Sunteți pe pagina 1din 141

FIZIOTERAPIE

ANDREI RĂDULESCU

PROCEDURI DE HIDROTERMOTERAPIE
CRIOTERAPIE
MASAJUL MEDICAL CLASIC MASAJUL SEGMENTAR

EDITURA MEDICALĂ
BUCUREŞTI, 2002

CUPRINS
I. PROCEDURI DE HIDROTERMOTERAPIE .........................................................
11
1.1. NOŢIUNI GENERALE DE TERMOREGLARE.................................................. M
1.2. EFECTELE FIZIOLOGICE ALE PROCEDURILOR GENERALE CALDE ŞI
HIPERTERMICE ................................................................................................. 12
1.2.1. Imunobiologice ............................................................................................ |2
1.2.2. Spasmolitice ................................................................................................ 12
1.2.3. Circulatorii .................................................................................................. 12
1.2.4. Antialgice ...................................................................... 12
1.3. PROPRIETĂŢILE APEI CALDE ÎN HIDROTERMOTERAPIE..........................
13
1.4. REACTIVITATEA ORGANISMULUI ŞI IMPORTANŢA EI..... 14
1.5. REACŢIILE DIN HIDROTERAPIE ....................................................................
14
1.6. ACŢIUNILE FIZIOLOGICE ALE BĂILOR CALDE........................................... 16
1.6.1. Acţiunile fiziologice ale băilor calde asupra aparatului cardiovascular......... 16
1.6.2. Acţiunile fiziologice ale băilor calde asupra aparatului respirator................ 16
1.6.3. Acţiunile fiziologice ale băilor calde asupra funcţiei renale ........................ 17
1.6.4. Acţiunile fiziologice ale băilor calde asupra organelor interne .................... 17
1.6.5. Acţiunile fiziologice ale băilor calde asupra sistemului nervos vegetativ...... 17
1.6.6. Acţiunile fiziologice ale băilor calde asupra sângelui .................................. 17
1.7. PROCEDURI DE HIDROTERMOTERAPIE........................................................ 18
1.7.1. Băile Hauffe parţiale. Efecte fiziologice ...................................................... IX
1.7.2. împachetarea generală uscată ...................................................................... 18
1.7.3. împachetările locale cu parafină .................................................................. 19
1.7.4. împachetarea cu nămol ............................................................................... 19
1.7.5. Baia generală hipertermă de nămol ............................................................. 20
1.7.6. Baia de lumină generală ............................................................................. 20
1.7.7. Sauna .......................................................................................................... 21
1.7.8. Băile de aburi ............................................................................................. 21
1.7.9. Băile cu bule de gaz (aer, oxigen, bioxid de carbon) ................................ 22
1.8. CONCLUZIE SUCCINTĂ PENTRU ORIENTAREA SPECIALIŞTILOR ÎN
ALEGEREA CELOR MAI INDICATE PROCEDURI DE HIDROTERMOTERAPIE 24
1.9. ALTE PROCEDURI DE HIDROTERAPIE.......................................................... 25
1.9.1. Băile cu plante medicinale .......................................................................... 25
1.9.2. Indicaţiile băilor cu plante medicinale.......................................................... 25

1
1.9.3. Duşul subacval ............................................................................................ 26
1.9.4. Baia galvanică generală Stanger .................................................................. 27
1.10. AMENAJAREA SECŢIILOR DE HIDROTERMOTERAPIE..............................
28
II. CRIOTERAPIA......................................................................... 31
11.1. DATE GENERALE............................................................................................. 31
11.2. MECANISME FIZIOLOGICE DE ACŢIUNE ASUPRA CIRCULAŢIEI
31
11.3. ROLUL SISTEMULUI NERVOS VEGETATIV ............................... 32
11.4. ACŢIUNEA ASUPRA RESPIRAŢIEI ............................ 33
Cuprins
Fizioterapie
1.7.
11.5. EFECTELE ASUPRA METABOLISMULUI................................................
11.6. DUREREA ŞI CRIOTERAPIA ....................................................................
11.6.1. Căile nervoase de transmitere a impulsurilor......................................
11.6.2. Receptorii cutanaţi şi alte mecanisme de acţiune ...............................
11.6.3. Alte mecanisme de acţiune a crioterapiei asupra musculaturii............
APLICAŢIILE TERAPEUTICE ALE CRIOTERAPIEI................................
11.7.1. Suferinţe dureroase ale sistemului muscular şi osos...........................
11.7.2. Afecţiunile reumatismale inflamatorii cronice (poliartrita reumatoidă)..
11.7.3. Experienţa personală...........................................................................
11.7.4. Afecţiuni neurologice .........................................................................
II.8. METODE DE APLICARE...................................................................
11.8.1. Compresele reci .................................................................................
11.8.2. Pungile reci........................................................................................
11.8.3. Baia parţială (regională) cu apă rece..................................................
11.8.4. Sprayurile de răcire............................................................................
11.8.5. Masajul cu cuburi de gheaţă..............................................................
II.9. CONTRAINDICAŢIILE!; CRIOTERAPIEI.....................................................
III. MASAJUL MEDICAL CLASIC.....................
111.1. SCURT ISTORIC AL MASAJULUI ...........
111.2. PRINCIPALELE FORME DE MASAJ .......
111.3. TEHNICA PROCEDEELOR DE MASAJ ...
111.4. PROCEDEELE PRINCIPALE DE MASAJ.
111.4.1. Netezirea (efleurajul) ........................
111.4.2. Frământatul (petrisajul).....................
111.4.3. Baterea (tapotamentul)......................
111.4.4. Fricţiunile .........................................
111.4.5. Vibraţiile ..........................................
111.5. PROCEDEE AJUTĂTOARE DE MASAJ ..
111.5.1. Cernutul şi rulatul ............................
111.5.2. Presiunile..........................................
111.5.3. Scuturările.........................................
III.5.4. Tracţiunile.......................................................
MASAJUL PARŢIAL ...............................................
111.6.1. Masajul trunchiului.........................................
111.6.1.1. Masajul dorsal .................................
111.6.1.2. Masajul peretelui toracic..................
111.6.1.3. Masajul peretelui abdominal ............

2
111.6.2. Masajul membrelor inferioare.........................
111.6.2.1. Masajul coapsei (posterior)..............
111.6.2.2. Masajul gambei (moletul)................
111.6.2.3. Masajul piciorului ............................
111.6.3. Masajul membrelor superioare........................
111.6.4. Masajul capului ..............................................
111.6.5. Masajul cefei (regiunea posterioară a gâtului)
111.6.6. Masajul facial.................................................
111.7. MASAJUL GENERAL..............................................
111.8. MASAJUL ŢESUTURILOR ŞI ORGANELOR.........
III.8.1. Masajul ţesuturilor..........................................
111.8.1.1. Masajul tegumentului.......................
111.8.1.2. Masajul ţesuturilor conjunctive.........
111.8.1.3. Masajul ţesutului muscular...............
34 34 34 35 36 36 37 38 38 40 40 40 41 41 42 42 43
45 45 46 47 47 47 49 50 51 53 53 54 54 55 55 56 56 56 59 60 61 64 65 67 69 72 73 74 75 76
77 77 77 78
III.8.1.4. Masajul periostal ...........................................................
111.8.2. Masajul aparatului vascular........................................................
111.8.3. Masajul nervilor periferici ........................................................
111.8.4. Masajul organelor profunde......................................................
111.8.4.1. Masajul conţinutului toracic...........................................
111.8.4.2. Masajul conţinutului abdominal.....................................
111.9. MASAJUL COMBINAT CU ALTE PROCEDURI.............................
111.9.1. Masajul sub apă.......................................................................
111.9.2. Duş - masajul...........................................................................
111.9.3. Masajul cu nămol.....................................................................
111.10. ACŢIUNILE ŞI EFECTELE MASAJULUI .......................................
III.10.1. Efectele masajului tegumentar ................................................
III. 10.2. Efectele asupra ţesutului conjunctiv ........................................
III. 10.3. Efectele asupra ţesutului muscular şi musculo-tendinos ..........
III.10.4. Efectele masajului asupra articulaţiilor....................................
III. 10.5. Efectele masajului asupra aparatului circulator........................
III. 10.6. Efectele masajului asupra sistemului nervos............................
111.11. INDICAŢIILE MASAJULUI..............................................................
III. 12. CONTRAINDICAŢII..........................................................................
111.13. CONDIŢII ŞI REGULI PENTRU PRACTICAREA MASAJULUI....
111.14. PREGĂTIREA ŞI FORMAREA EXECUTANŢILOR .......................
IV. MASAJUL SEGMENTAR (REFLEX)
IV.l. CONSIDERAŢII FIZIOLOGICE ŞI CLINICE GENERALE. IV.2. DOZAREA
MASAJULUI SEGMENTAR .............................
IV.2.1. IV.2.2. IV.2.3. IV.2.4. IV.2.5. IV.2.6. IV.2.7.
Reactivitatea organismului ..........................................................
Intensitatea stimulului declanşat de masajul segmentar...............
Durata masajului.........................................................................
Intensitatea presiunii manuale.....................................................
Intervalele ...................................................................................
Numărul şedinţelor.....................................................................
Corelaţia dintre starea de reactivitate şi intensitatea excitantului
IV.3. EFECTELE MASAJULUI SEGMENTAR..............

3
IV.4. BAZELE TEHNICII MASAJULUI SEGMENTAR
IV.4.1
IV.4.4. IV.4.5.
Stabilirea simptomelor reflexe şi algice...................................................
IV.4.2. Stabilirea modificărilor cutanate...............................................................
IV.4.3. Stabilirea modificărilor ţesutului conjunctiv..............................................
Obiectivarea modificărilor musculare.......................................................
Evidenţierea modificărilor periostale........................................................
IV.4.6. Evidenţierea "punctelor maximale" ..........................................................
IV.5. TEHNICA SPECIALA A MASAJULUI SEGMENTAR ....................................
IV.5.1. Manipulaţiile masajului............................................................................
IV.5.1.1. Manipulaţiile de masaj ce acţionează asupra zonelor musculare IV.5.1.2.
Manipulaţiile de masaj ce acţionează asupra modificărilor ţesutului
conjunctiv..........................................................................................
IV.5.1.3. Masajul cu efecte periostale......................................................
IV.6. STRUCTURAREA MASAJULUI SEGMENTAR...............................................
IV.6.1 Succesiunea şi direcţia manevrelor de masaj............................................
IV.6.2. Abordarea sistematică şi formele speciale de masaj................................
I V. 6.2.1. Tratamentul dorsal.....................................................................
I V.6.2.2. Tratamentul bazinului.................................................................
I V. 6.2.3. Tratamentul toracelui..................................................................
79 79 80 80 80 81 82 82 83 83 84 85 86 86 87 88 89 89 90 90 92
95 95 97 97 98 98 99 99 99 99 101 102 102 102 103 104 104 104 105 105 105
106 107 107 107 108 108 108 109

I. PROCEDURI DE HIDROTERMOTERAPIE
1.1. NOŢIUNI GENERALE DE TERMOREGLARE
Inainte de a prezenta principalele proceduri de hidrotermoterapie, considerăm necesar a
menţiona câteva date şi noţiuni elementare de termoreglare. Termenul de referinţă al
aplicaţiilor de termoterapie este temperatura "de indiferenţă". Aceasta este de 25°C pentru
aer şi de 34°C-35°C pentru apă. Ea este întotdeauna raportată la temperatura suprafeţei
corporale care reprezintă o medie între temperaturile cutanate extreme fiziologice ale frunţii
(35°C) şi ale halucelui (25°C). Noţiunea de indiferenţă termică este fiziologică, dar relativă,
ea depinzând de temperatura cutanată diferită a zonelor tegu-mentare, precum şi de procesele
dinamice diferite ale corpului omenesc.
In complexul proces de termoreglare, precum şi în hidrotermoterapie, trebuie ţinut cont de un
factor esenţial: deficitul caloric al "cojii" (învelişul corporal) faţă de "nucleu" (interiorul
corporal), care este de 3°C-5°C.
In medie, în condiţii de confort termic, deficitul caloric este de 40 de calorii. La o procedură
hipertermă, în prima fază, căldura procedurii este folosită pentru anularea deficitului caloric
(fiind necesară o treime din intensitatea căldurii la procedurile fierbinţi) şi apoi utilizată
pentru încălzirea "nucleului", prin convecţie internă. Durata procedurilor hipoterme trebuie
să fie orientată şi după deficitul caloric "coajă-nucleu" al fiecărui individ: el poate fi mare,
când "nucleul" se încălzeşte lent, în circa 10-12 minute, sau mic, când "nucleul" se
încălzeşte repede, în 5 minute, timp în care se lichidează rapid deficitul caloric. Acest lucru
presupune o prealabilă testare a termoreglării pacienţilor înainte de prescrierea procedurilor.
Mecanismele ce intervin în termoreglare la procedurile hiperterme:
- reacţiile vasculare consensuale (de acelaşi sens), cunoscute ca şi reacţiile Dastre - Morrat;

4
- modificările produse în circulaţia renală;
- reducerea circulaţiei de repaus în musculatură prin şunturile anastomo-
tice arterio-venoase;
- devierea circulaţiei cerebrale cu descongestionarea produsă în cazul băilor calde ale
extremităţilor membrelor inferioare.

1.2. EFECTELE FIZIOLOGICE ALE PROCEDURILOR GENERALE CALDE ŞI


HIPERTERMICE
1.2.1. Imunobiologice
Se bazează pe mecanismul realizat de aportul sanguin crescut în ţesuturile inflamate (prin
vasodilataţie hiperemică), sângele aducând elementele componente şi necesare reacţiilor de
apărare imunobiologică a organismului. Astfel, se consideră ca o termoterapie adjuvantă
benefică procedurile ce realizează o creştere a temperaturii "centrale" de peste 40°C în diferite
afecţiuni infecţioase febrile.
în acest context, trebuie ţinut cont şi de criterii biologice în selecţionarea cazurilor, precum
electroforeza: în cazuri de litru crescut al gamaglobulinelor, expresie a unor manifestări
clinice cronice, se pot indica; dar în cazuri în care alfaglobulinele au un titru crescut, nu sunt
indicate.
1.2.2. Spasmolitice (indicate Ia temperaturi de 37,3°C -37,8°C)
a) Pe musculatura striată prin acţiune miorelaxantă directă şi indirectă;
b) Pe musculatura netedă, mai ales în cazurile de contracturi musculare în zone rnetamerice.
1.2.3. Circulatorii
Sunt o consecinţă a efectelor vasodilatatorii şi Spasmolitice pe vasele cutanate periferice. Ca
moduri de acţiune se susţin cele locale, la distanţă (prin acţiune consensuală de vecinătate sau
în organe şi sisteme) şi generale (prin intermediul centrilor din hipotalamus se inhibă verigile
intermediare vasoconstrictorii).
1.2.4. Antialgice
Sunt secundare, indirecte şi nespecifice (prin acţiunile complexe asupra diferitelor mecanisme
patogene; numai despre aceste acţiuni se pot scrie pagini întregi).
Trebuie să subliniem că în centrul modificărilor produse în organism prin aplicaţiile
hidrotermoterapice se află metabolismul general şi echilibrul termic.
1.3. PROPRIETĂŢILE APEI CALDE ÎN HIDROTERMOTERAPIE
Pentru a înţelege mai bine efectele procedurilor terapeutice carev utilizează apa caldă, vom
prezenta caracteristicile, proprietăţile fizice şi mecanismele fiziologice induse în corpul
omenesc de băile calde.
Proprietăţile fizice ale apei sunt reprezentate în principal de doi parametri: termic şi mecanic.
Ne vom referi în primul rând la cel termic.
Avantajele apei în hidrotermoterapie sunt determinate de:
R - căldură specifică mare (cantitatea de căldură exprimată în calorii, necesară pentru a încălzi
l ml de apă cu 1°C);
K - capacitate calorică mare (cantitatea de căldură exprimată în calorii, necesară pentru a
încălzi l cm3 substanţă cu 1°C);
L - termoconductibilitate calorică mare (cantitatea de căldură - în calorii-care trece printr-un
strat cu grosimea de l cm, la diferenţa de temperatură de 1°C).
Apa având o mare termoconductibilitate, înmagazinează multă energie calorică şi o cedează
uşor: l l de apă pierde (cedează) 580 de calorii prin evaporare, în plus, în apă, dispare
pierderea de căldură a corpului prin radiaţie, în condiţii bâzâie, cel mai bun mediu pentru
tratament este apa caldă. Când specificăm apa caldă, subînţelegem utilizarea apei la
temperaturi de 35°C-37°C. La 34°C baia se numeşte la temperatură indiferentă. Sub tempera-
tura de 34°C intrăm în domeniul băilor răcoroase (33°C-25°C), reci (25°C-18°C) şi foarte reci

5
(până la 0°C). Peste 38°C intrăm în domeniul hipertermiei.
La băile calde au loc schimburi de căldură între zona periferică (tegu-mentară) şi mediul- apă,
pe de o parte, şi între zona centrală a organismului şi zona periferică, în faze succesive:
a) până la lichidarea gradientului (diferenţa) intern şi a deficitului caloric iniţial existent
(3°C) şi apoi
b) în funcţie de menţinerea temperaturii apei calde şi de
c) posibilităţile de cedare a căldurii metabolice produse de zona centrală către cea periferică.
Astfel, la baia cu temperatură de 37°C, după 10-12 minute, temperatura centrală a
organismului creşte cu 0,1°C la fiecare 5-6 minute, ajungând la temperatura centrală de 37°C
în 30 de minute (denumită temperatură termostat).
Trebuie să mai menţionăm că se mai realizează un gradient termic între cele două medii din
afara organismului: apa caldă în care se află corpul pacientului (cu o termoinducţie mare) şi
aerul înconjurător (cu o termoinducţie mică). Dacă diferenţa dintre aceste două medii este
prea mare (datorită unei temperaturi prea scăzute a aerului), se produc reacţii nocive în
termoreglare (vaso-constricţie, contracţii musculare în scopul unei termogeneze care să
contracareze răcirea corpului). De aceea, microclimatul în care se aplică procedurile trebuie să
aibă o temperatură de confort termic care să nu perturbe procesele de termoreglare.
Pe lângă factorul termic, trebuie să menţionăm si intervenţia şi acţiunea factorului mecanic la
procedurile de hidrotermoterapie. Acesta este reprezentat de forţele mecanice ale căror
caracteristici se conformează legilor lui Pascal şi Arhimede.
Conform legii lui Pascal, presiunea exercitată de un lichid aflat în repaus relativ asupra unei
suprafeţe oarecare, se transmite în toate direcţiile şi cu aceeaşi intensitate. Valoarea acestei
presiuni este condiţionată de mărimea coloanei de apă ce apasă pe unitatea de suprafaţă
tegumentară. Concomitent cu acţiunea forţelor hidrostatice acţionează şi legea lui Arhimede,
conform căreia un corp scufundat într-un lichid, în repaus, este împins de jos în sus (deci
antigravitaţional) cu o forţă egală cu greutatea volumului de lichid dislocat (în cazul nostru -
apa). In aceste condiţii, presiunea antigravitaţională realizată permite uşurarea greutăţii
corporale a unui individ aflat în baie şi în consecinţă relaxarea organismului descărcat de
greutatea sa.
1.4. REACTIVITATEA ORGANISMULUI ŞI IMPORTANŢA EI
O importanţă deosebită în obţinerea efectelor la aplicarea procedurilor de hidrotermoterapie o
are reactivitatea individuală a organismului. Ne dăm seama că ea este variată, determinată de
toate particularităţile sale fiziologice: termoreglatorii, echilibrul neuro-endocrino-metabolic,
integritatea sistemelor şi organelor etc.
Modul de acţiune generală şi efectele procedurilor hidrotermice pornesc chiar de la percepţia
şi recepţionarea cutanată a senzaţiilor termice.
Calea nervoasă de transmisie a excitaţiilor termice parcurge traseul de la receptorii cutanaţi
prin nervii senzitivi, ajunge în coarnele posterioare medulare, de aici prin fasciculul spino-
talamic, o parte din informaţii ajung în nucleul cenuşiu din hipotalamus (cu rol în
termoreglare) şi o altă parte ajunge la scoarţa cerebrală, unde percepţia senzaţiilor termice
devine conştientă. Participarea scoarţei în reglarea şi controlul termoreglării explică
producerea reflexelor condiţionate în termoreglare.
1.5. REACŢIILE DIN HIDROTERAPIE
Trebuie să recunoaştem că cele mai puternice şi semnificative reacţii generale ale
organismului la oricare din toate aplicaţiile de fiziokinetoterapie (hidrotermoterapie,
electroterapie, masoterapie, kinetoterapie) se obţin la procedurile din cadrul primului domeniu
al parantezei.
O reacţie generală bună (exprimată prin obţinerea unor stări şi senzaţii de încălzire în sensul
confortului termic general, vioiciune, capacitate dinamică crescută, euforie, creşterea
apetitului, creşterea atenţiei ş.a.m.d.) determină o reacţie locală bună. Cum aceasta este prima

6
vizibilă, ea este considerată ca primul scop al efectului sanogenetic al procedurilor
hidrotermice aplicate (tegumentul de culoare roşie-vie şi cald).
Putem testa calitatea reacţiei individuale locale prin proba Dalmady, care constă din apăsarea
digitală pe un segment cutanat circumscris. Va apărea o pată albă, care după decompresiune
trebuie să persiste în mod normal timp de 2-5 secunde. O durată peste 6 secunde denotă o
reacţie prelungită care presupune că individul va reacţiona defectuos la aplicarea procedurii
termice, în aceste condiţii se recomandă să tatonăm la început "terenul" prin diferite metode:
- stropire cu apă rece (la 16°C) folosind o cantitate de 2-3 litri pe regiunea coloanei
cervico-dorsale în sens cranio-caudal;
- scurte excitaţii termice realizate prin spălări, fricţiuni sau afuziuni, înainte de aplicarea
procedurilor generale.
Dacă nu se iau măsuri preventive la subiecţii cu disfuncţionalităţi ter-moreglatorii şi
funcţionale, riscăm apariţia reacţiilor generale proaste (stare de slăbiciune, astenie, cefalee,
curbatură, tremurături, ameţeli, inapetenţă) şi locale proaste (răcirea pielii, piloerecţie, paloare
prin vasospasme periferice) după aplicaţiile hidrotermice generale.
Pentru obţinerea unor bune reacţii hidrotermoterapice la aplicaţiile din acest domeniu, mai
menţionăm o serie de condiţii termice recomandabile:
- temperatura tegumentelor la iniţierea procedurilor să fie în limite normale;
- evitarea stărilor de intoxicaţii generale, convalescenţe după boli infecţioase, stări
de astenie şi nevroze avansate ş.a.;
- fiind proceduri mai solicitante, nu se aplică aproape de orele de masă sau seara, aproape de
orele de culcare;
- în funcţie de caz se adaugă factori stimulatori sau sedativi mecanici (periaj, bule de gaz,
duş subacval) sau chimici;
- în funcţie de caz, de scopul urmărit şi de completarea efectelor, baia caldă poate fi urmată
de altă procedură - duşuri, ştergeri cu intensităţi variate până la fricţiuni etc;
- numărul aplicaţiilor se poate limita până la 12-18 şedinţe pe serie.
1.6. ACŢIUNILE FIZIOLOGICE ALE BĂILOR CALDE
Aceste caracteristici fizice ale băilor cu apă caldă produc o serie întreagă de acţiuni
fiziologicc asupra organismului uman.
1.6.1. Acţiunile fiziologice ale băilor calde asupra aparatului cardiovascular
Inima (pompa cardiacă) - Iniţial se produce o tahicardie, apoi ritmul cardiac se echilibrează.
Mecanismul: creşterea debitului bălaie (o expulsie sanguină din ventriculul stâng spre artera
aortă) cu 120-130 ml pe minut si a volumului cardiac (cantitatea de sânge expulzată de inimă
într-un minut) cu circa 100%. Tensiunea arterială diastolică scade relativ brusc şi de la
început. Tensiunea arterială sistolică întâi scade şi apoi creşte. Rezistenţa vaselor arteriale
periferice scade la valoarea 1/2-1/3 faţă de valoarea de repaus, uşurând astfel munca inimii,
mai precis, reducerea lucrului mecanic efectuai de inimă cu 1/2-1/3. în urma acestor acţiuni,
volumele membrelor inferioare se reduc cu 0,6-3,1 cm3 (mai ales pe seama structurilor
elastice, cu precădere a vaselor venoase şi limfatice, cu creşterea presiunii venoase dinspre
distal spre proxima!, favorizând întoarcerea venoasă spre vasele intratoracice).
In acelaşi timp, circumferinţa abdomenului scade cu 3,7-6,5 cm (odată cu creşterea presiunii
venoase) şi circumferinţa toracelui scade cu 1-3,6 cm.
1.6.2. Acţiunile fiziologice ale băilor calde asupra aparatului respirator
Creşte presiunea intrapleurală (cu 2,2-10 cm3 apa). Scade aerul de rezervă din plămâni (cu
toate că la început se produce o tahipnee moderată). Scade tensiunea elastică a ţesutului
pulmonar. Capacitatea medie pulmonară scade cu 0,5-1 l, volumul respirator scade cu
aproximativ 20%. Amplitudinea respiraţiilor scade cu 50-100 cm3 aer.
In modificările funcţionale privind amplitudinea şi frecvenţa respiraţiilor, volumul respirator,
raportul gazelor CO?/C>2, intervin procesele reflexe cu punct de plecare în centrii nervoşi de

7
reglare centrală (din bulb). Acestea sunt induse prin încălzirea sângelui ce ajunge la nivelul
SNC, de modificări metabolice locale şi în concentraţiile de CO2.
Şi la efectele respiratorii ale procedurilor hidrotermoterapice intervine starea sistemului
nervos.
Nevroticii nu răspund adecvat (de fapt, nici la cald, nici la rece) şi se preferă procedurile la
temperatură de indiferenţă (34°C).
1.6.3. Acţiunile fiziologice ale băilor calde asupra funcţiei renale
Scade debitul plasmatic. Creşte fracţia filtrată (sanguină). Diureza, la început, creşte moderat
(prin vasodilataţie consensuală) şi apoi scade, prin menţinerea echilibrului hidroelectrolitic,
compensând pierderile prin sudoraţie.
1.6.4. Acţiunile fiziologice ale băilor calde asupra organelor interne
Are loc o vasoconstricţie "în balanţă", care duce la scăderea irigaţiei sanguine viscerale. O
importantă acţiune are loc la nivelul musculaturii netede viscerale. Acestea se realizează în
mod direct sau pe căi reflexe. Trebuie făcută o distincţie a efectelor (răspunsului) la indivizii
normofuncţionali şi la cei cu disfuncţii.
De exemplu, la nivelul tubului digestiv, aplicaţiile cu băi calde cresc tonusul şi peristaltismul
tractului gastrointestinal la subiecţii normali, dar relaxează spasmele tubului digestiv la
bolnavi.
1.6.5. Acţiunile fiziologice ale băilor calde asupra sistemului nervos vegetativ
Trebuie să menţionăm că efectele clasice şi statistic demonstrate se obţin în general pe
subiecţi cu sistem nervos echilibrat. Astfel, se admite că procedurile calde cu temperatura apei
de peste 36°C sunt vagotone, în timp ce procedurile fierbinţi (la 40°C-42°C) produc în mod
direct simpaticotonie.
Indivizii nevrotici nu răspund astfel la factorii termici, reacţiile lor fiind inadecvate; din acest
motiv, la introducerea procedurilor hidrotermice la nevrotici se caută factori şi parametri la
care ei răspund mai bine, prin proceduri de tatonare. De regulă, se recomandă procedurile
alternante (Winternitz).
1.6.6. Acţiunile fiziologice ale băilor calde asupra sângelui
Din cercetările efectuate s-a constatat că procedurile calde (şi fierbinţi) produc următoarele
modificări principale:
- hemodiluţie (prin vasodilataţie generală cu respectivele consecinţe);
- scad hematiile (şi hemoglobina); scad glicemia şi glutationul (consumat în creşterea
proceselor oxidative) precum şi potasemia;
- cresc: leucocitele, nivelul vitaminei C, pH-ul;
- la procedurile fierbinţi cresc calcemia, nivelul adrenalinei, coagulabilitatea sanguină.
1.7. PROCEDURI DE HIDROTERMOTERAPIE
1.7.1. Băile Hauffe parţiale. Efecte fiziologice
Aceasta este o procedură parţială cu efect "central" aplicată prin intermediul apei la
extremităţi, după o tehnică caracterizată de creşterea gradată a temperaturii apei, fapt ce
justifică şi termenul de băi "ascendente parţiale". Se începe cu o temperatură a apei de 35°C-
36°C care se creşte gradat, după toleranţă (la interval de minute), până la 43°C -45°C. Corecta
aplicare a procedurii trebuie să întrunească anumite condiţii:
- înainte de prima şedinţă se recomandă efectuarea unor teste, precum Landis-Gibbon sau
Winsor (cu măsurarea din 5 în 5 minute a temperaturii cutanate a halucelui după 30 de minute
de la atingerea temperaturii apei la 43°C -45°C);
- bolnavul să fie bine acoperit în tot restul corpului pentru ca temperatura centrală să ajungă
la 37,5°C prin vasodilataţie cutanată generală;
- teritoriile segmentare la care se aplică procedura trebuie să fie normal irigate.
Efecte fiziologice:
.- Produc o vasodilataţie loco-regională;

8
- Se induce o vasodilataţie periferică la distanţă, unde nu vrem să aplicăm procedura,
conform "legii consensuale în circulaţia tegumentară" a lui Gottfried Miiller. De exemplu, o
aplicaţie la membrele superioare, pentru obţinerea unei activări circulatorii sanguine deficitare
la membrele inferioare;
- Se obţin efecte consensuale interne, de exemplu, aplicaţiile la membrele superioare pot
induce o vasodilataţie în vasele coronare;
- Se obţin efecte opuse (contrarii) în unele organe (conform "legii reflexului antagonic" al lui
Dastre Morrat). De exemplu, obţinerea descongestionării circulaţiei pulmonare în afecţiuni
congestive pulmonare.
timp de o oră, aportul termic este de numai 50 cal, adică exact cât este suficient şi necesar să
se lichideze acest deficit caloric. Dacă deficitul caloric al organismului este mai mic,
procedura reuşeşte să crească temperatura centrală numai cu 0,5°C, eliminându-se astfel
numai o parte (1/3-2/3) din căldura metabolică a organismului, rămânând doar 25-30 cal.
Deficitul caloric creat se va lichida în circa 60 minute. După o procedură hipertermă
prealabilă, împachetarea uscată va reţine căldura în corp timp de 1-2 ore.
1.7.3. împachetările locale cu parafină
Aplicaţiile locale cu parafină sunt cunoscute în general sub formă de 3 metode de utilizare:
- imersiune în parafină semisolidă (cea mai eficace din punct de vedere caloric);
- pensulări cu parafină topită;
- aplicare de plăci de parafină cu caracteristici plastice. Aceasta din urmă este cea mai
frecvent folosită.
Plăcile trebuie să fie cât mai moi (adică la o temperatură de aplicare de 42°C-48°C) pentru că
la acest flux termic pot influenţa favorabil straturile musculare subiacente. Aplicaţiile plăcilor
de parafină se fac în funcţie de caracteristici fizice cunoscute şi de indicaţiile terapeutice.
Astfel, o aplicaţie într-un strat (subţire) de 0,5 cm grosime, la o temperatură de 48°C, conţine
0,3 cal/dm2, energie calorică din care numai o parte se transmite corpului. Dar, coeficientul de
conductibilitate calorică fiind mic (0,23), se menţine o căldură locală de 5 cal/min la o placă
de parafină, în funcţie de afecţiunea tratată, zona de aplicaţie, capacitatea calorică (9 cal)
înmagazinată de l kg de parafină, se stabilesc parametrii procedurii (mărimea plăcii, grosimea,
temperatura de aplicaţie şi durata).
1.7.2. împachetarea generală uscată
Este o procedură care, prin caracterul său, prelungeşte efectul unei alte proceduri
hipertermizante prealabile, deoarece, prin stratul de "învelire" realizat, împiedică eliminarea
căldurii metabolice, reţinând căldura în organism (bineînţeles, când se urmăreşte acest efect).
Nu este propriu-zis ea însăşi o procedură hipertermizantă, deoarece după nici o oră se
instalează mecanismul de termoliză. A fost măsurat aportul termic în organism şi s-a constatat
că acesta este mic (0,4-0,6 cal/min/m2).
1.7.4. împachetarea cu nămol
La această procedură hipertermă se foloseşte o cantitate de 20-25 kg nămol (la împachetarea
generală) care acoperă corpul cu un strat de 2-3 cm grosime, la o temperatură de 42°C-47°C
(la o împachetare parţială, de regulă de jumătate de corp, cantitatea de nămol utilizată este
proporţional mai mică). Teoretic, se cunoaşte că 30 kg de nămol încălzit la temperatura
menţionată, înmagazinează 180-200 cal, dar numai 50% din această acumulare calorică (90-
100 cal) se transmite corpului, restul pierzându-se în mediul exterior. La
aceste 100 cal se adaugă o căldură metabolică de 70 cal, reali/ându-se un total de 170 cal care
se transmit organismului. Acestea reuşesc să crească temperatura centrală cu 2,7-2,8°C.
1.7.5. Baia generală hipertermă de nămol
Această procedură de hidrotermoterapie prezintă unele caracteristici determinate în primul
rând de proprietăţile fizice ale nămolului. Nămolul are o vâs-cozitate de 5-8 ori mai mare ca a
apei. Această particularitate face ca straturile de nămol formate la nivelul tegumentului să

9
realizeze o rezistenţă calorică mai mare (până la de 10 ori) şi gradientele termice să fie mai
mari de 5-7 ori ca la apa caldă. In aceste condiţii, transferul de căldură spre tegument este mai
lent şi de aceea la o baie hipertermă de nămol se folosesc temperaturi mai mari decât la baia
hipertermă cu apă simplă, toleranţa cutanată fiind mai mare. Condiţia esenţială la aceste
aplicaţii este ca să nu fie efectuate mobilizări în timpul procedurii, deoarece ar creşte straturile
de nămol ce vin în contact cu tegumentele corporale, care prin convecţie ar creşte temperatura
centrală până la starea de şoc.
1.7.6. Baia de lumină generală
Este o procedură în care hipertermia este realizată prin încălzirea aerului (în spaţiu închis) cu
raze infraroşii, capul subiectului rămânând afară, cu posibilitatea unei termolize. Pacientul stă
pe un scaun şi, în aceste condiţii, suprafaţa de iradiere a corpului este de l m2. Cele 30-50 de
becuri (în funcţie de wattajul lor) furnizează o energie calorică de 2000-2500 waţi, din care
numai o treime se transmite suprafeţei corporale, 600-800 waţi/m2. Cu alte cuvinte, 60-80
mw/cm2. La această iradiere calorică corespund 8-12 cal/min care realizează o temperatură a
procedurii de 80°C-90°C. Toleranţa cutanată pentru energia razelor infraroşii este de 100-120
mw/cm2, deci baia de lumină generală este tolerată şi, implicit, mai eficientă decât baia cu
aburi. Dacă aplicaţia cu baia de lumină generală durează 20-30 de minute, ea reprezintă o pro-
cedură de termoterapie, deoarece apa produsă prin sudoraţie se evaporă şi se sistează
termoliza, prin saturarea aerului cu vapori de apă în interiorul băii. în aceste condiţii,
temperatura centrală creşte la 38°C-38,5°C. Dacă această aplicaţie se limitează numai la 10
minute (fiind bine tolerată), ea este utilă şi indicată ca procedură de încălzire în hidroterapie.
în primele 4 minute se lichidează deficitul caloric al cojii (învelişului), iar în următoarele
minute temperatura centrală creşte treptat cu aproape 1°C (de la 36,8°C la 37,8°C).
1.7.7. Sauna
Această procedură termică, de mult cunoscută, se efectuează într-un spaţiu închis. Aplicaţia
clasică şi originară utilizează o cabană din lemn de pin, în care sursa de căldură este
reprezentată de pietre încinse peste care se toarnă apă. Marea răspândire a acesteia în
stabilimentele din centrele urbane a făcut ca aceasta să fie utilizată frecvent în încăperile
obişnuite, din pereţi zidiţi, în care sursa de încălzire este electrică, dar unde se caută a fi
respectate caracteristicile sale fizice. Astfel, în incinta ei se realizează o temperatură de
100°C, cu o umiditate foarte mică (1-5%) care îi conferă caracter de aer cald, uscat, cu un
gradient de temperatură spre organism foarte mare, de 60°C (de ]a 100°C, temperatura
aerului, la 40°C, temperatura tegumentului încălzit), în aceste condiţii, fluxul termic nu este
prea mare (5-10 cal/min/m2), temperatura "nucleului" crescând doar 1°C în interval de 10-12
min. Fiind o procedură cu transfer moderat de căldură, atât cantitativ, cât şi în timp (lent), nu
este solicitantă, fiind teoretic suportată şi de indivizi cardiaci compensaţi. Aplicaţia se mai
completează prin turnare de apă (câte 0,5 1) peste pietrele încinse, pro-ducându-se astfel
aburii care se evaporă instantaneu; de asemenea, se rrîai pot aplica flagelări uşoare ale
corpului cu nuieluşe foarte elastice. Fiind o procedură des utilizată în terapia contrastantă,
după încheierea ei se practică o imersiune în bazin mic, de circa 2 m adâncime, cu apă rece
(18°C-20°C şi chiar sub 18°C).
Principalele scopuri şi indicaţii ale saunei sunt: călirea organismului, corectarea termoreglării
deficitare; preâncălzire la sportivi înainte de antrenamente şi la bolnavi înainte de aplicarea
procedurilor de kinetoterapie recuperatorie.
1.7.8. Băile de aburi
Această procedură, prin limitarea termolizei (deoarece nu se poate evapora transpiraţia în
mediul umed creat), are un aport de căldură semnificativ. La o baie de 50°C acest aport este
de 2 cal/min/m2 de suprafaţă corporală. Aceasta înseamnă 3-4 cal/min pe toată suprafaţa
corpului, la care se adaugă şi caloriile rezultate din metabolism (0,7 cal/m2). Se va ajunge la o
creştere a temperaturii nucleului cu 1°C în 15 minute. Dintr-un mic calcul se poate deduce

10
care este capacitatea calorică a băii de aburi şi anume 60 cal (aportul de 4 cal/min înmulţit cu
durata de 15 min). Baia de aburi este intens hiper-termică şi intens diaforetică, dar transpiraţia
nu se poate evapora.
Comparativ cu baia de aburi, baia cu aer cald uscat cunoaşte 2 faze de acţiune:
- în prima fază, transpiraţia se evaporă, crescând repede umiditatea aerului; este o etapă cu
efect hipertermic blând;
- în a doua fază, evaporarea se reduce până la anihilare şi datorită creşterii umidităţii
mediului se ajunge la un efect comparabil cu baia de aburi. Temperatura băii cu aer cald-uscat
este de 80°C.
1.7.9. Băile cu bule de gaz (aer, oxigen, bioxid de carbon - CO2)
Sunt băi cu temperatură de neutralitate termică, în aceste băi, coloana de apă este fracţionată
prin interpunerea bulelor de gaz, care scad presiunea hidrostatică, în acelaşi timp,
termoconductibilitatea apei este modificată foarte puţin prin valoarea medie a termo-
conductibilităţii gazului.
Bulele de gaz se distribuie uniform pe tegument, unde produc micromasaj şi microexplozii cu
stimularea receptorilor tactili. Receptorii cutanaţi constituie sursa principală a tonalităţii
afective (tonalizatorul afectiv Wiener) care amplifică sistemul motivaţional.
La aceşti stimuli microtactili se suprapun modulările mozaicale termice (contact cu apa şi cu
bula de gaz, cu conductibilităţi diferite). Acestor efecte li se adaugă modularea chimică, în
funcţie de componentele chimice ale bulelor (bulele de aer cu azot şi bioxid de carbon; bulele
de oxigen; bulele de bioxid de carbon). Componentele chimice ale bulelor, prin adsorbţie şi
absorbţie la nivelul pielii, vor modula programele locale informaţionale prin eliberarea de
factori autacoizi. Din acest punct de vedere, bulele de gaz CO2 au cel mai important impact,
determinând o vasodilataţie tegumentară accentuată, mai ales după absorbţia bioxidului de
carbon, în aceste condiţii, temperatura de neutralitate termică a apei în care se află scufundat
corpul pacientului tratat, se reduce spre 31°C, datorită aportului sanguin din profunzime spre
suprafaţă, ceea ce face ca termoreceptorii din piele să nu determine percepţii tennoestezice.
Astfel, băile cu bule de CO2 se vor aplica la temperaturi cuprinse între 31°C şi 35°C, băile cu
bule de oxigen la 33°C-35°C, băile cu bule de aer la 32°C-37°C (în aceste marje se alege
temperatura de prescripţie, în funcţie de confortul termic, starea bolnavului şi scopul
terapeutic urmărit).
Intre apă şi tegument există un gradient termic crescut, care va favoriza pierderea de căldură,
aceasta stimulând programele termoenergetice cu acţiune tonogenă, inclusiv pe organele
vitale (cordul).
Acest mecanism de activare a băilor (mai ales cele cu bioxid de carbon) le face foarte utile în
afecţiunile cardiovasculare. Referitor la băile cu CO2, considerăm necesar să insistăm mai
mult asupra lor, datorită unor particularităţi fizice, chimice, biologice şi fiziologice şi implicit,
asupra efectelor terapeutice. Ele sunt considerate ca băi hipotermizante, aplicate în general
sub temperatura de indiferenţă (34°C). Ele conţin gaz carbonic dizolvat (CO2), acid carbonic
dizolvat (H2CO3) şi în plus, o suspensie de bule fine de CO2 liber (în soluţie saturată de
Apariţia şi producerea de bule de CO2 se explică astfel: prin încălzirea la temperatura băii,
coeficientul de absorbţie al bioxidului de carbon în apă scade, progresiv cu temperatura,
ajungând la 2,3 g/1; apa se suprasaturează cu CO2, gazul carbonic se degajă şi apar bulele de
CO9. într-o paranteză, să spunem că la apele cu presiune, coeficientul de absorbţie creşte (la
izvor au peste 3 g/1).
Bulele de CO2 formează o fină peliculă aderentă la tegument, de 0,5 mm grosime, care joacă
un rol de termoizolator. Datorită acestuia, fluxul caloric care iese din tegument realizează un
gradient termic de 1,3°C (faţă de apa simplă, de 0,2°C). în aceste condiţii, se ajunge la o
rezistenţă mai mare pentru fluxul termic şi astfel se va reduce temperatura băii cu 1°C-2°C (la
33°C-32°C).

