Patrimoniul material imobil din Transilvania

Tipuri de sate
Așezările, așa cum s-au format și au crescut de-a lungul timpului, povestesc, prin forma lor, despre viața
celor care le-au locuit din vechime și până la noi. Într-un peisaj atât de bogat și variat, oamenii s-au așezat
la început în zonele cu climă potrivită, unde și cele necesare traiului erau la îndemână. Le-au găsit la
întâlnirea șesului cu muntele, acolo unde se pot cultiva grâne și se pot crește animale. Lemnul e aproape,
pescuitul și albinăritul ajută și ele. Pe curburile munților, la poalele lor, au fost din vechime sate
românești, unele pe vetrele vechi, neolitice ori ale dacilor.
În timp, din aceste așezări unele familii s-au desprins formând localități mai la șes. Forma acestui prim fel
de sate este, de obicei, adunată. Casele sunt grupate, urmând formele de relief și urmărind și cursul de
apă, legat de așezare. Ulițele sunt neregulate. Casele și curțile nu urmăresc un plan exact, dinainte stabilit.
Un alt fel de sat este cel alungit, care este caracteristic, de obicei, sașilor.Fiind în postura de a-și alege
locuri prielnice și de a întemeia așezări, ei au gândit de la început, în detaliu, cum să organizeze și să
construiască satul. După ce stabileau locul bisericii, plănuiau parcelele pentru case, dreptunghiulare, de-a
lungul unei străzi sau de o parte și de alta a unui râușor, lesne de trecut. Străzile lor sunt largi, cu
marginile înierbate. Adesea întâlnim așezări alăturate, de feluri diferite, care formează azi o singură
localitate. Asta se întâmplă, îndeobște, acolo unde trăiesc alături comunității de etnii diferite. Așa este la
Râșnov sau la Brașov.
Al treilea fel de așezări este iarăși caracteristic românilor, care au locuit și pe dealurile mai înalte, într-un
fel mai liber. Acestea sunt satele risipite, cu case aflate la distanță unele de altele, avându-și de jur
împrejur locuri de fâneață și grădini.
În unele dintre sate, casele s-au grupat formând, în timp „sate-crânguri“. Locuitorii din Fundata știu că
strămoșii lor s-au retras astfel de la drumul Branului, umblat și de prieteni dar și de dușmani. S-au risipit
pe dealuri și pe culmi, pentru a fi mai feriți. Chiar și numele satului arată un fel de izolare. În vremurile
noastre, odată cu modernizarea traiului, unele dintre localități s-au transformat mult. Totuși, cele trei
feluri de alcătuire a așezărilor rămâne posibil de recunoscut.

Străduță de așezare adunată, Șcheii Râșnovului

Casele
Caseledin zona Transilvaniei au fost la început din lemn, ridicate pe temelie de piatră. Erau acoperite cu
șindrilă, cu stuf sau cu paie. În unele zone, pereții s-au construit din nuiele împletite și apoi îmbrăcate în
tencuială de pământ. În altele, bârnele de lemn se clădeau până la acoperiș. În timp, în satele mai înstărite
și în târguri, casele s-au ridicat din piatră și cărămidă. Tencuiala se făcea din var cu nisip. Deasupra erau
vopsite colorat: albastru, galben, verde, alb. Casele din zidărie au fost acoperite cu țiglă. Astfel, în cazul
unui incendiu, casele nu se mai stricau din temelii. În zona Branului, în ciuda bunăstării locuitorilor, cea
mai mare parte a locuințelor tradiționale a rămas din lemn.
Începând cu secolul al xviii-lea casele sașilor s-au ridicat, de obicei, din piatră. Ele se înșirau ordonat, de-
a lungul străzii, formând aproape un zid continuu: fiecare casă cu poarta ei era lipită de cea a vecinului.
Porțile erau înalte, de 2-3 ori cât un stat de om. Casele aveau de obicei pivniță și parter înalt. Această
așezare a caselor, umăr la umăr, exprima, într-un fel și legătura strânsă dintre oameni. Casa se desfășura
în interiorul curții, urmată de diferite spații necesare în gospodărie: cuptorul de pâine, adăposturi pentru
animale, locuri de depozitare. Curtea se închidea cu șura. Zidul de case și porți de la stradă își găsea
replica în zidul format de șurile din capătul curții. S-ar zice că fiecare casă era o mică fortificație. Și în
unele sate românești s-a construit în acest fel, dar la români casele sunt de obicei puțin mai scund.

