declarate împotriva hotărârilor Divanurilor de apel, a tribunalului de comerţ,
precum şi „hotărârile în pricini criminaliceşti”. Hotărârea Înaltului Divan, numită anaforă, revizuită de legiştii statului şi apoi confirmată prin
hrisov domnesc, devenea definitivă şi procesul de fapt şi de drept era terminat pentru totdeauna.
Dintre instanţele civile specializate făceau parte:
− judecătoria sătească – era compusă din preotul satului şi 3 juraţi aleşi pe un an de către locuitorii satului. Judecătorii se adunau
duminica şi în zilele de sărbători, după liturghie, în casa preotului satului, unde judecau litigiile apărute între săteni, urmărind împăcarea
acestora. Reclamantul se putea adresa în termen de 10 zile în tribunalul de judeţ doar făcând dovada că împăcarea nu a reuşit.
− tribunalul de comerţ.
Tribunalul de pricini criminale era alcătuit dintr-un preşedinte şi 2 membri. Pe lângă tribunal funcţionau avocaţi publici: în cazul în care
inculpatul era lipsit de avocat, instanţa delega un avocat din oficiu. Tribunalul poliţienesc (tribunalul de poliţie îndreptătoare) era alcătuit
dintr-un preşedinte şi 2 membri, fiind competent să judece pricini neînsemnate dintre locuitorii oraşului, precum: bătăile, certurile etc.
Tribunalul avea de asemenea competenţă de a autentifica contractele încheiate între diferite categorii de meşteşugari.
„Regulamentele Organice” au instituit şi instanţe judecătoreşti extraordinare, din ele faceau parte instanţele ecleziastice şi instanţele
militare.
„Regulamentele Organice” au introdus în justiţie importante principii moderne:
1) Se desfiinţează principiul medieval al judecătoriilor pe stări, se suprimă orice privilegiu de jurisdicţie, toţi locuitorii Principatelor, fără
deosebire, fiind supuşi aceloraşi instanţe judecătoreşti înfiinţate prin lege. Acestei reguli generale i se supuneau şi străinii care se aflau în
procese de judecată cu pământenii. De la această regulă făceau excepţie reprezentanţii clerului, dar numai în pricinile bisericeşti, în pricinile
civile şi penale ei se supuneau dreptului comun. Totuşi în condiţiile de atunci principiul egalităţii tuturor în faţa legii, care interzicea orice
discriminare, nu a putut fi realizat decât parţial.
2) „Regulamentele Organice” au introdus într-o formă incipientă principiul inamovibilităţii magistraţilor. Judecătorii tuturor instanţelor
de judecată erau numiţi în funcţie de către domnitor pe un termen de 3 ani, dintre boieri pământeni, proprietari de avere nemişcătoare,
responsabili şi destoinici, ce cunoşteau pravila şi aveau o purtare morală ireproşabilă. Magistraţii care lipseau nemotivat „numai din lenevie”
 50

de la îndeplinirea funcţiilor şi care continuau să lipsească şi după ce au fost avertizaţi de către şefii lor puteau fi destituiţi din funcţie de către
domnitor.
3) Pentru toate procesele, de orice natură, „Regulamentele Organice” au consacrat principiul gratuităţii, desfiinţând toate taxele
existente şi adeseori exagerate, care se percepeau în folosul celor ce împărţeau dreptatea. Astfel, „Regulamentele Organice” au preluat
dispoziţii referitoare la salarizarea magistraţilor din reformele lui Constantin Mavrocordat, dispoziţii care anterior nu au fost realizate din
cauza opoziţiei marii boierimi.
4) „Regulamentele Organice” au proclamat publicitatea dezbaterilor şi a pronunţării sentinţelor, au introdus, pentru prima dată în
legislaţia românească, principiul autorităţii lucrului judecat.
5) Prin „Regulamente” se desfiinţează tortura ca mijloc de identificare a adevărului în materie penală. Se interzic pedepsele de mutilare
şi pedepsele cu confiscarea averii.
6) Marele Logofăt, sau ministrul de justiţie, nu mai avea atribuţii de magistrat, deci nu mai putea judeca. El supraveghea aplicarea legilor,
inspecta, fie personal, fie prin revizori speciali, activitatea tuturor autorităţilor din subordine, era mijlocitor între diferitele instituţii
judecătoreşti şi domnitor. În toate problemele Logofătul se adresa direct către domnitor.
7) Pe lângă Logofeţia justiţiei, urmau să fie orânduiţi 2 jurisconsulţi (legişti sau pravilişti) „spre a să sfătui în greşelile întâmplări... întru
înţelegerea, cuprinderea normii şi aplicarea legilor..” atât pentru probleme civile, cât şi pentru cele penale.
8) „Regulamentele” organizează instituţia avocaturii. Avocaţi puteau deveni cei care aveau cunoştinţe juridice şi o reputaţie de oameni
cinstiţi. Pentru a putea deveni avocat, doritorii urmau să se înscrie într-o condică a ministerului dreptăţii şi aveau dreptul să practice avocatura
numai după ce primeau o carte de slobozenie de la minister. Pe lângă secţiile criminaliceşti ale Divanurilor judecătoreşti şi pe lângă Înaltul
Divan, funcţionau avocaţi publici, la care puteau să apeleze inculpatul lipsit de apărare.
9) A fost creată şi instituţia procuraturii, care trebuia să urmărească aplicarea corectă a legii, să aibă în pază liniştea şi ordinea publică.
În materia procedurii penale, nu se mai folosea tortura, acţiunea era supravegheată de procuror, s-a intorodus mandatul de arest.
În concluzie, menţionăm că instituţiile judecătoreşti înfiinţate în baza „Regulamentelor Organice”, majoritatea într-o formă sau alta au
funcţionat şi până la adoptarea acestora, meritul lor constând în modernizarea activităţii. A avut loc organizarea ierarhică a instanţelor şi
specializarea lor pe domenii de competenţă. În organizarea judecătorească, s-a pus accentul pe factorul laic, profesionalismul aparatului şi
salarizarea lui din mijloacele statului. S-a făcut un pas înainte în modernizarea procedurii de judecată, prin introducerea procedurii scrise,
reducerea termenelor şi reglementarea regimului de probe scrise, actelor de zestre şi zălog, contractelor comerciale, depozitului judiciar,
estimaţiunii judiciare, actelor de notariat şi de stare civilă, căilor de atac.

Partea III. INSTITUŢII POLITICE ŞI JURIDICE ÎN EPOCA MODERNĂ

TEMA: Formarea statului naţional român şi a sistemului de drept modern

1. Unirea Principatelor Moldova şi Valahia într-un stat naţional unitar.

2. Dreptul constituţional.
3. Dreptul administrativ.
4. Dreptul civil, legislaţia agrară şi legislaţia muncii.
5. Dreptul penal.
6. Organizarea judecătorească şi dreptul procesual.

UNIREA PRINCIPATELOR MOLDOVA ŞI VALAHIA ÎNTR-UN STAT NAŢIONAL UNITAR

Secolul XIX, numit secolul naţionalităţilor, a fost deosebit de important pentru unitatea naţională a românilor.
Pe drumul deschis de Revoluţia din 1848, datorită schimbării raportului de forţe de pe continent, survenit în urma înfrângerii Rusiei în
războiul Crimeii şi a Austriei, în războiul cu Franţa, cu sprijinul unora dintre puterile europene, forţele politice naţionale au reuşit să
înfăptuiască Unirea Moldovei şi a Ţării Româneşti.
Congresul de la Paris din 1856 a reunit puterile europene în vederea elaborării tratatului de pace menit a încheia războiul Crimeii. Tratatul
conţinea şi dispoziţii referitoare la Principatele Române: trecerea Principatelor sub garanţia Marilor puteri europene, astfel se înlătura
protectoratul rusesc, dar ele continuau să rămână sub suzeranitatea Înaltei Porţi. În privinţa organizării interne se prevedea revizuirea
„Regulamentelor Organice” potrivit dorinţelor românilor. Pentru a afla doleanţele lor, în fiecare principat urma să fie convocat câte un Divan
ad-hoc, reprezentând toate clasele societăţii.
Divanurile ad-hoc au fost organizate în baza Firmanului din 1 ianuarie 1857. Cu toate că aveau un caracter temporar şi o misiune limitată,
ele erau organe reprezentative, ce exprimau voinţa ţărilor române în privinţa organizării interne, Divanurile ad-hoc au fost primele organe
politice româneşti recunoscute pe plan internaţional. În septembrie 1857, şi-au desfăşurat lucrările Divanurile ad-hoc care au analizat şi
adoptat rezoluţii în ceea ce priveşte problema unirii celor două Principate, a autonomiei Principatelor, desemnarea unui domnitor străin, a
organizării administrative, financiare a statelor, reforma clerului, desfiinţarea clăcii, proclamarea egalităţii politice şi civile etc. Hotărârile
Divanurilor ad-hoc au valoarea unor acte constituţionale, emanând de la organe de stat reprezentative şi aveau forţă obligatorie chiar şi
pentru puterile participante la tratat, în temeiul principiului autodeterminării.
Un moment de importanţă majoră pentru destinul celor două ţări române l-a constituit Conferinţa Internaţională de la Paris, ale cărei
lucrări au demarat în luna mai 1858. Conferinţa a adoptat Convenţia cu privire Ia organizarea definitivă a Principatelor Române. Acest act
internaţional a consacrat doar o parte din prevederile rezoluţiilor Divanurilor ad-hoc. Astfel, cele două ţări rămâneau în continuare sub
suzeranitatea Porţii, bucurându-se însă de autonomie internă şi de garanţia colectivă a puterilor semnatare. Deşi, în art. 1 al Convenţiei se
folosea denumirea de „Principatele Unite Moldova şi Valahia”, acestea au fost menţinute ca două state distincte, conduse fiecare de către
un domn pământean, un guvern propriu, cu adunare electivă, cu reprezentanţi diplomatici distincţi la Poarta Otomană, cu administrare
separată.
Singurele organe comune erau: Comisia Centrală (alcătuită din 8 membri moldoveni şi 8 membri munteni) care avea menirea de a realiza
unificarea legislativă şi adminsitrativă a Principatelor şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (alcătuită din judecători inamovibili) care trebuia să
 51

judece recursurile împotriva hotărârilor date de instanţele din fiecare principat, precum şi pe judecători, ca instanţă disciplinară, şi pe miniştri.
Ambele comisii şi-au avut sediul în Focşani.
La 5 ianuarie 1859, Adunarea Electivă din Moldova l-a ales ca domnitor pe Alexandru loan Cuza. Folosindu-se de lipsa de precizie a
Convenţiei de la Paris cu privire la alegerea domnitorilor, conducătorii luptei naţionale din Valahia, apelând la sprijinul poporului l-au ales ca
domn la 24 ianuarie 1859 tot pe Alexandru loan Cuza.
Alegera lui Cuza a avut o dublă semnificaţie: ea a fost manifestarea a ceea ce Nicolae lorga a numit „sistemul faptului împlinit” şi a pus
temeliile statului român modern, prin dubla alegere a lui Cuza înfăptuindu-se uniunea personală a celor două ţări româneşti. Unirea a fost
recunoscută de Franţa, Prusia, Sardinia, Rusia şi apoi după multe pertractări şi de Turcia şi Austria.
Alegerea lui Al.I. Cuza, după cum menţiona M.Kogălniceanu, însemna „un om nou la legi noi”, întreaga activitate a domnitorului
Al.I. Cuza a urmărit două mari obiective: unificarea legislaţiei şi a instituţiilor în vederea deplinei uniri politico-administrative şi realizarea
reformelor fundamentale care să aşeze statul român pe principii moderne.
Astfel, Cuza a procedat la unificarea treptată a organelor centrale ale statului: în fiecare guvern numind persoane originare din ambele
principate, în Adunările Elective ale fiecărui principat erau aleşi deputaţi din ambele principate, a creat o reţea unică de transport, poştă,
telegraf, au fost unificate reprezentanţele diplomatice de la Constantinopol. Prin tratative diplomatice strălucitoare, cu concursul Franţei,
Al.I. Cuza a convins puterile garante să accepte unificarea politică a celor două principate. La sfârşitul 1861, a fost înfiinţat un singur guvern,
iar în ianuarie 1862 a fost convocată o singură Adunare Electivă, astfel unirea personală s-a transformat în unire reală. Al.I. Cuza a avut o
preocupare intensă pentru a înzestra România cu o legislaţie modernă, cu instituţii politice şi juridice moderne, o administraţie care să
corespundă cerinţelor evoluţiei către un stat modern. În activitatea sa reformatoare, a căutat să ţină seama de condiţiile în care se găsea
ţara, dar şi de experienţa altor ţări. A fost atras îndeosebi de Franţa, mare parte din legislaţia adoptată fiind de inspiraţie franceză.
Dacă unirea a fost înfăptuită relativ uşor, apoi în opera legislativă Al.I. Cuza s-a lovit de mari greutăţi. Componenţa reacţionară a Adunării
Elective se opunea reformelor democratice care iî prejudiciau interesele.
Pentru a traduce în viaţă reformele, Al.I. Cuza la 2/14 mai 1864 a înfăptuit o lovitură de stat, dizolvând Adunarea Electivă. Lovitura de stat
urma să fie aprobată prin plebiscit (votare populară) împreună cu două proiecte de legi: legea electorală şi Statutul Dezvoltător al Convenţiei
de la Paris.
În baza Statutului Dezvoltător, Al.I. Cuza a adoptat o serie de legi care au stat la baza sistemului de drept modern în România:
a) Legea agrară, care a recunoscut dreptul de proprietate a ţăranilor asupra pământurilor pe care le deţineau, ridicând astfel ţărănimea
la viaţa politică a ţării. Mărimea lotului era condiţionată de numărul de vite pe care ţăranii le aveau. A fost desfiinţat regimul clăcăşiei, în
schimbul unei despăgubiri pe care ţăranii urmau s-o plătească în termen de 15 ani. Pe viitor relaţiile dintre ţărani şi moşieri urmau să se
stabilească pe baze contractuale.
b) Legile cu privire la instrucţiunea publică.
c) Legile pentru înfiinţarea Curţii de conturi.
d) Legile pentru înfiinţarea Curţii de Casaţie şi Justiţie.
e) Legile pentru înfiinţarea consiliilor judeţene.
f) Au fost elaborate codurile moderne ale României.
Activitatea lui Al.I. Cuza a fost vastă. Nu există compartiment al vieţii economice, sociale şi politice în care să nu fi fost iniţiate măsuri care
să propulseze societatea românească.
Perioada marilor reforme s-a încheiat cu abdicarea marelui domn al Unirii. Învinuirile aduse lui Cuza sunt fără importanţă în faţa istoriei
şi nu pot atinge valoarea domniei lui. După cum s-a exprimat M.Kogălniceanu „nu greşelile, ci faptele lui Cuza au adus la a lui abdicare”. La
11 februarie 3 ofiţeri de carieră – Vasile Pilat, Constantinescu şi Lipoianu îl silesc pe Cuza să semneze actul de abdicare, publicat în Monitorul
Oficial „Abdicare: Noi Alexandru loan I, conform dorinţei Naţiunii întregi şi angajamentului ce am luat la suirea pe tron, depun astăzi 11
februarie 1866 cârma guvernului în mâinile unei locotenenţe şi a Ministerului ales de popor”. Locotenenţa domnească a fost compusă din
N.Golescu, L.Catargi, N.Haralambie.

DREPTUL CONSTITUŢIONAL
Dreptul constiţutional al României moderne a fost consacrat în dispoziţiile a 3 legi fundamentale: Convenţia cu privire la organizarea
definitivă a Principatelor Române (1858), Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1864) şi Constituţia din 1866.
Convenţia de Ia Paris a reglementat organizarea politică şi constituţională a Principatelor. Conform Convenţiei, Principatele erau
organizate pe baza principiului separaţiei puterilor în stat: puterea legiuitoare era exercitată colectiv de domn, Adunarea Electivă şi Comisia
Centrală de la Focşani, puterea executivă de către domn şi Consiliul de Miniştri, iar cea judecătorească era exercitată de magistraţi de profesie.
Adunarea Electivă era aleasă pe o perioadă de 7 ani, în baza unui înalt cens de avere, conform legii electorale anexate Convenţiei. Adunarea
Electivă se întrunea o dată pe an, într-o sesiune care dura 3 luni. Domnul convoca adunarea, îi prezenta proiectele de legi, promulga legile şi
emitea regulamente pentru punerea în aplicare a legilor. Domnitorul era ales pe viaţă, trebuia să fi împlinit vârsta de 35 de ani, să aibă un
venit nu mai mic de 3 mii galbeni şi să fi ocupat funcţii publice în stat timp de 10 ani. Domnul guverna cu ajutorul miniştrilor, care
contrasemnau actele domnitorului. Miniştrii răspundeau pentru încălcarea legilor şi pentru risipa de bani publici fiind justiţiabili în faţa Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie. Convenţia prevedea egalitatea în drepturi a moldovenilor şi valahilor şi obligaţia Comisiei Centrale de a elabora
proiecte de legi de interes general pentru Principate, inclusiv o lege pentru îmbunătăţirea vieţii ţăranilor, de a pregăti codificarea legilor în
vigoare, în special unificarea legislaţiei civile. Comisia Centrală avea şi sarcina de a veghea respectarea şi aplicarea Convenţiei. Legile nu
puteau fi sancţionate de către domnitor decât după avizul Comisiei Centrale, în care să se indice că ele sunt potrivite cu dispoziţiile Convenţiei.
Astfel, se instituie controlul prealabil al constituţionalităţii legilor exercitat de un organ politico-legislativ.
Ca instanţe judiciare erau tribunalele şi curţile de Apel înfiinţându-se şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care avea dreptul de control şi
de acţiune disciplinară asupra instanţelor inferioare şi îi judeca pe miniştri. Convenţia însă nu a fost o constituţie naţională, ci un act
internaţional, un compromis al marilor puteri europene.
Un act politico-juridic cu valoare constituţională a fost Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris aprobat prin plebiscit de către
Al.I. Cuza, care a stat la baza unor schimbări importante în ceea ce priveşte domeniul instituţiilor politice ale ţării, şi a fost asigurat temeiul
reformelor de modernizare a ţării, Statutul fiind considerat prima constituţie modernă a României. Principala sarcină a Statutului a constat
 52

în punerea de acord a dispoziţiilor Convenţiei de la Paris din 1858 cu situaţia creată ulterior prin alegerea unui singur domnitor şi prin crearea
unei administraţii unice. Astfel, Statutul a modificat unele prevederi ale Convenţiei, întărind puterea domnitorului în detrimentul Adunării
Elective. Aşadar, în locul sistemului unicameral a fost introdus sistemul bicameral, parlamentul fiind compus din Adunarea Electivă şi
Adunarea Ponderatrică (senatul) care era numită de domn. Adunarea Ponderatrică conform art.7 şi 8 ale Statutului era formată din
mitropoliţi, episcopi, din preşedintele Curţii de Casaţie şi din încă 64 de membri, 32 fiind desemnaţi de către Al.I. Cuza din rândul unor
personalităţi române, restul 32 fiind desemnaţi din rândul consiliilor judeţene, câte unul de la fiecare judeţ. Adunarea Ponderatrică discuta
orice proiect de lege votat de Adunarea Electivă, cu excepţia bugetului veniturilor şi cheltuielilor statului. Ea putea adopta sau respinge
proiectul de lege supus dezbaterilor. Dacă proiectul era adoptat fără modificări, legea era supusă promulgării de către domn. Dacă proiectul
era amendat de către senat, el era restituit Adunării Elective şi, dacă aceasta aproba amendamentele, urma ca legea să fie supusă sancţiunii
de către domnitor, dacă proiectul era respins, acesta era trimis Consiliului de Stat spre a fi refăcut şi prezentat, într-o altă sesiune, Adunării
Elective. Statutul dădea în competenţa Adunării Ponderatrice şi controlul de constituţionalitate a legilor.
Potrivit Statutului şeful statului (domnitorul) cumula atribuţii executive şi legislative, domnitorul având posibilitatea de a legifera până la
convocarea noii Adunări. Statutul prevedea, de asemenea, dreptul domnului în caz de necesitate de a emite decrete-legi cu aprobarea lor
ulterioară de către Parlament, ori de câte ori situaţia impunea măsuri urgente. Dreptul de iniţiativă legislativă îi aparţinea numai
domnitorului. Proiectele de legi erau elaborate în Consiliul de Stat, preşedinte al căruia era însuşi domnitorul. Proiectele de legi elaborate
erau susţinute în parlament de către miniştri sau de către funcţionarii Consiliului de Stat. Tot domnitorul sancţiona sau putea refuza
sancţionarea legilor. Statutul Dezvoltător al lui Cuza a fost inspirat din Constituţia franceză din 1852 şi consfinţea un sistem liberal autoritar,
în care domnul avea conducerea şi răspunderea pentru întreaga guvernare, fapt care corespundea necesităţilor româneşti din acea perioadă
permiţându-i lui Cuza să înfăptuiască cele mai importante reforme ale sale. Organizarea constituţională a României, realizată prin Statut,
prezenta o importanţă deosebită pentru că era în concordanţă cu realizările politice româneşti din perioada respectivă, ţinea seama de
cerinţele vieţii şi de specificul dezvoltării vieţii social-economice şi exprima libera voinţă a naţiunii române de a avea propria organizare
naţională.
După abdicarea lui Cuza la 30 iunie 1866 a fost votată o nouă constituţie inspirată după modelul constituţiei belgiene, considerată una
din cele mai înaintate şi liberale constituţii din acea perioadă – Constituţia din 1866 (era împărţită în 8 titluri, având 133 articole). Forma
de guvernare prevăzută de Constituţie a fost monarhia constituţională. Prin Constituţie erau proclamate aşa principii ca:
 principiul guvernământului reprezentativ menţionând că toate puterile statului emană de la naţiune;
 principiul separării puterilor. Puterea legislativă era exercitată de către domn şi reprezentanţa naţională. Reprezentanţa naţională era
alcătuită din Adunarea Deputaţilor şi din Senat. Puterea executivă era exercitată de domn cu sprijinul miniştrilor. Se prevedeau organe
speciale care exercitau puterea regală în diverse împrejurări deosebite: locotenenţa regală (în caz de vacanţă a tronului) şi regenţa (în cazul
regelui minor). Puterea judecătorească revenea curţilor şi tribunalelor;
 principiul suveranităţii naţionale;
 principiul monarhiei ereditare în persoana principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen şi al moştenitorilor săi;
 principiul irevocabilităţii monarhului;
 principiul responsabilităţii ministeriale;
 principiul rigidităţii constituţionale, în sensul că această Constituţie nu putea fi modificată prin lege ordinară, ci numai de camerele de
revizuire, potrivit formalităţilor stabilite în însăşi Constituţie;
 principiul supremaţiei Constituţiei asupra celorlalte legi care trebuiau să corespundă cu ea. Constituţia nu putea fi suspendată nici
total, nici parţial.
Constituţia proclamă drepturile şi libertăţile cetăţeneşti înscrise în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 26 august 1789,
care puteau fi exercitate numai de către cetăţenii români. Au fost consfinţite aşa drepturi ca:
 egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii;
 inviolabilitatea domiciliului;
 secretul scrisorilor;
 libertatea conştiinţei (dreptul de a împărtăşi orice religie);
 libertatea individuală (nimeni nu putea fi arestat decât în cazuri prevăzute de lege şi pe baza unui mandat de arest);
 libertatea cuvântului, adunărilor, întrunirilor paşnice;
 dreptul de a reclama în justiţie faptele funcţionarilor publici care au lezat drepturile cetăţenilor;
 dreptul la învăţământul fără plată, învăţământul primar fiind declarat obligatoriu.
Proprietatea era declarată sacră şi inviolabilă, se interzicea pedeapsa cu confiscarea averii. Exproprierea putea fi făcută numai după o
prealabilă despăgubire şi numai în situaţiile de utilitate publică, şi anume: comunicaţiuni, salubritate publică şi apărarea ţării.
Conform Constituţiei, cetăţenia se dobândea prin naştere sau naturalizare. Străinilor li se acorda cetăţenia dacă:
− erau de rit creştin (această dispoziţie a fost abrogată în 1879);
− au locuit 10 ani în ţară şi au dovedit că sunt utili ţării;
− posedau un anumit capital şi profesau o anumită profesie.
Ulterior, unele dispoziţii ale Constituţiei au fost modificate: în 1879 (a fost modificat art.7 privind cetăţenia română), în 1884 (ca urmare
a proclamării regatului, au fost revăzute articolele referitoare la şeful statului, la teritoriu, la regimul presei, sistemul electoral, suprafeţele
de pământ rurale) şi în 1917 (au fost modificate articolele care vizau problema rurală şi a votului).
Dispoziţiile care reglementau drepturile electorale ale cetăţenilor erau cuprinse în Constituţie şi în legea electorală adoptată pe timpul lui
Al.I. Cuza. Ele se bazau pe principii asemănătoare cu sistemele electorale existente în Europa în această perioadă. S-a introdus dreptul
electoral universal pentru bărbaţi de la 25 de ani. Alegătorii au fost împărţiţi în 4 colegii, primele 3 colegii aveau un drept direct, iar al patrulea
(din el făceau parte cei care plăteau o dare cât de mică statului) avea vot indirect (50 alegători alegeau un delegat, care în judeţe alegeau un
deputat). În 1884 a fost făcută o nouă reformă electorală prin care censul de vârstă a fost micşorat până la 21 ani, organizându-se 3 colegii.
Colegiul 3 avea un drept electoral indirect. La baza primului colegiu era censul de avere, iar la baza colegiului 2 şi 3 – mărimea impozitului
faţă de stat.
 53

DREPTUL ADMINISTRATIV
Dreptul administrativ din perioada dată era reglementat de către „Constituţia” din 1866; „Legea pentru consiliile judeţene” (1864), „Legea
comunală” (1864) şi „Legea pentru responsabilitatea ministerială” din 1879.
Potrivit prevederilor din Constituţie, organele administraţiei publice la nivel central erau:
1) Domnitorul (din 1881 – regele). Acesta era unicul şef al puterii executive, având atribuţii executive însemnate. Pe lângă atribuţiile
executive, domnitorul deţinea şi unele atribuţii legislative (dreptul de iniţiativă legislativă, de sancţionare şi promulgare a legilor), precum şi
unele atribuţii judecătoreşti (dreptul de amnistie şi graţiere). Atribuţiile executive ale domnitorului constau în: dreptul de a numi şi revoca
miniştri, de a numi şi confirma în toate funcţiile publice, era şeful armatei, oferind grade şi decoraţii, avea dreptul de a declara starea de
asediu, de a declara război şi a încheia pacea, întocmea regulamente în vederea executării legilor.
2) Atribuţiile executive ale domnitorului erau exercitate prin guvern. Guvernul era numit şi revocat de către domnitor din rândurile
partidului care a obţinut majoritatea parlamentară. În fruntea guvernului era prim-ministrul.
3) Miniştrii răspundeau atât pentru actele proprii, precum şi ale domnitorului pe care le contrasemnau. În 1879 a fost elaborată „Legea
pentru responsabilitatea miniştrilor” care reglementa responsabilitatea lor civilă şi penală. Miniştrii puteau fi acuzaţi de domnitor şi de
parlament, fiind judecați de Înalta Curte de Casaţie. Activitatea Guvernului şi a miniştrilor era controlată de parlament care avea dreptul de
anchetă şi de interpelare a miniştrilor. Ministerele îndeplineau conducerea administrativă a unui domeniu, precum şi controlul, şi
supravegherea asupra administraţiei locale. Cele mai importante ministere au fost:
− Ministerul Afacerilor Interne (care supraveghea ordinea publică şi siguranţa statului);
− Ministerul de Finanţe (avea rolul de a gestiona finanţele statului);
− Ministerul Afacerilor Externe (principala sa atribuţie era de aplicare corectă a tratatelor şi convenţiilor internaţionale);
− Ministerul Justiţiei;
− Ministerul Apărării Naţionale;
− Ministerul Educaţiei Naţionale;
− Ministerul Industriei şi Comerţului;
− Ministerul Agriculturii şi Domeniilor;
− Ministerul Sănătăţii.
Din punct de vedere administrativ-teritorial, România era împărţită în judeţe, judeţele erau împărţite în plase, iar plasele în comune
(urbane şi rurale). Potrivit legii pentru înfiinţarea consiliilor judeţene şi legii comunale, organelor locale li s-a dat o anumită autonomie locală,
îmbinându-se principiul electiv cu numirea.
Ca organe de conducere în judeţe şi comune erau:
1) Consiliul judeţean şi consiliul comunal. Ele erau organe deliberative alese, având dreptul de a se pronunţa asupra problemelor de
interes local.
2) Prefectul în judeţ şi primarul în comună erau organe executive. Prefectul era numit prin decret regal, la propunerea Ministerului de
Interne. Prefectul era reprezentanul guvernului în judeţ, având rolul de a asigura realizarea politicii partidului de guvernământ. Fiind numit
de către guvern, prefectul avea largi prerogative de conducere politică şi administrativă, exercitând îndrumarea şi controlul asupra tuturor
organelor administrative cumulând şi funcţia de şef al poliţiei. El avea prerogativa de а-i numi şi revoca pe toţi funcţionarii locali, cu excepţia
subprefectului care era numit de către ministrul de Interne (la propunerea prefectului). Primarul avea o dublă calitate: şef al administraţiei
comunale şi cea de reprezentant al administraţiei centrale. în calitatea sa de şef al administraţiei se îngrijea de bugetul comunei, avea atribuţii
în administrarea şi păstrarea proprietăţii comunale, aproviziona¬rea şi controlul aparatului administrativ.
Plasele erau administrate de pretori. Pretorii erau numiţi de prefect. Ei asigurau îndeplinirea hotărârilor organelor judeţene, aveau funcţii
de supraveghere şi control asupra organelor din comune.

DREPTUL CIVIL ŞI LEGISLAŢIA MUNCII

Deoarece după înfăptuirea unirii dreptul civil era reglementat de mai multe izvoare de drept („Codul Calimah” şi „Legiuirea Caragea”), în
faţa Comisiei Centrale de la Focşani s-a pus problema elaborării unui Cod civil unic.
Codul civil român a fost promulgat de către Cuza în decembrie 1864 şi a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865. La redactarea lui s-a ţinut
cont de următoarele izvoare: Codul civil francez din 1804, proiectul de Cod civil italian, legea belgiană, precum şi de vechile legiuiri româneşti.
Codul civil a fost principalul izvor ce a stat la baza reglementărilor raporturilor de drept civil din România, o perioadă îndelungată de timp
fiind modificat şi completat în corespundere cu rigorile vremii.
El a creat un cadru juridic necesar pentru dezvoltarea noilor relaţii de proprietate privată, a introdus norme şi instituţii juridice dintre cele
mai avansate, punând la baza reglementărilor juridice importante principii de drept ce au avansat legislaţia civilă română printre cele mai
progresiste din acea perioadă. Codul era structurat în 3 cărţi: Despre persoane, Despre bunuri, Despre diferite moduri prin care se
dobândeşte proprietatea. Codul avea 1914 articole.
Cartea I „Despre persoane” reglementa drepturile personale. La baza reglementării condiţiei juridice a persoanelor fizice era pus principiul
egalităţii tuturor în faţa legii. Li s-a recunoscut tuturor capacitatea de a avea drepturi şi posibilitatea de a-şi asuma obligaţii.
Privitor la statutul juridic al persoanei, Codul se referea la capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu. Începutul capacităţii de
folosinţă a persoanei era considerată naşterea vie a copilului, care era fixată prin întocmirea actelor de naştere de către ofiţerul stării civile.
Ea înceta la moartea persoanei. Capacitatea de exerciţiu era în dependenţă de sex, vârstă, sănătate şi psihică. Majoratul a fost fixat la varsta
de 21 de ani. Femeia căsătorită avea o capacitate juridică restrânsă, fiind pusă sub puterea maritală a soţului ei, astfel ea era reprezentată în
justiţie de către soţ, nu putea să încheie convenţii, salariul ei era primit de către soţ.
Persoanele juridice erau de două categorii:
 persoane morale publice – statul, judeţul, comuna, instituţii creditate cu îndeplinirea unui serviciu public etc.;
 persoane morale private – asociaţii, fundaţii, sindicate.
Privitor la reglementarea relaţiilor de familie, s-au păstrat multe dispoziţii din normele vechi. Pe lângă rudenia de sânge şi cea provenită
din adopţiune, se recunoştea şi rudenia provenită prin alianţă şi botez. Căsătoria era principalul mijloc de creare a raporturilor de familie. Ca
 54

şi în Codul lui Napoleon, ea era considerată un contract. Căsătoria a devenit un act juridic civil, fiind deplin valabilă dacă a fost celebrată în
faţa ofiţerului de stare civilă. Căsătoria era precedată de logodnă. Pentru validitatea căsătoriei, se cerea:
 vârsta legală (15 ani pentru fete şi 18 ani pentru bărbaţi);
 consimţământul viitorilor soţi;
 consimţământul părinţilor (în caz de neînţelegeri era suficient numai consimţământul tatălui).
Căsătoria era precedată de o publicaţie. Codul civil enumera piedici care stăteau în calea căsătoriei:
 starea civilă de persoană căsătorită;
 termenul de văduvie;
 rudenia sau alianţa;
 rudenia adoptivă;
 înrudirea spirituală;
 divorţul anterior între aceleaşi persoane;
 piedici rezultând din tutelă.
Spre deosebire de Codul civil francez, Codul civil român a menţinut divorţul şi a consacrat egalitatea soţilor cu privire la invocarea
motivelor de divorţ. Codul admitea următoarele cauze de divorţ:
 adulterul;
 excese de cruzime;
 insulte grave;
 pedeapsa la munca silnică;
 faptul unui soţ de a atenta la viaţa celuilalt;
 consimţământul mutual, adică acordul ambilor soţi.
În ceea ce priveşte regimul matrimonial (reglementarea intereselor pecuniare ale soţilor), Codul admitea libertatea alegerii regimului
care le convenea (regimul separaţiei bunurilor, al comunităţii bunurilor, regimul dotal) sau puteau recurge şi la alte regimuri nereglementate
de Cod. Contractul matrimonial (actul juridic prin care soţii îşi stabileau regimul matrimonial) era produsul a două voinţe autonome, singurele
îngrădiri care i se aduceau fiind cele dictate de ordinea publică.
Soţul era considerat tatăl copilului conceput în timpul căsătoriei cu excepţia anumitor cazuri, când tatăl putea tăgădui paternitatea
copilului. Acţiunea în stabilirea filiaţiunii legitime era imprescriptibilă, copilul născut în afara căsătoriei putând fi legitimat prin căsătoria
făcută de părinţi dacă aceştia l-au recunoscut. Codul a interzis cercetarea paternităţii nelegitime, sub pretextul apărării familiei legitime.
S-a menţinut starea de inferioritate a femeii în familie. Părinţii erau obligaţi să-şi supravegheze copiii minori, erau răspunzători de educaţia
pe care le-o dădeau, sub sancţiunea decăderii din puterea părintească. Copilul rămânea sub autoritatea părinţilor până la majorat sau
emancipare. Autoritatea părinţilor în timpul căsătoriei era exercitată numai de tatăl copilului, el având dreptul să recurgă la măsuri coercitive
grave asupra copilului (de exemplu, să-l pună în casa de arest de la 1 lună până la 6 luni).
Puteau să adopte numai persoane de ambele sexe, care la timpul adopţiei nu aveau copii, şi care erau cu cel puţin 18 ani mai în vârstă
decât cei care îi adoptau. Copiii adoptivi erau asimilaţi celor legitimi.
Tutela îmbrăca următoarele forme:
 tutela testamentară – se desemna de către părintele supravieţuitor persoana care să exercite tutela după moartea sa;
 tutela legală – se exercita asupra copilului minor (de până la 21 de ani) la moartea unuia dintre părinţi, de către părintele rămas în
viaţă;
 tutela dativă – se atribuia de către consiliul de familie în lipsa de părinte supravieţuitor. Minorul putea fi emancipat, în mod expres,
de părinţi la 18 ani, iar de consiliul de familie – la 20 de ani. Emanciparea tacită se făcea prin căsătoria minorului. Pentru ocrotirea celor loviţi
de o alienaţie sau deficienţă mintală, s-a creat instituţia interdicţiei, iar pentru cei cu mintea slăbită sau puşi spre risipă – consiliul judiciar.
Cei puşi sub consiliul judiciar aveau o capacitate redusă, asemănătoare cu cea a minorului emancipat. Tutela interzisului era organizată ca şi
a minorului.
Prin Legea din 15 martie 1906 s-au adus unele modificări acestei instituţii:
 s-a renunţat la consimţământul părinţilor când cei ce se căsătoresc au împlinită vârsta de 21 de ani;
 s-a admis căsătoria în extremis fără publicaţie;
 s-a permis căsătoria soţului adulterin cu complicele său, după desfacerea primei căsătorii.
Conţinutul de bază al Codului civil se referea la patrimoniu şi la drepturile patrimoniale. Patrimoniul era conceput ca o complinire a ideii
de persoană şi prin acesta se înţelegea totalitatea drepturilor şi obligaţiilor sale, apreciabile în bani, adică averea care reprezintă o valoare
economică.
Drepturile patrimoniale puteau fi:
a) reale – este real acel drept care, dând unei persoane o putere juridică directă şi imediată asupra unui lucru, este absolut. Drepturile
reale se împart în:
− drepturi reale principale (proprietatea şi dezmembrămintele ei: uzufructul, uzul, abitaţia, servitutea, emfiteoza şi superficia)
− drepturi reale accesorii (ele garantează o creanţă: gajul, privilegiile, ipoteca şi antihreza). Cu excepţia proprietăţii, toate celelalte
drepturi reale se pot exercita asupra unor lucruri ce sunt în proprietatea altor persoane.
b) de creanţă – este dreptul pe care o persoană îl exercită contra alteia pentru a o obliga să dea, să facă sau să nu facă ceva, stabilindu-
se un raport între două sau mai multe persoane.
Bunurile au fost clasificate în:
 mobile (care nu au o aşezare fixă şi pot fi mişcate din loc în loc)
 imobile (care au o aşezare fixă şi nu pot fi mişcate din loc în loc).
Proprietatea a fost considerată un raport între o persoană şi un bun, când în realitate este o relaţie socială, între persoane cu privire la
bunuri. Dreptul de proprietate avea 3 atribute:
1) ius utendi,
2) ius fruendi,
 55

3) ius abutendi (dreptul de posesie, folosinţă şi de dispunere).

Codul civil cunoştea următoarele moduri de dobândire a proprietăţii: legea, tradiţiunea, convenţia, accesiunea imobiliară, accesiunea
mobiliară, uzucapiunea, ocupaţiunea, hotărârea judecătorească.
Apărarea dreptului de proprietate era făcută prin acţiunea de revendicare, prin care o persoană cerea să i se recunoască în justiţie un
drept de proprietate asupra unui lucru de care a fost deposedat.
Cât priveşte instituţia succesiunii s-au păstrat cele 2 forme de transmitere a moştenirii:
1) prin testament
2) ab intestat (în absenţa testamentului). Succesiunea ab intestat revenea rudelor de sânge.
Succesorii legali erau împărţiţi în 3 clase:
 succesori legitimi (descendenţii, ascendenţii şi colateralii până la gradul al 12-lea), toţi aveau drepturi egale, s-a abolit privilegiul
masculinităţii, copiii moşteneau în părţi egale, indiferent dacă erau fii sau fiice;
 succesorii neregulaţi (copiii naturali relativ la succesiunea mamei, soţul supravieţuitor şi statul), erau chemaţi numai în lipsa celor
legitimi;
 succesorii anomali (aici intrând raporturile succesorale dintre adoptat şi adoptatorul său şi rudele lor. Adoptatul avea situaţia de
succesor legitim faţă de adoptatorul său, dar nu avea nici un drept succesoral faţă de rudele acestuia).
Testamentul era un act unilateral revocabil, care producea efecte din momentul morţii testatorului şi prin care acesta dispunea cu titlu
gratuit de toate bunurile sale (legat universal), de o fracţiune din ele (legat cu titlu universal), ori de unul sau mai multe bunuri determinate
(legat cu titlu particular). Testamentul era un act solemn care putea fi făcut în mai multe feluri:
− olograf (testamentul scris, semnat şi datat de către testator);
− autentic (semnat de către testator şi transmis judecătorului care îl citea în şedinţă publică oferindu-i autenticitatea);
− mistic (semnat şi sigilat era transmis tribunalului, care nu lua cunoştinţă de el, ci întocmea un proces-verbal prin care se stabilea că
actul dat era testamentul unei persoane concrete).
Persoana căreia i se referea o succesiune putea să o accepte, pur şi simplu, să o repudieze sau să o accepte sub beneficiu de inventar.
Cel ce primea succesiunea fără beneficiu inventar, era obligat să plătească toate datoriile decedatului, chiar dacă ele depăşeau
succesiunea lăsată.
În materie de obligaţii şi contracte, Codul civil a proclamat următoarele principii fundamentale:
a) autonomia de voinţă,
b) egalitatea părţilor în faţa legii
c) libertatea părţilor în contract, stabilind în principiu că orice convenţie încheiată de persoane capabile este permisă, cu condiţia ca ea
să nu fie contrară unei dispoziţii legale, ordinii publice sau bunelor moravuri.
Buna credinţă era pusă la baza întregii reglementări recurgându-se la formalism numai în mod excepţional. Izvoarele obligaţiilor erau:
legea (de exemplu, obligaţii care rezultau din tutelă, obligaţia alimentară), contractul, delictul, cvasidelictul, cvasicontractul. Delictele şi
cvasidelictele erau fapte ilicite cu conţinut vast, producătoare de prejudicii. Potrivit Codului civil, oricine cauza un prejudiciu, voluntar sau
prin neglijenţă ori din imprudenţă, era obligat să-l repare.
Contractul era definit ca fiind acordul de voinţă a două sau mai multe persoane în scopul de a produce un efect juridic, şi anume: a
crea, a transmite sau a stinge un drept.
Contractele erau clasificate în funcţie de mai multe criterii. Astfel, contractele puteau fi bilaterale (sinalagmatice) şi unilaterale, cu titlu
oneros sau cu titlu gratuit, reale, consensuale şi solemne, principale şi accesorii etc.
Condiţiile esenţiale pentru formarea şi validarea contractelor erau:
 capacitatea părţilor contractante, adică părţile să fie capabile să încheie contractul;
 consimţământul valabil al părţilor care să nu fie viciat prin eroare, dol sau violenţă;
 un obiect determinat, sau cel puţin determinabil, posibil, să nu fi violat ordinea publică şi bunele moravuri şi să fi aparţinut celui care
se obligă;
 o cauză licită, adică scopul avut în vedere de părţi în momentul încheierii contractului să fie licit.
Contractele erau obligatorii numai pentru părţi, faţă de terţe persoane ele nu produceau efecte. Contractele se desfiinţau prin nulitate
(atunci când contractele nu produceau efecte şi părţile reveneau la situaţia iniţială) şi rezoluţie (neexecutarea obligaţiei debitorului), care
producea efect retroactiv, precum şi revocare şi reziliere, care desfiinţa contractul, lăsând însă intacte efectele produse până în acel moment.
Nulitatea putea fi absolută şi relativă. Nulitatea absolută produsă de un viciu iniţial care afecta contractul putea fi cerută de orice persoană
interesată. Nulitatea relativă specifică contractelor încheiate de incapabili şi celor de persoane al căror consimţământ a fost viciat prin eroare,
violenţă, doi, putea fi invocată numai de partea pentru protecţia căreia a fost stabilită legea.
Efectul principal al obligaţiei consta în dreptul creditorului de a urmări pe debitor cu scopul de a obţine îndeplinirea exactă a prestaţiei
la care se obligase, iar în caz de neexecutare, în pretenţia despăgubirii lui de către debitor prin echivalentul în bani.
Modurile de stingere a obligaţiilor erau:
 plata (îndeplinirea prestaţiei de către debitor),
 novaţia (înlocuirea unei obligaţii printr-o obligaţie nouă),
 compensaţia (când două persoane datoare unei alteia operează între ele o compensaţie, care stinge amândouă datorii),
 pierderea lucrului datorat şi imposibilitatea executării,
 confuzia (întâlnirea asupra aceleiaşi persoane a calităţii de creditor şi debitor, de exemplu, creditorul a devenit moştenitorul
debitorului).
Creanţele erau garantate prin 2 feluri de garanţii:
1) garanţii personale care erau date de una sau mai multe persoane şi constau în obligaţia accesorie celei principale pe care şi-o iau
acestea de-al îndestula pe creditor, în cazul când debitorul va fi în imposibilitate să o facă;
2) garanţii reale care decurgeau din afectarea specială a unor bunuri de a servi în asigurarea plăţii creanţei unui anumit creditor.
Codul civil reglementa diferite contracte ca: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de locaţiune, contractul de societate,
contractul de mandat, contractul de împrumut, contractul de depozit şi contractul aleatoriu în care îndeplinirea prestaţiei depindea de un
 56

eveniment viitor şi incert.