11
Se apreciază că cel mai important mecanism de acţiune al băilor cu CO2 este cel chimic,
realizat prin resorbţia directă prin tegument: 30-35 ml gaz/m* de suprafaţă tegumentară. în
ţesuturi, CO2 eliberează substanţe vasoactive pentru vasele capilare: acetilcolină, compuşi
adenilici, histamină, peptone etc. Efectul hipotermizant al băii cu CO7 se echilibrează după
baie într-un interval de 30-60 minute.
Mecanismele de acţiune ale băilor cu bule stau la baza indicaţiilor terapeutice, în principal,
acestea sunt reprezentate de: indivizii cu hiper-reactivitate nervoasă, stările de agitaţie
neuropsihică, iritabilitate nervoasă, neuroasteniile cu insomnii, distonii neurovegetative
predominant ergotrope (cu hipertonie simpatică), în curele de diureză, spasme vasculare,
hipertensiune neurogenă şi în primele stadii, în toate aceste suferinţe, indicaţia se bazează pe
acţiunea seda-tivă semnificativă asupra întregului sistem nervos. O altă indicaţie importantă
este reprezentată de afecţiunile obliterante cronice ale membrelor în stadiile I şi II fără
tulburări trofice, prin efectul de producere a vasodilataţiei în reţeaua circulaţiei cutanate din
extremităţi, prin efectul de stimulare a contracţiei cardiace (ca un efect digitalic, inotrop
pozitiv) şi prin aceasta a presiunii sanguine din amonte de obstrucţia arterială, cât şi prin
acţiunea de reglare vegetativă cu repercusiuni termodinamice.
Specificând mecanismul de acţiune al băilor cu CO2 asupra aparatului cardiovascular, trebuie
să menţionăm că s-a înregistrat o creştere a debitului cardiac şi a minut-volumului prin
mecanism periferic, asupra teritoriului arte-riolar şi capilar (cu deschidere pasivă a teritoriilor
circulatorii cutanate şi a întoarcerii venoase spre inima dreaptă).
In insuficienţa cardiacă, aceste aplicaţii sunt contraindicate, deoarece cresc solicitarea
miocardului şi măresc inutil circulaţia periferică cutanată.
In concluzie, principalele efecte favorabile ale băilor cu CO2 în tratamentul tulburărilor
circulatorii se explică prin următoarele moduri de acţiune:
- antrenarea economică moderată a activităţii cordului, fără solicitări energetice;
- eliminarea stimulării centrale, care solicită inima;
- exerciţiu efectiv al reacţiilor de adaptare neurovegelativă şi endocrină la un stres anume;
- exerciţiu afectiv al reacţiei de adaptare neurovegetativă şi endocrină la un stres anume.
Mai adăugăm că la băile cu oxigen, pe lângă efectul mecanic exercitat asupra circulaţiei
cutanate din zona ischemiată, acţionează şi prin ameliorarea oxigenării ţesuturilor ischemiate,
oxigenul fiind un gaz care se resoarbe prin piele. De asemenea şi acesta are efecte de reglare
vegetativă.
înainte de a trece mai departe, vrem să facem o comparaţie între modul de acţiune a băilor cu
bioxid de carbon şi cel al mofetelor. Ne limităm numai la mofetele "artificiale" (cu gaz CO2
obţinut artificial din containere şi utilizate în scop terapeutic sub formă de aplicaţii parţiale
sau generale).
Spre deosebire de băile carbogazoase, unde acţionează mai mulţi factori: hidric (mecanic),
termic şi chimic, la mofete acţionează numai factorul chimic. In aceste condiţii, în mofete se
pot trata şi bolnavi cu afecţiuni arteriale periferice mai avansate, eliminându-se riscul
efectelor factorului mecanic ce acţionează în băi. La mofete, efectul terapeutic are la bază
numai factorul chimic, prin resorbţia CO2 în ţesuturi, care produce:
- virarea pH-ului tisular spre aciditate, având consecinţă ameliorarea curbei de disociaţie a
oxihemoglobinei (ca şi prin încălzirea tisulară realizată);
- vasodilataţie prin intermediul substanţelor vasoactive eliberate;
- creşterea troficităţii peretelui venos (care prezintă procese degenerative precoce) datorită
vasoconstricţiei lui "vasa vasarum" la arteritici.
1.8. CONCLUZIE SUCCINTĂ PENTRU ORIENTAREA SPECIALIŞTILOR ÎN
ALEGEREA CELOR MAI INDICATE PROCEDURI DE HIDROTERMOTERAPIE
In primul rând, trebuie să reamintim şi să subliniem că alegerea cât mai ţintită a acestor
proceduri trebuie să ţină cont de particularităţile individuale ale organismului bolnavilor

12
trataţi, determinate de constelaţia neuro-endocrino-metabolică specifică fiecărui individ,
identificată (bineînţeles, înainte de prescrierea procedurilor terapeutice) prin date
anamnestice, clinice şi teste paraclinice pentru determinarea reacţiilor individuale
neurovegetative complexe, în scopul delimitării marjelor între stări fiziologice şi manifestări
patologice.
In funcţie de aceste date, procedurile se vor prescrie, cunoscând bine proprietăţile fizice ale
agentului termic utilizat, legat strict de scopul urmărit. Ne referim la faptul că principalele trei
proprietăţi ale factorilor terapeutici utilizaţi: termocapacitatea, termoconductibilitatea şi
termoindiferenţa au un nivel de valoare descrescândă (toate la un loc), în următorul sens: APA
(cele mai crescute constante) -> NĂMOLUL -> PARAFINA -> AERUL SUPRAÎNCĂLZIT
(ÎNCHIS -> DESCHIS).
1.9. ALTE PROCEDURI DE HIDROTERAPIE
In continuare, dorim să mai prezentăm trei proceduri de hidroterapie larg utilizate în bazele de
tratament, frecvenţa lor fiind justificată atât de valoarea lor terapeutică, cât şi de preferinţa şi
solicitarea pacienţilor. Ele au efecte terapeutice determinate de alţi factori asociaţi apei calde
(fizici, chimici, mecanici) a căror valoare este semnificativă şi indubitabilă în actul terapeutic
complex profilactic-curativ-recuperatoriu. Este vorba de băile cu plante medicinale, duşul
subacval şi baia galvanică generală.
1.9.1. Băile cu plante medicinale
Şi acestea sunt băi cu temperatura de neutralitate termică. Ele au un efect relaxant,
neuropsihobiologic. Băile medicinale acţionează mai ales prin componenta chimică şi cea
mecanică, cea termică fiind mult mai redusă.
Plantele medicinale folosite în hidroterapie sunt de o diversitate foarte mare, în funcţie de
obiectivele urmărite, în uzul curent, pentru potenţarea băilor la neutralitate termică, băile cu
plante cele mai utilizate sunt cele cu flori de fân, mentă, salvie, muşeţel, nuc, coajă de stejar,
de castan, salvie sau tarate de grâu, malţ, amidon etc. Din aceste plante se fac infuzii sau
decocturi din 500-1000 g în 2-3 l apă, care se introduc apoi în apa de baie la neutralitate
termică sau călduţă, atunci când se urmăreşte şi efectul termic. Durata băii este de 20-40
minute. Temperatura băilor în general la 35°C-37°C.
1.9.2. Indicaţiile băilor cu plante medicinale
Băile de malţ, tarate şi amidon îşi menţin temperatura apei din cadă timp mai îndelungat, în
comparaţie cu apa comună, datorită acestor substanţe care sunt rele conducătoare de căldură.
Ele formează un amestec care se depune la suprafaţa tegumentului sub forma unui strat
protector, care are totodată şi o acţiune emolientă.
Au efecte bune în mialgii, dureri tendinoase, articulare, nevralgii. Sunt indicate de asemenea
în afecţiuni dermatologice, precum eczeme cronice, urticarie, prurit vulvar.
Băile de muşeţel, esenţă de brad, valeriană, precum şi speciile aromatice (Species
Aromalicae) acţionează eficient prin uleiurile eterice conţinute. Acestea au efecte uşor
excitante asupra terminaţiilor nervoase tegumentare, producând o hiperemie uşoară cu
senzaţie de căldură plăcută. Sunt indicate în mialgii şi nevralgii, suferinţe reumatice
dureroase. Băile cu valeriană, cu muşeţel, flori de fân şi mentă produc efecte sedative asupra
organismului, pe când cele cu extract de brad au efect ceva mai excitant şi sunt mai indicate în
afecţiunile reumatismale. Băile cu coajă de stejar, de castan au efecte astringente asupra
tegumentului şi sunt indicate îndeosebi în eczemele acute, urticarie, erupţii alergice.
Băile cu malvă (nalbă) au acţiune descuamativă şi emolientă. Ele sunt recomandate în
eczemele hiperkeratozice, în pahidermii, psoriazis.
Toate decocturile de plante medicinale folosite la aceste băi, măresc con-ductibilitatea
electrică a mediului lichid, mai ales cele din coajă de stejar, de castan şi florile de fân. Această
capacitate electrică le recomandă şi pentru utilizarea lor în băile galvanice generale, pentru
potenţarea difuziunii curentului electric galvanic în aceste proceduri.

13
Băile medicinale se mai pot face şi cu diverse extracte de plante în soluţie din muşeţel, esenţă
de brad, extract de nămol (peloid extract) etc.
Rezumând efectele principale ale băilor cu plante medicinale, acestea sunt miorelaxante,
analgezice, biotrofice, iar cele cu muştar şi hrean sunt în principal resorbtive.
1.9.3. Duşul subacval
Este o procedură de hidroterapie mult solicitată şi apreciată de pacienţi. Se desfăşoară în căzi
de baie terapeutică, cu apa la temperaturi de 36°C-38°C, folosindu-se în timpul procedurii (15
min) un jet de apă caldă sub presiune (0,8-1,5 atm = bari) furnizată de o pompă specială
încorporată la unul din capetele căzii sau de la un utilaj cu pompă, separat, mobilizabil pe roţi,
lângă cadă. Jetul de apă sub presiune se proiectează în interiorul apei la circa 10-15 cm de
suprafaţa corporală sub un unghi de aproximativ 45°. Jetul de apă ţâşneşte prin duze cu
orificii de diferite diametre, furnizate odată cu echipamentul de tratament. Terapeutul plimbă
duşul pe suprafaţa corporală anterioară şi posterioară în anumite sensuri fiziologice, cu o
anumită viteză de mişcare, manevră repetată de 2-3 ori în intervalul celor 15 minute.
Acţiunea acestei proceduri se produce prin factorul termic (temperatura băii şi a duşului) şi
prin factorul mecanic reprezentat de acest masaj hidric. Masajul acesta este puternic şi
totodată nedureros. Are efecte multiple asupra tuturor grupelor musculare ale corpului (fiind o
procedură generală), de tonizare a unor muşchi hipotoni (mai slăbiţi) sau de relaxare a unor
muşchi contractaţi; de asemenea, îmbunătăţeşte circulaţia periferică mai leneşă din diferitele
segmente corporale, are un efect tonic general, stimulează respiraţia. Are o gamă largă de
indicaţii terapeutice.
I 9.4. Baia galvanică generală Stanger
Băile galvanice generale au fost introduse în terapie spre sfârşitul sec. XIX de meşterul
tăbăcar german Stanger din Reutlingen şi perfecţionate în 1930 de fiul acestuia, inginerul
Stanger.
Acestea se aplică în căzi confecţionate din diferite materiale plastice ca izolant. Sunt
prevăzute cu 8 electrozi plaţi, de suprafaţă mare, cu compoziţie de grafit, fixaţi (şi conectaţi la
curentul continuu) în pereţii căzii de baie, câte trei în fiecare perete lateral, unul la nivelul
capului şi altul jos, la nivelul tălpilor. Există şi electrozi mobili care pot fi plasaţi în cadă după
necesitatea terapeutică, mai frecvent folosiţi pentru regiunea lombară sau pentru membrele
inferioare (un singur electrod la o aplicaţie terapeutică).
Modul ingenios şi bine calculat în care a fost imaginată şi realizată această procedură
hidroelectrică, conferă o serie de facilităţi şi avantaje speciale. Una dintre acestea este
reprezentată de faptul că sensul curentului poate fi dirijat în multiple variante între electrozi:
în axul longitudinal al corpului, fie descendent (polul pozitiv la cap), fie ascendent (polul
pozitiv la picioare); în sens transversal (la diferite niveluri ale corpului); în axa diagonală.
Totodată, polaritatea electrozilor, pozitivă sau negativă, poate fi aleasă printr-un comutator
special, în partea dreaptă sau stângă, superior sau inferior, în funcţie de acţiunea fiziologică
dorită.
Pe de altă parte, mediul lichid care înconjoară întreg organismul permite tratarea întregului
corp. Apa devine un mediu mijlocitor între electrozi şi tegument. Curentul este repartizat pe o
suprafaţă corporală mai mare, astfel că densitatea curentului electric este mai redusă,
neexistând pericolul (riscul) de arsuri cutanate la intensitatea de curent aplicată. La aceste băi
se combină acţiunea curentului electric cu efectul termic al apei. Suprafaţa mare a electrozilor
şi conducerea uşoară a curentului electric prin mediul apos permite o acţiune semnificativă,
dar bine tolerată a curentului galvanic asupra suprafeţei corporale. Capacitatea de conducere
(electrică) a apei din cada de baie are un rol foarte important şi a fost remarcată de germanul
Hille. Această proprietate este asigurată de compoziţia minerală a apei de conductă (apa
curentă), în apa distilată nu ar putea trece curentul electric. O cantitate mică de săruri
(minerale) prezentă în baie, lasă să treacă prin organism o doză de curent mai redusă,

14
deoarece sunt existenţi puţini ioni purtători de sarcini electrice spre tegument. Maximul
concentraţiei active este de 2 g/NaCl la litrul de apă. In soluţii mai concentrate, acţiunea
curentului descreşte rapid. Pentru o mai bună eficienţă terapeutică a acestei proceduri, se pot
adăuga diferite ingrediente farmaceutice sau extracte de plante medicinale, care măresc
conductibilitatea electrică a mediului lichid şi potenţează difuziunea curentului galvanic în
ţesuturile cor-Pului. La o astfel de modalitate complexă (combinată) de aplicare a procedurii
participă efectul termo-mecanic al apei, efectul electric al curentului galvanic şi efectul chimic
al ingredientelor adăugate.
Principalul efect fiziologic este reprezentat de o hiperemie reactivă tegu-mentară produsă prin
vasodilataţie, de mai lungă durată, având drept consecinţă o îmbunătăţire a circulaţiei
sanguine generale, cu efecte trofice şi nutritive tisulare consecutive. Acest efect este aproape
caracteristic acestei proceduri şi asemănător cu al băilor cu bule de CO2. Intensitatea
curentului galvanic aplicat este evident mai mare decât la baia galvanică 4 celulară (la 4 vane
distincte pentru cele 4 membre). Intensitatea curentului se alege între 300 mA şi 1200 mA, în
funcţie de dimensiunile regiunilor corporale cuprinse între electrozi. La o aplicaţie în care
acţionăm şi folosim toţi electrozii, aplicăm o intensitate de 1000-1200 mA şi în funcţie de
senzaţia cutanată individuală la curent a fiecărui pacient - senzaţie de uşoară furnicătură
cutanată şi de uşoară căldură. In această situaţie, intensitatea de curent menţionată se
repartizează pe întreaga suprafaţă corporală. S-a estimat că 2/3 din intensitatea curentului se
"scurge" pe lângă corp (apa fiind bun conducător) şi numai 1/3 din aceasta va trece prin corp.
Indicaţiile terapeutice ale acestei proceduri se bazează pe efectele generale şi complexe ale
curentului galvanic: asupra fibrelor nervoase senzitive, a celor motorii, asupra SNC, a fibrelor
vegetative vasomotorii, a sistemului neurove-getativ, asupra sistemului circulator.
Din aceste consideraţii fiziologice menţionate rezultă şi principalele afecţiuni indicate în
utilizarea şi aplicarea procedurii: distonii neurovegetative, cu precădere cele circulatorii
sanguine (sub diversele ei aspecte), sindroame neu-roastenice de diferite grade (stadii
evolutive), nevralgii şi neuromialgii, afectări ale musculaturii scheletice de cauze diferite
(hipotonii de inactivitate, posttrau-matice, neurologice, periferice), tulburări ale circulaţiei de
întoarcere venolim-fatice, suferinţe ginecologice pelvine cronice nespecifice (la femei),
tulburări de climacterium, peri- şi para-metrite etc.
1.10. AMENAJAREA SECŢIILOR DE HIDROTERMOTERAPIE
Deoarece în nici o monografie medicală de profil - cel puţin din ultimii 30 de ani - nu am
întâlnit menţionarea sau descrierea principalelor condiţii de structură şi alcătuire pe care
trebuie să le îndeplinească un compartiment de hidrotermoterapie, considerăm necesar a le
înfăţişa aici, fiind absolut necesare celor ce doresc să proiecteze, să construiască, să
amenajeze şi să utilizeze o bază de tratament:
- indiferent de destinaţie (instituţie medicală, unitate medicobalneară, bal-neoturistică, unitate
medicală privată etc.), trebuie amenajată la parter;
- dacă este amenajată într-o clădire anexă, trebuie să fie asigurată o comunicare interioară (în
mediu închis);
- trebuie să aibă o suprafaţă corespunzătoare, calculată dinainte pentru toate procedurile
prevăzute în componenţă, incluzând şi spaţiile largi de mişcare din jurul instalaţiilor;
- între sălile şi încăperile cu alte destinaţii decât aplicaţiile propriu-zise ale procedurilor,
trebuie să fie o comunicare directă şi un circuit funcţional, indiferent de forma alcătuirii
spaţiului construit (în linie, tip vagon, în unghi, careu, pătratic etc.);
- trebuie să fie o anumită repartiţie cu circuitul - repetăm - bine stabilit;
- prima încăpere de la accesul în compartiment trebuie să fie destinată dezbrăcării (vestiar);
- preferabil ca în continuare să fie o sală de aşteptare cu o temperatură adecvată a mediului;
- cabinele cu proceduri cu apă caldă să fie grupate într-un segment;
- lângă acestea să fie amenajate cabinele pentru împachetări, afuziuni, duşuri etc.;

15
- în cazurile destinate procedurilor de hidroelectroterapie, acestea să fie separate (dar în
comunicare);
- compartimentul pentru proceduri de electroterapie să nu fie foarte apropiat,
deoarece umezeala creată de apa caldă deteriorează aparatele;
- pardoseala compartimentului să fie impermeabilă, preferabil din gresie, şi înclinată către
găurile de scurgere ale apei;
- pereţii să fie din material lucios, faianţă, acoperit cu ulei;
- să aibă instalaţie de ventilaţie a aerului cu o ventilaţie permanentă pentru evitarea formării
de mucegai şi asigurarea unei umidităţi de maximum 75%, fără curenţi de aer;
- iluminatul să fie suficient, pe cât posibil natural, suprafaţa ferestrelor să reprezinte o
cincime din suprafaţa pardoselii;
- instalaţiile de apă sunt extrem de importante. Ele trebuie să asigure permanent un debit de
apă suficient la o presiune de 5-10 atm. Dacă nu este suficientă presiunea din reţea, se
instalează hidrofoare. La o bază de tratament cu hidroterapie, ţevile de apă trebuie să fie
supradimensionate, pentru a nu se utiliza dintr-o dată 100% din reţeaua de ţevi, ci numai 50-
75% din capacitatea lor, fără a suferi debitul şi presiunea apei necesare;
- dacă există un bazin pentru hidrokinetoterapie, trebuie îndeplinite toate condiţiile necesare
şi obligatorii prevăzute şi cunoscute;
- temperatura mediului ambiant trebuie să aibă valori de 20°C în încăperea pentru
dezbrăcare, 22°C-23°C în sala de aşteptare, 20°C-22°C în sala cu proceduri, 18°C-20°C în
sala de odihnă;
- trebuie asigurată liniştea în sălile cu proceduri;
- la capătul circuitului trebuie să existe o încăpere pentru odihnă.

II. CRIOTERAPIA
II.1. DATE GENERALE
Crioterapia reprezintă un mijloc terapeutic important din domeniul mai larg al termoterapiei.
Spre deosebire de scăderea temperaturii întregului corp (hipotermie), crioterapia se referă la
scăderea temperaturii pe o regiune localizată (Licht).
Numeroşii autori care au studiat şi folosit aplicaţiile factorului rece nu au păreri unanime în
ceea ce priveşte corelaţia metodologie-acţiune-efecte. Mulţi susţin că nu există o delimitare
certă între hipotermie şi crioterapie, cu toate că există teste experimentale simple care
contrazic acest lucru.
Crioterapia constă în aplicarea factorului de răcire sub formă de comprese, împachetări,
tamponari, fricţiuni cu pungi umplute cu gheaţă sau apă rece, scufundări în apă rece etc.
Licht susţine că în medicina fizică, crioterapia este o componentă a kinetoterapiei, în timp ce
aplicaţiile reci din medicina sportivă (comprese şi spray-uri reci), ar constitui proceduri
"independente". Dar, această aserţiune nu poate fi considerată valabilă, deoarece, pe de o
parte, recuperatorii din domeniul medicinii sportive asociază adesea la aplicaţiile locale de
rece, manevrele de masaj sau de relaxare musculară, iar pe de altă parte, în terapia medicală
generală, aplicaţiile de rece se pot utiliza local numai în mod pasiv.
Autorul austriac Gerald Trnavsky susţine că numai aplicarea locală cu gheaţă în scopuri
terapeutice ar trebui definită drept crioterapie.
Un criteriu important în utilizarea crioterapiei îl constituie durata aplicaţiilor de rece pe timp
scurt şi pe timp îndelungat. Evident, această durată diferită a aplicaţiilor este în funcţie de
diagnosticul afecţiunilor tratate şi de obiectivele urmărite.
Dar, durata aplicaţiilor de rece are moduri de acţiune diferite, precum şi o influenţă diferită
asupra profunzimii ţesuturilor tratate. Astfel, în cazul terapiei de scurtă durată, pe prim plan
este efectul reflex, în timp ce la terapia de lungă durată are loc un efect direct asupra

16
straturilor mai profunde, musculare şi articulare.
II.2. MECANISME FIZIOLOGICE DE ACŢIUNE ASUPRA CIRCULAŢIEI
La aplicaţiile locale de rece au loc mecanisme de termoreglare prin reacţii vaso-motorii locale
periferice, dar şi prin intervenţia unor circuite nervoase reflexe ale sistemului nervos central
(SNC).
Pe de o parte, se produce o pierdere termică prin vasodilataţie periferică, pe de altă parte se
evită "pierderea căldurii" prin vasoconstricţie (este evidentă manifestarea unui mecanism de
echilibrare termică). Iniţial are loc o vasoconstricţie locală, superficială, directă, dar şi prin
intermediul arcurilor reflexe (angrenând SNC). Apoi intervine o vasoconstricţie tardivă şi mai
extinsă, prin activarea zonei posterioare a hipotala-musului prin sângele venos "rece"
periferic, venit de la învelişul tegumentar "răcit" de aplicaţie.
Observaţii experimentale şi clinice au demonstrat că se produce o hipotermie locală prin
vasoconstricţie.
S-au înregistrat reduceri ale temperaturilor intra-articulare corespunzătoare cu scăderea
temperaturii cutanate locale (Lewis şi Cobbold). Chirurgii care au operat în condiţii de
hipotermie au constatat o hipotermie tisulară profundă prin vasoconstricţie.
După aplicaţiile experimentale locale de rece, s-a constatat o scădere a temperaturii locale de
6,2°C (cu pungi cu gheaţă menţinute timp de 30 de minute). Ele au fost urmate de o fază de
reîncălzire de 3-4 ore (Kern, Trnavsky şi Fessl), prin vasodilataţie reactivă.
Incă din anul 1930, Lewis a descoperit aşa-numitul "hunting response". Acesta se manifestă
cu o vasodilataţie bruscă produsă după o vasoconstricţie iniţială din timpul aplicării locale
intensive a gheţii. Trnavsky a constatat că vasodilataţia la rece apare după un interval de 2-6
minute, în funcţie de valoarea temperaturii aplicate (între -10°C şi + 10°C). Acest "hunting
response" poate fi declanşat până la temperaturi cutanate de 18°C.
Toate aceste reacţii produse - repetăm - prin intermediul SNC (reflexe axonale, reflex de
segment spinal, vasoconstricţie reflexă, intervenţia hipotalamusului posterior), reprezintă un
mecanism de protejare-apărare a zonelor periferice ale corpului, faţă de influenţe nocive reci,
nenaturale.
II.3. ROLUL SISTEMULUI NERVOS VEGETATIV
O serie întreagă de date din domeniul neuro-fiziologiei acumulate de-a lungul timpului din
cercetări experimentale şi clinice (asupra circulaţiei sanguine, a ritmului somn-veghe, a
funcţionării sistemului neuro-hormonal etc.) au dus la concluzia că activitatea sistemului
nervos vegetativ este coordonată de hipotalamus.
Prin acest mecanism de coordonare fiziologică s-ar explica şi efectele generale produse de
utilizarea crioterapiei. O confirmare a acestei aserţiuni o aduce testul de "presiune la rece".
Dacă se scufundă o mână în apă foarte rece (aproape de 0°C) se produce o creştere a tensiunii
arteriale şi a alurii cardiace (tahicardie), prin intermediul SNV. O spălare cu apă rece a feţei
produce o bradicardie, prin creşterea tonusului sistemului parasimpatic. Subiecţii adaptaţi la
rece prin aclimatizare prezintă o toleranţă semnificativă la acest test (Leblanc, Michaud ş.a.).
O altă confirmare a intervenţiei SNV în reacţiile fiziologice la aplicaţiile de rece îl constituie
acomodarea semnificativ diminuată la rece la subiecţii vago-simpaticotomizaţi.
Importanţa participării la termoreglare a SNV, precum şi cea a mecanismelor de adaptare prin
acomodare, este demonstrată şi de reacţiile persoanelor ce trăiesc în mediile climatice nordice
reci: expunere îndelungată şi repetată a regiunii faciale şi a extremităţilor la frig se traduce
printr-o diminuare a tonusului simpatic şi o creştere a celui parasimpatic.
II.4. ACŢIUNEA ASUPRA RESPIRAŢIEI
S-au efectuat numeroase cercetări şi observaţii clinice privind influenţele şi efectul
crioterapiei asupra aparatului respirator, atât la indivizi sănătoşi, cât şi la bolnavi (Priessnitz,
Kneipp, Hoff, Schneider ş.a.). Din punctul de vedere al valorilor respiratorii pe minut (volum
de aer vehiculat), s-a constatat că aplicaţiile tegumentare de rece de scurtă durată, produc

17
efecte diferite - o creştere sau diminuare iniţială a acestora. Aplicaţiile de rece pe segmente
restrânse ale membrelor nu produc modificări semnificative ale oxigenării, în schimb, băile
reci aplicate pe regiunea pectorală produc o creştere semnificativă a frecvenţei mişcărilor
respiratorii (de 8 ori), a volumului de aer vehiculat (de circa 3 ori şi jumătate), precum şi a
consumului de oxigen. Toate demonstraţiile clinice au demonstrat că băile reci provoacă o
tahipnee (creşterea frecvenţei mişcărilor respiratorii) şi o scădere a presiunii bioxidului de
carbon expirat. De asemenea, duşurile aplicate la o temperatură de 25°C şi mai mică, produc
tahipnee, cu consecinţele respective. Hiperventilaţia realizată duce la o creştere a presiunii
oxigenului şi la o scădere a presiunii bioxidului de carbon arterial.
Şi în cazul mecanismului de acţiune şi a efectelor asupra respiraţiei produse de rece, cercetări
experimentale au demonstrat intervenţia mezencefalului (şi a hipotalamusului), ca centru
nervos de primire a semnalelor pe căi aferente şi de trimitere a răspunsului reglator pe căi
eferente înapoi la periferie (la receptorii cutanaţi).
Pe subiecţi tineri şi sănătoşi, Trnavsky a demonstrat că aplicarea gheţii pe regiunea
trunchiului, ca şi pe extremităţi, duce rapid la o creştere semnificativă a amplitudinilor
respiratorii şi, implicit, a ventilaţiei pulmonare, într-o primă fază (imediată), creşterea
ventilaţiei s-a produs cu un procent între 20 şi 100. In faza următoare, definită ca reacţie
respiratorie secundară, s-a observat un fapt interesant şi demn de luat în seamă: durata de
latenţă până la producerea efectelor era diferită în funcţie de regiunea aplicaţiei. Timpul de
reacţie secundar a fost cel mai scurt la aplicaţiile faciale ale gheţii (7 secunde) şi cel mai lung
în cazul aplicaţiei pe picior (23 secunde). Explicaţia constă în influenţarea hipotalamusului pe
cale circulatorie sanguină, în cazul aplicaţiei pe o extremitate periferică (respectiv piciorul),
drumul de parcurs al stimulilor fiind mult mai lung decât la regiunea feţei.
Hiperventilaţia produsă în timpul primei faze, de reacţie imediată, are loc pe căi neuro-
reflexe, cu stimulii declanşaţi la nivelul receptorilor cutanaţi.
II.5. EFECTELE ASUPRA METABOLISMULUI
Cercetări experimentale (Coulter) au arătat că metabolismul tisular se reduce în zonele
corporale răcite. Acest lucru a fost demonstrat prin măsurarea nivelului de saturaţie cu oxigen
a sângelui venos, care a fost găsit semnificativ redus (cu 20% faţă de saturaţia maximă).
Diminuarea nivelului metabolismului la răcire se produce probabil prin mecanism chimic,
deoarece capacitatea de reacţie chimică scade cu circa 50% la o reducere a temperaturii
(locale) cu 10°C. Astfel, se evidenţiază faptul că ţesutul răcit are nevoie de mai puţin oxigen
(pentru întreţinerea activităţii şi vieţii celulare), decât ţesutul cu temperatură obişnuită,
normală.
Alte cercetări (Jansen şi Waller, prin experienţe pe animale), au demonstrat că zone de
inflamaţie induse experimental, pe care s-a aplicat o răcire locală, au răspuns printr-o reacţie
tisulară locală net superioară faţă de lotul martor, netratat cu rece. Testările şi observaţiile
experimentale au dus la concluzia că mecanismele histochimice au produs efecte
anatomoclinice. Mai precis, diminuarea considerabilă a temperaturii intraarticulare prin
crioterapie de lungă durată, determină o activitate crescută a enzi-melor în zonele afectate,
ceea ce conduce la o diminuare a inflamaţiei elementelor car-tilaginoase intraarticulare.
Privind musculatura (scheletică), se admite că în condiţii de hipotermie, creşterea
metabolismului local se realizează prin instalarea "frisoanelor" loco-regionale şi prin
vasodilataţia produsă.
II.6. DUREREA ŞI CRIOTERAPIA
II.6.1. Căile nervoase de transmitere a impulsurilor
Inţelegerea mecanismelor de acţiune a răcirii asupra durerii trebuie să pornească de la
calitatea şi dispoziţia anatomică a receptorilor cutanaţi. Receptorii cutanaţi pentru frig şi
pentru durere sunt situaţi superficial, fiind constituiţi într-o reţea de extremităţi nervoase
libere, cu o adaptare lentă şi incompletă la stimulii specifici. Atât informaţiile pentru

18
temperatură, cât şi cele pentru durere se transmit (la centru) prin fibre relativ subţiri, de tip A-
Delta şi de tipul fibrelor ne-mielinizate C.
Fibrele care conduc impulsurile de căldură, frig şi durere sunt situate în zona externă a
rădăcinii posterioare medulare, având sinapsele în regiunea posterioară a măduvei spinării.
Axonii celui de-al 2-lea neuron al acestui traseu intersectează zona mediană şi urcă tractusul
spino-talamic lateral. In creier apar mai întâi fibrele spino-talarnice (la nucleii trigeminali).
Numai impulsurile pentru stimuli termici şi dureroşi ale nervului trigemen se conectează
(sinapsă) în nucleul spinal al aceluiaşi neuron, în timp ce toate celelalte impulsuri se transmit
mai departe prin nucleele senzoriale şi ale mezencefalului. Potenţialele de durere şi
temperatură sunt transmise ca impulsuri prin fibrele A-Delta şi C.
O adevărată "ecluză" în aferentaţia acestor stimuli specifici are loc în căile neospinotalamice,
cât şi în cele paleospinotalamice.
II.6.2. Receptorii cutanaţi şi alte mecanisme de acţiune
S-a constatat că numărul receptorilor cutanaţi la frig este de 7-8 ori mai mare decât al celor
pentru căldură, în medie, sunt 13 puncte de "rece" pe centimetru pătrat, faţă de 1,5 puncte
pentru căldură (Ruch, Sommer). Sunt zone corporale cu o sensibilitate la frig net mărită faţă
de stimulii calzi (conjunctiva, corneea, penisul, sânii - după Landois şi Rosemann).
In afară de dispunerea anatomică a receptorilor cutanaţi, s-a cercetat intervenţia unor diverse
mecanisme fiziologice.
O altă explicaţie interesantă a reducerii durerii prin aplicaţiile de rece este cea lansată de
Keatinge şi anume, limitarea sau împiedicarea producerii şi eliberării substanţelor vasoactive
(acetilcolină şi catecolamine) de către componentele infrastructurale granulare şi veziculare
ale terminaţiilor nervoase cutanate ale fibrelor mielinice (aplicaţiile de rece în apropierea
punctului de îngheţ produc o reacţie vasculară foarte redusă la adrenalină şi noradrenalină).
O altă observaţie experimentală a fost aceea legată de influenţa crioterapiei asupra conducerii
influxului nervos pe fibrele pentru durere. Mai precis, s-a constatat că se prelungeşte perioada
refractară absolută şi, în consecinţă, se reduce semnificativ frecvenţa impulsurilor nociceptive
pe fibrele conducătoare de durere (Paintal şi Wedell-pe baza teoriei sumaţiei temporo-spaţiale
a impulsurilor).
Şi acest mecanism poate contribui la explicarea analgeziei realizate de aplicarea locală a unor
pungi cu gheaţă la -15°C (atingându-se temperaturi cutanate sub +15°C), în care s-ar produce
un blocaj al potenţialelor nervoase la nivelul terminaţiilor nervoase ne-mielinizate.
Alte studii au vizat influenţarea reobazei şi cronaxiei fibrelor nervoase. Prin înregistrări ale
curbelor Intensitate/Timp (după aplicaţii de rece), s-a demonstrat modificarea reobazei şi
cronaxiei fibrelor nervoase, prin influenţarea directă a proprietăţilor membranelor celulare
nervoase, în sensul unui proces de inactivare a purtătorilor de ioni ai acestora (Trnavsky).
La aceste mecanisme trebuie adăugat şi efectul de reducere evidentă a contracturii musculare
patologice, produsă şi întreţinută de procese inflamatorii dureroase, în cadrul proceselor
inflamatorii, se ştie, un rol important îl joacă substanţe chimice de tipul histaminei,
serotoninei, plasmokininei, acetilcolinei, prostaglandinelor şi potasiul. Ori, cercetări mai
recente (Keatinge) au arătat că procedeele de răcire locală semnificativă duc la o blocare a
reactivităţii receptorilor musculari la aceste substanţe chimice.
In cazul unor contracţii musculare de lungă durată, fără perioadă de refacere, apar dureri ale
respectivei regiuni (musculare). Durerile au fost explicate prin reducerea irigaţiei sanguine şi
apariţia (eliberarea) unui agent chimic, denumit de Lewis ca "Factorul P". In această situaţie,
efectul antidureros al crioterapiei s-ar explica prin descompunerea şi disiparea acestui "Factor
P". Deocamdată, acest mecanism este pur ipotetic.
Mai degrabă, reducerea contracţiilor musculare dureroase s-ar putea explica prin acţiunea
crioterapiei de cupare (întrerupere) a cercului vicios reciproc interacţionând pe cale reflex-
nervoasă, contractură-iritaţie nervoasă nociceptivă-contractură.

