Cap. IV.

ETAPELE CONSILIERII

Sumar
Modelul urmat în descrierea etapelor consilierii este cel propus de Allen Ivey.
Consilierea debutează cu raport şi structurare, etapă în care consilierul va dedica timp şi
energie formării relaţiei terapeutice, oferirii de informaţii şi discutării expectanţelor clientului.
Se oferă câteva sfaturi practice legate de aranjarea biroului, stabilirea primei întâlniri,
realizarea primului interviu şi derularea primei şedinţe. Identificarea şi clarificarea situaţiilor
problemă este etapa în care consilierul culege informaţii, ajută clienţii să-şi spună povestea.
Stabilirea scopurilor, a rezultatelor dorite, a scenariului dorit de către client este etapa liant
dintre trecut, respectiv povestea clientului şi viitor, rezolvarea, soluţionarea ei. Odată ce
clientul împreună cu consilierul decid asupra scopurilor urmărite, se trece la următoarea etapă
şi anume la stabilirea strategiilor de intervenţie şi a planului de acţiune. Consilierea se
finalizează după punerea în acţiune a planului şi obţinerea rezultatelor dorite. În toate etapele
consilierii, deprinderile de consiliere propuse de modelul microconsilierii ajută terapeutul să
fie un profesionist eficient.

Etapele actului consilierii au la bază structura procesului de rezolvare de probleme şi

a actului decizional. Tabelul de mai jos prezintă trei încercări de clasificare a etapelor
consilierii oferite de literatura de specialitate:

Tabel 4.1. Etapele consilierii

Nr. Dryden & Feltham Egan (1998) Ivey & Ivey (2007)
crt. (1993)
1. Orientarea clientului spre Stabilirea relaţiei de încredere Raport şi structurare
consiliere
2. Evaluarea problemelor Obţinerea scenariului curent Obţinerea de informaţii
clientului
3. Iniţierea schimbării Dezvoltarea scenariului Stabilirea scopurilor
preferat
4. Etapa de mijloc a Determinarea modurilor de Explorarea alternativelor
consilierii atingere a scenariului preferat

5. Terminarea consilierii Acţiunea Generalizarea şi transferul

1. Raportul şi structurarea
Consilierul şi psihoterapeutul îşi pot desfăşura activitatea într-o varietate de domenii,
în cadrul unor agenţii sau în cadrul practicii private, pot utiliza diferite modele şi tehnici, pot
lucra cu copii sau adulţi, cu indivizi sau cu cupluri, cu familii sau grupuri, pot lucra în
colaborare cu alţi profesionişti şi cu personal administrativ sau alţii pot lucra singuri fără
secretare, utilizând doar robotul telefonic. Raportul vizează formarea relaţiei terapeutice,
aspectele legate de acest subiect fiind discutate în capitolul anterior, mai jos fiind prezentate
câteva elemete de natură practică.

1.1. Aranjare biroului

Aranjarea biroului trebuie să respecte nevoile consilierului şi nevoile clientului.
Biroul este în primul rând locul în care consilierul îşi desfăşoară activitatea, în care trebuie să
se simtă confortabil. Trebuie să fie suficient de spaţios pentru a lucra cu familii sau grupuri
(dacă consilierul oferă servicii de consiliere de familie sau consiliere de grup) şi suficient de
îngust astfel încât consilierul şi cientul său (consiliere individuală) să nu se simtă înghesuiţi
sau pierduţi în spaţiul respectiv. Deseori terapeuţii folosesc camere separate pentru activităţile
de grup întrucât acestea ar fi prea mari pentru consilierea individuală. O altă variantă ar fi să
se folosească aranjamentul mobilei, astfel încât să se creeze un spaţiu ce poate fi folosit în
ambele situaţii - consiliere de grup şi individuală.
De asemenea e nevoie de un spaţiu în care să se desfăşoare activitatea scriptică:
parcurgerea materialelor de specialitate, întocmirea rapoartelor, pe cât posibil această arie să
fie separată fizic de aria în care se desfăşoară terapia. Să existe o distanţă considerabilă între
cele două spaţii, astfel încât clientul să nu poată observa materialele pe care consilierul le lasă
din întâmplare pe masă.
Va fi nevoie de un spaţiu în care consilierul să îşi păstrezi documentele, rapoartele,
notiţele despre clienţi. Acest spaţiu să fie închis sub cheie. Va fi nevoie de o sală de aşteptare,
ideal ar fi ca pacientul să intre pe o uşă, dar să iasă pe o alta, astfel încât să evite traversarea
unei săli de aşteptare şi întâlnirea cu alţi pacienţi. Mai mulţi consilieri pot avea aceeaşi sală
de aşteptare. Se poate aranja sala de aşteptare cu materiale informative, filme, astfel încât să
se ofere confort clientului.
Chiar şi atunci când biroul este împărţit cu o altă persoană se poate asigura confortul
propriu şi nota de originalitate, nota personală care să asigure starea de bine în momentul în
care consilierul îşi desfăşoară activitatea în biroul respectiv, fie una terapeutică, fie una
informativă.
Una dintre cele mai mari nevoi ale clientului este cea de păstrare a confidenţialităţii,
de aceea consilierul trebuie să fie sigur că ceea ce se discută în biroul său nu poate fi auzit aşa
de uşor din camerele învecinate sau din sala de aşteptare. Mobilarea, sunetele, decorul
biroului şi al sălii de aşteptare să fie calde, astfel încât să susţină cadrul terapeutic, să nu
atragă atenţia asupra lor prin proprietăţile pe care le au. Clienţii vor ajunge să cunoască biroul
foarte bine, ei se aşteaptă ca acesta să rămână acelaşi de la o sesiune la alta, observă când
ceva se schimbă. Biroul consilierului constituie un loc de refugiu pentru client, un loc în care
el se simte în siguranţă să spună, să simtă, să gândească orice, fără a fi judecat. Atenţie la
masă ca şi barieră de comunicare, copiii tind să vadă persoanele din spatele mesei ca fiind o
autoritate, scaunele să permită copiilor să stea cu picioarele pe podea. Să i se lase clientului
posibilitatea de a putea controla distanţa dintre el şi consilier, să existe acelaşi nivel de
contact vizual - se preferă aranjamentul care să permită contactul vizual şi picioarele pe
pământ. Pentru copii se recomandă covor gros, jucării, perne.