Raporturile juridice care rezultau din exerciţiul comerţului au fost reglementate de Codul comercial care a intrat în vigoare pe 1
septembrie 1887.
O altă categorie de contracte o formau tocmelile agricole, reglementate printr-o legislaţie aparte. Prin legea învoielilor agricole din 1866,
relaţiile dintre boieri şi ţărani urmau să fie stabilite numai pe baze contractuale. Aceste contracte erau încheiate pe un termen nu mai mare
de 5 ani şi legalizate de autorităţile comunale, care le transcriau într-un registru. Odată transcrise în registru, ele deveneau autentice, învestite
cu titlu executoriu, doar la simpla cerere a boierului. Pentru nerespectarea clauzelor prevăzute în contract, boierii dispuneau de mai multe
căi de а-i obliga pe ţărani să le execute: aveau dreptul de a cere scoaterea la vânzare a bunurilor ţăranilor deveniţi insolvabili, aveau dreptul
de a angaja alte persoane în locul ţăranului pentru executarea obligaţiei de a munci, dar obligaţia de plată a acestora urma să revină ţăranului
obligat prin învoiala agricolă la valoarea preţurilor din acel an. Legea din 1872 prevedea constrângerea ţăranilor prin forţă pentru a-şi executa
obligaţiile, astfel încălcându-se flagrant principiile Codului civil în materie de răspundere şi revenindu-se la sistemul juridic feudal. În urma
răscoalei ţărăneşti din 1907, s-au făcut unele concesii fiind desfiinţată dijma la forţa obligatorie, care consta în faptul că ţăranul avea obligaţia
de a lucra boierului, o suprafaţă de teren egală cu cea arendată. Pentru creşterea vitelor s-a hotărât asigurarea islazurilor pentru păşunat.
Legea din 1907 prevedea şi răspunderea reciprocă a părţilor în caz de neexecutare a obligaţiilor (răspundere pecuniară pentru proprietar şi
privaţiune de libertate pentru ţărani de la 15 zile până la un an).
Legislaţia muncii în perioada dată nu a fost codificată, existau mai multe legi separate care reglementau relaţiile de muncă. Prin „Legea
sanitară” din 1885 şi „Regulamentul pentru industriile insalubre” din 1894 este reglementată munca femeilor şi minorilor. Regulamentul din
1894 stabilea că nu erau admişi la lucru copii sub 12 ani şi interzicea minorilor şi femeilor munca de noapte. Munca în subteran a minorilor
sub 14 ani era interzisă. Prin „Legea asupra minorilor şi femeilor” din 1906, s-a fixat vârsta minimă de 12 ani împliniţi pentru o persoană la
angajare, iar pentru lucrări periculoase – 15 ani pentru băieţi şi 17 ani pentru fete. Legea din 1912 a redus limita minimă pentru admitere la
lucru la 11 ani. Timpul de lucru a fost stabilit de 8 ore petru copii în vârstă de 11–15 ani, la 10 ore pentru cei între 15 și 18 ani, iar pentru
femei – nu mai mult de 11 ore pe zi. Prin Legea din 1897, este stabilit repausul duminical (jumătate de zi liberă, duminică dimineața în mediul
rural și duminică după masă în mediul urban) și sărbătorile anuale (14 sărbători din timpul anului). În prevederile Legii din 1910 se stabilesc
24 de ore duminica şi alte 11 zile de sărbători legale. Pentru soluţionarea problemelor în materia asigurărilor sociale s-a apelat la teoria
răspunderii delictuale din Codul civil, victima unui accident de muncă, în valorificarea drepturilor sale, trebuia să facă proba că accidentul
s-a produs din vina patronului, pentru ca acesta să fie tras la răspundere pentru accidentul produs. Mai apoi s-a trecut la teoria răspunderii
contractuale, potrivit căreia pentru a fi eliberat de răspundere, patronul urma să facă proba nevinovăţiei sale, demonstrând că accidentul
s-a produs datorită unui caz fortuit sau din culpa muncitorului. Din 1910 s-a trecut la teoria riscului profesional conform căreia patronii
întreprinderilor care aveau motoare despăgubeau muncitorul accidentat. Prin Legea din 1907, s-a introdus asigurarea obligatorie a
muncitorilor pentru accidentele survenite în timpul muncii, fiind create Casele de Asigurări Sociale.
Erau cunoscute 2 forme de contracte de muncă: individual şi de ucenicie. Contractul individual de muncă era încheiat în conformitate cu
dispoziţiile Codului civil. Legea industrială din 1884 stabilea că prin contractul încheiat între patron şi părinţi să fie stabilită durata uceniciei,
întreţinerea şi obligaţiile părţilor.
Constituţia din 1866 prevedea dreptul la asociere în organizaţii profesionale, dar această prevedere a avut un caracter formal, pentru
că n-a fost adoptată o lege cu caracter special. Astfel, asociaţiile profesionale s-au creat şi au funcţionat în această perioadă pe baza unor
statute şi programe proprii ce trebiuau să fie aprobate de Ministerul de Interne.
Dreptul la grevă a fost limitat prin mai multe dispoziţii legale. Astfel, „Legea minelor” din 1895 prevedea pierderea dreptului la pensie
pentru muncitorul care insista asupra participării la grevă a altor muncitori. În 1906 s-a interzis dreptul la grevă al minerilor, iar Legea din
1909 interzicea utilizarea grevei de către funcţionarii publici.
„Legea meseriilor” din 1902 a înfiinţat comisia de arbitri care în caz de conflict avea sarcina să medieze între patron şi muncitor. În 1912
au fost create comisiile de împăcare înlocuite în 1913 cu comitetele de breaslă. Ele aveau responsabilitatea de a împăca părţile. În caz de
nereuştă, litigiile erau judecate de către judecătoria de ocol.

DREPTUL PENAL
Pe timpul lui Al.Cuza a fost înfăptuită şi unificarea legislativă în domeniul dreptului penal. Codul penal a intrat în vigoare în 1865. Ca
izvoare în elaborarea acestui cod au servit Codul penal prusac din 1851 şi Codul penal francez din 1810. În comparaţie cu alte instituţii de
drept, dreptul penal a suferit puţine modificări. În principal, s-au modificat anumite prevederi prin legi speciale care au fost adoptate
împotriva muncitorilor (prin care se interzicea dreptul la grevă) şi pentru pedepsirea unor infracţiuni în legătură cu starea de război (fiind
incriminate faptele de natură să aducă atingere securităţii interne şi externe a statului).
La baza Codului penal au fost puse principii importante ale vremii ca:
 principiul legalităţii;
 principiul egalităţii tuturor în faţa legii;
 principiul neretroactivităţii legilor;
 nu erau prevăzute pedepse barbare, inumane.
Codul a fost considerat una dintre cele mai blânde legi penale din Europa din acea perioadă. Codul era structurat în 3 părţi:
1) Cartea I cuprindea dispoziţii referitoare la pedepse şi felul lor;
2) Cartea II cuprindea dispoziţii referitoare la crime şi delicte;
3) Cartea III cuprindea dispoziţii referitoare la contravenţii.
Această clasificare tripartită a infracţiunilor în crime, delicte şi contravenţii era făcută după felul pedepselor. Art. 1 al Codului penal
stabilea că infracţiunea ce se pedepseşte cu munca silnică, recluziune, depenţiune, degradare civică – se numeşte crimă.
Infracţiunea era considerată ca o acţiune sau inacţiune vinovată, prevăzută şi sancţionată de legea penală.
Codul acorda mare atenţie intenţiei ca element constitutiv al infracţiunii. Codul reglementa aşa instituţii penale, ca: tentativa, recidiva,
complicitatea, concursul de infracţiuni, circumstanţele atenuante, circumstanţele care eliberau de răspunderea penală, graţierea, amnistia
şi reabilitarea. Vârsta minoră şi cea înaintată erau socotite ca circumstanţe atenuante, practica judiciară a admis şi alte circumstanţe
atenuante ca: surdomutismul, somnambulismul, beţia etc. Ca circumstanţe ce înlătură pedeapsa penală erau legitima apărare şi defectele
 57

psihice. În privinţa conflictului legii penale în timp, Codul penal stabilea că ori de câte ori o lege, fie veche, fie nouă, era favorabilă infractorului,
acea dispoziţie se va aplica. În privinţa conflictului de legi în spaţiu se prevedea că infractorii, deşi în străinătate fiind, puteau fi urmăriţi pentru
faptele lor comise acolo unde se aflau.
Fazele infracţiunii erau:
 faza oratorică – când ideea criminală a fost comunicată altei persoane;
 faza preparatorie – pregătirea materială a crimei;
 tentativa – se începe executarea infracţiunii intenţionate, dar nu se consumă (tentativa de crimă se pedepsea cu o pedeapsă mai
atenuantă);
 infracţiunea consumată.
Cartea a II-a clasifica faptele penale, în funcţie de relaţiile sociale ocrotite de lege, în dependenţă de gravitatea faptei sau din pericolul
social pe care îl reprezenta. Astfel, Codul penal cuprindea:
a) crime şi delicte împotriva statului: trădarea, răsturnarea guvernului ţării, instigarea războiului civil;
b) crime şi delicte împotriva Constituţiei: fapte îndreptate împotriva sistemului parlamentar, a sistemului electoral (vinderea şi
cumpărarea votului, împiedicarea de a vota etc.);
c) crime şi delicte împotriva intereselor publice: falsificarea monedei, crime şi delicte legate de exercitarea funcţiilor administrative, ca
abuzul de putere, delapidarea, ultrajul, opunerea faţă de ordinele autorităţilor;
d) crime şi delicte îndreptate împotriva intereselor particularilor, ca: cele contra vieţii, integrităţii corporale, onoarei, patrimoniului etc.
Codul penal în materia pedepsei reflecta ideile beccariene de moderaţie în privinţa acestora. Erau interzise pedeapsa cu moartea,
confiscarea averii şi pedepsele corporale.
Pedepsele erau clasificate în funcţie de modul de executare, astfel:
• crimele erau pedepsite cu munca silnică (pe viaţă şi pe timp mărginit), recluziunea într-o casă de muncă, detenţiunea şi degradarea
civică. Omorul cu intenţie directă era pedepsit cu munca silnică pe viaţă;
• delictele se pedepseau cu privaţiune de libertate de la 15 zile până la 2 ani, interdicţia unora din drepturile politice, civile ori de familie
şi amenda;
• contravenţiile se pedepseau cu amendă sau arest administrativ de la o zi până la 15 zile.

ORGANIZAREA JUDECĂTOREASCĂ ŞI DREPUL PROCESUAL

Prin „Legile de organizare judecătorească” din 1861, 1865 au fost stabilite următoarele instanţe de judecată:
a) judecătoria de plasă (ce emitea cărţi de judecată) – corespundeau comunelor urbane şi rurale, dar ele nu au putut fi organizate şi
funcţionau din cauza lipsei personalului specializat, şi au fost desfiinţate în 1879. Până în 1879, atribuţiile lor au fost transmise subprefectului.
Prin „Legea pentru organizarea judecătorească” din 1909, se înfiinţează judecătorii de ocoale. Ele erau compuse dintr-un judecător, un ajutor
de judecător sau magistrat stagiar, un grefier şi un arhivar.
b) tribunalul de judeţ (ce emitea sentinţe şi hotărâri) – erau compuse dintr-un preşedinte, 2 membri, un procurator şi un supleant.
Tribunalele de judeţ aveau o competenţă generală, judecând, totodată şi apelurile împotriva cărţilor de judecată date de judecătoriile de
plasă ori de ocol.
c) Curtea de Apel – în număr de 4 (la Bucureşti, Craiova, Iaşi şi Focşani), judecau apelurile în materie civilă, comercială şi corecţională.
Fiecare curte era împărţită în mai multe secţiuni, iar fiecare secţiune avea în componenţa sa 5 membri, un procuror, un supleant şi grefier.
d) Curtea cu Juraţi (numai în materie penală) – a fost reglementată în Codul de procedură penală din 1864 şi prin „Legea asupra formării
Curţii cu Juraţi” din 1868. Curţile cu juraţi au fost înfiinţate pe lângă Curţile de Apel. Fiecare curte era compusă din 3 membri ai Curţii de Apel
şi din comisia juraţilor, compusă din 12 juraţi şi care asistând la proces, trebuiau în final să se pronunţe prin da sau nu asupra vinovăţiei.
Curtea cu juraţi pronunţa sentinţa pe baza verdictului dat de juraţi.
e) Înaltă Curte de Casaţie (ce dădea decizii) – era cea mai înaltă instanţă de judecată, fiind o instituţie nouă, a intrat în preocupările
legislative încă din 1859. Curtea de Casaţie şi Justiţie avea sub jurisdicţia sa toate tribunalele şi curţile de apel. Potrivit „Legii pentru
organizarea judecătorească” din 1861, Curtea de Casaţie avea 3 secţiuni, care judecau în complet de cel puţin 7 membri, iar hotărârile se
luau prin întrunirea a cel puţin 5 voturi. În cauze penale şi civile, instanţa supremă funcţiona ca o Curte de Casaţie, iar în cauze politice şi de
disciplină, instanţa supremă devenea Înalta Curte de Justiţie. Curtea de Casaţie judeca recursurile contra sentinţelor tribunalelor care nu
puteau fi atacate în apel şi a hotărârilor rămase definitive ale Curţilor de Apel şi ale tribunalelor comerciale. Curtea de Casaţie nu judeca
pricina în fond, ci casa acele în care a fost încălcată legea, trimiţând-o spre rejudecare unei alte instanţe de judecată de acelaşi grad. În calitate
de Înalta Curte de Justiţie, Curtea judeca în fond infracţiunile săvârşite de către miniştri, judecători şi procurori. Ea exercita drepturile de
cenzură şi disciplină asupra Curţilor de Apel şi asupra tribunalelor.
Instanţele de judecată erau împărţite în două categorii:
 ordinare – tribunalele de judeţ şi Curţile de Apel;
 excepţionale – tribunalele comerciale, Curţile cu Juraţi, judecătoriile de plasă sau de ocol şi Curtea de Casaţie şi Justiţie.
Pentru a deveni judecător, pretendentul urma să întrunească o serie de condiţii: să fie cetăţean român, să posede o diplomă de licenţă
ori doctorat, să fie împlinit o anumită vârstă (35 de ani pentru judecătorii din Curţile de Apel, 27 de ani – pentru activitatea în tribunale şi 25
de ani pentru supleanţi şi grefieri).
Prin „Legea de organizare judecătorească” din 1861, a fost creat Ministerul Public. Procurorii vegheau aplicarea strictă a legii şi apărau
interesele minorilor, femeilor, aşezămintelor publice şi ale statului. Ei nu aveau dreptul să asiste sau să ia parte la deliberările judecătorilor
care erau secrete.
Corpul de avocaţi a fost organizat în 1864. Profesia de avocat putea fi exercitată numai de cetăţenii români, având diplomă eliberată de
o facultate de drept şi o stagiere de 2 ani. Orice avocat era dator să se înscrie într-un tablou special constituit pe judeţ (barou), având însă
dreptul de a pleda înaintea oricărei instanţe de judecată.
Prima lege de procedură civilă în România a fost Codul de procedură civilă din 1865. Modificat şi completat ulterior prin legile din 1879,
1894, 1896, 1900, 1907 şi 1913. Drept izvoare au servit: Legea de procedură civilă a cantonului Geneva din 1819, Codul de procedură civilă
francez, Legea belgiană privind executarea silită şi unele dispoziţii de procedură civilă din dreptul vechi (Legea Curţii de Casaţie, Legea pentru
 58

autentificarea actelor, Legea şi regulamentul portăreilor etc.). Codul de procedură civilă era împărţit în 7 cărţi:
1. Cartea I întitulată „Procedura înaintea judecătorului de plasă” nu a fost pusă în aplicare, deoarece judecătoriile de plasă nu au fost
înfiinţate;
2. Cartea a II-a reglementa tribunalele de judeţ;
3. Cartea a III-а reglementa Curţile de Apel;
4. Cartea a IV-a era întitulată „Arbitrii”;
5. Cartea a V-a reglementa procedura executării silite;
6. Cartea а VI-a reglementa procedurile speciale;
7. Cartea a VII-а conţinea dispoziţii finale.
Procesul civil era guvernat de aşa principii ca:
− principiul contradictorialităţii dezbaterilor,
− principiul publicităţii,
− principiul oralităţii.
Codul prevedea următoarele instanţe de judecată:
 Judecătoria de plasă;
 Tribunalul de judeţ;
 Curţile de Apel;
 Înalta Curte de Casaţie.
Codul reglementa aşa instituţii ca:
1) Competenţa, care era absolută (de exemplu, numai tribunalele erau competente de a judeca divorţul) şi relativă, conform căreia
competentă era instanţa de la domiciliul pârâtului.
2) Acţiunea injustiţie.
3) Organizarea dezbaterilor judiciare care începea prin sesizarea instanţei, iar pârâtul în termen de 30 de zile trebuia să răspundă
printr-o preîntâmpinare scrisă pretenţiilor formulate în cerere de reclamant. Înainte de începerea judecării procesului, pârâtul putea ridica
excepţia de necompetenţă a instanţei (în cazul când a fost chemat în faţa altui tribunal decât a celui care trebuia să judece pricina); putea
cere conexarea mai multor pricini care se aflau la instanţe de acelaşi grad, putea cere anularea oricăror acte de procedură în legătură cu
litigiul.
Ministerul public apărea în procesele civile când erau interesaţi minorii, interzişii, cei puşi sub consiliul judiciar.
Un rol mare codul acorda probelor. Puteau fi administrate următoarele probe: acte scrise, proba cu martori, jurământul, expertiza,
cercetarea la faţa locului, prezumţiile.
Căile de atac au fost:
 apelul (cale de atac ce presupunea o nouă judecată în fond),
 opoziţia (împotriva hotărârilor date în lipsă),
 recursul (prin care se stabilea dacă legea a fost bine interpretată şi aplicată).
Opoziţia şi apelul erau suspensive de executare, în afară de cazul când s-a acordat executarea provizorie. În judecata opoziţiei, procedura
se relua din punctul în care se afla când a lipsit oponentul. Apelul se putea declara în termen de 2 luni de la comunicare, iar recursul în termen
de 3 luni de la comunicarea hotărârii instanţei de fond.
Codul dădea o reglementare minuţioasă, însoţită de multe formalităţi. Desfăşurarea procesului era greoaie şi costisitoare.
Codul de procedură penală a fost adoptat în 1864 având ca model Codul de instrucţie criminală francez, adoptat în 1808, şi procedura
penală română anterioară. Prin acest cod, s-a găsit o cale de mijloc între vechea şi noua procedură de judecată. Vechea procedură era scrisă
şi secretă. Conform noului Cod de procedură penală, doar faza cercetării penale era secretă, iar faza judecăţii era publică, orală şi
contradictorie. Codul era compus din 2 cărţi:
a) Cartea I – poliţia judiciară – reglementa descoperirea, urmărirea şi instrucţia infracţiunilor;
b) Cartea a II-a – despre judecată – reglementa judecarea proceselor.
Ca instanţe de judecată erau prevăzute:
− Judecătoriile de plasă (judecau contravenţiile);
− Tribunalele de judeţ (judecau delictele);
− Curţile cu juri (judecau crimele şi delictele politice şi de presă);
− Curtea de Apel;
− Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Procesul penal avea două faze: instrucţia prealabilă şi judecata propriu-zisă. Instrucţia prealabilă cuprindea, la rândul ei, primele
cercetări, urmărirea şi instrucţia proprii crimelor şi delictelor grave. Pentru contravenţii, instrucţia se făcea concomitent cu judecata.
Primele cercetări (căutarea şi descoperirea infractorului) erau efectuate de către ofiţerii de poliţie judiciară, Ministerul Public, jandarmi,
judecători de instrucţie, primari, notari şi alţi funcţionari administrativi. Ei strângeau probele, activitatea lor se consemna într-un proces
verbal care era trimis procurorului.
Urmărirea penală aparţinea Ministerului Public, care, pe baza primelor cercetări, fie punea în mişcare acţiunea penală (printr-un
rechizitoriu) şi trimitea cauza direct în instanţa de judecată, fie o trimitea judecătorului de instrucţie pentru a strânge noi probe.
Judecătorul de instrucţie era titularul următoarelor drepturi: de a aresta, de a percheziţiona şi de a confisca.
Rezultatele instrucţiei se consemnau printr-o ordonanţă definitivă de trimitere în judecată. Şedinţele de judecată erau publice, şi numai
excepţional, secrete. Judecătorii puteau fi învestiţi în mod diferit, în dependenţă de fapta săvârşită: prin plângerea directă a părţii vătămate,
prin rechizitoriul procurorului, din oficiu, prin ordonanţa judecătorului de instrucţie etc.
După învestirea instanţei, se trecea la dezbaterea cauzei care presupunea parcurgerea următoarelor etape: prezentarea actelor din
dosar, citirea actului de acuzare, concluziile Ministerului Public, probele şi pledoariile.
Hotărârile judecătoreşti purtau denumirea de cărţi de judecată. Pentru a fi valabilă, ea trebuia să fie dată de o autoritate judecătorească
competentă şi constituită conform legii. Hotărârile judecătoreşti trebuiau să fie motivate, să conţină textul legii aplicate şi să fi fost date cu
 59

majoritatea de voturi. În cazul Curţilor cu Juraţi paritatea de voturi era în favoarea acuzatului.
Instituţiile cele mai importante reglementate de Codul de procedură penală au fost: acţiunea, competenţa, subiecţii (judecătorul, cel
împotriva căruia s-a pornit acţiunea penală, Ministerul Public, partea civilă – persoana vătămată direct, partea civilmente responsabilă – terţa
persoană care putea să răspundă pecuniar împreună cu prevenitul).
Căile de atac în procesul penal au fost:
a) ordinare:
− opoziţia – era o cale de atac care putea fi folosită de cel care a fost condamnat în lipsă, de către prima instanţă. Termenul de
exercitare era de 5 zile de la comunicarea hotărârii.
− apelul – se adresa unei instanţe superioare. Puteau face apel acuzatul, partea civilă şi Ministerul Public.
b) extraordinare:
− recursul – se putea declara de condamnat, de procuror, de partea civilă, de Ministerul de Justiţie prin procurorul general de la
Curtea de Casaţie. Condiţiile de fond pentru declararea recursului erau: existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive, acuzatul
să fi fost condamnat şi hotărârea să se fi pronunţat cu încălcarea legii (de exemplu, prin exces de putere, necompetenţă, violarea
formelor legale etc.). Instanţa de recurs putea să respingă recursul, hotărârea atacată devenind irevocabilă, sau să admită recursul,
hotărârea atacată fiind casată. Casarea putea fi cu trimitere sau fără trimitere.
− revizuirea – era admisă doar în materie criminală şi era menită să repare erorile de fapt care au dus la condamnarea inculpatului
de către curţile cu juraţi.
Unificarea sistemului penitenciar s-a realizat prin Decretul nr. 630 din august 1862 ce a extins şi în Ţara Românească sistemul existent în
Moldova. În România au fost stabilite următoarele categorii de locuri de detenţie:
 preventive (pentru învinuiţi până la desăvârşirea judecăţii),
 corecţionale (unde erau deţinuţi cei condamnaţi la închisoare de la 6 zile până la 2 ani),
 de recluziune la munca silnică la ocne,
 de recluziune la munci silnice mai uşoare, corecţionale pentru nevârstnici de la 8 la 20 de ani şi pentru femei.
Penitenciarele aveau organizarea lor proprie fiind subordonate ierarhic Inspectoratului General din Ministerul de Interne. Regimul
penitenciar a căpătat o nouă reglementare prin Legea din 1874 prin care s-a introdus sistemul celular mixt, adică de izolare a deţinuţilor
noaptea, şi de muncă în comun ziua, pentru deţinuţi s-au prevăzut un minimum de condiţii: plimbare zilnică, vizită pentru rude, două ore de
lectură pentru cărturari.

TEMA: Reformele burgheze în Basarabia (a doua jumătate a sec. XIX)

1. Reforma agrară.
2. Organizarea administrativă a Basarabiei. Reformele de zemstvă şi orăşenească.
3. Reforma judecătorească.

REFORMA AGRARĂ
În anii 60 ai sec. XIX, în Imperiul ţarist au fost efectuate o serie de reforme burgheze. Ele au demarat cu manifestul din 19 februarie 1861
prin care au fost semnate actele legislative cu privire la reforma agrară. Prin manifest ţăranii erau declaraţi liberi. Împroprietărirea lor s-a
făcut pe principiul atribuirii unei parcele egale cu cea lucrată înaintea eliberării. Pământul a fost împărţit în 3 mari categorii, în funcţie de
zonele Rusiei, astfel în prima zonă cu pământuri fertile, ţăranii primeau între 3 şi 4,5 desetine, în a doua zonă cu pământuri nefertile – 3-8
desetine, iar a treia – a stepelor – 6,5-12 desetine. Deoarece în Basarabia robia ţăranilor dispăruse încă în 1749, pe timpul lui Constantin
Vodă Mavrocordat, mulţi latifundiari basarabeni considerau că emanciparea din şerbie şi împroprietărirea nu se pot transpune în practică în
provincie. S-a ales chiar o delegaţie, în frunte cu mareşalul nobilimii basarabene Mihail A.Cantacuzino, cu însărcinarea de a interveni pe lângă
ţarul Alexandru II, ca legea din 19 februarie 1861 să nu aibă efect asupra Basarabiei, pe motivul că clăcaşii basarabeni nu sunt şi nu au fost
robi ca în Rusia, ci „plugari liberi” .
Intervenţia delegaţiei însă nu reuşi şi reforma agrară, introdusă în Basarabia prin Ucazul Imperial din 14 iulie 1868, s-a aplicat, ca şi în
Polonia şi Lituania, într-o măsură mult mai largă decât în Rusia Centrală.
Includerea treptată a Basarabiei în sistemul relaţiilor social-economice ale Imperiului Rus, chiar dacă nu a fost totală (relaţiile de şerbie
nefiind extinse în provincie), a determinat o evoluţie similară cu a restului teritoriilor ruse. Astfel, „Regulamentul despre relaţiile agrare ale
ţăranilor regiunii Basarabia stabiliţi pe pământul proprietarilor privaţi, a mănăstirilor şi a altor instituţii ecleziastice” din 14 iulie 1868 avea la
bază principiile generale ale „Regulamentului” de la 19 februarie 1861, dar, în acelaşi timp, reflecta unele particularităţi locale.
„Regulamentul agrar” rus aborda 3 probleme cardinale ale reformei ţărăneşti:
1. desfiinţarea şerbiei;
2. împroprietărirea ţăranilor şi stabilirea prestaţiilor pentru terenul primit;
3. răscumpărarea loturilor ţărăneşti.
„Regulamentul” din 1868 nu se referea la prima problemă – desfiinţarea şerbiei – deoarece ţăranii basarabeni erau liberi sub aspect
juridic. În principal, era abordată problema înzestrării ţăranilor cu pământ şi stabilirii prestaţiilor pentru acesta. Răscumpărarea loturilor
ţărăneşti urma să se efectueze în Basarabia în conformitate cu prevederile „Regulamentului” de la 19 februarie 1861. De aceea, în
„Regulamentul” din 14 iulie 1868 au fost evidenţiate doar acele particularităţi ale răscumpărării, specifice pentru Basarabia.
„Regulamentul despre relaţiile agrare ale ţăranilor regiunii Basarabia” conţine 118 articole având o introducere şi 4 capitole.
Conform art. 1-7, dreptul la împroprietărire îl aveau:
1) toate familiile înregistrate de cel de-al X-lea recensământ fiscal din anul 1857;
2) familiile care s-au format după efectuarea acestui recensământ, respectându-se condiţia atingerii vârstei majoratului de către capul
familiei până la 1 octombrie 1870;
3) ţăranii care erau atribuiţi categoriei sociale a „mescenilor”, dar care locuiau la sate;
 60

4) familiile care au fost atribuite conform recensământului fiscal unei localităţi, dar locuiau în alta, urmau să primească pământ la locul
permanent de trai.
Deci moşierii urmau să acorde loturi tuturor ţăranilor care locuiau pe moşiile lor, indiferent dacă erau căsătoriţi sau burlaci, foloseau sau
nu pământ la momentul publicării „Regulamentului”, excepţie făcând doar gospodarii tineri, care nu atingeau vârsta majoratului la 1
octombrie 1870. Aceasta constituia o particularitate a „Regulamentului” din 14 iulie 1868 din Basarabia, deoarece, conform prevederilor
„Regulamentului” din 19 februarie 1861, în Rusia dreptul de împroprietărire îl aveau doar şerbii, înregistraţi de cel de-al X-lea recensământ
fiscal pe domeniile moşiereşti.
Spre deosebire de guberniile ruseşti, în Basarabia pământul n-a fost transmis în folosinţă de obşte, ci în folosinţă pe familii şi cu drept de
transmitere prin moştenire, toate familiile primind loturi egale, indiferent de numărul membrilor lor. Acest mod de folosire a pământului a
constituit motivul de bază al procesului de diferenţiere mai rapidă a satului, deoarece oferea ţăranilor înstăriţi posibilitatea de a cumpăra
pământ de la familiile de ţărani săraci, care se ruinau şi deveneau argaţi.
Pentru pământul primit, ţăranii urmau să presteze în folosul moşierului darea în bani şi boierescul. Mărimea şi modalitatea de prestare a
dării în bani se stabilea în urma unei înţelegeri mutuale între proprietar şi ţărani, în cazul când nu se ajungea la o asemenea înţelegere, darea
se fixa variind în dependenţă de judeţ de la 1 rublă 20 copeici până la 2 ruble 50 copeici pentru o desetină de pământ.
Termenele de plată a dării în bani către proprietar se fixau de două ori pe an – la 1 aprilie şi 1 octombrie. Cu toate acestea, impozitele
stabilite de „Regulamentul” din 14 iulie 1868 din Basarabia erau mai mici decât în alte gubernii ale Imperiului Rus.
Afară de darea în bani, ţăranii prestau moşierului boierescul care rămânea în vigoare încă 2 ani din ziua publicării „Regulamentului”. După
expirarea termenului indicat, urma să se presteze doar darea în bani.
Conform „Regulamentului”, moşierilor le era interzis să ceară de la ţărani în loc de dijmă prestaţia în muncă, cu excepţia cazului când
ţăranii vor fi de acord. Astfel, ţăranii care nu aveau cu ce plăti dijma, prestau munci moşierului, valoarea cărora putea întrece de multe ori
suma necesară pentru plata dijmei.
Art. 70 al „Regulamentului” acorda dreptul moşierilor de a cere mărirea dijmei cu 15%, dacă pământul dat ţăranilor era de o calitate
foarte bună, dacă în componenţa lotului ţărănesc erau incluse livezi sau plantaţii de tutun, dacă casele ţăranilor se aflau nu mai departe de
5 verste de Chişinău.
Mulţi ţărani nu erau în stare să achite plata dijmei în bani, de aceea restanţele se plusau la dijmele viitoare. „Regulamentul” prevedea
măsuri severe de încasare a restanţelor, care puteau fi încasate din venitul averii imobile a debitorului, din vinderea averii imobile. Moşierul
îl putea trimite pe datornic sau pe cineva dintre membrii familiei lui să lucreze în altă parte pentru a acumula suma necesară. În 1877 a fost
emisă o lege, conform căreia, în caz de imposibilitate de încasare a restanţelor prin măsurile prevăzute de „Regulament” administraţia de
judeţ putea vinde la licitaţie lotul de pământ al datornicului. Astfel, ruinarea definitivă a ţăranilor săraci era stimulată chiar prin lege.
Starea de dependenţă temporară a fost desfiinţată în anul 1888.
Suprafaţa lotului varia între 8 şi 13,5 desetine (în medie 7,39 desetine), în Basarabia, în dependenţă de aşezarea geografică, diferenţa
fiind determinată de calitatea pământului, şi nu de capacitatea forţei economice a ţăranilor.
Conform „Regulamentului” din 14 iulie 1868, ţăranii care au primit un lot de pământ mai mic decât prevedea „Regulamentul” puteau
primi, în decurs de 5 ani, din ziua punerii în aplicare a actului de împroprietărire, un lot suplimentar.
În conformitate cu art.3 al „Regulamentului” din 14 iulie 1868, raporturile funciare dintre proprietari şi ţăranii stabiliţi pe pământul lor
erau fixate în actele de împroprietărire. În Basarabia, spre deosebire de guberniile ruseşti, actele de împroprietărire erau puse în aplicare nu
concomitent, dar pe diferite moşii, în termene diferite. Aceasta se explică prin faptul că în Basarabia, până la reformă, ţăranii foloseau
pământul moşieresc în baza unor contracte încheiate cu proprietarul, iar actele de împroprietărire puteau să fie puse în aplicare doar după
expirarea termenului stipulat în condiţiile contractului.
Sarcina elaborării actelor de împroprietărire revenea Administraţiei regionale în probleme ţărăneşti din Basarabia, iar urmărirea
corectitudinii implementării acestora era efectuată atât de instituţia nominalizată, cât şi de judecătorii de pace şi de Congresele judeţene ale
judecătorilor de pace.
„Regulamentul” din 14 iulie 1868 stabilea că actele de împroprietărire urmau să fie elaborate şi puse în aplicare în timp de 2 ani din ziua
publicării „Regulamentului”, în realitate, acest lucru s-a tergiversat. Actele de împroprietărire deveneau baza juridică a noilor relaţii
economice dintre moşier şi ţărani, apărute în urma implementării prevederilor „Regulamentului” din 14 iulie 1868.
Condiţiile de răscumpărare în Basarabia erau aproximativ identice cu cele prevăzute în „Regulamentul” din 14 iulie 1868, dar s-au păstrat
şi unele nuanţe cu tentă locală. Astfel, ţăranii puteau să se dezică de răscumpărarea loturilor proprii, cu dreptul de a locui încă un an pe locul
vechi de trai, după care urmau să părăsească pământul şi gospodăria lor sau puteau să răscumpere doar o parte a lotului. Loturile de pământ
pe care ţăranii au refuzat să le răscumpere nu se includeau în domeniul moşieresc, dar se transmiteau în proprietate altor persoane din
pătura ţărănească, în urma efectuării unei licitaţii publice.
„Regulamentul” acordă posibilitate statului să devină intermediar între ţăran şi moşier. Ţăranul urma să achite 20% din suma de
răscumpărare, restul sumei o achita statul. Creditul oferit de stat urma să fie amortizat pe parcursul a 49 de ani, ţăranul devenind debitor al
statului până la achitarea întregii sume, inclusiv a procentelor.
După trecerea lotului în proprietate privată, ţăranii, conform stipulaţiilor „Regulamentului” din 14 iulie 1868, treceau în categoria
ţăranilor-proprietari devenind stăpâni deplini ai terenurilor lor.
În Basarabia existau şi alte categorii de ţărani, care urmau să fie împroprietăriţi. Prin „Regulile” din 23 decembrie 1869, a fost stabilită
organizarea funciară a ţăranilor statului. Ţăranii statului păstrau în proprietate pământurile pe care le foloseau mai înainte şi care erau întărite
fiecărui sat printr-un act de proprietate. Pentru acest pământ, ţăranii trebuiau să plătească o sumă anuală în vistieria statului, care în medie
era de 9 ruble, fiind stabilită pentru 20 de ani înainte. Spre deosebire de ţăranii de pe pământurile particulare, ţăranii statului îşi puteau
răscumpăra deodată pământul, dacă erau în stare să plătească o sumă, procentele din care ar fi fost egale cu darea pe care o datorau statului.
Astfel, ţăranii statului nu s-au aflat în starea de temporar dependenţi, pământul fiindu-le dat în proprietatea de obşte. Deoarece ţăranii se
împotriveau acestui fapt, legea permitea delimitarea loturilor în proprietatea familiei cu consimţământul a două treimi din membrii obştii.
Acest pământ putea fi vândut în primii 3 ani doar membrilor obştii, iar după 3 ani – oricui.
Foştii ţărani ai statului au primit loturi mai mari, în medie câte 8 desetine, plătind sume de răscumpărare mai mici. Prin „Regulile” din 4
iunie 1871, coloniştii au primit în proprietate pământurile pe care le foloseau în schimbul unei răscumpărări nu prea mari.
 61

La 4 februarie 1875, a fost adoptat „Regulamentul cu privire la organizarea sătenilor, stabiliţi pe moşiile răzeşeşti şi mici din gubernia
Basarabia”. Ţăranii puteau primi pământ în schimbul unei sume de răscumpărare, care era mai mare decât pentru celelalte categorii de
ţărani. Proprietarii care aveau mai puţin de 50 de desetine erau scutiţi de împroprietărirea ţăranilor, astfel încât mulţi ţărani au rămas fără
pământ şi li s-a permis să plece în alte regiuni ale Imperiului. Mulţi dintre cei ce plecau reveneau (40% s-au întors înapoi), deoarece nu găseau
pământuri libere sau nu se puteau adapta la condiţiile din locurile străine. În astfel de condiţii, ţarismul a stimulat politica de amestecare a
popoarelor, strămutând pe băştinaşii din Basarabia, iar Basarabia colonizând-o cu populaţie de origine etnică diferită.
Implementarea prevederilor reformei agrare din anii ’60-70 ai sec. XIX pe teritoriul dintre Prut şi Nistru a contribuit la înlăturarea
deosebirilor de ordin juridic şi social, dar nu şi economic, dintre categoriile de agricultori din Basarabia. Aşadar, ţăranii stabiliţi pe domeniile
marilor latifundiari laici şi ecleziastici, ţăranii de pe domeniile statului, coloniştii germani şi transdanubieni, odnodvorţii şi ţăranii care locuiau
pe ocinile răzeşeşti au fost egalaţi în drepturi şi obligaţii, fiind atribuiţi unei singure categorii sociale – cea a ţăranilor. Cu toate că reforma
agrară din Basarabia din anii 60-70 ai sec. XIX, prin prevederile sale, precum şi prin modul de aplicare, a avut un caracter limitat, conservând
poziţiile dominante ale marilor latifundiari asupra fondului funciar, legislaţia agrară a creat condiţii favorabile pentru dezvoltarea agriculturii,
subminând sistemul economic retrograd şi contribuind la dezvoltarea relaţiilor capitaliste. Ea rămâne cel mai însemnat eveniment din
domeniul economic din Basarabia din sec. XIX cu repercusiuni importante asupra situaţiei social-economice a ţărănimii basarabene în ultima
treime a sec. XIX – începutul sec. XX.
Reformele agrare ale lui P.Stolâpin, aplicate de către stat în perioada 1906–1914, au încercat să soluţioneze problemele apărute din
lacunele reformei agrare din 1868. Astfel, legislaţia agrară stolâpinistă, care prevedea distrugerea dreptului suprem al obştii asupra
pământului şi dreptul oricui de a-şi delimita lotul prin crearea de otrube şi hutore, s-a referit doar la un număr limitat de aşezări săteşti, în
special din judeţele Akkerman şi Bender, unde locuiau foştii ţărani ai statului ce primiseră pământ în baza dreptului de folosire obştească.
Reforma stolâpinistă a accelerat dezvoltarea relaţiilor capitaliste şi în aceste judeţe, ţăranii, devenind proprietari, îşi vindeau pământul
ţăranilor înstăriţi.
În baza reformei ţărăneşti, s-a făcut şi o autoadministrare specială pentru ţărani. În sate era adunarea proprietarilor de imobil care alegea
starostele, supraveghea plata de către ţărani a impozitelor, putea chiar amenda şi aresta. În voloste din reprezentanţii satelor se convoca
adunarea de voloste, se alegea starostele de voloste. Adunarea de voloste alegea şi judecata de voloste – pur ţărănească, care examina cauze
civile (preţul acţiunii de până la 300 rub.) şi dosare penale (contravenţii) sancţionate nu numai prin amendă, arest, dar şi cu pedepse
corporale.

ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ A BASARABIEI. REFORMELE DE ZEMSTVĂ ŞI ORĂŞENEASCĂ

În epoca reformelor sociale mari şi după ele, în fruntea administraţiei Basarabiei se afla guvernatorul. Până la 1874 exista un guvernator
unic pentru toată Novorossia, iar după – numai pentru Basarabia.
Guvernatorii, toţi străini Basarabiei şi poporului băştinaş, erau numiţi în funcţie din rândurile persoanelor celor mai de încredere printr-
un Ucaz al împăratului. Prin funcţiile sale, guvernatorul reprezenta puterea superioară guvernamentală în gubernie şi organul Ministerului
de Interne.
Direcţia (Cârmuirea) gubernială susţinea conducerea mai eficace a guvernului de către guvernator. În componenţa ei intrau guvernatorul,
vice-guvematorul, consilieri, asesori.
În 1873, regiunea Basarabia a fost transformată de către guvernul ţarist într-o gubernie obişnuită de tip rusească, dispunând de
aceleaşi instituţii administrative guberniale, ca şi celelalte gubernii ale Imperiului Rus.
Pentru a adapta orânduirea autocrat-poliţienească din Rusia la necesităţile dezvoltării capitaliste, păstrând esenţa ei moşieresc-
dvorenească, sub presiunea frământărilor sociale, autorităţile ţariste au efectuat reforma administraţiei locale, reforma fiind condiţionată şi
de suprimarea drepturilor de tip feudal ale proprietarilor funciari şi eliberarea ţăranilor aserviţi.
La 1 ianuarie 1864, ţarul a semnat „Regulamentul cu privire la instituţiile guberniale şi de zemstvă”. Conform acestui „Regulament”, în
gubernii şi în judeţe se formau organele de zemstvă. Instituţiile de zemstvă nou-create erau alcătuite din organele de dispoziţie – adunările
de zemstvă judeţene şi guberniale, şi organele executive – consilii de zemstvă judeţene şi guberniale.
Membrii zemstvelor guberniale şi judeţene se alegeau pe un termen de 3 ani. Ei erau numiţi consilieri (aveau dreptul de vot). Numărul
consilierilor judeţeni, în diferite județe varia între 10 şi 96, numărul celor gubemiali – între 15 şi 100. Consilierii administraţiei guberniale erau
aleşi de adunările zemstvelor judeţene: câte un consilier gubernial de la 6 judeţe. Alegerile în adunările de zemstvă judeţene erau efectuate
la 3 întîlniri electorale (pe colegii). Toţi alegătorii erau împărţiţi în 3 colegii:
1) proprietarii funciari judeţeni;
2) alegătorii din oraşe;
3) aleşii obştilor săteşti.
În calitate de reprezentanţi ai obştilor aveau dreptul să se baloteze şi nobilii locali, precum şi preoţimea. De asemenea, în primul colegiu
era ales acelaşi număr de consilieri în zemstvă, ca şi în celelalte două colegii. În aşa fel, se redistribuia în zemstvă judeţeană câmpul de
activitate, preponderent numeric, în folosul latifundiarilor de pământ şi al elementelor înstărite burgheze: negustori, industriaşi, chiaburi ş.a.
Dacă în primele 2 colegii alegerile erau directe, în colegiul 3 alegerile se înfaptuiau prin vot indirect: mai întâi adunarea obştii satului
alegea reprezentanţi pentru adunarea de voloste, la care erau desemnaţi delegaţi pentru alegerile următoare, iar apoi întrunirea judeţeană
a delegaţiilor alegea consilieri în adunarea de zemstvă judeţeană.
Preşedinţii adunărilor de zemstvă judeţene şi guberniale erau mareşalii nobilimii judeţene şi gubemiale. Preşedinţii consiliilor erau aleşi
de adunările de zemstvă, dar în funcţie de aceasta, preşedintele consiliului judeţean trebuia să fie confirmat de guvernator, iar preşedintele
consiliului gubernial – de ministrul afacerilor interne.
Organele de zemstvă aveau prerogative relativ reduse şi competenţe limitate. Misiunea lor era de a activa toate clasele sociale în vederea
participării la gestionarea afacerilor locale.
Consilierii zemstvei se întmneau o dată pe an în sesiuni pentru a examina dările de seamă ale organelor executive – consiliilor, pentru a
aproba planul economic al zemstvei, bugetul veniturilor şi cheltuielilor. Zemstvele erau lipsite de orice funcţii politice. Sfera de activitate a
zemstvelor se limita exclusiv la problemele economice de importanţă locală. În componenţa zemstvelor intra amenajarea şi întreţinerea
căilor de comunicaţie locale, funcţionarea poştei de zemstvă, a şcolilor, a spitalelor, azilelor de bătrâni, orfelinatelor de zemstvă, industria şi
 62

comerţul local, serviciul veterinar, problemele aprovizionării cu alimente, construirea bisericilor, întreţinerea închisorilor locale etc. Afară de
aceasta, zemstvele aveau dreptul să întreţină din salariul lor (ca angajaţi) medicii de zemstvă, învăţătorii, statisticienii şi alţi funcţionari de
zemstvă. Pentru întreţinerea instituţiilor de zemstvă, se încasau de la populaţie impozite în folosul zemstvei. Consiliile de zemstvă funcţionau
permanent; membrii acestor consilii primeau un salariu stabilit de lege.
Organele de zemstvă n-au fost înfiinţate pretutindeni în Imperiul Rus, ele n-au fost introduse în unele raioane naţionale.
Reforma zemstvelor în Basarabia a fost promovată în anul 1869, cu o întârziere de 5 ani după adoptarea de către ţarismul rus a
„Regulamentului despre aşezămintele guberniale şi judeţene” de la 1 ianuarie 1864. Cauza întârzierii în promovarea reformei zemstvelor
constă în faptul că conducerea de la Petersburg nu vroia să facă unele cedări politice privilegiaţilor băştinaşi din Basarabia, care tindeau să-
şi consolideze poziţiile în Basarabia.
Pe de altă parte, înfiinţarea zemstvelor în Basarabia, cedare politică neînsemnată, făcută nobilimii basarabene, putea menţine nobilimea
basarabeană în tabăra susţinătorilor guvernului şi autocraţiei ţariste. Mareşalul nobilimii din regiunea Basarabiei indica precum că infiinţarea
instituţiilor de zemstvă în Basarabia ar putea ajuta la rezolvarea problemelor economice din regiune.
La sfârşitul anului 1868, a fost emis Decretul cu privire la înfiinţarea organelor de zemstvă în Basarabia: zemstvă regională (gubernială) şi
cele judeţene.
Zemstvă regională era organul central al provinciei, care coordona cu activitatea zemstvelor judeţene, având în afară de aceasta şi
activitate proprie cu atribuţii distincte.
Zemstvele judeţene alegeau delegaţi, care se prezentau în adunarea zemstvei regionale. Numărul acestor delegaţi aleşi de zemstvele
judeţene era de 36, dintre care zemstvă Chişinău trimitea 6 delegaţi; Akkerman – 4; Bender – 5; Bălţi – 5; Orhei – 5; Soroca – 5 şi Hotin – 6.
În zemstvă regională activau şi membrii numiţi din oficiu:
 mareşalii judeţeni ai nobilimii;
 preşedinţii direcţiilor zemstvelor judeţene;
 şefii serviciilor agriculturii, domeniilor statului şi coroanei;
 reprezentanţii cultelor.
Zemstvă basarabeană avea următoarea competenţă:
 dările locale ale populaţiei;
 aprovizionarea populaţiei;
 asistenţa socială;
 asigurarea reciprocă a clădirilor contra incendiului;
 încurajarea comerţului şi industriei;
 intervenţii pentru problemele locale;
 instrucţia publică;
 sănătatea publică;
 îngrijirea închisorilor.
Zemstva era persoană juridică. În componenţa ei intrau adunarea judeţeană şi regională de zemstvă (care se întruneau anual) fiind organe
deliberative, şi uprava – ca organ executiv.
Activitatea zemstvei era supravegheată de guvernator şi de un consiliu compus din: guvernator, mareşalul nobilimii, viceguvernator,
administratorul gubernial de finanţe, procurorul Judecătoriei Districtuale, preşedintele upravei zemstvei guberniale, un membru al adunării
zemstvei. Orice hotărâre a zemstvei era comunicată guvernatorului, şi numai după acordul acestuia devenea executorie. În cazul refuzului
guvernatorului, hotărârea se prezenta Ministerului de Interne, care o confirma, sau raporta la Senat, propunând schimbările necesare.
Guvernatorul avea dreptul de a revizui zemstvele şi instituţiile dependente de ele, de a cere explicaţii despre neregularităţile observate
şi de a propune modificări.
Atât în zemstvele judeţene, cât şi în cea regională (gubernială) a Basarabiei predominau nobilii, care aveau grijă, în primul rând, de
propriile interese. Spre exemplu, zemstvele basarabene cereau scutirea de impozite a nobililor, infiinţarea unui credit pentru nobili,
manifestau interes pentru ameliorarea agriculturii prin aplicarea unor noi procedee agrotehnice, prin organizarea expoziţiilor de cumpărare
a maşinilor agricole etc. Totodată, trebuie de menţionat că, prin activitatea lor, zemstvele:
− Au contribuit la dezvoltarea învăţământului primar, a asistenţei sociale, a comerţului şi industriei locale, la ocrotirea sănătăţii etc.
− Astfel, zemstvele aveau grijă de organizarea serviciilor medicale. A fost construit spitalul gubernial de zemstvă, pe lângă care în 1872
s-a deschis o şcoală de felceriţe şi moaşe. Cursuri similare au fost organizate şi de unele zemstve judeţene, care întreţineau puncte sanitare.
Dintre cele 27 de spitale care existau în Basarabia în 1873, 15 erau întreţinute de zemstve. În anul 1892, cu un ajutor din partea guvernului,
a început construirea spitalului de alienaţi de la Costiujeni. Zemstva a avut în grijă combaterea pelagrei, a luat măsuri pentru vindecarea de
rabie, pentru înfiinţarea farmaciilor în târguri şi la sate.
− În agricultură, zemstvă şi-a adus contribuţia la răspândirea ştiinţelor agronomice şi angajarea agronomilor. Au fost înfiinţate puncte
agronomice, câmpuri de experienţă, staţiuni de închiriere a maşinilor de semănat, cosit, vânturat. Zemstva gubernială a organizat expoziţii
agricole. Au fost înfiinţate 3 şcoli inferioare de agricultură: în comunele Purcari, judeţul Cetatea Albă; Cucuruzeni şi Grinăuţi judeţul Orhei.
− În sfera socială, zemstvele basarabene au înfiinţat case de credit mărunt. În anul 1870, a fost introdusă asigurarea reciproc-obligatorie
împotriva incendiului.
− S-a organizat telefonul şi poşta cu cai.
− S-a făcut ceva şi în privinţa drumurilor.
− În învăţământ, una din sarcinile zemstvei era înfiinţarea şcolilor de cultură generală şi construirea de localuri şcolare. Începând cu anul
1887, învăţământul primar se afla sub protecţia exclusivă a zemstvelor, iar grija pentru cel secundar şi superior o purta zemstva gubernială.
Astfel, la Chişinău s-a înfiinţat liceul de fete, iar în judeţele Hotin, Soroca şi Tighina a fost introdus învăţământul general. În domeniul
învăţământului, dezvoltării spirituale, zemstvele menţionau că politica de deznaţionalizare a ţarismului este o piedică în dezvoltarea
intelectuală a populaţiei băştinaşe, dar era imposibil de a face ceva pozitiv în acest sens.
Zemstvele, ca organe de autoadministrare, nu erau unicele organe locale, ele activau paralel cu organele numite: guvernatorul şi
ispravnicii de judeţ, care supravegheau organele de zemstvă şi care le puneau la dispoziţie (sau le refuzau) mijloacele necesare de a-şi executa
 63

propriile decizii. Zemstvele au fost înfiinţate numai la nivel de gubernie şi de judeţ, nefiind introduse în voloste şi în sate. Astfel,
autoadministrarea prin zemstve era destul de ştirbită, dacă activitatea zemstvelor pe terenul economic şi sanitar era fructuoasă, pe plan
politic şi cultural, măsurile întreprinse, cu puţine excepţii onorabile, au servit guvernului ţarist drept instrumente docile pentru realizarea
scopurilor sale de rasificare. Dar şi aşa organe de zemstvă nu erau pe placul cercurilor guvernante din Rusia.
În 1890 a fost emis un nou „Regulament de zemstvă”, care a schimbat principiul de bază în determinarea celor 3 colegii de alegători
(primul se referea numai la nobili – moşteniţi şi personali). Colegiul ţărănesc nu avea dreptul de a alege deputaţi, ci numai candidaţi, deputaţii
fiind numiţi de guvernatori. Astfel, „Regulamentul” din 1890 a introdus din nou principiul medieval de stări şi a intensificat drepturile
organelor administrative numite. Majoritatea deciziilor zemstvei, pentru a fi puse în executare, urmau să fie confirmate fie de Ministerul de
Interne, fie de guvernator. Din competenţa organelor de zemstvă au fost excluse chestiunile referitoare la învăţământ.