19
In sfârşit, la explicarea combaterii durerii prin crioterapie se mai poate apela şi la cunoscuta
teorie de "control al porţii", prin care se admite posibilitatea de influenţare a aferentelor
receptorilor pentru durere la nivelul creierului (intervenţie asupra mecanismului de închidere
şi deschidere a "porţii" prin feedback pozitiv faţă de zonele de unde pornesc impulsurile
nervoase dureroase, prin fibrele groase mielinice şi cele subţiri mielinice sau amielinice).
II.6.3. Alte mecanisme de acţiune a crioterapiei asupra musculaturii
Efectul spasmolitic al crioterapiei asupra musculaturii striate s-a dovedit a fi incontestabil
(Paintal, Petajan, Watts, Miglietta, Chambers, Kelly, Newton, Lehmkuhl, Mac Lagan, Zamis
ş.a.). Prin cercetările acestor autori s-a ajuns la o serie de concluzii şi constatări semnificative:
- diminuarea reacţiilor musculare tetanice;
- scăderea vitezei de transmisie nervoasă în fibrele musculare;
- prelungirea duratei de relaxare musculară;
- diminuarea stării de excitabilitate musculară;
- încetinirea duratei de "descărcare" a fusului neuromuscular.
II.7. APLICAŢIILE TERAPEUTICE ALE CRIOTERAPIEI
Cu toate că aplicaţiile locale de rece s-au utilizat în scop terapeutic de multă vreme, nu au fost
efectuate suficiente studii şi cercetări care să fundamenteze succesul crioterapiei şi nici să
stabilească o metodologie cât de cât mai precisă privind afecţiunile tratate şi parametrii de
aplicare a procedurilor (intensitate, adică temperatură, durată, frecvenţă etc.). Observaţiile
iniţiale au arătat că în zonele masate cu gheaţă, subiecţii percepeau la început o scurtă senzaţie
neplăcută de rece, urmată de o încălzire locală (din punct de vedere al senzaţiei termice),
tradusă (dpdv algic) printr-o durere evidentă sau exacerbată de scurtă durată) - dar nu la toate
persoanele - urmată de analgezie.
II 7.1. Suferinţe dureroase ale sistemului muscular şi osos
S-a constatat de mai mult timp că masajul cu gheaţă produce efecte benefice în stadiul acut al
unor suferinţe precum: tendinite, bursite, miozite, fibrozite, artrite, crampe musculare. Durata
unei aplicaţii era de 5-7 minute şi după numai 3-4 aplicaţii era posibilă introducerea
fizioterapiei şi a kinetoterapiei în programul terapeutic. Pe loturi mari de pacienţi (incluzând
şi sindroamele dureroase vertebrale acute cervicale şi lombosacrate), s-au obţinut ameliorări
semnificative în proporţie de 95%, fără intervenţia unei terapii medicamentoase.
In ceea ce priveşte stadiul unor suferinţe dureroase musculare (acut, subacut, cronic), o serie
de autori precum Grant, Lang, Ellis, Wise, au constatat că stadiile acute răspund cel mai bine
la terapia cu gheaţă.
O altă categorie de suferinţe şi indicaţii ale crioterapiei locale o constituie stările post-
traumatice de părţi moi cu diferite localizări (musculare, paravertebrale, periarticulare,
osteoarticulare): contuzii, hematoame, întinderi şi contracturi musculare, entorse.
In funcţie de situaţie şi localizare, se pot aplica două metode. Dacă afectarea post-traumatică
este localizată la una dintre extremităţile membrelor, aceasta se introduce într-un lighean/vană
mică umpluta cu apă rece. Durata procedurii este de 10-20 de minute. Pe alte regiuni (trunchi,
zona dorsală, lombară, segmente de membre etc.), se recurge la aplicarea locală de gheaţă,
pentru o durată de 3 până la 10 minute, în ambele situaţii se obţine o analgezie semnificativă.
Pe un lot de 1.000 de cazuri - referindu-se la efectul analgezic - Trnavsky şi colaboratorii
afirmă că numai 73 au avut nevoie de 2 aplicaţii, 17 de 3 şi numai 4 cazuri au necesitat mai
multe şedinţe.
Unul din cele mai importante şi frecvente domenii de aplicare a crioterapiei, cu efecte
semnificative, rapide şi benefice, îl constituie traumatologia sportivă. Utilitatea şi larga
răspândire a acestei metode de tratament (în domeniul sus-menţionat) au fost şi sunt de mult
timp şi suficient demonstrate.
Este suficient să menţionăm rezultatele obţinute şi concluziile comunicate de Wise la "Centrul
de tratament al traumatismelor în sport" (Ontario) şi de T. Suden de la Universitatea de

20
Ortopedie din Frankfurt, pe multe cazuri cu diferite stări şi leziuni post-traumatice recente şi
cu diferite localizări, produse în diferite ramuri sportive.
Efectele salutare se obţin cu cât leziunile sunt mai recente, adică la o prezentare cât mai rapidă
a sportivilor la tratament după momentul traumatismului. Preferabil este ca tratamentul să se
instituie în primele ore de la producerea traumatismului. După 48 de ore, rezultatele bune
obţinute se reduc simţitor şi progresiv, datorită modificărilor anatomo-patologice locale post-
lezionale ce se produc.
Cu toate că durata şedinţelor de aplicaţie variază în marje mici, după unii autori si experienţa
lor, se admite ca aceasta să fie de până la 10 minute, acest interval de timp corespunzând fazei
de vasoconstricţie. Peste 10 minute (10-15 minute), se instalează vasodilataţia, care este
nedorită (Wise, Hayden, Trnavsky ş.a.).
Aplicarea precoce a crioterapiei reduce fenomenele patologice locale, facilitând introducerea
precoce a kinetoterapiei, prin scăderea rapidă a durerilor, reducerea tot rapidă a sufuziunilor,
edemelor, contracturilor posttraumatice, permiţându-se astfel o mobilizare mai facilă şi mai
eficace.
Aplicarea crioterapiei s-a dovedit a fi foarte utilă şi în stadiile imediat postoperatorii pe
articulaţiile traumatizate operate ale sportivilor (leziuni de meniscuri, ligamente, tendoane etc.
- aceiaşi autori). S-a demonstrat cu sau fără loturi comparative, că prin utilizarea crioterapiei
s-au obţinut: scăderea semnificativă a durerilor, reducerea temperaturii cutanate, ameliorarea
redorilor articulare, diminuarea perimetrului articular, creşterea forţei de extensie a
genunchilor şi, implicit, după aceste efecte, facilitarea tratamentului prin kinetoterapie. Nu
este de neglijat faptul că aplicaţiile locale cu rece reduc hematoamele preoperatorii şi riscul
sângerărilor postoperatorii.
II.7.2. Afecţiunile reumatismale inflamatorii cronice (poliartrita reumatoidă)
Mulţi autori (Moore, Pegg, Kirk, Kersley ş.a.) au urmărit efectele comparative ale aplicaţiilor
crioterapice prin diferite metode (scufundare în apă rece, apă rece cu bucăţi de gheaţă,
prosoape congelate, aplicaţii de gheaţă) cu cele de termoterapie locală pe articulaţii afectate în
poliartrita reumatoidă (genunchi, cot, pumn, articulaţii metacarpofalangiene, articulaţii
interfalangiene). S-au urmărit în principal, durerea, redoarea şi amplitudinea mobilizării
articulare. Unii dintre ei au concluzionat că nu se poate constata un efect superior din partea
crioterapiei. Alţii, dimpotrivă, au considerat că aceasta ar reprezenta o terapie alternativă utilă
în reactivările articulare reumatoide, mai ales la nivelul genunchiului.
Alţi autori (Harris şi Mac Croskery) susţin că aplicarea crioterapiei pe articulaţiile afectate în
poliartrita reumatoidă nu are la bază acţiunea antiinflamatorie, ci diminuarea activităţii
colagenului (contraindicând astfel aplicaţiile de căldură locală).
Dpdv subiectiv, s-a constatat că mulţi pacienţi cu artrite reumatoide neoperate sau operate
(sinovectomii), preferă aplicarea locală de rece pentru ameliorarea durerilor şi redorilor
articulare.
In orice caz, trebuie să afirmăm că în acest domeniu s-au efectuat relativ puţine cercetări
clinice pentru a se urmări şi obţine date suficiente şi certe privind mecanismele fizio-
patologice şi efectele clinice ale crioterapiei aplicate în poliartrita reumatoidă.
Aria acestor cercetări rămâne deschisă şi chiar recomandabilă medicilor de specialitate ce
lucrează în domeniu.
II.7.3. Experienţa personală
Am tratat cu aplicaţii de crioterapie peste 200 de cazuri, în decurs de mai mulţi ani, marea
majoritate în condiţii de ambulator. Intr-o ordine cu enumerare descendentă a frecvenţei
acestora, sunt următoarele:
1. Periartrită scapulo-humerală – Umar acut hiper-algic;
2. Torticolis (cervical) acut;
3. Epicondilită acută (la nivelul cotului);

21
4. Contuzii posttraumatice cu localizări diferite: gleznă, genunchi, molet, regiune fesieră ş.a.;
5. Bursite acute periarticulare la cot şi gleznă, peri-maleolar;
6. Artrite acute neinfecţioase de genunchi.
Pentru a împărtăşi din experienţa noastră facem următoarele precizări:
- dintre cazurile de torticolis, o parte au fost tratate numai cu crioterapie, altele cu crioterapie
şi concomitent cu curenţi analgezici de joasă frecvenţă (de preferinţă curenţi diadinamici).
Nu am putut să apreciem efectul favorabil superior elocvent al uneia dintre metode faţă de
cealaltă;
- la umărul dureros hiper-algic, pentru a obţine efecte clinice favorabile cât mai rapide, am
asociat, în funcţie de caz, curenti diadinamici şi/sau roentgen-terapie. Putem totuşi să afirmăm
că în cazurile tratate numai cu aplicaţii locale cu gheaţă, am obţinut rezultate semnificative
după 4-5 zile de tratament;
- epicondilite acute (la nivelul cotului) am obţinut efecte semnificative la toate cazurile
tratate;
- contuzii post-traumatice - la cazurile recent prezentate, am obţinut efecte spectaculoase, la
contuziile de molet şi ale articulaţiei gleznei;
- bursitele acute - la cot şi gleznă - tratate iniţial numai cu crioterapie - efecte favorabile nete;
- cele câteva artrite acute (neinfecţioase) de genunchi tratate numai în condiţii de spitalizare
(5 bolnavi) au răspuns prin efecte favorabile dpdv al tuturor parametrilor (durere spontană şi
provocată, temperatură locală, tumefacţie şi perimetru articular, redoare articulară, impotenţă
funcţională).
Dpdv metodologic, menţionăm următoarele aspecte:
- cazurile au fost tratate cu aplicaţii locale de gheaţă (80%) şi pungi cu lichid rece (20% - mai
ales la nivelul genunchiului şi gleznei). In funcţie de caz, aplicaţiile au fost efectuate într-un
ritm de 3-6 şedinţe pe zi, cu o durată medie de 10 minute (8-15 minute), controlul clinic
arătând o ameliorare semnificativă a acuzelor subiective şi obiective mai sus menţionate după
5-6 zile de tratament. Referitor la numărul de şedinţe (aplicaţii) necesare, menţionăm că
acesta depinde de mai mulţi factori: reacţia subiectivă de percepere şi răspuns (reacţie) a
fiecărui individ, gradul leziunilor anatomice existente, vechimea suferinţei (afecţiunii),
localizarea afecţiunii etc.
Mai adăugăm că în cazurile de lombalgii spondilogene, musculo-ligamentare (nediscogene),
tratate în condiţii de spitalizare, unele cu crioterapie şi altele cu sinapizare (cataplasme locale
cu muştar), am obţinut rezultate mai bune (ca intensitate şi durată de ameliorare), la cele
tratate cu muştar.
II.7.4. Afecţiuni neurologice
Intr-o serie de afecţiuni neurologice (scleroză multiplă, diferite suferinte de origine centrală,
hemiplegii după accidente vasculare cerebrale, sau în indicaţiile de rece ca o alternativă la
termoterapie pentru combaterea spasticităţii), în multe cazuri s-au obţinut rezultate mai bune.
Câţiva autori (Basset, Lake, Boynton, Trnavsky, Symington) au obţinut antispastice
semnificative în scleroza multiplă prin băi generale cu apă rece (între 71-26,6°C), cu durată de
20 de minute. Aceasta este considerată de fapt o hipotermie pe extremităţile afectate; Basset şi
Lake au aplicat comprese reci, conţinând bucăţi de gheaţă (sau scufundări ale extremităţilor în
apă rece) pe durată de 10 minute.
In toate suferinţele neurologice spastice, crioterapia constituie un scop si un demers, prin
efectele obţinute, pentru instituirea programelor de kinetoterapie.
O aserţiune interesantă şi de luat în seamă o face Rood, care recomandă în tratamentul
afectărilor neuromusculare de origine centrală, asocierea stimulilor senzoriali (vizuali,
auditivi), facilitând astfel (susţinerea teoretică şi practică), programul de recuperare.
într-o scurtă analiză cu efecte reale şi recomandări realizabile, concluzionăm:
- eficacitatea crioterapiei nu a fost contestată de nimeni dintre cei care au aplicat-o;

22
- este preferabilă la subiecţii care nu suportă căldura;
- este evident un mijloc terapeutic care facilitează kinetoterapia;
- este o terapie ieftină;
- poate fi aplicată la domiciliu.
II.8. METODE DE APLICARE
Există două modalităţi de aplicare:
II. 8.1. Compresele reci
Există două modalităţi de aplicare:
Cu materialul îmbibat cu apă cu gheaţă sau cu materialul congelat.
Mărimea compreselor utilizate este în funcţie de regiunea tratată. Se vor pregăti mai multe
rânduri de comprese, stoarse, care trebuie schimbate frecvent (necesar pentru păstrarea
temperaturii, in functie de natura afecţiunii, de stadiul evolutiv şi de regiunea tratată) – durata
aplicaţiei poate fi între 15 şi 30 de minute. Compresele congelate – se dau la congelator, care
să asigure o răcire între -14°C şi -18°C; se folosesc folii de plastic, una pentru protejarea
tegumentului pacientului si alta pentru învelirea (împachetarea) compreselor. Nu se uita
dotarea cu un prosop, necesar pentru şters la sfârşitul aplicaţiei. Pentru obţinerea efectului
scontat, o compresa congelata se menţine 5 minute. Dacă este necesară o durată mai mare a
procedurii, se schimbă prima compresă congelată cu alta deja pregătită în congelator.
II.8.2. Pungile reci
Şi în acest caz, există două modalităţi (tehnici) de aplicare:
a) Utilizarea unor săculeţi (pungi) confecţionaţi din material de frotir, prosop (la forma şi
dimensiunile necesare), umplute cu bucăţele de gheaţă. Deoarece aceşti săculeţi se aplică
direct pe regiunea afectată, se recomandă ungerea suprafeţei cutanate respective cu ulei (de
exemplu, de parafină), pentru a se evita degeraturile locale. Durata aplicaţiei este în general de
5 minute, după care urmează programul de kinetoterapie, de circa 15 minute.
b) Utilizarea unor pungi de material plastic (subţire), care să conţină o masă gelatinoasă de
silicat rece. Punga se acoperă cu un prosop (sau aleza sau bucată de pânza). Durata aplicaţiei
este de 5 minute (urmată de kinetoterapie - recomandat).
Baia parţială (regională) cu apă rece
a) Cu apa rece de la conductă (de la robinet), de circa 10°C, in cazi/vane de dimensiuni
corespunzătoare segmentelor tratate. Pacientul sta intr-o poziţie comodă, segmentul se
scufundă în vana respectiva, timp de 5 minute în cazurile cu redori articulare cu/şi contracturi
musculare periarticulare, şi de 8-10 minute la cazurile cu contracturi musculare spastice. Vor
fi urmate de programul de kinetoterapie indicat.
b) Cu apă rece cuprinzând şi bucăţele mici de gheaţă (fin mărunţită).
Se utilizează vase de diferite dimensiuni, corespunzătoare segmentelor tratate. Se amestecă
(cu mâna) pentru omogenizarea conţinutului, într-o primă fază se face o imersiune a
extremităţii (regiunii) afectate, pentru 30 de secunde. La încheierea acestei faze, se aplică
exerciţii de kinetoterapie activă sau pasivă. Pentru un efect mai pronunţat, această secvenţă se
poate repeta. In funcţie de caz, durata procedurii se poate prelungi până la 20 minute. In
general se aplică la mâini şi la picioare.
c) Cu apă rece şi sare.
Se utilizează aceleaşi tipuri de vase cu mărimi diferite. Apa cu sare se pregăteşte cu circa o
oră înaintea aplicaţiei (l kg de sare la 5 l de apă), se introduc într-un congelator la -3°C. Se
varsă apoi într-un vas de plastic. Pacientul îşi va scufunda extremitatea de tratat în amestecul
respectiv. Durata scufundării este de 30 secunde. De regulă, sunt necesare mai multe
scufundări, până la o durată totală de 5 minute. La intervale de timp (minute), se aplică
programul de kinetoterapie.
II.8.4. Sprayurile de răcire
Dacă se cunoaşte metodologia, care este de altfel foarte simplă, se poate aplica în condiţii

23
comode şi fără supraveghere medicală de specialitate. Distanţa de aplicare între duza spray-
ului şi tegument trebuie să fie între 30-45 cm. Durata aplicaţiei diferă în funcţie de cauza
afectării şi intensitatea durerii şi trebuie limitată până la apariţia îngheţării (degerăturii)
straturilor tisulare. Este vorba de câteva zeci de secunde (acţionează ca un anestezic local).
Poate fi utilizat atât în dureri provocate de afectări segmentare ale aparatului locomotor, cât şi
în caz de colici (spasme dureroase ale musculaturii netede viscerale). Durata se poate extinde
până la maximum 30 de secunde şi se recomandă a fi acoperit întregul dermatom corespunză-
tor cauzei dureroase.
11.9. CONTRAINDICAŢIILE CRIOTERAPIEI
In primul rând sunt neindicate şi contraindicate tulburările de sensibilitate la factorii termici
(cald-rece), deoarece există riscul evident de producere a degeraturilor.
De asemenea, sunt contraindicate cazurile cu dereglări manifeste şi demonstrate ale circulaţiei
arteriale, mai mult sau mai puţin superficiale. In acest sens, se recomandă evitarea cazurilor
cu sindrom sau boală Raynaud.
Evident, este contraindicată utilizarea procedurii la subiecţii sensibili la rece şi frig, mai ales
la cazurile care prezintă crioglobulinemie, hemaglutinări şi hemolizine la rece, urticarie la
rece.
Mai adăugăm diferitele suferinţe cutanate provocate de rece. Aplicarea crioterapiei în astfel de
cazuri poate provoca acumularea sanguină a unor substanţe din familia histaminei, care să
producă fenomene patologice absolut nedorite, precum eritem, tumefacţie, prurit, tahicardie şi
HTA (în funcţie de intensitate, până la şoc anafilactic). Ţinând cont de aceste eventualităţi, se
recomandă efectuarea unor teste pe mici zone cutanate.
Unii autori (Haines) menţionează la contraindicaţii anemia falciformă şi cancerul, în ceea ce
priveşte ultima contraindicaţie, personal consider că subiectul poate fi mult discutat şi
cercetat, deoarece este ştiut de mult timp faptul că într-o serie de neoplasme s-a recomandat şi
aplicat o hipotermie intensivă şi extensivă, în scopul (ipotetic şi mai mult sau mai puţin
demonstrat) diminuării activităţii metabolice anarhice a celulelor canceroase.
In sfârşit, se mai recomandă o aplicare foarte parcimonioasă a crioterapiei pe regiune retro-
auriculară (din cauza traiectului superficial al nervului vag, cu reacţii imprevizibile), precum
şi utilizarea procedurii cu rece la un interval de timp mai mic de 24 de ore faţă de
administrarea injectabilă de produs cortizonic (din cauze insuficient clarificate).
II.8.5. Masajul cu cuburi de gheaţă
Cuburile de gheaţă (pregătite în congelator) vor fi introduse (înmagazinate) într-o pungă de
plastic. Metoda este de obicei recomandată în tratamentul unor zone mai restrânse (cervicală,
umăr, genunchi, gleznă etc.). Se poate efectua cu uşurinţă şi la domiciliu, în general, durata
este de 5-10 minute, mai scurtă la aplicaţia statică, mai lungă la aplicaţia dinamică (prin
masaj). Se poate repeta de mai multe ori pe zi, în funcţie de afecţiune.

III. MASAJUL MEDICAL CLASIC


III.1. SCURT ISTORIC AL MASAJULUI
Una dintre cele mai corecte şi sintetice definiţii ale masajului a fost formulată de Profesor Dr.
Docent Adrian N. lonescu, ca fiind „o prelucrare metodică a părţilor moi ale corpului, prin
acţiuni manuale sau mecanice, în scop fiziologic sau curativo-profilactic". Masajul manual
este cea mai veche, răspândită şi eficace formă de abordare a părţilor moi ale corpului
omenesc. Acelaşi autor afirma că mâna (maseurului), prin multiplele sale proprietăţi „devine
prin practică îndelungată, cel mai valoros şi mai eficient aparat de masaj".
Indelungata practică medicală a dovedit de-a lungul timpului că orice dispozitiv, mecanism,
instrument sau aparat acţionat mecanic sau electric, oricât de ingenios a fost şi este conceput,
nu poate înlocui masajul manual şi nu poate obţine efectele sale medicale şi sportive.

24
Masajul s-a practicat din vechime, din timpuri nedefinite, la toate popoarele, putem spune la
nivel planetar. Din timpuri imemoriale, masajul se practica fără a i se fi cunoscut efectele
fiziologice şi medicale precise, fără o metodologie precizată, dar cu efecte benefice
recunoscute şi apreciate. Timp de mii de ani aplicarea mâinilor pe locuri dureroase, în scopul
îndepărtării acestor efecte nocive ale unor suferinţe necunoscute, producea efecte subiective
favorabile. Acest procedeu folosit empiric pe scară largă era larg răspândit în China, India,
Egipt şi la alte popoare din trecutul îndepărtat care ajunseseră la un înalt grad de civilizaţie şi
cultură. Numeroase documente din istoria Egiptului antic şi despre medicina tradiţională
chineză atestă că masajul era folosit în scopuri medicale de peste 3.000 de ani. In India antică,
masajul consta din neteziri, presiuni şi frământări ale părţilor moi începând cu faţa şi
terminând cu membrele. Pentru prima dată în istorie, grecii antici au folosit masajul ca mijloc
de pregătire fizică a diferitelor categorii de atleţi (Prof. dr. Adrian lonescu). Herolidos din
Lentini şi Hipocrat au descris efectele şi indicaţiile masajului precum şi prescripţiile medicale
ale acestuia. Romanii au răspândit şi dezvoltat progresiv masajul, însuşindu-1 de la sclavii
popoarelor subjugate (în special de la greci). Galenus, medic roman de origine greacă, a
descris principalele manevre de masaj: fricţiunile, netezirile, presiunile, stoarcerile şi
"flagelările", gradate după intensitatea aplicaţiei şi durata şedinţelor. Din aceste dovezi ne dăm
seama cât de veche este practica masajului manual cu scop medical.
După lunga şi nefasta decădere a civilizaţiei care a cuprins şi a caracterizat Evul Mediu
european, a urmat meritul influenţei arabe ce a pătruns în sud-vestul continentului nostru, în
reactualizarea rolului şi efectului benefic al masajului (cel mai de seamă reprezentant,
Avicenna - anii 980-1037). După secolele de „întuneric" ale civilizaţiei Evului Mediu, în
secolul al XVI-lea reapar menţiunile despre efectele benefice ale masajului (Hyeronimus
Mercurialis la Veneţia). Din secolul XVIII, în ţările avansate ale Europei (Suedia, Franţa,
Anglia, Germania) se reactualizează rolul şi efectele masajului, începând a se pune şi bazele
sale ştiinţifice. La început treptat şi apoi rapid, diverşi reprezentanţi ai acestor naţiuni şi şcoli
fundamentează şi răspândesc tehnicile masajului manual (medical şi sportiv).
Primele cercetări experimentale care urmăreau stabilirea ştiinţifică a efectelor şi a indicaţiilor
masajului pentru organismul sănătos şi bolnav au fost efectuate şi publicate în secolul al XlX-
lea. Şi în ţara noastră, la începuturi, masajul a fost aplicat în mod empiric, observându-se
efectele benefice asupra organismelor bolnave.
Cu timpul, au început să se pună bazele ştiinţifice (se apreciază că dezvoltarea masajului
medical datează din a doua jumătate a secolului al XlX-lea).
Primii care 1-au aplicat cu determinare medicală ţintită au fost ortopezii, chirurgii,
traumatologii şi reumatologii, între cele 2 războaie mondiale a început să fie folosit ca
tratament ajutător în reeducarea şi recuperarea răniţilor şi invalizilor de război.
Prima lucrare despre masaj datează din 1885, aparţinând lui R. P. Manga (lucrarea, destul de
complexă, se referă la date istorice, descriere de tehnici, observaţii asupra efectelor masajului
aplicat în tratamentul reumatismului, al anchilozelor fibroase, al nevralgiilor şi al „artritelor").
Ca masaj recuperator este considerat în premieră de N. Hălmagiu (1889), cu lucrarea intitulată
„Masajul şi mobilizarea ca tratament în unele fracturi".
După anul 1930, în Transilvania, masajul este răspândit ca practică medicală, mai ales în
sanatorii şi staţiuni balneoclimaterice sub impulsul Prof. dr. Marius Sturza, care după 1940 îl
„implementează" şi la Bucureşti, pe baze ştiinţifice. După 1950, în cadrul noului Institut de
Balneologie reînfiinţat de Prof. Dr. Traian Dinculescu, masajul medical îşi câştigă un
important şi binemeritat rol în terapia medicală, datorita eminentului cercetător şi practician,
Dr. Tudor Agârbiceanu (acest medic de mare reputaţie în domeniul balneo-fizioterapiei a creat
o adevărată şcoală de maseuri medicali, ale cărei efecte şi rezultate sunt recunoscute şi în
zilele noastre).
Masajul mecanic, executat prin intermediul unor diverse instalaţii, dispozitive şi aparate aflate

25
în continuă dezvoltare şi perfecţionare, nu face obiectul prezentării noastre. Domeniile mari
ale masajului sunt reprezentate de: masajul cosmetic, sportiv şi medical. Noi ne vom ocupa
numai de masajul medical. Masajul medical s-ar putea diferenţia, în funcţie de obiectivele,
suprafaţa corporală şi ţesuturile anatomice vizate, în masaj general şi parţial, pe de o parte, şi
masaj superficial şi profund, pe de altă parte.
HI.3. TEHNICA PROCEDEELOR DE MASAJ
Pentru obţinerea unor efecte medicale cât mai favorabile în masarea părţilor moi ale corpului
uman, prin experienţa acumulată de-a lungul zecilor de ani de aplicaţii controlate ştiinţific, a
fost stabilită o serie de tehnici şi manevre de masaj, în funcţie de caracteristicile fiecărei
manevre în parte, ca intensitate, efecte fiziologice, acţiune graduată etc.
Ţinând cont de efectele lor asupra organismului, procedeele de masaj au fost de la început
împărţite în două grupe mari: procedee principale/fundamentale şi procedee
secundare/ajutătoare (de completare a celor principale).
III.4. PROCEDEELE PRINCIPALE DE MASAJ
Aceste procedee principale de masaj sunt următoarele:
1. NETEZIREA („EFLEURAJUL");
2. FRĂMÂNTATUL („PETRISAJUL");
3. BATEREA (LOVIREA SAU „TAPOTAMENTUL");
4. FRICŢIUNILE;
5. VIBRAŢIILE.
In prelegerile de predare a masajului medical şi de pregătire a cadrelor pentru însuşirea acestei
specialităţi terapeutice, prezentarea procedeelor principale se face în această succesiune. La
predarea masajului sportiv, ordinea este puţin schimbată, fricţiunile ocupând locul al doilea,
înaintea frământatului. Probabil, din alte raţiuni fiziologice şi de o apreciere diferită privind
creşterea intensităţii procedeelor.
III.2. PRINCIPALELE FORME DE MASAJ
Netezirea (efleurajul)
Primele procedee de masaj constau din neteziri sau alunecări uşoare şi ritmice aplicate cu
faţa palmară a mâinilor pe suprafaţa tegumentară tratată. Ele se fac cu o anumita apăsare, cu
sens bine determinat şi cu un ritm variabil, în funcţie de necesitaţi. Tehnica manevrei este
destul de simplă. Se poate face şi cu faţa dorsală a mâinilor, cu degetele apropiate sau
îndepărtate între ele. Se poate aplica cu o singură mână sau cu ambele mâini, în funcţie de
suprafaţa masată.
în funcţie de profunzime. Pentru a acţiona numai asupra tegumentului, folosim alunecări
uşoare şi superficiale. Pentru ţesuturile subcutanate, alunecările se fac mai apăsat şi, la nevoie,
cu o mână aplicată pe cealaltă. Pentru ţesuturile mai profunde, folosim manevre mai
puternice, executate cu rădăcina mâinilor, cu marginea cubitală a palmelor sau chiar cu pumnii
închişi. Suprafeţele mari se masează cu ambele mâini. Pe membre, alunecările se fac cu
mâinile aşezate în cerc la acelaşi nivel, dacă segmentul este destul de gros. Mâinile execută
mişcările simultan sau alternativ. Alunecările executate de dosul mâinilor întinse sau având
degetele strânse în pumn, sunt mai pătrunzătoare decât cele executate cu faţa palmară a
mâinilor şi degetelor.
Presiunea manevrei poate fi menţinută uniform pe toată întinderea porţiunii masate sau poate
creşte de la jumătatea distanţei parcurse (pe suprafeţe mai mari), pentru ca apoi să scadă spre
sfârşitul ei. Forţa de apăsare în manevrele de netezire se va adapta la natura şi consistenţa
ţesuturilor masate. Astfel, dacă vrem să influenţăm circulaţia sanguină din ţesuturile
superficiale, folosim o apăsare mai redusă, iar atunci când vrem să ne adresăm circulaţiei mai
profunde, folosim o presiune manuală mai crescută.
Pentru activarea vaselor limfatice folosim alunecări lente şi mai apăsate.
Sensul aplicării netezirilor este determinat de circulaţia superficială sau de întoarcerea

26
sângelui în capilare şi vene, precum şi de sensul scurgerii limfei în spaţiile şi vasele limfatice.
La nivelul membrelor, mişcările se execută de la extremităţi înspre rădăcinile lor.
La nivelul trunchiului, manevrele se execută de la gât şi ceafă, înspre umeri şi omoplaţi, iar pe
regiunea dorsală, de sus în jos.
Ca întindere regională, manevrele de netezire se aplică pe porţiuni anatomice bine delimitate,
ca de exemplu: membru superior (antebraţ şi braţ), membru inferior (gambă şi coapsă).
De asemenea, se pot executa manevre de netezire mai scurte, regionale (ceafa, spate, regiune
lombară, muşchi fesieri) sau toate la un loc succesiv, dar cu durată mai lungă. Mărimea zonei
anatomice pentru masat trebuie să fie indicată de medic.
Pe regiunile mari, cu manevre mai lungi, acestea pierd din viteză şi presiune şi devin mai
lente.
Pe regiunile mai circumscrise, manevrele câştigă în viteză, presiune şi eficienţă.
Manevrele de netezire se execută în general în linie dreaptă, în lungul membrelor, al grupelor
musculare sau al vaselor sanguine, dar ele pot fi executate şi în sens transversal, în cerc,
şerpuit sau în zig-zag, acolo unde configuraţia anatomică sau structura tisulară o cere. In
manualele vechi de masaj, aceste manevre de netezire sunt frecvent întâlnite sub denumirea
de „efleuraj" (izvorât din limba franceză).
Principalul efect al manevrei de netezire este activarea circulaţiei sanguine şi limfatice
superficiale, atât în mod direct, cât şi în mod reflex, asupra terminaţiilor nervoase receptoare
periferice (cu influenţe favorabile neuro-vasomotorii şi umorale asupra întregului organism).
Prin acest mecanism, se explică şi se confirmă efectele de mai lungă durată ale manevrei.
însoţite sau nu de manevre de vibraţii, manevrele de netezire pot să influenţeze favorabil
contracturile musculare dureroase şi nevralgiile aferente locale. Pe aceste efecte de sedare
dureroasă locală se bazează acţiunea şi indicaţia de manevră pregătitoare în masaj. Cu ajutorul
acestei manevre se poate obţine o adaptare tisulară mai bună la manevrele de masaj care
urmează (pentru toleranţă şi eficacitate). Netezirea fiind o manevră de suprafaţă tisulară, este
mai bine tolerată în cadrul succesiunilor manevrelor de masaj. Cu cât este mai profundă,
adresându-se şi straturilor musculare superficiale, dobândeşte şi un caracter trofic, prin
acţiune metabolică (aport de sânge oxigenat versus îndepărtare de reziduuri toxice locale).
Sintetizand, ne dăm seama de valoarea miorelaxantă loco-regională a acestei manevre.
III.4.2. Frământatul (petrisajul)
Este un procedeu ce constă în prinderea muşchilor şi a ţesuturilor subiacente (cutanate şi
musculare) sub formă de cută, ridicarea lor şi stoarcerea lor prin comprimare între degete şi
palmă, între police şi restul degetelor sau/şi prin presiune pe planul profund.
Frământatul se poate executa cu ambele mâini sau cu o singură mână, prin mişcări
ondulatorii, ritmice şi succesive. Tehnica manevrelor executate variază în funcţie de regiunea
şi segmentul tratat, precum şi de scopul urmărit.
Astfel, pe regiunile corporale întinse şi plate (spate, piept), se efectuează o ridicare şi prindere
între degete şi rădăcina mâinii a unei cute tisulare care apoi se stoarce prin împingerea mâinii
înainte, spre degete, şi prin comprimarea cutei cu partea cărnoasă a rădăcinii mâinii (faţa
palmară), precum şi prin apăsarea ei pe planul profund. Mişcarea se repetă de mai multe ori
pe acelaşi loc, apoi mâinile se deplasează din aproape în aproape, pe regiunea tratată,
transversal, dinspre linia mediană spre lateral şi de-a lungul, în sens descendent.
Pe membre, frământatul se execută fie cu ambele mâini (aplicate „în cerc"), adică intr-un fel
paralel sau „în brăţară", la acelaşi nivel, în regiunile cu segmente voluminoase (precum
coapsele), sau aplicate etajat (la gambe, braţe, antebraţe), sau cu o singura mână, care
frământă separat fiecare grupă de muşchi.
Procedeul constă din succesiunea următoarelor manevre: prinderea şi strângerea muschilor
între degete şi palme, presarea pe planul profund şi apoi slăbirea presiunii cu relaxarea
muşchilor. Forţa de presiune a mâinilor se adaptează volumului şi rezistenţei grupului