1.2. Fixarea primei întâlniri

Cum vom realiza primul nostru contact cu clientul? De cele mai multe ori acest prim
contact se va face la telefon, clientul va suna personal sau va suna instituţia în care lucrează
consilierul. Dacă sună la instituţie, aceasta are propriile sale proceduri de interacţiune cu
clientul, cu siguranţă primul contact nu va fi făcut de consilier ci de personalul din secretariat,
care va fixa o primă întâlnire cu consilierul în funcţie de compatibilităţile dintre programul lui
şi cel al consilierului. Există şi situaţii în care prima întâlnire este stabilită de către altcineva
(în şcoală de profesor). Aceste proceduri ale agenţiei nu îi sunt indiferente clientului, ele vor
avea ecou asupra acestuia, clientul îşi formează o primă impresie. Clientul se poate simţi
binevenit, înţeles, sau dimpotrivă se poate simţi ca "un număr". Chiar dacă nu pot fi
schimbate aceste proceduri, cel puţin consilierul le cunoaşte şi cu siguranţă îşi dă seama de
cum clientul va reacţiona vis-à-vis de ele şi care sunt expectanţele cu care clientul vine în
consiliere.
În unele situaţii, prima întâlnire se fixează de către consilier. Este cazul practicii
private. Primul contact este cel telefonic. Unii vor prefera să aibă o discuţie mai lungă la
telefon cu clientul şi să obţină o primă caracterizare a problemei prin intermediul telefonului,
alţii dimpotrivă vor prefera o interacţiune telefonică scurtă. Indiferent de lungimea discuţiei
anumite informaţii sunt necesare: vârstă, sex, problema acuzată, programul clientului (pentru
a fixa prima întâlnire), dacă programul consilierului este foarte aglomerat, clientul poate fi
trecut pe o listă de aşteptare sau poate fi transferat către un alt profesionist. În urma acestor
informaţii de bază consilierul va putea decide dacă se simte competent să lucreze cu categoria
respectivă de vârstă, sex sau dacă este capabil de a se implica în rezolvarea problemei cu care
se confruntă clientul, pecum şi dacă programele celor doi sunt compatibile, astfel încât să fie
posibilă o primă întâlnire, dacă sau nu clientul poate fi plasat pe lista de aşteptare în cazul în
care programul este aglomerat sau să fie îndrumat către un alt consilier.
De asemenea, clientul va avea nevoie de anumite informaţii elementare: când va fi
întâlnirea, cum să ajungă la biroul consilieurlui, cât de lungă va fi şedinţa, o scurtă descriere a
orientării terapeutice a consilierului (astfel încât să aibă o idee despre ce se va întâmpla în
consiliere, la ce să se aştepte), cât de mult va trebui să plătească pentru terapie (dacă
asigurarea de sănătate poate acoperi cheltuieli de consiliere). Dacă persoana este mai puţin
asertivă şi nu va întreba despre taxă, consilierul poate deschide discuţia, întrebând: "Aţi dori
să ştiţi cât costă o şedinţă?". Dacă este prea mare taxa, se îndrumă clientul spre cineva care
oferă servicii mai ieftine sau pro bono.
Consilierul trebuie să se asigure că indiferent care sunt procedurile instituţiei în care
lucrează, acestea vor crea o impresie bună clientului, deoarece această primă impresie va da
tonul atitudinii cu care el păşeşte în consiliere. Faptul că au decis să caute un consilier este un
pas mare pentru cei mai mulţi oameni şi de aceea la început sunt foarte stresaţi, nesiguri, nu
sunt familiari cu ceea ce se întâmplă în consiliere, nu cunosc consilierul, ştiu doar infime
lucruri despre actul consilierii. Cu atât mai mult, atitudinea iniţială trebuie să fie primitoare,
curtenitoare. Robotul sau secretara să adopte de asemenea un ton curtenitor, clar, primitor.
Dacă sunt mai mulţi terapeuţi în aceeaşi companie se întreabă clientul ce doreşte să vadă:
femeie, bărbat, terapeut de etnii diferite. Individul de la capătul firului poate deveni clientul,
astfel convorbirea telefonică va constitui primul pas înspre formarea relaţiei terapeutice.
Chiar şi în situaţia în care individul nu va deveni clientul consilierului, prin această primă
interacţiune, consilierul rămâne un ambasador al profesiei.

1.3. Interviul iniţial

Cât de multă informaţie are nevoie să cunoască terapeutul înainte de a începe interviul
de consiliere? Există opinii diferite în legătură cu acest lucru, unii consilieri doresc să afle cât
mai multe despre clientul respectiv înainte de prima şedinţă - cer să li se pună la dispoziţie
orice dosar valabil al clientului, să se realizeze un interviu şi o evaluare iniţială înainte de
prima şedinţă de consiliere. Ei consideră că având mai multe informaţii vor salva timp, nu va
mai fi necesar să bâjbâie de colo - colo în culegerea informaţiilor.
Unele agenţii au ca şi angajaţi persoane specifice care să realizeze un prim interviu cu
clientul, să obţină o istorie de viaţă a clientului, să pună un prim diagnostic şi apoi să paseze
clientul terapeutului cu informaţia sumarizată de primul profesionist. De obicei acest lucru se
face pentru a salva timp, pentru a repartiza angajaţilor sarcinile pe care aceştia le pot realiza
mai bine şi face distincţia clară între obţinerea informaţiei şi psihoterapie. Existenţa acestei
persoane însă are şi dezavantaje, clientul este pus în situaţia de a forma relaţii cu doi angajaţi
ai agenţiei respective, uneori terapeutul cere clientului să comunice anumite informaţii care
deja au fost destăinuite în timpul interviului.
Cealaltă categorie de terapeuţi nu vor dori să ştie absolut nimic despre client înainte
de începerea primei şedinţe, ei doresc să afle informaţia de la client, renunţă să citească
dosare preexistenta şi nu sunt de acord cu a fi ajutat de o persoană care să realizeze interviul
iniţial.
 Calea de mijloc este cea mai potrivită, dacă un interviu iniţial s-a realizat, consilierul
citeşte notele despre client, dacă el realizează acest interviu se oferă clientului informaţii în
legătură cu asta. Uneori consilierul va primi informaţie despre client de la persoanele care
trimit clientul în consiliere sau de la rudele care fixează primele şedinţe de consiliere. Se
încearcă evitarea culegerii multor informaţii de la aceste persoane.
Întocmirea unui dosar pentru fiecare client este absolut necesară şi acest lucru trebuie
realizat înainte de a veni clientul în terapie. Un dosar cuprinde chestionare şi teste la care a
răspuns clientul, precum şi notiţele consilierului din fiecare şedinţă aranjate în ordine invers
cronologică, fără a fi amestecate cu protocoalele testelor sau scalelor completate.