Case sasesti

Castelul
O locuință pentru familia unui nobil, moșier, care avea în stăpânirea lui, de obicei, mai multe pământuri și
sate cu locuitorii lor cu tot, era mai degrabă ca o cetate. Trebuia ca încăperile de locuit să fie numeroase și
spațioase. Nu lipsea o capelă pentru rugăciunile familiei. Anexele erau și ele pe măsură, bucătărie, cămări,
pivnițe, grajduri, cotețe. Toate erau așezate în interiorul unei curți, înconjurate cu ziduri puternice și un
turn de intrare. În cazul unui atac, care putea să vină de la cotropitori, dar și din nemulțumirile țăranilor de
pe moșie, castelul cu locuitorii lui trebuia să fie pregătit să reziste. În zona noastră, avem câteva castele.
Ele au aparținut, în mare parte, unor nobili maghiari. Două excepții au fost castelele de la Sâmbăta de Sus
și de la Sâmbăta de Jos. Primul a fost ridicat de Constantin Brâncoveanu, voievodul Țării Românești și de
urmașii lui, iar al doilea de baronul sas Samuel Brukenthal. Din păcate, puține dintre
fostele reședințe nobiliare sunt astăzi valorificate. Multe sunt părăsite

Castelul de la Racoș
Cetatea
Pe multe dintre culmile de deal din zona Transilvaniei au fost ridicate cetăți, puncte de observație și de
strajă. În timp, unele dintre ele au fost părăsite, altele dezvoltate.

Cetatea Rupea

Bisericile fortificate

In Transilvania sunt peste 150 de biserici fortificate, din care unele sunt restaurate si ingrijite iar altele
sunt in paragina.
Când au început să-și construiască satele, sașii s-au gândit întâi unde să ridice biserica. Locul de
rugăciune și întâlnire era foarte important pentru toți. De aceea au stabilit să o așeze în mijlocul satului și,
acolo unde se putea, pe o înălțime.Pornind de la biserică au organizat locurile de casă, așa încât cele
câteva ulițe duceau toate aici. La început au fost lăcașuri din piatră, mai simple, uneori mai mici decât
cele pe care le găsim astăzi. Pe măsură ce satele au prins puteri, bisericile au crescut și ele, devenind mai
încăpătoare, mai trainice, înfrumusețate cu picturi și obiecte de preț.
La nici o sută de ani de la venirea sașilor, Transilvania este lovită de o mare năvălire a tătarilor. Spaima și
nesiguranța au pus stăpânire pe țară. După alt secol și jumătate, Transilvania trăiește atacuri repetate din
partea turcilor. Toți acești prădători jefuiau tot ce le stătea în cale, pârjoleau în urma lor și luau robi. Și
tătarii și turcii voiau să își lărgească împărăția spre Apus și Transilvania era prima lor poartă de trecere în
Europa. După ce unele dintre sate au fost trecute prin foc și sabie, sașii au început să plănuiască
fortificarea bisericilor. Aveau nevoie de un loc care să poată apăra la nevoie toată suflarea satului, cu tot
ce aveau de preț. Acest loc trebuia să conțină în sine cea mai importantă clădire a sătenilor, biserica. Așa
se face că în mijlocul așezărilor săsești au prins a crește ziduri înalte de cetate. Unele biserici au fost
reclădite fiind gândite de astă dată și pentru luptă, cu turnuri puternice, guri de tragere și drumuri de
strajă. În cazul unui asediu, toți sătenii puteau rezista în interiorul cetății. La vreme de război sau de pace,
cele mai importante momente din viața sătenilor se petreceau în bisericile-cetate. Ele erau imaginea și
mândria comunității

Biserica fortificata din Prejmea