27
muscular.
La nivelul membrelor, sensul manevrelor executate se recomandă a fi dinspre rădăcina lor
spre extremitate la cele mai „uşoare" (ca presiune) şi în sensul circulaţiei de întoarcere (la cele
mai profunde).
La frământatul circular, presiunile se fac strângând ţesuturile deodată cu ambele mâini, iar la
manevra „şerpuită" sau „în val", presiunile se exercită alternativ.
Pe marile mase musculare (ca la nivelul coapselor), frământatul se execută formând o lungă
cută de muşchi, prinsă între degete şi podul palmei şi bine strânsă, ridicată şi apoi presată pe
planul profund, fără a o lăsa din mâini şi fără desprinderea palmelor de pe tegument, în
continuare, din aproape în aproape, mâinile repetă manevra pe toată regiunea ce trebuie
masată.
In regiunea abdominală, frământatul se utilizează numai dacă există ţesuturi celulo-adipoase
abundente. Se execută un frământat „în cută" sau „în val", printr-o mişcare de ridicare şi
stoarcere a ţesuturilor sau de ducere înainte şi înapoi a cutei de ţesuturi adipoase (prinse între
degete şi palme).
Din amănuntele tehnice expuse până acum, rezultă că această manevră are acţiunea cea mai
profundă asupra ţesuturilor, inclusiv a celor musculare.
Prin acest procedeu cu pronunţată acţiune mecanică este activată circulaţia profundă, este
stimulată activitatea biologică tisulară, elasticitatea musculară. Se îmbunătăţesc schimburile
nutritive tisulare şi se activează eliminările elementelor rezultate din catabolismul tisular, în
afară de efectele vasculo-trofice, activitatea musculară este influenţată favorabil şi prin căi
nervoase reflexe.
Aceste moduri de acţiune demonstrează şi justifică utilitatea şi valoarea manevrei în atrofiile
musculare de inactivitate după imobilizări prelungite post-traumatice sau de alte cauze.
III.4.3. Baterea (tapotamentul)
Constă în lovituri uşoare şi ritmice aplicate pe piele (inclusiv pe părţile moi subiacente),
aplicate cu marginea cubitală a degetelor şi a mâinii, cu palma întinsă, strânsă „căuş", cu
mâinile strânse în pumn, antero-posterior sau pe muchiile laterale. Este cel mai intens şi
stimulant procedeu de masaj.
Se subînţelege că aceste diferite forme de folosire a mâinilor se aleg şi se aplica în funcţie de
regiunea tratată şi de scopul urmărit.
Indiferent de forma mâinilor şi a degetelor menţionate mai sus, loviturile se aplica la distanţă
mică una de alta, într-un ritm foarte viu. Pe porţiunile cu ţesuturi moi, intensitatea loviturilor
este mai crescută (de exemplu, cu partea cubitală a mâinilor).
Mişcarea ce execută loviturile trebuie să fie efectuată cu o mare flexibilitate si mobilitate din
articulaţia pumnilor, să nu cadă pe tegument cu rigiditatea unor mâini crispate din articulaţiile
radio-cubito-carpiene (este un element esenţial în tehnica de execuţie a procedeului).
Intensitatea manevrei se va adapta şi sensibilităţii ţesuturilor tratate. Se subînţelege că mâinile
terapeutului trebuie să fie foarte mobile şi suple.
In anumite situaţii, în funcţie de regiune şi de suferinţă, se îndoaie vârfurile degetelor, ca să
cadă perpendicular pe zona masată (ca la apăsarea degetelor pe clapele unui pian, dar cu o
presiune mai crescută şi adaptată). Pe regiunile mai sensibile, frecvenţa lovirilor manuale se
poate rări puţin. Dacă pe regiunile dorsală şi lombară a corpului se aplică lovirea
perpendiculară, pe regiunea abdominală se poate impune lovirii digitale o uşoară mişcare de
alunecare, în acest sens se poate vorbi de o adevărată manevră de percuţie, incluzând (în
funcţie de regiune şi afecţiune) forma, intensitatea şi ritmul aplicării. Unii specialişti
consideră că „percutatul" are ca o caracteristică principală ritmul rapid şi supleţea mare a
mişcării.
Ca o nuanţă de aplicare a acestui procedeu este menţionat „plescăitul", care constă în folosirea
feţei palmare a degetelor sau a palmelor, indicate în masajul stimulator al regiunilor întinse şi

28
puţin sensibile (spate, coapse-posterior).
Pe regiunile foarte musculoase şi puţin sensibile se poate aplica baterea cu pumnii (strânşi),
mai mult sau mai puţin închişi, în funcţie de volumul muscular. De exemplu, baterea cu
marginea cubitală a pumnilor strânşi se poate aplica pe regiunile fesiere. Menţionăm ca
element interesant şi nu lipsit de importanţă, că fiecare din diferitele manevre de batere
menţionate mai sus produce un zgomot sau sunet caracteristic perceput în apropiere sau la
distanţă, ce poate caracteriza distinct aplicarea respectivei manevre. Acţiunea specifică a
manevrelor de batere este excitantă-stimulantă, motiv pentru care se execută după ce corpul a
fost pregătit prin manevrele precedente.
Unul din efectele benefice ale procedeului constă în reducerea sensibilităţii nervilor periferici.
Dar, mai importantă este creşterea tonusului musculaturii scheletice, prin stimularea
potenţialului de contracţie a fibrelor musculare, în plus, se obţine o semnificativă creştere a
afluxului sanguin în regiunile masate (prin acţiuni complexe, mecanic-vascular-intramuscular
şi asupra nervilor vasomotori). Se manifestă vizibil prin eritemul cutanat al regiunii masate.
UI.4.4. Fricţiunile
Fricţiunile reprezintă - după manevrele de netezire - cele mai vechi şi mai folosite manevre de
masaj. Acest procedeu se adresează ţesuturilor subcutanate şi mai profunde. Constau în
apăsarea tegumentului şi a ţesuturilor moi subcutanate pe cele profunde sau pe un plan dur
(osos) şi deplasarea lor în sens circular şi liniar, în regiuni circumscrise - atât de către zona
anatomică tratată, cât şi de elasticitatea degetelor aplicate.
Fricţiunea se execută pe porţiuni mici cu buricul degetelor (faţa palmară sau vârful lor), în
general se folosesc 2 sau 3 degete, în funcţie de regiunea tratată (index, medius şi inelar).
Pe regiunile corporale mari şi foarte mari se lucrează cu degetele întinse, palma întreagă,
podul palmei, cu una sau ambele mâini.
Pe regiunile mai cărnoase şi mai puţin sensibile fricţionăm cu faţa dorsală a mâinilor sau cu
nodozităţile articulare realizate de închiderea pumnilor.
Pe regiunile reduse sau circumscrise corporale, folosim o singură mână. Când lucrăm cu
ambele mâini, fricţiunea se execută simetric şi simultan.
După intensitatea presiunii, fricţiunea poate fi superficială, medie sau profundă (în funcţie de
regiune şi afecţiune), în funcţie de regiunea anatomică, intensitatea presiunii şi scopul urmărit,
unghiul de aplicare al degetelor va fi în general între 30 şi 80 de grade.
Se execută mişcări circulare intr-un sens şi apoi, imediat, în sensul opus. Mâinile efectuează
întotdeauna aceleaşi mişcări.
Pe regiunile sărace în ţesuturi moi şi mai puţin suple (periarticular, periligamentar şi tendinos)
se execută o fricţiune liniară cu mişcări scurte şi ritmice.
In funcţie de regiune, se folosesc policele şi indexul, indexul şi mediusul, si mai rar marginile
cubitale ale palmelor.
Practic, majoritatea regiunilor beneficiare ale fricţiunilor se află pe partea posterioară a
corpului, astfel că subiectul se va afla în poziţia de decubit ventral.
Spre exemplificare, fricţiunile paravertebrale se aplică de sus în jos, succesiv în spaţiile
intervertebrale, fără a sări vreun segment, de preferinţă cu două degete (indexul şi mediusul)
prin mişcări circulare, ondulat sau în zigzag.
Pe regiunile dorsale, un efect bun se obţine aplicând vârful degetelor 2-3-4 (index, medius şi
inelar), dinspre regiunea mediană înspre exterior.
Nu este permisă sărirea unor zone (succesiunea trebuie respectată), deoarece nu se pot lega
între ele manevrele şi efectele fricţiunii.
Pe membre, fricţiunea se execută mai bine dacă sprijinim segmentul masat pe un plan
rezistent.
Presiunea la fricţiune variază în funcţie de natura ţesuturilor masate şi de sensibilitatea lor, dar
şi de profunzimea acestora, fiind mai mare asupra ţesuturilor profunde, la nevoie apăsând cu

29
cealaltă mână pe cea care face manevra propriu-zisă.
Manevra de fricţiune poate avea o pondere mai mare sau mai mică în succesiunea şi durata
celorlalte procedee principale de masaj, în funcţie de suferinţa tratată. De asemenea, pentru
executarea ei, tot în funcţie de natura afecţiunii, se pot utiliza talcul sau o serie variată de
unguente cu conţinut medicamentos prescrise de medic.
Efectele acestui procedeu se produc nu numai printr-o acţiune mecanică locală, ci mai ales pe
căi reflexe (ca la masajul segmentar-reflexogen).
Local, se obţine o mobilizare a ţesuturilor moi, prin mărirea elasticităţii şi supleţei. Pe cale
reflexă se obţine o activare a circulaţiei locale, cu stimularea schimburilor nutritive, dar şi o
relaxare loco-regională.
Este o foarte bună metodă de diminuare a sensibilităţii dureroase produsă de contracturi
musculo-tcndinoase locale, dar şi de ameliorare a hipertonusului neuromuscular general.
Indicaţiile acestei manevre ca atare sunt multiple: sechele post-traumatice sau postoperatorii,
hipertonizarea musculaturii scheletice hipotrofiate după imobilizări prelungite, afectări
tendinoase şi ligamentare periarticulare cronice şi subacute, prin acţiunile locale şi reflexe
nervoase menţionate mai sus.
Manevrele de fricţiune corect executate pot avea efecte spectaculare de dezagregare şi
asuplizare a proceselor fibroase conjunctive locale, de disipare a unor procese locale celulo-
adipoase, seroase şi sechele de hematoame locale, aderenţe cicatriceale etc.
III.4.5. Vibraţiile
Vibraţiile sunt efectuate cu manevre sub formă de trepidaţii fine şi ritmice, prin presiuni
intermitente, executate uniform, prin înaintarea degetelor răsfirate ale mâinilor. Aceste
mişcări realizează mici deplasări cutanate şi tisulare subiacente, prin presiuni ondulatorii
locale.
Vibraţiile manuale se execută cu vârful degetelor sau cu faţa lor palmară, de regulă cu
degetele întinse, cu pumnul deschis sau închis.
Mişcările vibratorii executate se aseamănă cu un tremurat continuu, dirijat ritmic şi conştient,
care antrenează muşchii mâinii, antebraţului şi braţului celui care execută manevra
terapeutică.
In general, vibraţiile din cadrul masajului manual medical se aplică pe regiuni limitate.
Intensitatea manevrei depinde de forţa mâinilor aplicantului, dar trebuie adaptată la natura
regiunii şi suferinţei tratate. Durata manevrei nu este mare, deoarece se limitează în general la
regiuni circumscrise. De obicei, se execută cu vârful degetelor 2-3-4 (index, medius şi inelar).
Cele mai bune efecte se obţin în aplicaţiile efectuate pe traiectul nervilor periferici, pe
inserţiile tendo-musculare, periarticular. Ele acţionează mecanic-local, dar mai ales reflex, cu
efect calmant loco-regional. Principala acţiune este relaxantă - local, regional şi general.
In mod clasic se recomandă ca între toate cele 5 procedee principale de masaj menţionate,
precum şi la încheierea lor să se aplice o scurtă manevră de netezire (efleurage). Respectarea
strictă a frecvenţei, a ponderii şi duratei acestui procedeu în respectivul precept terapeutic este
la latitudinea medicului care prescrie masajul.
HI.5. PROCEDEE AJUTĂTOARE DE MASAJ
Există o serie de manevre de masaj, ajutătoare sau secundare, derivate din cele principale sau
cu caractere proprii; ele se intercalează între manevrele principale sau se adaugă la sfârşitul
şedinţelor obişnuite, pentru a completa acţiunea acestora.
III.5.1. Cernutul şi rulatul
Aceste manevre se aplică îndeosebi pe membrele superioare şi inferioare, după procedeele
mai puternice, de frământare şi batere. Au o acţiune de relaxare musculară, creştere a supleţei
tisulare, activare trofo-vasculară locală. Se execută cu ambele mâini, aplicate de o parte şi de
alta a segmentului masat. Masa musculară se prinde de jos în sus cu degetele flectate şi se
mişcă în sens lateral şi de jos în sus, prin ridicări şi presiuni alternative asemănătoare

30
cernutului cu o sită. Ritmul manevrei este vioi, mâinile se vor deplasa din aproape în aproape
în lungul segmentului masat, de sus în jos.
Rulatul se execută cu degetele întinse şi cu palmele apăsând pe ţesuturi mai tare decât la
cernut. Masa de ţesuturi moi se prinde între palme sub diverse unghiuri şi se rulează în toate
sensurile, într-un ritm foarte viu. Rulatul are acţiuni similare cu cernutul. Cele 2 manevre se
pot combina; sunt foarte eficace şi utilizate în masajul sportiv, pentru refacerea musculaturii
după efort (miorelaxarea tisulară, sedarea locală, refacerea troficităţii).
III.5.2. Presiunile
Presiunile sunt manevre cunoscute de foarte mult timp, folosite şi în prezent. Evident, fiind un
procedeu secundar şi cu anumite caracteristici, este utilizat în anumite situaţii, în cadrul
masajului general sau ca procedură independentă. In general este indicat şi aplicat la persoane
robuste, tineri sau adulţi sănătoşi, fiind contraindicat la femei şi copii. Se indică adesea pentru
regiunea dorsală şi paravertebral.
Se aplică palmele cu degetele întinse de o parte şi de alta a coloanei vertebrale, subiectul fiind
bineînţeles, în decubit ventral. Se apasă o dată sau de mai multe ori pe acelaşi loc, apoi se
deplasează palmele mai jos (dacă se începe din segmentul proximal), repetând mişcarea pe
toată întinderea vizată de această tehnică. Palmele se pot deplasa concomitent sau succesiv.
Fermitatea presiunii se adaptează structurii tisulare masate; putem creşte forţa de presiune
adăugând şi greutatea trunchiului nostru (prin aplecare înainte, menţinând antebraţele întinse),
dar fără a exagera. Căutăm să menţinem o intensitate a presiunii cât mai uniformă; putem
adăuga şi mişcări de vibraţii (statice, pe acelaşi loc). Dacă se produce jenă sau durere locală,
se renunţă la acest procedeu.
Presiunile pot fi folosite (împreună cu fricţiuni şi neteziri locale) în masajul periostal. In
funcţie de regiunea tratată se execută continuu sau cu întreruperi, cu intensităţi adaptate medii
sau mari.
Corect executat, se poate solda cu o diminuare semnificativă a durerilor periostale locale (cu
hiperemie locală de lungă durată), după o uşoară şi tranzitorie creştere a sensibilităţii. Acesta
este un procedeu cu o tehnică mai deosebită şi mai pretenţioasă, necesitând experienţă şi
indicaţie selectivă din partea medicului specialist.
O anumită tehnică de presiune se poate folosi şi în afecţiunile dureroase ale unor nervi
periferici (de la rădăcină, descendent pe traiect), dar în aceste situaţii, se preferă mai des
masajul segmentar-refiexogen.
III.5.3. Scuturările
Constau din manevre oscilatorii mai ample, efectuate ritmic cu segmentele membrelor, cu
membrele (în întregime) sau chiar cu întreg corpul.
Bineînţeles, tehnica manevrelor variază cu regiunea corporală pe care se aplică.
Pentru mâini şi picioare se aplică mâinile mascurului pe mâna sau piciorul pacientului,
cuprinzând marginile extremităţilor distale respective, între police şi mijlocul palmelor. Se
imprimă mâinilor maseurului mişcări ritmice alternative dinainte-înapoi. Se realizează astfel
un fel de frământare (frecare) reciprocă a ţesuturilor din spaţiile interosoase metacarpiene sau
metatarsiene. Scuturarea degetelor de la mâini şi picioare se execută prin 2 modalităţi de
aplicare a mâinilor maseurului: fie cu o mână cuprinzând în căuşul palmei vârful degetelor
(mâinii sau piciorului) şi cealaltă fixând articulaţia pumnului sau a gleznei, fie cu ambele
mâini aplicate de o parte şi de alta a acestor segmente. Se execută o mişcare iute de tragere-
împingere a degetelor sau o rulare a acestora, între palme. Scuturarea mâinii sau a labei
piciorului se face aplicând mâinile pe marginile laterale ale acestor segmente, imprimându-se
o mişcare asemănătoare cu cernutul sau rulatul.
Scuturatul membrelor în întregime se execută după terminarea tuturor manevrelor de masaj
obişnuit.
Mâinile maseurului prind extremităţile distale (degetele mâinii, respectiv călcâiele) şi execută

31
scuturări scurte de sus în jos în sensul lungimii membrului respectiv. Musculatura membrelor
trebuie să rămână mereu relaxată.
Scuturatul întregului corp se poate aplica numai la copii sau la persoane cu gabarit redus şi
care pot fi ridicate în braţe, cu trunchiul în uşoară extensie, în general, scuturările se aplică în
scop de relaxare a aparatului tendo-mio-articular.
HI.5.4. Tracţiunile
Aceste manevre se constituie într-un vechi procedeu de masaj şi se pot executa (când este
indicat) la sfârşitul masajului segmentelor sau al articulaţiilor.
Prin favorizarea relaxării muşchilor periarticulari şi a mobilităţii articulare, aceste manevre
realizează o întindere (şi o alungire) în limite fiziologice a elementelor articulare şi
periarticulare, degajând sub presiune şi elementele intra-articulare.
In general, aplicaţia se execută cu ambele mâini ale maseurului, acestea prinzând regiunile de
deasupra şi de dedesubtul articulaţiei şi efectuând tracţiuni ale segmentului în sensul axei
lungi a membrului masat. Se pot face tracţiuni simple sau combinate cu uşoare scuturări ale
segmentului mobilizat, urmărindu-se starea anatomo-funcţionula a articulaţiilor acţionate
(tumefieri sau redori locale etc.). Se pot executa şi tracţiuni ale membrelor în întregul lor
(bineînţeles, la sfârşitul celorlalte procedee de masaj).
Tracţiunea coloanei cervicale se execută prin ridicarea capului, cu ajutorul mâinilor aplicate
pe tâmple sau pe frunte şi ceafă, sau înconjurând capul cu o mână şi aplicând cealaltă mână pe
baza gâtului-posterior.
Toate aceste manevre se execută numai la indicaţie medicală, cu dozare a intensităţii prin
tatonare, progresiv, cu prudenţă şi blândeţe.
III.6. MASAJUL PARŢIAL
Masajul parţial se adresează diferitelor regiuni corporale - trunchi, membre ş.a. Tehnica
acestui masaj se adaptează regiunii anatomice tratate.
III.6.1. Masajul trunchiului
Masajul trunchiului se adresează regiunilor principale ale acestui segment anatomic: zona
dorsală, peretele toracic, regiunea abdominală.
III.6.1.1. Masajul dorsal
Regiunea dorsală (a spatelui), prin caracteristicile sale anatomice - suprafaţă întinsă, relativ
plată, cu reliefuri osoase (coloana vertebrală, omoplaţii), musculare (paravertebrale), cu ţesut
celulo-adipos şi fibro-conjunctiv variabile în funcţie de tipul constituţional de la individ la
individ, este - putem spune - cea mai frecvent solicitată şi beneficiară regiune topografică a
corpului omenesc la masoterapie.
Subiectul (pacientul) va fi poziţionat în decubit ventral, în condiţii de relaxare musculară
generală; cu capul întors pe o parte şi mâinile aliniate de-a lungul corpului.
Manevrele iniţiale sunt constituite din neteziri lungi şi lente, aplicate în sensul de jos în sus,
adică dinspre regiunea sacrată înspre regiunea cervicală.
Palmele maseurului sunt plasate cu degetele întinse îndreptate în sus, paralel cu coloana
vertebrală, la început cât mai aproape de coloană şi apoi, progresiv, palmele se vor deplasa
puţin câte puţin, înspre lateral, simetric, adoptând o poziţie oblică, cu degetele răsfirate.
In acest sens, se înţelege, zonele cutanate masate progresiv şi simetric vor fi, repetăm, dinspre
distal spre proximal - şolduri, flancuri, coaste, omoplaţi, umeri, în funcţie de scopul urmărit,
manevrele de netezire vor fi mai scurte în scop stimulant şi mai lungi, în scop miorelaxant.
Mişcarea mâinilor maseurului poate fi simultană sau alternativă (mai ales la ritm scurt).
Bineînţeles, manevrele se execută modelând palmele după forma şi relieful regiunii masate,
consistenţa ţesuturilor cutanat şi subcutanate.

32
33
III.6.1.2. Masajul peretelui toracic
Este un masaj ce necesită o tehnică aparte şi o manualitate deosebită, datorită particularităţilor
anatomice ale acestei regiuni: tegumente mai subţiri şi mai sensibile, ţesuturi subcutanate
reduse pe părţile laterale şi în zona mediană, existenţa reliefului musculaturii pectorale la
bărbaţi şi a sânilor (glandelor mamare) la femei. Subiectul va fi aşezat în decubit dorsal cu
capul uşor ridicat sau cu trunchiul uşor ridicat, sprijinit pe un plan înclinat oblic. Pentru
masarea părţilor laterale se ridică braţele şi mâinile se aplică pe ceafă; la nevoie, se poate
răsuci parţial trunchiul spre partea opusă regiunii pe care vrem să o masăm.
Mascurul va sta pe latura dreaptă a subiectului masat (dacă este dreptad).
Se începe cu neteziri uşoare şi ritmice, executate cu o mână sau cu ambele mâini, simultan sau
alternativ, de la baza toracelui, în sus, peste regiunea sternală, continuând lateral de-a lungul
claviculelor până la umeri inclusiv; pe părţile laterale, în sensul spaţiilor intercostale, ocolind
regiunile mamare (fig. 7). La început se fac manevre mai 'ungi (şi lente), apoi se continuă cu
manevre scurte, pe regiuni mai reduse (presternal, coastele inferioare şi laterale, zonele
claviculare). Apoi se execută frământatul, mai ales 'a nivelul marginilor inferioare ale
muşchilor pectorali (se pretează mai bine manevra de stoarcere între degete).
Se trece la fricţiune, executată pe zonele musculare: cu feţele palmare sau cu marginea
cubitală a mâinilor pe suprafeţele mai întinse (intercostale), cu vârful degetelor în regiunile
supra- şi subclaviculare. în general, se evită baterea şi vibraţiile. Se încheie cu o netezire
uşoară.
După terminarea masajului sunt recomandate câteva respiraţii ample, executate activ sau
pasiv, cu presiuni pe bazele toracelui în timpul expirului (fig. 8).

34
Fig. 8
III.6.1.3. Masajul peretelui abdominal '•'
Peretele abdominal are alte caracteristici anatomice. Tegumentul este relativ subţire, moale şi
elastic. Sensibilitatea cutanată poate varia de la caz la caz.
Muşchii sunt laţi şi supli, uniţi prin formaţii fibroase - fascii şi aponevro/e. Foarte variabil este
ţesutul subcutanat, privind grosimea stratului şi consistenţa sa. La multe nersoane ţesutul
adipos este abundent, dispus sub formă de benzi sau paniculi, în dauna musculaturii care
devine mai atonă şi deficientă funcţional. Evident, manevrele se Captează acestor consistenţe
diferite. Subiectul se poziţionează în decubit dorsal cu articulaţiile şoldurilor şi genunchilor
flectate, pentru relaxarea musculaturii.
Masajul peretelui abdominal este un masaj superficial, comparativ cu masajul conţinutului
abdominal (ce va fi prezentat mai departe), care este profund.
Se începe cu netezirea, cu manevre orientate după sensul circulaţiei de întoarcere venoase şi
limfatice.
începe din regiunea supraombilicală, alunecând palmele în sus, spre marginile costale,
continuând în sensurile laterale spre flancuri, apoi în zona subombilicală în jos şi spre linia
mediană, în lungul şanţurilor iliace, spre simfiza pubiană.
Manevra se poate executa din aplicaţii succesive ale palmelor sau printr-o mişcare continuă,
însumată, şerpuită (ondulată). Netezirea se execută prin mişcări lente, prelungite, iar pentru
realizarea unui contact cât mai bun între palmele maseurului şi peretele abdominal, se
recomandă ca la înaintarea în sens ascendent să se înceapă cu vârfurile degetelor, terminând
cu rădăcina palmelor, iar la sensul descendent, manevra să se facă invers, cu aplicarea
succesivă rădăcină palmară-faţa palmară-vârful degetelor. Mişcările se execută simetric,
alternativ sau mai degrabă simultan.
Un caracter mai profund al manevrei poate fi imprimat de tehnica „mână după mână" prin
mişcări legate.
Frământatul se utilizează numai în cazurile cu ţesut celulo-adipos semnificativ reprezentat.
Ponderea sa este mai importantă la masajul abdominal profund.
Se continuă cu un tapotament uşor, executat cu multă supleţe, cu pulpele şi vârfurile
degetelor. Se trece la fricţiune (unii o execută înaintea frământatului). Se face cu podul palmei
sau cu palma întreagă, foarte rar cu degetele. Masajul se încheie, totdeauna cu manevre uşoare
de netezire şi vibraţii.
După aceasta se pot face câteva mişcări active de respiraţie profundă. Spre deosebire de
masajul abdominal profund, la care efectele sunt predominant mecanice, masajul peretelui
abdominal are efecte mai mult reflexe prin acţiuni asupra elementelor constitutive.
M 6.2. Masajul membrelor inferioare

35
Se poate executa pe segmente sau pe toată lungimea lor. Mai întâi se masează Partea
posterioară, apoi cea anterioară. Deci, se începe din poziţia de decubit ventral, ^ecutat analitic,
se începe cu regiunea fesieră şi se termină cu piciorul.
Masajul regiunii fesiere
Se începe cu neteziri efectuate cu ambele mâini, înaintându-se în sus spre regiunea Ornbară, în
jos spre coapse şi lateral spre şolduri. Se folosesc manevrele puternice, cu
62
Masajul medical clasic
Fizioterapie
63
podul palmelor, rădăcina mâinilor, cu pumnii închişi sau cu marginile cubitale ;,|c mâinilor.
Se execută simultan pe ambele fese sau alternativ (//#. 9).
Urmează frământatul, execulându-se cu ambele mâini procedeele de stoarcere <,, presiune cu
pumnii, simetric alternativ pe fiecare fesă în parte. Se continuă cu pn,. cedeele de batere, cu
marginea cubitală a degetelor şi palmelor, cu pumnul deschis sau închis şi cu marginea sa
cubitală (fig. 10 şi 11). Apoi se trece la fricţiuni energice, executate cu palmele sau cu pumnii;
se poate creşte forţa de acţiune folosind procedeul „mână peste mână" (fig. 12 şi 13). Se
încheie cu netezire combinată cu vibraţii sau trepidaţii.

Fig. 9

36
Fig. 11

Fig. 10
Fig. 12
64
Masajul medical clasic
Fizioterapie
65

37
Fig. 13
III.6.2.1. Masajul coapsei (posterior)
Manevrele se vor adapta musculaturii voluminoase şi rigide a segmentului.
Evident, se începe cu netezirea. Palmele se aplică în cerc în jurul coapsei. Ele vor aluneca
ascendent, de sub genunchi până peste regiunea fesieră, la început cu mişcări lungi şi lente şi
apoi scurte şi mai apăsate. Uneori putem folosi pumnul închis şi proeminenţele realizate astfel
de articulaţiile interfalangiene sub forma manevrei „în pieptene" (fig. 14). Frământatul este
procedeul de bază şi se aplică în cerc, şerpuit sau
ft

ţn cută" (//,(,'. 15). Baterea (tapotamentul) se execută energic, cu palmele, muchia lor sau cu
pumnii închişi.
Procedeul nu se aplică pe faţa internă a coapsei şi pe spaţiul popiiteu. Se pot adăusa ca
manevre cu eficienţă recunoscută, cernutul şi rulatul. Continuăm cu fricţiunea (cu podul
palmei, muchia palmei sau cu pumnul) şi încheiem cu netezirea, cu mişcări lungi şi lente.

38
Fig. 14
Fig. 15
HI.6.2.2. Masajul gambei (moletul)
Gamba se poziţionează cu genunchiul uşor flectat şi laba piciorului în uşoară extensie, pentru
relaxarea acestor muşchi, sprijinind glezna pe genunchiul executantului, pe o pernă sau pe un
sul (fig. 16).
Procedeele se aplică în ordinea clasică, sensul mişcărilor este tot ascendent, respectiv de la
călcâi până peste genunchi. Se începe tot cu neteziri lungi, urmate de cele scurte (pe tendonul
ahilian, muşchii gemeni, spaţiul popiiteu), alternând mişcarea mâinilor, în plină masă
musculară a molctului, alunecările pot deveni mai apăsate; în jurul maleolelor, o bună netezire
este în sens circular. Frământarea se execută cu o mână sau cu ambele mâini, în cerc sau
şerpuit (fig. 17).
Manevrele de batere se aplică numai pe masa cărnoasă, fără prea multă insistenţă. Fricţiunile
se execută cu degetele şi palmele, tot în sens ascendent, prelucrându-se întâi ţesuturile moi
perimaleolare, tendonul ahilian, muşchii gemeni. Urinează cernutul şi rulatul, încheindu-se cu
netezirea.
Masajul membrului inferior în întregime se aplică atunci când timpul rezervat membrelor
inferioare este prea scurt, în cadrul masajelor generale restrânse sau la copii. ^e execută
aceleaşi manevre, în sens ascendent, de la picior până la fesă.
66
Masajul medical clasic
Fizioterapie
67
l

39
Fig. 16

Se poate încheia cu scuturarea membrului inferior în întregime, înconjurând cu mâinile


porţiunea de deasupra gleznei; în timp ce exercităm o uşoară tracţiune în axul membrului,
facem şi câteva mişcări scurte în plan vertical şi în sens lateral.
Masajul membrelor inferioare pe partea anterioară se execută după terminarea prelucrării
părţii posterioare. Se vor parcurge etapele secvenţiale topografice tot în sens ascendent,
începând cu laba piciorului şi terminând cu coapsa.
Bineînţeles, subiectul va sta culcat pe spate, având capul uşor înclinat.
III.6.2.3. Masajul piciorului
Este un masaj aparte, datorită conformaţiei anatomice a acestui segment corporal.
Gamba subiectului va fi întinsă, iar executantul va putea prelucra piciorul din două poziţii: din
lateral, cu gamba sprijinită pe genunchii săi, şi din faţa pacientului, al cărui picior va rămâne
liber în afara planului de sprijin (a marginii patului).
Toate procedeele se execută minuţios.
Netezirea se execută cu podul palmei, cu rădăcina mâinii sau cu pumnul închis (pe plantă) şi
cu palmele şi degetele (anterior şi lateral), prin mişcări scurte (fig. 18).
Se continuă cu fricţiunea, executată în sens circular în jurul maleolelor şi a cal-caneului şi în

40
sens liniar în lungul tendoanelor şi a spaţiilor interosoase metatarsiene (fig. 19). Apoi aplicăm
o scuturare a spaţiilor interosoase şi o netezire cu mişcări lente şi apăsate. Degetele vor fi
prelucrate împreună sau separat, cu neteziri, fricţiuni, tensiuni, tracţiuni şi uşoare scuturări.

18
Fig. 19
Fig. 17
Masajul gambelor. Absenţa sau „sărăcia" ţesutului moale subcutanat din acest Segment
imprimă masajului anumite particularităţi.
Gamba şi piciorul, situate în afara planului de sprijin, vor fi susţinute de execu-ar)t, călcâiul
sprijinit pe genunchii mascurului sau într-o mână a acestuia.
Manevra alunecării de netezire va fi mai pronunţată în loja antero-externa (mai Musculoasă)
şi mai slabă de-a lungul fâşiei antero-interne.
Se face de preferinţă cu podul palmei sau cu faţa palmară a degetelor. Frământatul re un rol
foarte redus şi se limitează la zona antero-externa, fiind executat cu o sin-

68
Masajul medical clasic
Fizioterapie
69
gură mână (fig. 20). Fricţiunea se aplică predominant lot pe loja antero-externă, folosi^ de
preferinţă eminenţele tenare şi hipotenare ale palmei. Se încheie eu mişcări lente şi uşoare de
netezire.
cat şi bătătorit, cu palmele, cu pumnii închişi sau semideschişi (fig. 22). Se mai daucă rulatul şi
cernutul cu efecte semnificative.

Fig. 20
Masajul genunchiului se execută cu pulpele digitale prin mişcări uşoare de netezire şi
fricţiune.
Masajul coapsei se începe tot prin manevre lungi de netezire, dar cu presiune crescută, ţinând

41
cont de masivitatea muşchilor extensori ai gambei. Ele pot fi urmate de mişcări scurte şi dese.
Frământatul se execută cu manevre circulare, şerpuite sau „în cută", cu ambele mâini (fig.
21). Se continuă cu orice formă de batere (tapotament):

Fia. 22
Fig. 21
Urmează fricţiunea executată cu podul palmei, rădăcina palmelor sau cu pumnul închis. Ca de
obicei, masajul se încheie cu netezire, în final, se indică executarea unor scuturări ale
membrului inferior, apucând extremitatea membrului inferior cu o mână şi executând manevra
cu cealaltă mână, imprimând şi mişcări în toate sensurile.
III.6.3. Masajul membrelor superioare
Pentru masajul membrelor superioare, poziţia pacientului poate fi în decubit dorsal, preferabil
cu trunchiul ridicat, adică în postură de culcat-rezemat sau şezând-reze-mat. Şi la membrul
superior, masajul se execută de la segmentul distal (mână) înspre segmentul proximal (umăr).
Pentru oricare din segmentele masate, mascurul trebuie să-şi aleagă cea mai comodă poziţie.
Masajul degetelor se începe prin neteziri executate pe fiecare deget în parte, pe toată lungimea
şi insistând pe fiecare segment falangian. Se continuă cu fricţiuni aplicate mai ales pe faţa
palmară a degetelor, apoi se fac tracţiuni şi scuturări ale fiecărui deget, după care se
recomandă mobilizări pasive ale tuturor degetelor.
Masajul mâinii se începe tot prin manevre de netezire, efectuate la început pe faţa dorsală,
apoi pe cea palmară.
Se continuă cu fricţiuni sau cu frământări (ne orientăm asupra alegerii succesiunii
Procedeului), executate liniar pe faţa dorsală (de-a lungul tendoanelor şi al spaţiilor
Werosoase) şi circular, pe faţa palmară. Apoi se trece la scuturatul mâinilor împreună cu
degetele. Netezirea de încheiere se face pe ambele feţe ale mâinilor (fig. 23, 24, 25).
Masajul antebraţului se începe cu mişcări de netezire lungi şi lente efectuate cu atlibele mâini,
în sens ascendent, dinspre pumn până deasupra cotului, cu mâinile apli-
70
Masajul medical clasic
Fizioterapie

42
71

Fig. 25
Fig. 26

cate circular pe antebraţ sau cu acest segment cuprins între palmele paralele ale mascurului,
cu manevre executate simultan sau alternativ. Frământarea se poate execula în •ere şcrpuil sau
„în cută" (/î#. 26, 27), combinată cu manevre de fricţiune care pot preceda sau urma
frământarea, în sens liniar în lungul tendoanclor şi circular pe partea cărnoasă. Manevrele de
tapolament nu sunt importante pe acest segment, în schimb rulatul se poate executa în sens
ascendent si descendent în ritm viu (//#. 28). Masajul braţului se începe cu netezirea executată
cu ambele mâini, pe o parte şi cealaltă a segmentului, cu antebraţul sprijinit pe genunchiul
executantului. Se poate face şi cu o sin-oură mână, cealaltă sprijinind cotul pacientului. Se
începe cu neteziri lungi, continuate cu neteziri scurte şi apăsate. Apoi se trece la frământat,
executat cu mişcări circulare sau ondulatorii şi apoi prin manevra „şerpuită" (/?#. 29).
Fricţiunea se execută cel mai bine

43
Fig. 28
Fig. 29

Fig. 27
Kig. 30
Fig. 31
72
Masajul medical clasic
Fizioterapie
cu degetele sau cu palmele, dar şi muşchii tenari sau hipotenari ai mâinilor (fig. Mit Se
continuă cu tapotament, cernut şi rulat, manevre foarte eficace la nivelul braţului (Jîi>. 31).
Bineînţeles, masajul se încheie cu neteziri uşoare.
Masajul umărului. Se efectuează alunecări ascendente pe părţile anterioară, lato. raia şi
posterioară a umărului, acestea putând fi prelungite şi înspre omoplat şi toraec. Umărul
constituie unul din cele mai importante şi mai pretabile segmente corporale pentru masaj.
Acest fapt este explicat şi justificat prin particularităţile anatomo-funcţionale, frecvenţa
afectărilor dureroase şi efectele benefice ale masajului.
Manevrele se execută cu pacientul şezând pe un scaun şi executantul stând în picioare în faţa
sa. Frământatul se execută mai ales pe muşchiul deltoid cu degetele şi cu palma întreagă.
Fricţiunea este o manevră importantă şi se execută cu degetele, podul palmei şi cu marginea
cubitală a mâinii. Tapotamentul se efectuează cu partea palmară a degetelor şi cu palmele. Se
încheie cu manevra de netezire.
III.6.4. Masajul capului
Capul este un segment corporal cu totul deosebit prin particularităţile sale anatomo-
fiziologice. Se va ţine cont că între pielea capului şi oasele craniului există un strat foarte
subţire de ţesuturi fibro-elastice (şi musculare) care îi conferă un grad de mobilitate. Aceste
ţesuturi conţin o reţea considerabilă de vase sanguine precum şi terminaţii nervoase. Muşchii
sunt laţi, foarte subţiri şi se insera pe piele şi pe oasele craniului. Vasele sanguine se ramifică