1.4. Prima şedinţă

Primele întrebări care se pun sunt: "Cum sunteţi azi? Cum vă simţiţi?" şi "Ce vă aduce
la mine? Cu ce vă pot ajuta?". În cazul în care a fost trimis de cineva: "D-l sau d-na mi-a spus
că mă veţi căuta, mi-aţi putea spune în legătură cu ce?". Avem nevoie să ştim în ce stare fizică
şi emoţională se află clientul, ce crede despre faptul că a venit în consiliere. Este necesar să
cunoaştem ce fel de ajutor caută clientul din partea noastră, care sunt scopurile sale şi ce
anume ar dori să schimbe.
Dar înainte de pune orice întrebare, imediat după intrarea în birou a clientului,
consilierul trebuie să utilieze deprinderile de observare, să fie atent la privirea acestuia, la
modul în care acesta este îmbrăcat, să urmărească dacă se simte confortabil, să fie atent la
comportamentele clientului (pare nervos, ruşinat, liniştit, aşteaptă să fie invitat să ia loc, sau
se aşează singur, unde alege să stea, ce face cu mâinile, dacă are o geantă unde o aşează).
Toate acestea oferă informaţii despre client.
Cine va începe să vorbească? Aşteaptă clientul ca terapeutul să înceapă şi dacă
aşteaptă, este această pauză confortabilă pentru el? Putem permite clientului să îşi găsească
locul făcându-ne de lucru cu hârtiile pe care vom lua notiţe. Ar fi de preferat să se discute
unele lucruri domestice - nume, telefon, adresă, chestiuni generale ca să-i permitem clientului
să se acomodeze. Dar se poate de asemnea cere clientului să completeze aceste informaţiile
iniţiale înainte, pentru a evita acel interviu bazat doar pe întrebări şi răspunsuri. Unii clienţi
vor dori poate să treacă direct la subiect.
Aspectele care trebuie luate în considerare la începutul consilierii ar fi:
 Oferirea de informaţii astfel încât clientul să consimtă participarea la consiliere – Atunci
când se prezintă, consilierul poate informa clientul despre calificările sale, despre
experienţa sa în domeniu şi despre şcoala în care este format („Sunt psiholog consilier,
am absolvit în urmă cu un an masterul de Psihologie clinică, consiliere psihologică şi
psihoterapie la Universitatea din Oradea, sunt acreditat în consiliere psihologică cognitiv-
comportamentală şi în prezent sunt în supervizare pentru a deveni psihoterapeut cognitiv-
comportamental”.);
Poate de asemenea să ofere o scurtă descriere a orientării teoretice a consilierului („În
consilierea cognitiv-comportamentală vom analiza emoţiile pe care le simţiţi,
comportamentele pe care le faceţi atunci când aveţi aceste emoţii şi gândurile care stau la
baza acestora. Vom încerca să schimbăm gândurile negative astfel încât să putem să ne
controlăm emoţiile şi comportamentele şi astfel să avem o viaţă satisfăcătoare”.);
Scopul, obiectivele, tehnicile, procedurile, limitele, riscurile potenţiale şi beneficiile
serviciilor de consiliere sunt trecute şi ele în revistă („Scopul consilierii este să vă ajute să
vă depăşiţi problemele pe care le întâmpinaţi dar şi să învăţaţi deprinderi de viaţă care să
vă ajute în viitor să treceţi peste obstacolele vieţii fără ajutorul unui specialist. Împreună
vom alcătui o listă a problemelor şi pentru fiecare şedinţă vom stabili obiective specifice
pe care împreună să le îndeplinim. Tot împreună vom decide ce tehnici să folosim şi ce
activităţi să întreprindem astfel încât dumneavoastră să reuşiţi să vă rezolvaţi problemele
pentru care sunteţi aici. Un risc al consilierii este acela că uneori veţi fi pus (ă) în situaţii
în care să resimţiţi emoţii negative foarte puternice, neplăcute, dar aceasta este doar o
suferinţă trecătoare care ne va ajuta să obţinem rezultate benefice pentru dumneavoastră
pe termen lung”.);
Clienţii trebuie să cunoască dreptul lor de a obţine informaţii legate de consiliere şi
despre dreptul lor de a participa la realizarea planului consilierii („Dumeavoastră aveţi
dreptul de a cere informaţii, de a pune întrebări despre orice aspect al consilierii, suntem o
echipă care lucrăm împreună pentru a realiza planul consilierii, am să vă rog să vă
exprimaţi orice nelămurire sau nemulţumire legată de oricare aspect al planului sau
relaţiei noastre”.);
Clientul trebuie informat şi cu privire la modul în care poate continua să beneficieze
de serviciile de consiliere în cazul în care consilierul ajunge în situaţia de incapacitate sau
moare („Dacă ceva rău mi se întâmplă cum ar fi să mă îmbolnăvesc sau chiar să mor,
dumneavoastră veţi putea continua consilierea cu colegul meu de serviciu care îmi va
prelua toate cazurile în această situaţie nedorită”.);
Dacă nu a fost informat telefonic cu privire la taxe, atunci prima şedinţă este cea în
care clientul trebuie să primească aceste informaţii („Taxa pe care o practic este similară
taxelor celorlalţi specialişti din oraş şi anume 100 de lei. Dacă în urma evaluării
diagnosticul dumneavoastră se află în lista casei de asigurări, atunci serviciile de
consiliere nu vor fi achitate de dumneavostră ci de casa de asigurări”.) Se necesită de
asemenea lămuriri cu privire la implicaţiile diagnosticului, intenţia de a utiliza teste şi de
a redacta rapoarte („Pentru a fi cât mai eficienţi în rezolvarea problemelor
dumneavoastră, trebuie mai întâi să vedem care sunt acestea. De aceea în următoarele
şedinţe vom face o evaluare în care vom folosi teste şi scale psihologice. Înainte de a
trece la soluţii, trebuie să ştim ce soluţionăm. Dacă diagnosticul dumneavostră se află pe
lista casei de asigurări, atunci va trebui să întocmesc un raport pentru a primi decontarea
serviciilor de consiliere de la acestă instituţie”.)
Dacă evaluarea s-a făcut iniţial, consilierul cunoaşte diagnosticul şi decide să utilizeze
o anumită tehnologie, atunci clientul va trebui informat cu privire la rolul acesteia („În
urma evalurăii, diagnosticul dumneavoastră este acela de fobie specifică, mai precis
teama de a zbura cu avionul. Tratamentul eficient în diminuarea simptomelor fobiei este
expunerea la stimulul de care ne temem şi înlocuirea răspunsului de teamă cu unul de
relaxare. Pentru acest lucru vom apela la un dispozitiv care ne va ajuta să ne expunem
virtual la zborul cu avionul”.) Un alt exemplu pe care l-am putea oferi aici este lămurirea
aspectelor cu privire la destăinuirea informaţiei la telefon sau folosind poşta electronică
sau reţelele de socializare („Întrucât nu putem asigura păstrarea confidenţialităţii
informaţiilor pe care dumneavoastră mi le destăinuiţi, aş prefera să nu avem discuţii
telefonice în acest sens şi nici să nu folosim poşta electronică sau reţelele de socializare
pentru a continua şedinţa pe care o avem faţă în faţă. Aş prefera ca telefonul să fie folosit
doar pentru fixarea întâlnirilor faţă în faţă. Întruncât nu citesc zilnic poşta electronică şi
nici nu folosesc zilnic reţelele de socializare aş prefera să ne căutăm reciproc folosind
doar telefonul”.);
Clienţii trebuie să ştie că au dreptul de a refuza orice serviciu recomandat şi
consecinţele acestui refuz („În consiliere aveţi dreptul să refuzaţi orice serviciu oferit de
consilier, vă voi informa dacă va fi cazul despre consecinţele refuzului dumneavoastră.
De exemplu poate veţi refuza să faceţi constant temele de casă pe care le veţi primi,
trebuie să ştiţi că acest lucru încetineşte succesul consilierii”.);
Tot în prima şedinţă, clientul primeşte informaţii despre logistica procesului de
consiliere: durata şi frecvenţa şedinţelor de consiliere, procedura de a stabili şi de a
renunţa la întâlnirile cu consilierul, reguli cu privire la contactul telefonic între şedinţele
 de consiliere, modalitatea de a contacta consilierul sau alte agenţii în caz de urgenţă („O
şedinţă are în medie 50 de minute, ne vom aloca ultimele minute pentru întrebări şi
clarificări. Ar fi indicat să ne vedem săptămânal. În cazul în care eu sau dumneavoastră
nu vom putea să venim la o şedinţă pe care am fixat-o, ar fi bine să încercăm să ne
anunţăm telefonic cel puţin cu două zile înainte. În timpul săptămânii nu vă voi putea
răspunde la telefon decât între orele 18.00 şi 20.00. Întrucât pot răspunde la telefon doar
în acest interval de timp, pentru cazurile de urgenţă vă rog să apelaţi 112”.);
Dacă în urma primei întâlniri, clientul decide că nu doreşte să urmeze consilierea, se
oferă informaţii despre alternativele consilierii cum ar fi medicaţia, consultarea unui
nutriţionist, a unui instructor sportiv etc. („Văd că în urma discuţiei noastre aţi decis să nu
mai veniţi la şedinţele de consiliere. Haideţi să vedem la ce altceva aţi puteţi apela. Ar fi
bine să consultaţi un medic pentru control spihiatric şi prescriere de medicaţie”);