REFORMA JUDECĂTOREASCĂ ÎN BASARABIA

Reforma judecătorească a fost cea mai consecventă şi radicală reformă efectuată în Imperiul Rus pe parcursul anilor 60-70 ai sec. XIX. Ea
a fost realizată prin promulgarea la 20 noiembrie 1864 a 4 acte legislative (statute), în baza cărora organizarea judecătorească şi procedura
de judecată au fost reorganizate pe principii moderne, principii care permiteau realizarea dreptului la justiţie ca:
− separaţia puterii judecătoreşti de cea administrativă,
− inviolabilitatea judecătorilor şi anchetatorilor,
− eligibilitatea judecătorilor de pace,
− procedura de judecată fiind guvernată de aşa principii ca principiul oralităţii şi al contradictorialităţii,
− apecierea liberă a probelor etc.
Reforma judecătorească:
 Principalele prevederi incluse în statute se refereau la organizarea judecătorească, la modul de pornire şi desfăşurare a proceselor
penale şi civile, avocatură, notariat, curtea cu juraţi etc. De asemenea, în baza acestor acte s-a introdus un sistem judecătoresc, structurat în
2 feluri de instanţe: judecătoria coroanei (organe judecătoreşti generale) şi judecătoria de pace (organe judecătoreşti locale). Judecătoria
coroanei avea 2 instanţe: instanţa de gradul I, ce trebuia să activeze într-un district judiciar, şi instanţa de gradul II, reprezentată de Curtea
de Apel, ce activa pe un teritoriu care întrunea câteva districte judecătoreşti.
Reforma judecătorească a fost efectuată şi în regiunile naţionale ale Rusiei, inclusiv şi în Basarabia. Efectuarea reformei judecătoreşti în
Basarabia a fost determinată de neconcordanţa dintre prevederile normative locale şi noile condiţii socioeconomice de dezvoltare a regiunii,
de necesitatea coraportării sistemului judiciar din Basarabia la cel din Imperiul Rus. Organele imperiale intenţionau să substituie totalmente
legile locale cu legislaţia rusă. De aceea, în dorinţa de implementare mai grabnică a legislaţiei Imperiului Rus, organele centrale ale Rusiei
erau reticente faţă de propunerile nobilimii basarabene de a codifica legile locale ale Basarabiei şi includerea lor în Codul general al Imperiului
Rus.
În procesul de implementare a propriilor reglementări legale, Imperiul Rus urmărea şi scopul de menţinere în cadrul procedurii de
judecată a limbii ruse, care a fost declarată limbă oficială pentru instanţele de judecată încă din 1828. Deşi la momentul realizării reformei,
juriştii băştinaşi au propus înlocuirea limbii ruse cu cea moldovenească, autorităţile de stat şi, în special, guvernatorul general al Novorossiei
şi Basarabiei nu au susţinut această propunere, pe motiv că exista o insuficienţă de cadre în domeniu, cunoscătoare de limbă moldovenească.
De asemenea, nu existau nici traducerile actelor normative ruseşti aplicabile în Basarabia.
Necesitatea implementării reformei judecătoreşti, modalităţile ei de realizare au constituit subiect de discuţii între reprezentanţii
oficialităţilor basarabene. Preşedintele Curţii Civile a regiunii Basarabia A.Djukovski, procurorul Artimovski-Gulac ş.a. argumentau necesitatea
înfăptuirii reformei judecătoreşti prin existenţa unui haos în sistemul judecătoresc la acea etapă în regiunea Basarabia, prin faptul că
vecinătatea cu alte state europene permitea basarabenilor să cunoască şi alte sisteme judecătoreşti, bazate pe principii de activitate
moderne. Sistemul juridic existent în Basarabia genera nemulţumiri, impedimente şi cetăţenilor statelor europene, veniţi în Basarabia.
A.Djukovski argumenta că existenţa concomitentă a două sisteme judecătoreşti încălca principiul judecării cauzelor de către acelaşi sistem
judecătoresc fiind şi costisitoare. Având în vedere specificul amplasării geografice a regiunii, specialiştii propuneau în scopul eficientizării
procesului de examinare a dosarelor instituirea a două judecătorii districtuale şi mărirea numărului anchetatorilor de la 16 la 24.
Implementarea reformei judecătoreşti în Basarabia nu a fost susţinută de către toţi reprezentanţii puterii statale. Astfel, guvernatorul
regiunii consideră incorectă implementarea integrală, pe plan local, a prevederilor celor patru regulamente din 1864. Acesta propunea
revizuirea reglementărilor referitoare la judecătoriile de pace, susţinând că ele nu-şi vor exercita corespunzător obligaţiile. În acelaşi context,
propune de a nu aplica în Basarabia principiile separării puterii judecătoreşti de cea administrativă şi al eligibilităţii membrilor judecătoriilor
de pace. Poziţia guvernatorului se explică prin faptul că îşi dorea centralizarea şi consolidarea propriilor puteri, din acest motiv, posibil, că nu
considera oportună împărţirea puterii sale cu cea judiciară.
 Înfăptuirea reformei judecătoreşti în Basarabia a început la 22 aprilie 1869, prin Hotărârea Consiliului de Stat cu privire la realizarea
reformei judecătoreşti în Basarabia, conform căreia reforma judecătorească în Basarabia urma să fie efectuată în strictă conformitate cu
Instrucţiunea din 19 octombrie 1865 şi regulile suplimentare ale acesteia din 10 martie 1869 cu privire la modul de finisare a proceselor
examinate în cadrul vechiului sistem judecătoresc. Anchetatorii şi executorii judiciari se vor numi în baza statelor de personal, iar odată cu
începerea activităţii noilor instanţe, funcţiile din cadrul vechilor structuri şi, în special, funcţiile de procuror al regiunii, se vor reduce.
În urma realizării acestei reforme, în Basarabia ca şi în Imperiul Rus s-au format două tipuri de instanţe judecătoreşti:
− judecătorii generale;
− judecătorii locale.
 În calitate de instanţe judecătoreşti generale în Basarabia era Judecătoria Districtuală din Chişinău şi Curtea de Apel din Odesa.
Judecătoria Districtuală din Chişinău examina toate cauzele civile şi cauzele penale care nu puteau fi examinate de către Judecătoria de
Împăcare.
Cauzele penale erau examinate de Curtea cu juraţi. Curtea cu juraţi era alcătuită din judecători de profesie şi 12 juraţi. Juraţii trebuiau să
răspundă doar la întrebarea dacă era sau nu vinovat inculpatul şi dacă merita circumstanţe atenuante.
Judecătoria Districtuală din Chişinău era formată din: preşedinte; 2 adjuncţi ai preşedintelui; 9 membri; 3 secretari; 7 secretari adjuncţi;
10 executori judiciari; un procuror; 8 ajutori de procurori; 16 anchetatori; 1 secretar (al procurorului); 1 notar.
 64

Ca instanţă de apel pentru Judecătoria Districtuală din Chişinău era Curtea de Apel din Odesa, care era instanţă de apel pentru câteva
judecătorii districtuale, fiind formată din două departamente: penal şi civil. Membrii Curţii de Apel erau numiţi de către ţar la recomandarea
ministrului justiţiei.
 Sentinţele pronunţate de Curtea cu juraţi nu puteau fi reexaminate în instanţa de apel, ci doar în Senat în ordinea de recurs.
 Instanţele judecătoreşti locale erau reprezentate de judecătoriile de împăcare şi Congresul judeţean al judecătoriilor de împăcare.
 Senatul era instanţa superioară de casaţie pentru toate tipurile de instanţe judecătoreşti.
 S-au păstrat şi unele instanţe de judecată cu competenţă specială: judecătoriile duhovniceşti, judecătoriile militare, judecătoriile
ţărăneşti, Judecătoria Comercială a regiunii Basarabia care a activat până la 1898 etc.
 În judeţele de sud ale Basarabiei (Ismail, Bolgrad şi Cahul), care pe parcursul anilor 1856–1878 s-au aflat în componenţa României, au
fost păstrate instanţele judecătoreşti româneşti, organizate în baza reformei lui Cuza, reformă ce s-a sprijinit pe principiile democratice
europene.
 Judecătoriile de împăcare soluţionau doar cauzele cu caracter patrimonial, mărimea acţiunii fiind în valoare mai mică de 1000 de
ruble.
 Congresul judeţean al judecătoriilor de împăcare avea funcţia de a participa la dezbaterile judiciare în calitate de instanţă de gradul II
şi de a asigura administrarea sectorului.
 Litigiile apărute din cauza competenţei de materie dintre două judecătorii de împăcare din aceeaşi unitate administrativ-teritorială se
soluţiona de către Congresul judeţean, iar în cazul litigiului dintre două judecătorii de împăcare din diferite unităţi administrativ-teritoriale
se soluţionează de Congresul judeţean unde a fost depusă prima cerere.
 Judecătorii de împăcare puteau fi clasificaţi în judecători de împăcare de sector şi de onoare. Pentru a deveni judecător de împăcare,
persoana trebuia să îndeplinească următoarele condiţii: să deţină cetăţenie rusă; să aibă vârsta de 25 ani; doar bărbaţii aveau dreptul să
deţină această funcţie; să deţină calităţi morale ireproşabile; era obligatoriu să fie localnic, dar nu era obligatoriu ca în timpul alegerilor sau
o perioadă până la alegeri să locuiască în acel judeţ; să deţină cenzul de avere necesar; să aibă studii superioare sau medii, dar care nu erau
obligatorii dacă persoana a ocupat timp de 3 ani o funcţie care i-а permis acumularea experienţei în examinarea cauzelor judiciare; feţelor
bisericeşti li se interzicea să fie judecători de împăcare.
 Reforma judecătorească a prevăzut şi reorganizarea procuraturii şi institirea avocaturii. Procurorii erau instituiţi pe lângă
Judecătoriile Districtuale şi Curţile de Apel. Pe lângă Judecătoria Districtuală din Chişinău a fost numit un procuror şi 8 tovarăşi. Supravegherea
activităţii procurorilor era făcută de ministrul de justiţie, care concomitent era şi procuror general. Procurorii organizau şi coordonau
activitatea de anchetare, întocmeau rechizitoriu de învinuire şi sesizau instanţa, susţineau învinuirea în judecată. Avocaţii înfâptuiau apărarea
în instanţă a justiţiabililor, ajutând cu mijloacele specifice în cadrul legii aflarea adevărului în instanţă. Corpul avocaţilor era organizat pe lângă
Curtea de Apel din Odesa care avea la Chişinău o secţie specială a Consiliului avocaţilor din Odesa.
 În fiecare centru de judeţ şi gubernie au fost organizate birouri notariale care se ocupau de autentificarea actelor, primeau spre
păstrare documente de la părţi etc.
 În domeniul procesului penal, reforma judecătorească a făcut modernizări importante, manifestate în reorganizarea procuraturii, a
instrucţiunii, care era supravegheată de procuror, în sistemul de probe. În 1863 a fost suprimată anchetarea pe crimele cele mai grave de
poliţie, fiind instituiţi judecătorii de instrucţie. La Chişinău au fost întăriţi 4 judecători de instrucţie, prin judeţe – câte 2. După organizarea
Judecătoriei Districtuale la Chişinău, în personalul acesteia erau şi 16 judecători de instrucţie.
 Prin reformă s-a introdus administrarea liberă a probelor în conformitate cu convingerile judecătorului. Ca probe se foloseau:
mărturiile, corpurile delicte, înscrisurile (probele scrise).
 Căile de atac ale deciziilor şi sentinţelor judecătoreşti erau: apelul prin care se reexamina fondul şi recursul care putea fi înaintat
doar în caz de încălcare de către instanţa judiciară a legii materiale sau procesuale la pronunţarea sentinţei sau deciziei.
 În calitatea de izvoare de drept în domeniul dreptului civil şi după reformă au continuat să se aplice legile locale, însă unele prevederi
ale legilor locale au fost înlocuite cu legislaţia rusă care au dus la pierderea sensului legilor locale şi la menţinerea unor dispoziţii arhaice de
drept civil.
 În domeniul dreptului penal, în Basarabia se aplica dreptul penal rus.
 Reforma judecătorească deşi a avut ca scop principal modernizarea sistemului judecătoresc şi a principiilor de realizare a justiţiei a
păstrat şi multe elemente feudale ale perioadei precedente. Astfel, au fost menţinute instituţiile tutelare organizate pe principiul medieval
al stărilor sociale. În domeniul dreptului penal, s-a păstrat principiul medieval de inegalitate în faţa legii, pedeapsa variind în dependenţă de
starea socială a condamnatului.
 În cadrul contrareformelor ce au urmat în timpul reacţiunii din anii 80-90 ai sec. XIX, reforma judecătorească a fost mutilată grav.
„Regulamentul despre şefii de zemstve”, din 1889 încălca grav principiul separării administraţiei de justiţie. Şeful de zemstvă supraveghea nu
numai autoadministrarea ţărănească, ci şi justiţia în judecătoriile de voloste. El putea să suspendeze orice decizie şi s-o transmită spre
rezolvare Congresului judeţean al şefilor de zemstve.
 „Regulamentul despre şefii de zemstve” a desfiinţat judecătoriile de împăcare, excepţie făcând doar câteva oraşe mari, printre care
era şi Chişinăul. Atât şeful de zemstvă, cât şi gubernatorul aveau dreptul să opereze arestări, amendări în baza propriilor decizii.
 O lege din 1878 a stabilit că infracţiunile contra persoanelor oficiale şi săvârşite de persoane oficiale se examinează de Judecătoria
Districtuală fără juraţi, dar cu participarea reprezentanţilor stărilor.
Cu toate limitările aduse reformei judecătoreşti, aceasta totuşi a constituit un progres al perioadei date. Reformele lui Alexandru II au
generat schimbări economice, sociale, juridice în direcţia modernizării Imperiului Rus, însă adoptate cu întârziere ele nu au putut înlătura
contradicţiile existente în Imperiu, antrenând noi conflicte, noi dificultăţi şi noi tulburări.
Şi în această epocă a marilor reforme, Basarabia rămâne o simplă gubernie a marelui Imperiu Rusesc.
 65

TEMA: Instituţii politice şi juridice în România interbelică

1. Crearea Sfatului Ţării şi activitatea lui în Basarabia.

2. Unificarea legislativă în toate domeniile dreptului:
a) Dreptul constituţional.
b) Dreptul administrativ.
c) Dreptul civil şi legislaţia muncii.
d) Dreptul penal.
e) Dreptul de procedură penală şi civilă.

CREAREA SFATULUI ŢĂRII ŞI ACTIVITATEA LUI ÎN BASARABIA

Rusia, anexând Basarabia, a urmărit s-o integreze total în structura administrativă generală a Imperiului, erodând, în mod constant,
caracterul românesc al provinciei. În urma colonizărilor, populaţia a devenit din ce în ce mai amestecată, viaţa intelectuală şi cultura au
stagnat, deoarece limba rusă a luat locul limbii române devenind obiect de studiu, s-au redus publicaţiile în limba română, creaţiile literare
practic au încetat. Biserica Ortodoxă a fost centralizată şi rusificată, clerul trecând sub controlul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse.
Cu toate aceastea, tradiţiile şi limba maternă au supravieţuit. Au contribuit la dezvoltarea mişcării naţionale aşa familii de boieri ca:
familiile Hasdeu, Stroiescu, Casso, Cotruţă ş.a. La trezirea conştiinţei naţionale au contribuit şi poporaniştii în frunte cu Zamfir Arbore, Elena
Alistar etc.
La începutul sec. XX, printre studenţii basarabeni care îşi făceau studiile în diferite regiuni ale Rusiei, organizaţi în „pământeni”, încep să
fie răspândite idei cu caracter revoluţionar şi anticolonial. Printre ei s-au manifestat grupul de studenţi basarabeni de la Universitatea din
Dorpat (Estonia), unde s-a format o parte din generaţia oamenilor politici ai Unirii din 1918 ca: Ion Pelivan,Vasile Oatu, Gheorghe Chicu,
Al.Groapă ş.a.
În contextul izbucnirii primei revoluţii în Rusia, mişcarea naţională a românilor din Basarabia a cunoscut primele ei succese importante.
Sub conducerea lui C.Stere şi Z.Arbore, s-a înfiinţat la Iaşi, în 1905, „Cercul basarabenilor”, care a tipărit şi răspândit în Basarabia foi
volante, broşuri. O bună parte a acestora s-au intrors înapoi în Basarabia, unde au întărit rândurile mişcării naţionale.
În 1905 apare o organizaţie a intelectualilor având drept scop renaşterea culturii naţionale. În 1906 se fondează la Chişinău ziarul
„Basarabia”, care a devenit nucleul Partidului Naţional-Democrat, care în programul său cerea autonomia Basarabiei şi recunoaşterea
drepturilor naţionale. După reacţia care s-a instalat după 1906 în Rusia, mişcarea naţională în Basarabia a lâncezit până în 1917.
În urma evenimentelor revoluţionare din februarie 1917 din Rusia, renaşte şi viaţa democratică în Basarabia. În fruntea vieţii politice din
Basarabia, s-a situat Partidul Naţional Moldovenesc, care în programul său îşi propunea apărarea intereselor majorităţii populaţiei din
Basarabia:
 autonomia administrativă, legislativă, judecătorească, bisericească, economică a Basarabiei, crearea unui organ legislativ „Sfatul Ţării”
care să întocmească şi să adopte legile pentru Basarabia;
 Basarabia să aibă reprezentanţii săi în parlamentul Rusiei;
 administraţia şi justiţia să fie înfăptuite de funcţionari băştinaşi în limba poporului;
 oprirea colonizării Basarabiei şi împroprietărirea ţăranilor cu pământ;
 moldovenii să facă serviciul militar în Basarabia şi în limba moldovenească;
 să se creeze piaţa economică unică a Basarabiei, iar veniturile să fie folosite în interesul ţinutului.
Partidul Naţional Moldovenesc a unit în jurul său forţele politice care luptau pentru cauza naţională: intelectualitatea democratică
basarabeană, militarii moldoveni, reprezentanţii nobilimii moldoveneşti, preoţimea.
Un rol deosebit în mişcarea naţională le-a revenit şi ofiţerilor şi soldaţilor din armata rusă. În iunie 1917, a fost creat Comitetul Central
Executiv Moldovenesc al soldaţilor şi ofiţerilor sub preşedenţia lui Cateli.
În august 1917, s-a creat şi Partidul Ţărănesc din Basarabia, care a organizat la Chişinău un Congres al ţăranilor la care s-a dezbătut
problema pământului şi a unirii.
Problema autonomiei Basarabiei a devenit destul de acută în toamna anului 1917. În octombrie 1917, şi-a desfăşurat lucrările Congresul
militar moldovenesc unde au fost discutate aşa probleme ca: autonomia Basarabiei, reforma agrară, crearea Sfatului Ţării. Sfatul Ţării trebuia
să fie format din reprezentanţii naţionalităţilor existente în Basarabia (70% locuri – rezervate moldovenilor, 30% celorlalte etnii), precum şi
din reprezentanţi ai partidelor politice şi ai organizaţiilor obşteşti existente, astfel structura Sfatului Ţării reflecta structura naţională, precum
şi toată gama de curente politice, profesori şi instituţii existente pe acest teritoriu. A fost ales biroul organizatoric care urma să pregătească
convocarea Sfatului Ţării.
La 21 noiembrie 1917, Sfatul Ţării şi-a început lucrările, devenind organul reprezentativ suprem al Basarabiei. Preşedinţi ai Sfatului Ţării
au fost Ion Inculeţ (21 noiembrie 1917 – 31 martie 1918), Constantin Stere (31 martie 1918 – 25 noiembrie 1918) şi Pan Halippa (25 noiembrie
1918 – 18 februarie 1919). După alegerea preşedintelui, comisarul gubernial Vladimir Christi, a jurat credinţă Sfatului Ţării şi a depus la
dispoziţia lui toate împuternicirile sale. Acelaşi lucru l-au făcut şi comisarii judeţeni. Astfel toţi purtătorii legali ai suveranităţii ruseşti în
Basarabia au transferat, în mod benevol această suveranitate din mâinile guvernului rus în mâinile Sfatului Ţării.
Sfatului Ţării a fost calificat în mod divers de diferite forţe politice: guvernul Sovietic numindu-l organ moşieresc, moşierii basarabeni –
bolşevic, istoricii sovietici – organ burghezo-moşieresc naţionalist. Sfatul Ţării însă avea în componenţa sa oameni de diferite orientări politice,
fiind un organ democrat potrivit scopurilor şi activităţilor duse de el.
Pentru a pune capăt anarhiei din Basarabia şi folosindu-se de prevederile „Declaraţiei drepturilor popoarelor din Rusia” adoptată de
bolşevici după lovitura de stat din octombrie 1917, Sfatul Ţării a declarat la 2 decembrie 1917 formarea Republicii Democratice
Moldoveneşti în componenţa Republicii Federative Ruse ca membră cu drepturi depline. Declaraţia prevedea:
− includerea în componenţa republicii a judeţelor populate de moldovenii din Transnistria;
− convocarea adunării populare, împărţirea pământului fără plată între ţărani;
− aprovizionarea populaţiei cu produse alimentare şi mărfuri de primă necesitate;
 66

− ziua de muncă de 8 ore;

− mărirea salariilor;
− demobilizarea ostaşilor;
− alegeri în instituţiile locale;
− drepturi şi libertăţi democratice ca: libertatea cuvântului, presei, credinţei, grevelor, întrunirilor;
− anularea pedepsei cu moartea;
− autonomia naţional-culturală a tuturor conlocuitorilor etc.
Însă minorităţile naţionale nu au susţinut declaraţia dată.
La 8 decembrie 1917, a fost constituit guvernul Republicii Democratice Moldoveneşti – Consiliul Directorilor Generali ai Basarabiei. Din
punct de vedere structural guvernul era alcătuit din 8 directoare (de interne, de instrucţiune publică, de finanţe, al căilor ferate, poştelor,
telegrafului şi telefonului, de război şi marină, de justiţie şi culte, al industriei, comerţului şi muncii, pentru afacerile externe). Membrii
guvernului erau reprezentanţi ai diferitelor naţionalităţi. Preşedinte a fost ales P.Erhan. El a fost recunoscut de către guvernul de la Petrograd.
Misiunea acestui guvern era deosebit de grea, căci ca şi întreaga Rusie, Basarabia se confrunta cu tulburări violente, cu anarhie: destrămarea
unităţilor militare ruse, mase întregi de dizertori, care jefuiau, devastau şi incendiau. Victime ale fărădelegii au căzut şi 2 fruntaşi ai luptei
naţionale basarabene – avocatul Murafa şi inginerul Hodorogea. Forţele procomuniste au încercat de a instaura puterea sovietică în
Basarabia, comitetele agrare fără ştirea Sfatului Ţării au început abuziv să împartă pământul ţăranilor, Rumcerodul ducea o activitate
antinaţională şi ostilă creând şi trimiţând în Basarabia secţia de front ce avea ca scop nimicirea forţelor naţionale şi preluarea puterii de stat.
În Basarabia existau şi alte forţe care luptau împotriva Republicii Democratice Moldoveneşti şi a mişcării de eliberare naţională. Baza lor
socială o constituiau coloniştii ruşi, ucraineni, bulgari, găgăuzi, evrei, partidele eserilor, bundiştilor, cadeţilor, menşevicilor şi bolşevicilor.
În asemenea condiţii, neavând forţe suficiente, Consiliul Directorilor s-a adresat după ajutor reprezentanţilor Antantei. La 13 ianuarie
1918 armata română sub conducerea generalului Broşteanu a pătruns în Basarabia.
La 24 ianuarie, Sfatul Ţării a proclamat Republica Moldovenească ca stat independent. Preşedinte al republicii a fost ales tot Ion Inculeţ,
secretar al Sfatului Ţării a fost ales poetul Ion Buzdugan, iar şef al guvernului Daniel Ciugureanu. Situaţia internă şi externă a Basarabiei
continua să rămână instabilă. Independenţa unei ţări aşa de mici, secătuită economiceşte, fără armată proprie, era greu, dacă nu imposibil
de păstrat. Mai ales că Ucraina, pe faţă sau pe ascuns, manifesta tendinţe anexioniste, aţâţând populaţia eteroclită din sud, iar trupele austro-
ungare treceau din Bucovina şi ocupau Hotinul. Statele europene nu au recunoscut independenţa Republicii Moldoveneşti.
În asemenea condiţii, se declanşează mişcarea pentru unirea cu România. La 3 şi 13 martie zemstvele din Bălţi şi Soroca au adoptat
hotărâri privitoare la unirea cu România. La 27 martie 1918, Sfatul Ţării a adoptat prin vot nominal unirea condiţionată a Basarabiei cu
România. Din 138 de deputaţi pentru unire au votat 86 de deputaţi, 3 au fost contra, iar 36 s-au abţinut (deputaţii ucraineni, evrei, bulgari şi
germani), au lipsit 13 deputaţi. Declaraţia pentru unire prevedea o serie de condiţii ale unirii:
 păstrarea Sfatului Ţării;
 realizarea reformei agrare;
 păstrarea autonomiei provinciale;
 introducerea votului universal, egal, direct şi secret;
 asigurarea drepturilor democratice;
 amnistierea deţinuţilor politici;
 respectarea drepturilor minorităţilor naţionale;
 restructurarea armatei pe principiul teritorial.
Transnistria în condiţiile intervenţiei militare şi ale războiului civil a rămas sub dominaţia bolşevicilor.
Prin decretul regal din 9 aprilie 1918, se confirmă hotărârea de unire a Basarabiei cu România. Unirea condiţionată a Basarabiei cu
România a fost generată de mai mulţi factori. Pe de o parte, România se afla într-o situaţie internă şi internaţională foarte dificilă, cu două
treimi din teritoriu ocupat şi constrânsă să trateze încheierea unei păci separate cu Puterile Centrale. Pe de altă parte, un rol major l-a avut
şi dorinţa populaţiei basarabene, exprimată prin reprezentanţii săi, de a-şi asigura drepturile şi libertăţile cucerite după o perioadă
îndelungată de absolutism. Acestea se refereau în principal la reforma agrară şi cea electorală – reforme care în România încă nu se
realizaseră. De asemenea, şi prezenţa în fruntea ţării a unui guvern conservator condus de Alexandru Marghiloman a impus reprezentanţilor
Basarabiei anumite rezerve.
Prin promulgarea „Legii electorale” în noiembrie 1918 pentru Basarabia şi vechiul Regat, guvernul român a îndeplinit una din marile
doleanţe ale populaţiei basarabene, demonstrând că i se poate acorda încrederea pentru îndeplinirea tuturor celorlalte reforme.
La 27 noiembrie 1918, după aprobarea proiectului reformei agrare, Sfatul Ţării a renunţat la condiţiile de unire, adoptând hotărârea
despre unirea necondiţionată. Actul Unirii Basarabiei a fost ratificat de către Adunarea deputaţilor şi Senatul României la 20 decembrie 1919.
Exemplul Basarabiei a fost urmat de celelalte provincii româneşti – la 15 (2) noiembrie 1918, Congresul general al Bucovinei a adoptat
hotărârea despre unire, iar la 1 decembrie 1918, o hotărâre asemănătoare a fost luată la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia.
În 1918–1920 unirea a fost recunoscută pe plan internaţional. Prin Tratatul de pace de la Saint-Germain-en-Laye din septembrie 1919,
Austria a recunoscut unirea Bucovinei cu România, prin Tratatul de pace de la Trianon din iunie 1920 – Ungaria a recunoscut unirea
Transilvaniei, iar prin Tratatul de la Versailles din octombrie 1920 – unirea Basarabiei a fost recunoscută de către Anglia, Franţa, Italia şi
Japonia.

UNIFICAREA LEGISLATIVĂ ÎN TOATE DOMENIILE DREPTULUI

Înfăptuirea Marii Uniri a pus în faţa guvernanţilor vremii problema integrării noilor provincii cu vechiul Regat sub toate aspectele. Pentru
a realiza acordul dintre unitatea politică şi cea juridică, era necesară unificarea legislativă, deoarece după realizarea Marii Uniri în ţară existau
4 sisteme de drept, fapt ce a impus necesitatea înlăturării reglementărilor paralele, care frânau procesul de consolidare a ţării. Unificarea
legislativă a fost făcută prin extinderea unor prevederi din legislaţia vechii Românii şi adoptarea de noi acte normative pe întreg teritoriul.
Extinderea legislaţiei din vechiul Regat asupra teritoriilor alipite era avantajoasă, deoarece asigura unificarea legislativă rapidă, dar dispoziţiile
extinse nu corespundeau întotdeauna condiţiilor din provincii, ceea ce constituia un dezavantaj. Adoptarea de noi acte legislative era
superioară sub aspectul tehnicii legislative şi a conţinutului, dar necesita o perioadă de timp mai îndelungată. Astfel, aceste acţiuni s-au
 67

desfăşurat gradual, procesul unificării legislative a fost de lungă durată, fiind influenţat de factori atât de natură obiectivă, cât şi de natură
subiectivă. Restructurarea statului, organizarea teritorial-administrativă, financiară, agrară, organizarea justiţiei, organizarea penală au
constituit o cauză obiectivă care a urgentat unificarea diferitelor ramuri ale dreptului. Convingerea juriştilor din provincii asupra aprecierii că
sistemul lor de drept este cel mai bun, interesele partinice au constituit o cauză de ordin subiectiv. Contradicţii au existat şi în privinţa modului
de realizare a unificării legislative.
Pentru realizarea unificării, a fost creată o comisie ministerială formată din magistraţi şi jurişti care au optat pentru extinderea şi
revizuirea codurilor, ideea revizuirii codurilor aplicându-se în materie penală. Metoda extinderii s-a folosit cu deosebire în domeniul dreptului
constituţional. Reglementarea paralelă s-a menţinut mai multă vreme în domeniul dreptului civil, unificarea dreptului civil s-a făcut prin
metoda extinderii, adoptându-se, în acest sens, Legea nr.36 din 1928 pentru Basarabia, Legea nr. 478 din 1938 pentru Bucovina şi Legea 389
din 1943 pentru Transilvania. Totodată, s-au adoptat legi speciale unice în toate ramurile dreptului. Mai concret, acest proces al unificării
legislative va fi reflectat la fiecare ramură de drept.
În Basarabia, activitatea de unificare a fost minuţios elaborată şi s-a bazat pe cercetările magistraţilor şi avocaţilor din Basarabia care
s-au constituit într-un cerc de studii juridice şi social-economice sub conducerea Prim-preşedintelui Curţii de Apel din Chişinău Vespasian
Erbiceanu. Un mijloc important de aducere în atenţia opiniei publice a cercetărilor efectuate de juriştii din Basarabia, ca, de altfel, şi din
întregul regat, dar şi de răspândire a cunoştinţelor juridice a constituit editarea revistei juridice lunare „Cuvântul Dreptăţii”. În comitetul de
redacţie al acestei reviste activau magistraţi şi avocaţi din Basarabia: P.Crăciunescu, P.Davidescu, I.Nicolaide, R.Bolintineanu, C.Panaitescu,
L.Dauş, I.Hagiescu Mirişte, Iuliu Dragomirescu, Mihail Sipsom.
În primii ani după Unire, în Basarabia au fost adoptate un şir de Decrete-legi şi legi de unificare treptată, printre ele pot fi menţionate:
• Decretul-lege din 6 octombrie 1918 pentru organizarea justiţiei din Basarabia;
• Decretul-lege din 5 noiembrie 1918 pentru aplicarea legii contabilităţii publice;
• Decretul-lege din 25 februarie 1919 pentru aplicarea legii timbrului şi înregistrării;
• Decretul-lege din 2 mai 1919 pentru aplicarea Codului penal, a Codului de procedură penală, a Legii organizării poliţiei generale a
statului, a Legii poliţiei rurale, a Legii închisorilor;
• Decretul-lege din 2 mai 1919 pentru aplicarea Codului comercial român;
• Decretul-lege din 15 iulie 1919 pentru desfiinţarea Curţii guberniale de casaţie din Basarabia;
• Decretul-lege din 12 august 1919 pentru introducerea Legii vămilor, tarifelor vamale şi a marcării obiectelor preţioase;
• Decretul-lege din 12 septembrie 1919 pentru aplicarea Legii monopolurilor statului;
• Decretul-lege din 6 octombrie 1920 pentru introducerea legii sanitare române;
• Legea din 25 octombrie 1921 pentru aplicarea Codului silvic;
• Legea din 18 mai 1922 pentru aplicarea sistemului metric de măsuri şi greutăţi pe întreg teritoriul României Mari.
Unificarea legislativă a Basarabiei cu România s-a încheiat în 1928.

a) Dreptul constituţional
În perioada de autonomie provizorie, conducerea Basarabiei a fost exercitată de către Sfatul Ţării, care a funcţionat (cu întreruperi) până
la 27 noiembrie 1918, puterea executivă fiind exercitată de Consiliul Directorilor Generali. Atribuţiile acestor organisme au fost stabilite în
„Declaraţia de Unire” şi constau în „votarea bugetului, controlul tuturor dregătorilor din zemstve şi oraşe, numirea tuturor funcţionarilor
administrativi locali de către organul împlinitor”. În Declaraţie se preciza că „legile şi organizaţia locală rămân în putere şi vor putea fi
schimbate de parlamentul român numai după ce vor lua parte şi împuterniciţii Basarabiei”.
Aceste organisme cu valenţe parlamentare şi guvernamentale au activat în strânsă corelaţie cu guvernul şi parlamentul central de la Iaşi.
Primul parlament al României Mari şi-a deschis lucrările la 20 noiembrie 1919, preşedinte al Adunării Deputaţilor a fost ales
basarabeanul Vasile Stroescu. Populaţia Basarabiei a participat activ la toate scrutinele parlamentare şi senatoriale care au avut loc în anii
1918–1940. Participau, de obicei, oameni înstăriţi (reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor conlocuitoare), care îşi puteau permite să
finanţeze campania electorală.
În urma alegerilor parlamentare din mai-iunie 1920, în Basarabia cele mai multe locuri în Adunarea Deputaţilor a obţinut Partidul Ţărănesc
Basarabean, iar în Senat Partidul Poporului. În Biroul Adunării Deputaţilor a fost ales Vladimir Chiorescu, iar în cel al Senatului – N.N. Alexandri
din partea Basarabiei.
Alegerile parlamentare din martie 1922 au fost câştigate de Partidul Naţional-Liberal. În Basarabia naţional-liberalii au reuşit să obţină 28
din cele 51 de mandate.
O problemă de bază a dreptului constituţional din această etapă forma însăşi legea juridică fundamentală – Constituţia ţării. După unire
în România continua să fie aplicată Constituţia din 1866, care fusese modificată în 1879, 1884. În 1917 în Constituţie s-au făcut unele
modificări care prevedeau introducerea votului universal şi posibilitatea exproprierii proprietarilor pentru motiv de utilitate publică. Noile
împrejurări de atunci însă făceau ca Constituţia din 1866 să nu mai corespundă realităţilor. Noua Constituţie se impunea nu atât din
necesitatea aplicabilităţii ei pe întregul teritoriu, cât mai ales pentru a consemna, într-o formulare clară, sancţionarea juridică a unităţii
naţionale. De asemenea, transformările social-economice şi politice efectuate în viaţa României, schimbările intervenite în concepţiile politice
şi juridice în privinţa dreptului de proprietate, a drepturilor şi libertăţilor democratice, impuneau cu necesitate şi o consfinţire în planul
normativului constituţional. Creşterea ponderii minorităţilor naţionale, a confesiunilor religioase reclamau asigurarea garanţiei drepturilor
acestora. Se impunea unificarea legislativă, deoarece provinciile unite aveau diferite sisteme de drept, dar pentru înfăptuirea acestui scop,
era necesar să se stabilească în Constituţie principiile pe baza cărora urmau să se elaboreze aceste legi. Era necesară introducerea în
Constituţie a amendamentelor asumate de România prin convenţiile internaţionale, angajamente care aveau valoarea unor norme
constituţionale. Noua Constiuţie urma să fie dezbătută şi votată de parlamentul României Mari, alcătuit din reprezentanţii tuturor provinciilor
unite.
În cadrul pregătirii noii Constituţii, au fost alcătuite 4 proiecte: al partidului liberal, al partidului ţărănesc şi două proiecte personale ale
profesorilor de drept constituţional – R.Boilă de la Cluj şi C.Beraru de la Cernăuţi. Anteproiectul de Constituţie a partidului ţărănesc a fost
elaborat, în cea mai mare parte, de profesorul în drept constituţional, basarabeanul Constantin Stere. În Anteproiect C.Stere a formulat
 68

principiile de bază ale constituţionalismului democrat, ale organizării şi funcţionării statului de drept, care apărea ca o sinteză între sistemul
constituţional englez şi cel francez, adaptată şi aplicată la condiţiile specifice ale vieţii publice din România.
În Anteproiect se propuneau o serie de inovaţiuni, printre care:
 proclamarea egalităţii în drepturi între bărbaţi şi femei cu abrogarea tuturor îngrădirilor capacităţii civile a femeilor,
 stipularea dreptului de liberă circulaţie pe teritoriul României,
 stipularea dreptului la emigrare,
 acordarea unor garanţii necesare minorităţilor etnice şi confesionale,
 introducerea unui şir întreg de norme ce vizau situaţia socio-economică, politică şi de drept a ţărănimii,
 introducerea unor dispoziţii cu scop de eliminare a unor eventuale violenţe în cadrul cercetărilor poliţieneşti,
 stabilirea, în mod constituţional, a principiilor statutului funcţionarilor publici şi răspunderea lor civilă şi penală pentru comiterea unor
acte ilegale.
Proiectul prezentat de către partidul liberal inspirat de principiile Constituţiei din 1866 devine Constituţia din 1923. Constituţia a
reprezentat aşezământul juridic principal pe baza căruia au funcţionat instituţiile fundamentale ale României întregite, conferind statului
român forma de guvernământ monarhică cu regim democratic parlamentar. Constituţia din 1923 menţine structura Constituţiei din 1866,
reluând aproximativ 60% din textul ei. Dar cuprindea trăsături şi noi principii care au conferit caracterul de modernitate, posibilitatea reală
de democratizare a statului şi societăţii româneşti interbelice.
Astfel, Constituţia din 1923:
a) Era mai bine structurată.
b) Accentua idei democratice şi reglementa instaurarea democraţiei.
c) Principiul legalităţii ca fundament al activităţii statului era realizat prin:
− controlul constituţionalităţii legilor, care era înfăptuit de Curtea de Casaţie în secţiuni unite;
− organizarea Consiliului Legislativ, care se pronunţa prin aviz consultativ asupra constituţionalităţii proiectelor de legi;
− controlul legalităţii actelor administrative;
− inamovibilitatea magistraţilor.
d) Transforma ideea de proprietate sacră şi neviolabilă în funcţie socială, admiţând exproprierea pentru cauze de utilitate publică. Ca
urmare a introducerii acestui principiu, bogăţiile subsolului au fost naţionalizate, în proprietate publică au trecut căile de comunicaţie, spaţiul
atmosferic, apele navigabile şi fluviale.
e) Principiul suveranităţii naţionale era formulat mai concret prin declararea statului român ca stat naţional unitar, indivizibil şi
inalienabil, prin declararea că toate puterile statului emană de la naţiune, care exercită aceste puteri prin delegaţiune, prin interdicţia
colonizării teritoriului naţional cu populaţii sau grupuri etnice străine.
f) Constituţia se preocupa mai accentuat de problemele sociale, în special de cele referitoare la muncă.
Principiul separaţiei puterilor în stat consacra independența celor 3 puteri una de alta, fiind prevăzute o serie de prescripţii care le
dădeau posibilitatea să se limiteze reciproc în atribuţii:
− independenţa legislativului faţă de executiv era asigurată prin imunitatea parlamentară a deputaţilor şi senatorilor (art. 54, 55);
− independenţa executivului faţă de legislativ era garantată prin recunoaşterea puterilor constituţionale ale regelui ca fiind ereditare şi
declararea persoanei acestuia ca inviolabilă;
− independenţa puterii judecătoreşti a fost garantată prin inamovibilitatea judecătorilor (art. 104).
Puterea legislativă urma să fie exercitată de rege şi reprezentanţa naţională (Parlament bicameral: Senatul şi Adunarea Deputaţilor),
puterea executivă de rege şi guvern, iar cea judiciară de către instanţele judecătoreşti (Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie).
Puterea legislativă avea dreptul de a limita atribuţiile puterii executive în privinţa votării şi adoptării bugetului preventiv şi de gestiune a
veniturilor şi cheltuielilor statului, cât şi prin dreptul parlamentarilor de a adresa interpelări miniştrilor (art. 52).
Adunarea Deputaţilor era constituită prin alegerea deputaţilor prin votul universal, egal, direct, obligatoriu şi secret al cetățenilor majori
(de peste 21 de ani), cu scrutin de listă, prin recunoaşterea principiului reprezentării minorităţilor, renunțându-se la sistemul cenzitar şi
capacitar. Membrii Senatului erau de 2 categorii:
 aleşi – (din 4 categorii electorale) în baza aceluiaşi vot dintre cetăţenii români bărbaţi care au împlinit vârsta de 40 de ani;
 de drept – moştenitorul tronului de la vârsta de 18 ani împliniţi, reprezentanţi ai înaltului cler, preşedintele Academiei Române, foşti
preşedinţi de Consiliu de miniştrii, fost miniştrii, generali în rezervă, etc.
Nu au fost admişi să-şi exprime opţiunea politică militarii și femeile, a căror situație se va care reglementa prin elaborarea unei legi
speciale, care s-a realizat în 1926.
Legile după ce erau discutate şi aprobate liber de către majoritatea membrilor ambelor adunări trebuiau supuse sancţionării regale.
Atribuţiile regelui cuprindeau: dreptul de a convoca parlamentul în sesiuni extraordinare, de a dizolva una ori ambele camere, de a numi
un nou guvern, de a numi şi revoca miniştri. Puterile sale în domeniul executiv îi acordau dreptul de a numi ori confirma în funcţii publice,
crea noi funcţii în stat, este şeful puterii armate, are dreptul de a bate monedă, acordă decoraţii şi grade militare, grațieri etc. De asemenea,
regele poate să încheie convenţii în materie de comerţ şi navigaţie cu statele străine, care apoi trebuiau ratificate de puterea executivă.
Puterea executivă se exercita de către guvern în numele regelui. Guvernul este format dintr-un număr neprecizat de miniştri, care
alcătuiesc împreună Consiliul de Miniştri, condus de un preşedinte însărcinat de rege cu formarea guvernului. Consiliul de Miniştri delibera
asupra celor mai importante probleme, dar nu putea emite decizii care să producă efecte juridice. Avea dreptul să propună regelui proiecte
de lege sau decrete care urmau să fie înaintate spre dezbatere şi votare Parlamentului. Miniştrii puteau participa la dezbaterea proiectelor
de lege în Parlament, însă nu puteau vota pentru că ei nu erau membri. Membrii puterii executive puteau să răspundă politic, penal și civil
pentru toate actele îndeplinite în exercitarea puterii.
Puterea judecătorească este exercitată de organele judecătorești, cea mai înaltă instituție fiind Curtea de Casaţie şi Justiţie. Hotărârile
judecătoreşti se pronunţau în virtutea legii şi se exercitau în numele regelui. Curtea de Casaţie şi Justiţie primește atribuții mărite fiind
investită cu dreptul de a examina constituţionalitatea actelor legislative: „numai Curtea de Casaţie în secţiuni unite are dreptul de a judeca
constituţionalitatea legilor şi a declara inaplicabile pe acelea care sunt contrare Constituţiei”. Principiul inamovibilităţii judecătorilor asigură
independenţa şi obiectivitatea judecătorilor. Constituţia prevedea cenzurarea legalităţii actelor administrative de către instanţele
 69