44
în diverse direcţii, iar ramificaţiile nervoase provin din nervii cranieni şi cervicali.
Masajul capului se poate aplica pe toată întinderea sau parţial: pe frunte, creştet, părţile
laterale (regiunile parietale) sau pe zona posterioară (occipitală).
Subiectul masat va sta pe un scaun scund, iar fruntea sau bărbia vor fi sprijinite pe un plan de
sprijin sau pe propriile mâini (sprijinite şi ele).
Mascurul va sta de regulă în faţa sau în spatele pacientului şi va executa masajul - în funcţie
de situaţie - cu o mână sau cu ambele mâini.
Pentru masajul frunţii, mascurul va sta în spatele pacientului, care îşi va rezema capul de
pieptul executantului. Pentru masajul creştetului capului, pacientul îşi sprijină bărbia în palme
şi coatele pe planul pe care stă mascurul (fig. 32).
Pentru masajul regiunii occipitale (şi cervicale posterioare), subiectul masat va sta cu fruntea
sprijinită pe dosul palmelor încrucişate în faţă şi cu antebraţele sprijinite de coapsele
mascurului (fig. 33). Pentru masajul unei părţi laterale a capului se va sprijini capul cu o mână
sau pe pieptul executantului şi cealaltă mână execută masajul.
Masajul constă din neteziri, fricţiuni şi vibraţii, adaptate ca insistenţă şi durata, regiunii
masate şi scopului urmărit.
La frunte, cea mai indicată şi eficace manevră de netezire se execută cu degetele ambelor
mâini, pornind dinspre regiunea mediană înspre lateral. Pentru un masaj nun extins, faţa
palmară a degetelor maseurului va aluneca simetric fie înspre creştet şi spre ceafă, fie înspre
părţile laterale. Palmele se aplică cu degetele răsfirate, uşor îndreptate în sus. Palmele, sau
mai degrabă faţa palmară a degetelor, vor coborî uşor înspre ceafă. Mişcările vor fi lente şi
apăsate. Fricţiunile se pot executa cu ambele mâini sau

Fig. 32
Fig. 33
cu o mână. Degetele vor fi uşor flectate şi îndepărtate între ele. Mişcările vor fi lente şi
circulare, cu presiune moderată. Degetele se vor deplasa din aproape în aproape, pe toată
regiunea, dinspre faţă înspre spate.
Vibraţiile se pot aplica punctiform sau pe zone mici şi sensibile. Se execută cu o singură
mână. Uneori se poate executa o uşoară percuţie cu vârfurile degetelor, cu mişcări rare,
uşoare, executate din articulaţia pumnului.
In general, masajul capului este folosit în scop sedativ, calmant, cu influenţe asupra

45
componentelor nervoase din cavitatea craniană. Acestea sunt considerate ca efecte profunde,
obţinute pe cale reflexă (descongestionarea circulaţiei din cavitatea craniană). ^e obţine o
sedare a stărilor de încordare nervoasă şi se favorizează somnul. Acest fapt se remarcă la
persoanele agitate şi obosite. De asemenea, masajul capului are efecte în nevralgii locale şi
migrene vasculogene. Se realizează şi obţinerea unor efecte superfi-Clale, prin influenţarea
funcţiilor pielii şi a schimburilor nutritive cutanate şi subcutanate.
'1-6.5. Masajul cefei (regiunea posterioară a gâtului)
Se execută fie în decubit ventral, cu capul uşor flectat şi cu fruntea rezemată pe mâinilor sau
cu extremitatea cefalică sprijinită pe un sul moale, ori în poziţie pe un scaun, cu executantul
aşezat în spatele pacientului. Manevrele cele mai
74
Masajul medical clasic
Fizioterapie
75
indicate sunt netezirea şi fricţiunile, la care se pot adăuga de la caz la caz, frământau, 5!
tocatul.
Manevrele de netezire se încep de sus, de la inserţiile muşchilor cervicali pe osul occipital,
până la /onele musculare dintre umeri şi omoplaţi, cu ambele mâini, sirnc. trie, paravertebral-
bilateral.
Se preferă a se începe aceste manevre cu rădăcinile palmare ale mâinilor, con-tinuându-se cu
palmele şi vârfurile degetelor, care se îndepărtează între ele, ca un |e| de evantai. Pentru
regiunile laterale ale gâtului se preferă manevrele care încep cu mar-ginile cubitale ale
mâinilor, care se vor roti progresiv descendent spre marginile lor ra-diale. Fricţiunea se aplică
pe toată întinderea cefei, adaptând manevrele la forma regiunii. Superior, spre occiput, se
execută mişcări liniare, dar mai ales circulare, cu vârfurile degetelor. Mai jos, în zonele
mijlocie şi inferioară (distală), se execută mişcări mai ample, cu podul palmelor, dar şi cu
degetele. Frământatul se aplica pe părţile laterale şi inferioare ale cefei, unde musculatura este
mai pronunţată, mai ales sub formă de cută; preferabil de sus în jos, simetric cu ambele mâini
(fig. 34). Percutatul se combină cu tocatul, în sensul că în regiunea superioară, sub occiput, se
execută cu vârful degetelor, iar pe măsură ce coborâm spre muşchii trapezi sj marginile
superioare ale omoplaţilor, se execută cu faţa palmară sau marginea cubitală a mâinilor.
Vibraţiile se execută cu vârful degetelor, descendent, sub inserţiile musculare occipitale înspre
omoplaţi, simetric - concomitent cu ambele mâini sau succesiv cu o singură mână, de
o parte şi apoi de cealaltă parte. Bineînţeles, masajul se va încheia cu manevre lungi şi lente
de netezire.
Masajul cervical posterior are acţiuni multiple, direct asupra musculaturii locale. asupra
nervilor periferici locali, asupra circulaţiei loco-regionale, dar şi reflex, cu important efect
sedaliv. datorită „bogăţiei" acestei regiuni în receptori reflexogeni („gulerul lui Scerbak"). De
aceea şi indicaţiile masajului acestei regiuni sunt multiple şi variate: spondiloză cervicală,
poziţii sedentare prelungite, nevroze astenice, hipertensiuni arteriale etc.
III.6.6. Masajul facial
Este o formă specială de masaj, practicată mai mult în domeniul cosmeticii, dar şi în terapie.
Noi ne vom limita numai la indicaţiile şi aplicaţiile din domeniul medi-

46
al Cea mai frecventă aplicaţie medicală în acest sens o reprezintă parezele de nerv facial. Se
ştie că afectarea acestui nerv (de obicei unilaterală) produce consecinţe motorii ia nivelul
musculaturii netede proprii la muşchiul orbicular extern al ochiului, al aripii nasului şi la
comisura externă a gurii (a buzelor). Masajul se va executa pe fiecare zonă ţn parte din cele
menţionate, prin manevre de netezire, fricţiune şi frământare în cută, efectuate repetat şi
asociate cu programe de gimnastică activă şi pasivă facială în zeci de şedinţe succesive
sistematic.
III.7. MASAJUL GENERAL
Acesta constă în masarea ţesuturilor de la suprafaţa întregului corp, adică a tuturor
segmentelor şi regiunilor anatomice descrise la masajul parţial, într-o anumită succesiune.
Ordinea de prelucrare a segmentelor corporale a fost şi este un subiect important de dezbatere
de-a lungul timpului, între specialişti - şi chiar între practicanţii experimentaţi privind cea mai
potrivită, logică şi ei'icace succedare în „atacarea" regiunilor. Clasic, se recomandă (şi se
aplică) începerea masajului general cu membrele (superioare sau inferioare), continuându-se
cu regiunea dorsală, abdomenul şi toracele. La membre, se aplică segmentar, începând cu
extremitatea distală; pe regiunile plane sau relativ plane, manevrele erau orientate în sensul
circulaţiei periferice, în procesul de instruire a executanţilor, aceştia erau iniţiaţi să
completeze manevrele propriu-zise de masaj cu mobilizări - mai mult sau mai puţin analitice,
- mai ales pasive şi cu rezistenţă.
Cu timpul, putem afirma că s-a lăsat o libertate de alegere în succesiunea de abordare a
segmentelor masate şi chiar în succesiunea şi ponderea (în durată şi intensitate) procedeelor
de masaj folosite în timpul unei şedinţe de masaj general.
Din punctul nostru de vedere, apreciind că masajul este un mijloc medical terapeutic,
considerăm că este logic şi util să se procedeze aşa, medicul recomandând de la caz la caz să
se insiste pe un segment sau altul în cadrul masajului general, în funcţie de gradul diferit de
afectare şi suferinţă tisulară. Deci, ar trebui să acceptăm ca metoda de abordare şi executare a
masajului general să fie elastică, adaptată fiecărui subiect în parte. Dar, aceasta va fi totuşi
aplicată după o regulă logică, fără schimbări prea dese de poziţie şi fără multe discontinuităţi,
în această situaţie, nerespectarea ordinii clasice nu va fi considerată o greşeală.
în sensul celor afirmate mai sus, este preferabil să se înceapă masajul din poziţia de decubit
ventral, continuându-se în decubit dorsal, în acest context, păstrând o anumită ordine, masajul
se poate desfăşura astfel: spate regiunea lombară - fesă, coapsa şi Samba de partea stângă -
fesa. coapsa şi gamba de partea dreaptă, deci ultimele segmente, cele din apropierea
mascurului (bineînţeles, la executanţii dreptaci). După tre-Cerea subiectului în decubit dorsal,
se prelucrează în ordine: laba piciorului gamba -§enunchiul- coapsa (stânga, apoi dreapta) -
peretele abdominal şi toracele; sau, la lati-tudinea unui maseur experimentat, toracele -

47
abdomenul - membrele inferioare. Oricum,
76
Masajul medical clasic
Fizioterapie
77
la membre se începe cu prelucrarea segmentelor dislale (mână, respectiv picior) şi Sl. termină
cu segmentele proximale (umăr, respectiv sold - fesă).
Masajul general trebuie să-şi păstreze caracterul analitic de prelucrare a segnion. telor şi
regiunilor anatomice, respectând tehnica adecvată caracteristicilor morl'o-funcţionale ale
acestora. Aceasta presupune că masajul general este o procedură pretenţioasă şi de durată,
care solicită timp şi efort executantului. In aceste condiţii, este de la sine înţeles că într-o tură
de lucru, mascurul nu poate executa multe masa;, generale.
Tot în acest context se poate ca - în mod corect, acolo unde este cazul - să \e renunţe la unele
procedee, precum baterea (tapotamentul) sau frământarea, vibraţiile sau la procedeele derivate
sau ajutătoare. De asemenea, ne putem orienta în funcţie de caz, executând o manevră
concomitent pe două segmente simetrice, cu ambele mâini.
In acest mod, eliminând manevrele neesenţiale sau inutile şi timpii morţi, se poate executa un
masaj general mai restrâns, dar cu eficacitatea scontată depinzând, bineînţeles, de experienţa
şi competenţa executantului.
Datorită efectelor multilaterale, masajul general poate fi recomandat în scop igie-nico-
profilactic, tuturor sedentarilor, celor imobilizaţi sau celor având contraindicaţii la eforturi
fizice chiar minime. Primul efect relevant al masajului general este acela de refacere rapidă a
energiilor consumate şi de recuperare funcţională după oboseală, în acest context, apare şi
indicaţia sa în scop curativo-profilactic, cu efecte benefice la persoanele debile, astenice,
convalescente, anemice sau la cele cu tulburări respiratorii, circulatorii, metabolice, având în
vedere contribuţia acestui tip de masaj la refacerea potenţialului biologic şi a capacităţilor
funcţionale diminuate.
III.8. MASAJUL ŢESUTURILOR ŞI ORGANELOR
Din păcate, masajul medical însuşit şi practicat în general în mai toate unităţile terapeutice de
profil (servicii şi cabinete de fizioterapie cu asistenţă ambulatorie, baze de tratament pentru
secţii de profil din spitale, staţiuni balneare) este indicat şi aplicat mai ales pentru ţesuturile
superficiale. Este adesea ignorată, neînsuşită şi neaplicată metodologia masajului profund,
adresată selectiv structurilor tisulare şi viscerale subiacente straturilor anatomice superficiale.
Motivele ar fi multiple: comoditatea (de ce să nu o recunoaştem) medicilor de specialitate şi a
executanţilor, necesitatea însuşirii temeinice a unor noţiuni corecte & anatomie funcţională şi
de fiziologie, timpul afectat procedurii şi minuţiozitatea solid" tată de aplicarea ei etc.
Este vorba într-adevăr de cunoaşterea amănunţită a unor particularităţi anatornO" funcţionale
şi de învăţarea şi aplicarea unor tehnici aparte de masaj.
108.1- Masajul ţesuturilor
[[[8.1.1- Masajul tegumentului
învelişul cutanat are o seric întreagă de particularităţi şi roluri de care trebuie ţinut seamă: este
primul ţesut cu care venim în contact în orice formă de masaj, este înveliş protector al
organismului, are un rol foarte important în termoreglare, este o structură foarte bogată în
diferiţi receptori neuro-reflecşi, are o vascularizaţie bogată, are legături funcţionale complexe
cu ţesuturile şi organele interne etc. în aceste condiţii, procedeele de masaj trebuie adaptate
cât mai corect şi eficient din punctul de vedere tehnic. Pentru tegument, cele mai indicate
procedee sunt cele uşoare şi superficiale, netezirea şi fricţiunile.
Manevrele de netezire-alunecare trebuie executate în funcţie de dispoziţia anatomică a reţelei
vasculare superficiale, adică după direcţia fluxului sanguin în reţeaua ve-noasă, capilară şi
limfatică, după care se adaptează viteza şi ritmul mişcărilor efectuate (mai rapide pentru

48
circulaţia venoasă, lente pentru circulaţia limfatică). Intensitatea presiunii procedeului este în
funcţie de grosimea stratului cutanat şi de profunzimea reţelei vasculare, iar durata manevrei
variază în limite largi. Scopul principal al manevrei de netezire constă în activarea circulaţiei
superficiale şi degajarea celei profunde, stimulând astfel şi schimburile nutritive locale. Acest
procedeu are un rol semnificativ şi asupra receptorilor nervoşi subcutanaţi. Legat de acest
mod de acţiune, sensul, viteza şi presiunea manevrelor, precum şi suprafaţa cutanată abordată
sunt adaptate variabil, în funcţie de caz. în mare, în funcţie de scopul urmărit, netezirile pot fi
excitante (stimulante), cu mişcări mai iuţi şi mai apăsate sau sedative (relaxante), cu mişcări
mai lente şi mai uşoare.
Tot în funcţie de caz, fricţiunile se pot executa cu vârfurile degetelor, cu suprafaţa lor palmară,
cu palma sau rădăcinile mâinilor, pe suprafeţe mai restrânse sau mai mari. Sensul mişcărilor
va fi circular, semicircular sau liniar, executându-se cu o mână sau cu ambele mâini, simultan
sau alternativ, dar întotdeauna respectând tehnica de mobilizare a tegumentului în raport cu
ţesuturile subiacente. Presiunea şi ritmul manevrelor de fricţiune se vor adapta efectelor
urmărite. Cele mai importante efecte ale fricţiunilor sunt menţinerea şi ameliorarea
elasticităţii tegumentare şi subtegumentare, precum şi dislocarea aderenţelor formate între
piele şi straturile profunde, în aceste cazuri, bineînţeles că intensitatea manevrei va fi mai
pronunţată. La nivelul tegumentului, tapotamentul cel mai indicat se va executa cu vârful
degetelor şi cu faţa lor palmară. Vibraţiile realizează un eritem fiziologic cu încălzirea pielii şi
o scădere a sensibilităţii nervoase cutanate. Prin acţiunea mecanică, masajul pielii stimulează
secreţiile glandelor sudori-Pare şi sebacee, favorizând eliminarea metaboliţilor de dezasimilare
ajunşi în structurile tisulare superficiale şi respiraţia cutanată.
'•8.1.2. Masajul ţesuturilor conjunctive
Ţesutul conjunctiv, după cum se ştie, este foarte răspândit în întreg organismul, rePrezentând o
bogată şi importantă textură de „susţinere" anatomo-funcţională intratisu-
Masajul medical clasic
Fizioterapie
79
Iară şi intcrlisulară (de unde şi elementul fundamental al ţesutului interstiţial). El este
repre/entat în mod covârşitor, eu roluri esenţiale în funcţiile de sprijin şi mobilitate jn structura
aparatului locomotor. Geneza, natura şi procesele metabolice caracteristice j, conferă şi îi
permit un înalt grad de regenerare.
Elementele constitutive, celulare şi fibrilare, au proprietăţi diferite - mai elastice sau mai
rigide - în funcţie de regiunile şi zonele anatomice în care este reprezentat şj rolurile pe care le
îndeplineşte. Dacă ne referim la ţesutul conjunctiv situai topograt'ir mai superficial, trebuie să
consemnăm că sunt foarte frecvente situaţiile în care acesta îşi reduce sau îşi pierde
elasticitatea naturală şi supleţea: boli de colagen localizate sau generale, multiple şi diverse
stări posttraumatice, intervenţii chirurgicale (cicatrice postoperatorii diverse) etc. în aceste
situaţii, procedeele şi manevrele de masaj corect indicate şi aplicate au o eficienţă deosebită.
Ele constau din aceleaşi procedee, dar tehnicile trebuie nuanţate în funcţie de situaţiile
particulare tratate.
Tehnicile de netezire vor fi mai puternice, folosindu-se adesea manevrele în „pieptene" sau cu
nodozităţile articulare ale degetelor (metacarpofalangiene sau inter-falangiene proximale).
Frământările, mai ales sub formă de cută, sunt indicate şi eficiente asupra depozitelor
abundente de ţesut celulo-adipos subcutanat.
Fricţiunile sunt foarte eficiente. Ele se execută - în funcţie de situaţia locală - cu degetele,
palmele, marginile cubitale, cu rădăcina mâinii sau cu pumnul închis. Când prelucrăm regiuni
cicatriceale, fricţiunile capătă preponderenţă ca presiune şi durată a aplicaţiei.
Tapotamentul este util mai mult prin manevrele de „tocat" şi „plescăit" (cu palmele deschise).
Vibraţiile au efecte relaxante locale. Pe lângă efectele mecanice pro-priu-zise asupra

49
fibrozărilor, aderenţelor şi retracţiilor tisulare locale, masajul influenţează favorabil şi
circulaţia sanguină locală şi implicit, procesele fiziologice regionale.
III.8.1.3. Masajul ţesutului muscular
Ţesutul muscular striat reprezintă una din principalele componente ale aparatului locomotor,
indispensabil tuturor mobilizărilor active şi pasive.
Muşchilor scheletici li se pot adresa (şi aplica) toate procedeele şi tehnicile de masaj.
Manevrele de netezire se execută în lungul fibrelor musculare, între zonele de inserţie
tendinoasă, exercitând o presiune mai mare pe porţiunile de masă musculară. Regiunea
anatomică a mâinii executantului şi presiunea folosită la masaj se adaptează stratului de
profunzime prelucrat: pentru straturile superficiale se utilizează feţele pa'" mare ale degetelor
şi palmele, pentru straturile profunde folosim faţa dorsală a degetelor, muchia mâinii şi
nodozităţile (dorsale) ale pumnului.
Frământatul este un procedeu de bază. Adaptat de la regiune la regiune, se apl'ca în formă de
cerc, de „brăţară", şerpuit sau în cută. Bineînţeles, pe tendoane, fascii sau
s formaţiile fibroase, nu se aplică. Cernutul şi rulatul produc Lnnilicativă (ca şi netezirea şi
vibraţiile). Manevrele de fricţiune
o relaxare musculară
'elllnificativă (ca şi netezirea şi vibraţiile). Manevrele de fricţiune vor prelucra mai ales zonele
tendinoase (cu mişcări liniare) şi de inserţii musculare (cu mişcări circulare).
Masajul musculaturii striate scheletice are variate şi multiple indicaţii şi efecte: atrofii şi
hipotrofii musculare, contracturi, retracluri musculo-tendinoase, oboseală musculară, din
cadrul diferitelor stări patologice-reumatismale, posttraumatice, neurologice, boli de colagen,
suprasolicitări fizice etc.
III.8.1.4. Masajul pcriostal
Constă în aplicarea unor presiuni simple sau vibratorii foarte puternice, pe anumite porţiuni
circumscrise de periost; manevrele au o durată scurtă (2-3 minute) şi se repetă de câteva ori;
în general, ele produc o durere locală vie, cel puţin egală cu cea precedentă masajului. După
câteva aplicaţii durerea se reduce semnificativ, dar în general, pentru efecte de durată, sunt
necesare mai multe şedinţe (15-20).
111.8.2. Masajul aparatului vascular
Prin masaj se urmăreşte o activare a circulaţiei de întoarcere, de la periferie înspre pompa
centrală cardiacă.
Efectele superficiale ale manevrelor de masaj au însă consecinţe favorabile şi asupra
circulaţiei profunde, în sensul că este antrenată şi o evacuare mai rapidă în vasele profunde,
permiţând în cadrul dinamicii generale cardio-vasculare, o pompare mai eficientă a sângelui
arterial de către inimă.
Principalul mod de acţiune al masajului asupra circulaţiei este cel mecanic. Acţiunea de
apăsare şi împingere asupra undei sanguine în sens centripet exercitată de manevrele de
netezire, fricţiune, frământare, este evidentă. Dar, menţinerea efectelor şi după încetarea
acestor manevre, activarea circulaţiei în profunzime, în regiunile vecine §' simetrice, nu se pot
explica numai prin acţiunea mecanică; intervin fără îndoială şi mecanisme reflexe, nervoase şi
umorale, obţinute mai ales prin manevre ca tocatul cu Degetele, plescăitul şi tapotamentul cu
palmele, vibraţiile. Este influenţată inervaţia vege-totivâ peri vasculară, se eliberează
substanţe hormonale vasoactive.
La început se produce o vasoconstricţie activă, apoi se instalează o vasodilataţie 116 mai lungă
durată, în consecinţă, se realizează o descongestionare şi o derivare a cir-cu'aţiei sanguine în
ţesuturile şi organele profunde. Aceste efecte circulatorii au la rân-u' lor efecte metabolice şi
fiziologice benefice, precum îmbunătăţirea schimburilor nutritive, diminuarea produselor de
dezasimilaţie, influenţarea termoreglării şi a secre-Mor endocrine etc.
Activarea şi facilitarea semnificativă a circulaţiei de întoarcere dinspre segmentele iferice, face

50
ca
masajul să aibă un rol important în reducerea şi combaterea stazelor 51 edemelor periferice.
Masajul medical clasic
III.8.3. Masajul nervilor periferici
De multă vreme s-a constatat că unele manevre de masaj, aplicate în diferite regiuni
dureroase, au un efect calmant (neteziri, vibraţii, tracţiuni). Din mai multe motive, precum
provocarea unor exacerbări ale durerilor locale, existenţa unor contraindicaţii imperfect
cunoscute, nealegerea corectă a celor mai indicate manevre, folosirea masajului în tratamentul
nevralgiilor s-a rărit.
Masajul modern a reconsiderat, prin punerea la punct a tehnicilor corecte, tratarea unor zone
dureroase de la nivelul punctelor de excitaţie de la emergenţa unor nervi sau , de pe traiectul
ramificaţiilor nervoase din ţesuturile superficiale, în aceste scopuri se utilizează neteziri,
fricţiuni, presiuni, vibraţii.
Pe regiunile cu contracturi şi retracturi dureroase se începe cu neteziri întinse şi ritmice, care
pot fi urmate de alunecări mai apăsate, pe traiectul nervilor. Se acţionează astfel în activarea
circulaţiei şi descongestionarea infiltratelor şi stazelor din ţesuturile vecine.
Se continuă cu fricţiuni care pot fi aplicate pe toată zona dureroasă sau numai pe trunchiul
nervos (prin manevre liniare executate cu presiuni mici sau medii, în funcţie de caz).
Presiunile reprezintă o altă manevră importantă. Se execută cu intensităţi variate, apăsând
continuu şi uniform pe acelaşi loc (câteva minute) sau deplasând degetele din aproape în
aproape. Când este cazul, mişcărilor succesive de presiune li se imprimă şi un caracter de
vibraţie, în anumite situaţii şi pe anumite zone (cum ar fi cele în care ramuri nervoase mai
mari sunt acoperite de ţesuturi moi protectoare), se utilizează şi loviturile ritmice prin
manevre de tocat sau bătătorit, cu intensităţi variabile. După o fază de senzaţii dureroase
evidente, se obţine o reducere treptată şi semnificativă a sensibilităţii dureroase locale.
Manevrele mai puternice şi de mai lungă durată produc o vasodilataţie reflexă exteriorizată
prin hiperemie tegumentară în zona masată (prin acţiune pe nervii vasomotori).
Manevrele de vibraţii aplicate metodic (ca timp şi repetiţie) scad sensibilitatea nervoasă,
activează circulaţia, stimulează activitatea funcţională a nervilor (senzitivi, motori etc.).
Combinarea manevrelor de netezire, fricţiune şi vibraţii este cea mai indicată şi eficace
metodologie de masaj în suferinţele nervilor periferici.
III.8.4. Masajul organelor profunde III.8.4.1. Masajul conţinutului toracic
Acest masaj este recunoscut şi descris în tratatele de specialitate pentru acţiunea şi efectele
sale asupra aparatului cardio-circulator intratoracic şi asupra aparatului respi" rator. Nu este
împărtăşit şi aplicat cu mare frecvenţă sau de rutină, datorită unor lirni-te obiective: stabilirea
cu precizie a efectelor benefice, aprecierea contraindicatul^
Fizioterapie
81
selecţionarea riguroasă a cazurilor de către medicii specialişti, experienţa şi tehnica ire-
proşabilă a executanţilor. Se poate accepta şi aplica mai mult în cazurile de tulburări
funcţionale cardiace şi respiratorii. Se descriu forme speciale de masaj pentru regiunea
prccordială şi pentru funcţia respiratorie.
Pentru masajul regiunii precordiale, poziţia subiectului este în decubil dorsal, cu capul şi
trunchiul uşor ridicate pe un pian oblic şi cu membrele superioare şi inferioare uşor flectate.
Masajul se poate aplica în scop relaxant (calmant) sau stimulator, în funcţie de caz.
Mai exact, în situaţiile de „hipotonie" cardio-circulatorie funcţională (cu bradi-cardie), pentru
stimularea contracţiilor cardiace, sunt indicate procedee mai energice (de netezire şi fricţiune).
Pentru efectele de sedare (calmare) funcţională, tehnica procedeelor aplicate va fi efectuată cu
blândeţe. Masajul va începe cu alunecări uşoare şi lente, care pornesc de la vârful sternului,
urcând pe faţa anterioară a sternului şi arcuindu-se uşor pe partea costală stângă, spre vârful
cordului. Manevra se execută cu palma deschisă, degetele întinse, apăsând uniform, cu

51
presiunea dozată de la caz la caz. Se continuă cu fricţiuni lente şi uniforme asupra ţesuturilor
moi subcutanate ce acoperă sternul şi coastele.
Masajul precordial influenţează funcţia cardiacă prin intermediul sistemului nervos.
Forma calmantă are ca scop reducerea şi reglarea ritmului cardiac, în timp ce forma excitantă
accelerează un ritm cardiac lent şi poate creşte o tensiune arterială scăzută.
Pentru influenţarea funcţiei aparatului respirator, masajul se aplică pe întreaga suprafaţă a
toracelui. Se prelucrează succesiv regiunea dorsală, părţile laterale şi apoi regiunea anterioară
a toracelui. Manevrele se vor efectua în ritmul mişcărilor de respiraţie - inspir şi expir. Poziţia
bolnavului va fi adaptată regiunilor masate (decubit dorsal şi poziţie şezândă).
Mâinile mascurului pătrund sub torace, cu degetele îndreptate spre coloana vertebrală. La
sfârşitul inspiraţiei, ridică toracele, asociind uşoare trepidaţii, în timpul expiraţiei, toracele va
reveni în poziţia iniţială, palmele alunecând încet spre regiunea anterioară şi inferioară a
coastelor; la sfârşitul expirului şi în pauza dintre cei doi timpi ai respiraţiei, se exercită
presiuni uşoare, însoţite de vibraţii.
Acest masaj urmăreşte ameliorarea schimburilor gazoase, degajarea căilor respiratorii şi
activarea circulaţiei intratoracice.
'U.8.4.2. Masajul conţinutului abdominal
Masajul abdominal profund se efectuează la indicaţiile stricte ale medicilor spe-Cla'işti şi sub
controlul clinic al acestora. Scopul principal este ameliorarea şi reglarea Prin acţiunea
mecanică a masajului a funcţiei de evacuare a tubului digestiv în princi-Pa' şi a căilor urinare
în subsidiar. Se acţionează asupra stomacului, intestinului subţire §' gros (colonul), a
colecistului şi a vezicii urinare.
X2
Masajul medical clasic
Fizioterapie
Poziţionarea bolnavului va fi în decuhil dorsal, cu membrele inferioare Hectatr pentru
relaxarea abdomenului. Se începe eu manevre de nete/.ire şi fricţiune ca h, masajul abdominal
superficial, care au ca scop pregătirea regiunii pentru manevrele uite rioare, mai profunde.
Masajul regiunii epigastricc (corespunzătoare stomacului) se execută prin manevre de
alunecare (netezire) în lungul micii şi marii curburi a stomacului, urmate de fricţiuni apăsate
cu o mână sau cu mâinile suprapuse. Vibraţiile reprezintă o manevră spe dală şi utilă,
executată mai ales în timpul expiraţiei.
Masajul adresat intestinului subţire se execută pornind cu rădăcina mâinii dinspre regiunea
inferioară de deasupra simfizei pubiene, mergând ascendent în jurul ombilicului, dar de data
aceasta folosind marginile laterale ale palmei, cea radială şi cea cubitala.
Masajul colonului se execută în sensul evacuării intestinale, din zona colonului ascendent
(deci din jumătatea dreaptă abdominală), de la nivelul regiunii cecale, mergând în sus spre
unghiul hepatic, apoi de-a lungul colonului transvers, spre stânga şi coborând de la unghiul
splenic de-a lungul colonului descendent, până la fosa iliacâ stângă.
Se începe cu netezire apăsată, succesiv mână după mână, urmată de fricţiune cu palmele
aplicate oblic pe peretele abdominal, parcurgând acelaşi traseu prin mişcări scurte, liniare,
circulare şi în zigzag. Pentru această regiune, frământatul conţinutului abdominal are un rol
important, efectuat cu presiune dintr-o parte înspre cealaltă, repetând succesiv nivelul pe care
se aplică palmele maseurului. Se continuă cu procedeele de percuţie şi tocat, tot în sensul
evacuării intestinale.
Masajul hipocondrului drept, corespunzător regiunii subhepatice şi colecistice, se începe cu
manevre de netezire a regiunii subcostale drepte, pornind dinspre linia mediană înspre spate,
pe sub coaste şi chiar puţin deasupra lor.
Fricţiunile cu podul palmei sau cu marginea cubitala a mâinii sunt aleatorii, dar vibraţiile
efectuate în timpul inspiraţiei profunde sunt mai indicate şi mai eficace.

52
Masajul zonei suprapubiene, adresat dinamicii vezicii urinare, se execută prin neteziri şi
vibraţii aplicate în lungul şanţurilor iliace, de sus în jos.
Menţionăm că în afara efectului mecanic, considerat principal în acest masaj abdominal
visceral, intervin şi acţiuni reflexe complexe ce influenţează dinamica, secreţia, absorbţia şi
excreţia viscerelor situate în cavitatea abdominală.
III.9. MASAJUL COMBINAT CU ALTE PROCEDURI
III.9.1. Masajul sub apă
Este un masaj valoros, dar puţin mai pretenţios din mai multe motive: baza d<-' tratament în
care poate fi aplicată această metodă terapeutică trebuie să fie înzestrata cu proceduri de
hidroterapie, adică diferite vane (căzi) de băi generale şi parţiale Jc diferite dimensiuni;
executantul să aibă minime cunoştinţe despre modul de acţiune al
apei calde, ştiindu-se că aceasta favorizează relaxarea generală a musculaturii şi facilitează
mobilizările pasive şi active efectuate în scop terapeutic. Masajul se poate executa pe
segmente, pe regiuni corporale sau general, în funcţie de aceste indicaţii, se utilizează vane de
dimensiuni adecvate (căzi mari, cădite pentru membrele superioare sau inferioare). Este
evident că la băile generale, procedura se aplică în poziţia culcat sau culcat-rezemat.
Temperatura apei se recomandă a fi cuprinsă între 35,5°C şi 38°C. Durata procedurii este de
5-15 minute pentru un masaj parţial, 15-20 minute pentru un masaj de jumătate inferioară şi
de 20-30 minute pentru cel general. La sfârşitul aplicaţiei, pentru un efect mai ionizant, se
poate executa o procedură de răcorire, prin duşuri sau afuziuni reci (temperatura apei la 18-
22°C).
III.9.2. Duş-masajul
La această procedură se asociază acţiunile mecanică şi termică ale apei, cu efectele unor
manevre de masaj efectuate concomitent asupra regiunilor corporale aflate sub duşuri. Se
utilizează o banchetă specială, înaltă şi suficient de lungă şi lată, pe care este aşternută o saltea
pneumatică, o saltea de burete sau o muşama impermeabilă. Deasupra, la o distanţă de circa
50-60 cm de corpul omenesc, se află instalaţia prevăzută cu 10-12 capete de duş dispuse pe
una sau două ţevi orizontale, din care, de regulă, apa este proiectată vertical.
Presiunea şi temperatura apei pot fi reglate în funcţie de indicaţii, precum şi intensitatea şi
ritmul manevrelor de masaj executate. Capetele de duş pot fi fixe sau mobile. In general,
această procedură se aplică parţial: pe regiunea dorsală (spate, lombar, faţa posterioară a
membrelor inferioare) şi pe regiunea ventrală (torace şi faţa anterioară a membrelor). Masajul
se va executa într-un ritm viu. în aceste condiţii, durata procedurii este scurtă: 3-5 minute
pentru duş-masajul parţial şi 8-12 minute pentru cel mai extins. Manevrele indicate şi utilizate
la această procedură sunt fricţiunile, frământatul, tapotamentul şi „plescăitul".
In funcţie de intensitatea şi felul procedeelor de masaj aplicate, de temperatura şi presiunea
apei duşurilor, procedura poate fi stimulantă general (în acest scop, mai des folosită) sau
relaxantă. Prin asocierea factorilor mai sus menţionaţi (ai apei şi a masaju-'U0, se produce o
evidentă aclivare a circulaţiei şi a metabolismului.
Ul-9.3. Masajul cu nămol
Se aplică parţial, pe regiuni limitate, prescrise de medic. La această procedură, Sectele
terapeutice benefice se obţin din acţiunea combinată a factorilor termic şi chimic ai nămolului
cu cea mecanică a masajului, în general, temperatura nămolului utilizat şi Manevrat de masaj
va fi între 38° şi 42°C, iar durata aplicaţiei este de 10-15 minute.
Masajul medical clasic
Fizioterapie
85
în tehnica de aplicare a acestei proceduri se utilizează de obicei manevrele dt netezire,
fricţiuni, frământare, rulat şi cernut.
HUO. ACŢIUNILE ŞI EFECTELE MASAJULUI

53
După cum am arătat la începutul acestui capitol consacrat masajului medical manual, acesta
era aplicat din timpuri străvechi, cu efecte (locale şi generale) benefice recunoscute. Deoarece
nu erau cunoscute noţiuni şi elemente de fiziologie, anatomie s.i medicină internă, masajul -
practicat în general de persoane mai în vârstă, experimentate, dotate cu oarecare instincte,
intuiţii şi moşteniri de „secrete profesionale" - era totuşi aplicat empiric şi explicat prin
intervenţia unor efecte rnai mult sau mai puţin magice. Cu timpul, la început s-au observat şi
remarcat efectele mecanice realizate de acţiunile externe asupra diferitelor regiuni corporale
masate. S-au observat efectele calmante, liniştitoare obţinute prin manevre lente şi uşoare şi
efectele stimulatoare produse de manevrele energice şi mai rapide.
Dezvoltarea noţiunilor de anatomie şi fiziologie a dus la modernizarea masajului, ducând la
perfecţionarea continuă a tehnicilor, conturarea metodologiilor, delimitarea ariilor de acţiune
şi ale scopurilor de aplicare. Ne referim la scopuri în mare (diferite domenii de utilizare şi
indicaţie - igienic, terapeutic, curativo-profilactic, cosmetic, sportiv) şi mai restrâns (adică
acţiunile pe diferitele ţesuturi, organe şi sisteme ale organismului).
Reluând ideea modului de acţiune a masajului, s-a ajuns inerent la concluzia că nu este
suficientă explicarea efectelor prin acţiune mecanică, ci intervin şi influenţe fiziologice,
psihologice şi psihice, cele fiziologice ajungând chiar la mecanisme specifice.
Din punctul de vedere al acţiunilor şi efectelor generale asupra organismului, dorim să
menţionăm că acestea se pot clasifica după câteva criterii diferite.
Astfel, din punct de vedere al profunzimii straturilor tisulare, se admite că se produc şi se
manifestă influenţe directe (când acţiunea masajului se exercită nemijlocit asupra ţesuturilor
superficiale) şi indirecte (cu efecte produse în profunzime sau transmise la diferite distanţe de
zona masată).
în prima situaţie intervine prioritar acţiunea mecanică, în cea de-a doua, acţiunile reflexe (prin
mecanisme neuro-humorale).
Se mai pot distinge - ca răsunet fiziologic - efecte locale şi efecte generale. Primele se produc
prin acţiuni locale ca întindere şi intensitate, celelalte se obţin pri" acţiuni complexe şi întinse
ca suprafaţă şi profunzime.
Privind influenţa asupra tonusului nervos local şi general, masajul poate produce efecte
stimulante (excitante) sau calmante (inhibitoare). Aceste două categorii de efecte total diferite
se obţin prin aplicarea selectivă şi perfect adaptată (bineînţeles, foarte corectă) a manevrelor
de masaj, privind tehnica şi metodica acestora.
Din punctul de vedere al duratei efectelor obţinute prin masaj, acestea se p°l împărţi în
imediate şi tardive. Cele imediate sunt obţinute şi determinate de scopn'
natura, tehnica, durata procedeelor folosite şi de întinderea şi sensibilitatea ţesuturilor masate;
cele tardive sunt secundare, fie în regiunea masată, fie în profunzime sau la distanţă. Vom
prezenta în continuare influenţele şi efectele masajului asupra diferitelor ţesuturi, sisteme şi
aparate anatomo-funcţionale, în care, evident, sunt mai uşor şi mai exact de apreciat şi
controlat, cele asupra structurilor mai superficiale.
III. 10.1. Efectele masajului tegumentar
învelişul tegumentar al organismului are o mare importanţă şi multiple funcţiuni, dintre care
adesea, unele sunt pe nedrept ignorate.
Având o suprafaţă considerabilă, de 1,5-2 m2 la adultul de talie mijlocie, stratul cutanat are rol
protector, de termoreglare, respiraţie, excreţie, este înzestrat cu o largă şi bogată reţea de
exteroceptori şi proprioceptori legaţi de multiple căi nervoase şi neuro-endocrine. De
asemenea, tegumentul este un important rezervor de sânge, deoarece vasele cutanate şi
subcutanate conţin peste un sfert din volumul sanguin total al corpului omenesc.
Prin acţiune mecanică, masajul stratului de celule cornoase pe cale de descuamare stimulează
creşterea celulelor tinere, intensifică activitatea glandelor sebacee şi sudori-pare, intensifică
circulaţia sanguină prin deschiderea capilarelor tegumentare, împingerea unei părţi din