 Înregistrarea consilierii – dacă terapeutul va înregistra şedinţa, el va trebui să informeze

clientul la ce foloseşte acesată înregistrare, să insiste asupra valorii înregistrării pentru
munca sa, să explice utilizarea casetelor, se asigură clientul de păstrarea confidenţialităţii
(„Fiind în supervizare, trebuie să înregistrez toate şedinţele cu clienţii mei. Acest lucru
este important pentru a putea primi un feedback de la supervizorul meu, fapt care mă va
ajuta să vă ofer cele mai bune servicii. Înregistrarea va fi ascultată doar de supervizorul
meu. Prin codul de etici, atât supervizorul cât şi eu suntem obligaţi să păstrăm
confidenţialitatea celor dezvăluite de dumneavoastră în şedinţele înregistrate. După ce
supervizorul va asculta înregistrarea, o voi şterge din aparatul de înregistrat”.);
 Descoperirea explicaţiei pentru care clientul caută consilierea exact acum - "De ce
acum?" – consilierul încearcă să înţeleagă de ce clientul caută consiliere exact acum, să
înţeleagă şi să exploreaze motivaţia clientului; faptul că el caută un consilier, un terapeut
este un lucru important, ce s-a întâmplat în viaţa personală a clientului exact acum?.
Deseori este vorba de o criză, o precipitare, incapacitatea de a face faţă momentului
respectiv. O modalitate de a întreba ar fi: "Mi-aţi putea spune cum aţi hotărât să veniţi în
consiliere exact acum, în acest moment al vieţii dumneavoastră?" Răspunsul va fi
declaraţia de durere, disconfort şi dorinţa de schimbare a clientului. Dacă a mai fost în
consiliere, cu ce-l poate ajuta terapia acum şi nu l-a ajutat înainte?
 Prezentarea aspectelor legate de confidenţialitate şi de limitele acesteia („Codul de etici
la care toţi consilierii aderă ne obligă să păstrăm confidenţială informaţia pe care ne-o
împărtăşiţi. Voi putea spune altora aceste informaţii doar dacă dumneavoastră îmi cereţi
acest lucru. Dacă intenţionaţi să vă puneţi viaţa în pericol voi fi obligat(ă) să anunţ
familia, persoanele apropiate sau autorităţile, după caz. Dacă intenţionaţi să puneţi în
pericol viaţa altei persoane voi fi obligat(ă) să divulg acest lucru persoanei respective,
familiei dumneavostră sau autorităţilor, după caz. Dacă suferiţi de o boală care poate pune
în pericol sănătatea unei alte persoane cu care dumneavoastră aveţi relaţii, trebuie să luăm
măsuri ca împreună să informăm această persoană. Veţi beneficia de serviciile unei echipe
de specialişti compusă din medicul psihiatru, asistenţi medicali, asistent social, prin
urmare, în beneficiul dumneavoastră ar fi ca ei să cunoască anumite informaţii pe care mi
le destăinuiţi, vom discuta despre fiecare în parte în momentul în care vom comunica
celorlalţi datele respective”.);
 Explorarea fricilor clientului faţă de consiliere - la intrarea în consiliere, clientul
experienţiază distres, el îşi pune destinul în mâinile unui străin, teama este prezentă cu
siguranţă şi va fi accentuată de anumite medii specifice, cum ar fi spitalul. Clientul va
avea diferite fantezii legate de consiliere şi consilier. Clientul poate să se întrebe: „Este
consilierea ceea ce eu am nevoie acum?”, „Voi fi tratat ca şi un "caz"?, „Voi fi luat în
serios?”, „Va împărtăşi consilierul valorile mele?”, „Mă consideră consilierul o persoană
 rea”?, „Oare consideră consilierul că sunt o persoană mai tulburată decât sunt?”, „Va
descoperi consilierul lucruri pe care nu doresc să le destăinui?”, „Va fi consilierul
competent?”, „Mă va presa să fac lucruri pe care nu doresc să le fac?”, „Vor crede
prietenii că sunt nebun?”, „Voi afla lucrurile pe care doresc să le aflu?”, „Voi pierde
controlul asupra mea?” Discutarea acestor frici ajută la creşterea încrederii clientului în
consilier, este o dovadă că este înţeles şi că el este important pentru consilier;
 Evaluarea potrivirii consilierii pentru problema clientului - un indiciu ar fi relaţiile pe
care le are clientul - are relaţii bune cu cei din jur sau îşi petrece timpul mai mult singur,
acest lucru poate indica gradul de dificultate în relaţionarea clientului cu consilierul.
Relaţiile sociale de slabă calitate sunt un indicator pentru o consiliere de mai lungă
durată. Un alt indiciu este stadiul schimbării în care se află. Nivelul motivaţiei clientului
ajută consilierul să decidă dacă acesta are nevoie de consiliere de scurtă sau de lungă
durată. Dacă răspunsul la următoarele întrebări este „da”, atunci clientul va beneficia de
consiliere de scurtă durată: Este aici pentru că vrea?, Este acest moment din viaţă destul
de semnificativ pentru a-l determina să intre în consiliere?, A înţeles că trebuie să fie mai
degrabă un partener activ decât unul pasiv?, Este clar că va fi capabil să urmeze cursul
consilierii, să ţină pasul cu demersul consilierii?, Are clientul scopuri pentru viitor? Are
clientul o reţea de suport?
Înainte de finalul şedinţei, consilierul anunţă că mai sunt 10 - 15 minute până la
sfârşitul şedinţei, sumarizează ce s-a întâmplat în şedinţa respectivă şi cere clientului să îl
corecteze în cazul eventualelor nelămuriri, oferă timp pentru întrebări. Dacă îi sunt adresate
întrebări pe care nu doreşte să le răspundă sau la care nu ştie răspunsul, i se comunică acest
lucru clientului, nu se încercă păcălirea lui, acest lucru este evident şi pare fals, nu va
contribui la iniţierea unei bune relaţii terapeutice. Dacă se dă temă, se explică tema astfel
încât să fie foarte bine înţeleasă.
La sfârşitul primei şedinţe, după ce clientul a luat la cunoştinţă care este specificul
terapiei şi cum îl poate ajuta, se încheie un contract standard cu el. Dacă nu doreşte să
continue terapia, i se oferă alte informaţii. În cazul în care consilierul decide să nu lucreze cu
clientul respectiv, trebuie să fie cât mai explicit, să explice clar de ce, astfel încât să nu
trezească tot felul de gânduri nefondate: "terapeutul aceste nu mă suportă" etc. Cei care
doresc să se întoarcă în biroul consilierului trebuie să plece cu cel puţin două lucruri: plan
pentru acţiune şi speranţă.
Este esenţial ca de la primele contacte cu clientul, de la prima şedinţă consilierul şi
colaboratorii acestuia să practice deprinderile de ascultare activă. Ascultarea activă ajută la
stabilirea raportului, clientul formându-şi o imagine pozitivă despre procesul consilierii,
dobândind încredere în consilier. Hiroaki & colab. (2014) demonstrau că re-evaluarea
emoţională a evenimentelor de viaţă poate fi schimbată în sens pozitiv de ascultarea activă,
acest lucru putându-se întâmpla într-un timp foarte scurt, de 20 de secunde de ascultare
activă. Argumentele aduse de autori sunt de factură neuroştiinţifică. Atunci când participanţii
la studiu au fost implicaţi în sarcini de percepere a ascultării active, porţiunea cerebrală
activată a fost striatul ventral, arie responsabilă de procesarea recompenselor. Striatul ventral
are rolul critic de a prezice recompensele, de a le reprezenta şi de a evalua diferenţa dintre
recompensa primită şi cea aşteptată. Striatul dorsal are rolul de a păstra informaţia despre
recompensele primite, tocmai pentru a asigura alegerea lor frecventă. Percepţia ascultării
active oferă o recompensă abstractă, activarea striatului ventral înseamnă că această
recompensă a fost achiziţionată. În felul acesta, pe baza procesului de recompensare sunt
învăţate intercaţiunile pozitive cu ceilalţi. Evaluând răspunsul emoţional al participanţilor faţă
de anumite experienţe de viaţă înainte şi după ascultarea activă, cercetătorii au obţinut o
evaluare mai pozitivă după ascultarea activă. Prin urmare, ascultarea activă a experienţelor
noastre emoţionale schimbă re-evaluarea emoţională a acestora într-o direcţie mai pozitivă.
Faptul că o altă arie cerebrală numită insula a fost activată atunci când participanţii au
răspuns la perceperea ascultării active, poate însemna că a avut loc un process de re-evaluare
emoţională bazată pe informaţia interoceptivă primită de la striatul ventral. Insula joacă un rol
în emoţiile generate de reprezentările stărilor interne trecute, prezente sau prezise a fi
resimţite în viitor.