judecătoreşti fiind prevăzută interdicţia constituirii unor „comisii sau tribunale excepţionale, în vederea unor anume procese, fie civile, fie
penale sau în vederea judecării anumitor persoane”.
De asemenea, crește competenţa organelor judecătoreşti şi în materie de contencios administrativ prin acordarea fiecărei persoane a
dreptului de a se adresa justiției dacă a fost lezată în drepturile sale de un act administrativ de autoritate, de un act de gestiune emis cu
încălcarea legilor şi a regulamentelor, ori prin abuzuri ale organelor administrative.
Drepturilor românilor sunt cuprinse într-o serie de principii specifice funcţionarii democraţiei:
 garantarea drepturilor şi libertăţilor românilor, fără deosebire de origine etnică, limbă sau religie (art.7);
 egalitatea cetăţenilor în societate şi înaintea legilor;
 libertatea conştiinţei şi întrunirilor, dreptul de asociere, secretul corespondenţei, inviolabilitatea domiciliului ş.a.
Constituția permite statului să intervină în relațiile dintre patroni și muncitori, acordând tuturor factorilor producției o egală ocrotire, iar
muncitorilor asigurări sociale în caz de accidente. Drepturile minorităților au fost garantate în conformitate cu noile tendințe internaționale
și în funcție de angajamentele României făcute la tratatele de pace de la Paris.
Alte prevederi ale Constituţiei din 1923:
 cenzurarea legalităţii actelor administrative de către instanţele judecătoreşti;
 în acest caz de pericol de stat „se poate introduce starea de asediu general sau parţial”.
 Biserica Ortodoxă este biserica dominantă în stat, dar se acorda drepturi și celorlalte culte.
Constituţia cuprindea 138 de articole, structurate în 8 titluri:
1) „Despre teritoriul României”, teritoriul fiind unul din elementele constitutive ale statului. Teritoriul României se declara inalienabil, iar
statul – indivizibil, naţional-unitar.
2) „Despre drepturile Românilor” era consacrat drepturilor şi libertăţilor publice şi politice ale cetăţenilor, proclamând principiile libertăţii
şi egalităţii tuturor românilor, fără deosebire de originea etnică, de limbă, religie, naştere sau clasă socială. Prin Constituţie se interziceau
„toate privilegiile de orice natură, scutirile şi monopolurile de clasă”, precum şi titlurile de nobleţe. Principalele drepturi şi libertăţi
cetăţeneşti, consfinţite în legea fundamentală erau: libertatea individuală, inviolabilitatea domiciliului, libertatea muncii, libertatea
conştiinţei, libertatea presei, a întrunirilor şi asocierilor, libertatea învăţământului, secretul scrisorilor, telegramelor şi convorbirilor telefonice
etc.
3) „Despre puterile statului”. În titlul trei al Constituţiei se reglementa cea de a treia condiţie indispensabilă a statului – suveranitatea
care era naţională şi se exercita prin delegaţiune. În acest titlu, erau cuprinse dispoziţii constituţionale prin care se consacra separaţia
puterilor în stat. Puterea legislativă era exercitată de rege şi reprezentanţa naţională. Puterea executivă era încredinţată regelui şi guvernului,
iar cea judecătorească era înfăptuită de instanţele judecătoreşti. Regele exercita puterea legislativă prin dreptul lui de iniţiativă legislativă,
de sancţiune şi promulgare a legilor.
4) „Despre finanţe”.
5) „Despre puterea armată”.
6) „Dispoziţii generale”.
7) „Despre revizuirea Constituţiei”.
8) „Dispoziţii tranzitorii şi suplimentare”.
Reprezentanţa naţională era formată din 2 adunări: Senatul şi Adunarea Deputaţilor. Adunarea Deputaţilor era formată din deputaţi
aleşi de către cetăţeni, organizaţi în circumscripţii electorale, Senatul era compus din senatori de drept şi senatori aleşi. Senatori puteau fi
aleşi cetăţenii români de la vârsta de 40 ani. Senatorii aleşi erau aleşi din 4 categorii electorale:
− de către cetăţeni pe circumscripţii electorale;
− de către membrii consiliilor judeţene şi comunale – câte un senator de la fiecare judeţ;
− de către membrii camerelor de comerţ, de industrie, de agricultură, de muncă;
− de către profesorii fiecărei universităţi din ţară.
Dintre senatorii de drept făceau parte reprezentanţii clerului (mitropoliţii şi episcopii) şi cei ce au avut funcţii înalte în stat (foştii şefi de
guverne, foştii miniştri, fostul preşedinte al Curţii de Casaţie).
Constituţia din 1923 a avut unele limite: nu a ţinut pasul cu modificările din 1917–1918; deşi prevedea universalitatea votului, femeile
nu şi-au putut exercita drepturile politice; faptul că pentru a fi alegător la Adunarea Deputaţilor trebuia să ai vârsta de 21 de ani, iar la Senat
de 40 de ani dovedeşte că votul decretat universal nu corespundea realităţii.
În privinţa competenţei Senatului, s-a adus o limitare nu numai caracterului universal al dreptului la vot, ci şi caracterului direct şi egal.
Astfel, s-a mărit mult numărul senatorilor de drept (foşti demnitari şi o serie de demnitari în funcţii), precum şi a senatorilor aleşi.
Constituţia a prevăzut crearea unui Consiliu Legislativ, acesta formula sub aspect tehnic proiectele de lege care mai apoi erau dezbătute
în parlament. Constituţia a introdus instituţii noi ca:
 controlul constituţionalităţii legilor, exercitat de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care în sesiuni unite, avea dreptul de a se pronunţa
asupra neconstituţionalităţii legilor, dar numai privind cazul judecat;
 controlul actelor administrative.
Deci, Constituţia a prezentat, în perioada când a fost în vigoare, un factor indubitabil de progres în democratizarea societăţii româneşti.
Constituţia din 1923, după modul ei de revizuire, era o Constituţie rigidă. Pentru a fi revizuită, era necesară pronunţarea tuturor celor 3
ramuri ale puterii legislative. După modul ei de elaborare şi adoptare, ea a îmbrăcat forma unui pact, rezultat din compromisul dintre monarh
şi reprezentanţa naţională.
Sistemul electoral s-a dezvoltat în baza prevederilor constituţionale şi legislaţiei speciale. În 1917 a fost introdus dreptul de vot universal.
La 16 noiembrie 1918 a fost promulgată o lege electorală pentru Basarabia şi vechiul Regat inspirată din legea electorală belgiană şi cea
elveţiană. Legea a consacrat principiul votului universal, egal, direct, secret şi pe baza reprezentării proporţionale. Votarea urma să se
desfăşoare pe circumscripţii electorale (judeţe), fiind aleşi pentru Adunarea Deputaţilor 1 deputat la 30.000 de alegători (bărbaţi, peste 21
de ani) şi pentru Sanat – 1 senator la 70.000 de alegători (bărbaţi, peste 40 de ani). În conformitate cu numărul populaţiei, legea stabilea ca
Basarabia să trimită în parlament 90 de deputaţi şi 37 de senatori, dintre cei 568 deputaţi şi 236 senatori la nivelul întregii ţări.
 70

Pentru a fi aleşi în calitate de deputaţi sau senatori, candidaţii trebuiau să întrunească următoarele condiţii:
 să fie cetăţeni români,
 să aibă exerciţiul drepturilor civile şi politice,
 să aibă domiciliul real în România.
Art. 5 al legii preciza că în Basarabia vor fi consideraţi cetăţeni români locuitorii majori (21 de ani) care la 1 august 1914 aveau domiciliul
real în ţară, erau cunoscuţi ca fiind supuşi ai statului, precum şi români de origine, majori, nerecunoscuţi, având domiciliul în România şi care
se vor găsi înscrişi la comisia înfiinţată de Ministerul de Interne pentru cercetarea titlurilor de recunoaştere.
În 1926 a fost aprobată o nouă lege electorală, care a stabilit sistemul primei majoritare pentru alegerile în Adunarea Deputaţilor.
Conform acestui sistem, partidul care obţinea 40% din totalul voturilor pe ţară primea 50% din mandate, restul de 50% de mandate erau
repartizate proporţional cu numărul voturilor obţinute între toate partidele cu minimul de 2% din totalul voturilor pe ţară, gruparea care nu
a obţinut 2% nu primea nici un mandat, cu excepţia situaţiei în care obţinea majoritatea absolută într-un judeţ, când primea numărul de
mandate corespunzător numărului de voturi întrunite în acel judeţ. Dacă nici un partid nu obţinea 40% din voturi, mandatele erau repartizate
proporţional cu numărul de voturi obţinute. Pentru alegerile în Senat, toate mandatele reveneau partidului care a obţinut cele mai multe
voturi.
În perioada anilor 1927–1930, a fost instituită regenţa, apoi a urmat restauraţia din iunie 1930 prin aducerea lui Carol al II-lea ca rege al
României, cu toate că el renunţase la calitatea de prinţ moştenitor.
În 1938 a fost adoptată pe cale de plebiscit o nouă constituţie. Constituţia a fost pregătită de un comitet de oameni politici apropiaţi
regelui. Ea a fost precedată de 2 decrete regale prin care în România a fost introdusă starea de asediu şi au fost suspendate audienţele la
rege. Conform decretului regal, participarea poporului la plebiscit era obligatorie. Votul se făcea pe cale verbală în faţa biroului electoral
instituit, întocmindu-se două liste – cei care au votat „pro” şi cei care au votat „contra”.
Constituţia din 1938, spre deosebire de cea din 1923, a îmbrăcat forma unui statut, dar ceea ce deosebeşte fundamental această
Constituţie este conţinutul, concepţia şi ideologia pe care s-a întemeiat, deşi multe din articolele şi titlurile Constituţiei din 1923 au fost
preluate cu unele modificări de Constituţia din 1938. Constituţia din 1938 conţinea numai 100 de articole, având însă tot 8 titluri, cu aceleaşi
denumiri, cu excepţia titlului II, care în loc de „Despre drepturile românilor” a fost întitulat „Despre datoriile şi drepturile românilor”. Înlocuind
principiile regimului parlamentar reprezentativ cu regimul reprezentativ simplu, al separaţiei puterilor cu acela al confuziunii lor în persoana
regelui şi substituind declaraţia drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti cu statutul profesional al cetăţenilor, Constituţia din 1938 a reprezentat
un regres faţă de democraţia liberală, fiind preambulul guvernării practic fără constituţie a României în perioada anilor 1940–1944.
Principalele trăsături ale Constituţiei din 1938 ce o deosebesc de Constituţia din 1923:
− Prin Constituţie se concentrau puterile politice statale în persoana regelui, încălcându-se principiul separaţiei puterilor, regele
devenind capul statului.
− Regimul parlamentar democrat în care miniştrii erau consideraţi şi reprezentanţii majorităţii parlamentare, bucurându-se de
încrederea şi protecţia parlamentului, dar fiind şi răspunzători faţă de acesta, este înlocuit cu regimul reprezentativ simplu, în care miniştrii
sunt numiţi de rege, fără consultarea sau acordul parlamentului, aceştia fiind răspunzători numai faţă de rege, nu şi faţă de parlament.
− Constituţia recunoaşte şi extinde dreptul de legiferare a regelui pe bază de decrete-legi cu obligativitatea ratificării lor ulterioare de
către parlament;
− Se măresc sensibil atribuţiile şi competenţa Consiliului Legislativ, care din organ de tehnică legislativă, destinat să examineze proiectele
de legi şi să dea doar avize consultative, devine acum un organ de colaborare şi decizie la opera legislativă, el fiind însă controlat şi dirijat de
către monarh.
− Constituţia reorganizează fundamental modul de recrutare şi compunere a corpului electoral, introducând o serie de criterii
profesionale şi corporative (de exemplu, se prevedea obligativitatea practicării unei profesii pentru cel ce candida în parlament).
− Sunt aduse serioase îngustări ale drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, prin sporirea datoriilor şi obligaţiilor cetăţenilor.
− Unele prevederi ale Constituţiei au contribuit la slăbirea mişcării legionare prin interzicerea de a purta arme, prestării de jurăminte de
credinţă faţă de anumite persoane, pierderea cetăţeniei pentru aderarea la unele corporaţii militare străine etc.
Prin decretul 1422 au fost dizolvate partidele politice, creându-se un singur partid – Frontul Renaşterii Naţionale care determina candidaţii
pentru alegeri parlamentare.
Constituţia din 1938 a fost suspendată la 5 septembrie 1940. Corpurile legiuitoare au fost dizolvate, preşedintele Consiliului de Miniştri
Ion Antonescu a fost învestit cu depline puteri în conducerea statului.

b) Dreptul administrativ
După unire puterea executivă în Basarabia era exercitată de Consiliul Directorilor Generali, în Transilvania de către Consiliul Dirigent, iar
în Bucovina de către Secretariate de servicii care şi-au continuat activitatea până în 1920.
Reprezentanţii Sfatului Ţării au decis ca membrii Consiliului Directorilor Generali să nu mai îndeplinească funcţia de miniştri, ci de directori
generali. Ion Inculeţ şi Daniel Ciugureanu au intrat în guvernul României ca miniştri fără portofoliu.
Structura Consiliului Directorilor Generali a cunoscut unele modificări: au fost desfiinţate directoratele de război şi externe şi a fost
format un directorat nou, al minorităţilor.
La 13 iunie 1918, în Basarabia pentru normalizarea raporturilor dintre autorităţile civile şi militare a fost instituită funcţia de Comisar
General pentru Basarabia, în această funcţie fiind numit generalul Arthur Văitoianu. Comisarul General în scara ierarhic statală avea statutul
de ministru de Stat, coordona actele de comandament ale trupelor armate şi ale celor de pază cu cele ale administraţiei civile, ordonanţele
lui fiind obligatorii atât pentru administraţia civilă, cât şi pentru organele militare. Administraţia civilă era înfăptuită de Comisarul General
prin Directorii de ramură, iar cea a organismelor municipale, rurale – prin Institutul de prefectură. Pe parcursul administraţiei sale, Comisarul
General a emis peste 50 de ordonanţe, majoritatea cărora au urmărit scopul instaurării ordinii şi păcii în Basarabia.
După unire, situaţia administraţiei din Basarabia era foarte dificilă, procesul de tranziţie de la vechile srtucturi coloniale la cele naţionale
a impus mari eforturi materiale şi umane. Faptul ca unirea Basarabiei cu România nu fusese recunoscută printr-un tratat internaţional a creat
o stare de tensiune, întreţinută de agenţii bolşevici infiltraţi în Basarabia, care ameninţau cu revenirea la vechiul sistem. Ei au încurajat
acţiunea funcţionarilor ruşi, care deţineau cea mai mare parte a funcţiilor publice. Aceşti funcţionari care activaseră şi sub regimul rus au
 71

refuzat să depună jurământul de credinţă faţă de statul român şi blocau iniţiativele pornite de la nivelul conducerii centrale. Crea dificultăţi
şi lipsa de specialişti care să posede limba română. Până la formarea noilor cadre basarabene, în provincie au fost aduşi mulţi funcţionari din
vechiul Regat. Unii au înţeles această misiune ca un apostolat, dar alţii au considerat-o ca o pedeapsă şi au comis tot felul de abuzuri şi
ilegalităţi, compromiţând ideea de integrare a Basarabiei în cadrul statului român.
În fruntea judeţelor Sfatul Ţării a numit prefecţi din rândurile oamenilor politici basarabeni, care erau asistaţi de câte un director de
prefectură din Moldova. Totodată, continuă să funcţioneze zemstvele judeţene şi volostele, iar în oraşe Dumele orăşeneşti, introduse de
Imperiul Rus în urma reformei administrative din a doua jumătate a sec. XIX. Zemstvele judeţene conduceau întreaga activitate administrativă
a unui judeţ. Reprezentanţii guvernului nu aveau dreptul să intervină în hotărârile lor, ci numai să supravegheze legalitatea acestora.
Legalitatea hotărârilor era verificată de către judecătoria administrativă la propunerea prefectului şi cu acordul Consiliului Directorilor.
Aceste instituţii, bazându-se pe autonomia de care se bucurau şi pe legile ruseşti care erau în vigoare în Basarabia nu numai că nu
sprijineau conducerea centrală basarabeană, dar acţionau împotriva acesteia.
În asemenea condiţii, s-a trecut la naţionalizarea unor instituţii ca poşta, telegraful. Prin „Legea de organizare a personalului
administraţiei poştelor, telegrafelor şi telefoanelor din vechiul Regat” (extinsă şi în Basarabia) se prevedea că numai personalul telegrafo-
poştal existent în Basarabia, de naţionalitate română va fi încadrat conform studiilor, ceilalţi funcţionari urmând să fie îndepărtaţi. Pe aceeaşi
linie s-a înscris şi decretul regal din 23 mai 1918 prin care în Basarabia s-a extins „Legea generală a vămilor, a tarifelor vamale” şi „Legea
marcării obiectelor fabricate din metale preţioase” prin care se introducea un tarif vamal unic pentru întreaga ţară. La 5 noiembrie 1918, s-a
extins în Basarabia „Legea pentru organizarea generală a finanţelor statului”.
În Basarabia a fost introdusă instituţia jandarmeriei, prin „Legea de reorganizare a jandarmeriei” au fost constituite 3 brigăzi de jandarmi
la Iaşi, Bucureşti şi Chişinău. Brigada a treia cu reşedinţa la Chişinău a fost împărţită în două regimente cu sediile la Cetatea Albă şi Chişinău,
inspectoratul jandarmeriei din Basarabia avându-l în frunte pe colonelul Ion Racoviţă. Măsurile de naţionalizare, impunerea limbii române ca
limbă oficială şi obligaţia de a depune jurământul de credinţă faţă de statul român au fost primite cu duşmănie de către foştii funcţionari,
unele instituţii transformându-se în centre de rezistenţă antiromânească. Într-o asemenea situaţie, se aflau zemstvă gubernială şi Duma
oraşului Chişinău, care deveniseră şi o povară pentru finanţele statului român, cheltuielile lor crescând nejustificat. În asemenea condiţii, prin
decret regal la 4 septembrie 1918 au fost desfiinţate Duma şi Uprava oraşului Chişinău, iar la 4 octombrie – zemstvă gubernială, apoi cele
judeţene. Atribuţiile zemstvei guberniale au fost preluate de către Directoratele de ramură, altele de către judeţe, iar către anul 1920, după
adoptarea noii legi administrative, zemstvele au fost complet desfiinţate. Conducerea oraşului Chişinău a fost încredinţată unei comisii
interimare compusă din 6 membri (2 români, 2 ruşi şi 2 evrei) în frunte cu Vladimir Herţa.
Ca urmare a hotărârii Sfatului Ţării din 27 noiembrie 1918, la 24 decembrie a fost desfiinţat Comisaratul General, care asigurase
conducerea provinciei. A urmat o perioadă de integrare a Basarabiei în cadrul statului naţional unitar român. Prin Decretul regal din 3 aprilie
1920 s-a înfăptuit unificarea administraţiei la nivel central, directoratele fiind desfiinţate. Atribuţiile Directoratelor urmau să fie executate de
către Departamentele respective ale Guvernului Regal. Pentru unificarea instituţiilor administrative, a fost formată Comisiunea regională de
unificare şi descărcare care avea în componenţa sa 9 secretari şi 9 delegaţi ai Guvernului central. Rolul principal în activitatea Comisiunii le
revenea Secretariatelor generale care aveau misiunea de a duce la bun sfârşit opera de unificare a serviciilor publice. Ele corespundeau
numărului de secretari generali. Pe lângă fiecare Secretariat general, activa un delegat al Guvernului central cu atribuţii de consilier tehnic în
problemele de interes pentru Departamentele de care au fost trimişi, fără a interveni direct în administraţia locală. În martie 1921,
Secretariatele generale au fost preschimbate în Direcţiuni generale.
Aşadar, după unirea Basarbiei cu România nu s-au adoptat legi, decrete sau regulamente speciale cu privire la organizarea administrativă
a Basarabiei, dar pe parcursul anilor modelul administraţiei române a fost instaurat treptat, în 1925 adoptându-se legea cu privire la unificarea
adminstrativă care prevedea concret perfecţionarea structurilor administraţiei publice locale pe tot cuprinsul ţării.
În România interbelică, puterea executivă la nivel central era exercitată de către rege şi guvern. Atribuţiile regelui în domeniul executiv
erau stabilite prin Constituţia din 1923. Regele: reprezenta ţara în exterior şi interior, încheia convenţii şi tratate diplomatice, era autoritatea
supremă în raporturile internaţionale, era şeful armatei, numea şi confirma în funcţii publice, întocmea regulamentele necesare pentru
aplicarea legilor, avea dreptul de amnistie şi graţiere; în numele regelui se executau hotărârile judecătoreşti. Regele era un organ moderator,
nu participa la luptele politice dintre partide, persoana lui era inviolabilă, miniştrii fiind răspunzători de actele lui, în caz de demisie a
guvernului, regele asigura în mod constant continuitatea statului. Regele desemna preşedintele Consiliului de Miniştri care forma cabinetul,
din majoritatea parlamentară. Miniştrii erau numiţi şi revocaţi de rege. Decretul de numire a miniştrilor era contrasemnat de preşedintele
Consiliului de Miniştri. Miniştrii exercitau puterea executivă în numele regelui. Cabinetul era un organ colegial şi omogen.
Miniştrii aveau o triplă răspundere pentru faptele lor:
 politică (puterea legislativă îi putea da vot de blam);
 penală (miniştrii puteau fi puşi sub urmărire la cererea regelui sau a parlamentului);
 civilă (orice persoană vătămată printr-un decret ilegal putea cere despăgubiri băneşti).
În exercitarea atribuţiilor sale, regele emitea decrete, iar hotărârile Guvernului erau numite jurnale.
În 1929 au fost elaborate legi care reglementau administraţia atât la nivel de stat cât şi local.
Administraţia centrală era reglementată în special prin „Legea pentru organizarea ministerelor” din 1929. Prin ea s-a creat un cadru
general de organizare a ministerelor, ministerele fiind organizate într-un sistem unitar. Ministerele erau organe administrative centrale care
activau într-un anumit domeniu. „Legea pentru organizarea ministerelor” prevedea 10 ministere:
 de interne;
 de externe;
 de finanţe;
 de justiţie;
 instrucţiunii publice şi cultelor;
 armatei;
 agriculturii şi domeniilor;
 de industrie şi comerţ;
 lucrărilor publice şi comunicaţiilor;
 72

 muncii, sănătăţii şi ocrotirii sociale.

Prin legi ulterioare, au fost create noi ministere şi organisme ca:
 Ministerul Economiei Naţionale;
 Ministerul înzestrării Armatei;
 Consiliul Superior Administrativ, care funcţiona pe lângă Ministerul de Interne, coordonând şi controlând activitatea comunelor şi
judeţelor.
Ministerele erau compuse din direcţii, servicii, secţii, birouri.
În 1929 s-au înfiinţat 7 directorate ministeriale locale, pentru fiecare minister, fiind organe intermediare ale administraţiei de stat, centre
de administrare şi inspecţie locală. Ele erau organe executive aflate în subordinea unuia dintre ministere. Prefecţii din judeţe se aflau în
subordinea directoratelor.
Administraţia locală a fost unificată prin „Legea pentru unificarea administrativă” din 1925. În conformitate cu legea sus-numită, din punct
de vedere administrativ teritoriul României se împărţea în judeţe, plase şi comune urbane şi rurale. Din 1938 a fost înfiinţat şi ţinutul ca
unitate administrativă mai mare decât judeţul.
Legea prevedea că comunele rurale se formau din mai multe sate, iar administraţia se concentra în satul de reşedinţă, fapt ce a provocat
nemulţumiri, deoarece potrivit tradiţiei satele din cele mai vechi timpuri aveau conducere proprie. Acest neajuns a fost lichidat în 1929
printr-o nouă lege administrativă admiţându-se ca satele din comune să fie declarate sectoare având conducerea lor.
Judeţul avea o calitate dublă:
− unitate administrativă;
− circumscripţie electorală.
Din punct de vedere administrativ, judeţele erau administrate de:
a) consilii judeţene formate din consilieri aleşi şi consilieri de drept. Consiliul decidea în problemele de interes judeţean. Se întrunea în
sesiuni ordinare şi extraordinare. În perioada dintre sesiuni activa delegaţia permanentă aleasă din membrii consiliului. Ea îşi desfăşura
activitatea permanent, supraveghind şi controlând activitatea serviciilor judeţene şi a comunelor din judeţ.
b) Prefectul era organul executiv şi reprezentantul guvernului în judeţ. Prefectul era numit prin decret regal şi se afla în subordinea
Ministerului de Interne. Prefectul executa hotărârile consiliului judeţean şi ale delegaţiei permanente judeţene.
Ca circumscripţie teritorială judeţul era condus de prefect şi un consiliu de prefectură din componenţa căruia făceau parte primarul
comunei de reşedinţă, primul procuror şi funcţionarii din serviciile unor ministere.
Plasele erau conduse de pretori, care erau şefii poliţiei din plasă. Pretorul era numit prin decizia Ministerului de Interne, dar repartizat în
cadrul ţinutului de către prefect.
Comunele se administrau prin consilii comunale alese. Organul executiv al comunei era primarul, care era ales de consiliul comunal până
în 1929, din 1929 de toţi alegătorii comunei. Din 1938 primarii au început să fie numiţi de către prefecţi la propunerea ministrului de interne.
În 1925 a fost adoptată „Legea contenciosului administrativ”, conform căreia cei ce se pretindeau vătămaţi printr-un act administrativ de
gestiune sau de autoritate, ori prin refuzul autorităţilor administrative de a le rezolva cererea privitoare la un drept poate cere instanţelor
judecătoreşti recunoaşterea dreptului său. Contenciosul administrativ era rezolvat de către Curţile de Apel, care aveau dreptul să anuleze
sau să modifice actul dacă constatau că el este ilegal şi să judece şi cererea de despăgubiri. Instanţele de contencios administrativ erau
competente să se pronunţe asupra litigiilor de concediere a funcţionarilor inamovibili.

c) Dreptul civil și legislația muncii

Unificarea legislativă în domeniul dreptului civil s-a făcut timp mai îndelungat şi a întâmpinat serioase piedici datorită complexităţii
relaţiilor reglementate de legislaţia civilă şi a izvoarelor diferite care reglementau această ramură de drept: legile locale pentru Basarabia,
legislaţia civilă austriacă pentru Transilvania şi Bucovina. La început s-au făcut propuneri de a alcătui un nou Cod civil, în acest sens formându-
se şi o comisie specială, dar până la urmă a rămas în vigoare Codul civil al lui Cuza, extinderea lui realizându-se treptat şi diferenţiat de la o
provincie la alta, dar apar o serie de legi de unificare pe întregul teritoriu, de exemplu „Legea privind actele de stare civilă”. Unificarea
legislativă în domeniul dreptului civil în Basarabia s-a înfăptuit în 1928, în Bucovina – 1938, în Transilvania – 1943.
Au intervenit noi reglementări în instituţiile dreptului civil. Astfel în condiţia juridică a persoanelor au intervenit unele schimbări menite
să atenueze inegalitatea dintre bărbaţi şi femei. În 1929 prin „Legea contractelor de muncă” femeia a obţinut dreptul:
 de a încheia contracte de muncă,
 de a primi singură salariul,
 de a dispune liber de el,
 de beneficiile sau achiziţiile provenite din remunerarea de orice fel a muncii, fără a avea nevoie de autorizaţia soţului sau a
reprezentantului ei legal.
În 1932 prin „Legea pentru ridicarea incapacităţii civile a femeilor măritate” se pretindea a se desfiinţa incapacitatea femeii măritate,
femeia primind drept să-şi înstrăineze bunurile fără autorizaţia soţului. În realitate, statutul de inegalitate a femeii a fost menţinut, singura
derogare făcută fiind numai aceea în favoarea creditorilor soţiei, ceea ce însemna o diminuare a măsurilor de protecţie şi apărare a familiei
în raporturile cu terţele persoane.
Au intervenit schimbări în materia persoanelor juridice, în special legate de procedura recunoaşterii acestora. În 1924 a fost adoptată
„Legea pentru persoanele juridice”. Persoanele juridice erau împărţite în 3 categorii:
1) persoane juridice de drept public (ele erau create numai prin lege),
2) persoane juridice fără scop lucrativ (ele îşi dobândeau personalitatea juridică prin decizia tribunalului),
3) societăţi şi asociaţii care erau reglementate de Codul comercial.
Statul controla formarea şi desfăşurarea activităţii persoanelor juridice. Ele puteau să fie dizolvate prin hotărârea tribunalului sau prin
decizia puterii executive. Conform legii obiectul persoanelor juridice trebuia să fie licit, să nu fie contrar ordinii publice sau bunelor moravuri.
Ele puteau exercita numai acele activităţi care erau necesare pentru a-şi realiza scopul.
Schimbări au intervenit şi în instituţia proprietăţii, legate de noua concepţie a Constituţiei faţă de proprietate, conform căreia
proprietatea avea o funcţie publică. Drept urmare, s-a naţionalizat subsolul, unele întreprinderi de armament, uzine metalurgice. Statul a
 73

trecut mai apoi aceste bunuri în folosinţa particularilor. „Legea de comercializare a bunurilor statului” şi „Legea minelor” din 1925, au
reglementat formele în care particulariilor li se favoriza capitalul autohton. Concesionarea terenurilor străinilor trebuia făcută numai cu
autorizarea consiliului de administraţie. Capitalul deţinătorilor români trebuia să fie minimum de 60% (din 1925 – 50,1%), 2/3 dintre membrii
consiliului de administraţie şi preşedintele să fie români. „Legea pentru exploatarea minelor” din 29 martie 1929 a înlăturat toate restricţiile
impuse capitalului străin. Monopolurile internaţionale au profitat imediat de această posibilitate. La 24 martie 1937, a fost elaborată o nouă
„Lege a minelor” care a facilitat intensificarea exploatării bogăţiilor subsolului României în favoarea monopolurilor.
Legea din 1928 reglementează o nouă formă de proprietate – proprietatea pe etaje, a imobilelor sub formă de blocuri, în care exista o
proprietate privată, exclusivă asupra apartamentului, la care se adaugă o proprietate indiviză, cu privire la părţile comune: terenul pe care
este construit blocul, scările şi anumite dependenţe care sunt folosite de toţi proprietarii apartamentelor blocului.
Au fost aprobate o serie de legi prin care s-a înfăptuit reforma agrară între anii 1917–1920. Moşierilor li s-au lăsat până la 100 de ha,
pământul expropriat a fost trecut în mâinile statului, apoi repartizat ţăranilor.
Au survenit o serie de noi reglementări şi în materia obligaţiilor, statul intervenind în mai multe contracte.
În interesul burgheziei şi moşierilor, statul a extins sfera bunurilor care puteau fi urmărite de către creditori. Prin „Legea Mihalache” din
1929 pentru libera circulaţie a bunurilor agricole, s-a permis scoaterea loturilor ţăranilor la vânzare de către creditori. Deoarece dobânzile
erau extrem de mari, ceea ce aducea la nemulţumiri, statul a încercat să plafoneze dobânzile. Deoarece ţăranii nu puteau să plătească
datoriile, statul a pus la dispoziţia creditorilor bugetul statului, în schimb ţăranii rămâneau datori faţă de stat pentru plata întregii datorii.
Până la totala achitare a ţăranilor faţă de stat, proprietatea lor se afla sub un regim de restricţie, ţăranii trebuind să cultive numai acele culturi
care erau ordonate de stat. S-au luat măsuri de reducere a datoriilor agricole ale ţăranilor, statul reducându-le în 1934 cu 50-70%, diferenţa
urmând să fie plătită în 17 rate anuale, cu o dobândă de 3%.
Au intervenit modificări şi în contractul de vânzare-cumpărare, anulându-i-se caracterul translativ de proprietate. Vânzarea bunurilor
a început să fie făcută fără transfer de proprietate, dacă preţul nu era plătit la momentul transmiterii mărfurilor.
Legislaţia muncii a rămas necodificată, existând o serie de reglementări legale ce vizau în principal:
− dreptul la asociere şi organizare;
− durata zilei de muncă;
− repausul legal;
− contractul de muncă;
− asigurările sociale;
− conflictele colective de muncă;
− jurisdicţia muncii.
Prin „Legea asupra sindicatelor profesionale” din 1921 s-a înfăptuit unificarea legislativă în materia dată la nivelul statului unitar
naţional român. Conform dispoziţiilor acestei legi, sindicatele se puteau organiza după criteriul profesional, personalitatea juridică şi-o
obţineau prin hotărârea judecătoriei de ocol în circumscripţia unde se înfiinţau, activitatea lor fiind apărarea şi dezvoltarea intereselor
profesionale cu excluderea activităţii politice. Prin Legea din aprilie 1929, şi în special după „Legea pentru ordinea de stat” din 1934, se
îngrădeşte dreptul de organizare profesională a salariaţilor, inclusiv sindicatele unitare fiind scoase în afara legii (1929).
„Legea ocrotirii muncii minorilor şi a femeilor” a realizat unificarea legislativă în materie stabilind durata legală a zilei de muncă de 8
ore pe zi sau 48 de ore pe săptămână, depăşirea duratei putând fi făcută în cazuri excepţionale de urgenţă. Legea a stabilit vârsta minimă de
admitere a minorilor la muncă – 14 ani, în cazuri excepţionale, pentru munca de noapte puteau fi angajaţi minori în vârstă de peste 16 ani.
Pentru femei s-a interzis munca de noapte, munca în subteran în condiţii grele de muncă. Femeile beneficiau de concediu de maternitate de
6 săptămâni înainte de naştere şi 6 săptămâni după naştere. Însă foarte multe excepţii, încălcări, nerespectări ale legii şi lipsa de eficienţă a
sancţiunilor prevăzute i-au redus eficienţa.
La 18 iunie 1925, s-a adoptat „Legea cu privire la repausul duminical şi al sărbătorilor”, dar ea nu a fost respectată de către patroni,
deoarece sancţiunile aveau un caracter pur formal.
Contractul de muncă a fost reglementat prin Legea din 1929 prin care s-au prevăzut următoarele tipuri de contracte:
• contractul colectiv de muncă care putea fi încheiat pe o perioadă determinată sau nedeterminată;
• contractul individual de muncă;
• contactul de ucenicie, prin care patronul se obliga să asigure ucenicului o pregătire profesională, în schimbul muncii acestuia timp de
4 ani;
• contractul de echipă care se încheia între patroni şi mai mulţi salariaţi.
Erau prevăzute condiţiile necesare pentru încheierea contractului de muncă, drepturile şi obligaţiile părţilor, precum şi sancţiunile aplicate
în cazul neexecutării obligaţiilor.
Asigurările sociale au fost unificate prin Legea din 1933, creându-se cadrul pentru realizarea unui sistem unic de organizare a asigurărilor
pentru toată România şi o casă unică de asigurare. Obiectul asigurărilor îl constituiau boala, maternitatea, decesul, accidentele şi invaliditatea,
iar subiectul îl constituiau salariaţii întreprinderilor publice şi private etc.
În legătură cu conflictele de muncă, în septembrie 1920, a fost adoptată „Legea pentru reglementarea conflictelor de muncă” prin care
s-a limitat mult dreptul muncitorilor la grevă. Deşi legea admitea în sens formal dreptul la grevă, dar exercitarea acestui drept era îngrădită
de proceduri premergătoare ca: procedura împăciuirii, care era obligatorie şi procedura arbitrajului. Ele se efectuau prin intermediul unor
comisii speciale care erau constituite pe lângă Ministerul Industriei şi Comerţului, care concilia fiecare conflict de muncă. Legea interzicea
grevele cu caracter politic. Legislaţia adoptată în 1929 a interzis declanşarea grevei la întreprinderile publice şi celor declarate de interes
public, iar prin Codul penal din 1937 se califica greva drept infracţiune.
În 1933 a fost elaborată „Legea referitoare la jurisdicţia muncii” prin care s-au instituit instanţe speciale în domeniul litigiilor de muncă –
judecătorii de muncă, astfel muncitorii au putut participa la judecarea litigiilor de muncă, deoarece asesorii completului de judecată erau
recrutaţi atât din rândurile patronilor, cât şi ale muncitorilor. Soluţionarea conflictelor de muncă se făcea printr-o procedură mai rapidă, iar
actele de procedură pentru muncitori erau gratuite.
 74

d) Dreptul penal
Unificarea legislativă în domeniul dreptului penal s-a făcut prin extinderea în 1919 a Codului penal român din 1865 asupra provinciilor
nou-alipite. În perioada dată, au fost adoptate o serie de legi speciale penale care au vizat domeniul siguranţei statului, liniştii şi ordinii
publice, legea care a dat semnalul în materie fiind „Legea pentru reprimarea unor infracţiuni contra liniştii publice” din decembrie 1924
(Legea Mărzescu). Legea cuprindea o serie de măsuri de reprimare penale împotriva diverselor forme de activitate desfăşurată în ilegalitate
de unele partide. Legea incrimina încheierea de înţelegeri sau constituirea de asociaţii, participarea la manifestaţii care urmăresc schimbarea
ordinii sociale sau a puterii de stat, desfiinţarea proprietăţii private, răsturnarea puterii burgheziei. S-a incriminat expunerea sau purtarea în
public a unor embleme, insigne, steaguri sau pancarte. Legea a fost completată în 1927, la ea adăugându-se şi incriminarea faptelor
considerate a fi contra siguranţei statului, precum şi dispoziţii care vizau apărarea monarhiei. Deoarece clasa muncitoare, sub conducerea
partidului comunist, a recurs la noi forme de luptă în 1933 s-a adoptat o nouă lege, cunoscută sub numele de „Legea Mironescu” care
sancţiona baricadarea în clădirile publice, întreprinderilor industriale, comerciale, publice sau private şi refuzul de a părăsi aceste localuri
după somaţiile agenţilor forţei publice, pedeapsa fiind închisoarea corecţională de la 6 la 5 ani. Totodată, s-a introdus şi interdicţia de
domiciliu pe timp de 6 luni până la 3 ani în comune unde s-a săvârşit infracţiunea sau într-o anumită regiune a ţării, pentru a evita contactul
dintre conducătorii mişcării muncitoreşti şi masele muncitoare.
Pe linia înăspririi reprimării penale, au fost adoptate o serie de legi care reglementau autorizarea introducerii stării de asediu, prin care
guvernul a primit dreptul de a decreta stare de asediu generală sau parţială.
O altă parte din legi aveau scopul de a susţine economia. Astfel, „Legea pentru înfrânarea şi reprimarea speculei ilicite” din iunie 1923
prevedea fixarea de preţuri maximale prin intermediul unei comisii speciale. Pentru falsificarea mărfurilor, denaturarea articolelor existente
în comerţ era prevăzută privaţiunea de libertate şi plata unor amenzi. „Legea pentru reprimarea concurenţei neloiale” (1932) sancţiona
întrebuinţarea în comerţ de firme sau embleme, dobândite anterior de alte persoane fizice sau juridice.
Norme penale au fost cuprinse şi în alte coduri şi legi, precum Codul şi legile justiţiei militare, care sancţionau şi faptele comise de civili
pe timp de război sau stare de asediu, măsuri penale conţinea şi legislaţia muncii prin care se reglementau conflictele colective de muncă,
rezistenţa pasivă care paralizează producţia fiind incriminată ca sabotaj. „Legea pentru apărarea ordinii” din aprilie 1934 îngrădea dreptul la
asociere prevăzând că grupurile politice care, prin activitatea lor, pun în pericol siguranţa ordinii de stat, sociale, ori propagă schimbarea
ordinii sociale puteau fi dizolvate prin Hotărârea Consiliului de Miniştri.
La 1 ianuarie 1937, s-a înfăptuit unificarea legislativă în domeniul dreptului penal prin punerea în aplicare a unui nou Cod penal care
era divizat în 3 părţi:
1. Dispoziţii generale;
2. Crime şi delicte;
3. Contravenţii.
Codul conţinea reglementări referitoare la aplicarea legii penale în spaţiu şi în timp; măsuri de siguranţă ca: suspendarea pedepsei şi
eliberarea condiţionată. Codul făcea o reglementare minuţioasă a infracţiunilor. Pe lângă clasificarea acestora în crime, delicte şi contravenţii,
din dispoziţiile Codului se mai pot distinge următoarele categorii de infracţiuni:
− infracţiuni de drept comun care puteau deveni infracţiuni politice în raport cu împrejurările în care au fost comise sau datorită
mobilului lor;
− infracţiuni politice prin natura lor;
− infracţiuni de drept comun care nu puteau deveni niciodată şi sub nici o condiţie infracţiuni politice.
Codul s-a caracterizat prin înăsprirea accentuată a regimului pedepselor, prin crearea unei puteri discreţionare a judecătorului în aplicarea
limitelor pedepselor fixate de lege, prin crearea posibilităţii acestuia de a alege între mai multe măsuri stabilite de lege.
Cele mai grave infracţiuni erau socotite cele contra ordinii de drept şi organizării sociale.
În Constituţia din 1938 a fost introdusă pedeapsa cu moartea pentru atentate contra guvernului, membrilor familiei regale, şefilor statelor
străine, a demnitarilor în legătură cu exercitarea funcţiilor încredinţate, asasinat politic, precum şi pentru tâlhărie însoţită de omor.
Privaţiunea de libertate a fost mărită până la 20 de ani.