54
volumul sanguin superficial cutanat în curentul circulant general, atragerea sângelui din
circulaţia profundă prin dilatarea capilarelor superficiale, intensificarea circulaţiei limfatice.
Se realizează astfel un rol important în păstrarea şi reglarea echilibrului dintre circulaţia
periferică (superficială) şi cea profundă, în consecinţă, se îmbunătăţesc schimburile nutritive,
nutriţia proprie a pielii, se ameliorează tonusul şi elasticitatea tegumentului, se previne atonia
şi atrofia sa.
Prin acţiuni mecanice, dar mai ales reflexe (care influenţează circulaţia şi metabolismul),
masajul contribuie şi la funcţia de termoreglare a corpului, constituind astfel un preţios mijloc
terapeutic alături de procedurile de hidrotermoterapie.
Alte efecte recunoscute sunt cele asupra funcţiilor secrctorii tegumentare. Ele se produc în
principal prin eliberarea de substanţe humorale vasoactive de tipul acetilcolinei §i histaminei.
care prin intermediul sistemului nervos vegetativ produc o hiperemie activă. Nu este de
neglijat capacitatea pielii de a permite trecerea în ţesuturile subcutanate a unor substanţe
chimico-fannaceutice introduse astfel prin masaj în scop terapeutic.
Foarte importante sunt mecanismele de acţiune reflexă al căror substrat anatomo-i'ziologic îl
constituie corespondenţa în zone cutanate metamerice („dermatoame") bine Delimitate a unor
organe şi ţesuturi profunde dereglate sau afectate (zonele lui Head şi MacKenzie). Legăturile
dintre regiunile profunde şi zonele superficiale cutanate sunt r£alizate pe calea nervilor
rahidieni, iar segmentelor dermatomale le corespund ţesuturi §' organe inervate pe acelaşi
segment nervos metameric al măduvei spinării.
Acest masaj reflexogen sau segmentai', cu efecte apreciabile în tratamentul unor a'ecţiuni ale
aparatelor cardio-circulator, respirator, digestiv, urogenital, presupune o
Masajul medical clasic
Fizioterapie
tehnică specială cu metode aparte, descrisă în capitolul următor, consacrat acestui tip de
masaj.
III. 10.2. Efectele asupra ţesutului conjunctiv
Ţesutul conjunctiv, extrem de bogat şi de răspândit în întreg organismul, are o componentă
foarte mare şi importantă în ţesuturile subcutanate, având funcţiuni şi roluri esenţiale şi
indispensabile: de umplere şi legătură (ca o adevărată şi vastă reţea anatomo-funcţională), de
realizare a formei şi reliefurilor corpului, favorizând funcţiile de sprijin şi mobilizare, de
apărare a organismului împotriva unor variaţi agenţi nocivi- fizici, chimici, biologici-, de
regenerare-reparare tisulară după diferite agresiuni şi leziuni traumatice, operatorii,
inflamatorii etc. £1 este alcătuit din celule şi fibre de diferite elasticităţi (sau rigidităţi), este
foarte bine vascularizat şi bogat în ramificaţii şi terminaţii nervoase.
Din expunerea acestor particularităţi complexe, ne dăm seama de importanţa efectelor
masajului asupra ţesutului conjunctiv, atât prin acţiuni mecanice (directe), cal şi prin
mecanisme reflexe (indirecte). Prin acţiunile mecanice se menţine şi se ameliorează
elasticitatea şi supleţea elementelor constitutive ce asigură şi favorizează nemijlocit
mobilitatea aparatului osteo-articular-muscular, dezvoltă tonusul şi rezistenţa acestor
elemente, combate fenomenele de retractură şi contractură la care participă modificările şi
afectarea ţesutului conjunctiv.
De asemenea, tot prin acţiune locală directă, are efecte vasoactive asupra reţelei sale
circulatorii. La fel ca şi la tegument, consecinţa favorabilă, în acest sens, este reprezentată de
stimularea schimburilor nutritive locale şi favorizarea/accelerarea eliminării reziduurilor
metabolice.
Tot prin acţiune mecanică se produce şi se realizează o resorbţie-dezagregare-reaşezare mai
uniformă a paniculelor („pachetelor") de ţesut adipos (gras) aflat între reţelele şi straturile de
ţesut conjunctiv subcutanat. Putem susţine că acest efect al masajului este greu egalat de alte
multiple procedee din largul domeniu al fizioterapie! (parţial prin duşul subacval,

55
termotcrapic etc.), deoarece masajul acţionează selectiv şi stric! loco-rcgional.
La fel de importante sunt mecanismele pe căi reflexe, exercitate, după cum ne dăm seama,
asupra elementelor şi structurilor vasculare şi nervoase, influenţând reacţiile neurovcgetative,
humorale şi hormonale.
Cele mai eficace şi spectaculoase efecte asupra ţesutului conjunctiv se obţin prin tehnicile
masajului conjunctiv-reflexogen, care vor fi expuse în capitolul următor.
:
III. 10.3. Efectele asupra ţesutului muscular şi musculo-tendinos
Masajul muşchilor scheletici are o mare pondere în cadrul masajului medical şi sportiv, fiind
foarte des aplicat si solicitat, având o reală importanţă anatomo-funcţio-nală şi o evidentă
eficienţă terapeutică, profilactică, curativă şi recuperatorie.
Muşchii pot fi prelucraţi pe anumite regiuni şi grupe musculare „ţintite" scopului terapeutic
delimitai, fie la modul general, in scopul întreţinerii musculaturii somatice în întregime. Prin
orice tehnică şi manevră utilizată asupra musculaturii se obţine o îmbunătăţire a proprietăţilor,
a capacităţii şi a performanţei acesteia.
Efectele benefice ale masajului asupra musculaturii scheletice se produc şi se explică prin mai
multe mecanisme:
- în funcţie de tehnica şi scopul procedeelor şi manevrelor aplicate, se realizează fie o creştere
a tonusului şi a capacităţii de contracţie musculară, fie o relaxare a contracturilor sau a
hiperconfracţiei musculare ncdorite (prin acţionarea asupra proprio-ceptorilor musculari şi
transmiterea la centrii nervoşi superiori, cu răspuns adecvat la periferie):
- prin activarea bogatei circulaţii vasculare din structura muşchilor: capilare, vene, vase
limfatice, artere. Se realizează o creştere a debitului sanguin, a circulaţiei limfatice, având
drept consecinţe intensificarea proceselor metabolice, creşterea aportului de glicogen, oxigen
şi a altor substanţe energetice, favorizarea eliminării produselor de dezasimilare şi concurând
astfel la refacerea energiei muşchilor obosiţi.
Prin mecanisme fiziologice studiate şi confirmate s-a constatat că masajul unor grupe
musculare vecine sau simetrice muşchilor solicitaţi sau obosiţi, se obţin efecte favorabile
acestora din urmă, chiar dacă nu au fost direct prelucraţi.
Prin mecanismele de acţiune mai sus prezentate se explică şi se obţin efecte semnificative în
masajul muşchilor atoni şi atrofiei, pe de o parte, sau a celor contractaţi, pe de altă parte.
Tendoanele şi tecile tendinoase sunt masate de regulă odată cu prelucrarea muşchilor. Dar
trebuie să reţinem şi să fim atenţi că atât zonele de trecere dintre muşchi şi tendon, cât şi cele
de inserţie a tendonului pe os, au anumite particularităţi anatomo-funcţionale care favorizează
manifestarea frecventă a unor leziuni traumatice, posttraumatice, inflamatorii, urinate de nişte
sechele locale cu leziuni de atrofie sau degenerescentă fibroasă, eu pierderea elasticităţii
fiziologice.
Procedeele de masaj adresate acestora (netezire, fricţiuni sistematice) au ca scop Şi efect
asuplizarea tendoanelor, prin acţiune asupra circulaţiei locale, prin dezagregarea Şi înmuierea
nodozităţilor cicatriceale produse.
ftl.10.4. Efectele masajului asupra articulaţiilor
Articulaţiile sunt segmente corporale care prezintă nişte particularităţi deosebite. Pe ^ o parte,
ele execută şi asigură întreaga mobilizare a corpului omenesc. Pe de altă Parte, datorită
rolurilor funcţionale variate pe care le au în complexa şi armonioasa Schemă cinetică a
organismului, structura şi bogăţia ţesuturilor moi periarticulare vari-ază foarte mult în
distribuţia lor, de la o articulaţie la alta.
Din aceste motive, masajul articulaţiilor necesită o tehnică specială, adaptată la forma şi
structura lor diferită.
Masajul medical clasic
Fizioterapie
X'J

56
Masajul acţionează în primul rând activând circulaţia şi nutriţia acestor ţesuturi, întreţinând şi
îmbunătăţind troficitatea, supleţea şi rezistenţa lor. De asemenea, at;,i manevrele aplicate
direct pe capsula articulară şi ligamentele ce o întăresc, cât şi ce].; aplicate pe musculatura
periarticulară, contribuie efectiv la activarea secreţiei sinoviale. dar şi la evacuarea şi
îndepărtarea lichidelor seroase şi serosanguine din spaţiile articular şi extraarticular (fapt
demonstrai şi experimental), împrăştierea acestor ini'iltrate şi acumulări lichidiene patologice
duce la degajarea articulaţiei şi redobândirea mobilităţii. Prin aceste moduri de acţiune,
masajul contribuie şi el (pe lângă rolul esenţial al kine-toterapiei analitice) la combaterea
aderenţelor, retracturilor şi redorilor articulare, a unor depozite patologice periarticulare,
sechclare după afecţiuni traumatice şi reumatice.
III. 10.5. Efectele masajului asupra aparatului circulator
în primul rând se remarcă acţiunile mecanice. Acestea se manifestă în ţesuturile masate prin
accelerarea circulaţiei sângelui din vene şi capilare, mobilizarea mai bună a limfei din vasele
limfatice şi din spaţiile intercclulare (prin manevre de netezire mai lente, apăsate şi sacadate).
Principalele consecinţe favorabile hemodinamice sunt accelerarea şi îmbunătăţirea circulaţiei
de întoarcere spre inimă, uşurarea efortului şi „muncii' muşchiului cardiac, cu o evacuare mai
completă a sângelui din „pompa cardiacă" şi uşurarea circulaţiei arteriale. Deci, creşte debitul-
bătaie şi minut-volumul cardiac prin acest element. Dacă masajul se aplică după repaus, creşte
şi alura ventriculară, contribuind şi acest al doilea element la creşterea minut-volumului.
Efectele asupra tensiunii arteriale trebuie nuanţate: masajul care realizează scăderea
rezistenţei periferice, manevrele lente, masajul regiunilor abdominale şi cervicală scad
tensiunea arterială: masajul general, manevrele forte, cresc T.A.
în acest complex şi interesant efect hemodinamic, cu o mai bună repartiţie sanguină în
organism, manevrele de masaj acţionează ca o adevărată pompă aspiro-respin-gătoare: după
împingerea sângelui periferic spre inimă, vasele revin la calibrul iniţial (prin elasticitatea
parietală), sângele din periferie este aspirat în vase şi apoi împins din nou spre cord prin
repetarea manevrelor de masaj.
Masajul realizează şi o îmbunătăţire a circulaţiei din ţesuturile mai profunde, prin manevre
executate mai energic.
în afara acţiunii mecanice intervin şi mecanismele reflexe neuro-humorale (prin intervenţia
reglatoare a sistemului nervos vegetativ şi a substanţelor biochimice vasoac-tive) care explică
efectele de durată (după încetarea masajului) şi la distanţă (în regiuni nemasate direct).
în afară de consecinţele şi efectele hemodinamice descrise mai sus, trebuie ^l menţionăm şi
influenţele (demonstrate) asupra conţinutului sanguin şi anume: o oare-care-dar reală creştere
a numărului elementelor figurate (hematii, leucocite. plachete) s1 a cantităţii de hemoglobina
(prin mobilizarea sângelui din organele de depozit şi ştim11' larea reflexă a organelor
hematopoietice); creşterea eliminării prin circulaţie a radicalii'" de sulf. fosfor, clor
(demonstrată prin dozări urinare).
]j|. 10.6. Kf'ectele masajului asupra sistemului nervos
Acţiunea reflexogenă a masajului si importanţa sa în producerea multitudinii de reacţii
fiziologice în organism este unanim recunoscută.
Bogăţia şi marca răspândire a terminaţiilor nervoase - exteroceptori în ţesuturile cutanat şi
subcutanat şi proprioceptori în ţesuturile musculo-tendmos şi articular - constituie substratul
anatomic periferic de receptare şi prelucrare a stimulilor realizaţi de manevrele de masaj, de
unde influxurile nervoase pleacă centripet pe căi reflexe spre etajele nervoase centrale. Zonele
cutanate se constituie într-o topografie cu benzi bine delimitate (benzi dermatomale), ai căror
receptori nervoşi corespund unor anumite ţesuturi si organe (zonele Head şi MacKenz.ie
menţionate mai sus).
în funcţie de intensitatea şi ritmul procedeelor de masaj aplicate, ele pot avea un efect
stimulator sau, dimpotrivă, sedativ. Manevrele excitante stimulează sensibilitatea,

57
conductibilitatea şi reactivitatea nervilor, cresc tonusul muşchilor, stimulează funcţiile
organelor şi ţesuturilor. Cele calmante acţionează în sens invers, Evident, ele se aplică
diferenţiat, în funcţie de tonusul sistemului nervos, muscular, general sau regional, în sensul
scopului urmărit.
în ceea ce priveşte masajul general, atunci când este bine şi corect executat, el produce o
stimulare a tonusului general, cu creşterea capacităţilor energetice, cu senzaţie de vioiciune,
poftă de viaţă (când este aplicat după metodologie stimulantă) sau dimpotrivă, produce o
relaxare, destindere şi liniştire generală (când sunt folosite tehnici secla-tive), favorizând
somnul.
HI.ll. INDICAŢIILE MASAJULUI
A întocmi un grupaj de indicaţii medicale adresate masajului medical - cum se obişnuieşte în
alte domenii ale fizioterapie! - este o tentativă şi o misiune aparent facilă, dar totodată dificilă
şi, paradoxal, inutilă şi absurdă. De ce ? Pentru că indicaţiile masajului medical sunt
nenumărate. Chiar dacă dorim să încercăm o clasificare a acestora, riscăm să ne expunem
criticii, datorită hazardului şi omisiunilor. Totuşi, suntem obligaţi, ca un minim îndrumai'
pentru medici şi executanţi, să prezentăm - mai mult sau mai puţin sistematic - o expunere
aproximativă a acestor indicaţii, cu scopul de a •'educe la minimum ignorarea sau
necunoaşterea lor.
Aparat locomotor
- nevralgii şi neuromialgii, indiferent de localizarea, substratul anatomo-funcţional S1 cauza
acestora: reumatismale, neurologice, posttraumatice, psihogene, afecţiuni arti-Culare, miozite,
miofascite, miogeloze, celulite, nevrite şi polinevrite, retraeţii musculo-endinoase. contracturi
musculare, hipotrofii şi atrofii musculare de diferite cauze (cen-ra'e şi periferice, neurologice şi
posttraumatice. inflamatorii şi postinfecţioase etc.);
90
Masajul medical clasic
Fizioterapie
- afecţiuni şi suferinţe ale aparatului cardiovascular, periferice şi centrale: stu/c venoase şi
limfatice, cu edeme circulatorii periferice, ischemii vasculare periferice in stadii funcţionale,
incipiente, hipertensiuni arteriale in stadii funcţionale;
- afectări psihogene de diferite etiologii: multiple forme de nevro/.ă astenică, spas-mofilii,
tetanii cronice, distonii neurovcgetative;
- afecţiuni dismetabolice: obezitate, diabet, gută;
- afecţiuni din sfera ginecologică: hipotrofii şi de/axări ale uterului, pto/c.
aderenţe, inflamaţii cronice ctc.
- pediatrie: anemii diverse, rahitism, sindroame hipoanabolice de diferite cauze;
- geriatrie: tratament de întreţinere şi stimulare a musculaturii scheletice şi a
metabolismului diminuat, după explorări paraclinice permisive (biologice, laborator etc.j.
111.12. CONTRAINDICAŢII
Există contraindicaţii locale şi generale, temporare şi permanente.
Primele contraindicaţii sunt, evident, reprezentate de afecţiunile cutanate (bolile de piele) ale
regiunilor vizate pentru masaj. Este vorba în primul rând de diferitele şi variatele boli de piele,
de naturi diverse: parazitare, infecţioase, inflamatorii, eczematoasc. eruptive de diverse cauze,
de plăgi posttraumatice, fragilitatea capilară etc.
Apoi trebuie să menţionăm o scrie de afecţiuni generale sau regionale precum:
- afecţiuni acute febrile;
- afecţiuni infecţioase osoase şi osteoarticulare;
- tuberculoză cu diferite localizări: pulmonară, osteoarticulară, cutanată etc.;
- tromboflebite şi flebotrornboze în primele stadii de afecţiune;
- afecţiuni cardiocirculalorii acute: angină pectorală, infarct miocardic, tulburări de ritm,

58
insuficienţă cardiacă decompensată şi manifestă, anevrisme confirmate, embolii cu diferite
localizări, hipertensiunea arterială în decompcnsare etc.;
- ateroscleroza cu manifestări periferice sau centrale (coronariană, cerebrală, renala.
intestinală etc.);
- suferinţe pulmonare acute;
- afecţiuni acute ale tubului digestiv: gastrice, intestinale, hepatice şi pancreatice etc,:
- boli de sânge-mai ales cele cu manifestări sau cu tendinţe de manifestări hemoragipaiv:
- stări febrile (infecţioase sau de altă natură);
- stări de oboseală şi debilitate severă; '"
- bolile psihice. ';
111.13. CONDIŢII ŞI REGULI PENTRU PRACTICAREA MASAJULUI
Masajul (medical sau cu alte scopuri şi destinaţii de practicare) reprezintă o |'i(V fesiune şi o
specializare care necesită nişte condiţii bine stabilite şi care trebuie respectate. Ne vom referi
la aspecte igienice, sanitare, organizatorice, melodice.
Masajul trebuie aplicat într-un spaţiu anume destinat, considerat şi denumit ca sală sau cabinet
de masaj (indiferent de destinaţia sau structura în care este prevăzut a funcţiona: baze de
tratament de fizioterapie, staţiuni balneare, secţii sau cabinete de tratament pentru sportivi,
secţii clinice pentru diferite patologii etc.).
încăperile în care se practică masajul trebuie să fie largi, bine luminate şi aerisite, amplasate
într-un circuit funcţional bine stabilit, având compartimente separate pe sexe J eventual pentru
grupe patologice de gravitate diferită. Este de la sine înţeles că temperatura microclimatului
din încăperi trebuie să corespundă confortului termic al unui individ dezbrăcat, adică
minimum 20°C.
Pereţii sălii de masaj trebuie să fie vopsiţi în ulei sau placaţi cu faianţă şi pardoseala să fie din
mozaic sau gresie, pentru asigurarea unor condiţii igienico-sanitare corespunzătoare.
In sala de masaj sau într-o încăpere imediat alăturată şi cu o directă comunicare trebuie să fie
instalată o chiuvetă pentru spălarea mâinilor mascurului (terapeutului), obligatorie după
fiecare pacient tratat.
Lângă sala de masaj trebuie amenajată o încăpere destinată vestiarului pentru dezbrăcarea-
îmbrăcarea pacienţilor şi paturi pentru odihnă-relaxare. Pentru executarea masajului trebuie să
existe un pat special şi o banchetă (preferabil de lemn). Patul trebuie să fie înalt, adică la o
înălţime medie minimă convenabilă mascurului, care nu trebuie să se aplece în timpul
executării manevrelor sale. Deci, înălţimea trebuie să fie de cel puţin 70- 75 cm. Lungimea - 2
metri, lăţimea - 70 cm. Este de preferat ca patul să aibă 2-3 segmente separate şi articulate
care să permită rabaterea acestora în vederea posibilităţii executării masajului în diverse
poziţii. Bineînţeles, patul va fi acoperit cu un cearşaf, altul fiind disponibil şi destinat
acoperirii regiunilor nemasate ale pacientului. Când mascurul (fizioterapeutul) trebuie să
execute masajul în saloane unde pacienţii sunt mai mult sau mai puţin mobilizabili, îşi va
adopta poziţii cât mai comode (înălţarea patului, scaune) pentru a putea executa masajul în
condiţii cât mai propice (comode şi eficace).
Mascurul trebuie să se spele pe mâini după fiecare masaj, să aibă permanent unghiile tăiate,
mâinile să fie libere de inele, brăţări etc.
Durata unei şedinţe de masaj nu poate fi prescrisă şi executată într-un timp circumscris foarte
exact (ca la procedurile de electroterapie, hidrotermoterapie), deoarece trebuie să se adapteze
afecţiunii şi modificărilor anatomo-funcţionale locale; totuşi, Ceasta (durata masajului) se
poate încadra (pentru completa execuţie şi pentru eficienţă) ln următoarele limite: 10-15
minute pentru un masaj local, 15-30 minute pentru un masaj regional şi maximum 50-60
minute pentru cel general.
Este de la sine înţeles că într-o zi de activitate, nu este recomandabil ca mascurul Sa efectueze
numai masaje generale. Pentru obţinerea efectelor scontate şi dorite, o serie ^ şedinţe de masaj

59
trebuie să cuprindă cel puţin 10-12 şedinţe, dar să nu depăşească AJ-30 de şedinţe. Se pot
repeta după câteva săptămâni sau luni.
Masajul se poate executa cu mâinile „uscate" sau utilizând diferite pulberi fine, Urjstanţe grase
sau uleioase, cu diferite fluidităţi. Folosirea acestora are ca motivaţie
JV. MASAJUL SEGMENTAR (REFLEX)
IV.1. CONSIDERAŢII FIZIOLOGICE ŞI CLINICE GENERALE

Lasajul medical (inclusiv cel segmentar sau "reflexogen") se înscrie în vastul domeniu al
fizioterapiei, care cuprinde mijloace terapeutice diverse. Efectele mijloacelor fizioterapeutice
se bazează pe corelaţiile funcţionale strânse ce există între toate sistemele şi organele
organismului uman. Acestea se produc prin acţiunea respectivelor şi variatelor procedee
fizicale asupra receptorilor cutanaţi, asupra ţesutului celular complex subcutanat, a
musculaturii cu ţesuturile lor aferente, stimulând sau inhibând funcţiile şi activităţile acestora,
în funcţie de starea lor iniţială şi de modul intervenţiei (agenţilor fizici).
Numeroase observaţii clinice au constatat că prin aplicaţii tegumentare strict localizate a unor
variaţi agenţi fizici (din domeniul hidrotermoterapiei, electroterapiei, fototerapiei, masajului
etc.) se produc modificări segmentare (topografic) ale vasculari-zaţiei unor ţesuturi şi organe
interne, în cadrul acestor modificări segmentare intervin reacţii ale reţelelor vasculare locale
(sanguine şi limfatice), ale sistemului nervos vegetativ sau chiar asupra ţesutului osos,
periarticular şi articular (Vogler, Krauss, Gutzeit, Schweizer ş.a.). Masajul dispune din diferite
puncte de atac în cadrul acestor procese reflexe de influenţare a manifestărilor patologice şi a
afecţiunilor interne prin aplicaţii la suprafaţă, pe anumite zone topografice şi după anumite
tehnici. Considerăm necesar a înfăţişa contribuţiile de-a lungul timpului a numeroşi autori şi
cercetători la cunoaşterea, descrierea şi studierea masajului reflex (reflexogen).
In anul 1909, Cornelius descrie "punctele nevralgice sau dureroase" şi emite teo-na
"Masajului punctelor nevralgice" (prin fricţiuni digitale şi vibraţii).
In anul 1991, Barczewski este primul autor care enunţă termenul de "masaj reflex" aplicat de
tegumente, zone mai profunde şi periost prin "mişcări de rulare cu efect aspirator", "mişcări de
apăsare vibratorii" şi "stoarceri puternice" - până la dispariţia durerii.
In 1914, H. Kellgren (după Cyriax) tratează afecţiuni abdominale localizate în zone
delimitate, prin fricţiuni şi vibraţii foarte fine.
Descoperirea şi descrierea modificărilor de consistenţă palpabile la nivelul muŞchi]or este
legată de numele autorilor F. şi M. Lange, A. Muller, Ruhmann, Schade.
Astfel, Lange descrie "întăriturile" musculare fusiforme şi sub formă de coardă, "iller descrie
hipertoniile musculare întinse şi Schade, "miogelozele".
Masajul segmentar (reflex)
Fizioterapie
97
Tehnica masajului aplicat în miogeloze (cunoscute şi sub alte denumiri - de "mi-, l'ascitc
locale dureroase", "punctele Coppemann-Ackermann", "punctele trăgaci sau tri. uer-points")
diferă de la autor la autor: Lange a aplicat masajul punctiform, Ruhinanii - pe cel palpator,
Hartmann (în 1927) pe cel sub formă de rulare puternică şi fricţiuii, în hipertonus muscular, în
sensul masajului punctiform Langc.
în 1937, Kohlrausch menţionează şi descrie înlăturarea tulburărilor funcţionale ak organelor
interne prin masajul zonelor musculare reflexe, a căror dispoziţie segmentai;! în sensul
zonelor Head a fost evidenţiată. Prin manevre relaxante (vibraţii, frământări, scuturare) s-a
obţinut reducerea hipcrtoniei musculare existente.
Prin "zone reflexe ale musculaturii", Kohlrausch înţelege "zone de apărare", care, mai
frecvent decât se presupune, se menţin după dispariţia afecţiunii organice, fiind capabile să
declanşeze recurent tulburări funcţionale reflexe la nivelul diferitelor organe,

60
în 1942, Leube şi Dicke descriu un "masaj al zonelor reflexe" din ţesutul conjunctiv în
afecţiunile reumatice şi diferite boli interne. Baza acestui masaj o formea/i modificările din
reţeaua de susţinere formată din ţesut conjunctiv. Caracteristică pentru masajul ţesutului
conjunctiv este excitaţia prin tracţiune realizată de manevrele de netezire efectuate cu degetele
în sensul liniilor cutanate ale lui Benninghof, intensitatea şi durata lor fiind în funcţie de
efectele urmărite. Aceste "linii de netezire' se aplică tangenţial (nu prin palpare sagilală) pe
zonele cu induraţie conjunctivă; dacă este corect aplicat, după masaj apar senzaţii de durere
sub formă de "tăiere" sau "zgâriere".
în 1948, V. Puttkamer descrie masajul zonelor reflexe în afecţiuni organice, prin fricţiuni
locale efectuate cu policele, cu unul sau mai multe degete, cu pulpa policelui sau uneori -
când este cazul - cu pumnul (închis).
în 1949, Otto Glăser elaborează "masajul segmentar": acesta "atacă" (abordează) toate
ţesuturile şi acţionează asupra tuturor modificărilor, cu cele mai optime tehnici manuale, spre
deosebire de tehnicile precedente, care tratează aspecte parţiale ale afecţiunilor şi utilizează
aceleaşi manipulări pentru toate modificările tisulare reflexe.
în 1953, Vogler descrie masajul periostal, prin apăsări (presiuni) punctiforme executate ritmic,
aplicate pe periostul suprafeţelor osoase corespunzătoare. Acestea influenţează nemijlocit
afecţiunile periostului. ale oaselor şi articulaţiilor şi, în mod reflex. procesele fiziologice şi
patologice din alte organe, în special viscerele din manie cavităţi.
Toate formele de masaj imaginate şi propuse se bazează pe corelaţiile reflexe existente, pe
acţiunile asupra unor ţesuturi şi organe reflex-modificate.
Principiul esenţial al acţiunii şi aplicării masajului segmentar sau reflex: ^ zonă iritată printr-
o modificare de ţesut sau organ poate acţiona recurent prin declanşarea unei stări morbide;
aceasta, la rândul ei, poate fi influenţată favorabil prin înlăturarea zonei iritate.
în acest sens este pe deplin valabilă şi edificatoare aserţiunea lui Roquev "Tratamentul
exteriorului completează necesar şi fericit tratamentul interiorului."
Când există mai mulţi factori patogenetici concomitenţi, trebuie înlăturaţi toţi i'1 cadrul
terapiei.
Reluăm esenţa modului de acţiune reflexă a masajului segmentar. Acesta se explică şi se
bazează pe existenţa şi transmiterea influxurilor nervoase (cu puncte de plecare periferică sau
viscerală) prin căile reflexe şi arcurile reflexe:
a) arcurile reflexe periferice sau reflexe de axon - sunt reflexe vegetative transmise direct de
la axon la axon, fără sinapse (exemplu - calea unor reflexe vasodilatatoare);
b) arcuri reflexe cu traiectorie prin măduva spinării; ele declanşează următoarele răspunsuri
reflexe: viscero-cutanat; viscero-motor; viscero-visceral; cuti-visccrale. Reflexele cuti-
viscerale furnizează bazele ştiinţifice pentru masajul segmentar. Iritaţia prin excitaţii
mecanice sau dureroase ale zonelor superficiale Head sau profunde McKenzie se
transmite pe căile aferente şi eferente nervoase până la cornul posterior din măduva spinării
sau la etajele supraiacente (talamus, scoarţa cerebrală).
La talamus se propagă excitaţii sumate ale iritaţiei mecanice a zonelor externe sau patologice
de la organul lezat (Dittmar, Hansen, Von Staa).
IV.2. DOZAREA MASAJULUI SEGMENTAR IV.2.1. Reactivitatea organismului
Capacitatea reactivă a organismului este un factor fundamental de care trebuie să se ţină
seama în aplicarea oricărui tratament, în acest sens, este foarte sugestivă şi valabilă aserţiunea
lui Kovvarschik: "Stabilirea corectă a stării de reactivitate a unui bolnav nu este uşoară şi
necesită o experienţă îndelungată. Ea depinde de împrejurări fie constituţionale, fie
condiţionale." Realitatea acestei aprecieri este justificată şi de faptul că încă nu s-au putut
stabili nişte reguli (criterii) de bază pentru determinarea deosebirilor de reactivitate între
diferiţii indivizi. Reactivitatea organismului depinde şi este influenţată de o multitudine şi o
variabilitate de factori: tipul de reactivitate nervoasă superioară şi vegetativă, constelaţia

61
endocrină, momentul zilei (cronobiologia diurnă din cadrul celor 24 de ore), starea
funcţională a organismului la un moment dat, starea de echilibru dintre sistemul simpatic şi
parasimpatic, iradierea cu raze ultraviolete sau raze X, vârsta etc.
Pentru practică este important ca intensitatea excitantului declanşat prin masajul segmentar să
fie adaptat stării de reactivitate momentană a bolnavului.
In acest sens, se va ţine cont în primul rând de:
a) Vârstă: privind acest criteriu (fiziologic), au fost stabilite câteva constatări având un
caracter de condiţii ce trebuie respectate. Astfel, sugarii reacţionează la excitanţi uŞori;
subiecţii (bolnavi) având vârsta între 15 şi 30 de ani suportă şi solicită un masaj puternic;
subiecţii având vârsta între 31 şi 50 de ani reacţionează favorabil la excitanţi de intensitate
medic (Bernhardt).
b) Constituţie: pentru stabilirea elementelor caracteristice ţinând de constituţia indi-v'duală,
trebuie luată o anamneză corectă şi trebuie efectuate o serie de teste. Astfel,
98
Masajul segmentat (reflex)
Fizioterapie
99
tipul leptosom necesită manevre mai profunde şi de o durată mai mare; la tipul atletic nu se va
depăşi pragul de durere; pienicii, care sesi/.ea/ă durerea la cea mai uşoară atingere, pot fi
totuşi masaţi peste pragul dureros; simpaticotonicii suportă excitanţi puternici, în timp ce
vagotonicii trebuie trataţi cu prudenţă (după Hcntschel).
c) Profesie: intelectualii sunt mai sensibili la excitanţii declanşaţi prin masaj decât muncitorii
manuali (A. Miiller).
IV.2.2. Intensitatea stimulului declanşat de masajul segmentar
Elementele care determină dozarea intensităţii masajului segmentar sunt următoarele:
a) numărul receptorilor superficiali atinşi;
b) forţa manuală a mascurului;
c) durata tratamentului;
d) tehnica masajului.
Intensitatea masajului creşte (proporţional) cu suprafaţa zonelor masate, cu profunzimea
ţesuturilor masate, cu durata şedinţei de masaj, cu efortul depus de maseur. De asemenea, ea
este determinată şi de tehnica masajului:
- vibraţiile uşoare fac să cedeze hipertonia musculară circumscrisă;
- frământarea generează reacţii de apărare musculară cu dureri prelungite;
- miogelozele (miofascitele circumscrise) reacţionează favorabil la frământări puternice, dar
nu cedează la vibraţii;
- regiunile musculare striate hipotonice şi atrofice se tratează cu vibraţii forte, care sunt
tonifiante;
- tumefierile tisulare reacţionează cel mai bine la vibraţii fine;
- refracţiile (musculo-tendinoase) reacţionează (favorabil) la neteziri şi frământări;
- induraţiile conjunctive dureroase din fascia dorso-lombară se masează cu vibraţii (Dicke);
- formaţiunile miogelotice subcutanate se tratează cu fricţiuni (Hartmann). Aprecierea globală
a efectelor unui tratament prin masaj segmentar s-ar sintetiza
printr-o formulă care caută să cuprindă toţi factorii care influenţează şi determină efectul
acestuia:
efect global = (forţă+spaţiu+număr de şedinţe şi durata unei şedinţe+interval (între şedinţe)
+tehnică)/(reactivitatea bolnavului)
IV.2.3. Durata masajului
La o serie (perioadă) medie ca număr de şedinţe de aplicaţii, durata unei şedinţe trebuie să fie
de 20 min. In afecţiuni cardiace, hepatice şi biliare, se recomandă depăşirea acestei durate (20

62
min); dacă în cazuri izolate se impune intensificarea dozării (masajului), se va reduce durata
şedinţei.
jY 2.4 Intensitatea presiunii manuale
Presiunea trebuie să crească dinspre suprafaţă înspre profunzime şi să scadă din direcţia
caudal-laterulă înspre cranial-medială.
1V.2.5. Intervalele
în medie, sunt suficiente 2-3 şedinţe pe săptămână. In măsura în care starea pacientului o
permite, masajul poate fi aplicat şi zilnic.
IV.2.6. Numărul şedinţelor
Este determinat de rezultatele obţinute. Scopul urmărit este înlăturarea tuturor modificărilor
influenţabile pe cale reflexă. După dispariţia lor completă, se mai poate continua cu câteva
şedinţe (2-4), nu mai multe, pentru că s-a observat reinstalarea unor modificări şi tulburări
patologice în cazul depăşirii a 5 şedinţe de masaj după amendarea fenomenelor patologice
(Bernhardt).
IV.2.7. Corelaţia dintre starea de reactivitate şi intensitatea excitantului
Eficacitatea unui tratament (deci a unui excitant) depinde de starea sistemului nervos
vegetativ; această dependenţă a fost formulată de Wilder ca "legea valorilor iniţiale":
a) pe măsura accentuării stării de excitaţie a sistemului nervos simpatic (respectiv
parasimpatic), scade excitabilitatea acestuia;
b) cu cât excitarea unui nerv vegetativ este mai pronunţată, cu atât este mai scăzută
excitabilitatea acestuia faţă de stimuli favorizanţi şi este mai crescută în schimb, la stimuli
inhibanţi;
c) prin supradozarea unui mijloc terapeutic ce acţionează pe cale vegetativă, hiper-tonusul
unuia din sistemele vegetative se manifestă printr-o stare de excitaţie a celuilalt s'stem, adică
apare fenomenul de contrareglare.
Exactitatea şi valabilitatea acestor principii formulate sub forma "legii valorilor "liţiale" este
probată şi confirmată de acţiunea unor medicamente (adrenalină, ergotoxină e'c-) sau agenţi
fizici (căldură, rece) asupra sistemului simpatic şi parasimpatic în stări fiziologice sau
patologice, privind efectele asupra activităţii unor viscere, organe (stomac, 'ntestin, uter) sau
asupra jocului tonusului vaselor tegumentare (vasomotricitatea).
Acelaşi stimul fizical poate acţiona în funcţie de starea de reactivitate vegetativă Momentană -
odată vagoton, altădată simpaticoton. Acest fenomen reactiv a fost denu-niit efect amfotrop.
100
Masajul segmentar (reflex)
Fizioterapie
101
Sclbach compară aceste reacţii cu oscilaţii basculante; Ascher vorbeşte despi, "efectele
bipolare" ale unor mijloace terapeutice cu acţiune vegetativă; Hoff exp||tj acest mecanism de
acţiune pe baza principiului "sincrgismului polar".
Deoarece stările patologice se pot agrava când excitantul nu este corect dozat in Funcţie de
starea sistemului nervos vegetativ, trebuie neapărat să ţinem seama în aplicarea excitanţilor
terapeutici de aceste corelaţii, subliniate clar şi precis şi de alţi autori.
Kowarschik emite "Legea intensităţii reciproce a excitantului", prin care intensitatea
excitantului trebuie să se afle în raport reciproc cu intensitatea fenomenului patologic.
Otto Glăser completează acest postulat cu nuanţarea "în raport cu gradul de tulburare a stării
de reactivitate".
La fiecare individ există un raport de echilibru între sistemele simpatic şi parasim-patic, care
menţine o stare normală sau "iniţială" a organismului. Este prea dificil, chiar imposibil, de
dozat tăria (intensitatea) excitantului aplicat pentru a determina obţinerea unei reacţii
cuantificate precis din partea celor două componente vegetative amintite. De aceea, în