1.4. Structurarea
Structurarea este a doua parte a primei etape a consilierii şi constă în informarea
clientului cu privire la cursul consilierii, oferirea acelui minim de informaţie de care are
nevoie pentru a decide dacă sau nu să urmeze consilierea în continuare. Detalii despre
informaţiile minimale pe care trebuie să i le transmitem clientului au fost amintite în Cap. II.
şi tratate pe larg în subcapitolul de mai sus.
Structurarea vizează de asemenea discutarea expectanţelor clientului. Termenul de
expectanţele clientului este folosit în literatura de specialitate pentru a descrie atât
expectanţele faţă de consiliere, cât şi faţă de rezultatele consilierii. Oferirea de informaţii
clienţilor înainte sau în primele întâlniri, dar şi momentele de educaţie a acestora cu privire la
intervenţie şi tratament ajută clienţii să îşi lămurească expectanţele nerealiste (Strassle,
Borckardt, Handler & Nash, 2011).
Lambert (2001) susţine un procent de 15% din rezultatele terapiei ca fiind datorat
expectanţelor pe care clientul le are vis-à-vis de acestea. Glass, Arnkoff şi Shapiro (2001)
analizând 24 de studii, obţin corelaţii pozitive între rezultatele terapiei şi expectanţele pe care
clientul le are faţă de acestea. Ei citează meta-analiza realizată de Kirsch în 1990 asupra
efectului psihoterapiei comparativ cu tratamentul placebo, care concluzionează că efectul
expectanţelor clientului sunt responsabile pentru 50% din eficienţa psihoterapiei.
Cercetările anilor ’60 arată că un procent de 75% dintre clienţi intră în consiliere fără
să ştie care sunt rolurile pe care terapeutul şi clientul le au în actul terapeutic, 50% consideră
că terapeutul îi vor ajuta să se înţeleagă pe sine mai bine, 33% se aşteaptă să primească un
sfat (Kamin şi Caughlan, 1963; Garfield şi Wolpin, 1963, apud Glass, Arnkoff şi Shapiro,
2001)
Prin urmare, consilierul trebuie să descopere ce aşteaptă clientul de la consiliere, cum
se aşteaptă să se desfăşoare consilierea, să observe cum expectanţele se potrivesc cu contextul
actual în care se află clientul. Preconcepţiile (consilierea înseamnă sfaturi sau arată ca şi
versiunile televizate) trebuie dărâmate. Se evită prezentarea consilierii ca un tur magic. Se
poate discuta ce ştie despre consiliere din alte surse, de exemplu persoana care l-a trimis (sunt
ele corecte sau biasate, consilierul a fost prezentat ca expert medical, ca fiind un
psihoterapeut ieftin, medic de suflet, cel ce dă sfaturi, cineva care niciodată nu dă sfaturi etc.).
Se lămuresc expectanţele nerealiste. Se poate discuta despre experienţa anterioară a clientului
cu consilierea, cum l-a ajutat şi de ce nu l-a ajutat în rezolvarea problemelor.
Consilierul trebuie să îşi amintească faptul că acum, clientul este un consumator şi are
nevoie de servicii bune, că se află în starea de distres şi cu cât va primi ajutor mai repede cu
atât va fi mai bine. Trebuie să i se arate respect faţă de dreptul său de consumator de a şti ce
cumpără. Odată ce se cunosc scopurile clientului procesul de lucru poate fi descris, este
indicată structurarea şedinţei, încă de la început. Cercetările susţin de asemenea influenţa
pozitivă pe care optimismul cu privire la rezultatele consilierii îl are în procesul terapeutic.
Sauber (1974, apud Strassle, Borckardt, Handler & Nash, 2011) identifica trei metode
de abordare a expectanţelor clienţilor: a) instruirea directă, activă cu privire la rolurile
clientului şi rolurile consilierului, bazată pe întrebări şi clarificări; b) inducerea nondirectivă a
rolului ce constă în oferirea de materiale pentru studiu (cărţi, casete); c) învăţarea vicariantă
când i se oferă clientului înregistrări ale comportamentelor clienţilor pentru a le viziona.
Indiferent de modalitatea utilizată, abordarea expectanţelor clienţilor are un effect benefic
asupra rezultatelor consilierii, participării şi implicării active a clientului în procesul de
atingere a scopurilor.