e) Dreptul de procedură penală și civilă

După unire în Basarabia existau, în temei, acele organe judecătoreşti care au fost instituite prin reforma din 1864 de către împăratul
Alexandru II pe întreg teritoriul Imperiului Rus: Tribunalul regional (Judecătoria Districtuală) cu sediul la Chişinău, iar în fiecare judeţ –
judecătorii de pace şi Congresul judeţean al judecătorilor de pace. Atacarea cu apel a hotărârilor date de tribunalul regional se putea face
adresându-se Curţii de Apel din Odesa.
Prin „Decretul-lege pentru organizarea justiţiei în Basarabia”, care a intrat în vigoare la 15 octombrie 1918, s-a organizat un sistem unic
judecătoresc. În conformitate cu acest Decret, judecătoriile de pace (de ocoale) continuau să activeze în sectoare (ocoale). În fiecare judeţ
s-a organizat câte un tribunal. Deoarece tribunalele judeţene erau instanţe de apel pentru judecătoriile de ocol, Congresele judecătorilor de
pace s-au desfiinţat, în aşa fel realizându-se un singur sistem de organe judecătoreşti.
Curtea cu juraţi, care a funcţionat în baza reformei judecătoreşti din Imperiul Rus şi în Basarabia, a continuat să facă parte din sistemul
judiciar şi după Unire. Prin Decretul-lege din 9 mai 1919 s-a mărit competenţa Curţilor cu juraţi care prevedea că juriul este statornicit pentru
toate materiile criminale şi pentru delictele politice şi de presă.
Pentru a se asigura continuitatea în realizarea justiţiei şi în spiritul democratic, magistraţilor Tribunalului regional li s-a propus să depună
jurământul de credinţă şi să-şi exercite în continuare activitatea. Celor care nu doreau să presteze jurământul li s-a propus să funcţioneze sub
forma unui tribunal de lichidare, chiar fără să presteze jurământul. La aceste propuneri, mulţi judecători (nebăştinaşi) au adoptat o poziţie
ostilă şi au răspuns că nu acceptă, dar urmează tratative şi că tribunalul regional în întregime va fi strămutat în Ucraina, nedorind astfel să
contribuie la restabilirea justiţiei naţionale în Basarabia.
O altă problemă importantă a fost cea legată de separarea atribuţiilor executive de cele judiciare în cazul ministrului delegat al Basarabiei
care se conducea încă de „Legea oficiilor guberniale a Imperiului Rus”, conform căreia guvernatorul (căruia i-а luat locul comisarul general,
iar apoi ministrul delegat al Basarabiei) avea dreptul de a determina faptele şi pedepsele menite să protejeze siguranţa statului, dreptul de a
interveni în administrarea şi chiar exercitarea justiţiei, luând din instanţele ordinare şi transmiţând autorităţilor administrative dosarele cu
 75

privire la infracţiuni ce se pedepsesc cu privaţiune de libertate până la 3 luni şi amendă până la 3000 ruble. Deci, prin ordonanţele sale,
ministrul delegat putea inventa pedepse, pe care să le apjice prin ofiţerii de poliţie. Aceste prerogative încălcau grav principiile democratice
ale dreptului la apărare, a separaţiei puterilor în stat. Arestarea presupusului vinovat şi pedepsirea lui în baza unor acte ale puterii executive
şi nu în puterea unui mandat şi sentinţe judecătoreşti contraveneau, în mod clar, Constituţiei României, negând dreptul la apărare şi cel al
protecţiei drepturilor prin intermediul organelor judiciare. „Decretul-lege pentru organizarea justiţiei în Basarabia” a prevăzut, în mod expres,
că nici o instituţiune extraordinară cu atribuţii de cercetare şi urmărire penală nu se poate crea sub nici un fel de numire şi cuvânt, în afară
de organele judecătoreşti.
Unificarea organizării sistemului judiciar al României s-a înfăptuit prin „Legea cu privire la organizarea judecătorească” din 1925,
conform căreia se instituiau următoarle instanţe de judecată:
 judecătoriile locale (de pace) urbane şi rurale; tribunalele de judeţ ca instanţe mixte – de fond şi de apel;
 Curţile cu juraţi care funcţionau pe lângă fiecare tribunal. Ele erau compuse din preşedinte, 2 judecători şi un juriu din 12 asesori
judecând crimele, delictele politice şi de presă, cu excepţia celor prevăzute expres în Constituţie;
 Curţile de Apel, 12 pentru toată ţara, ca instanţe de apel, compuse din una sau mai multe secţii;
 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţă supremă cu competenţă generală în recurs, compusă din 3 secţiuni, prima secţiune judeca
în materie civilă; secţiunea a doua în materie penală, secţiunea a treia în materie de administrativă, comercială şi conflictele de interese. În
cauze politice şi cele stabilite expres de lege (infracţiunile săvârşite de miniştri, înalţi demnitari etc.), controlul constituţionalităţii legilor
Curtea judeca în secţiuni unite.
În conformitate cu circulara Ministerului Justiţiei, o serie de dispoziţii ale procedurii penale române s-au extins pe teritoriul României
întregite, ele referindu-se la poliţia judiciară, la atribuţiile Ministerului Public, la judecătorul de instrucţie, la tribunalele corecţionale, la
mandatele de înfăţişare, de arestare, la eliberarea provizorie, la competenţa curţilor cu juri, recurs şi revizuire etc. Prin Decretul-lege nr.1730
din mai 1919, în Basarabia s-a extins Codul de procedură penală din 1864, cu câteva excepţii.
La 1 ianuarie 1937, a intrat în vigoare un nou Cod de procedură penală. Noul cod a preluat numeroase dispoziţii din cel anterior, dar ca
izvoare s-au folosit şi jurisprudenţa, diferite păreri şi teze ale doctrinei naţionale şi internaţionale.
Codul de procedură penală a adoptat sistemul procedural mixt, pentru prima fază a procesului (instrucţia prealabilă care cuprindea
primele cercetări, urmărirea şi instrucţia) s-a păstrat caracterul inchizitorial, iar judecata propriu-zisă era guvernată de principiile procedurii
acuzatoriale. Acţiunea penală prin care se făcea acuzarea se începea de către Ministerul Public. Acuzarea era guvernată de următoarele
principii: legalităţii, oralităţii, obiectivităţii, oficialităţii, publicităţii, individualităţii şi revocabilităţii. Codul de procedură penală reglementa
mai detaliat acţiunea civilă, era exercitată tot de către Ministerul Public, limitând acest drept numai la păgubitul incapabil şi numai facultativ.
În soluţionarea cauzelor penale, s-au păstrat achitarea şi condamnarea, adăugându-se încetarea şi anularea urmăririi penale.
Cât priveşte competenţa rationae loci şi rationae personae, Codul a preluat, în mare măsură, reglementările anterioare. Contravenţiile
erau judecate de judecătoriile de pace, delictele de tribunale, iar crimele de către Curţile cu juri (care judecau şi delictele politice şi cele de
presă).
Referitor la subiecţii procesului, Codul a reglementat că partea civilă era persoana fizică sau juridică care a suferit direct infracţiunea,
adică era vătămată sau care nu a suferit direct infracţiunea, fiind cauza unor pagube materiale sau morale, adică era dăunată. În privinţa
părţii civilmente responsabilă, pornindu-se de la prezumţia de culpabilitate, se considera că răspunde pentru fapta proprie.
Fazele procesului erau instrucţiunea prealabilă şi judecata propriu-zisă. Instrucţiunea prealabilă care cuprindea:
 cercetarea (descoperirea infracţiunilor şi a infractorilor). Era de competenţa poliţiei judiciare;
 urmărirea – realiza promovarea şi exercitarea acţiunii penale şi avea ca organ Ministerul Public;
 instrucţia prin care se constata, dacă era cazul, ca inculpatul să fie trimis în judecată a fost dată în competenţa judecătorului de
instrucţie.
În faza de judecată rolul decisiv asupra procesului revenea judecătorului. Codul a consacrat sistemul probelor libere, cu principiul liberei
convingeri, dar motivată şi cu dreptul judecătorului de a adminstra probe din oficiu.
Sentinţa judecătorească era pronunţată de judecător pe baza liberei convingeri. Ea era valabilă dacă a fost dată de autoritatea
judecătorească competentă, dacă era motivată şi conţinea textul legii aplicate.
Căile de atac ale hotărârii judecătoreşti erau ordinare: opoziţia şi apelul, şi extraordinare: recursul şi revizuirea.
În domeniul procedurii civile, a continuat să se aplice Codul de procedură civilă din 1865. Unificarea legislativă în domeniul acestei materii
s-a făcut prin extinderea unor dispoziţii de procedură civilă din vechiul Regat în noile provincii alipite, precum şi prin adoptarea unor noi legi.
Cea mai importantă lege de unificare a procedurii civile a fost „Legea privitoare la unificarea unor dispoziţiuni de procedură civilă şi
comercială pentru înlesnirea şi accelerarea judecăţilor înaintea tribunalelor şi Curţilor de Apel şi pentru unificarea competenţei
judecătorilor” din 19 mai 1925. Prin această lege s-a realizat o anumită unificare în materia procedurii civile, deşi în acest domeniu se mai
aplicau şi alte legi. În Basarabia până la extinderea legislaţiei civile la 4 aprilie 1928, s-a aplicat, cu modificările aduse de legea sus-menţionată,
Codul de procedură civilă al Rusiei ţariste.
Cele mai importante instituţii ale dreptului procesual civil au fost: competenţa, acţiunea în justiţie, organizarea dezbaterilor
contencioase, probele în procesul civil, hotărârea judecătorească, căile de atac, execuţia silită.
Competenţa absolută – bazată pe principiul că toate cauzele civile trebuie judecate la tribunal, de regulă prima instanţă, dacă legi speciale
nu dispuneau altfel. Competenţa relativă – competentă era instanţa domiciliului pârâtului, conform principiului „acte sequitur forum rei”.
Legea din 1925 a simplificat o serie de forme procedurale şi a micşorat unele termene. Astfel a fost simplificată procedura de intentare a
acţiunii în justiţie. Numărul de exemplare ale acţiunii reclamantului în judecată urma să fie conform cu numărul părţilor în proces şi un
exemplar pentru instanţa de judecată. Acţiunea urma să cuprindă pretenţiile reclamantului, probele. Pârâtul era obligat ca în timp de 30 de
zile să depună în instanţă o întâmpinare scrisă, tot în atâtea exemplare ca şi acţiunea. În întâmpinare pârâtul urma să aducă contraargumente
şi contradovezi.
Probele au deţinut un rol important în dezbaterile contencioase; ele erau:
a) înscrisuri – acte autentice, acte sub semnătură privată şi înscrisuri speciale;
b) probe orale – cu martori, jurământul, mărturisirea părţilor. S-au mai utilizat expertiza, cercetările la faţa locului;
c) probe preliminare – prezumţii etc.
 76

În judecarea cauzei în fond, Codul a mărit rolul judecătorului oferindu-i dreptul să pună întrebări din oficiu şi de a ordona toate măsurile
care puteau lămuri judecata.
Hotărârea judecătorească – se dă de către judecătorii stabiliţi să judece cauza, avea efect declarativ şi retroactiv şi producea autoritate
de lucru judecat.
Căile de atac erau ordinare şi extraordinare. Apelul era o cale ordinară de atac, termenul de apel fiind redus de la 30 la 15 zile. A fost
desfiinţată opoziţia. Recursul era calea de atac împotriva hotărârilor date în apel sau în prima şi ultima instanţă şi era de competenţa Curţii
de Casaţie. Regulile după care se desfăşurau căile de atac:
− nu se putea face uz decât o singură dată de o cale de atac;
− nu se admitea cumularea a două căi de atac;
− nu se putea recurge la o cale extraordinară decât după epuizarea căilor ordinare.
Folosirea căilor de atac era costisitoare fiind supusă taxelor de timbru.
Execuţia silită – avea loc în cazul în care cel care a pierdut procesul nu se supunea de bună voie hotărârilor instanţelor judecătoreşti. Se
realiza de obicei asupra proprietăţii.

TEMA: Instituţiile politico-juridice ale R.A.S.S.M. (1924 – 1940)

1. Activitatea grupului de iniţiativă şi formarea în Transnistria a R.A.S.S.M.

2. Adoptarea Constituţiei R.A.S.S.M. din 1925 şi trăsăturile ei principale.
3. Constituirea şi dezvoltarea aparatului de stat al R.A.S.S.M. (1924–1937).
4. Dreptul civil, dreptul familiei şi dreptul muncii în R.A.S.S.M.
5. Legislaţia agrară sovietică şi înfăptuirea colectivizării în R.A.S.S.M.
6. Constituţia R.A.S.S.M. din 1938.
7. Aplicarea dreptului penal şi dreptului de procedură penală în R.A.S.S.M.

ACTIVITATEA GRUPULUI DE INIŢIATIVĂ ŞI FORMAREA ÎN TRANSNISTRIA A R.A.S.S.M.

După unirea Basarabiei cu România, frontiera dintre România şi republicile sovietice (care din 1922 au creat Uniunea Sovietică) trecea pe
Nistru. Din cele mai vechi timpuri Nistru n-a fost şi frontieră etnică pentru populaţia românească, care este atestată la răsărit de Nistru încă
din secol, al XV-lea.
Regimul sovietic, bolşevic, se caracteriza prin următoarele trăsături:
 caracter utopic al programului bolşevic, care a fost atractiv pentru populaţia săracă, deoarece permitea împărţirea averii bogaţilor
celor săraci;
 pentru atingerea scopurilor propuse în program s-a folosit cu preponderenţă violenţa, mai întâi la acapararea puterii, iar apoi şi la
menţinerea şi exercitarea ei în cadrul unui sistem politic monopartitist. Această stare de lucruri atrăgea în aparatul de partid şi de stat oameni
radicali, pentru care scopul scuza mijloacele. Ceilalţi oameni ce nu acceptau violenţa au fost distruşi sau au fost nevoiţi de frică să se
resemneze şi să adere le metodele bolşevice.
 dreptul sovietic avea un caracter mai mult propagandistic, fiind folosit ca mijloc de asigurare juridică a teoriei şi practicii bolşevismului.
Unul din aceste drepturi formale cu caracter propagandistic a fost declararea de către bolşevici a dreptului popoarelor la autodeterminare
până la separare şi crearea de state noi.
Bolşevicii numeau Imperiul Rus “închisoarea popoarelor”, explicând că celelalte popoare, neruse, au fost supuse unei rusificări forţate
fără a li se permite dezvoltarea naţională liberă, de aceea în programul bolşevic se prevedea „dreptul popoarelor la autodeterminare până
la separare”, dar realizarea acestei norme, conform liderului bolşevic V.Lenin, putea să se producă în 3 forme:
 separarea popoarelor şi crearea de state naţionale independente;
 crearea statelor naţionale, dar care să se unească într-o uniune, federaţie;
 poporul nu crează un stat aparte, dar dezvoltă limba şi cultura naţională.
V. Lenin arăta că prima variantă poate fi acceptată doar în cazuri extreme, deoarece ar duce la fragmentarea mişcării muncitoreşti pe
criteriul naţional, ceea ce va împiedica lupta pentru instaurarea dictaturii proletariatului. Numai polonezii şi finlandezii din fostul Imperiu Rus
au putut folosi prima soluţie arătată de V.Lenin. Celelalte popoare, în virtutea circumstanţelor, au creat republici unionale (adică erau
subiecte ale Uniunii Sovietice) şi republici autonome în cadrul republicilor unionale.
În temeiul „dreptului popoarelor la autodeterminare”, la începutul lunii februarie 1924 un grup de comunişti în frunte cu Gr.Kotovski
s-au adresat cu o scrisoare Comitetului Central al Partidului Comunist (remiţând şi o copie pentru C.C. al P.C.(b) din Ucraina) cu iniţiativa de a
forma pe malul stâng al Nistrului din localităţile populate cu moldoveni o republică moldovenească, întruchipând o formă a statalităţii
naţionale. Se menţiona că pe malul stâng trăiesc circa 500-800 mii moldoveni şi, având în vedere specificul lor naţional şi politica naţională a
bolşevicilor, poate fi creată o formaţiune statală în cadrul Ucrainei şi al Uniunii Sovietice, aceasta va avea un impact pozitiv asupra
basarabenilor, cărora li se va demonstra astfel că Puterea Sovietică ajută popoarele să se dezvolte din punct de vedere naţional. În
componenţa grupului de iniţiativă intrau comunişti de diferită origine etnică, aşa cum demonstrează chiar numele lor – Bădulescu, Nicolau,
Dic-Dicescu, Tinceliman, Tcacenco, Kotovski, Chioran ş.a. În aceeaşi lună memoriul a fost discutat de Comisariatul norodnic al naţionalităţilor
al Federaţiei Ruse. Comisarul de externe V.Cicerin în martie 1924, într-un memoriu trimis lui Molotov, scria, că este prea devreme de a forma
Republica Moldovenească, deoarece dacă s-ar afla ce număr mare de moldoveni-români (ambele cuvinte erau folosite de Cicerin) trăiesc în
Transnistria, aceasta va întări poziţia românilor în chestiunea Basarabiei şi va provoca tendinţe expansioniste din partea României.
Problema urma să fie studiată de organele ucrainene, căci acel teritoriu la moment era parte a Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene,
dar ele de asemenea tergiversau examinarea chestiunii sub pretext că lipsesc datele. Kotovski, împreună cu corpul său de cavalerie, colectase
date şi le prezentase Ucrainei, dar ele au fost declarate secrete, deoarece indicau un număr mare de moldoveni. M.Frunze s-a adresat lui
I.Stalin în susţinerea ideii grupului de iniţiativă, menţionând că moldovenii trăiesc compact în stânga Nistrului şi că ei doresc să aibă o
republică a lor. M.Frunze, ca şi membrii grupului de iniţiativă, accentua în special momentul internaţional, că prin formarea unei Republici
 77

Moldoveneşti va fi posibilă influenţarea stării de spirit a basarabenilor.

La 29 iulie 1924 Biroul Politic al C.C. al P.C.(b)R. a examinat problema în cauză şi a decis:
a) necesitatea formării Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti (R.A.S.S.M.) în componenţa R.S.S. Ucrainene;
b) de însărcinat Biroul Politic al C.C. al P.C.(b)U. să informeze despre starea de lucruri referitor la formarea R.A.S.S.M. peste o lună.
Peste o lună organele ucrainene n-au informat Biroul Politic din Moscova, ceea ce era de neimaginat în sistemul sovietic, posibil că
termenele au fost schimbate de comun acord al organelor de partid unionale şi ucrainene, urmărind un plan, care va purta în istoriografia
sovietică numele de „răscoala de la Tatarbunar”. În septembrie 1924, când a devenit clar că grandioasa provocare de la Tatarbunar s-a întors
în defavoarea bolşevicilor, Biroul Politic al C.C. al P.C.(b) din Ucraina de două ori a dezbătut chestiunea (la 19 şi respectiv 25 septembrie) şi a
decis, ca hotărîrea definitivă să fie adoptată de Plenara C.C. al P.C.(b) Ucraina.
În afară de grupul de iniţiativă şi organele de partid şi de stat unionale şi ucrainene, încă din vara anului 1924 în procesul formării
R.A.S.S.M. a fost implicată şi populaţia din localităţile moldoveneşti, dar şi din marile oraşe (Moscova, Harkov, Leningrad), unde din iniţiativa
şi sub supravegherea organelor statului se organizau adunări, mitinguri la care se susţinea ideea formării unei Republici Moldoveneşti, în
speranţă că ea va ajuta la renaşterea naţională a popoarelor asuprite în trecut de ţarism.
Astfel, în 1924 trei forţe erau preocupate de problema formării statalităţii moldoveneşti:
1. prima era reprezentată de grupul de iniţiativă,
2. a doua – de organele de partid şi de stat unionale şi ucrainene,
3. a treia – populaţia (în temei din stânga Nistrului).
Scopurile acestor forţe nu coincideau, aşa de exemplu, grupul de iniţiativă considera că formarea Republcii Moldoveneşti e necesară din
punct de vedere politic, pentru a arăta că puterea sovietică respectă interesele naţionale ale moldovenilor, dar, cel puţin unii din memebrii
grupului credeau că formarea Republcii e necesară şi pentru renaşterea naţională. Dintr-un memoriu al unuia din membrii grupului de
iniţiativă – Dic-Dicescu, profesor la Universitatea comunistă a minorităţilor naţionale ale popoarelor Occidentului, care a fost trimis pe 50 de
adrese, inclusiv celor mai înalte organe de partid şi de stat ale Uniunii Sovietice şi ale Ucrainei Sovietice sub denumirea „Despre construcţia
culturală în Moldova Sovietică. Contra rusificării sub steag Sovietic” aflăm, că el vedea scopul principal al fiinţării Republicii Moldoveneşti în
dezvoltarea naţională cu aspectele ei importante: lingvistic şi cultural. Dic-Dicescu preîntâmpina că rezolvarea corectă a acestei probleme
este în strânsă legătură cu politica şi că o rezolvare greşită poate duce la înfrângeri politice. El menţiona că greşeala Biroului Politic al Ucrainei
constă în încercarea de а-i separa artificial pe moldoveni de români din punct de vedere etnic, criticând teoria lui Grinştein, care în august
1924 a făcut-o cunoscută comitetului de partid Odesa şi care se reducea la recunoaşterea a două limbi şi două popoare diferite – moldovenesc
şi român. Dic-Dicescu a supus unei critici aspre această teorie, arătând că până la aceasta n-au îndrăznit să ajungă nici cei mai reacţionari
şovinişti de pe timpul ţarismului, iar bolşevicii, care întreprind aceasta, induc organele de resort în eroare.
Pe baza criteriului naţional, considera Dic-Dicescu, moldovenii şi românii alcătuiesc un popor. De aceea este necesar, ca pentru limba
moldovenească ca limbă de origine latină să fie folosită grafia latină şi deoarece din cauza politicii de deznaţionalizare limba literară nu s-
a dezvoltat, de folosit limba română – limba clasicilor români, care este înţeleasă cu uşurinţă de orice muncitor şi ţăran moldovean. Dic-
Dicescu critica eforturile de a forma o limbă artificială moldovenească, lucru cu care se ocupa ziarul „Plugarul roşu”, deoarece era o limbă
moartă, pe care moldovenii n-o înţelegeau şi folosirea căreia va duce la rusificarea lor. Ca o tendinţă extrem de periculoasă pentru puterea
sovietică şi ca ultimul cuvânt al rusificării califica Dic-Dicescu tendinţele de a crea o limbă şi o cultură moldovenească ruptă artificial de
cea română. Lupta de mai departe cu România trebuie să fie dusă nu ca luptă între două popoare, ci între două sisteme politice, iar
sistemul sovietic, considera Dic-Dicescu, poate câştiga această luptă numai ajutând la dezvoltarea naţională a moldovenilor în contextul
limbii şi culturii române.
Organele sovietice au socotit periculoasă o astfel de poziţie a grupului de iniţiativă, începând să-i critice din motivul că ei neagă
originalitatea poporului moldovenesc (faţă de cel român). Grupul a fost înlăturat de la orice activitate legată de chestiunea formării Republicii
Moldoveneşti, condamnat pe linie de partid şi dizolvat la sfârşitul anului 1924, iar membrii lui au murit în condiţii tragice, unii devenind jertfe
ale represiunilor staliniste din 1937–1938 (Dic-Dicescu). Astfel, organele sovietice şi de partid vedeau în crearea Republii Moldoveneşti doar
obiective politice şi geopolitice, deoarece au dus o politică de deznaţionalizare, rusificare şi românofobă.
A treia forţă în acest proces – populaţia din raioanele de la răsărit de Nistru, care în mod cert era organizată de chiar organele de stat, dar
căreia îi era convenabilă formarea unei republici moldoveneşti, în care populaţia vedea o posibilitate de a-şi păstra identitatea naţională.
Problema despre statalitatea moldovenească a fost pusă în dezbatere la 27 septembrie 1924 de o delegaţie de ţărani moldoveni la sesiunea
comitetului executiv gubernial Odesa. Delegaţiei i s-a răspuns că cererea va fi transmisă organelor Supreme ale R.S.S.Ucrainene. Sovietul
Comisarilor Norodnici (S.C.N.) al Ucrainei a examinat această cerere la 11 octombrie şi s-a pronunţat pozitiv. La 12 octombrie 1924 la sesiunea
a III a Comitetului Executiv Central al Ucrainei (C.E.C.) a fost adoptată decizia despre crearea R.A.S.S.Moldoveneşti în componenţa
Ucrainei. Republica includea iniţial 12 raioane – Ananiev, Codâma, Birzula, Осnа-Roşie, Balta, Stavrov, Camenca, Râbniţa, Dubăsari,
Grigoriopol, Tiraspol, Slobozia. Din martie 1925 raionul Stavrov a fost lichidat, R.A.S.S.M. fiind constituită din 11 raioane. Numărul lor ajunge
la 14 la începutul anului 1940, suplimentar fiind create raioanele Valea Hoţului (Valegoţulovskii), Pesceansk şi Cerneansk. Capitala, până în
1929, a fost oraşul Balta, iar din 1929 – oraşul Tiraspol. Populaţia era ceva mai mare de jumătate de million locuitori.
Astfel, R.A.S.S.M. a fost creată mai mult din motive politice, propagandistice, ca să se demonstreze că puterea sovietică rezolvă problema
naţională, dar de fapt a fost dusă o politică de deznaţionalizare prin crearea unei limbi aparte şi prin izolarea culturală a moldovenilor din
Transnistria de arealul limbii şi culturii române. La baza politicii în Republică a stat românofobia, promovată insistent prin toate mijloacele.

ADOPTAREA CONSTITUŢIEI R.A.S.S.M. DIN 1925 ŞI TRĂSĂTURILE EI PRINCIPALE

Întocmirea proiectului de Constituţie a R.A.S.S.M., conform deciziei Prezidiului Comitetului Executiv Central din Ucraina, a fost pusă în
seama Comisariatului norodnic al justiţiei (C.N.J.) din Ucraina. În noiembrie 1924, guvernului Ucrainei i-а fost prezentat un memoriu din
partea lui N.A.Scrâpnic, comisarul norodnic al justiţiei din Ucraina, în care el menţiona greutăţile cu care se confruntă comisia constituţională.
N.Scrâpnic arată că aceste greutăţi se explică prin faptul că nici o republică autonomă sovietică încă nu are constituţia ei. Această afirmaţie
nu corespundea adevărului, căci Republica Autonomă Sovietică Socialistă Turkestan adoptase dejadouă constituţii (în 1918 şi 1920), iar
Republica Autonomă Crimeea şi-a adoptat Constituţia sa în 1921. Dar, numindu-se autonome, aceste republici în constituţiile lor şi-au ales
un statut de stat suveran, cu drepturi foarte largi, inclusiv de a duce o politică externă proprie şi chiar de a avea moneda sa proprie. Un astfel
 78

de statut, posibil, că nu convenea comisiei constituţionale ucrainene, de aceea şeful comisiei le-a negat existenţa. Dar aceste constituţii au
influenţat concepţia lui N.Scrâpnic despre constituţia unei republici autonome, deoarece el propunea ca R.A.S.S.M. să aibă forţele sale
militare naţionale şi să fie organizate comisariatele norodnice de externe şi a comerţului extern, ca R.A.S.S.M. să aibă sistemul complet de
organe centrale ca şi alte republici. În urma dezbaterii chestiunii în cadrul examinării memoriului, guvernul Ucrainei a poruncit
Comisariatului norodnic al justiţiei să întocmească proiectul de Constituţie în conformitate cu următoarele indicaţii:
1) R.A.S.S.M. are sistemul complet de organe centrale: Congresul sovietelor, Comitetul executiv central (C.E.C.), Sovietul comisarilor
norodnici (S.C.N.) şi comisariatele norodnice;
2) R.A.S.S.M. are buget de stat şi local;
3) R.A.S.S.M. are dreptul de a legifera independent pe chestiunile referitor la comisariatele nealipite, la comitetele executive în
corespundere cu principiile generale ale organizării organelor similare din Ucraina; iar pe chestiunea despre limbă şi învăţământ – în
corespundere cu dispoziţiile Constituţiei sale.
Aceste teze au fost discutate la şedinţa Biroului Politic al C.C. al P.C.(b)U., apoi la Colegiul Comisariatului de justiţie al Ucrainei, după care
– la comisia de propuneri legislative a S.C.N. al Ucrainei, toate aceste instituţii au mai făcut unele propuneri referitor la statutul diferitor
organe ale R.A.S.S.M. Fiecare din organele Ucrainei ce au examinat proiectul de Constituţie a R.A.S.S.M. făceau propuneri în direcţia
subordonării organelor R.A.S.S.M. organelor analoage ale R.S.S. Ucrainene.
În ianuarie 1925, proiectul de Constituţie a fost examinat de Comitetul revoluţionar al R.A.S.S.M., care a făcut unele propuneri ce au fost
aprobate şi de Comitetul regional de partid Moldova după examinarea proiectului în februarie 1925.
Propunerile Comitetului revoluţionar, aprobate de Comitetul regional de partid, vizau lărgirea drepturilor organelor R.A.S.S.M. Spre
exemplu, dacă în redacţia C.N.J. din Ucraina organele supreme ale R.A.S.S.M. aveau doar dreptul de a adopta legi suplimentare la cele
ucrainene în sferele ce erau conduse de comisariatele nealipite (de interne, agricultură, ocrotirea sănătăţii, învăţământul, justiţie şi asigurare
socială), apoi în redacţia Comitetului revoluţionar organele supreme ale R.A.S.S.M. puteau adopta decrete şi decizii independente în baza
principiilor legislaţiei sovietice în sferele învăţământului, ocrotirii sănătăţii, asigurării sociale, dreptului familial şi locativ, iar pe problemele
ce erau de competenţa celorlalte comisariate – indiferent, alipite sau nealipite să emită acte legislative suplimentare.
Sistemul organelor judecătoreşti în R.A.S.S.M. în proiectul C.N.J. trebuia să fie determinat de C.E.C. din Ucraina. Comitetul revoluţionar
propunea ca aceasta să fie de competenţa C.E.C. al R.A.S.S.M., care să determine sistemul organelor judecătoreşti în conformitate cu
principiile organizării judecătoreşti din Ucraina.
Dreptul de graţiere conform proiectului ucrainean putea fi exercitat de organele puterii supreme din R.A.S.S.M. doar pe dosarele şi în
modul stabilit de legile Ucrainei. Comitetul revoluţionar menţiona dreptul de graţiere fără nici un fel de rezerve.
În proiectul ucrainean era prevăzut dreptul C.E.C. al Ucrainei de a anula deciziile C.E.C. al Moldovei. Comitetul revoluţionar a adăugat, că
pot fi anulate doar în caz de neconcordanţă cu legislaţia U.R.S.S. şi R.S.S.U. Astfel, Comitetului revoluţionar pleda pentru o oarecare lărgire a
drepturilor R.A.S.S.M.
Atât proiectul C.N.J., cât şi propunerile făcute de Comitetului revoluţionar şi Comitetul regional de partid, au fost examinate la sfârşitul
lui februarie 1925 din nou de Biroul Politic al C.C. al P.C.(b) al Ucrainei, care a decis transmiterea proiectului de Constituţie Prezidiului C.E.C.
al Ucrainei. Prezidiul l-a aprobat şi l-a transmis spre examinare Congresului I general al Sovietelor din Moldova. Alegerea delegaţilor în
Congresul I al Sovietelor din Moldova s-a făcut la congresele raionale, adică alegerile erau indirecte. Alegerile nu erau universale, alegeau
doar truditorii. „Netruditori” erau socotiţi toţi, în afară de muncitori, ostaşi şi ţărani, adică toţi cei ce au avut proprietate până la 1917, de
asemenea şi foştii jandarmi, ofiţeri, funcţionari, intelectuali, preoţi. Dreptul la vot nu era egal, deoarece norma de reprezentare a muncitorilor
era de vreo 3 ori mai mare ca cea a ţăranilor.
Congresul I al Sovietelor din Moldova a aprobat Constituţia R.A.S.S.M. la 23 aprilie 1925. La 10 mai 1925 Congresul IX general al
Sovietelor din Ucraina a sancţionat definitiv Constituţia R.A.S.S.M.
Astfel, proiectul a fost elaborat de organele ucrainene şi sancţionarea Constituţiei s-a făcut tot de ele. După procedura sa de elaborare şi
adoptare, Constituţia din 1925 este apropiată de constituţia acordată, calificată de specialişti ca cea mai rudimentară.
Constituţia avea 7 capitole:
1. dispoziţii generale;
2. organele supreme ale puterii de stat;
3. Sovietul Comisarilor Norodnici;
4. organele puterii locale;
5. organele de justiţie;
6. bugetul R.A.S.S.M.;
7. stema şi steagul.
Constituţia din 1925 nu reglementa drepturile şi libertăţile persoanelor, ceea ce de asemenea nu este compatibil cu denumirea de
Constituţie modernă.
În literatura din anii trecuţi s-a susţinut părerea precum că R.A.S.S.M., conform Constituţiei, ar fi avut un statut deosebit de al altor
republici autonome, că drepturile ei erau mai largi ca ale altor republici autonome, având un statut intermediar – între republică autonomă
şi cea unională. Această părere era argumentată prin trimiterea la art.4 al Constituţiei R.S.S. Ucrainene, în care se menţiona că recunoscând
dreptul naţiunilor la autodeterminare până la separare, R.S.S.U. a ţinut cont de voinţa clar exprimată a poporului moldovenesc spre formarea
R.A.S.S.M. în componenţa R.S.S.U., care să se conducă pe baza propriei Constituţii, definitiv sancţionate de Congresul general al Sovietelor
din Ucraina. Recunoaşterea dreptului de separare era formulat în general, iar soluţia pentru R.A.S.S.M era de republică autonomă în
componenţa Ucrainei, adică concret pentru R.A.S.S.M era potrivită forma a doua a realizării dreptului la autodeterminare (conform
indicaţiilor lui Lenin). Deci, acest argument nu rezistă. Al doilea argument, care era invocat în susţinerea statutului deosebit al R.A.S.S.M. era
că R.A.S.S.M. trimitea în Consiliul Naţionalităţilor al C.E.C. din Uniunea Sovietică 5 deputaţi, ceea ce era egal cu numărul deputaţilor de la
republicile unionale. Însă acesta nu era un privilegiu acordat doar R.A.S.S.M. Constituţia Uniunii Sovietice prevedea acelaşi număr (de 5
deputaţi) din partea atât a republicilor autonome, cît şi a celor unionale în vederea formării Consiliului Naţionalităţilor al C.E.C. al U.R.S.S.
 79

CONSTITUIREA ŞI DEZVOLTAREA APARATULUI DE STAT AL R.A.S.S.M. (1924–1937)

După adoptarea deciziei Sesiunii a III-а a C.E.C. al Ucrainei, în R.A.S.S.M. s-a început lucrul practic de constituire a aparatului central al
R.A.S.S.M. Lucrările de secretariat, arhivele organelor locale din gubernia Odesa trebuiau să fie transmise R.A.S.S.M. Urma să fie convocat
Congresul general al Sovietelor din Moldova. Era nevoie de un organ care să se ocupe de pregătirea constituirii organelor de stat şi un astfel
de organ a fost Comitetul revoluţionar al R.A.S.S.M. Comitetele revoluţionare erau organe temporare, neconstituţionale, care se formau
prin numire la indicaţia organelor de partid şi sovietice. La finele lunii octombrie 1924, Prezidiul C.E.C. al Ucrainei a decretat formarea
Comitetului revoluţionar al R.A.S.S.M. în componenţa a 7 persoane. Lui i s-a acordat toată puterea în republică, până la convocarea
Congresului Sovietelor. Comitetul revoluţionar era dator să organizeze şi să supravegheze realegerile în organele locale, să pregătească
convocarea Congresului I General al Sovietelor din toată Moldova, să înfăptuiască munca organizatorică de constituire a comisariatelor
norodnice. Comitetul revoluţionar a format 16 secţii, majoritatea din ele reprezentau nucleul viitoarelor comisariate norodnice ale R.A.S.S.M.
O importanţă deosebită o avea secţia organizatorică a Comitetului revoluţionar, care conducea munca de transmitere a aparatului local,
emitea directive şi instrucţiuni în vederea perfecţionării aparatului, asigurării legăturii între diferite părţi ale lui. Secţiei de planificare i s-au
atribuit funcţiile de a studia economia, de a înfăptui planificarea economiei naţionale şi de a colecta datele pentru alcătuirea bugetului de
stat al republicii. Secţia de justiţie era formată din 15 colaboratori, iar şeful secţiei îndeplinea şi funcţia de procuror al Republicii. Comitetul
revoluţionar era compus din comunişti în frunte cu G.Starîi şi era condus de biroul de partid moldovenesc, căruia de la începutul lunii
decembrie 1924 i s-a conferit statut de comitet regional de partid Moldova a partidului comunist din Ucraina.
Numirea cadrelor se făcea în mod exclusiv de aşa-numita Rabociaia Troika a Comitetului revoluţionar. Încă la 21 octombrie 1924,
Rabociaia Troika a numit membrii Colegiului Judiciar Temporar ca organ judecătoresc cu dreptul de primă instanţă şi instanţă de recurs.
Sub conducerea secţiei de justiţie lucrau 2 procurori şi un anchetator. De la începutul anului 1925 a început să funcţioneze Judecătoria
Principală, care urma să examineze cele mai grave infracţiuni. În fiecare raion funcţiona câte un judecător, un anchetator deservea 2 raioane,
iar un portărel – 3 raioane. În 1925 a fost organizat colegiul avocaţilor R.A.S.S.M.
Comitetul revoluţionar împreună cu Comitetul regional de partid au organizat şi supravegheat procesul de alegeri în organele locale, iar
delegaţii congreselor raionale au ales delegaţi ai Congresului I al Sovietelor din toată Moldova. Odată cu întrunirea Congresului I al Sovietelor
din toată Moldova, Comitetul revoluţionar şi-a depus mandatul, prezentând Congresului un raport asupra activităţii sale. Congresul a ales ca
organ suprem al puterii de stat în perioada dintre congrese Comitetul Executiv Central (C.E.C) al R.A.S.S.M.
Conform Constituţiei, în R.A.S.S.M. funcţionau 3 organe supreme legislative:
1. Congresul general al Sovietelor din toată Moldova;
2. Comitetul Executiv Central (C.E.C);
3. Prezidiul C.E.C. din Moldova.
În regimul bolşevic sistemul de Soviete era proslăvit ca fiind un sistem de organe cu depline puteri, ca un tip nou de organe, ce desemnau
un tip nou de democraţie. În realitate în condiţiile sistemului monopartid Sovietele erau nişte organe imperfecte, neevoluate, ce erau
chemate să camufleze atotputernicia partidului unic de guvemămînt – a celui comunist.
Congresele Sovietelor din toată Moldova aveau dreptul de a legifera, de a coordona activitatea guvernului, de a aproba bugetul republicii.
Congresul Sovietelor din toată Moldova avea dreptul de a adopta şi modifica Constituţia, dar aceste acţiuni ale sale necesitau sancţionarea
din partea Congresului Sovietelor din Ucraina. Legile mai puţin importante nu necesitau sancţiunea Ucrainei, aşa, de exemplu, în 1926
Congresul a adoptat legea despre Sovietele săteşti, care nu cerea aprobarea organelor ucrainene, dar ea era o copie fidelă a legii ucrainene.
În genere, Congresele erau nişte organe greoaie, mai mult decorative, deoarece se întruneau o singură dată pe câteva zile în aceiaşi
componenţă, ceea ce nu făcea posibil lucrul efectiv în domeniul legiferării sau celui executiv. Până în 1927 (inclusiv) congresele s-au convocat
o dată pe an. Congresul al II-lea şi-a ţinut lucrările în 1926, iar la III-lea – în 1927. Apoi termenul s-a mărit până la 2 ani, Congresul al IV-lea
fiind convocat în 1929, iar al V-lea – în 1931, după care termenul a fost stabilit la 4 ani, aşa că al VI-lea Congres al Sovietelor din toată Moldova
a fost convocat peste 4 ani, în 1935, iar ultimul, al VII-lea, considerat extraordinar, a fost convocat în ianuarie 1938. Actele legislative, care
se refereau la organele centrale, erau doar aprobate de organele supreme ale R.A.S.S.M., iar sancţionarea lor se făcea de organele puterii
supreme din Ucraina (în 1926 Congresul al II-lea a aprobat Regulamentul cu privire la C.E.C. al Moldovei şi Regulamentul cu privire la S.C.N.
al R.A.S.S.M., dar ele au fost sancţionate de C.E.C. al Ucrainei în 1927).
În perioada dintre congrese organul suprem al puterii de stat, care avea şi atribuţii legislative, era Comitetul Executiv Central (C.E.C.)
al Moldovei. El era ales la congres dintre delegaţi. Congresul I a ales în C.E.C. 165 delegaţi, iar cel de-al II-lea – 83, ulterior s-a menţinut un
număr de câteva zeci de delegaţi. Ierarhic C.E.C. era supus atât Congresului Sovietelor din Moldova, cât şi C.E.C. din Ucraina. El activa în
sesiuni, care se convocau de 3 ori pe an, fiecare sesiune dura câteva zile. C.E.C. avea aceeaşi competenţă ca şi Congresul Sovietelor. Între
sesiuni puterea supremă în R.A.S.S.M. era exercitată de Prezidiul C.E.C. din Moldova, un organ restrâns, alcătuit din câţiva oameni.
Prezidiul C.E.C. avea atribuţii legislative, aşa de exemplu în 1928 a adoptat acte normative importante ca Regulamentul cu privire la
comisariatul norodnic al agriculturii şi Regulamentul cu privire la miliţia muncitoarească-ţărănească.
Prezidiul supraveghea executarea deciziilor Congresului Sovietelor şi ale C.E.C. din Moldova. Atât C.E.C., cât şi Prezidiul lui erau conduse
de organizaţia de partid. În 1929 a fost organizată Fracţiunea Comunistă a Prezidiului C.E.C. Nici o problemă de ordin social-economic, politic,
naţional-cultural nu se rezolva fără permisiunea fracţiunii. Unele probleme fracţiunea era obligată să le prezinte spre rezolvare Biroului
Comitetului regional de partid (probleme despre activitatea organelor sovietice şi a organelor cooperatiste, obşteşti). Astfel monopolul
partidului comunist asupra puterii era pe deplin constituit.
Prezidiul C.E.C. împreună cu C.E.C. aveau dreptul de a exclude din membrii C.E.C. nu numai pe acei ce săvârşeau o infracţiune, dar şi pe
acei membri ai C.E.C. rudele cărora au fost condamnate sau au ocupat funcţii publice până la revoluţia bolşevică. În 1935, de exemplu,
Prezidiul C.E.C. hotărăşte privarea de mandat de membru al C.E.C. a Ecaterinei Rojco, deoarece tatăl ei a fost judecător de voloste, iar fratele
şi unchiul ei au fost condamnaţi la 10 ani privaţiune de libertate pentru activitatea contrarevoluţionară. C.E.C. (comisia lui) avea şi atribuţii
de a restabili drepturile electorale persoanelor private de acest drept. Foştii jandarmi, funcţionari, ofiţeri din armata albă, cei privaţi de
drepturi electorale prin decizie judecătorească puteau fi restabiliţi în drepturi electorale numai de către Prezidiul C.E.C. al Ucrainei şi C.E.C.
al Moldovei.
Conform Constituţiei, guvernul R.A.S.S.M. – Sovietul Comisarilor Norodnici (S.C.N.) – era format de C.E.C. al R.A.S.S.M. şi în componenţa
lui intrau preşedintele, adjunctul, preşedintele Consiliului Economiei Naţionale, şeful Direcţiei statistice, comisarii norodnici de interne,
 80

justiţie, învăţământ, asigurărilor sociale, ocrotirii sănătăţii, agriculturii, finanţelor, comerţ, al Inspecţiei muncitoreşti-ţărăneşti şi ai muncii şi
alte persoane pe care le desemna C.E.C. cu vot hotărîtor. La şedinţele S.C.N. cu vot consultativ participau reprezentanţii plenipotenţiari ai
comisariatelor unionale din Ucraina, şeful Direcţiei Politice de Stat (temuta G.P.U. – poliţia politică). S.C.N. era nonresponsabil politic,
imposibil de demis de către organele supreme ale puterii de stat, remanierile de cadre se făceau la indicaţia organului suprem de partid.
Sovietul Comisarilor Norodnici prezenta dări de seamă C.E.C. al Moldovei şi C.E.C. al Ucrainei şi lucra sub conducerea C.E.C. al Moldovei,
C.E.C. al Ucrainei, S.C.N. al Ucrainei şi Consfătuirea Economică a Ucrainei. Faptul că S.C.N. al Moldovei era în subordinea S.C.N. al Ucrainei
era fixat numai în Constituţia R.A.S.S.M.
S.C.N. din republicile autonome din Rusia nu erau în subordinea S.C.N. al Rusiei. S.C.N. al Ucrainei putea anula hotărîrile S.C.N. al Moldovei.
S.C.N. al Moldovei era un organ atât executiv, cât şi legislativ. El legifera foarte des împreună cu C.E.C. al Moldovei, de exemplu, Regulamentul
cu privire la C.N. al Justiţiei al R.A.S.S.M. din 1926, Regulamentul despre congresele raionale ale Sovietelor şi comitetelor executive raionale
din 1926, care erau legi ce se refereau la statutul juridic al acestor organe, au fost adoptate de S.C.N. şi C.E.C., dar ele reprezentau copii fidele
ale actelor respective ucrainene. S.C.N. a adoptat hotărârea din 1930 „Despre ocrotirea prisăcilor”, „Regulile şi instrumentele de prindere a
peştelui în apele de însemnătate de stat şi locală”, normele cărora avea un caracter penal. S.C.N., fiind şi organul suprem al puterii executive
al Moldovei, conducea comisariatele norodnice şi comitetele executive raionale. Comisariatele norodnice din R.A.S.S.M. erau de 2 tipuri:
 alipite – ale finanţelor, muncii, comerţului, inspecţiei muncitoreşti-ţărăneşti, consiliul central al economiei naţionale, direcţia centrală
pentru statistică – activau sub conducerea nemijlocită a comisariatelor norodnice analoage din Ucraina.
 nealipite – de interne, de justiţie, a învăţământului, sănătăţii, agriculturii, asistenţei sociale – nu erau în subordinea directă a
comisariatelor ucrainene, dar la cererea lor trebuiau să prezinte informaţii, rapoarte, să execute unele dispoziţii.
Această situaţie denotă o centralizare excesivă, ce nu permitea comisariatelor norodnice ale R.A.S.S.M. să se manifeste printr-o activitate
proprie.
Conform Constituţiei, R.A.S.S.M. era împărţită în raioane, iar acestea – în oraşe şi sate. În raioane organe locale erau congresele raionale
ale Sovietelor, comitetele executive raionale, Prezidiul comitetului executiv raional, iar în oraşe, orăşele şi sate – sovietele orăşeneşti,
săteşti şi de orăşel. Regulamentul despre congresele raionale şi comitetele raionale executive din 1926 prevedea alegerea delegaţilor acestor
organe de către Sovietele săteşti, orăşeneşti şi de orăşel din raion; un delegat de la 500 de locuitori de la sovietul sătesc şi un delegat de la
100 alegători de la sovietele orăşeneşti şi de orăşel, de la unităţile militare ale Armatei Roşii şi ale Flotei, dislocate în raion. Congresele raionale
erau convocate o dată pe an pentru a alege comitetele executive raionale şi delegaţi la Congresul general al Sovietelor din toată Moldova.
Ele supravegheau activitatea organelor locale şi activitatea instituţiilor şi întreprinderilor. Comitetele executive raionale aveau nu numai
funcţii executive, dar în perioada dintre congrese erau şi organe cu atribuţii normative. Între sesiunile comitetelor executive raionale organ
al puterii de stat în raion era Prezidiul comitetului executiv raional, care examina în prealabil toate chestiunile ce ţineau de competenţa
comitetelor executive rationale, iar Prezidiul, la rândul său, era îndrumat şi controlat de comitetul rational de partid.
În conformitate cu Regulamentul despre sovietele săteşti (1926), sovietele săteşti erau organul puterii de stat în sat şi se subordonau
congreselor raionale ale sovietelor şi comitetelor executive raionale. Sovietul sătesc se alegea tot pe un an: de la ţărani – câte 1 delegat de
la fiecare 100 locuitori, iar din partea muncitorilor şi soldaţilor, ce trăiau pe teritoriul satului, câte 1 delegat de la 20 alegători.
Sovietul se întrunea în şedinţă de 2 ori pe lună şi examina problemele de interes local. Sovietele săteşti pe teritoriul cărora trăiau mai
mult de 5000 de locuitori alegeau Prezidiul sovietului, iar care aveau mai puţin de 5000 locuitori alegeau doar preşedintele, adjunctul lui şi
secretarul, care avea sarcina de a îndeplini tot lucrul curent.
Organele de justiţie, conform Constituţiei, erau Judecătoria principală şi judecătoriile populare raioanale şi orăşeneşti. Regulamentul
despre organizarea judiciară a R.S.S.U. (1929) prevedea că judecătoriile populare raionale se aleg de C.E.C. al R.A.S.S.M., iar cele din oraşe –
de sovietele orăşeneşti pe un termen de 1 an. Tot pe termen de 1 an erau aleşi şi aşa-numiţii judecători suplimentari, care îşi exercitau
funcţiile doar la indicaţia comisarului de justiţie, deci, ei reprezentau organe extraordinare, pe care orice sistem de drept modern interzice
de a le crea. Candidaţii la posturile de judecători erau recomandaţi de Prezidiul C.E.C. din R.A.S.S.M., prezidiurile sovietelor orăşeneşti şi de
comisarul justiţiei, iar rechemarea lor din post putea avea loc din iniţiativa C.E.C., a comisariatului de justiţie sau a unuia din comitetele
executive raionale. Judecătoriile populare erau supravegheate de Judecătoria Principală din R.A.S.S.M., care era şi instanţă de gradul I atât
pe dosarele civile, cât şi penale. Judecătoria Principală putea reexamina orice sentinţă, decizie a judecătoriilor populare ori în ordine de
supraveghere, ori de revizie. Judecătoria Principală era instanţă de recurs pentru judecătoriile populare rationale şi orăşeneşti din R.A.S.S.M.
Dosarele examinate în prima instanţă de Judecătoria Principală a R.A.S.S.M. putea fi reexaminată în ordine de recurs şi de revizie de
Judecătoria Supremă a R.S.S. Ucrainene. Procuratura era în subordinea Procuraturii R.S.S. Ucrainene, iar din 1933, când a fost organizată
Procuratura Uniunii R.S.S., şi Procuraturii U.R.S.S., care avea dreptul de a cere orice dosar la orice fază a procesului, de a cere reexaminarea
sentinţei sau deciziei judecătoreşti. În astfel de condiţii nici nu putea fi vorba de independenţa puterii judecătoreşti. Avocatura era
organizată pe lângă Judecătoria Principală. Primirea membrilor se făcea prin Prezidiul asociaţiei, iar excluderea din rândurile avocaturii – de
către comisarul de justiţie. Astfel, atât organele judiciare, cât şi cele ce participă la exercitarea justiţiei, erau subordinate politic şi
supravegheate, controlate foarte drastic. În R.A.S.S.M. ca şi în întreaga Uniune Sovietică, regimul politic totalitar se sprijinea pe monopolul
Partidului Comunist asupra puterii de stat.