63
practică, se utilizează pentru dozarea masajului segmentar - limita de durere. Atâta timp cât
aceasta se menţine sub/sau la limita acestui prag, avem certitudinea că excitantul nu este prea
puternic.
Ca linie de orientare, pentru dozare putem utiliza şi efectul vasomotor declanşat prin masaj, în
condiţii optime apare un eritem pronunţat la nivelul zonelor cutanate aferente. Apariţia
edemelor este nedorită la aplicarea masajului segmentar -spre deosebire de masajul ţesutului
conjunctiv.
Punctele "maximale" vor fi tratate cu mai multă prudenţă decât restul zonelot învecinate.
Dacă se aplică alte manevre decât cele optime sau masajul este prea puternic, pot apărea
modificări reflexe şi efecte contrarii celor urmărite (Bernhardt şi alţii). Aceleaşi constatări s-
au făcut şi cu privire la masajul ţesutului conjunctiv (Dicke -Leube).
Tot referitor la efectele dozării excitanţilor aplicaţi, Arndt şi Schulze au stabilit următoarea
regulă: excitanţii slabi stimulează procesele vitale, cei de intensitate medie le favorizează,
excitanţii puternici le inhibă, iar cei foarte puternici le anulează (într-un fel, dacă observaţi,
corespund legilor stabilite în fiziologie şi electrofiziologie în raportul intensitatea excitantului
- nivelul pragului şi răspunsul substratului tisular stimulat).
în scop terapeutic se vor utiliza fie dozele relativ mici de intensitate a excitantului (sub pragul
dureros), pentru a nu provoca agravări ale reacţiilor de focar, fie dozele maximale - extreme
(mult deasupra limitei de durere), care produc o reacţie generală maximală. Aceste zone
favorabile din punct de vedere terapeutic sunt despărţite de zona provocatoare de reacţii
nefavorabile. Totuşi, metoda de dozare maximală nu este cea optimă, pentru că ea nu poate
îndepărta toate modificările reflexe: în aceste condiţii-fenomenele (patologice) restante pot
constitui cauze de recidive ale îmbolnăvirilor.
Aplicarea în practică a diferitelor metode terapeutice, inclusiv a masajului segmentar,
presupune cunoaşterea interdependenţei şi corelaţiilor între doză şi modu! de
aplicare a fiecărui mijloc terapeutic, între intensitatea excitantului şi starea de reactivitate şi
clinică generală a organismului.
IV.3. EFECTELE MASAJULUI SEGMENTAR
Efectele masajului segmentar au fost evaluate experimental şi clinic.
Fenomenele locale ce apar după aplicarea masajului segmentar nu diferă calitativ de acelea
obţinute prin masajul clasic. De obicei se constată însă diferenţe cantitative, mai ales în
segmentele "iritate" organo-funcţional.
Temperatura cutanată creşte după masajul segmentar şi în regiunile nemasate direct, revenind
Ia temperatura iniţială la câteva ore. Creşterile temperaturii s-au putut înregistra în aceeaşi
măsură la bolnavii fără modificări vasculare primare, cât şi la subiecţii cu arterită obliterantă
(a membrelor), în acest context trebuie menţionate următoarele constatări:
- Cu cât temperatura cutanată iniţială este mai scăzută, cu atât sunt mai ridicate valorile
măsurate după aplicarea masajului segmentar;
- După tratamentul aplicat pe rădăcinile segmentare, temperatura a înregistrat o creştere mai
puţin evidentă la extremităţile membrelor superioare faţă de cele inferioare;
- Hiperemia tegumentară apare rapid;
- Efectele sunt dependente de manipulaţiile folosite: frământarea, fricţiunea, baterea produc o
ameliorare a circulaţiei mai evidentă decât netezirea (constatările au fost obiectivizate prin
termometrie cutanată).
Asupra aparatului respirator: creşte amplitudinea excursiilor respiratorii toracice, creşte
capacitatea vitală, se fluidifică secreţia bronşică.
Asupra aparatului cardiovascular: creşte capilarizarea miocardului, creşte lumenul capilar, se
deschid multe capilare musculare, creşte tonusul vaselor periferice, creşte viteza de circulaţie
a sângelui.
Consecutiv activizării circulaţiei tisulare, creşte eliminarea substanţelor catabolizate §i astfel

64
creşte capacitatea funcţională a muşchilor (nu numai prin îmbunătăţirea nutriţiei locale).
Sunt stimulate funcţiile ţesutului conjunctiv (menţinerea elasticităţii, a proceselor metabolice
optime şi a funcţiei de apărare).
Influenţa locală a masajului segmentar se poate obiectiviza prin modificările de volum ale
extremităţilor, prin creşterea măsurabilă a amplitudinii mişcărilor articulaţiilor «ectate, prin
creşterea capacităţii musculare, echilibrarea cifozei în spondilita anchilozan-ta etc.
De asemenea, sunt confirmate ca efecte la distanţă, ameliorarea funcţiilor renale 'e'iminări
diferenţiale crescute), gastrice, intestinale (peristaltism, tonus, secreţie).
Calmarea durerii se obţine prin masajul segmentar deseori imediat după tratament 5' se
menţine un timp mai mult sau mai puţin îndelungat, de obicei pentru câteva ore,
102
Masajul segmentar (reflex)
Fizioterapie
103
pentru ca, după câteva şedinţe, calmarea durerii să se permanentizeze -prin acţiune asupra
modificărilor patologice locale şi prin normalizarea stării de hipcrexcitahilit;iit nervoasă.
Efectele masajului segmentar se obţin şi pe cale umorală (după Ebbecke, Lewis Lehner,
Urban, Torok), prin formare şi eliberare de substanţe chimice active (acetil-colină, histamină
şi altele), producându-se astfel o permutare vegetativă complexă (Hoffj
Deoarece toate sistemele funcţionale se află într-o strânsă corelaţie, este explicabil că masajul
segmentar influenţează şi sistemul hormonal, de exemplu - reglementarea ciclului menstrual
la insuficienţele ovariene.
Comparativ cu masajul medical "clasic", masajul segmentar determină o economie a
consumului energetic; consumul de oxigen revine mult mai repede la valorile normale, are un
efect de creştere a capacităţii generale a organismului (acţiune general reconfortantă - după
Bohlau).
Ţinând cont de aceste efecte şi performanţe energetice, masajul segmentar este recomandat
atleţilor şi sportivilor înainte de concursuri (moment la care masajul clasic este contraindicat,
acesta scăzând performanţele fiziologice ale organismului).
IY.4. BAZELE TEHNICII MASAJULUI SEGMENTAR
IV.4.1. Stabilirea simptomelor reflexe şi algice
O condiţie esenţială pentru obţinerea unor rezultate optime prim masajul seg mentelor o
constituie detectarea tuturor modificărilor reflexe, deoarece numai astfel ele pot fi înlăturate.
Efectuarea unui masaj segmentar corect presupune înzestrarea mascurului cu un dezvoltat
simţ tactil, în primul rând necesar pentru decelarea tuturor modificărilor existente şi posibile,
atât în suprafaţă cât şi în profunzime, pentru a cunoaşte bine de la început ce are de tratat, dar
şi pentru a-şi da seama pe parcurs de amelio rare sau de modificări ale tulburărilor reflexe
locale faţă de aspectul, consistenţa. mărimea şi localizarea iniţială, în ceea ce priveşte
materialul "alunecos" utilizat î" masajul clasic, este recomandat ca în cazul masajului
segmentar să nu se folosească nici un material de acest gen, deoarece reduce simţul tactil al
mascurului.
IV.4.2. Stabilirea modificărilor cutanate
Există modificări reflexe de sensibilitate, vascularizare şi rezistenţă electrică a pielii-
a) Hiperalgezia cutanată. Este hipersensibilitatea zonelor tegumentare hiperalgi^'
care se manifestă faţă de atingere, presiune, mai puţin faţă de excitanţii termici K-1'
dură, frig). Aceste dureri sunt sesizate de pacient ca senzaţii de apăsare (durere surei-1'•
de tensiune, de "îngroşare" sau de "tumefiere şi arsuri". Examinarea se poate efectua pn"
- alunecare uşoară a unei gămălii de ac pe suprafaţa pielii; atingerile cutanate foarte uşoare
se percep de bolnav în zonele hiperalgice - ca ascuţite şi puternice;
- atingere uşoară cu vârful unui ac (Lommel);

65
- "gâdilare" (Johann Miiller); senzaţia de gâdilare nu se percepe în regiunile hiperalgice;
- metoda cutelor, între police şi index (Head).
în caz de hiperalgezie se simte o durere surdă, o arsură, o durere tăioasă sau înţepături.
Regulă: Totdeauna este recomandabil a se compara cu zonele sănătoase.
b) Modificări de vascularizaţie la nivelul pielii. Pot apărea fenomene vasocon-strictoare şi
vasodilatatoare. Mai frecvent se observă o pălire uşoară datorită influenţelor
vasoconstrictoare, decât fenomenul contrar de vasodilataţie.
Pentru determinări obiective putem recurge la:
- aplicări termice pe zonele anemice sau hiperemice;
- capilaroscopie;
- măsurarea penetraţiei termice a tegumentului prin evaluarea fluxului termic cedat de
tegument, cuantificat în parametrii calorii/timp/unitate de suprafaţă; se efectuează cu
calorimetrul.
c) Modificări ale rezistenţei electrice. Se măsoară sub forma "valorilor reciproce" sau aşa-
zisul nivel de conductibilitate a pielii prin electrodennatografie (Regelsberger, Gratzl,
Yantsch, Zack etc.). Se pun în evidenţă curbe modificate faţă de zonele simetrice sănătoase.
Principiul constă în măsurarea capacităţii de încărcare electrică a membranelor celulare din
stratul germinativ, care depinde de permeabilitatea acestora pentru apă şi electroliţi. Este o
metodă laborioasă, deoarece trebuie făcute determinări dese, la 1-2 ore, în condiţii metabolice,
a căror unire (pe diagramă) realizează curbele diurne de conductivitate cutanată.
IV.4.3. Stabilirea modificărilor ţesutului conjunctiv
Apar modificări reflexe de consistenţă sub forma unor tumefieri moi sau dure, Atracţii în
formă liniară sau de benzi, scobituri mai întinse. Pot fi localizate în ţesutul cutanat, subcutanat
sau în zona profundă a fasciilor subcutanate.
Examinarea se efectuează prin:
- inspecţie - furnizează date obiective în cazul retracţiilor şi tumefacţiilor vizibile;
- măsurători cu elastometrul. Acesta verifică doar consistenţa. Apăsarea se poate fifectua până
la o profunzime variabilă;
- percuţie: este vorba de o batere scurtă, uşoară, cu partea volară a degetului pe piele, Pnn care
se evidenţiază diferenţele eventuale ale contracţiei ţesutului conjunctiv (Dittmar).
Modificările superficiale se evidenţiază prin palpare cu degetele flectate, prinderea 5'
'ndepărtarea unui pliu cutanat perpendicular faţă de axul corpului, înaintare în sensul eaudo-
cranial pe tegument prin alunecare a buricului degetelor 3 şi 4 în unghi de 40°-50°.
104
Masajul segmentar (reflex)
Fizioterapie
105
Modificările profunde se evidenţia?.;! prin tehnica liniară a lui Dicke (care provcmc,, o
senzaţie neplăcută de "zgârietură cu unghia" sau de "tăiere cu cuţitul"), prin deplasai L-;, plană
a ţesutului subcutanat spre fascie, aplicându-se degetele ilectate pe zonele corcs punzătoare şi
deplasându-se în mişcări mici într-o direcţie şi alta.
recunoaşte după durerea surdă ce se propagă în profunzime sau printr-o durere puternica
"înţepătoare" (Bernhardt).
Se aplică degetul perpendicular pe musculatură şi periost; apăsând, se provoacă stfel o durere
asemănătoare cu cea dată de acul de injecţie.
IV. 4. 4. Obiectivarea modificărilor musculare
Principalele modificări sunt: hiperalgezia, hipertoniile circumscrise şi întinse, mio-gelozele.
- Hiperalgezia musculară: se evidenţiază prin prinderea unei cute musculare între degetele l
şi 2 (police şi arătător), manevră ce va provoca o durere surdă sau ascuţită,
- Hipertonusul muscular: hipertonusul muscular circumscris se evidenţiază foarte bine

66
efectuând mişcări circulare cu degetele bine întinse. Vor apărea contracturi fine. subţiri cât un
pai sau un creion, în lungime de câţiva centimetri. Ele se intensifică sub influenţa presiunii
degetelor examinatorului. Concomitent se instalează o durere puternică cu reacţii (contracţii
mici) de apărare. Pentru obiectivizare se mai poate utiliza mio-tonometrul şi miotonograful
(Szirmai), măsurându-se comparativ cu zonele sănătoase.
- Miogclozele: se palpează muşchiul în direcţie transversală faţă de direcţia fibrelor, cu
degetele 2-5, efectuându-se o netezire de suprafaţă. Miogelozele sunt mai dure decât
hipertonusul, se deplasează sub degetul palpator, se pot prinde între două degete, iar la
presiune mai puternică nu reacţionează prin modificarea consistenţei. De obicei, declanşează
o durere intensă, care se menţine şi în narcoză; se localizează cu predilecţie la nivelul
marginilor musculare, adică în zonele slab vascularizate (Kohlrausch). Diagnosticul
diferenţial se face cu infiltratele reumatice, contracţiile musculare generate de cauze central-
nervoase (scleroză multiplă, mieloza funiculară ş. a.).
- Modificări -în vasadarizaţia musculară: se măsoară cu sonda de conductibilitate termică
(după Hensel).
IV.4.5. Evidenţierea modificărilor periostale
Se face prin palparea musculaturii relaxate, deplasând părţile moi ce acoperă periostul cu
buricul degetelor aplicat perpendicular pe acestea. )
IV.5. TEHNICA SPECIALĂ A MASAJULUI SEGMENTAR
Masajul segmentar trebuie obligatoriu să se adreseze prin manevre adecvate tuturor ţesuturilor
şi modificărilor acestora; numai astfel se pot obţine rezultate optime şi într-o perioadă scurtă.
ni z j Maninulatiile masajului
Localizarea j/ felul fenomenelor reflexe
Musculatura Hipertonus circumscris
Hipertonus zonal
Hipotonie, atrofie, miogeloze
Ţesut conjunctiv
Tumefien
Retractil
"Adâncituri"
(depresiuni circumscrise)
Periost
Vibraţii uşoare.
Vibraţii indirecte
Vibraţii uşoare,
fricţiuni cu deplasări ale pielii
Vibraţii dure,
frământări puternice
Vibraţii foarte fine Fricţiuni, neteziri, frământare profundă Frământare profundă
Fricţiuni circulare
Tehnici speciale
Mişcare de înşurubare Mişcări de împingere
Zone elective de tratat: muşchi subscapular, m. psoasiliac, m. iliac, m. subclaviculară
Ferestruire Prindere (apucare)
Selectiv, în porţiunile dintre apofizele
spinoase, presiuni şi relaxări ale
toracelui
Zone selective: creasta iliacă, sternul.
sacrul, occiputul şi osul frontal
IV.4.6. Evidenţierea "punctelor maximale"

67
Sunt locurile care prezintă o sensibilitate accentuată la durere. Pot fi dispuse în absolut toate
ţesuturile, în tegumente, ţesutul conjunctiv, musculatură şi în periost. Trebuie interpretate ca
zone reflexe foarte valoroase.
Pentru detectarea punctelor maximale se utilizează o bilă având un diametru de l cm cu care
se efectuează - sub uşoare presiuni - mişcări circulare. Punctul maxim"'
'V-5.1.1. Manipulaţiile de masaj ce acţionează asupra zonelor musculare
- Hipertonusul circumscris. Cea mai indicată manevră este vibraţia; nu rareori o Slngură
manevră de vibraţie corect aplicată face să dispară această hipertonie. In schimb, frământarea
şi măngăluirea hipertoniilor musculare circumscrise provoacă aproape totdeauna o apărare
musculară cu dureri ce se menţin timp îndelungat. Vibraţiile fine reduc "'Pertonia musculară;
în schimb, cele dure o cresc. Vibraţia poate ti directă - aplicată
106
Masajul segmentar (reflex)
Fizioterapie
107
cu mâna - sau indirectă - prin intermediul unui dispozitiv; în aceste situaţii, "pies;i et'ec toare"
nu se aplică direct pe tegument, ci pe articulaţia mâinii mascurului, pentru a se putea doza
bine intensitatea vibraţiei. Efectul vibrator este mai puternic când degetele sunt întinse şi mai
slab când degetele sunt dedate.
- Hipertonusul zonal (întins). Sunt indicate manevrele de vibraţii şi mişcările de înşurubare
sau împingere. Mişcarea de înşurubare constă din fricţiuni ce deplasează tegumentul,
efectuate cu degetele 2-5, respectiv cu buricul (pulpa) degetului mare, rezistenţa fiind opusă
de coloana vertebrală (evident, ne referim la cele mai frecvente localizări ale contracturii, cele
paravertebrale). Manevra de înşurubare este aplicabilă la musculatura tuturor zonelor
segmentare cu corespondenţe radiculare.
Manevra de înşurubare efectuată în clinostatistn. Degetele aderă i'ix la tegument şi
musculatură şi deplasează odată cu aceste mişcări digitale circulare întregul ţesut cutanat
înspre coloana vertebrală. Se va evita netezirea superficială a tegumentului. Mâna înaintează
de la o rădăcină segmentară către cealaltă învecinată, totdeauna dinspre regiunea caudală
(inferioară) înspre cea cranială (superioară). Policele are doar rol de susţinere, masajul fiind
efectuai de degetele 2-5. Se începe cu partea dreaptă a coloanei, apoi partea stângă - de data
aceasta degetele 2-5 constituind sprijinul şi masajul propriu-zis fiind executat de buricul
policelui; mâna stângă apasă pe cea dreaptă pentru intensificarea efectului.
Manevra de înşurubare în poziţie şeiăndă. Maseurul aplică pulpa ambelor police - de o parte
şi de alta a coloanei vertebrale - în regiunea caudală, efectuând mişcări de înşurubare de-a
lungul coloanei, în direcţia cranială, înaintând segment cu segment până în regiunea coloanei
cervicale. Restul degetelor se sprijină lateral, pe creasta ili-acă, pe flancuri, coate şi omoplaţi.
Manevra poate fi efectuată uni- sau bilateral.
Manevra de împingere constă în executarea unor mişcări oscilante şi de împingere efectuate
pe muşchi (antrenând deplasarea tegumentului). Maseurul va sta de partea laterală opusă a
bolnavului.
Pentru muşchii greu accesibili (subscapulari, psoas iliac), Otto Glăser a pus la punct tehnici
speciale de abordare şi masaj.
In scopul relaxării musculaturii abdominale şi a ţesutului conjunctiv - mai ales în spondiloză,
nevralgii sciatice, tulburări menstruale - se aplică manevra de "scuturare a bazinului" - din
poziţie şezândă sau clinostatism - cu vibraţii laterale ale mâinilor alipite prin marginile
mediale ale degetelor arătătoare de la ambele mâini.
IV.5.1.2. Manipulaţiile de masaj ce acţionează asupra modificărilor ţesutului conjunctiv
Cum s-a menţionat mai sus, manevrele se selectează şi se aplică în funcţie de modificările
existente. Tumefierile se tratează cu vibraţii foarte fine; retracţiile. CLI netezire şi frământare

68
profundă; zonele cu îngroşări palpabile se abordează cu frămân-ţări şi mângăluire;
miogelozele, cu fricţiuni sau vibraţii. Formele speciale de masaj ap'1'
cate pe lăutul conjunctiv sunt fierăstruirea, tracţiunea, manevra interspinală. Bineînţeles, mate
se efectuează în direcţie caudo-cranială, din regiunea sacrală până la coloana cervicală.
jVS.1.3. Masajul cu efecte periostale
Se aplică fricţiuni mărunte, circulare, în aderenţele pleurale, astm şi emfizem pulmonar se
intercalează masajul segmentar cu compresiunea şi relaxarea toracelui, individualizat, în
funcţie de afecţiune, în timpul expirului, pe cât posibil de profund, mascurul exercită
compresiune asupra toracelui, stând în spatele bolnavului; după comanda "inspir", maseurul
îndepărtează brusc mâinile de pe toracele bolnavului. Respiraţia trebuie efectuată fără efort şi
cu gura deschisă.
IV.6. STRUCTURAREA MASAJULUI SEGMENTAR
Pentru ca un masaj segmentar să aibă efecte scontate şi de lungă durată, trebuie să trateze
toate modificările reflexe şi nu numai punctele maximale, care sunt manifestări reflexe
dureroase; numai masarea acestora din urmă dă rezultate imediate, dar rămân alte zone cu
modificări reflexe patologice ce păstrează un rol de focar patogen ("spine iritative") ce pot
declanşa recidive şi pot întreţine celelalte focare patologice.
IV.6. l. Succesiunea şi direcţia manevrelor de masaj
Se începe cu masajul regiunilor radiculare segmentare, a locurilor de inserţie de lângă coloana
vertebrală (paravertebral) şi se continuă înspre periferia acestor segmente. In cursul masajului
paravertebral se începe în principiu din segmentul inferior (distal, eventual sacral) şi se
continuă ascendent, în direcţie cranială. Se acţionează întâi pe zonele superficiale şi apoi se
decontracturează cele profunde. Masajul musculaturii inter-costale se începe din regiunea
anterioară a toracelui, de la stern şi se continuă în spaţiile intercostale până la coloană; a fost
dovedit practic că această direcţie de aplicare dă rezultate mai bune, corespunzând şi căilor
reflexe anatomice.
Membrele se masează în sensul circulaţiei de întoarcere, dar aici trebuie să facem 0 menţiune -
se începe întâi cu segmentele proximale (coapsa, respectiv braţul) şi apoi Se continuă cu cele
distale (gamba, respectiv antebraţul), deoarece s-a observat că în a<-£st mod se obţin rezultate
mai rapide. Mai adăugăm că în cadrul acestei desfăşurări succesive a manevrelor, nu se omit
punctele maximale (zonele reflex dureroase), care Se vor masa pe loc.
l OH
Masajul segmentar (reflex)
Fizioterapie
109
IV.6.2. Abordarea sistematică şi formele speciale de masaj
Topografic se recomandă să se înceapă cu masajul dorsal, continuând cu re"iu_ nile radiculare
segmentare, /onele mai periferice ş.a.m.d. Pe acest principiu s-au conceput formele speciale
de masaj segmentar:
- tratament dorsal;
- tratamentul bazinului;
- tratamentul toracelui;
- tratamentul cervical şi cefalic;
- tratamentul extremităţilor. '
IV.6.2.1. Tratamentul dorsal
Se aplică în poziţie culcată, în situaţie de completă relaxare a corpului: decubit ventral, braţele
în abducţie orizontală şi capul întors lateral. Se începe cu manevra de înşurubare, se continuă
succesiv cu manevrele interspinoasă, "în fierăstrău", de tracţiune, mişcarea întreruptă "în
furculiţă" (în direcţie caudal-cranial).
După încheierea manevrelor speciale aplicate pe regiunile radiculare, se trece la masajul altor

69
regiuni: periscapular (fricţiuni cu mişcări spiralate, începând cu marginea axilară mergând
înspre unghiul inferior); fosele infra- şi supraspinoase (cu fricţiuni în trei direcţii); muşchiul
trapez (succesiune de mişcări de fricţiuni-netezire-vibraţii efectuate în direcţie dinspre lateral
înspre medial, adică de la spina omoplatului până la vertebra a şaptea cervicală). Tratamentul
dorsal se încheie cu o vibraţie uşoară a musculaturii spatelui.
IV.6.2.2. Tratamentul bazinului
Se efectuează în poziţie culcată, apoi şezândă. Se începe cu netezire şi fricţiuni aplicate pe
sacru. Masajul se face în direcţie dinspre caudal (distal) spre cranial (proxi-mal), începând cu
creasta sacrală mediană şi încheind cu aliniamentele laterale, până la zonele articulare
superioare. După manevrele mai sus menţionate (netezire şi fricţiuni! se continuă cu
manevrele de înşurubare interspinoasă şi "în fierăstrău". După acest tratament premergător
efectuat în clinostatism se trece la masajul în poziţie şezândă. Se masează muşchii fesieri prin
mişcări spiralate cu pulpa degetelor 2-5 - începând de la articulaţia coxo-femurală, înaintând
spre sacru, apoi se traversează mijlocul masei iesi-ere şi se încheie cu traseul dintre spina
iliacă antero-superioară şi creasta iliacă înspre sacru şi ischion. Important este masajul cutelor
musculare (prin vibraţii foarte fine Ş1 fricţiuni, eventual frământări profunde sau neteziri, în
funcţie de caz). Se încheie cu fricţiuni mărunte de-a lungul spinei iliace, dinspre lateral înspre
medial. Masajul pubelu1 se face în poziţie şezândă, cu asistentul aşezat în spate. Pulpa
degetelor 2-5 se aplica pe marginea superioară a pubisului, în apropierea simfizei pubiene,
alunecând în mişca"
circulare mici (spiralate) şi cu apăsare uşoară lateral, de-a lungul ligamentelor inghinale
"nsprc lateral, peste spinele iliace antero-inferioară şi antero-superioară, spre oasele ilion j
sacru. Urmează neteziri profunde în aceeaşi direcţie. Contracţiile profunde ale bazinului (în
afecţiuni genitale) se tratează cu vibraţii fine. Orice tratament al bazinului se termină cu o
scuturare a acestuia.
[V.6.2.3. Tratamentul toracelui
Este indicat cu rezultate foarte bune la astmatici, pleurile, sinechii pleurale. Bolnavul e
poziţionat în şezând. Se începe cu regiunea sternului, executându-se neteziri si fricţiuni în
direcţia caudal spre cranial. Pe spaţiile inlercoslale se aplică fricţiuni circulare mici şi neteziri,
începând de la stern şi înainlând spre coloană. Intensitatea masajului este în funcţie de
sensibilitatea bolnavului. La aslm şi pleurile (asistenlul stă în spatele bolnavului) se aplică (în
timpul expiraţiei) compresiuni şi vibraţii ale spaţiilor intercostale. O vibraţie uşoară a
toracelui şi relaxarea să încheie tratamentul toracal.
IV.6.2.4. Tratamentul cervical şi cefalic
La început se masează muşchiul trapez, dinspre lateral înspre medial, adică de la nivelul
extremităţii externe a claviculei până în zonele radiculare. Se recomandă ca în primele şedinţe
tratamentul să fie aplicat numai la acest nivel, pentru evitarea unor reacţii (dureroase) prea
puternice. Apoi se trece la masajul muşchiului sternoclcido-mastoidian (SCM). La masarea
zonei de joncţiune dintre muşchiul trapez şi SCM se va ţine seama de plexul brahial, care este
foarte sensibil la acest nivel şi contraindicat cu desăvârşire pentru masaj.
In continuare se trece la masajul cefalic (capul), începând cu regiunea occipitală. Cu o mână
se fixează capul, cu cealaltă se execută manevrele (spiralate - circulare) cu degetele 2-5,
începându-se la nivelul apofizei mastoide şi avansând spre protuberanta occipitală externă. Se
trece apoi la masajul frunţii (asistentul stând în spatele bolnavului, care stă cu capul sprijinit
în pieptul asistentului), începând cu masare verticală de la rădăcina nasului în sus, cu ambele
mâini (pulpa degetelor masează, iar palmele stau lipite de tâmple). Se trece lateral spre
regiunile temporale (mici frământări), apoi manevre de netezire pe regiunile supraorbitare şi
pe arcadele sprâncenoase. Manevra se execută prin neteziri şi fricţiuni, încheindu-se prin
neteziri uşoare aplicate pe pleoape. Masajul calotei craniene se face (ca la masajul clasic) cu o
mână (cealaltă sprijină capul), Pnn uşoare fricţiuni începând de la linia nucală şi din lateral

70
înspre creştetul capului.
'"•6.2.5. Tratamentul extremităţilor
Cele mai indicate procese patologice musculare la această formă de masaj sunt
ontracturile musculare, adesea însoţite de miogeloze şi "puncte maximale reflexe". La
niv
elul "trenului" superior, cei mai predispuşi muşchi la aceste manifestări sunt: exten-
110
Masajul segmentar (reflex)
Fizioterapie
sorii trunchiului, muşchiul trapez, marele pectoral, marele dorsal, tricepsul brahial extensorii
şi flexorii mâinii, muşchiul opozant al poiicelui.
La nivelul membrului pelvin, cel mai adesea sunt afectaţi muşchii: fesierul mare dreptul
femural, tensorul fasciei lata, bicepsul femural, muşchiul semimembranos, adduc torul lung,
gastocnemius, muşchii tibial anterior şi posterior.
Modificările reflexe ale musculaturii scheletale a membrelor sunt de obicei tavo rabil
influenţate de fricţiuni şi manevre circulare mărunte combinate cu vibraţii.
Se începe totdeauna la nivelul coapsei şi se continuă cu gamba, respectiv cu braţul şi apoi
antebraţul, dinspre distal spre proximal.
mâna apropiată (de obicei stânga) se fac mişcări de vibrare de-a lungul musculaturii
paravertebrale (opuse) în sens cranial. Apoi, se trece de cealaltă parte a bolnavului, repetându-
se manevra.
jV.7.5. Mişcarea întreruptă "în furculiţă"
Cu degetele 2 şi 3 se fac mişcări întrerupte în spaţiile dintre apofizele transverse ale
vertebrelor, vârfurile degetelor fiind îndreptate spre sacru. Sensul manevrei este tot caudal
spre cranial.
IV.7. PRINCIPALELE MANEVRE DE MASAJ SEGMENTAR
IV.7.1. Manevra de înşurubare
Bolnavul stă în decubit ventral cu musculatura relaxată. Se aplică policele de partea stângă a
coloanei vertebrale; cu degetele 2-5 se prinde musculatura paraverte-brală dreaptă şi apoi se
efectuează mişcările de înşurubare spiralată. Se evită frecarea pielii (se adresează ţesutului
subcutanat) şi se înaintează ascendent para vertebral. Dacă se consideră necesar, cu cealaltă
mână se apasă peste degetele 2-5 ale mâinii ce execută manevra. Pentru musculatura
paravertebrală stângă, degetele 2-5 sunt fixatoare şi manevra de înşurubare se execută cu
policele. Această manevră se mai poate executa şi în poziţie şezândă.
IV.7.2. Manevra interspinoasă
Degetele 2-3 ale ambelor mâini se fixează pe coloană astfel ca ele să pătrundă printre
apofizele spinoase ale vertebrelor. Se efectuează mişcări circulare în acelaşi sens cu ambele
mâini şi apoi în sens invers.
IV.7.3. Manevra în fierăstrău
Se execută mişcări în sens opus între degetele l şi 2 (police şi arătător) ţâre cuprind fasciculul
cutaneo-muscular, succesiv, în sens caudal spre cranial.
IV.7.4. Manevra de translaţie
Se aplică la nivelul bazinului. Mascurul stă în partea laterală a bolnavului, aplicam mâna
opusă pe creasta iliacă (opusă) a bolnavului, antebraţul fixându-se pe sacru. ^ll
IV.7.6. Masajul periostal
Constă dintr-o presiune punctiformă aplicată ritmic pe periostul segmentelor tratate (respectiv
suprafaţa externă osoasă subcutanată). Presiunea se exercită prin articulaţiile interfalangiene
cu degetele 2 şi 3 suprapuse şi cu pulpa acestor degete aplicate pe tegument. Efectul este local
şi la distanţă. Acest masaj nu se aplică pe apofizele spinoase vertebrale (exceptând sacrul), pe
craniu (exceptând linia nucală), pe rădăcina nasului, pe maxilarul superior, pe rotulă, pe
claviculă. Durata acestui masaj este de 3-5 minute în aplicaţii locale şi de 20-30 minute în

71
aplicaţii generale.
IV.8. INDICAŢIILE GENERALE ALE MASAJULUI SEGMENTAR (REFLEX)
- Afecţiuni funcţionale şi organice cronice ale aparatului respirator (vezi mai sus).
- Afecţiuni cronice ale aparatului digestiv.
- Tulburări circulatorii.
- Afecţiuni reumatismale cronice (degenerative) ale coloanei vertebrale şi ale articulaţiilor.
- Stări posttraumatice ale aparatului locomotor.
[
V.9. URMĂRILE NEDORITE ALE MASAJULUI SEGMENTAR
Se întâmplă ca în cursul masajului segmentar (sau al punctelor maximale) să se
'nstaleze în timpul tratamentului - sau imediat după - tulburări la nivelul altor ţesuturi
u
organe, care înainte nu au lost afectate, neavând (în aparenţă) nici o legătură cu
l carul patologic. Masajul greşit aplicat şi neglijarea factorilor de adaptare a bolnavu-
'Precum şi a stării sale de reactivitate, poate constitui un excitant suplimentar asupra
"'brului funcţional deja tulburat, determinând apariţia unor spasme şi dureri, care
12
Masajul segmentar (reflex)
înainte de tratament nu existau. Aceste tulburări sunt numite "modificări reflexe aau /e/l
xioiuile".
1. Apariţia unor nevralgii în laba piciorului, senzaţii de furnicături, parestezii s; înţepături
puternice perimaleolare şi în plante; poate apărea o sciatalgie în cazul masat paraverlebrale L3
si L4 de partea opusă; dacă se masează zona dintre trohanter si pun tul sciatic, durerile dispar.
2. Masajul omoplatului imediat deasupra sau sub spina scapulară, pe traiecti; porţiunii
posterioare a muşchiului deltoid, poate provoca senzaţie de furnicături şi înţepă-turi la nivelul
mâinilor. Aceste senzaţii pot fi înlăturate printr-un tratament intensiv aplicat în axile.
3. Tratamentul aplicat în axila stângă poate declanşa tulburări cardiace neplăcute ce pot fi
înlăturate prin masajul laturii stângi a toracelui.
4. Masajul musculaturii cervicale şi a segmentelor cervicale provoacă uneori cefalee,
senzaţie de amorţire, ameţeli, oboseală şi somn. Aceste fenomene dispar pn;, neteziri pe
pleoape şi masajul muşchiului frontal.
5. Uneori, masajul spatelui este urmat de o creştere a contracturii musculare mai ales în zona
cervicală şi toracică (între stern şi claviculă). Se combate prin masarea toracelui anterior,
obţinându-se relaxare.
6. Masajul musculaturii dintre marginea superointernă a omoplatului şi coloana poate
determina apariţia unor tulburări cardiace, care pot îmbrăca aspectul unor accese de angină.
Se va masa hemitoracele stâng în apropierea sternului şi la marginea inferioară a
hemitoracelui anterior stâng.
7. în cazul masajului segmentelor lombar şi dorsal inferior pot apărea tulburări îi'. regiunea
vezicii urinare cu senzaţii de durere surdă sau de apăsare; se va masa regiunea de deasupra
abdomenului inferior (în mezogastru) şi a crestei iliace anterioare, deasupra simfizei pubiene
(în hipogastru).
8. Sub spina scapulară există un punct maximal de durere în tulburările gastrice, Masajul se
poate aplica numai după cedarea contracturilor de deasupra jumătăţii interioare a omoplatului.
Pentru a se obţine remisiunea durerilor gastrice se va niasi regiunea hemitoracelui anterior
stâng în jumătatea inferioară.
9. Fricţiunile de deasupra sternului şi a inserţiilor costale superioare pot provoca senzaţii
neplăcute de sete şi de sufocare. Vor trebui aplicate fricţiuni ale zonei vertebrei cervicale C-j.
10. După fricţiuni dure aplicate pe zona D|0-Dp tumefiată, pot apărea tulbun"1 vezicale
(pentru o durată de 30 m i n - 2 ore) şi uneori chiar hemoragii intestinale (tirflP de 10-30 min)
după terminarea unui tratament aplicat în scopul combaterii constipaţi*-'1;
11. Dacă după înlăturarea fenomenelor reflexe se aplică un număr de peste -şedinţe de masaj,

72
stările spastice dureroase se pot reinstala (Bernhardt).
V. BIBLIOGRAFIE SELECTIVA
ANDRIEŞ, V. - Medicină fizică, balneoclimatică şi kinetoterapie, voi. !, Hidroterapie şi
electroterapie, Edit. Universităţii Ecologice, Bucureşti, 1994.
CONRADI, E. - Schmerz und Physiotherapie, Verlag Gesunclheit GmbH, Berlin, 1990.
CORDES, J. C. - Physiotherapie, 1971.
GLĂSER, O. - Masajul segmentar, VEB. G. Thieme, Leipzig, 1962.
IONESCU, A. N. - Masajul, Edit. AII, Bucureşti, 1994.
OPREAN, I. - Masajul, Cursul catedrei I.P.S.M.F., 1996.
STURZA, M., BĂLTĂCEANU, G. şi colab. - Fizioterapie, voi. I, Edit. Medicală, Bucureşti,
1957.
TRNAVSKY, G. - Kriotherapie, Pllaum Verlag, Munchen, 1986.
ITT
ELENA TEODOREANU
BIOCLIMATOLOGIE UMANA
CLIMATOTERAPIE