2. Identificarea şi clarificarea situaţiilor problemă

Clienţii vin în consiliere deoarece au nevoie de ajutor pentru a face faţă situaţiilor
conflictuale cu care se confruntă în viaţă. Egan (1998) afirma că există trei modalităţi prin
care consilierul poate ajuta clienţii să înţeleagă situaţiile lor problemă şi să descopere noi
oportunităţi de soluţionare a problemei: a) să ajute clienţii să-şi spună poveştile, b) să ajute
clienţii să descopere noi perspective asupra situaţiei cu care se confruntă, c) să ajute clienţii
să descopere şi să lucreze asupra aspectelor care ar aduce o schimbare în viaţa lor.
Prima modalitate vizează povestea clientului, verbalizarea, exprimarea ei într-un mod
cât mai concret posibil. Culegerea informaţiilor concrete impune claritate, atât în înţelegerea
probemei de către consilier şi de către client, cât şi în realizarea planului de soluţionare.
Trebuie să i se permită clientului să vorbească, consilierul să asculte, să pună întrebări, să
observe, să culeagă temele prevalente din povestea clientului. Clienţii sunt ajutaţi să clarifice
aspectele cheie – faptele, comportamentele, gândurile, emoţiile manifestate în diferite
momente ale poveştii.
Consilierul trebuie să fie pregătit să lucreze cu diferite stiluri de a povesti pe care
clienţii le deţin. Fiecare client are stilul propriu de abordare a problemei, unii vor veni
voluntar alţii vor fi trimişi la consiliere, unele relatări vor fi lungi şi detaliate, altele scurte şi
concise, unii vor fi foarte emoţionali alţii foarte reci, unele poveşti vor fi simple, altele
complexe conţinând multiple probleme, unii clienţi vor spune problema centrală imediat, alţii
vor începe cu probleme secundare, unele poveşti vizează lumea interioară a clientului, altele
lumea exterioară. Fiecare client are un mod unic de folosire a limbajului, consilierul trebuie
să folosească potrivit limbajul şi pauzele, să evite utilizarea excesivă a jargonului, să respecte
nevoia de pauză a clientului. De asemenea, consilierul are nevoie să fie sensibil la diferenţele
individuale ale clienţilor pe care îi asistă. Stadiul schimbării în care se găseşte ar putea să
influenţeze stilul clientului de a relata povestea. Este indicată structurarea informaţiei încă de
la început.
În colaborare cu clientul se identifică problemele particulare care rezultă din discursul
său. Se realizează prioritatea problemelor şi se alege o problemă ţintă în acord cu clientul.
Există mai multe criterii ce pot fi folosite în alegerea problemei ţintă a) dacă există vreo criză,
prima dată se depăşeşte acea criză, b)se începe cu problema care îi creează durere clientului,
c) pot fi abordate prima dată problemele pe care clientul le vede importante, d) o problemă
mai uşoară din mai multe probleme poate fi aleasă prima dată, pentru a oferi posibilitatea
clientului de a învăţa modelul schimbării şi de a fi întărit de rezultatele obţinute, e) se poate
începe cu o problemă care dacă se rezolvă va aduce o ameliorare clientului, f) poate fi
abordată prima dată o problemă în care beneficiile să fie mai mari decât costurile.
Problemele clienţilor variază în funcţie de severitate. De obicei evaluarea subiectivă a
problemei este exagerată comparativ cu evaluarea obiectivă, clienţii au tendinţa de a
catastrofa. Mehrabian şi Reed (1969) (apud Egan, 1998) sugerează următoarea formulă de
determinarea severităţii oricărui probleme:
Severitate = Distres x Incontrolabilitate x Frecvenţă
Severitatea percepută a unei probleme va scădea dacă se vor reduce stresul creat de ea şi
frecvenţa ei şi dacă subiectul va reuşi să aibă un control mai mare asupra situaţiei.
Ruşinea este un sentiment care împiedică clienţii să relateze toate aspectele poveştii
lor. Ruşinea este o emoţie secundară şi se leagă de percepţiile pe care noi le avem despre noi,
de ceea ceea ce credem despre noi, ce fel de persoană considerăm că suntem. Gilbert (2010)
vorbeşte despre o ruşine exterioară şi o ruşine interioară. Ruşinea externalizată este resimţită
atunci când ne percepem ca fiind cauza emoţiilor negative trăite de ceilalţi, atunci când
ceilalţi ne evaluează şi ne consideră neatractivi, incompetenţi, inadecvaţi, atunci când putem
fi respinşi, marginalizaţi, persecutaţi, că putem pierde o sursă de suport sau ajutor. În
consiliere, clientul poate roşi, poate evita anumite subiecte, poate să tacă, poate avea o
postură neadecavată a corpului, poate să evite o privire atunci când simte ruşine. Crede că
dacă ar dezvălui anumite elemente ale vieţii lui, terapeutul s-ar putea înfuria pe el, i-ar putea
fi frică de el, l-ar putea judeca aşa cum majoritatea oamenilor ar face-o, prin urmare l-ar
respinge şi astfel l-ar pierde ca şi sursă de suport. Ruşinea internalizată este generată de
judecăţile proprii despre sine, clientul este dezamăgit, frustrat de el însuşi, este furios pe el,
este dezgustat de propria persoană. La fel ca şi în cazul ruşinii externalizate poate fi defensiv,
poate crede că terapeutul va manifesta emoţii negative faţă de el, are sentimentul că este
prins, izolat şi singur.
Psihoeducaţia, normalizarea emoţiilor ajută clienţii să treacă peste sentimentul de
ruşine („Noi oamenii suntem produsul procesului de evoluţie şi în acelaşi timp avem
experienţe diverse de viaţă care au setat creierul nostru să genereze diferite emoţii. Uneori
avem sentimente mixte, contradictorii, dar acceptarea acestui fapt ne permite să ne
deschidem, să renunţăm la autoblamare. În situaţia în care colegii aceia de clasă te-au abuzat
era normal să simţi frică şi apoi ruşine pentru cee ce ţi s-a întâmplat”).
Restructurare cogniţiilor de evaluare globală de sine poate fi o altă modalitate de a
ajuta clienţii să depăşească sentimentul de ruşine. Uneori, blamarea de sine poate fi un
element al unei strategii submisive de a face faţă unui mediu ostil. E important să întrebăm
clientul „Ce vă este teamă că aţi pierde dacă aţi renunţa la blamarea aceasta de sine şi la
criticismul exagerat pe care-l aveţi faţă de dumneavoastră?”
Pe măsură ce clienţii relatează poveştile se caută resursele acestora, consilierul se
axează nu numai pe dificultăţile, deficitele şi aspectele negative ale situaţiei ci şi pe resursele,
forţele, calităţile şi aspectele pozitive ale clientului. Sunt identificate şi explorate potenţialele
nefolosite. William James remarca faptul că puţini oameni folosesc mai mult de 10% din
potenţialul lor în rezolvarea problemelor cu care se confruntă în viaţă. Clienţii tind să
vorbească mai mult despre problemă decât despre potenţialul nefolosit. Ei pot însă fi sprijiniţi
să realizeze acest lucru cu ajutorul întrebărilor, cum ar fi: „Care sunt resursele şi deprinderile
nefolosite?”, „Ce posibilităţi nu au fost luate în calcul?”, „Ce ambiţii rămân neîmplinite?”,
„Ce nu s-a realizat până acum?”, „Ce ar mai trebui să mai fie încercat?”, „Ce posibilităţi ar
mai trebui să fie dezvoltate?”, „Ce modele ar putea fi urmate?”
Clienţii sunt puşi în situaţia de a se provoaca pe ei înşişi pentru a schimba modul lor
de gândire şi acţiune care îi face să rămână prinşi în problemă şi incapabili de a determina şi
de a dezvolta alte soluţii. Pot fi ajutaţi să se confrunte pe ei înşişi prin clarificarea problemei
prin descrierea experienţelor, comportamentelor şi sentimentelor specifice, atunci când ei
sunt vagi şi evazivi. Sunt discutate aspectele faţă de care sunt ezitanţi, sunt dezvoltate alte
puncte de vedere cu privire la alţii, sine şi lume, sunt revizuite scenariile alternative, sunt
fixate scopurilor clare.
Se caută noi perspective asupra problemei, se reconstruieşte realitatea, se doreşte
obţinerea unui punct de vedere mai obiectiv. Se invită clienţii să-şi reformuleze problema ca
fiind rezolvabilă, să treacă dincolo de interpretările făcute, care deseori îl împiedică să o
rezolve. De exemplu o problemă de nerezolvat ar fi: "Viaţa mea este mizerabilă acum datorită
trecutului meu. Părinţii mei au fost indiferenţi faţă de mine şi chiar ostili. Dacă ar fi fost mai
iubitori cu mine nu m-aş fi aflat acum în această mizerie. Sunt un produs al unui mediu
nefericit". Aceasta ar putea fi reformulată în: „De-a lungul anilor mi-am blamat părinţii
pentru mizeria în care mă aflu. Încă îmi mai petrec o bună bucată de vreme compătimindu-
mă. Ca urmare stau şi nu fac nimic. Nu-mi fac prieteni, nu mă implic în activităţi, nu fac nici
un pas să-mi găsesc un loc de muncă." Clientul este provocat să-şi schimbe modul rigid de
gândire, să-şi descopere calităţile, forţele, punctele forte, să-şi asume problema, să lege noile
perspective de schimbarea constructivă a comportamentului.
Clienţii sunt ajutaţi să vorbească productiv despre trecut, şcolile de psihologie au
opinii diferite cu privire la influenţa trecutului asupra comportamentului prezent, dar faptul că
experienţele trecute influenţează comportamentul prezent nu înseamnă în mod necesar că îl şi
determină. Se va face apel doar la acele informaţii din trecut care ajută înţelegerea
prezentului. Se identifică încercările trecute eşuate sau de succes ale clientului în rezolvarea
problemei. Clientul trebuie să înţeleagă că nu este prizonierul trecutului.
Se determină dacă pacientul este gata să investească în schimbarea constructivă,
schimbarea presupune acţiune şi efort, se descoperă stimulentele, întăririle care ar sprijini
clientul să depăşească dificultăţile create de acţiune şi efort.
Se cere clientului să facă comentarii despre cum consilierea decurge pentru el. Chiar
de la începutul consilierii, clientul va fi pus în situaţia de a încerca să pună în acţiune ceea ce
învaţă în şedinţele de consiliere. Se încurajează clienţii să construiască pe succesul lor.
În primele două etape, consilierul uzează în special de comportamentul de asistare şi
de deprinderile fundamentale de ascultare (Ivey & Ivey, 2007). La baza ascultării stă
comportamentul de asistare ce include contactul vizual, poziţia corporală deschisă, calităţile
vocale şi urmărirea mesajului clientului. Toate aceste componente ajută consilierul să
încurajeze clientul să vorbească, să-şi spună povestea, dar în acelaşi timp şi să descurajeze
clientul să susţină un discurs neproductiv. Utilizarea eficientă a întrebărilor deschise permite
clientului să se exprime liber, întrebările închise completează imaginea despre problema
clientului cu informaţie specifică. Deprinderile de observare ajută consilierul să răspundă atât
nevoilor individuale cât şi celor culturale ale clienţilor. Ascultarea activă implică deprinderile
de încurajare, parafrazare şi sumarizare. Ele ajută clientul să ofere mai multe detalii legate de
anumite aspecte ale poveştii sale, să clarifice povestea atât pentru el cât şi pentru consilier.
Aceste deprinderi stau la baza comunicării empatice, ele transmit clientului că este auzit şi
înţeles. Reflectarea sentimentelor ajută focalizarea pe emoţiile clientului, dezvoltarea
vocabularului emoţiilor şi clarificarea sentimentelor resimţite în diferite momente ale
poveştii.