DREPTUL CIVIL, DREPTUL FAMILIEI ŞI DREPTUL MUNCII ÎN R.A.S.S.M.

În R.A.S.S.M. se aplicau actele normative ale Ucrainei şi Uniunii Sovietice. Dreptul sovietic ca un sistem etatizat da prioritate puterii de
stat şi proprietăţii de stat faţă de persoană şi proprietatea ei.
În Rusia Sovietică şi în celelalte republici sovietice guvernanţii, conducerea partidului communist, împărtăşeau părerea precum că dreptul
civil nu este necesar, deoarece concepţia de bază a bolşevicilor era negarea proprietăţii private, care în opinia lor, era unica pricină a existenţei
exploatării oamenilor. În conformitate cu această concepţie, a fost desfiinţată proprietatea privată prin exproprierea forţată fară despăgubiri
– numită de bolşevici naţionalizare. Transportul, băncile, mijloacele de comunicaţie, fondul locativ în oraşe, întreprinderile industriale şi
comerciale au fost declarate proprietate socialistă, titularul dreptului de proprietate fiind statul.
Întreprinderile de stat nu mai aveau calitatea de subiecte ale dreptului civil, deoarece li s-a interzis participarea la raporturile juridice de
drept civil, fiind conduse prin metode administrative. A fost introdus monopolul de stat în comercializarea unor mărfuri (pâine, textile, săpun,
încălţăminte, chibrituri ş.a.). Satisfacerea minimului de necesităţi se făcea prin repartizarea în baza cartelelor, care se atribuiau în
 81

conformitate cu principiul apartenenţei de clasă. În astfel de condiţii s-a pierdut cointeresarea în muncă. De aceea în 1921 conducerea
sovietică declară trecerea la o politică economică nouă, sensul căreia era admiterea restrânsă a iniţiativei private şi a proprietăţii private.
Întreprinderile mici naţionalizate anterior erau arendate persoanelor fizice care aveau şi dreptul de a fonda întreprinderi noi (cu un număr
de 10-20 salariaţi). Întreprinderile mari puteau fi concesionate de către stat unor persoane fizice sau juridice. Convenţia de concesiune avea
ca obiect acele întreprinderi care nu puteau fi exploatate cu propriile forţe – ale întreprinderilor şi chiar ale statului. A fost anulat monopolul
de stat asupra unor mărfuri, permiţându-le ţăranilor şi organizaţiilor cooperatiste să-şi vândă surplusurile de produse. A fost păstrat
monopolul statului asupra relaţiilor comerciale externe.
La 26 iulie 1922, C.E.C. al R.S.S. Ucrainene a reprodus textul decretului R.F.S.S. Ruse „Despre drepturile esenţiale de proprietate”, prin
care proprietatea privată imobilă era exclusă din circuitul civil, adică nu putea constitui obiectul unui contract.
Tot în 1922 decizia C.E.C. al R.S.S.U. a declarat punerea în aplicare a Codului civil, începând cu 1 februarie 1923.
Codul civil era alcătuit din 4 părţi:
1. dispoziţii generale,
2. dreptul real,
3. dreptul obligaţional,
4. dreptul succesoral.
În total avea 435 articole. Referitor la proprietate, Codul indica 3 forme de proprietate – de stat, cooperatistă şi privată, evidenţiind ca
dominantă proprietatea de stat. Libertatea în încheierea contractelor era îngrădită de interesele de stat, statul având dreptul să rezilieze
contractele evident dezavantajoase pentru truditori (ţărani şi muncitori).
Pentru a nu reînvia proprietatea privată, puterea sovietică a interzis transmiterea prin moştenire a averii mai mari de 10 mii ruble.
Averea ce depăşea această limită era trecută în vistieria de stat. Conform legii, moştenitorii erau soţul supravieţuitor, descendenţii (copii,
nepoţi, strănepoţi) şi persoanele neapte de muncă sau neavute, care au fost întreţinute de cel ce lăsa moştenirea nu mai puţin de un an până
la moarte. Libertatea testării a fost limitată considerabil, deoarece nu era permisă transmiterea prin moştenire a averii persoanelor străine
care nu erau moştenitori conform legii. A fost stabilit un impozit de pe averea care trecea prin moştenire.
În 1926 a fost desfiinţată limita de 10 mii ruble, s-a permis transmiterea oricărei averi prin testament oricăror persoane, statului,
organelor de partid şi sindicale. Se stabilea o rezervă succesorală pentru descendenţii minori, cărora li se rezerva 3/4 din cota care le revenea
ca unor moştenitori în baza legii. Impozitul pe averea moştenită era foarte mare — de la 50% până la 90%. Relaţiile contractuale libere între
întreprinderi încep a fi îngrădite din 1927, când se stabileşte că atât producerea mărfurilor, cât şi realizarea lor trebuie să fie făcută în
conformitate cu planul de stat, care stabilea şi preţurile. O situaţie similară s-a creat şi în domeniul comerţului. Cooperaţia de consum se
ocupa de realizarea mărfurilor industriale în baza unui contract, condiţiile căruia erau dictate de organele de planificare.
În domeniul dreptului familiei, în R.S.S.U. (deci şi pe teritoriul R.A.S.S.M.) s-au aplicat Codul familiei al R.S.F.S.R. din 1918 şi Codul
familiei R.S.S.U. din 1926. Prin aceste acte s-a ţinut să se realizeze egalitatea femeilor şi bărbaţilor, laicizarea familiei, bolşevicii, fiind ateişti,
erau împotriva oricăror ritualuri religioase, inclusiv cununia, botezul. Încheierea căsătoriei, ca şi desfacerea ei, au fost atribuite organelor de
stat, bisericii retrăgându-i-se aceste atribuţii.
Dorind să realizeze ideea egalităţii în familie, legiuitorul sovietic a făcut şi unele exagerări, care au golit de esenţă conţinutul acesteia. De
exemplu, primul Cod a stabilit regimul separaţiei bunurilor soţilor, dar deoarece aceste bunuri în condiţiile impuse de puterea sovietică
proveneau doar din contractele de muncă, soţia, care se ocupa de copii şi gospodărie, neangajindu-se în baza unui contract de muncă, nu
dobândea astfel de bunuri. În caz de desfacere a unei astfel de căsătorii, soţia rămânea fără mijloace de existenţă. De aceea Codul R.S.S.
Ucrainene din 1926 a stabilit regimul comunităţii de bunuri a soţilor în timpul căsătoriei. Codul a recunoscut legitime doar căsătoriile
înregistrate în organele de stat. Dar pentru a proteja interesele femeilor ce trăiau în căsătorii neînregistrate, Codul permitea încheierea
căsătoriei printr-un act unilateral de voinţă, de exemplu, a miresei. Mirelui i se permitea ca timp de o lună să contesteze actul de înregistrare
a căsătoriei. Astfel a fost foarte viciat consimţămîntul părţilor. Acest mod de încheiere a căsătoriei a fost caracterizat de unii jurişti şi oameni
de stat din R.S.F.S. Rusă ca o experienţă riscantă.
Codul din 1918 a interzis adopţia (înfierea) sub motiv că cei înfiaţi pot fi folosiţi ca mână de muncă de către înfietori şi exploataţi. Ulterior
s-a constatat, că statul nu poate asigura tuturor copiilor orfani îngrijire şi educaţie şi de aceea Codul din 1926 a restabilit înfierea. Desfacerea
căsătoriei se făcea doar de organele de stat.
Legislaţia muncii a avut ca izvoare în acest domeniu Codul muncii din 1918 al R.S.F.S. Ruse şi Codul muncii din 1922 al R.S.S. Ucrainene.
Chiar primele acte normative ale regimului sovietic, inclusiv Codul muncii din 1918 au stabilit durata zilei de muncă de 8 ore. Pentru
reprezentanţii păturii înstărite, care fusese deja expropriaţi, se stabilea obligator prestaţia în muncă, ceea ce însemna că ei erau impuşi să
lucreze în domenii care nu aveau nici o legătură cu profesiunea şi specialitatea acestora, indiferent de voinţa lor (de exemplu, muzicanţii,
medicii, învăţători erau impuşi să lucreze pentru amenajarea şi păstrarea curăţeniei în localitate). În caz contrar, ei nu primeau cartelele
pentru a primi alimente şi obiecte de prima necesitate. Remunerarea muncii depindea de condiţiile şi caracterul muncii. Muncitorii primeau
ajutor în caz de boală sau invaliditate şi pensie pentru bătrîneţe din resursele financiare de stat, deoarece întreprinderile la început nu aveau
fonduri din care ar fi putut defalca statului mijloace pentru acoperirea necesităţilor de asigurare şi asistenţă socială.
În 1922, în legătură cu politica economică nouă, au fost adoptate în republicile sovietice coduri noi. Codul muncii din R.S.S.U. din 1922
avea 192 articole, repetând Codul muncii din R.S.F.S.R. Prestaţia în muncă a fost desfiinţată, păstrându-se doar pentru cazuri de calamităţi
naturale, situaţii extreme. Ca bază a reglementării relaţiilor de muncă devine contractul de muncă. Totuşi, consimţământul muncitorului nu
era necesar în toate situaţiile, aşa, de exemplu, muncitorii şi specialiştii calificaţi erau mobilizaţi contrar voinţei lor, pentru a lucra la
întreprinderile de stat.
Contractul colectiv de muncă era încheiat între organele sindicale – ca reprezentanţi ai salariaţilor – şi administraţie, în contract se
indicau condiţiile de muncă şi tarifele de salarizare. Organele sindicale trebuiau să supravegheze respectarea de către administraţia
întreprinderilor (de stat sau private) a legislaţei muncii. În legătură cu politica economică nouă s-a înfăptuit trecerea la asigurarea socială din
fondurile create în baza defalcărilor în aceste scopuri a mijloacelor necesare de către întreprinderi.
Erau prevăzute măsuri de protecţie a muncii minorilor, femeilor, a lucrătorilor în subteran, ziua de muncă a cărora era de 6 ore. Tot 6 ore
pe zi lucrau cei ce practicau munca intelectuală şi funcţionarii de la birouri.
În 1927 s-a declarat trecerea treptată la ziua de muncă de 7 ore. În 1929 s-a înfăptuit trecerea la săptămâna de muncă de 5 şi 6 zile, ultima
 82

zi a acestei săptămâni reduse era declarată zi de odihnă. Nu se prevedea posibilitatea apelării la greve în caz de litigii de muncă. Ele urmau
să fie rezolvate de comisii speciale, camere de împăcare şi arbitraj. Legislaţia muncii se aplica numai raporturilor de muncă ale muncitorilor
din industrie şi comerţ, funcţionarilor. Ea nu se aplica raporturilor de muncă a ţăranilor.

LEGISLAŢIA AGRARĂ SOVIETICĂ ŞI ÎNFĂPTUIREA COLECTIVIZĂRII ÎN R.A.S.S.M.

În conformitate cu Decretul asupra pământului, în tot spaţiul sovietic, deci, şi pe teritoriul din stânga Nistrului, s-a efectuat naţionalizarea
pământului, adică exproprierea pământului fără despăgubiri şi ţăranilor li s-a repartizat în folosinţă pământ fără răscumpărare. Dar în anii
1918–1920 ţăranii nu erau cointeresaţi în prelucrarea pământului, deoarece toate surplusurile în mod obligatoriu trebuiau să fie predate
statului (uneori prin aplicarea forţei se lua şi din cele necesare pentru viaţă sau însămânţare). În 1921 s-a trecut la noua politică economică
(n.e.p.), care a înlocuit predarea obligatorie a surplusurilor prin impozitul agricol, ceea ce a cointeresat ţăranul în rezultatele muncii sale şi
s-a răsfrânt pozitiv asupra situaţiei în agricultură.
Conducerea bolşevică anunţase că politica economică nouă este temporară, astfel încât primele semnale ale renunţării la această politică
au apărut în domeniul agriculturii. În 1927–1928 au apărut unele dificultăţi în colectarea pâinii pentru stat. Grâu în gospodăriile ţărăneşti era,
dar totul depindea de măsura în care ţăranul va fi cointeresat în realizarea lui. Vrând să forţeze acumulările de capital pentru industrializare,
Stalin a dat dispoziţii despre majorarea considerabilă a preţurilor la mărfurile industriale, iar la grâu preţurile au rămas joase. Criza putea fi
depăşită prin micşorarea ritmurilor industrializării, printr-o politică cumpătată faţă de ţărani, cointeresându-i prin măsuri economice. În loc
de aceasta, conducerea stalinistă a practicat măsurile excepţionale de aplicare a violenţei faţă de ţărani, de confruntare cu aceştia. Au fost
expediate în toate colţurile ţării directivele lui Stalin despre „mobilizarea pe frontul pâinii”, „de a lupta cu toate forţele cu sabotajul
chiaburilor”. În 1928 Stalin a întreprins o călătorie prin Siberia, în cadrul căreia mulţi lucrători de partid au fost destituiţi din posturi pentru
„politica de cedare chiaburului” şi „concreştere cu chiaburul”. Aceasta a tensionat şi mai mult situaţia, ducând la abuz de putere din partea
organelor locale de stat şi de partid. S-au început percheziţiile prin gospodăriile ţărăneşti şi confiscarea grâului, s-au închis pieţe, detaşamente
de „prodotreadnici” luau de la ţăran tot, chiar şi necesarul.
În sistemul de drept sovietic principalul loc îl ocupau nu legile, ci hotărârile Partidului Comunist, cu care trebuiau să fie conforme legile,
sau aceste hotărâri puteau fi aplicate şi ca atare (rezoluţiile plenarelor Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic).
La plenara C.C. al P.C.(b)R. (iulie 1928) Stalin a menţionat problema supratributului pe care trebuiau să-l plătească ţăranii pentru
industrializare, înaintând teza despre „acutizarea contradicţiilor şi a luptei de clasă pe măsura construirii socialismului”. Consecinţele au fost
grave. În literatura sovietică s-a vehiculat ideea, că deşi măsurile excepţionale au fost dure, ele constituiau unica ieşire din situaţie, ceea ce
nu corespunde adevărului. Încă atunci o parte din comunişti (în frunte cu N.Buharin) considerau că trebuie promovată o politică înţeleaptă
faţă de ţăran, trebuie cointeresat ţăranul, în acest scop – de majorat preţurile de colectare a pâinii şi de înfăptuit industrializarea pe măsura
constituirii premiselor obiective şi subiective. Propunerile n-au fost acceptate de Stalin, fiind calificate ca „cedare chiaburului”. Unica soluţie,
Stalin şi conducerea de vârf a U.S., o vedeau în forţarea colectivizării. Luarea prin forţă a pâinii de la fiecare ţăran aparte necesita multă bătaie
de cap, pe când unirea ţăranilor în arteluri agricole cu hambare comune, din care pâinea putea fi luată uşor, i se părea cea mai bună soluţie.
Astfel partidul a pus în faţa organelor de stat sarcina colectivizării şi lichidării chiaburimii în calitate de clasă. Conducerea stalinistă a recurs
la diferite metode josnice. Primul cincinal, aprobat de conferinţa a XVI de partid (aprilie 1929) şi apoi şi de Congresul V al Sovietelor din
toată U.R.S.S. (mai 1929), stabilea că spre sfârşitul cincinalului toate formele de cooperare în agricultură trebuie să încadreze 25% gospodării
ţărăneşti, din care numai 18-20% urmau să fie colhozurile. La sfârşitul anului 1929, însă, indicii de plan la porunca lui Stalin au fost măriţi,
fără ca aceste modificări să fie aprobate de vreun organ de stat. A fost înaintată lozinca „colectivizării totale” până la sfârşitul cincinalului şi
ignorate principiile de a nu admite graba şi violenţa asupra ţăranului, a fost ignorat faptul că ţăranul nu era pregătit de a renunţa la gospodăria
sa individuală şi de a o accepta pe cea colectivă. Toate formele de cooperare au fost reduse la colhoz-artel agricol, care presupunea un nivel
înalt de socializare a averii.
Rezoluţia C.C. al RC.(b) din 5 ianuarie 1930 a indicat ca forma preponderentă de cooperare să fie colhozul, de asemenea orienta la forţarea
colectivizării şi trecerea spre politica „lichidării chiaburimii în calitate de clasă”. Aceste prevederi au fost repetate şi în rezoluţia C.E.C. şi S.C.N.
al U.R.S.S. din 1 februarie 1930. Sub influenţa acestor rezoluţii în republici erau adoptate hotărâri despre finalizarea colectivizării în 1930.
Comitetul regional de partid Moldova a adoptat hotărârea despre finalizarea colectivizării în anul 1930. În legătură cu politica şi metodele de
colectivizare au fost comise foarte multe nelegiuiri, intensificându-se violenţa şi vrajba între ţărani. În raionul Codâma, de exemplu, se
socializau chiar şi casele de locuit, în raionul Tiraspol – şi păsările domestice. Organizarea colhozurilor avea loc concomitent cu deschiaburirea,
ceea ce însemna confiscarea averii şi strămutarea ţăranilor înstăriţi cu tot cu familie în raioanele îndepărtate ale Siberiei. Această politică
antiumană n-avea nici o explicaţie rezonabilă, dar era explicată de partid prin aceea că persoanele calificate a fi chiaburi împiedică
colectivizarea, cu atât mai mult, că ei sînt „exploatatori”. Dar încă în vara anului 1929 s-a adoptat hotărârea despre neadmiterea în colhoz a
„chiaburilor”, iar prin hotărârea din 1 februarie 1930 nu se permitea arenda pământului şi astfel chiaburii erau lipsiţi de posibilitatea de a
angaja, cu atât mai mult, de a exploata munca străină. Astfel, aşa-numiţii chiaburi au fost puşi în afara legii şi vieţii colhoznice, fiind deportaţi,
au fost sortiţi pieriii. Deschiaburirea se făcea de nişte comisii speciale din care făceau parte deputaţi ai sovietelor săteşti şi reprezentanţi ai
comitetelor executive raionale. Chiaburii deportaţi se împărţeau în 3 grupuri:
1) În primul grup erau repartizaţi acei ce aveau o poziţie ostilă puterii sovietice. Ei erau judecaţi, pedepsiţi şi averea li se confisca, iar
membrii familiilor erau deportaţi.
2) În grupul al doilea erau clasificaţi ţăranii mai înstăriţi, loiali puterii sovietice. Averea lor era confiscată, iar ei şi familiile erau deportaţi
în raioanele îndepărtate ale Siberiei.
3) Din grupul al treilea făceau parte toţi ceilalţi „chiaburi”, chiar şi nu prea înstăriţi, averea cărora se confisca, iar ei cu familiile erau
deportaţi în raioanele mai apropiate de casa lor.
Astfel milioane de ţărani din U.R.S.S. au fost privaţi nu numai de avere, ci şi de dreptul de a-şi continua viaţa în condiţiile obişnuite, au
fost impuşi să trăiască o soartă străină, o viaţă plină de lipsuri şi mizerie, fiind dispreţuiţi şi duşmăniţi de către autorităţi.
În 1930 violenţa atinsese astfel de proporţii încât a stârnit şi o împotrivire armată a ţăranilor (vreo 2 mii de cazuri în U.R.S.S.), care a fost
înnăbuşită prin forţa militară.
În R.A.S.S.M. în 1929 au fost înregistrate 2% de foşti chiaburi, iar în 1930 normele de deschiaburire au inclus 3-5%, dar au fost supuse
politicii de deschiaburire 3200 familii, ceea ce alcătuia 3,3% din ţăranii republicii. „Deschiaburirea” s-a referit nu numai la ţăranii înstăriţi, dar
 83

şi la cei mijlocaşi, ceea ce se menţiona şi în rapoartele oficiale ale organelor de partid (de exemplu, în raionul Birzula). Pe lângă aspectul
social-politic, strămutarea ţăranilor din republicile naţionale (neruse) din locurile lor de baştină în Siberia şi alte regiuni avea şi o conotaţie
antinaţională, schimbând componenţa etnică a republicilor. Erau organizate şi strămutări benevole, aşa de exemplu, în perioada 1925–1928
au fost strămutate benevol în Ucraina şi Rusia încă 3000 familii ţărăneşti din R.A.S.S.M.
În condiţiile grele de foamete, deportări unii ţărani încercau să treacă Nistrul în România. Cei ce erau prinşi de grănicerii sovietici erau
împuşcaţi. Aşa de exemplu în februarie 1931 la Olăneşti au fost împuşcaţi de grănicerii sovietici 40 de ţărani pentru încercarea de a trece în
Basarabia românească.
Folosind demagogia, în articolul „Golovokrujenie ot uspehov” (tradusă de ziarul “Plugarul roşu” ca „Hămesirile din cauza sporurilor”)
Stalin a dat vina pe autorităţile locale, dar totodată chema la consolidarea „succeselor” şi la lichidarea chiaburimii ca şi clasă. Nici un fel de
raţionamente (economice, sociale) nu existau pentru a justifica politica de colectivizare şi lichidare a chiaburimii. Scopul ei era de a menţine
o atmosferă de frică şi teroare, capabilă să înfrângă voinţa ţăranului spre o viaţă liberă şi demnă.
În contextul colectivizării se spunea despre folosirea tehnicii agricole şi a unor cunoştinţe şi procedee agrotehnice înaintate. În acest scop
au fost organizate staţiile de maşini şi tractoare, dar care de la începutul anului 1933 aveau şi secţii politice, în care intra şi reprezentantul
Direcţiei politice de stat (G.P.U.). Deoarece ele dublau lucrul organelor de partid, apar divergenţe între unele şi altele şi la finele anului 1934
sunt desfiinţate. Acelaşi scop (de agitaţie politică) l-a avut şi trimiterea muncitorilor (în 1930 a aşa-numiţilor 25-miişti) în sat pentru a „ajuta”
ţăranii. Deoarece cei trimişi nu ştiau situaţia din agricultură, le erau ţinute cursuri timp de 2 săptămîni, după care se socoteau „specialişti” şi
puteau comanda cu ţăranii, „învăţându-i” agricultură.
În 1932, 80,3% din gospodăriile ţărăneşti din R.A.S.S.M. erau incluse în colhoz. Tot în acest an a fost o mare foamete, provocând
mortalitatea din cauza subalimentaţiei. Conducerea stalinistă n-a recunoscut acest fapt, n-a permis accesul organizaţiilor umanitare
internaţionale pentru a acorda ajutor, exportând peste hotare 18 milioane chintale grâu. Astfel imaginea politicii sovietice era considerată a
fi mai valoroasă decât vieţile oamenilor.
Fiind intimidaţi prin politica promovată, ţăranii s-au resemnat, fiind privaţi de dreptul de a-şi organiza ei singuri gospodăria, viaţa. Sistemul
administrativ de comandă a început să conducă activitatea ţăranilor în agricultură, formându-se tot noi şi noi organe de stat în acest sens. În
1929 a fost organizat comisariatul unional al agriculturii, iar în 1932 – comisariatul gospodăriilor cerealiere şi animaliere.
În 1930, C.E.C. şi S.C.N. al U.R.S.S. au adoptat Statutul model al gospodăriei agricole, în care se conţinea interdicţia de a admite în colhoz
pe chiaburi şi persoane private de drepturi electorale. Se indica averea care trebuia socializată şi cea care nu se socializa – casele de locuit,
uneltele agricole manuale, păsările. Se permitea unei gospodări ţărăneşti să aibă în proprietate o vacă şi până la 10 oi (capre). Lotul de pe
lângă casă nu putea fi mai mare de 0,75 ha şi 0,25 ha în dependenţă de condiţiile concrete. Sistemul de remunerare a muncii în colhoz nu era
organizat prea bine deoarece se făcea repartizarea veniturilor în conformitate cu numărul de persoane în familie.
În 1935, după ce colectivizarea a cuprins aproape toate gospodăriile ţărăneşti, a fost aprobat de C.C. al P.C.(b) din U.R.S.S. şi S.C.N. din
U.R.S.S. un nou Statut-model al artelului agricol. În el se menţiona, că pământul este dat colhozurilor în folosinţă veşnică gratuită. Aceasta
era doar o declaraţie, căci sistemul de livrări obligatorii către stat era de fapt plata pentru pământ, plătit preferenţial, puţin ce rămânea din
venitul colhozului pentru a împărţi colhoznicilor. Statutul concretiza că organul suprem de conducere este adunarea generală, iar
preşedintele – organul executiv, ales de adunare. Aceste dispoziţii erau formale, căci adunării i se impuneau preşedinţi (de obicei, străini de
localitatea respectivă) care activau nu în conformitate cu interesele colhoznicilor, ci cu indicaţiile partidului comunist. Statutul stabilea
principiul remunerării muncii în conformitate cu cantitatea şi calitatea muncii şi se stabilea ca unitate a muncii – „trudodeni” – zi-muncă. Se
atrăgea atenţia, că ţăranii care vor să se retragă din colhoz, pot primi pământul înapoi numai dacă sînt pământuri libere din fondul de stat,
dacă nu erau, atunci nu primea pământul înapoi. Erau reglementate cotele maxime referitor la lotul de pe lângă casă şi a numărului de vite
şi păsări, ştiubeie, care era permis unei gospodării ţărăneşti. Astfel statutul a făcut totul ca ţăranul să fie lipsit de opţiunea unei forme optime
de organizare şi să accepte ceea ce i s-a impus cu forţa – colhozul.

CONSTITUŢIA R.A.S.S.M. DIN 1938

După exproprierea pământurilor ţărăneşti, după o politică de exterminare a aşa-numiţilor chiaburi, după realizarea unei politici de
învrăjbire a diferitor pături sociale, conducerea stalinistă a U.R.S.S. a considerat că şi-a ajuns în temei scopurile şi avea nevoie de demagogie
pentru a-şi autoproslăvi faptele. Pentru aceasta în 1935 s-au preconizat modificări în Constituţia U.R.S.S. Părerea s-a revizuit pe parcurs,
hotărând să fie adoptată o nouă constituţie, ce ar fi legată de numele lui Stalin. S-a stabilit că prevederile noi se vor referi la sistemul electoral
şi la baza economică şi politică. Deşi se declara democratizarea sistemului, acest lucru nu s-a întâmplat, ci din contra, o dovadă tragică (şi
paradoxală) în acest sens îl constituie următorul fapt: din 30 membri al Comisiei Constituţionale mai mult de jumătate (16) au fost executaţi
între anii 1937–1940 ca „duşmani ai poporului”.
Noua Constituţie a U.R.S.S. a fost adoptată la 5 decembrie 1936 la Congresul VIII Extraordinar al Sovietelor din toată U.R.S.S. În
conformitate cu Constituţia U.R.S.S. din 1936, republicile unionale au adoptat Constituţiile sale, care întru totul corespundeau celei unionale.
La 30 ianuarie 1937 Congresul XIV Extraordinar din Ucraina a adoptat Constituţia R.S.S.U. În ea erau două capitole (5 şi 6), în care se conţineau
norme ce se refereau la organele supreme ale puterii de stat şi conducerii R.A.S.S.M. Dar politica demagogică promovată de conducerea
stalinistă impunea ca şi republicile unionale şi autonome să adopte Constituţii, deci, şi R.A.S.S.M. trebuia să-şi adopte Constituţia. În 1937,
după ce Constituţia Ucrainei fusese adoptată, C.E.C. al R.A.S.S.M. a format o comisie constituţională care a pregătit proiectul de Constituţie
a R.A.S.S.M. şi l-a prezentat Prezidiului C.E.C. spre examinare. Proiectul a fost publicat spre discuţie în decembrie 1937. Desigur, aceste discuţii
erau bine dirijate şi orientate, ele aveau loc concomitent cu un val de arestări şi depistări de “duşmani ai poporului” din R.A.S.S.M.
La 6 ianuarie 1938 s-a deschis Congresul VII Extraordinar al Sovietelor din Moldova (date despre componenţa lui nu s-au păstrat) care
a adoptat Constituţia R.A.S.S.M. Constituția nouă avea 11 capitole şi 114 articole, cu 4 capitole mai mult ca cea din 1925.
Denumirea oficială a capitolelor, în limba „moldovenească” de atunci era:
1) Structura obştească,
2) Structura de stat,
3) Organele superioare ale puterii de Stat,
4) Organele cârmuirii de stat,
5) Organele locale,
 84

6) Bugetul,
7) Judecata şi procuratura,
8) Drepturile şi datoriile temeinişe ale cetăţenilor,
9) Sistema de alegere,
10) Gherbu, flagu, stoliţa,
11) Rânduiala schimbării Constituţiei.
Articolele care tratau aşa noţiuni ca baza economică şi politică (noţiuni care sunt numai în Constituţiile sovietice) aveau mai mult o
încărcătură ideologică şi nu juridică. Se declara că baza politică o constituie Sovietele de deputaţi ai oamenilor muncii (anterior le se numeau
Soviete ale muncitorilor, ţăranilor şi ostaşilor roşii), iar baza economică – sistemul socialist de gospodărire şi proprietatea socialistă. Ca
proprietate socialistă era socotită proprietatea de stat şi cooperatist-colhoznică (care, de fapt, era tot de stat, fiindcă în urma colectivizării
nici ţăranii, nici colhozurile nu numai că nu puteau dispune de pământ şi unelte, dar nici nu mai puteau folosi cum doreau pământul, fiind
necesar să se conformeze indicaţiilor reprezentanţilor multiplelor organe de stat şi de partid, cei care erau parte component a sistemului
administrativ de comandă).
În organizarea puterii de stat Constituţia R.A.S.S.M., ca şi constituţiile celorlalte republici sovietice, atât în trecut, cât şi cele în vigoare pe
toată durata regimului sovietic socialist, n-au realizat principiul separaţiei puterilor, ci pe cel al unicităţii (confuziei) puterilor. Organele erau
împărţite în categorii, între care se stabileau relaţiile de subordonare din treaptă în treaptă până la organul suprem – Sovietul Suprem, care
nici el nu deţinea puterea supremă, ci era o marionetă în regimul totalitar, în care monopolul asupra puterii aparţinea partidului unic – cel
comunist în persoana lui Stalin şi a câtorva acoliţi ai săi. Sovietul Suprem al R.A.S.S.M. nu era unicul organ legislativ şi actele referitor la
modificări în Constituţie, în împărţirea administrativ-teritorială necesitau confirmarea din partea organelor ucrainene. Prezidiul Sovietului
Suprem era compus din 11 membri şi emitea decrete (inclusiv normative), interpreta legile, putea anula dispoziţiile şi deciziile guvernului,
Sovietelor locale (raionale şi orăşeneşti), în caz de neconcordanţă cu legea. Între sesiunile Sovietului Suprem, Prezidiul putea destitui şi numi
comisari norodnici, acte care ulterior, fără a fi puse în discuţie, erau confirmate de Sovietul Suprem al R.A.S.S.M. Guvernul – Sovietul
Comisarilor Norodnici (S.C.N.) era format din comisari norodnici ai R.A.S.S.M. şi reprezentantul plenipotenţiar al comisariatului norodnic al
colectărilor din U.R.S.S. Conform Constituţiei, S.C.N. era responsabil faţă de Sovietul Suprem al R.A.S.S.M., iar între sesiuni – şi faţă de Prezidiul
Sovietului Suprem al R.A.S.S.M, dar această responsabilitate se reducea până la urmă la responsabilitatea în faţa organului de partid, şi nu
faţă de organele de stat menţionate de Constituţie, acestea aveau doar rolul de a confirma deciziile organului de partid. S.C.N. emitea hotărâri
şi dispoziţii, luând ca temei legile unionale şi ucrainene, conducea activitatea comisariatelor norodnice.
Organele locale ale puterii de stat erau Sovietele raionale, orăşeneşti şi săteşti. Alegerile în Sovietul Suprem al R.A.S.S.M. au avut loc în
iunie 1938, fiind aleşi 101 deputaţi, iar 6 deputaţi – în Sovietul Suprem al Ucrainei. Au fost alese şi organele locale – sovietele raionale,
orăşeneşti şi săteşti, care funcţionau în sesiuni, în perioada dintre sesiuni activa comitetul executiv. Sesiunile se convocau rar, se încălcau
termenii legali, preşedintele comitetului executiv deseori încălca principiul colegialităţii în rezolvarea problemelor de interes local. Constituţia
a introdus dreptul de vot universal, direct, egal şi cu scrutin secret, restricţiile anterioare fiind desfiinţate, în legătură cu faptul că „duşmanii
norodului” au fost nimiciţi şi a fost nimicită şi exploatarea omului de către om, cum într-un mod demagogic au conchis autorităţile sovietice.
Constituţia din 1938 declara drepturile la muncă, învăţătură, odihnă, la asistenţa socială, libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor,
mitingurilor şi demonstraţiilor. Art.92 arăta că „sloboda cuvântului, tiparului, manifestaţiilor, demonstraţiilor este acordată în corespundere
cu interesele truditorilor şi cu ţelul de a întări structura socialistă”, ceea ce însemna de fapt limitarea libertăţilor respective, fiind admise
numai cele convenabile puterii.
Dreptul la muncă pentru o bună parte din cetăţenii nevinovaţi ai U.R.S.S. (şi R.A.S.S.M.) însemna munca în condiţii îngrozitoare ale
lagărelor staliniste, în exil, departe de locurile de baştină. Libertatea asocierii era declarată cu specificarea că cei mai conştienţi se unesc în
Partidul Comunist, care este „un detaşament de avangardă şi nucleul conducător al tuturor organizaţiilor”. Astfel libertatea asocierii era
limitată la un singur partid politic. Între celelalte drepturi şi libertăţi declarate şi realitate exista un decalaj considerabil. Constituţia nu a
schimbat regimul politic, care rămâne a fi totalitar.

APLICAREA DREPTULUI PENAL ŞI DREPTULUI DE PROCEDURĂ PENALĂ ÎN R.A.S.S.M.

Ideologia comunistă şi-a supus dreptul şi l-a transformat într-un sistem ideologizat, menit să servească regimul totalitar. Dar şi un astfel
de drept nu limita atotputernicia partidului şi a funcţionarilor de partid şi de stat. Chiar de la început puterea sovietică a folosit dreptul penal
şi de procedură penală în scopul apărării dogmelor sale prin violenţă. Un izvor important al dreptului sovietic era „conştiinţa revoluţionară”,
care justifica, în opinia bolşevică, violenţa. Practic „conştiinţa revoluţionară” însemna că organele de aplicare a dreptului procedau aşa cum
socoteau că este util cauzei revoluţiei bolşevice, adică se admitea şi analogia legii şi analogia dreptului în domeniul penal, ceea ce ducea la
abuzuri substanţiale.
În R.A.S.S.M. se aplica legislaţia penală unională şi ucraineană şi unele acte normative proprii, dar adoptate în conformitate strictă cu cele
ale U.R.S.S. şi R.S.S.U. Până în 1927, în R.A.S.S.M. s-a aplicat Codul penal al R.S.S.U. din 1922, iar din 1927 – un alt Cod penal al R.S.S.U.,
alcătuit în deplină concordanţă cu bazele legislaţiei penale ale U.R.S.S. şi ale republicilor unionale din 1924.
Bazele evidenţiau 2 feluri de infracţiuni:
a) îndreptate împotriva orânduirii sovietice, ca cele mai grave, pentru care se fixa o limită de jos, ce nu putea fi micşorată de instanţa de
judecată;
b) toate celelalte, pentru care se stabilea doar limita de sus.
Bazele admiteau analogia legii, permiţând judecătorilor să sancţioneze acţiuni care nu erau indicate în lege, dar aveau asemănare cu
unele din cele prevăzute de lege. Ca pedepse erau aplicate: pedeapsa cu moartea, declararea de duşman al poporului şi expulzarea din
U.R.S.S., privaţiunea de libertate etc.
Suplimentar au fost adoptate legi unionale cu caracter penal, care s-au aplicat şi în R.A.S.S.M. În 1929 a fost adoptată o lege, conform
căreia cetăţenii Uniunii Sovietice, care, aflându-se peste hotarele ţării, au trecut „de partea duşmanilor clasei muncitoare”, erau declaraţi în
afara legii şi urma împuşcarea lor în 24 de ore. Legea avea putere retroactivă, ceea ce dreptul penal modern interzice în caz de incriminări şi
pedepse noi. Chiar dreptul penal medieval ţinea cont de faptul dacă a ştiut sau nu infractorul legea în timpul încălcării ei (Cartea românească
de învăţătură din 1646). Politica penală s-a înăsprit în aşa măsură, încât chiar pentru unele infracţiuni nu prea grave ca încălcarea regulilor
 85

pentru operaţiile valutare, falsificarea banilor, spionajul economic pedeapsa putea fi cea capitală – cu moartea.
În 1930, S.C.N. al R.A.S.S.M. a adoptat o hotărâre despre ocrotirea prisăcilor, în care nimicirea prisăcilor (care a fost un act de disperare
a ţăranilor împotriva socializării averii) era calificată ca sabotaj şi se pedepsea conform art. 189 p. 1 al Codului penal al R.S.S.U. Se interzicea
sacrificarea vitelor de către ţărani, cu scopul de a asigura baza materială a colhozurilor. Aceste acţiuni erau calificate de asemenea ca sabotaj.
Legea din 7 august 1932 „Despre ocrotirea averii întreprinderilor de stat, a colhozurilor şi a cooperaţiei”, cunoscută în popor şi ca „Legea
celor cinci spice”, prevedea pedeapsa capitală pentru infractorii ce sustrăgeau astfel de avere şi care erau calificaţi ca duşmani ai poporului.
Proprietatea socialistă fiind declarată temelie a orânduirii sovietice, trebuia ocrotită cu sancţiuni grave, socoteau legislatorii (după unele
mărturii, legea ar fi fost scrisă de Stalin în persoană), de aceea nu se lua în consideraţie volumul celor sustrase. Când erau circumstanţe
atenuante, pedeapsa capitală se înlocuia cu confiscarea averii şi 10 ani privaţiune de libertate. Deoarece în 1932 a fost foamete, sub incidenţa
acestei legi cădeau şi acei oameni care luau un buzunar de grăunţe de pe câmpul colhoznic ca să-şi poată hrăni cât de cât copiii. Până la
sfârşitul anului 1932 în U.R.S.S. au fost condamnaţi în baza acestei legi 55 mii oameni. În 1934, C.E.C. al U.R.S.S. a adoptat legea „Despre
trădarea Patriei”, conform căreia trădarea însemna: spionaj, comunicarea secretului militar sau de stat, trecerea de partea duşmanului,
trecerea neautorizată a frontierei de stat. Sancţiunea pentru o astfel de infracţiune era pedeapsa cu moartea şi confiscarea averii. Legea
conţinea şi dispoziţii referitor la responsabilitatea fără vină şi anume: membrii familiei infractorilor erau lipsiţi de drepturi electorale, alte
drepturi şi erau deportaţi în Siberia.
Persoanelor recunoscute de justiţie ca social primejdioase în vederea condamnărilor penale din trecut li se putea refuza dreptul de a se
afla pe un anumit teritoriu până la 3 ani.
Dreptul sovietic a suprimat apelul în calitate de cale de atac a deciziilor judecătoreşti. Deformări grave ale dreptului de procedură penală
s-au produs prin adoptarea şi aplicarea hotărârii C.E.C. al U.R.S.S. din 10 iulie 1934, conform căreea a fost format un organ anticonstituţional
extrajudiciar – osoboe soveşcianie – organ în sistemul securităţii. Activitatea lui nu era limitată de nici o lege – atât materială, cât şi de
procedură şi a servit pentru „justificarea” represiunilor. Ca organe locale extrajudiciare se formau dvoiki, troiki.
Hotărârea C.E.C. al U.R.S.S. din 1 decembrie 1934 (ziua asasinării lui S. M. Kirov la Leningrad) stabilea o procedură urgentă de anchetare
a „actelor teroriste”, în termen până la 10 zile. Astfel de dosare se examinau fără participarea avocatului (deseori şi în absenţa inculpatului),
nu era admis recursul. Sentinţele erau definitive şi erau executate imediat după pronunţarea lor. Nu se permitea înaintarea cererii de graţiere.
Aceste legi au servit drept motivare juridică a represiunilor dezlănţuite pe tot teritoriul U.R.S.S.
În R.A.S.S.M. în anii 1937–1939 au fost supuşi represiunilor mulţi dintre foştii activişti de stat şi de partid: Starâi, Voronovici, Golub, Moroz
– ca duşmani ai poporului. Au fost condamnaţi şi executaţi aproape toţi membrii Uniunii scriitorilor din R.A.S.S.M., toată conducerea
comisariatului de interne (1939). Din 9 membrii ai Moldobcomului 7 au fost supuşi represiunilor în septembrie 1937 ca duşmani ai poporului.
În 1938 organizaţia de partid Moldova avea de două ori mai puţini membri ca în 1933 (3 mii faţă de 5 mii 715).
Motivele pentru care persoanele erau calificate ca duşmani ai poporului:
 spionaj în folosul României pentru a rupe R.A.S.S.M. de la U.R.S.S.;
 naţionalismul.
Însă represiunile s-au extins nu numai asupra conducătorilor, intelectualităţii, dar şi asupra muncitorilor şi ţăranilor. După unele date, în
satul Butor, raionul Grigoriopol 150 oameni au fost victimele represiunilor, iar în satul Pererâta, raionul Dubăsari – 270 oameni. Regimul
totalitar se menţinea astfel datorită represiunilor, intimidărilor.

TEMA: Instituţiile politico-juridice în R.S.S.M. (1940–1941)

1. Pactul Molotov-Ribbentrop și consecințele lui asupra Basarabiei și Bucovinei de Nord.

2. Proclamarea Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești – act nelegitim al U.R.S.S.
3. Constituirea aparatului de stat și instaurarea regimului totalitar în R.S.S.M.
4. Problema cetățeniei locuitorilor Basarabiei și Bucovinei de Nord după 28 iunie 1940.
5. Adoptarea și trăsăturile esențiale ale Constituției R.S.S.M. din 1941.
6. Aplicarea temporară a codurilor R.S.S. Ucrainene pe teritoriul R.S.S. Moldovenești.