3. Stabilirea scopurilor, a rezultatelor dorite, a scenariului dorit de către client

Scopurile reprezintă liantul care uneşte trecutul cu viitorul, problemele cu soluţiile
(Dryden, 1993). Stabilirea scopurilor este importantă pentru că acestea focalizează atenţia şi
acţiunea clientului, mobilizează energia şi efortul acestuia, îl motivează să caute strategii de
atingere a lor. Scopurile formulate specific cresc persistenţa în comportamentul de realizare a
lor. În acest stadiu, se identifică posibilităţile pentru un viitor mai bun, se fac alegerile şi se
stabileşte acordul de schimbare prin aplicarea unei alegeri (Egan, 1998).
Se recomandă utilizarea următoarelor întrebări: „Cum ar arăta această situaţie
problematică dacă ai reuşi s-o schimbi?”, „Ce schimbări în stilul tău prezent de viaţă ar aduce
soluţionarea problemei?”, „Cum te-ai relaţiona diferit cu oamenii din viaţa ta?”, „Ce
comportamente ar lua locul celor prezente?”, „Ce comportamente ai elimina?”, „Ce ai avea şi
nu ai acum?”, „Ce realizări ai obţine pe care nu le ai acum?”, „Cum ar arăta această
posibilitate dacă ai dezvolta-o?”, „Care crezi că este soluţia ideală?”. Modelele pot fi o sursă
de a ajuta clientul să stabilească scopuri.
Scopurile trebuie să fie realiste, clare şi specifice. Ele trebuie să aducă schimbarea, să
fie flexibile, în concordanţă cu valorile clientului, să nu coste mai mult decât merită, să fie
interesante şi mobilizatoare.
Stabilirea scopurilor este importantă întrucât consilierul şi clientul lucrează într-o
direcţie comună, în lipsa scopurilor cei doi s-ar putea să nu obţină ceea se doresc, sau fiecare
să urmeze traiectorii diferite, chiar dacă consideră că vizează acelaşi lucru. Unii clienţi vor
dori să parcurgă această etapă mai devreme în consiliere, chiar înainte de stabilirea
problemei.

4. Stabilirea strategiilor de intervenţie, a planului de acţiune

În această etapă se caută modalităţi de atingere a scopurilor, se anticipă posibilele
obstacole, se fixează planuri specifice, se analizează persistarea în aplicarea planurilor atunci
când poate să apară tendinţa de a renunţa, se revizuieşte ceea ce merge şi ce nu în aplicarea
planului. Clientul este ajutat să găsească strategiile cele mai bune de atingere a scopurilor, să
aleagă strategia optimă şi să formuleze planul de acţiune. Se identifică modalităţi de suport a
clientului în aplicarea planului: persoane care pot ajuta clientul în aplicarea planului, modele
şi exemple, comunitatea, locuri în care s-ar simţi confortabil să aplice planul etc. Se face
analiza costuri - beneficii în vederea alegerii strategiei optime.
Planul ajută clientul să se autodisciplineze, împiedică suprasolicitarea, determină
clientul să caute strategii mai eficiente de atingere a scopului, oferă o posibilitate de evaluare
a realismului şi corectitudinii scopurilor, face clientul să conştientizeze resursele de care are
nevoie pentru a implementa strategiile, pregăteşte clientul pentru obstacolele neaşteptate,
oferă posibilitatea evaluării rezultatelor.

5. Acţiunea, punerea în acţiune a planului

Această fază facilitează schimbarea gândurilor, comportamentelor şi emoţiilor
clientului prin aplicarea în viaţa de zi cu zi a alternativelor selectate în şedinţele de consiliere.
Între şedinţe ea poate fi concretizată în teme de casă. Se explică raţiunea pentru care se dau
teme de casă, se explică de ce este aleasă o temă specifică de casă. Tema de casă are
întotdeauna legătură cu cele discutate în şedinţă. Se verifică înţelegera de către client a
cerinţelor temei de casă. Se stabilesc criterii de succes pentru tema de casă, se verifică
realizarea acesteia, se descoperă dacă nu a rezolvat-o bine şi de ce. Se discută raţiunile pentru
care clientul nu a realizat sarcina în cazul în care nu face tema şi se încurajează asumarea
responsabilităţii în realizarea ei. Se urmăreşte şi se consolidează câştigurile obţinute în
atingerea scopurilor.
Clientul este ajutat să evite acţiunile imprudente şi amânarea. Sunt identificate
posibilele obstacole şi resurse în aplicarea planului. Pot fi stabilite întăriri pe care să şi le
administreze dacă planul a fost aplicat cu succes. Pot fi încheiate chiar contracte cu sine,
acorduri scrise de acţiune. Este foarte important ca în sarcinile de acţiune, clientul să nu fie
supraîncărcat.
Gândurile pe care clientul le are despre consiliere, emoţiile pe care le resimte atunci
când se gândeşte la procesul terapeutic, activităţile pe care le întreprinde între şedinţe sunt
relaţionate cu calitatea alianţei terapeutice. Clienţii care au o relaţie de colaborare cu
consilierul, care lucrează împreună cu acesta pentru atingerea scopurilor de comun acord
stabilite se gândesc mai mult la procesul terapeutic în perioada dintre şedinţe. Gândurile şi
emoţiile lor sunt pozitive şi constructive. De asemenea, aceşti clienţi îşi fac temele de casă,
având încredere în consilier şi în directivele acestuia cu privire la sarcinile ce trebuie realizate
până la următoarea şedinţă, înţelegând că acestea îi ajută în atingerea scopurilor (Owen, J.,
Quirk, K., Hilsenroth, M.J. & Rodolfa, E., 2012).
După rezolvarea unei probleme, se alege o alta şi se trece la rezolvarea acesteia.
Se vorbeşte de asemenea despre posibilitatea recăderii în simptomatologie, se
descoperă obstacolele ce ar putea contribui la recădere, recăderea nu este înspăimântătoare ci
este o oportunitate de a testa câştigurile din terapie.
Se respectă dreptul clientului care doreşte să termine consilierea brusc, nu se convinge
clientul că are nevoie de terapie ci i se spune că se poate întoarce când doreşte. Se încurajează
feedback-ul final. La terminarea consilierii, clientul trebuie să fie informat că poate să se
întoarcă oricând doreşte, uşa cabinetului nostru este deschisă. Se evaluează progresul
clientului, focalizarea se face pe viitor şi pe aplicarea celor învăţate.
În ultimele trei etape, consilierul foloseşte atât deprinderile de ascultare cât şi
deprinderile de influenţare (Ivey & Ivey, 2007). Facilitarea schimbării se face prin activarea
potenţialului clientului. Confruntarea este acea deprindere care ajută clienţii să identifice
incongruenţa, discrepanţele din viaţa lor. Schimbarea presupune rescrierea poveştii de viaţă,
focalizarea fiind acea abilitate cu ajutorul căreia consilierul îndeamnă clientul să utilizeze mai
multe cadre de referinţă atunci când îşi spune povestea. Reflectarea semnificaţiei ţinteşte
gândurile şi emoţiile clientului care gravitează în jurul principiilor, filosofiei sale de viaţă.
Atunci când clientul nu poate percepe experienţa de viaţă decât prin cadrul său de referinţă,
consilierul poate apela la interpretare, tocmai pentru a-i oferi acestuia o altă perspectivă.
Analiza consecinţelor logice abilitează clientul să caute şi să analizeze posibilele rezultate ale
acţiunilor sale alternative. Prin auto-destăinuire, consilierul împărtăşeşete clientului propriile
gânduri, experienţe, folosită cu atenţie ajută clientul să aibă mai multă încredere în propriul
consilier. Feedback-ul este acea deprindere prin care consilierul îl lasă pe client să afle cum
este perceput de el sau de ceilalţi. Directivarea, oferirea de informaţii, sugestii, instrucţii
conduce clientul în a urma diferite strategii şi acţiuni menite să aducă schimbarea clientului.
Descrierea amănunţită a tuturor acestor deprinderi poate fi consultată citind manualul
Abilităţile consilierului - abordare din perspectiva Microconsilierii (Ivey & colab.,2002)