PACTUL MOLOTOV-RIBBENTROP ȘI CONSECINȚELE LUI ASUPRA BASARABIEI ȘI BUCOVINEI DE NORD

Despre protocolul adițional secret, semnat de reprezentanții plenipotențiari ai Uniunii Sovietice și Germaniei la 23 august 1939, odată
cu tratatul sovieto-german de neagresiune, opinia publică mondială a aflat în 1946, când la procesul de la Nürnberg avocatul dr. A.Seidle l-
a folosit pentru a-l apăra pe R.Hesse. În timpul regimului totalitar în Uniunea Sovietică era de neconceput evocarea faptului existenței
protocolului adițional secret. Dar odată cu declararea de către M.Gorbaciov a „perestroicii” și a transparenței, au început a fi descoperite
multe din secretele regimului totalitar sovietic.
În 1989, luna mai, la Congresul I al deputaților poporului din Uniunea Sovietică, la propunerea deputaților din republicile baltice, a fost
creată o comisie care urma să dea o apreciere politică și juridică protocolului adițional secret, numit pe scurt pactul Molotov-Ribbentrop. La
Congresul al II-lea al deputaților poporului din Uniunea Sovietică (decembrie 1989) comisia și-a expus argumentele, caracterizând pactul ca
fiind nelegitim, nul și neavenit din momentul semnării lui.
Conținutul Protocolului adițional secret se referea la împărțirea sferelor de interese în Europa între cele două state: Germania hitleristă
și Uniunea Sovietică. În punctul întâi se menţiona hotarul sferelor de interese ale Germaniei şi Uniunii Sovietice în statele baltice: Finlanda,
Estonia, Letonia şi Lituania. În punctul doi se menţiona hotarul sferelor de interese ale celor două state totalitare în Polonia (pe râurile Narva,
Vistula şi San). În punctul trei al Protocolului Uniunea Sovietică îşi declara interesul faţă de Basarabia, pe când Germania declara un dezinteres
total.
Astfel Protocolul adiţional secret este dovada unei politici externe agresive a Uniunii Sovietice şi a Germaniei, care hotărau soarta unor
terţe ţări fără consultarea şi chiar fără ştirea acestora, un act ce nu corespundea principiilor şi normelor dreptului internaţional, în primul
rând, a principiului efectului relativ al tratatului, conform căruia printr-un tratat nu se pot impune obligaţii unui stat terţ fără consimţământul
său.
 86

Istoricul Ion Şişcanu a enunţat concluzia că pactul a însemnat o înţelegere de război, deoarece schimbările teritoriale şi politice în regiuni,
ce aparţineau unor state terţe, puteau avea loc numai în urma unui război sau a aplicării forţei. La 31 august 1939 (cu o zi înainte de năvălirea
hitleriştilor în Polonia), Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice a ratificat Tratatul din 23 august 1939, fără să fie informat despre Protocolul
adiţional secret de la aceeaşi dată. Acţiunile de mai departe ale Uniunii Sovietice şi Germaniei au decurs în strictă conformitate cu
Protocolul adiţional secret. Pentru traducerea în viaţă a planurilor sale expansioniste conducerea Uniunii Sovietice a întreprins anexarea
unor teritorii ale Poloniei (Ucraina de Vest şi Belorusia de Vest) sub motivul apărării vieţii şi averii ucrainenilor şi bieloruşilor din localităţile
respective, a dus aşa-numitul „război de iarnă” cu Finlanda, fiind condamnată de comunitatea internaţională şi exclusă din Liga naţiunilor, a
ocupat ţările baltice prin impunerea unor regimuri de marionetă.
La 26 iunie 1940, ambasadorului român la Moscova i s-a înmânat de către V.Molotov o notă ultimativă a guvernului sovietic adresată
conducerii României. În notă se conţineau multe neadevăruri şi se cerea în mod ultimativ cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord Uniunii
Sovietice. În notă se menţiona că „Uniunea Sovietică n-a recunoscut niciodată faptul smulgerii violente a Basarabiei...”. Într-adevăr, Rusia
Sovietică, apoi Uniunea Sovietică, de multe ori au încercat să li se recunoască dreptul asupra Basarabiei atât pe cale diplomatică, cât şi pe
cea militară, organizând provocări de tipul „răscoalelor” de la Hotin, Tatarbunar, dar aceste încercări nu s-au încununat de succes. În
continuare Uniunea Sovietică a recunoscut de fapt includerea Basarabiei în România prin Protocolul de la Moscova din 1929, semnat de
Uniunea Sovietică, Estonia, Letonia, Polonia şi România, care prevedea aderarea părţilor la Pactul Briand-Kellogg cu privire la refuzul de la
acţiuni militare pentru rezolvarea diferendelor şi rezolvarea lor în exclusivitate pe cale paşnică. În notă se menţiona că România a smuls de
la Rusia o parte a teritoriului ei – Basarabia, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei Sovietice din 1918. Această declaraţie de asemenea
nu corespundea adevărului, deoarece nu „România a smuls de la Rusia Basarabia”, ci hotărârea despre unirea Basarabiei cu România a fost
adoptată de parlamentul (Sfatul Ţării) Basarabiei din 27 martie 1918. Sfatul Ţării a fost un organ legitim constituit, care a adoptat hotărârea
sa, conducându-se şi de Declaraţia drepturilor popoarelor Rusiei din 2 noiembrie 1917 şi în temeiul drepturilor istorice şi de neam ale
populaţiei româneşti din Basarabia (Republica Democrată Moldovenească). Teza despre „slăbiciunea militară a Rusiei Sovietice la 1918” de
asemenea nu corespunde adevărului, deoarece Rusia a luptat şi a învins atunci alte ţări mai puternice decât România.
Cea mai mincinoasă afirmaţie a notei sovietice era aceea cu privire la „populaţia preponderent ucraineană a Basarabiei”, care fiind în
cadrul României era izolată, fiind privată de legăturile sale de secole (!) cu Ucraina Sovietică. Recensământul din 1816 indica în Basarabia
86% români. În rezultatul politicii de colonizare şi deznaţionalizare procentul românilor în Basarabia scade pînă la 67,4%, iar în 1917 pînă la
65%, menţinându-se totuşi populaţia băştinaşă ca majoritară. Deci, afirmaţia despre „populaţia preponderent ucraineană” a Basarabiei era
o minciună sfruntată. În notă se revendică şi cedarea de către România a Bucovinei de Nord, care niciodată n-a făcut parte din Imperiul Rus
(pînă la 1775 – parte componentă a Statului Moldova, de la 1775 pînă la 1918 – parte a Imperiului Austriac, iar din 1918 s-a unit cu România).
Partea sovietică a explicat revendicarea Bucovinei de Nord prin necesitatea de a recupera de la România de Uniunea Sovietică pagubele
aduse de „exploatarea” Basarabiei timp de 22 de ani, adică, Bucovina de Nord cu populaţia ei erau pentru conducerea sovietică o monedă
de schimb şi recompensă.
Conducerea României a răspuns la notă că este gata de a purta tratative cu Uniunea Sovietică, dar acest răspuns nu i-а satisfăcut pe
conducătorii sovietici care doreau o victorie grabnică şi totală, de aceea accentul ultimativ a fost păstrat. Pentru a evita urmări grave, România
a răspuns a doua oară afirmativ, deoarece sigur n-ar fi putut ţine piept Armatei Roşii, unităţile căreia demult erau concentrate la Nistru. Cu
mult înainte de prezentarea notei conducerii României, conducerea Uniunii Sovietice a început pregătirea războiului împotriva României,
concentrând forţe umane şi tehnica militară în imediata apropiere de Nistru. Conducerea sovietică pregătise 2 variante de intervenţie
sovietică în România: în caz dacă Armata Română va opune rezistenţă şi în caz dacă teritoriile cerute de Uniunea Sovietică vor fi cedate fără
luptă. Prima variantă a fost pregătită după toate regulile artei militare, iar cea de-a doua a fost pregătită ca o acţiune ideologică,
propagandistică, fiind puse la dispoziţia diviziilor Frontului de Sud 156 mii portrete ale conducătorilor partidului comunist al Uniunii Sovietice,
biografia lui Stalin, Constituţia U.R.S.S., Cursul rezumativ al istoriei partidului comunist ş.a.
Armata Roşie a ocupat teritoriul Basarabiei, nordul Bucovinei şi o parte din ţinutul Dorohoi (fostul ţinut Herţa, care nu era indicat în notă)
la 28 iunie 1940, încălcând prevederile propriei note şi a acordului de la Odesa, prin care se permitea un răgaz autorităţilor şi Armatei Române
pentru a se retrage. Armata Roşie a înaintat mai repede decât s-a convenit prin înţelegeri şi uneori a deschis foc asupra Armatei Române,
care a înregistrat pierderi umane (de exemplu, la ieşirea din Chişinău au fost împuşcaţi 124 ostaşi români, la Corneşti – 50).
Conform datelor Statului Major al României (ce se conţin în monografia istoricilor I.Scurtu şi C.Hlihor, Bucureşti, 1993), la 6 iulie 1940
ucişi şi dispăruţi fără veste se numărau 356 ofiţeri şi 42.876 soldaţi români.
Astfel, împotriva principiilor şi normelor de drept internaţional, prin ameninţarea cu forţă şi prin forţa armelor, Basarabia, Bucovina de
Nord şi ţinutul Herţa, vechi teritorii româneşti, au fost ocupate de Armata Roşie, anexate violent la Uniunea Sovietică şi li s-a impus un regim
comunist, totalitar.

PROCLAMAREA REPUBLICII SOVIETICE SOCIALISTE MOLDOVENEȘTI – ACT NELEGITIM AL U.R.S.S.

La 2 iulie 1940 a avut loc şedinţa Biroului Politic al C.C. al P.C.(b), la care au participat Stalin, Molotov, Kaganovici, Beria, Hruşciov, Kalinin,
Voroşilov, luându-se în dezbatere „Problemele C.C. al P.C.(b) din Ucraina”. De ce problemele Ucrainei? Probabil din aceeaşi cauză ca şi în
nota ultimativă, unde se menţiona despre populaţia preponderent ucraineană, vrând în aşa mod să păstreze statutul de republică autonomă
în cadrul Ucrainei. Biroul politic a permis C.C. al P.C.(b) din Ucraina să numească în judeţele Basarabiei şi în judeţul Cernăuţi (Bucovina de
Nord) membri ai comitetelor executive judeţene şi ai comitetelor de partid judeţene. La 4 iulie, C.C. al P.C.(b) al Ucrainei a determinat
persoanele ce trebuiau să devină membri ai acestor comitete. Lista a fost prezentată Prezidiului Sovietului Suprem al Ucrainei, care a publicat-
o din nume propriu. Din 75 membri ai celor 9 comitete executive de pe teritoriul Basarabiei numai 4 erau români (moldoveni), dar nici un
basarabean, iar din cei 52 membri ai comitetelor judeţene de partid numai 2 erau români (moldoveni) şi nici un basarabean, nici măcar dintre
comuniştii basarabeni, care numărau la 1940 circa 400 de oameni şi activau în ilegalitate, dintre care 73, ca fiind de mare încredere, au fost
recomandaţi Moscovei de Comintern. Astfel a fost ignorată unica forţă politică – organizaţia comunistă basarabeană, – care milita pentru
instaurarea regimului comunist moscovit.
Soarta de mai departe a Basarabiei şi Bucovinei de Nord se hotăra în cabinete de partid, dar se organizau şi anumite acţiuni de masă.
Spre exemplu, la Chişinău şi Akerman au avut loc mitinguri, unde s-au adoptat rezoluţii despre unirea Basarabiei cu R.A.S.S.M. şi formarea
unei republici unionale moldoveneşti. Ziarul Partidului Comunist, „Pravda”, scria în acele zile, că noua Republică Moldovenească va avea 3,7
 87

mln. oameni şi un teritoriu de 50 mii km2, deci, un teritoriu mai mare ca cel al Belgiei, Olandei, Elveţiei.
Dar Sovietul Comisarilor Norodnici al R.A.S.S.M. şi Moldobcomul au formulat o revendicare extrateritorială: unirea populaţiei
moldoveneşti din R.A.S.S.M. cu populaţia moldoveneacă a Basarabiei, ceea ce presupunea că o parte din Basarabia şi toată Bucovina de Nord
vor fi incluse în Ucraina şi problema hotarelor urma să fie soluţionată de comun acord a părţii ucrainene şi moldoveneşti. Secretarul
Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. a cerut informaţii de la organele de partid şi sovietice ale R.A.S.S.M. (de la Moldobcom, Sovietul
Comisarilor Norodnici şi Prezidiul Sovietului Suprem al R.A.S.S.M.) şi de la Prezidiul Sovietului Suprem al R.S.S.U. Organele R.A.S.S.
Moldoveneşti au răspuns ca din viitoarea R.S.S.M. din cele 14 raioane ale R.A.S.S.M. să fie excluse 3 raioane (Balta, Codâma, Pesceansk), care
să fie anexate Ucrainei, de asemenea Bucovina de Nord, judeţul Hotin şi Akerman să fie anexate Ucrainei. Judeţul Izmail, după părerea
organelor R.A.S.S.M., trebuia să fie inclus în componenţa R.S.S.M., deoarece majoritatea populaţiei erau moldoveni, iar oraşul Izmail era
centrul economic şi cultural pentru populaţia moldovenească din Bolgrad, Reni şi Izmail.
Din Prezidiul Sovietului Suprem al Ucrainei au fost trimise date ce se deosebeau de cele ale R.A.S.S.M. În loc de 3 raioane din R.A.S.S.M.,
Ucraina cerea 8 raioane, de asemenea Bucovina de Nord, judeţul Hotin, Akerman şi o parte din judeţul Izmail cu oraşul Izmail. Aceste cerinţe
erau „argumentate” prin falsificarea datelor recensământului românesc din 1927. În judeţul Hotin moldovenii au fost indicaţi în număr mai
mic decât ucrainenii, deoarece la ucraineni au fost atribuiţi şi reprezentanţii polonezilor, bieloruşilor, în 90 sate moldo-ucrainene populaţia
în întregime a fost indicată ca ucraineană. Pentru a demonstra preponderenţa ucrainenilor în judeţul Izmail au fost indicaţi împreună ruşii şi
ucrainenii şi chiar după această „operaţie” ei erau mai puţini – 34,7% – decât moldovenii care alcătuiau 37%. Pentru a „argumenta” de ce
Izmailul trebuie inclus în Ucraina se menţiona: fiindcă oraşul Izmail e populat numai de ucraineni, fiindcă bulgarii şi găgăuzii, ca neamuri slave
(!), au mai mult comun cu ucrainenii decât cu moldovenii, fiindcă Ucraina, având flotilă maritimă şi fluvială, mai efectiv va folosi Dunărea şi
Marea Neagră.
Până la 2 august 1940, organele Ucrainei şi R.A.S.S.M. nu ajunsese la o părere unică. Părerea basarabenilor nimeni nici nu o solicita. La 2
august 1940 la sesiunea Sovietului Suprem al U.R.S.S. a fost adoptată Legea despre formarea R.S.S.M. şi includerea în componenţa Ucrainei
a Bucovinei de Nord, a judeţelor Hotin, Akerman şi Izmail. La votarea acestei Legi au participat numai deputaţi din stânga Nistrului, iar din
Basarabia – nimeni. 32 basarabeni, cărora li s-a adus la cunoştinţă Legea din 2 august despre proclamarea R.S.S.M., aveau statut de oaspeţi,
de aceea ei n-au fost admişi la votarea Legii. Din fosta R.A.S.S.M. au fost incluse în R.S.S.M. numai 6 raioane, care se situiază pe malul Nistrului:
Camenca, Râbniţa, Dubăsari, Grigoriopol, Slobozia, Tiraspol, celelalte 8 fiind incluse în R.S.S.U. Astfel fiind ciopârţite teritoriile naţionale,
populaţia R.S.S.M. era de 2,7 mln. oameni, în loc de 3,7 mln., de care scria „Pravda” în iulie 1940; în loc de 50 mii km2 – doar 33,7 mii km2.
Populaţia românească a fost împărţită între 2 republici: Ucraina şi Moldova, fiind separată artificial. Populaţia bulgară şi găgăuză de la
sudul Basarabiei de asemenea s-a pomenit în 2 state. În octombrie 1940 conform unei înţelegeri dintre Stalin şi Hitler au fost repatriaţi nemţii
din sudul Basarabiei şi din Bucovina de Nord (124 mii persoane) şi în satele rămase pustii au fost aduşi ucraineni din Lvov, Volâni, Sumî, Viniţa,
Cemigov, lucru care trebuia post-factum să argumenteze preponderenţa ucrainenilor în sudul Basarabiei şi să mărească numărul de ucraineni
în Bucovina de Nord.
La 4 noiembrie 1940, Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S. a adoptat un decret prin care erau stabilite frontierele dintre Ucraina şi
Moldova în conformitate cu Legea din 2 august 1940, în R.S.S.M. fiind incluse 6 judeţe basarabene şi 2 raioane ale judeţului Hotin şi din
fosta R.A.S.S.M. – 6 raioane. Populaţia moldovenească, care s-a pomenit în Ucraina, adopta hotărâri la adunările generale ale sătenilor,
trimitea adresări, scrisori lui Stalin, Kalinin şi altor conducători sovietici cu rugămintea de а-i trece în componenţa R.S.S.M., dar ele n-au fost
luate în seamă. După război, în 1946 această problemă au pus-o şi organele R.S.S.M., în persoana Secretarului doi al C.C. al P.C., M. Salagor,
şi preşedintelui Sovietului Miniştrilor Covali, dar care de asemenea a fost ignorată.
În avizul comisiei Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova din 23 iunie 1990 proclamarea din 2 august 1940 a R.S.S.M. a fost apreciată ca
act nelegitim al U.R.S.S. în temeiul următoarelor argumente:
1) Basarabia a fost anexată la U.R.S.S. prin forţă şi ameninţarea cu forţă, ca rezultat al pactului Molotov-Ribbentrop;
2) Basarabenii n-au fost întrebaţi şi n-au participat sub nici o formă la adoptarea legii din 2 august 1940;
3) Legea din 2 august 1940 a însemnat dezmembrarea teritoriilor naţionale româneşti (moldoveneşti) şi a populaţiei băştinaşe a acestor
teritorii între două state: R.S.S. Ucraineană şi R.S.S. Moldovenească;
4) Sovietul Suprem al U.R.S.S., conform Constituţiei unionale din 1936, nu avea dreptul să formeze o republică unională, ci doar s-o
primească în componenţa U.R.S.S. Legea despre primirea R.S.S.M. în componenţa U.R.S.S. aşa şi nu a fost adoptată.

CONSTITUIREA APARATULUI DE STAT ŞI INSTAURAREA REGIMULUI TOTALITAR ÎN R.S.S.M.

Încă înainte de 2 august 1940, în calitate de organe locale ale puterii de stat sovietice în Basarabia şi Bucovina de Nord au fost numiţi, la
desemnarea C.C. al P.C. al R.S.S. Ucrainene, de Prezidiul Sovietului Suprem al Ucrainei membri ai comitetelor executive din judeţe, care la
rândul lor au numit membri ai comitetelor executive raionale şi orăşeneşti care numeau comitetele executive săteşti şi de orăşel.
După proclamarea R.S.S. Moldoveneşti, până la crearea organelor supreme ale puterii de stat asupra întregului teritoriu al R.S.S.M., au
fost extinse atribuţiile Sovietului Suprem, ale Prezidiului Sovietului Suprem, ale Sovietului Comisarilor Norodnici din R.A.S.S.M.
Deoarece în doctrina şi practica publică sovietică concepţia luptei de clasă era principală, la 23 iulie 1940 au fost lichidate breslele –
sindicatele româneşti, fiind socotite reacţionare, deoarece din ele făceau parte atât muncitorii, cât şi patronii. Toate formele de asociaţii
existente până la 28 iunie au fost desfiinţate, averea lor – naţionalizată, iar membrii şi chiar simpatizanţii partidelor politice din epoca
interbelică (ţărănist, liberal, „Totul pentru ţară” etc.) au început a fi arestaţi. Prin aceste metode violente se asigura monopolul partidului
comunist şi „loialitatea” faţă de el.
La 14 august 1940, comitetului regional de partid Moldova al R.A.S.S.M. i s-a conferit statutul de Partid Comunist al R.S.S.M.
Încă în legea din 2 august 1940 (p.3) se menţiona că se transmit R.S.S.M. întreprinderile industriale de pe teritoriul ei cu excepţia unui
număr mic de întreprinderi de importanţă unională. Pe baza cărui drept se făcea această transmitere, doar întreprinderile au fost construite
nu de Uniunea Sovietică, ci de populaţia Basarabiei? Conform statutului de cuceritor, căruia nu-i pasă de drept, ci face după bunul său plac.
Astfel Uniunea Sovietică se considera proprietarul resurselor materiale din R.S.S.M. La 15 august 1940, Prezidiul Sovietului Suprem al
U.R.S.S. a adoptat decretul „Despre restabilirea pe teritoriul Basarabiei a legilor sovietice despre naţionalizarea pământului”. Conform
acestui decret se declara tot teritoriul Basarabiei cu subsolul, pădurile, apele ei proprietate de stat. Statul transmitea ţăranilor pământul în
folosinţă de muncă. Dar în Basarabia încă în urma reformei agrare iniţiate de Sfatul Ţării în 1918, 95% din proprietatea funciară era proprietate
 88

ţărănească, pământul era prelucrat de însăşi proprietarii. La 13 septembrie 1940, Comitetul Central al Partidului Comunist (b) din U.S. şi
Sovietul Comisarilor Norodnici al U.R.S.S. au adoptat rezoluţia despre cotele maxime ale unei gospodării ţărăneşti în Bucovina de Nord şi
Basarabia, conform căreia cota maximă în judeţele de la sud era 20 ha, iar în cele de la nord 10 ha, în două raioane ale fostului judeţ Hotin
(Briceni şi Lipcani) – 7 ha. La 20 septembrie, sprijinindu-se pe rezoluţia unională din 13 septembrie, C.C. al P.C.(b)M. şi Sovietul Comisarilor
Norodnici din R.A.S.S.M. au adoptat o hotărâre despre exproprierea forţată fără despăgubiri a surplusurilor, adică a suprafeţei de teren
mai mare decât era prevăzut de cotă. Această politică a trezit nemulţumire şi au fost chiar unele exemple de opunere a rezistenţei nu numai
din partea moldo-românilor, dar şi a nemţilor de la sudul Basarabiei. Dar în scurt timp nemţii au fost repatriaţi şi protestele s-au estompat.
Deci, se expropriau de fapt ţăranii, ajungându-se la o învrăjbire între ei. De la 15.100 gospodării s-au expropriat 100.000 ha (în mediu câte 6
ha). În toamna anului 1940 s-a procedat la organizarea sovhozurilor şi colhozurilor. În martie 1941 în partea dreaptă a Nistrului erau 119
colhozuri, fiind întreprinse aceleaşi acţiuni în sfera agrară ca în anii '30 pe întreg teritoriul Uniunii Sovietice.
Tot la 15 august 1940, Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S. a mai adoptat un decret „Despre naţionalizarea băncilor, întreprinderilor
industriale şi de comerţ, a transportului feroviar şi de apă, a mijloacelor de comunicaţii în Basarabia”. Decretul declara naţionalizate de la
28 iunie 1940 băncile, instituţiile de credit şi păstrare a banilor, transportul feroviar şi de apă, mijloacele de comunicaţii. Se declarau
naţionalizate întreprinderile industriale şi comerciale cu un număr mai mare de 20 muncitori şi cu un număr mai mare de 10 muncitori, dacă
întreprinderea avea un motor cu o capacitate mai mare de 10 cai-putere, iar întreprinderile comerciale – o circulaţie anuală a mărfurilor mai
mare de 600 mii lei. În afară de aceasta se declarau naţionalizate toate întreprinderile industriei poligrafice, de spirt, depozitele de petrol,
beciurile industriale cu vin, spitalele, teatrele, stadioanele, muzeele, galeriile de tablouri, hotelurile, instituţiile de învăţământ, farmaciile şi
casele, stăpânii cărora se retrăsese peste hotarele Uniunii Sovietice.
Comitetele judeţene de partid şi executive organizau la întreprinderile naţionalizate controlul muncitoresc şi numeau comisari. În total au
fost naţionalizate 3 mii întreprinderi, dintre care 545 – întreprinderi industriale. Astfel a fost lichidată proprietatea privată, (păstrându-se
doar cea mică) şi declarată proprietate socialistă, adică de stat.
La 31 august 1940, Comisariatul de finanţe a anunţat deponenţii – persoane fizice, că sunt obligaţi să-şi înregistreze până la 15 septembrie
1940 depunerile, iar retragerea depunerilor poate fi făcută până la 20 septembrie, prin prezentarea personală şi a carnetelor de depozit,
conturile se plăteau până la 8 mii lei. Deci şi o parte a banilor aflaţi în bănci a fost expropriată (naţionalizată). În aceiaşi manieră de păstrare
doar a proprietăţii mici, s-a justificat stabilirea acestei sume (ea era mică, egală cu 200 ruble).
La 15 august 1940, Sovietul Comisarilor Norodnici al U.R.S.S. a stabilit impozitul agricol ce trebuia plătit de gospodăriile ţărăneşti, a
fixat impozitul pe venit de la meşteşugari, taxe pentru construcţia locativă şi construcţia obiectelor de menire socială. Au fost lichidate
companiile de asigurare, asigurarea devenind monopol de stat.
În noiembrie 1940, la sesiunea Sovietului Suprem al R.A.S.S.M. a fost examinată problema alegerilor în Sovietul Suprem al R.S.S.M.,
formându-se comisia constituţională pentru elaborarea proiectului de constituţie. Alegerile au avut loc la 12 ianuarie 1941, în temeiul
normei: un deputat de la 10 mii de locuitori. Toată campania electorală a fost organizată şi supravegheată sub conducerea directă a organelor
de partid, care aveau sarcina concretă – de a asigura alegerea comuniştilor şi a oamenilor devotaţi cauzei partidului comunist. Comuniştii au
înaintat toţi candidaţii dintre comunişti şi necomunişti, dar devotaţi partidului comunist. Deşi alcătuiau doar 1,56% din alegători, comuniştii
au înaintat 65% de candidaţi comunişti, celelalte 35% de necomunişti au fost înaintaţi tot de dânşii. Înainte de convocarea primei sesiuni a
Sovietului Suprem al R.S.S.M., la 7 februarie 1941 a avut loc Congresul I al Partidului Comunist al R.S.S.M., la care în prealabil s-au discutat şi
soluţionat problemele ce s-au examinat apoi şi la Sesiunea Sovietului Suprem al R.S.S.M. de la 8 februarie 1941. Sesiunea a format Prezidiul
Sovietului Suprem din 17 persoane (preşedintele Prezidiului a fost ales Preşedintele Prezidului R.A.S.S.M. G.Brovco) şi Sovietul Comisarilor
Norodnici (preşedintele S.C.N. al R.S.S.M. – preşedintele S.C.N. al R.A.S.S.M. T.Constantinov), alcătuit din preşedinte, adjuncţi, comisari
norodnici şi 2 reprezentanţi a comisariatelor unionale ale comunicaţiilor şi colectărilor.
De menţionat că organele locale aşa şi n-au mai fost alese. Până în martie 1941 au activat membrii comitetelor executive judeţene, numiţi
la propunerea C.C. al P.C.(b) al Ucrainei prin decretul Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S.U. din 4 iulie 1940, iar din martie 1941 membrii
comitetelor executive judeţene au fost numiţi la propunerea S.C.N a R.S.S.M. prin decretul Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S.M.
Comitetele executive judeţene au determinat componenţa personală a comitetelor executive raionale şi orăşeneşti, iar acestea – comitetele
executive în sate şi orăşele. Alegerile în organele locale – sovietele – au fost preconizate pentru luna noiembrie 1941, care aşa şi n-au mai
avut loc, deoarece în noiembrie 1941 puterea sovietică nu mai exista pe teritoriul fostei R.S.S.M.
În 1940 în Basarabia au fost aduşi 5 mii de împuterniciţi, ca să completeze organele puterii, de partid, de spionaj, interne. Astfel
constituirea aparatului de stat al R.S.S.M. s-a făcut fără participarea populaţiei, limitându-se elegibilitatea organelor, partidul având
monopolul asupra puterii, aparatul de stat fiind o simplă marionetă în mâinile acestuia. Prin politica economică s-a dus de fapt o politică de
jefuire, inclusiv a proprietăţii mici, ţărăneşti, o politică pe care n-a formulat-o populaţia băştinaşă, dar care i s-a impus prin forţă şi intimidări.
Pe teritoriul R.S.S.M. s-a desfăşurat o adevărată politica de genocid, care a însemnat exterminarea în masă a populaţiei băştinaşe, o emigrare
care a atins cote mari (cel puţin 250 mii oameni). În schimb, în R.S.S.M. au fost aduşi din alte regiuni ale Uniunii Sovietice cadre pentru
aparatul administrativ, comerţ, învăţământ, iluminare culturală în număr de 3 ori mai mare decât cei veniţi să lucreze în industrie şi
agricultură. Astfel s-a pus fundamentul desnaţionalizării băştinaşilor, s-a distrus sistemul naţional de învăţământ, centrele de cultură,
fundaţiile de carte. În mod arbitrar în februarie 1941 s-a interzis folosirea alfabetului latin şi s-a introdus cel rus, drept urmare cărturarii
de până la 1940 au devenit peste noapte „analfabeţi”.
Din primele zile ale instaurării regimului comunist (de la 28 iunie până la 3 iulie 1940) au fost arestaţi 1042 oameni, învinuiţi de colaborare
(!) cu regimul român, ulterior până în iunie 1941, numărul lor a crescut până la 6 mii, fiind arestaţi nu numai cei care au deţinut funcţii publice,
alese sau numite până la 28 iunie 1940, dar şi rudele acestora, în deosebi a membrilor Sfatului Ţării. Fără a fi condamnaţi, fără a li se incrimina
vreo vină, la 13 iunie 1941 au fost exilaţi în Siberia, în locuri necunoscute, lăsînd tot се-au agonisit în timpul vieţii, 5 mii de familii (circa 25-
30 mii de oameni). Această deportare s-a făcut prin cele mai barbare metode, se stabilea spionarea oamenilor şi se informau despre aceasta
organele de stat, se raporta despre starea de spirit a consătenilor (spre exemplu, în aceste rapoarte au nimerit şi informaţii despre lacrimile
celor ce îi compătimeau pe cei deportaţi, persoanele respective fiind în continuare suspectate ca fiind potenţial ostile puterii sovietice).
Regimul comunist, stabilit după 28 iunie 1940 în Basarabia şi Bucovina de Nord, era un regim totalitar, ce se caracterizează prin
următoarele semne:
 instaurarea monopartitismului, interzicerea altor partide politice decât cel comunist;
 89

 monopolul partidului comunist asupra puterii, contopirea partidului de guvernământ cu aparatul de stat;
 limitarea eligibilităţii organelor de stat şi transformarea organului legislativ într-un organ de marionetă, cu funcţii doar consultative
sau decorative;
 lichidarea drepturilor elementare ale omului ca: dreptul la viaţă, la proprietate, libertatea opiniei, presei etc.;
 represiuni sângeroase, provocări, lagăre de concentrare;
 demagogie;
 control asupra tuturor sferelor de activitate a omului;
 dictatură personală.
Regimul totalitar existent în Uniunea Sovietică a fost extins şi asupra R.S.S.M., odată cu proclamarea ei.

PROBLEMA CETĂȚENIEI LOCUITORILOR BASARABIEI ȘI BUCOVINEI DE NORD DUPĂ 28 IUNIE 1940

Cetăţenia – este regimul juridic al persoanei condiţionat de apartenenţa ei la un anumit stat. Cetăţenia se dobândeşte ori prin filiaţie
(naştere) ori prin naturalizare (împământenire). În caz de cucerire sau de cedare a teritoriilor problema cetăţeniei a fost rezolvată diferit.
Chiar în evul mediu au existat reguli progresiste în acest sens. De exemplu, între Moldova şi Polonia au fost litigii de teritoriu, dar populaţiei
de pe aceste teritorii i se da dreptul de opţiune a cetăţeniei. În sec. XX s-a format practica internaţională, care prevedea ca în caz de cesiune
a teritoriilor populaţia să aibă dreptul de opţiune a cetăţeniei.
Problema cetăţeniei locuitorilor Basarabiei şi Bucovinei de Nord a fost subiectul decretului Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. din 8
martie 1941. Conform acestui decret, toate persoanele care au fost supuşi ai Imperiului Rus către 7 noiembrie 1917 şi care trăiau pe teritoriul
Basarabiei la 28 iunie 1940 (şi copiii lor) erau restabiliţi în cetăţenia sovietică de la 28 iunie 1940. În această formulare de „restabilire” se
conţinea o greşeală gravă, deoarece se prezuma că la 7 noiembrie, când la Petersburg a avut loc acapararea puterii de stat de către bolşevici,
aceasta s-a întâmplat şi în Basarabia. Însă lovitura de stat a bolşevicilor a fost condamnată chiar de Sovietul din Chişinău, apoi prin activitatea
sa Sfatul Ţării s-a delimitat de bolşevici şi puterea sovietică, aşa încât locuitorii Basarabiei, cetăţeni sovietici, n-au fost şi nici nu puteau fi
restabiliţi în cetăţenia pe care nu au avut-o. Dar nu ne poate scăpa semnul egalităţii, care s-a pus în decret între Imperiul Rus şi Uniunea
Sovietică, drepturile asupra populaţiei Basarabiei Uniunea Sovietică şi le fundamenta prin drepturile Imperiului Rus asupra acestei populaţii,
separate fără voia ei de restul Ţării şi supusă unei deznaţionalizări masive.
În privinţa populaţiei Bucovinei de Nord, care nu făcuse parte nici odată din Imperiul Rus, decretul menţiona că locuitorii Bucovinei de
Nord dobândesc cetăţenia sovietică de la 28 iunie 1940. Regimul instaurat după 28 iunie 1940 i-а făcut pe mulţi români din Bucovina de
Nord să-şi caute scăparea în emigrarea în România. În acest sens mulţi oameni din satele raionului Adâncata (Carapciu, Camenca, Corceşti,
Cupca etc.) din văile Siretului şi ale Sireţelului s-au adresat organelor de interne pentru a li se permite trecerea în România. Bătaia de joc faţă
de aceşti oameni, care nu înţelegeau nu numai limba, dar şi modul de gândire a organelor sovietice, s-a sfârşit tragic. La 1 aprilie 1941, fiind
cu totul disperaţi de viaţa pe care o duceau, românii din satele raionului Adâncata, numai cu icoane şi copii, lăsându-şi averea agonisită cu
greu, pe jos s-au pornit spre frontieră să treacă în România. Soldaţii sovietici i-au întâlnit cu foc de mitralieră, mulţi au fost ucişi, alţii răniţi,
care, în loc de spital, au fost trimişi prin închisori şi exiluri. Aceasta a fost una din multele crime odioase ale regimului comunist totalitar.
În Decretul din 8 martie 1941 se menţiona că locuitorii permanenţi ai Basarabiei, dar care nu trăiau la 28 iunie 1940 pe teritoriul Basarabiei,
erau datori până la 1 mai 1941 să se înscrie în consulatele şi ambasadele sovietice ca cetăţeni sovietici. Aceasta nu se răsfrângea asupra
persoanelor care dobândise o cetăţenie străină până la 28 iunie 1940 (cetăţenia română nu se lua în considerare).
Persoanelor, care se întorceau din România în Basarabia şi Bucovina de Nord în ordinea fixată de comun acord dintre soviete şi autorităţile
române, li se acorda cetăţenia sovietică din momentul întoarcerii.

ADOPTAREA ȘI TRĂSĂTURILE ESENȚIALE ALE CONSTITUȚIEI R.S.S.M. DIN 1941

La 11 noiembrie 1940, Sovietul Suprem al R.A.S.S.M. a ales comisia constituţională (preşedinte – Brovco F.G., preşedintele Prezidiului
Sovietului Suprem al R.A.S.S.M.) şi 26 membri. Proiectul a fost întocmit repede, căci modele de constituţii ale republicilor unionale erau
suficiente.
La 10 februarie 1941, sesiunea I a Sovietului Suprem al R.S.S.M. a adoptat Constituţia R.S.S.M. Constituţia cuprindea 11 capitole şi 125
articole. După structura şi numirea capitolelor Constituţia nu se deosebea de constituţiile celorlalte republici sovietice:
1. Structura obştească
2. Structura de stat
3. Organele superioare ale puterii de stat
4. Organele cârmuiriii de stat
5. Organele locale
6. Bugetul
7. Judecata şi procuratura
8. Drepturile şi îndatoririle cetăţenilor – se declarau în primul rând drepturile social-economice: dreptul la muncă, la învăţătură, odihnă,
asigurare materială la bătrâneţe.
9. Sistemul de alegere – se referea la sistemul electoral, la dreptul de vot universal, egal, direct cu scrutin secret al cetăţenilor de la
vârsta de 18 ani.
10. Gherbul, steagul, capitala – se referea la stemă (care era descrisă), la drapel (care era roşu cu inscripţia R.S.S.M.), la capitală – oraşul
Chişinău.
11. Rânduiala schimbării constituţiei
Denumirea capitolelor este dată în redacţia oficială, se observă identitatea denumirilor capitolelor acestei constituţii cu cea din 1938, cu
excepţia traducerii cuvântului „stoliţa” din Constituţia din 1938 prin „capitala” în cea din 1941.
În capitolul I, R.S.S.M. era declarată stat al muncitorilor şi ţăranilor, iar baza politică o constituiau „sovietele de deputaţi ai oamenilor
muncii, apărute în rezultatul răsturnării puterii moşierilor şi capitaliştilor şi instaurării dictaturii proletariatului”. Acest articol cuprindea două
inexactităţi: Sovietele locale aşa şi nu „apăruseră” la data adoptării Constituţiei, iar „răsturnarea puterii moşierilor şi capitaliştilor” a fost
făcută de Armata Roşie şi nu de oamenii muncii.
 90

Art. 4 al Constituţiei prevedea că baza economică a R.S.S.M. o alcătuia sistemul socialist de gospodărire şi proprietatea socialistă asupra
mijloacelor de producţie, care s-au afirmat în urma lichidării sistemului capitalist al gospodăririi, lichidării proprietăţii private asupra
mijloacelor de producţie, în rezultatul naţionalizării întreprinderilor, băncilor, transportului, mijloacelor de comunicaţii, în scopul nimicirii
definitive a exploatării omului de către om şi a construirii socialismului.
Particularitățile a Constituției R.S.S.M. din 1941:
1. În primul rând, noţiunea de „proprietate socialistă” este o noţiune ideologică şi nu juridică, deoarece nu indică titularul ei.
2. În al doilea rând, naţionalizarea a fost legiferată de organele unionale, care nu contribuise cu nimic până atunci la crearea bunurilor
naţionalizate.
3. În al treilea rând, „nimicirea exploatării omului de către om şi construirea socialismului” erau enunţate doar ca scop, pe când în
celelalte republici sovietice se considera că acest scop a fost atins.
4. Art. 6 printre obiectele proprietăţii de stat indica fabricile şi uzinele mari, casele mari, deoarece cele mici puteau rămâne în mâini
private.
5. Conform decretelor de naţionalizare din 15 august 1940, a fost permisă existenţa gospodăriilor ţărăneşti şi meşteşugăreşti individuale,
a întreprinderilor industriale şi comerciale în limitele stabilite de lege. Această particularitate a R.S.S.M. a fost reflectată în art.9 al Constituţiei,
în care se menţiona „admiterea gospodăriilor individuale ale ţăranilor, meşteşugarilor, întreprinderilor mici comerciale şi industriale în
limitele stabilite de lege” (lege era Decretul din 15 august 1940).
6. În art. 8 se prevedea „folosirea veşnică şi grătuită a pământului de către gospodăriile ţărăneşti”. Aceasta era de asemenea o
particularitate a Constituţiei R.S.S.M., în Constituţia altor republici sovietice folosinţa veşnică şi gratuită era recunoscută numai colhozurilor.
„Folosinţa gratuită” era doar declarată, căci sistemul de impozite era destul de mare pentru a constitui o plată pentru folosinţa pământului,
pe care până la 28 iunie ţăranii l-au avut în proprietate.
7. În art. 10 printre obiectele ce se puteau afla în proprietatea personală enumăra şi inventarul gospodăresc.
În capitolul II, R.S.S.M. era declarată stat cu drepturi suverane, care poate exercita independent puterea de stat, cu excepţia atribuţiilor
prevăzute de art. 14 al Constituţiei U.R.S.S. care indica competenţa U.R.S.S. în persoana organelor supreme ale U.R.S.S. şi cuprindea 23 de
puncte (reprezentarea Uniunii Sovietice în relaţiile internaţionale, organizarea apărării, comerţul extern, alcătuirea planurilor de dezvoltare
economică, conducerea cu transportul şi mijloacele de comunicaţii, legislaţia procedurală, adoptarea Codurilor civil şi penal, legile despre
cetăţenie ş.a.). R.S.S.M. conform Constituţiei avea dreptul de a ieşi din componenţa U.R.S.S., această normă fiind doar declarativă, deoarece
nu se prevedea nici un mecanism juridic pentru un astfel de proces, iar în condiţiile regimului totalitar dreptul de a ieşi din componenţa
U.R.S.S. nu putea fi realizat.
Teritoriul R.S.S.M. nu putea fi schimbat fără consimţământul ei, afirma Constituţia. După ce teritoriul naţional al moldo-românilor a fost
mutilat, o parte din el fiind inclus în Ucraina prin legea din 2 august 1940, această prevedere sună cel puţin ironic.
Ca organe supreme ale puterii de stat, Constituţia indica Sovietul Suprem şi Prezidiul Sovietului Suprem, ambele aveau putere legislativă
şi, parţial, executivă. Sovietul Suprem era prezentat ca organul suprem legislativ, care în perioada dintre sesiuni transmite funcţiile sale de
organ suprem al puterii de stat Prezidiului, organ ales de Sovietul Suprem dintre deputaţi. Prezidiul Sovietului Suprem este răspunzător faţă
de Sovietul Suprem şi poate modifica actele legislative, dar cu prezentarea ulterioară Sesiunii Sovietului Suprem spre aprobare.
Sovietul Comisarilor Norodnici – Guvernul R.S.S.M., era caracterizat ca organ suprem executiv şi de dispoziţie al puterii de stat format de
Sovietul Suprem al R.S.S.M. Sovietul Comisarilor Norodnici era alcătuit din Preşedinte, locţiitorii lui, comisarii norodnici ai R.S.S.M. şi 2
reprezentanţi ai comisariatelor unionale. Comisariatele norodnice erau de două feluri:
 unional-republicane – activau sub conducerea comisariatelor norodnice analoage din U.R.S.S.
 republicane – activau relativ independent. Comisariate republicane erau: a învăţământului, a industriei locale, a gospodăriei
comunale, a asigurării sociale, a transportului auto. Celelalte 10 comisariate erau unional-republicane.
În calitate de organe locale, Constituţia arăta Sovietele locale ca organe alese în baza dreptului electoral universal, egal, direct, cu scrutin
secret. Deoarece în partea basarabeană se păstrau încă judeţele ca unităţi teritorial-administrative, sovietele locale urmau să fie judeţene,
raionale, orăşeneşti, de orăşel şi săteşti şi să se aleagă pe termen de 2 ani. Ca organe executive sovietele alegeau comitete executive.
Justiţia, conform art. 83, se înfaptuia de Judecătoria Supremă a R.S.S.M., cele judeţene, populare (rationale şi orăşeneşti) şi de judecătorii
speciale ale U.R.S.S. create prin hotărârile Sovietului Suprem şi S.C.N. ale U.R.S.S. Conform hotărârii S.C.N. al U.R.S.S. din 9 iulie 1940 în
Basarabia şi Bucovina de Nord au început a activa tribunalele militare, care examinau infracţiunile contrarevoluţionare şi de banditism.
Judecătoria Supremă şi cele judeţene urmau să fie alese de Sovietul Suprem pe 5 ani, iar cele populare urmau să fie alese pe 3 ani de către
populaţie. Se declara independenţa judecătorilor care trebuiau să se supună numai legii, dar acest lucru era doar declarat şi imposibil de
realizat, deoarece în calitate de judecători erau aleşi candidaţii, pe care-i recomandau organele de partid.
Art. 104 declara dreptul la asociere în organizaţii obşteşti şi enumera aceste organizaţii, apoi adăuga că cei mai activi şi conştienţi se pot
uni în Partidul Comunist al bolşevicilor din Uniunea Sovietică. Astfel, art. 104 limita dreptul de asociere al oamenilor şi permitea existenţa
unui singur partid – Partidul Comunist. Era declarată inviolabilitatea persoanei şi a locuinţei. Se fixau şi îndatoririle de a ocroti proprietatea
socialistă, obligaţiunea militară. În art. 109, alineatul 2 se menţiona că persoanele care atentează la proprietatea socialistă sunt duşmani ai
poporului.
Constituţia din 1941 era una flexibilă, modificarea ei putea fi operată de Sovietul Suprem al R.S.S.M. cu două treimi din voturile
deputaţilor.
Constituţia din 1941 avea câteva particularităţi, care rezultau din faptul că se permitea temporar existenţa proprietăţii private mici. În
rest, Constituţia R.S.S.M. se baza pe aceleaşi principii egale pentru toate constituţiile sovietice, renunţând la principii universal
recunoscute în ţările democratice ca: pluralismul politic, responsabilitatea ministerială, separaţia puterilor, supremaţia legii şi a statului
de drept.

APLICAREA TEMPORARĂ A CODURILOR R.S.S. UCRAINENE PE TERITORIUL R.S.S. MOLDOVENEȘTI

Pe teritoriul R.S.S.M. se aplicau legile unionale şi legile proprii, începând cu Constituţia R.S.S.M. şi celelalte acte legislative. Conform
Constituţiei U.R.S.S., codurile penal, civil, de procedură penală şi procedură civilă trebuiau să fie adoptate de Sovietul Suprem al Uniunii
Sovietice, unice pentru toate republicile. Codurile unionale aşa şi n-au mai fost adoptate, iar republicile unionale aveau codurile respective
 91

încă din anii '20. De aceea la cererea Sovietului Comisarilor Norodnici din R.S.S.M. la 14 decembrie 1940 Prezidiul Sovietului Suprem al
U.R.S.S. printr-un decret a permis folosirea temporară a codurilor R.S.S.Ucrainene – codul penal, civil, de procedură penală, procedură
civilă, codul muncii şi codul familiei pe teritoriul R.S.S.M. În decret se menţiona că pe teritoriul Basarabiei sentinţele şi deciziile judecătoreşti,
care au fost pronunţate de judecători până la 28 iunie 1940, dar nepuse în aplicare, nu se execută, iar dosarele se reexaminează de organele
judiciare ale R.S.S.M. în conformitate cu codurile ucrainene. Tragerea la răspundere penală, anchetarea şi trimiterea în judecată a dosarelor
pe infracţiunile comise înainte de 28 iunie 1940 trebuiau să fie făcute în conformitate cu codurile R.S.S.U.
Litigiile patrimoniale, independent de timpul apariţiei lor, trebuiau să fie examinate de organele judiciare ale R.S.S.M. în conformitate cu
codurile ucrainene şi cu legislaţia unională şi cea a R.S.S.M.
Paşaportizarea populaţiei a fost realizată în baza hotărârii Sovietului Comisarilor Norodnici al R.A.S.S.M. din 3 octombrie 1940 – s-au
eliberat paşapoarte locuitorilor din oraşe, orăşele, centre raionale, localităţi unde erau S.M.T.-uri, din localităţile de frontieră, din zona
interzisă, muncitorilor de la construcţii, transport feroviar şi sovhozuri. Cu ocazia paşaportizării numele de familie al multor băştinaşi a fost
schimbat după modelul rus, înscriind la compartimentul apartenenţă naţională cuvântul „moldovan/că”.
La 15 august 1940, S.C.N. al U.R.S.S. a adoptat hotărîrea „Despre impozite pe gospodăriile ţărăneşti ale Basarabiei şi Bucovinei de Nord”,
care extindea legea despre impozitul agricol asupra Basarabiei şi Bucovinei de Nord de la 1 septembrie 1940. De la 1 august 1940 de la
populaţia Basarabiei şi Bucovinei de Nord se lua deja impozitul pe venit. A fost extinsă legislaţia muncii, cea agrară, astfel fiind creat sistemul
de drept sovietic care nu se deosebea de la o republică la alta.

TEMA: Instituţiile politico-juridice ale R.S.S.M. în anii postbelici (1945 – 1985)

1. Modificările constituționale din 1952.

2. Organele supreme și locale ale puterii de stat și ale administrației R.S.S.M.
3. Elaborarea codurilor R.S.S.M.
4. Adoptarea și trăsăturile esențiale ale Constituției R.S.S.M. din 1978.

MODIFICĂRILE CONSTITUȚIONALE DIN 1952

Puterea Sovietică pe teritoriul R.S.S.M. a căzut în iunie 1941 în urma realizării celebrului ordin al lui I.Antonescu „Ostaşi, vă ordon: treceţi
Prutul”, dar a revenit în 1944 în rezultatul succeselor militare ale Armatei Sovietice şi armatelor statelor aliate. Din 1944 regimul totalitar
comunist a fost reinstaurat şi s-a realizat aceeaşi politică, identică cu cea din Uniunea Sovietică în anii '30. Planul de livrări obligatorii către
stat în 1944 a fost depăşit, de aceea în 1945, S.C.N. al U.R.S.S. a impus cote obligatorii de livrări mai înalte din toate produsele (cartofi,
răsărită, fân, lapte, ouă, lână, carne etc.) fără a se ţine cont de condiţiile concrete: suprafaţa însămânţată, dacă sunt sau nu imaşuri ş.a. Erau
impuse şi livrări în fondul Armatei Roşii, şi plata impozitului agricol în bani.
Dar în primăvara anului 1945 a devenit evident că depăşirea planului din 1944 a lăsat ţăranii fără seminţe şi ei au fost nevoiţi să recurgă
la împrumutul de stat, care trebuia rambursat din roada nouă cu 10% dobîndă. Printr-o astfel de politică se forma un cerc vicios, un sistem
care ameninţa permanent ţăranii cu foametea. Seceta din 1946 a intensificat ameninţarea până la realitate – în noiembrie 1946 sînt
înregistrate cazuri mortale din cauza foametei.
Pierderile umane în timpul foametei din 1946–1947 sînt estimate de istorici la 150-200 mii vieţi omeneşti. Pierderile au completat şirul
lung de victime ale regimului comunist sovietic în R.S.S.M. Când foametea făcea primele ravagii, la 17 octombrie 1946 Biroul Comitetului
Central al Partidului Comunist din Moldova a adoptat o rezoluţie despre organizarea colhozurilor în partea basarabeană a R.S.S.M. Până la 1
ianuarie 1947 în colhoz au întrat 2,5% gospodării ţărăneşti, iar până la 1 ianuarie 1948 – 10%, către 1 ianuarie 1949 – 19,5%. Astfel nici
violenţa, şi nici chiar foametea nu i-au convins pe ţărani să accepte colectivizarea. În octombrie 1948, C.C. al P.C.(b) al U.R.S.S. a ascultat
raportul Biroului C.C. al P.C.(b) din Moldova şi a adoptat o rezoluţie-recomandare organelor de partid din R.S.S.M., obligându-le să
intensifice munca de partid, adică în stilul anilor '30. „Intensificarea” muncii a fost făcută prin intensificarea violenţei şi practicarea
deportărilor ţăranilor în Siberia. Deportările erau denumite „deschiaburiri”, incluzând în sine confiscarea averii ţăranilor şi exilul familiilor
ţărăneşti (deseori chiar separându-le) în Siberia. Se considera că sunt „deschiaburiţi” ţăranii înstăriţi care folosesc munca angajată. În 1948,
în R.S.S.M. existau 7 mii familii de „chiaburi” conform datelor oficiale. Că nu toţi erau înstăriţi ne-o dovedeşte următorul fapt: din 515
„chiaburi” condamnaţi în 1948 ca sabotori (că n-au plătit impozitele), mai puţin de jumătate aveau avere, care le-a fost confiscată, de la
ceilalţi nici nu s-a putut confisca nimic, fiindcă nu aveau avere. La 6 aprilie 1949, Consiliul de Miniştri al U.R.S.S. a adoptat hotărârea cu privire
la exilarea din R.S.S.M. a familiilor de „chiaburi”, a foştilor moşieri, negustori şi complici ai „ocupanţilor” – în total 11.212 familii. În 1953 au
fost deportate încă 753 familii de sectanţi.
Deportarea în masă a aşa-numiţilor „chiaburi” a fost organizată scrupulos şi înfăptuită în noaptea de la 5 spre 6 iulie 1949. Au fost
deportate 10.853 familii (în 1948 găsise doar 7 mii familii), datele pe raioanele Bălţi şi Ungheni lipsesc, deci numărul familiilor deportate a
fost şi mai mare. „Operaţiunea” a fost de natură să-i intimideze pe ţărani. Unele date despre atmosfera în satul basarabean de atunci au
nimerit şi în rapoartele organelor de partid, căci aşa era tradiţia, să se indice şi unele greşeli. De exemplu, în satul Soloneţ (Hânceşti) un
oarecare Vinnic „upolminzag” (adică împuternicitul ministerului colectărilor) sigila casele şi averea oamenilor, permiţându-le intrarea doar
după depunerea cererii de a deveni membru al colhozului. În satul Bădiceni (Soroca) activiştii, după 6 iulie 1949, intimidau ţăranii, spunând
că deportările de la 6 iulie a fost numai începutul, că cei ce nu intră în colhoz vor fi deportaţi. Prin astfel de măsuri se asigura procentul
colectivizării compacte în partea basarabeană a R.S.S.M. Evident, colectivizarea a fost o politică forţată, care nu corespundea aspiraţiilor
ţăranilor, nefiind pregătită nici material (în 1949 erau doar 1000 de tractoare pentru 1.200 sate), nici moral.
În octombrie 1949, C.C. al RC.(b) din R.S.S.M. a raportat că colectivizarea s-a făcut, ea cuprinzând 80% gospodării ţărăneşti, procent ce
era caracterizat de autorităţi ca demonstrând colectivizarea în masă.
Legislaţia penală a fost folosită din plin în lupta împotriva oamenilor nevinovaţi. Deoarece în regimul sovietic nu exista libertatea de
exprimare, toate exprimările contra colectărilor, livrărilor obligatorii erau calificate ca agitaţie şi propagandă contrarevoluţionară (art.5410,
Cod penal al R.S.S.U.). Persoanele care se eschivau de la predarea obligatorie a produselor erau trase la răspundere penală, anchetarea
„dosarelor” se făcea în 5 zile şi erau examinate de tribunalul militar al Ministerului de interne. Tot la răspundere penală erau traşi şi ţăranii
 92

(fie colhoznici, fie gospodari individuali) care vindeau sau schimbau grâul până la îndeplinirea planului de predare statului (p.1 art. 135, Cod
penal al R.S.S.U.). Un astfel de amestec în viaţa omului, o lipsă de garantare minimă a vieţii şi averii personalităţii sunt caracteristice doar
statelor totalitare fasciste.
În 1951, în colhozuri erau unite 97,1% gospodării ţărăneşti. Conducerea de partid a republicii şi a Uniunii Sovietice au considerat că astfel
în R.S.S.M. a fost construit deja socialismul, dar în realitate oamenii au fost privaţi de avere, mulţi şi de libertate, de drepturi elementare la
viaţă şi de speranţa de a-şi organiza viaţa şi munca liber, optând pentru acele forme care le-ar fi inspirat încredere. Biroul C.C. al P.C. din
R.S.S.M. a hotărât că aceste „succese” trebuie confirmate constituţional. La 11 aprilie 1952, la Sesiunea Sovietului Suprem al R.S.S.M. au
fost făcute modificări în Constituţia din 1941, care aveau ca scop lichidarea particularităţilor Constituţiei R.S.S.M.
Particularitățile a Constituției din 1952:
1) În art. 4 în redacţia din 1941 se menţiona că „baza economică s-a afirmat în urma lichidării proprietăţii private... în scopul nimicirii
exploatării omului de către om”. În 1952 s-au exclus cuvintele „în scopul”, deoarece se considera că acest scop a fost atins, rămânând
formularea „baza economică s-a afirmat în urma lichidării proprietăţii private... şi a nimicirii exploatării omului de către om”.
2) Din art. 6 s-a exclus cuvîntul „mari”, ce se referea la „fabrici şi uzine mari, case mari” şi a fost expus în următoarea redacţie: „Pământul,
subsolul, apele, pădurile, uzinele, fabricile, minele, transportul feroviar, aerian, pe apă, băncile, mijloacele de comunicaţii, întreprinderile
agricole, organizaţiile de stat (sovhozuri, S.M.T.-uri ş.a.) de asemenea întreprinderile comunale şi fondul locativ de bază în oraşe şi puncte
industriale sunt proprietate de stat, adică bun al întregului popor”.
3) Nelegiurile comise în sfera agrară, fiind interpretate ca „succese”, au fost reflectate şi în Constituţie. Din art.8 s-a exclus partea frazei
despre folosinţa pe un termen nelimitat şi gratuită a pământului de către gospodăriile ţărăneşti şi a rămas formularea că pământul era dat
colhozurilor în folosinţă pe un termen nelimitat şi fără plată. Deci, „termenul nelimitat de folosire a pămîntului de către gospodăriile
ţărăneşti”, pe care-l indica art. 8 în redacţia din 1941 a durat doar până în 1949, fiind exclus şi din Constituţia în 1952.
4) Art. 9 a fost de asemenea supus modificării. În redacţia din 1941 se indica că se permitea şi existenţa gospodăriilor individuale ţărăneşti
şi meşteşugăreşti a întreprinderilor comerciale şi industriale mici în limitele stabilite de lege. În 1952 s-a arătat că „se permite existenţa
gospodăriilor individuale a ţăranilor şi meşteşugarilor, bazate pe munca personală şi care exclude exploatarea omului de către om”, pentru
că cei ce au avut întreprinderi comerciale şi industriale mici fie că s-au ruinat din cauza inpozitelor, fie că au fost deportaţi ca „negustori şi
complici ai ocupanţilor”.
5) Din art. 10, care enumera obiectele ce pot fi în proprietate personală, s-a exclus „inventarul gospodăresc”, deoarece acest inventar
ori a fost dat colhozului de cei ce intrau în colhoz, ori a fost confiscat de la cei deportaţi şi inclus în patrimoniul colhozului.
6) În ianuarie 1952, Prezidiul Sovietului Suprem al R.S.S.M. a adoptat un decret prin care drapelul de stat al R.S.S.M. reprezenta o pânză
roşie cu o dungă verde la mijloc pe întreaga lungime a pânzei – fără să se ţină cont de tradiţiile istorice naţionale. La sesiunea Sovietului
Suprem al R.S.S.M. din aprilie 1952 a fost confirmat acest decret şi s-a introdus modificarea corespunzătoare în Constituţie.
Astfel, după conţinut şi după formă, Constituţia R.S.S.M. era identică cu constituţiile celorlalte republici sovietice, deosebirile fiind unele
nesemnificative, ca spre exemplu – denumirea republicii, a capitalei etc.

ORGANELE SUPREME ȘI LOCALE ALE PUTERII DE STAT ȘI ALE ADMINISTRAȚIEI R.S.S.M.

În regimul totalitar sovietic comunist organele partidului comunist rezolvau toate problemele şi dictau soluţiile. Dar regimul totalitar s-a
folosit cu prisosinţă de demagogie, de aceea au fost păstrate organele de stat ca marionete servile ale aparatului de partid. Conform
Constituţiei, organul suprem de stat în R.S.S.M. era Sovietul Suprem. În 1946, Prezidiul Sovietului Suprem al R.S.S.M. a adoptat un nou
Regulament cu privire la alegeri în Sovietul Suprem, în care s-a mărit censul de vârstă pentru cetăţenii aleşi în Sovietul Suprem – 21 ani.
Sovietul Suprem rămânea un organ mai mult decorativ, căci activa în sesiuni de câteva zile, de aceea legiferarea se înfaptuia în temei de către
Prezidiul Sovietului Suprem. Ziarul „Izvestia” la 1 iunie 1988 publica următoarea statistică: în perioada 1938–1980 au fost adoptate 144 legi,
dintre care 87 legi (63%) erau legi despre confirmarea decretelor Prezidiului Sovietului Suprem, iar între anii 1980–1985 – adoptate 48 legi,
dintre care 33 (69%) – legi despre confirmarea decretelor Sovietului Suprem.
Populaţia, deşi foarte intimidată de noul regim, îşi exprima îngrijorarea faţă de sistemul electoral sovietic. Oamenii puneau întrebări
incomode, ca de exemplu: De ce să alegem, dacă puterea sovietică ne-a lipsit de toate? De ce administraţia română nu ne lua pâinea, iar
acuma puterea sovietică ne-o ia şi putrezeşte în vagoane pe la staţii de cale ferată? Ce fel de alegeri sunt, când un singur partid îşi propune
candidaţii şi vrei–nu vrei, trebuie să votezi – înainte erau mai multe partide, puteam alege, ştiam pentru cine votăm.
În februarie 1947 (când foametea atingea apogeul) au avut loc alegeri în Sovietul Suprem al R.S.S.M. Pe unele buletine de vot s-au făcut
inscripţii „Mihai, România”, „Jos colhozurile!”, „Nu vrem cu Rusia!”, „Nu i vîborî – bez vîbora”, în altele erau puse portretele lui Mihai, regele
României, Antonescu – cu inscripţia „Pe timpul lor nu era foamete”. Rolul Sovietului Suprem era formal, decorativ, se încălcau chiar termenele
de convocare a sesiunilor. Spre exemplu, în 1947, 1948, 1951, 1952 a fost convocată doar câte o singură sesiune. De obicei la sesiuni se vota
bugetul şi se confirmau decretele Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S.M. Avea loc consolidarea rolului Prezidiului Sovietului Suprem, care
era organul suprem al puterii de stat în perioada dintre sesiuni şi care avea şi atribuţii legislative. Prezidiul, fiind un organ restrâns, era uşor
de manipulat, cu atât mai mult că el îndeplinea toate indicaţiile Partidului Comunist.
La 15 martie 1946, Sovietul Suprem al U.R.S.S. a adoptat Legea despre reorganizarea Sovietului Comisarilor Norodnici al U.R.S.S. în
Sovietul Miniştrilor al U.R.S.S. şi a Sovietelor Comisarilor Norodnici a republicilor unionale şi autonome în Sovietele Miniştrilor republicilor
unionale şi autonome. Se argumenta această schimbare prin faptul că denumirea guvernului ca Soviet al Comisarilor Norodnici nu se aplică
nici într-o altă ţară. Se menţiona de asemenea că termenul „comisar” avea mai mult o nuanţă politică şi nu sublinia responsabilitatea lor
pentru activitatea organelor conduse de ei. În aceeaşi lună a anului 1946, Prezidiul Sovietului Suprem al R.S.S.M. a adoptat o decizie similară,
cu toate că decizia unională hotărâse deja schimbarea denumirii în Sovietul Miniştrilor republicilor unionale şi autonome, în primii ani de
după război în toată Uniunea Sovietică şi inclusiv în R.S.S.M. s-a înmulţit numărul de ministere, aparatul birocratic, administrativ de comandă
devinind foarte numeros.
1) În 1946 a fost organizat Ministerul unional-republican al culturilor tehnice.
2) În locul Ministerul agriculturii au fost organizate 2 ministere: Ministerul agriculturii şi Ministerul zootehniei (prin decretul Prezidiului
Sovietului Suprem al R.S.S.M.). Deoarece erau ministere unional-republicane, ele se subordonau ministerelor analoage ale U.R.S.S.
 93

3) În acelaşi an, 1946, după decretarea de către Prezidiul Sovietului Suprem al Uniunii Sovietice, Prezidiul Sovietului Suprem al R.S.S.M.
a decretat organizarea Ministerului industriei gustative. Această politică a cadrelor ministeriale era foarte contradictorie, căci în următorul
an, 1947, s-a trecut la cumularea ministerelor pentru a micşora numărul lor şi a aparatului acestora.
4) Prin Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S.M. au fost unite 3 ministere: al agriculturii, al culturilor tehnice şi al zootehniei –
într-unul singur Ministerul gospodăriei săteşti.
5) În 1949 au fost unite Ministerul industriei alimentare şi Ministerul industriei gustative, prin decretul Prezidiului Sovietului Suprem al
R.S.S.M.
6) În 1953, tot prin decretul Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S.M., au fost unite Ministerul securităţii şi Ministerul de interne – în
Ministerul de interne.
7) Ministerul gospodăriei săteşti, Ministerul gospodăriei forestiere, Direcţia pentru cultivarea bumbacului, Direcţia pentru chestiunile
vânătoreşti şi aparatul mandatarului Ministerului de colectări al U.R.S.S. pentru R.S.S.M. au fost unite într-un singur minister – Ministerul
gospodăriei săteşti şi al colectărilor.
8) Ministerul industriei uşoare a fost unit cu Ministerul industriei alimentare şi Ministerul industriei cărnii şi laptelui într-un singur
Minister al industriei uşoare.
9) Direcţia chinoficării, Direcţia artelor, Comitetul pentru instituţiile de cultură, Comitetul de radioinformaţie, Direcţia pentru industria
poligrafică şi Direcţia resurselor de muncă au fost unite într-un singur – Ministerul culturii.
Schimbările erau înfăptuite la nivel unional, apoi şi republican. Ele erau făcute prin decretele Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S.M.
Organele locale ale R.S.S.M., conform Constituţiei, erau Sovietele judeţene, raionale, orăşeneşti, de orăşel, săteşti. Alegerile în aceste
organe au avut loc doar la sfârşitul anului 1947. Până atunci, în octombrie 1947, printr-un decret al Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S.M.,
au fost desfiinţate judeţele, iar raioanele au fost subordonate direct organelor republicane. În decembrie 1947 au avut loc primele alegeri
în Sovietele locale, până la alegerea lor organe ale puterii locale au fost comitetele executive.
După moartea lui I.Stalin (1953), la Congresul XX al Partidului Comunist în 1956, din iniţiativa lui Hruşciov, s-a spus parţial despre
totalitarism, dar sub forma demascării cultului personalităţii lui Stalin. În comunicarea despre cultul personalităţii lui Stalin, Hruşciov a
indicat doar o parte din nelegiurile comise anterior, dând vina numai pe Stalin, nefiind consecvent până la capăt, pentru că însuşi Hruşciov şi
alţi comunişti au participat la evenimentele anilor '30 nu numai ca executori, dar şi ca animatori ai lor.
Ca urmare a demascării parţiale a cultului personalităţii s-au făcut încercări de democratizare a sistemului sovietic:
a) În politica externă aceasta s-a manifestat în declaraţia despre coexistenţa paşnică, care a pus începutul trecerii de la războiul rece la
colaborarea între state.
b) Au fost lichidate elementele cele mai odioase ale totalitarismului – represiunile în masă au fost curmate, dar legalitatea deplină n-a
fost instaurată.
c) A fost lichidată Osoboe soveşcianie, menţionându-se că dosarele pe infracţiunile contrarevoluţionare vor fi examinate de instanţe
judiciare în procesul judiciar ordinar.
d) A început procesul de reabilitare a oamenilor-victime ale represiunilor. Deoarece vina s-a pus pe un singur om – Stalin, dar nu pe
sistem, sarcina supravegherii organelor de anchetă şi justiţie şi a procuraturii a fost atribuită organelor de partid. Deci, monopolul de stat
asupra puterii, inclusiv asupra puterii judiciare din partea organelor de partid n-a fost suprimat, ci a fost legiferat.
e) Deoarece C.C. al P.C. din U.R.S.S. a condamnat practica de neîncredere fără temei în militarii foşti prizonieri sau care au fost în
încercuire, C.C. al P.C. al R.S.S.M., împreună cu Sovietul Miniştrilor R.S.S.M., au obligat organele de partid şi de stat să înlăture orice limitări
în drepturi a acestei categorii de persoane şi a membrilor familiilor lor, facilitându-le angajarea la lucru conform specialităţii, înlăturând
barierele spre a fi admişi în instituţiile superioare de învăţământ.
S-a evidenţiat centralizarea excesivă şi lipsa de drepturi reale ale republicilor unionale şi în legătură cu aceasta s-a făcut încercarea de a
ameliora situaţia prin lărgirea drepturilor republicilor unionale. Această directivă a partidului a fost realizată prin câteva acte normative.
Prin Regulamentul Judecătoriei Supreme a U.R.S.S. din 1957 s-a stabilit că Judecătoria Supremă a U.R.S.S. nu mai avea dreptul să
reexamineze orice dosar din republici, pe care sentinţele şi deciziile judecătoreşti au fost aduse spre executare, ci reexaminarea putea
avea loc doar în 2 cazuri:
 dacă sentinţa sau decizia contravine legislaţiei unionale;
 dacă prin decizia sau sentinţa concretă se încalcă drepturile altor republici unionale.
Tot în 1957 printr-o Lege a Sovietului Suprem al U.R.S.S. se lărgeau drepturile republicilor unionale în domeniul planificării şi al
drepturilor bugetare:
 Republicilor unionale li s-a acordat dreptul de a adopta de sine stătător planul producţiei şi al repartiţiei ei de la întreprinderile
republicane.
 În domeniul bugetului republicilor li s-a permis să determine singure împărţirea bugetului în republican şi cel local.
 În domeniul legislaţiei adoptarea codurilor civil, penal, de procedură civilă şi penală a fost atribuită republicilor unionale.
Aceste schimbări au fost reflectate în Constituţia U.R.S.S. şi în cele ale republicilor unionale.
În perioada reformelor lui Hruşciov s-au făcut încercări de a perfecţiona, raţionaliza organele administraţiei de stat; acest obiectiv până
în 1957 se facea pe 2 căi, care în linii mari contraveneau una alteia:
1) Pe de o parte avea loc reducerea statelor de personal prea mari, se cumulau mai multe ministere în unul singur.
2) Pe de altă parte – se organizau tot mai multe ministere şi direcţii de conducere.
La sfârşitul anului 1953 au fost organizate (fiind separate din Ministerul industriei uşoare) Ministerul industriei mărfurilor alimentare şi
Ministerul mărfurilor industriale de larg consum. În 1954 iarăşi a fost organizat Ministerul industriei cărnii şi laptelui (lichidat în 1953), iar
Ministerul gospodăriei comunale a fost împărţit în 2 ministere: Ministerul gospodăriei comunale şi Ministerul construcţiei de locuinţe. În
1954 acestui Minister i s-a dat statut de Minister unional-republican, adăugându-se şi chestiunile construcţiei la sate. În 1955 a fost organizat
Ministerul telecomunicaţiilor. Continuând linia descentralizării, în 1956 Ministerului justiţiei şi Ministerului transportului auto li s-a acordat
statutul de ministere republicane în loc de ministere unional-republicane. Toate aceste măsuri au fost neefective. De aceea în februarie 1957
la Plenara C.C. al P.C.U.S. Hruşciov a prezentat un referat despre un nou sistem de administrare a ramurilor industriale şi de construcţii.
În baza acestor directive în mai 1957, Sovietul Suprem al U.R.S.S. a adoptat o lege, conform căreia în locul principiului conducerii pe ramuri
 94

s-a stabilit principiul teritorial. În iunie 1957 o lege identică a adoptat şi Sovietul Suprem al R.S.S.M. Conform acestor legi Moldova prezenta
un raion administrativ în care conducerea în domeniul industriei şi construcţiilor o înfăptuia un Soviet al Gospodăriei Naţionale (Sovnarhoz),
format şi subordonat Sovietului Miniştrilor din R.S.S.M. Astfel Sovnarhozul a înlocuit 8 ministere, 2 direcţii principale şi 18 trusturi. Formarea
sovnarhozurilor în viziunea lui N.Hruşciov trebuia să ducă la lichidarea barierelor departamentale şi să asigure legături eficiente între
întreprinderile dintr-un raion economic, să cointereseze administraţia în eficientizarea procesului de producţie. Personalul administrativ din
industrie şi construcţii, în urma organizării Sovnarhozului, a fost redus cu 40%.
La început noua formă de conducere a înregistrat, se pare, succese, chestiunile se rezolvau mai operativ şi mai eficient. Dar foarte repede
s-au evidenţiat şi neajunsurile acestei forme, principalul erau barierele dintre raioanele economice, fărâmiţarea conducerii pe raioane
economice. În 1962 din competenţa Sovnarhozului R.S.S.M. au fost retrase atribuţiile de conducere a construcţiilor. După eliberarea forţată
a lui N.Hruşciov (la Plenara din septembrie 1965), s-a hotărât lichidarea Sovnarhozurilor şi revenirea la sistemul de conducere pe ramură. Pe
baza acestei directive a fost adoptată legea unională şi legea R.S.S.M. despre ameliorarea sistemului de conducere a industriei (octombrie
1965), prin care, lichidându-se Sovnarhozul R.S.S.M., s-au organizat 6 ministere. Apoi numărul ministerelor a crescut din nou. În 1971 în
R.S.S.M. funcţionau 11 ministere unional-republicane şi 12 ministere republicane. A fost înfăptuită o mai mare centralizare în conducere,
fiind organizate din ministere republicane, ministere unional-republicane (în 1966 Ministerul ocrotirii ordinii publice, devenit din 1968
Ministerul de interne, este trecut la grupul ministerelor unional-republicane, în 1970 Ministerul justiţiei primeşte statutul de minister unional-
republican).
Astfel încercările de reformare ale aparatului de conducere au suferit eşec. Din cele relatate mai sus reiese că în ceea ce priveşte starea
aparatului central de putere şi administrare epoca postbelică poate fi divizată în 3 etape:
 1945–1955 – revenirea regimului totalitar;
 1956–1965 – învercări de reforme – aşa numitul deceniu al lui Hruşciov;
 finele anului 1965 – eşecul reformelor. Eşecul a demonstrat imposibilitatea reformării în cadrul vechiului sistem politic.

ELABORAREA CODURILOR R.S.S.M.

În R.S.S.M. se aplicau codurile penal, civil, de procedură penală şi de procedură civilă, codul muncii şi codul familiei ale R.S.S. Ucrainene.
Această aplicare temporară a durat până la adoptarea codurilor R.S.S.M. În 1957 republicilor unionale li s-a permis adoptarea propriilor
coduri, care să fie alcătuite în conformitate cu Bazele legislaţiei unionale şi a republicilor unionale. În 1958 Sovietul Suprem al U.R.S.S. a
adoptat Bazele legislaţiei penale unionale şi a republicilor unionale. În conformitate cu Bazele legislaţiei penale a fost elaborat Codul penal
al R.S.S.M. Sovietul Suprem al R.S.S.M. a votat Codul penal la 24 martie 1961, iar la 1 iulie 1961 a fost pus în aplicare. Codul penal avea o
structură care includea partea generală, divizată în 5 titluri şi respectiv capitole şi partea specială, divizată în capitole (12 capitole).
Infracţiunile erau clasificate după obiectul infracţiunii: contra statului, contra vieţii, sănătăţii, libertăţii, demnităţii persoanei, contra
proprietăţii socialiste, contra drepturilor politice, de muncă etc.
Codul penal, urmând principiile Bazelor, fundamenta principiul responsabilităţii numai pentru purtarea vinovată. Analogia, adică
pedepsirea omului pe cale penală pentru o faptă care nu e sancţionată de legislaţie, dar are o asemănare cu cele descrise în ea, nu se mai
permitea. Pentru prima dată în 1958 în legislaţia penală sovietică s-a stabilit principiul legalităţii incriminării.
Infracţiunea era doar ceea ce era prevăzut de legislaţia penală. Legea penală nu avea putere retroactivă. Puterea retroactivă a legii penale
era posibilă doar în cazul când legislaţia nouă prevedea o pedeapsă mai mică decât legislaţia veche sau dezincrimina fapta, excluzând
pedeapsa. Comiterea repetată a infracţiunii se considera recidivă şi avea calitatea de circumstanţă agravantă indiferent de faptul, dacă
infractorul a fost sau nu condamnat pentru prima infracţiune. Persoana care era pedepsită în mod administrativ se pedepsea şi penal, dacă
timp de un an mai comitea o faptă similară. Aceste norme care nu caracterizau infracţiunea, ci persoana infractorului erau în contradicţie cu
prevederile europene, care nu permiteau pedepsirea de 2 ori pentru aceiaşi faptă.
Deoarece Bazele legislaţiei penale ale U.R.S.S. şi ale republicilor unionale au păstrat pedeapsa cu moartea pentru trădarea patriei, spionaj,
diversiuni, acte de terorism, banditism, omor cu circumstanţe agravante, falsificarea monedei, încălcarea regulilor cu privire la operaţiunile
valutare, Codul penal al R.S.S.M. de asemenea a prevăzut pedeapsa cu moartea pentru infracţiunile citate mai sus. Privarea de drepturi
electorale, care se aplicase până atunci, nu se mai conţinea în cod. Maximumul termenului de privaţiune de libertate a fost redus de la 25 la
15 ani. Sustragerea în proporţii deosebit de mari din avutul de stat sau obştesc putea fi sancţionată şi cu moartea, ceea ce ne demonstrează,
că proprietatea socialistă era strict ocrotită de lege, comparativ cu proprietatea personală, pentru sustragerea căreia se prevedeau diferiţi
termeni de privaţiune de libertate. Dat fiind faptul că economia R.S.S.M., ca şi economia U.R.S.S., era o economie rigid centralizată, dirijată
nu de legile economice, ci prin dictat administrativ, Codul penal conţinea un capitol special — „Infracţiunile economice”, în care prin sancţiuni
penale se făceau eforturi de a menţine economia „socialistă”. De exemplu, pentru fabricarea produselor de calitate proastă sau
nestandartizată directorul, inginerul-şef şi şeful secţiei control al întreprinderii puteau fi pedepsiţi prin privaţiune de libertate până la 5 ani.
La aceeaşi dată (24 martie 1961) a fost adoptat şi Codul de procedură penală, în conformitate cu Bazele legislaţiei de procedură penală
a U.R.S.S. şi a republicilor unionale. Încă în 1956 au fost anulate legile de procedură rapidă, simplificată, care au fost adoptate încă în anii
'30 şi au servit ca bază juridică pentru represiuni contra populaţiei. Codul de procedură penală a fost pus în aplicare la 1 iunie 1961. Codul
conţinea 10 titluri şi 36 capitole. În afară de dispoziţii generale, Codul conţinea titluri referitor la declanşarea procesului penal, cercetarea
penală şi anchetă, procedura în faţa primei instanţe şi a celei de recurs, executarea sentinţei. Codul se baza pe următoarele principii:
 înfăptuirea justiţiei penale numai de judecătorii;
 egalitatea cetăţenilor în faţa legii;
 tragerea la răspundere penală doar în ordinea stabilită de lege;
 Codul prevedea competenţa organelor judecătoreşti, a organelor de anchetare (cele ale procuraturii şi securităţii de stat, iar în 1963
anchetarea unor infracţiuni a fost atribuită şi organelor de interne – miliţiei).
 Codul prevedea dreptul inculpatului la apărare şi posibilitatea de a se folosi de serviciile avocatului, dar numai din momentul finalizării
anchetei.
În 1961, Sovietul Suprem al U.R.S.S. a adoptat Bazele legislaţiei civile ale U.R.S.S. şi republicilor unionale. În conformitate cu aceste
Baze în republicile unionale au fost adoptate coduri civile. La 26 decembrie 1964 Sovietul Suprem al R.S.S.M a votat Codul civil al R.S.S.M.,
hotărând punerea Iui în aplicare de Ia 1 iulie 1965. Codul civil al R.S.S.M. este alcătuit din 8 titluri şi tratează chestiunile referitor la
 95

proprietate, obligaţiuni, dreptul de autor, raţionalizator, inventator, dreptul succesoral. Ultimul titlu reglementa aplicarea legislaţiei civile a
statelor străine şi a tratatelor internaţionale. Ca formă a proprietăţii socialiste sînt indicate proprietatea de stat, cooperatist-colhoznică şi a
organizaţiilor obşteşti. Deoarece unicul proprietar în industrie este statul, se introduce noţiunea de gestiune operativă, drept, în baza căruia
întreprinderile primesc o parte din averea statului. Codul civil recunoştea ca persoane juridice întreprinderile, organizaţiile de stat şi
intercolhoznice, asociaţiile cooperatiste de stat.
Odată cu Codul civil a fost adoptat şi pus în aplicare şi Codul de procedură civilă al R.S.S.M. Fiind alcătuit din 6 titluri, Codul conţinea
norme referitor la acţiunea civilă, procedura în judecată, în faţa instanţei de recurs, la revizuirea deciziilor rămase definitive, la executarea
deciziilor judecătoreşti. De menţionat că şi în procesul civil, ca şi în procesul penal, s-a păstrat procedura de revizuire a deciziilor rămase
definitive, procedură în care un rol deosebit îi revenea procuraturii – celei de-a patra puteri în sistemul statal sovietic, care supraveghea
activitatea justiţiei şi care, la rândul său, nu putea fi independentă în pofida declaraţiei acestui principiu în legislaţie.
În continuare au fost adoptate şi alte coduri: Codul familiei (1969), Codul funciar (1969), Codul muncii; Codul legislaţiei acvatice (1973),
Codul subsolului (1976), Codul forestier (1979) şi Codul cu privire la contravenţiile administrative (1985) – toate fiind alcătuite în deplină
concordanţă cu Bazele respective ale legislaţiei unionale.

ADOPTAREA ȘI TRĂSĂTURILE ESENȚIALE ALE CONSTITUȚIEI R.S.S.M. DIN 1978

După demascarea cultului personalităţii lui I.Stalin conducerea sovietică a planificat elaborarea unei noi constituţii a U.R.S.S., deoarece
cea din 1936 a fost adoptată pe timpul guvernării lui Stalin. La Congresul XXII al P.C.U.S. (1961) s-a formulat concluzia despre transformarea
statului dictaturii proletariatului în stat atotnorodnic, despre tranziţia de la democraţia proletară la cea atotnorodnică şi s-a hotărât că aceste
schimbări să-şi găsească locul într-o consituţie nouă. În 1962 Sovietul Suprem al U.R.S.S. a format Comisia Constituţională. După demiterea
lui N.Hruşciov componenţa Comisiei a fost reînnoită şi lărgită. Lucrul asupra noii Constituţii s-a încetinit, deoarece reformele iniţiate de
N.Hruşciov au fost suspendate. La Congresul XXV al P.C.U.S. (1976) s-a pus iarăşi problema proiectului noii Constituţii, menţionându-se că în
proiectul noii Constituţii trebuie să se conţină evoluţia democraţiei socialiste, particularităţile de bază ale societăţii sovietice, care, chipurile,
ar fi atins o nouă etapă de dezvoltare.
După aceste indicaţii ale partidului, Comisia Constituţională şi-a reluat lucrul şi la 23 mai 1977 a finisat proiectul, la 24 mai 1977 Plenara
C.C. al P.C.U.S. a acceptat proiectul şi l-a recomandat Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. pentru publicare. În conformitate cu decretul
Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S., la 4 iunie 1977 proiectul noii Constituţii a fost publicat şi pus în discuţie. Această discuţie a fost
organizată şi dirijată de organele de partid care vegheau vigilent, ca discuţia să fie canalizată în cadrul celor propuse de proiect, iar propunerile
populaţiei să fie cu caracter nesemnificativ.
Rezultatele discuţiei au fost totalizate de Plenara din octombrie 1977 a P.C.U.S., care a hotărât convocarea sesiunii Sovietului Suprem al
U.R.S.S. Sesiunea extraordinară a Sovietului Suprem al U.R.S.S. a adoptat în unanimitate la 7 octombrie 1977 Constituţia U.R.S.S., cea de-
a treia (şi ultima) Constituţie a U.R.S.S.
Încă în timpul discuţiei proiectului de Constituţie a U.R.S.S. în republicile unionale s-a început lucrul de elaborare a proiectelor de
Constituţie a republicilor. În R.S.S.M. Comisia Constituţională a fost formată la 14 iulie 1977, în componenţa a 45 persoane şi sub preşedinţia
primului secretar al P.C. din Moldova. Ca şi în celelalte republici, în R.S.S.M. Constituţia trebuia să fie în conformitate cu Constituţia U.R.S.S.,
de aceea lucrul asupra proiectului Constituţiei R.S.S.M. a fost de scurtă durată, reducându-se la copierea majorităţii articolelor Constituţiei
U.R.S.S. La 21 martie 1978 proiectul noii Constituţii a R.S.S.M. a fost publicat în presă spre a fi discutat de populaţie. Discuţia a fost organizată
şi supravegheată de organele de partid, având caracter de paradă şi proslăvire a P.C.U.S. şi P.C.M. La 11 aprilie 1978 Comisia Constituţională
a perfectat proiectul, ţinînd cont de unele propuneri făcute în cadrul discuţiei proiectului de către populaţie şi l-a transmis Prezidiului
Sovietului Suprem al R.S.S.M. La 12 aprilie, Prezidiul Sovietului Suprem a hotărât prezentarea proiectului spre examinare sesiunii Sovietului
Suprem al R.S.S.M. La 13 aprilie a avut loc Plenara C.C. al P.C.M., care a acceptat proiectul Constituţiei R.S.S.M. La 14 aprilie 1978 şi-a început
lucrările sesiunea a opta extraordinară a Sovietului Suprem al R.S.S.M., care la 15 aprilie 1978 a votat în unanimitate Constituţia R.S.S.M.
Structura Constituţiei R.S.S.M. din 1978:
− preambul,
− 10 secţiuni, care conţin 19 capitole şi 172 articole.
În preambul construirea „societăţii socialiste dezvoltate” se prezenta ca rezultat al revoluţiei din octombrie, al puterii sovietice şi
conducerii de către Partidul Comunist. R.S.S.M. era declarată republică egală în drepturi în componenţa U.R.S.S., care „uneşte toate naţiile şi
naţionalităţile pentru construirea în comun a comunismului”. În preambul, contrar adevărului istoric, se menţiona că oamenii muncii din
Moldova „au apărat cuceririle revoluţionare ale Marelui Octombrie, şi-au dobândit organizarea de stat socialistă...”, pe când acestea n-au
fost infăptuite de oamenii muncii din Moldova, ci au fost rezultatul pactului Molotov-Ribbentrop.
În art.2 al capitolului 1 se declara (ca şi în articolul corespunzător al Constituţiei U.R.S.S.) că „toată puterea în R.S.S.M. aparţine poporului”,
care o exercită prin Sovietele de deputaţi ai poporului. În Constituţia precedentă se menţiona că toată puterea aparţine oamenilor muncii
din oraşe şi sate. Înlocuirea noţiunii de „oameni ai muncii” cu „poporul” a fost interpretată de constituţionaliştii sovietici ca lărgirea bazei
sociale a statului socialist. Dar art. 2 avea un caracter decorativ şi demagogic, deoarece în art. 6 se indica direct cui îi aparţine puterea –
Partidului Comunist – „forţa conducătoare şi îndrumătoare a societăţii sovietice”. Astfel, art. 6 al Constituţiei R.S.S.M. (ca şi art. 6 al
Constituţiei U.R.S.S.) justifica monopolul Partidului Comunist asupra puterii de stat prin faptul că el „determină perspectiva generală a
societăţii, linia de politică internă şi externă a U.R.S.S., conduce marea activitate creatoare a poporului sovietic, imprimă un caracter planic,
ştiinţific fundamentat luptei lui pentru victoria comunismului”.
Prezentând astfel Partidul Comunist, Constituţia legifera un sistem monopartid (ca şi mai înainte), care însemna şi o limitare considerabilă
a libertăţilor cetăţenilor, ce n-ar fi fost convinşi de un rol aşa măreţ al P.C. şi o inchistare ideologică în toate sferele vieţii şi, în primul rînd, în
ştiinţele socioumane.
În art. 10 se menţiona că „baza sistemului economic al R.S.S.M. o constituie proprietatea socialistă” sub forma de proprietate de stat,
cooperatist-colhoznică şi a altor organizaţii obşteşti, nemenţionând (ca în Constituţia precedentă) că aceasta proprietate a provenit din
lichidarea proprietăţii private. În art. 13 Constituţia amintea şi proprietatea personală, care se extindea asupra obiectelor de întrebuinţare
curentă, de consum personal, de comfort şi obiectele din gospodăria casnică auxiliară, casa de locuit şi economiile provenite din muncă”.
Fiind enumerate bunurile aflate în proprietate personală, ele nu trebuiau să servească pentru obţinerea unor venituri neprovenite din muncă,
 96

nu trebuiau să fie folosite în dauna intereselor societăţii. Constituţia proclama R.S.S.M. „stat sovietic socialist suveran”, care „îşi rezervă
drepturile de ieşire liberă din componenţa U.R.S.S.”. Desigur, aceste prevederi aveau un caracter pur declarativ şi demagogic. Faptul că
R.S.S.M. nu era un stat suveran se vede din însuşi textul Constituţiei R.S.S.M., copiat după cel al U.R.S.S., în care art. 73 atribuia puteri foarte
mari organelor unionale. „Dreptul de liberă ieşire din U.R.S.S.” a fost doar o declaraţie demagogică, deoarece nu s-a prevăzut în mod legal
procedura de ieşire din U.R.S.S. Când în 1989–1991 republicile au vrut să-şi realizeze dreptul „de liberă ieşire”, ele au fost împiedicate prin
forţă, introducerea de contingente militare, a tancurilor, stării de urgenţă.
Păstrând sistemul sovietelor, Constituţia a păstrat şi principiul unicităţii şi supremaţiei sovietelor, negând ca şi mai înainte principiul
separării puterii. Organul suprem al puterii de stat era declarat Sovietul Suprem al R.S.S.M., care de fapt adopta acele legi şi decizii care îi
erau prezentate de organul suprem de partid. Toate celelalte organe erau supuse şi controlate de soviete. Sovietele erau reprezentate ca
organe elective, dar principiul eligibilităţii în sensul posibilităţii de a accede în organele puterii în condiţiile sistemului monopartid era grav
deformat, deoarece de el beneficiau doar membrii de partid şi/sau persoanele, convenabile şi de aceea tolerate de organele de partid.
Capitolul 17 cuprindea dispoziţii referitoare la buget, caracterizat ca „parte componentă a bugetului de stat unic al U.R.S.S.”.
Capitolul 18 se referea la instanţele judecătoreşti, formate în baza principiului eligibilităţii judecătoriilor şi asesorilor norodnici şi la
arbitrajul de stat, care putea rezolva litigiile de natură economică dintre întreprinderi, instituţii şi organizaţii. Capitolul 19 era rezervat
procuraturii, investită cu atribuţia de supraveghere supremă asupra executării stricte şi uniforme a legilor.
Secţiunea a doua (capitolele 5 şi 6) se referea la relaţiile dintre stat şi persoană.
Se prevedea cetăţenia dublă: fiecare cetăţean al R.S.S.M. este cetăţean al U.R.S.S. Temeiurile şi modul de dobândire şi pierdere a
cetăţeniei sovietice, menţiona Constituţia R.S.S.M., sunt stabilite prin Legea unională cu privire la cetăţenia U.R.S.S. – normă care încă o dată
ne demonstrează caracterul de nesuveranitate, dependent al R.S.S.M.
Se declara egalitatea în faţa legii a tuturor cetăţenilor R.S.S.M., egalitatea în drepturi indiferent de rasă, naţionalitate, sex, studii, religie,
limbă etc.
Constituţia din 1978 lărgea drepturile cetăţenilor, adăugând la drepturile fixate în Constituţia precedentă – la muncă, învăţătură, odihnă,
asigurare socială – şi altele noi ca: dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la locuinţă, dreptul de a se folosi de realizările culturii, dreptul de a
participa la conducerea treburilor de stat şi obşteşti, dreptul de a depune plângeri împotriva acţiunilor persoanelor oficiale, organelor de stat
şi obşteşti. Astfel de plângeri, conform Legii care s-a adoptat de abia în 1987 puteau fi înaintate în judecătorie doar împotriva actelor
persoanelor cu posturi de răspundere şi doar în 1989 a fost modificată în sensul posibilităţii de a ataca în instanţă deciziile organelor colegiale.
Capitolele finale se refereau la atribuţiile statalităţii (stema, steagul, imnul, capitala) şi la modul de modificare a Constituţiei, care
rămâneau neschimbate, cele pe care le-a prevăzut Constituţia precedentă a R.S.S.M. Constituţia rămânea, în spiritul Constituţiilor sovietice,
declarativă, neavând proceduri, mecanisme şi garanţii juridice de realizare.