EDITURA MEDICALA
BUCUREŞTI, 2002 ,c o
CUPRINS
I. INTRODUCERE......................................................................................................... 119
II SCURT ISTORIC AL BIOCLIMATOLOGIEI ŞI CLIMATOTERAPIEI............ 122
IU. FACTORII GENETICI AI CLIMATULUI ŞI IMPLICAŢIILE LOR ÎN ASPECTELE
BIOCLIMATICE..................................................................................................... 123
111.1. FACTORII COSMICI ....................................................................................... 123
111.2. FACTORII FIZICO-CHIMICI ŞI METEOROLOGICI......................................
125
III.2.1. ASPECTE DE METEOROPATOLOGIE............................................... 129
111.3. FACTORII GEOLOGICI ŞI GEOGRAFICI ..................................................... 130
111.3.1. SUPRAFEŢE DE APĂ. CLIMAT OCEANIC ŞI MARIN ................... 136
111.3.2. PEISAJUL BIOGEOGRAFIC. PĂDURI. DESERTURI......................... 137
111.4. FACTORUL ANTROPIC.................................................................................. 139
III.4.1. CLIMATUL DE ORAŞ. CLIMATUL DE INTERIOR......................... 139
111.4.1.1. Climatul de interior ................................................................ 141
111.4.1.2. Zonele industriale ................................................................... 141
111.4.1.3. Staţiuni balneoclimaticc. Baze de tratament ............................ 142
111.4.1.4. Microclimatul terapeutic de interior. Mofete. Saline................. 143
IV ELEMENTELE CLIMATICE ŞI INFLUENŢA LOR ASUPRA ORGANISMULUI.
146
IV.1. TEMPERATURA AERULUI ........................................................................... 147
IV.2 DURATA DE STRĂLUCIRE A SOARELUI. INSOLAŢIA. NEBULO-
ZITATEA ........................................................................................................ 152
IV.3. UMEZEALA AERULUI. PRECIPITAŢIILE ATMOSFERICE. STRATUL DE
ZĂPADĂ .......................................................................................................... 153
IV.4. PRESIUNEA ATMOSFERICĂ ........................................................................ 154
IV.5. REGIMUL VÂNTULUI. VÂNTURI LOCALE................................................ 155
IV.6. H1DROMETEORII ŞI FENOMENELE METEOROLOGICE SPECIALE ........ 159

73
v
- INDICI BIOCLIMATICI......................................................................................... 160
V.l. PARAMETRII CLIMATICI CA INDICI BIOCLIMATICI ............................... 160
V.2. CONFORTUL TERMIC.................................................................................... 161
V.3. STRESUL BIOCLIMATIC. INDICELE DE VÂNT RECE .............................. 163
V.4. TIPURILE (CLASELE) DE VREME ............................................................... 167
V.5. INDICI TURISTICI ........................................................................................... 171
Vl
CLIMATOPATOLOGIE. GEOGRAFIE MEDICALĂ........................................... 172
V
". IGIENA CLIMATICĂ .......................................................................................... 175
Vl
". CLIMATOTERAPIE. CURA NATURISTĂ........................................................ 176
l 18
Cuprins
VIII.I. AEROTERAPIA. CURA DE TEREN .......................................................... I77
VIII.2. HELIOTERAPIA............................................................................................ 179
VIII.3. HIDROTERAPIA .......................................................................................... 180
IX COMPLEXELE DE FACTORI CLIMATICI. CLASIFICĂRI BIOCLIMATICE.
183
X I5IOCLIMA ROMÂNIEI. STAŢIUNI BALNEOCLIMATICE...............................
|%
X.l. DATE GEOGRAFICE GENERALE ................................................................ |g6
X.2. CLIMATUL DE MUNTE. BIOCLIMATUL TONIC-STIMULENT ................. ig7
X.3. CLIMATUL DE DEALURI ŞI PODIŞURI. BIOCLIMATUL RELAXANT,
SEDAŢI V ........................................................................................................ 192
X.4. CLIMATUL DE CÂMPIE. BIOCLIMATUL EXCITANT-SOLICITANT ........ 194
X.5. ZONA LITORALULUI ROMÂNESC AL MĂRII NEGRE ............................ 196
XI. CONCLUZII............................................................................................................
198
XII. BIBLIOGRAFIE.....................................................................................................
199
l; i i
l INTRODUCERE
U,
1
nul dintre cei mai importanţi factori ai mediului înconjurător, pentru viaţa omului, este
climatul. Acesta reprezintă ansamblul fenomenelor care caracterizează starea medie a
atmosferei într-un anumit loc. Climatul acţionează în orice moment, atât asupra materiei fără
viaţă, cât şi asupra fiinţelor vii. Pe lângă noţiunea de climat, există şi cea de vreme, care
reprezintă starea fizică a atmosferei în continuă schimbare, caracterizată prin totalitatea
valorilor elementelor meteorologice, la un moment dat, şi prin variaţia succesivă a acestora
într-un anumit interval.
Aşadar, omul este supus, atât unui ansamblu de condiţii fizice stabile, cât şi unor modificări
uneori bruşte şi neaşteptate de timp. El este influenţat deci de unele solicitări climatice
permanente, la care, pentru a supravieţui şi a-şi menţine starea de sănătate, trebuie să se
adapteze, ca de altfel, orice altă fiinţă, fie ea microorganism, plantă sau animal.
în relaţia climă - vreme, pe de o parte, şi organismul uman, pe de altă parte, există două
aspecte opuse şi complementare şi anume: clima este o parte din cadrul în care se desfăşoară
viaţa, deci un factor de existenţă a vieţii şi totodată un factor de întreţinere a sănătăţii, şi în
acelaşi timp, un factor care în anumite condiţii ce depăşesc limitele de suportabilitate ale
organismului, poate^ deveni patogen.
în ansamblu, biometeorologia şi bioclimatologia studiază influenţa factorilor climatici şi
efectele modificărilor de timp asupra fiinţelor vii.
Cunoaşterea şi folosirea parametrilor meteorologici pentru întreţinerea sănătăţii a determinat -

74
în timp - dezvoltarea unui domeniu al medicinei numit dimatoterapie, care se ocupă de
folosirea în scop terapeutic a acţiunii favorabile a factorilor climatici asupra organismului, în
paralel cu aceasta, s-a dezvoltat meteoropatologia, ca un alt domeniu medical, care studiază
stările patologice provocate sau influenţate de factorii meteorologici.
Diferenţa dintre considerarea factorilor meteorologici ca sanogeni sau patogeni rezidă în
stresul pe care îl exercită aceştia asupra organismului şi în capacitatea de răspuns şi de
adaptare a organismului.
Teoria stresului este o noţiune relativ nouă care se referă la o solicitare a organismului din
partea mediului, iniţial folosită pentru stările de tensiune Psihică, dar care s-a extins ulterior la
orice agresiune exterioară, fie ea psihică, fiziologică sau fizică, în problemele de
bioclimatologie, interesează stresul
120
Introducere
Bioclimatologie umană
121
provocat de radiaţiile solare sau radioactive, de variaţiile extreme de ternpe. ratură sau de
presiune etc.
Organismul răspunde prin solicitarea sistemelor endocrin şi nervos, reali-zându-se astfel un
sindrom de adaptare. Un stres moderat, urmat de restabilirea echilibrului psihosomatic, este
considerat stimulent, antrenând astfel o vitalizare
a organismului.
Adaptarea este un proces complex, prin care un organism viu îşi modifică forma, structura şi
funcţiunile, potrivit cu noile condiţii de mediu vital. Ea cuprinde mai multe faze, în funcţie de
modificarea acestor condiţii de existenţă şi de revenirea sau nu la condiţiile iniţiale ale
mediului înconjurător, în cli-maloterapia în staţiuni, cea mai importantă este faza întâi, de
acomodare, care permite unele modificări cu caracter terapeutic, fie în tcnnoreglare, în circu-
laţie cardiacă, vasculară sau în activitatea sistemului nervos. Evident că posibilităţile de
adaptare sunt diferite de la omul sănătos la cel bolnav, de la copil la adult sau vârstnic, de la
cel antrenat la variaţii meteorologice, la cel neadaptat.
Trebuie să mai adăugăm că solicitarea la factorii climatici are loc fie la deplasarea din unele
condiţii de viaţă în altele (de pildă dintr-un oraş de câmpie, la tratament într-o staţiune de
munte) sau în acelaşi loc, în cazul unor variaţii excesive de timp (de pildă în anotimpul de
primăvară, Ia trecerea de la condiţiile climatice de iarnă, la cele de vară, atunci când acestea
se produc brusc şi neaşteptat, în urma unor deplasări rapide de mase de aer diferite şi a unor
formaţii barice de tip eiclonic, însoţite de modificări majore de vreme).
în general, relaţiile dintre mediu şi om se produc în cadrul unor ritmuri cosmice generale, pe
de o parte, şi în cadrul unor ritmuri biologice proprii fiecărui individ, pe de altă parte.
Interrelaţia dintre aceste ritmuri poate amplifica sau reduce efectul terapeutic sau patogen al
relaţiei personale dintră jara-metrii climatici şi diferitele sisteme anatomice ale organismului.
Fenomenele periodice multianuale, din care se detaşează perioada de aproximativ 11 ani a
activităţii solare, au efecte directe atmosferice, ionosferice, geomagnetice asupra întregului
pământ şi indirecte, asupra societăţii umane, prin manifestări sociale sau biologice (de
exemplu mişcări revoluţionare, respectiv epidemii şi creşterea indicilor de morbiditate şi
mortalitate).
Fenomenele anuale, legate de durata de revoluţie a Pământului în jurul Soarelui, determină
diferenţierea anotimpurilor şi variaţiile periodice ale parametrilor meteorologici şi totodată
influenţează starea de sănătate a indivizilor şi posibilitatea de utilizare a terapiei prin factori
naturali. Ele se corelează cu variaţiile periodice biologice în funcţionarea unui organ, de pildă
a ritmului cardiac, a temperaturii corpului sau cu variaţiile unor proprietăţi fizico-ehimice a'e
sângelui sau ale unor proprietăţi fiziologice generale (vezi cap. III. 1).

75
Se consideră în perioada februarie-octombrie (maximum iarna) o taz" ergotropă, caracterizată
printr-o mare reactivitate a tuturor sistemelor, şi c''n toamnă până în primăvară, o fază
trofotropă, când predomină funcţiile umoral^' metabolice, care reechilibrează si reglează
homeostazia.
Foarte important este bioritmul circadian (nictemeral), legat indirect de rotaţia Pământului în
jurul axei sale şi direct, de variaţia tuturor parametrilor oeofizici şi meteorologici, exprimat în
ritmul veghe-somn (activitate - repaosj, un ritm fundamental al omului şi vizibil în variaţia
temperaturii corpului, a pulsului, în funcţiile aparatului respirator şi cardiovascular, digestiv,
în compoziţia sângelui, a glandelor endocrine. O reglare corectă a activităţii, odihnei şi trata-
mentului, în funcţie de acest adevărat "ceas intern uman", poate creşte sau scădea eficienţa
utilizării energiei umane.
Există şi fenomene periodice fizice şi biologice cu ritmuri sub 24 de ore încă incomplet
elucidate şi deocamdată nefolosibile în terapia cu factori naturali, în bioclimatologie, ritmurile
anuale, diurne, cosmice respectiv meteorologice şi biologice, sunt foarte importante şi, dacă
se ţine seama de ele, eficienţa climatoterapiei poate fi maximă.
II. SCURT ISTORIC AL BIOCLIMATOLOGIEI ŞI CLIMATOTERAPIEI
JJI. FACTORII GENETICI AI CLIMATULUI ŞI IMPLICAŢIILE LOR ÎN ASPECTELE
BIOCLIMATICE
.L/e la apariţia raselor umane actuale pe Pământ, după retragerea gheţarilor şi încălzirea
climei, omul a fost într-o permanentă relaţie şi parţial, mai ales la începuturi, într-o
dependenţă evidentă de condiţiile climatice. Sănătatea şi productivitatea, în societatea
primitivă şi chiar în cea mai târzie, au fost condiţionate, în mare măsură, de temperatura şi
umezeala mediului.
în Antichitate, se consemnează diferite relaţii între vreme şi boli. Herodot din Halicarnas
"părintele istoriei", ştia în sec. 5 î.Hr., că unele boli sunt datorate schimbării timpului, în acele
vremuri băile de mare erau cunoscute pentru îngrijirea rănilor, pentru întărirea oaselor.
"Părintele medicinii", Hipocrat din Kos a consemnat numeroase observaţii de geografie
medicală şi meteoropatologie, despre tipuri de vreme şi efectele lor asupra organismului,
despre "zile critice", despre zone salubre sau insalubre, despre moduri de tratare naturistă a
bolilor.
în Evul Mediu se ştia despre influenţa vremii asupra evoluţiei vieţii, dar corelaţia se extindea
asupra fazelor lunii şi asupra unor observaţii cu c -ader mai mult astrologie, în secolul XVII
climatologia medicală este mai puţii. luată în consideraţie, dar se manifestă totuşi un oarecare
interes pentru relaţia organismului uman cu câmpul magnetic şi cu presiunea atmosferică.
Din secolele XVIII - XIX creşte interesul pentru climatologia medicală şi pentru geografia
medicală, legat în special de studiul bolilor infecţioase din zonele calde, de studiul bolilor
considerate meteorodependente, de pildă bolile reumatismale, de influenţa altitudinii sau a
razelor ultraviolete asupra organismului.
în secolele XIX - XX se reiau tradiţiile vechi de a merge pentru vindecare în localităţile cu
factori naturali terapeutici - cu ape minerale, lacuri cu apă sărată şi nămol, unde se practică
băi de aer şi de soare. Ţara noastră a cunoscut, din vremea dacilor şi a romanilor locuri de
cură apreciate ca: Băile Herculane, Săcelu, Geoagiu. în secolele trecute, domnitorii cu suitele
lor, şi mai târziu intelectualii crescuţi la ideile "întoarcerii la natură "părăseau larma şi pw ful
oraşelor pentru a se refugia în liniştea şi aerul oxigenat al conacelor ş1 mănăstirilor sau sub
soarele plajelor lacurilor Balta Albă şi Lacul Sărat sau al staţiunilor Techirghiol - Movilă,
Carmen Silva (Eforie Sud), sau Techirghiol ' Eforie (Eforie Nord).
III.1. FACTORII COSMICI
r actorii cosmici care influenţează viaţa pe Pământ sunt numeroşi. Dintre aceştia, vom
consemna radiaţia cosmică, încă incomplet cunoscută, dar care este considerată de către unii
cecetători ca un factor care are o influenţă negativă asupra vieţii, în sensul că această radiaţie

76
corpusculară şi electromagnetică, având o energie destul de mare, reprezintă un stres, care
poate, din acest motiv, să scurteze viaţa organismelor.
Mai importantă şi mai bine cunoscută este radiaţia solară, o emisie şi propagare în spaţiu a
unor unde şi a unor particule care influenţează spaţiul interplanetar şi mai departe atmosfera,
câmpul magnetic şi biosfera.
Radiaţia sub forma de unde electromagnetice de diferite lungimi de undă, de la y şi X, la
spectrul solar şi mai apoi la undele lungi, trece parţial prin atmosfera terestră, ajungând până
la suprafaţa pământului sub forma unor fluxuri radiative exprimate în cal/m2 min. în bilanţul
radiativ care reprezintă diferenţa dintre energia primită (la suprafaţa pământului, ceea ce
interesează bio-climatologia) şi energia emisă sau reflectată, se cuprind mai multe elemente şi
anume: radiaţia directă (insolaţia), radiaţia difuză (a cerului), care ambele constituie radiaţia
globală, la care se adaugă o radiaţie efectivă a pământului şi radiaţia reflectată. Vara, în timpul
zilei, acest bilanţ este pozitiv şi produce încălzirea scoarţei terestre şi de aici a aerului; iarna,
în timpul nopţii, bilanţul este negativ şi se produce răcirea suprafeţei active şi a aerului.
încălzirea Pământului depinde de unghiul format de razele soarelui cu suprafaţa sa, de masa
aerului (mai mică cu cât altitudinea este mai mare), de lungimea zilei şi de nebulozitate.
Organismul uman este influenţat de spectrul solar în funcţie de lungimea de undă.
Astfel radiaţia infraroşie (k > 0,8 m^) penetrează superficial pielea, produce eritemul
(înroşirea) pielii care de obicei nu este urmat de pigmentare. Este ^sorbită de conjuctivă şi
cornee şi provoacă cataractă prin expunere îndelun-^tă la acest tip de radiaţie. Are efecte
calorice, determinând modificări în regla-rea termică, activează circulaţia sanguină, produce
sudoraţie şi uneori şoc caloric.
124 Factorii genetici ai climatului şi implicaţiile lor în aspectele biodirnatice
Radiaţia vizibilă (luminoasă) (0,4 - O,X m (.t) este percepută la nivelul celulelor retinei şi
transmisă la centrii optici din hipotalamus. Astfel sunt stirriu. late glandele cu secreţie internă,
întunericul complet influenţează negativ funcţiunile hipofizei.
Radiaţia ultravioletă (>, < 0,4 mu) este cea mai importantă, efectele sale asupra organismului
fiind chimice şi biologice. Astfel efectele asupra pielii sunt fotoeritem urmat de pigmentare
(uneori precedate de băşici cu lichid care se pot infecta) şi eventual de corni fierea stratului de
piele.
Vasele de sânge se dilată. Se produce o conversie a protovitaminei D în vitamina D şi aceasta
este transportată în sânge, acţionând asupra fixării calciului (Fasciculul UV între 3030 - 2970
A are o acţiune specific antirahitogenă).
Reacţiile organismului la acest tip de radiaţie depind şi de culoarea părului şi a pielii, de
vârstă, de sex, de sezon, de partea corpului mai expusă soarelui, sensibilitatea fiind mai mare
în zona pieptului, a abdomenului, a spatelui. Radiaţiile < 0,32 m^i sunt considerate
cancerigene, la o expunere mai îndelungată.
Efectele asupra părului sunt albirea şi deteriorarea firului, iar asupra ochilor, inflamaţii ale
pleoapelor şi conjunctivei.
Se mai notează ca efecte: modificări de metabolism, în funcţia ovariană, modificări ale
tensiunii sângelui, creşterea secreţiei gastrice.
Este bine de ştiut căţ nten-sitatea radiaţiilor UV creşie cu înălţimea soarelui (la amiază, şi spre
zonele calde) şi cu altitudinea geografică.
Aşadar, expunerea la energia radiantă a soarelui are consecinţe terapeutice (de ex. anti-
rahitice), dar şi patogene (eri-tem, insolaţie etc.).
Variaţia activităţii solare* de aproximativ 11 ani (ve~\ cap. I) exprimată prin apariţia Ş1
dezvoltarea petelor solare, >n timpul maximului solar, produce furtuni magnetice pe pământ,
care determină perturbaţii în comunicaţii, accentuează circulaţia atmosferică, dar prezintă şi
efecte patologice asupra oamenilo'-morbiditate crescută prin boli cardiovasculare, apariţia
epidemiilor '

77
Nr. Wotf
y—v - Î50
f ^^. *
Nr. uri / "• • 100 .50 0
caz / ..... » Nr, zile cu
1200 .. ES ar. 7 cszur/
• 100 Mit I
' 800 \ 3£
' C

600 /^ - 60
400 *• 7 ^_ x_ -40
***
*""
200 - X /r/t Lt AR •20 --0
A SP l Z /
1973 1979 1980 1981 1982
Fig. 1. Numărul anual de decese si spilali/ări prin
infarct de miocard la Bucureşti, în raport cu Nr. Wolf
(după Elena Teodoreanu, 1988).
Bioclimatologie umana
125
minate de dezvoltarea organismelor patogene a numeroase boli infecţioase
(ftg. i>-
In concluzie, factorul cosmic, şi în principal soarele, ca generator al vieţii
pe pământ, prezintă o importanţă deosebită pentru organismul uman, cu efecte atât benefice
cât şi mai puţin favorabile, în funcţie de energia degajată, dependentă de timp şi spaţiu,
precum şi de durata expunerii la radiaţia solară şi de capacitatea de răspuns a fiecărui om în
parte.
III.2. FACTORII FIZICO-CHIMICI ŞI METEOROLOGICI
Atmosfera terestră este alcătuită din mai multe straturi de aer, concentrice, de grosimi şi
densităţi diferite.
Stratul de aer cel mai apropiat de Pământ este troposfera, cu o grosime de 16-18 km la
Ecuator până la 8-10 km la poli. în cadrul troposferei inferioare, eu o grosime de 1-3 km, se
desfăşoară toate procesele meteorologice care influenţează cel mai puternic viaţa pe Pământ -
aici se acumulează vaporii atmosferici şi norii inferiori, aici se desfăşoară schimburile calorice
între pământ şi atmosferă, iar dinamica este determinantă pentru evoluţia vremii pe Pământ.
Compoziţia acrului este cunoscută şi, în general, constantă.
Oxigenul, componenta esenţială pentru viaţă, reprezintă aproape 21%. Direct sau indirect intră
în combinaţii cu toate celelalte elemente. Este prezent în constituţia tuturor organismelor şi se
utilizează în biologie şi medicină în inhalaţii, intoxicaţii, reanimare.
Azotul se află în proporţie de 4/5 volum în atmosferă, în organism pătrunde prin fixarea sa,
prin microorganisme sau prin metabolizarea unor compuşi organici şi anorganici, de către
plante şi animale.
Dioxiditl de carbon reprezintă un important regulator termic al troposferei, absorbind razele
reflectate. Este într-o proporţie de 0,03% în condiţii normale şi creşte în anumite situaţii
poluante, devenind toxic şi provocând dis-pnee, constricţie toracică etc.
Vaporii de apă din atmosferă sunt în cantităţi diferite în funcţie de zona geografică şi de

78
sezon. Ei absorb radiaţiile infraroşii, având astfel un rol important în acţiunea de reglare
termică a atmosferei.
Alte substanţe existente în atmosfera terestră sunt: ozonul, în cantităţi foarte reduse 2-4 mg/m3
la sol, cu efecte antiseptice, dar care, în cantităţi mai mari, este iritant, gazele provenite din sol
în funcţie de geologia regiunii, ia (particule foarte fine solide sau fluide dispersate printre
moleculele de
din care fac parte ceaţa, fumul, praful - aerosoli poluanţi, şi alţii tcra-Peutici, utilizaţi
îndeosebi în afecţiuni respiratorii.
Apariţia unor gaze toxice, produse în regiuni industriale şi în mari aglo-"tterări urbane (acizi,
oxizi de carbon, compuşi carbonici) este însoţită de afec-î'Uni ale plămânilor, ale sistemului
nervos, ale glandelor endocrine etc.
126 Factorii genetici ai climatului şi implicaţiile lor în aspectele bioclimatice
Există şi o poluare cu substanţe organice şi anume cu polen (în spcciai primăvara), spori de
ciuperci otrăvitoare, şi diferite microorganisme patogene care pot determina infecţii, astm,
boli alergice.
Poluarea chimică sau microbiologică se accentuează în condiţii de inversiuni termice, cu calm
atmosferic, ceaţă.
Difuziunea poluanţilor depinde de viteza şi de direcţia curenţilor de aer de mărimea
poluanţilor, de starea generală a atmosferei.
Efectele poluării asupra organismului uman sunt variate, în funcţie de tipurile de poluanţi
(iritanţi, fibrozanţi, alergizanţi, cancerigeni etc.) şi ele pot fi imediate (creşterea morbidităţii
generale a populaţiei în urma unei creşteri accidentale a nivelului de poluare), sau de lungă
durată (modificări fiziopato-logice, tulburări nervoase, vasculare, digestive etc.).
Electricitatea atmosferică se manifestă în mod divers pe suprafaţa pământului.
Câmpul electric terestru se formează datorită diferenţelor de potenţial dintre suprafaţa solului
şi atmosfera înconjurătoare şi este dirijat de obicei de sus în jos, acesta fiind, convenţional
numit, pozitiv.
Suprafeţele de nivel ale câmpului electric atmosferic sunt aproximativ paralele cu suprafaţa
pământului. Liniile de curent se apropie în dreptul formelor pozitive, depărtându-se în dreptul
celor negative. Astfel pe vârful unui munte, mai ales dacă este ascuţit, câmpul electric este
mai intens decât pe o câmpie, iar într- o vale, câmpul este mai slab decât pe înălţimile din jur.
Gradientul de potenţial la sol, pe timp frumos, este în medie de 120- 150 V/m. Omul este
supus astfel unei diferenţe de potenţial de circa 200- 250 V/m între cap şi picioare.
Variaţiile gradientului de câmp electric se datoresc condiţiilor meteorologice: câmpul este
mare în unele tipuri de ceaţă şi pe vreme cu cer acoperit, este intens pozitiv sau negativ când
ninge şi fluctuează puternic în timpul furtunilor.
în încăperi, locuri acoperite, în păduri şi în mine, câmpul electric este nul.
Influenţa câmpului electric asupra organismului uman, nu este foarte clară. Se admite că
există o acţiune a câmpurilor electrostatice asupra sistemului nervos central, prin modificarea
activităţii electrice corticale şi a excitabilităţii terminaţiilor nervoase.
Unele efecte ale variaţiilor de gradient sunt resimţite de persoane meteo-rosensibile, în special
de către cardiaci.
lonizarea aerului este determinată de încărcarea unor particule din aer cu sarcini electrice.
Ionii atmosferici sunt pozitivi sau negativi, gazoşi, solizi sau lichizi, mici, mijlocii sau mari.
Ei sunt generaţi de radiaţia cosmică sau solară, de substanţele radioactive din sol, aer, apă, de
pulverizarea şi dispersia picăturilor de apă în apropierea cascadelor şi a valurilor mării, de
furtuni şi descărcări electrice, de fenomen1-
de fotosinteză etc.
în aerul atmosferic relativ curat şi uscat concentraţia de ioni mici este oe 800-1400 ioni/cm3, în
general cu o uşoară predominare a ionilor pozitivi. LJ

79
Bioclimatologie umană
127
munte, în apropierea cascadelor, în păduri, concentraţia ionilor mici poate ajunge la 3000-
4000 ioni/cm3, predominând ionii negativi. Ionii mari sunt în nurnăr de câteva mii în zone
relativ curate şi scad la câteva sute în munţi, în schimb în zonele poluate, în încăperi
supraaglomerate cresc la peste 100 000/cm3 aer, în timp ce ionii mici scad la mai puţin de
100/cm3 (Tabelul 1).
Efectele biologice ale ionilor mici negativi sunt considerate: stimularea mijloacelor de apărare
a organismului, reglarea funcţiilor fiziologice, mai ales a aparatului respirator, a
metabolismului, a presiunii sanguine.
Luptând împotriva suboxigenării, una din cauzele îmbătrânirii organismului, ionii negativi
întârzie acest proces.
Aeroionoterapia se recomandă în tulburări respiratorii de natură alergică, în special astm
bronşic, în tulburări endocrine, insomnii, în tulburări cardio-vas-culare, ulcer duodenal,
tratamentul arsurilor. Unii cercetători consideră că excesul de ioni, indiferent de semn, este
nefavorabil organismului, fiind stresant.
Masele de aer reprezintă volume din aerul troposferic cu proprietăţi fizice şi chimice
omogene, care se întind pe suprafeţe de sute de mii de kilometri, cu înălţimi de câţiva
kilometri.
TABELUL l lonizarea acrului în unele staţiuni din România
Autorii
Nr. Perioada de n = n+ k=
Localitatea observaţiil
cri. observaţie +n_ n+hi-
or
\ Băile Felix V, X 1973 1318 0,96 V. Costin
2 Mangalia
(briză de M.
mare) II, VIII, X, 1993 1010 1,02 Frimescu
3 Slănic IV, 1974 920 0,99 L. Enache
Moldova
4 Băile Tuşnad II, IV. 1975 873 118 L. Enache
Băile Govora I, V, VIII, 1975 1059 1 L. Enache
6 Amara IV, 1974 VII, 1975 1057 1,11 L. Enache
IV, VII, 1976
7 Stâna de Vale II, VII, 1979 1646 0,74 E. Oancea
8 Soveja IV.VII, 1980 1106 0,94 E. Oancea
9 Eforie Nord VIII, 1981 1026 1,31 E. Oancea
10 Semenic VII, 1982 1450 0,80 E. Oancea
11 Moneasa VIII. 1983 1228 0,74 L.
Andriescu
12 Vatra Dornei VIU, 1986 1265 0,96 L.
Andriescu
13 Băile
Herculanc L.
(Hotel Roman) X, 1987 1160 0,84 Andriescu
14 Voineasa Sezonul cald 1991- 1100 0,83 L.
1992 Andriescu
15 Sinaia, VIII, 1990 1346 1,00 L. Minea
staţiune
J6_ Sinaia, cota VIII, 1990 1917 1,05 L. Minea

80
2000
l/ Bucureşti Bd.
Republicii VIII, 1984 500 1,27 L. Minea
Ele sunt deplasate de curenţii circulaţiei generale atmosferice, determinând astfel schimbarea
vremii, dar modificându-şi totodată proprietăţile, în funcţie
12X Factorii genetici ai climatului şi implicaţiile lor în aspectele bioclimatice
de caracteristicele suprafeţei active subiacente. Din punct de vedere termic-masele de aer sunt
calde si reci, după natura suprafeţei active sunt mase con tinentale, uscate şi oceanice, umede,
după însuşirile termodinamice, sunt stu bile şi instabile.
Masele de aer care acţionea/ă asupra României cu cea mai mare frecvent sunt: masele de aer
maritim polar vechi (mase de aer temperat oceanic care se continentalizează venind clin vest,
în drum spre interiorul continentului) masele de aer continental polar, masele tropicale şi mase
de aer polar care se transformă în tropical. Masele de aer sunt despărţite de suprafeţe de
discontinuitate numite fronturi. Principalele fronturi atmosferice deasupra Europei sunt1 arctic,
care desparte mase arctice de cele polare (temperate) şi polar, între mase polare şi tropicale.
Frontul cald se formează prin deplasarea unei mase de aer cald spre o masă de aer rece. Masa
caldă alunecă ascendent peste cea rece, care pătrunde ca o pană dedesubt, determinând un
sistem caracteristic de tip stratifonn, din care cad precipitaţii continue, liniştite. Presiunea
scade, vântul are viteze reduse. temperatura creşte uşor progresiv.
Frontul rece se formează când o masă rece înaintează şi înlocuieşte violent o masă de aer
cald. Atunci iau naştere mişcări ascendente convective 51 nori cumulonimbus din care cad
precipitaţii sub formă de averse. Vântul este puternic şi în rafale, presiunea scade brusc la
trecerea frontului şi apoi începe să crească, temperatura scade (//#. 2).
Frontul oclus rezultă din contopirea unui front rece cu unul cald, determinând variaţii de
vreme caracteristice acestora.

Fig. 2. Frontul rece, frontul cald, ciclonul: a) în plan orizontul, b) în secţiune verticală, pe
A-B (după R. Clausse, 1978).

81
<&. Foto 1. Venus. Plaja
. •**£•

Foto 2. Vedere din Delta Dunării

82
Foto 3. Băile Herculane

83
Foto 5. Sovata. Casa de cultură
Foto 6. Lacul Roşu

Foto 4. Sinaia. Muzeul Peleş


Foto 7. Călimăneşti - Vila Florilor
Foto 8. Munţii Bucegi

84
Bioclimatologie umană
129
Foto 9. Tuşnad. Vedere de pe Stânca Şoimilor

Foto 10. Sângeorz Băi


Ciclonul este o formaţie barică în care presiunea atmosferică scade în mijloc, iar liniile de
curent determină o circulaţie ciclonică în spirală, cu orientare în sens contrar acelor de ceas.
El se formează de-a lungul unui front principal care separă o masă de aer caldă de obicei în
sud, de o masă rece, aşezată de obicei la nord. Este o formaţie evolutivă, în deplasare rapidă,
de obicei de la vest spre est, antrenând în lungul frontului cald urmat de cel rece, modificări
însemnate ale vremii în timp scurt.
Anticiclonul este o formaţie barică cu presiune ridicată la centru şi care scade spre periferie,
cu vânturi slabe descendente, divergente, cu o circulaţie pe liniile de curent orientată în sensul
acelor de ceas. Vremea este de obicei stabilă, relativ senină, fără precipitaţii, cu temperaturi
scăzute iarna şi ridicate vara.
Formaţiile barice mai frecvente pe teritoriul României sunt: ciclonul islandez şi mai ales cel
mediteranean- care aduc aer umed, o instabilitate pronunţată a vremii mai ales iarna şi
anticiclonii azoric, scandinav şi mai ales eurasiatic (siberian), acesta caracteristic îndeosebi

85
iarna, în jumătatea de est a Europei.
Vremea, după cum s-a mai spus (vezi cap. I), este starea fizică a atmosferei în continuă
schimbare, la un moment dat sau într-un anumit interval.
Variaţiile elementelor meteorologice sunt periodice (diurne şi anuale) şi neperiodice - cele
care antrenează efecte de obicei neaşteptate pentru subiecţii meteorolabili, în afecţiuni
considerate meteorotrope: boli reumatismale, cardiovasculare, digestive, respiratorii.
III.2.1. Aspecte de meteoropatologie
Meteorosensibilitatea înseamnă de fapt "disadaptabilitate". La meteorosen-sibili, primul
suferă aparatul circulator (vasoconstricţie, tahicardie sau bradi-cardie, creşterea TA, hemoragii
cerebrale, infarcte), apoi aparatul locomotor (contracturi, rigidităţi, tumefieri, dureri
reumatice), aparatul digestiv (colici hepatice sau renale). Se mai constată manifestări alergice
şi modificări umoralo-metabolice.
Cercetătorii apreciază efecte diferite ale vremii. Astfel în general fronturile calde, masele
tropicale, aeroionizarea pozitivă, scăderea conţinutului de substanţe oxidante, prezintă reacţii
ergotrope (catabolizante, distructive, cu accelerarea proceselor de oxidare, creşterea
consumului energetic, echilibrul aci-dobazic tinde spre aciditate, deci predomină tonusul
simpatic).
Fronturile reci, masele polare, aeroionizarea negativă, au o acţiune tro-fotropă (anabolizantă,
de refacere, cu scăderea metabolismului, a proceselor oxidative, a consumului energetic,
tendinţă la alcaloză, spasme, aşadar predomină tonusul parasimpatic).
Din punctul de vedere al meteorosensibilităţii, oamenii se împart în câte-va tipuri: tipul
vagoton - sensibil la frontul rece, tipul simpaticoton - sensibil
130 Factorii genetici ai climatului şi implicaţiile lor în aspectele bioclimatice
Bioclimatologie umană
131
la frontul cald, tipul am foton - sensibil la ambele, la acestea se mai adaugi un tip insensibil la
excitanţii meteorologici.
O prognoză meteoromedicală care să ţină seama de evoluţia şi variaţia factorilor
meteorologici în perioade scurte de timp, însoţită de precizarea unor posibile reacţii ale
diferitelor tipuri de bolnavi la modificările de vreme, va putea permite atât evitarea unor
activităţi stresante în perioadele de maximă instabilitate atmosferică şi a intervenţiilor
medicale care pot fi amânate, cât şi dirijarea trimiterii la cură în staţiuni balneoclimatice, în
funcţie de aprecierea celor mai favorabile perioade pentru efectuarea tratamentelor.
III.3. FACTORII GEOLOGICI ŞI GEOGRAFICI
Zonele climatice ale globului pământesc reprezintă o rezultantă a tuturor factorilor
climatogeni: cosmici (înclinarea razelor de soare pe suprafaţa pământului şi deci radiaţia
solară caracteristică), meteorologici (circulaţia atmosferică generală specifică diferitelor
latitudini), geografici (forma sferică a Pământului cu zonele sale latitudinale).
Zona caldă prezintă unele caracteristici: unghiul de incidenţă solar, permanent apropiat de
perpendicularitate în cursul întregului an, însoţit de o inso-laţie marcată, ceea ce determină o
temperatură ridicată, cu oscilaţii anuale şi diurne reduse, umezeală şi evaporare mare care
creează un regim caracteristic al nebulozităţii şi precipitaţiilor, cu alternanţe de anotimpuri cu
ploaie şi cu perioade secetoase.
La Ecuator, curenţii de aer sunt ascendenţi, calmul este predominant, către tropice bat
vânturile regulate - alizeele, în lungul unui brâu de presiune ridicată, iar în sudul Asiei se
remarcă prezenţa alternantă a musonilor dar şi, din timp în timp, a unor cicloni tropicali
violenţi.
Acţiunea acestui climat asupra organismului se manifestă prin diferite aspecte. Căldura şi
radiaţiile solare produc o oxigenare insuficientă a sângelui, acţionează asupra sistemului
nervos, produc suprimarea perspiraţiei cutanate, în condiţii de umezeală etc.

86
Se produce o slăbire generală a corpului şi spiritului, cefalee, activitatea musculară se reduce
progresiv, rezistenţa la infecţii este mică. Reglarea termica este mai uşoară la indigeni decât la
europenii veniţi în zonă. Rezistenţa bio; logică este mai redusă la vârstnici , copii, femei.
Activitatea cutanată este mă' mare la indigeni, eliminarea renală se face la o concentraţie mai
ridicata-datorită în parte şi secreţiei mai intense a glandelor sudoripare. Numărul & respiraţii
pe minut creşte, dar amplitudinea respiraţiei scade, cantitatea de ae] inspirat este mai mică
decât în climatul temperat. Unele date sunt contradictorii: se pare că scade conţinutul de
colesterol, în schimb creşte glicenu;l
frecvent se manifestă tulburări cardiace, jenă respiratorie, senzaţia de nelinişte, tulburări ale
funcţiilor hepatice, constipaţie.
Patologia zonei calde este specifică (vezi Cap. VI).
în zonele calde, se află şi unele staţiuni balneoclimatice sau climatice cu profile de tratament
variate sau de odihnă şi recreere, în funcţie de condiţiile geografice (îndeosebi latitudine şi
mai ales altitudine).
în Africa de Nord (Algeria, Tunisia, Maroc), se atlă staţiuni pe litoralul mediteranean sau în
interiorul continentului - fie cu ape minerale (Oulmes, 1167 m) sau cu preventorii pentru
tuberculoză pulmonară (Rivet) sau osteoar-ticulară şi ganglionară (Douera), fie la poalele
munţilor sau chiar staţiuni în oazele deşertului (Biskra). în Egipt este cunoscută staţiunea
Helouan pentru tratamentul tuberculozei.
în America de Sud, în Argentina şi Brazilia, se găsesc localităţi de cură şi tratament în
climatoterapia tuberculozei, în provincia Cordoba, respectiv în regiunea muntoasă braziliană.
în India, zonele cele mai favorabile climatoterapiei sunt cele muntoase, de peste 1800 m,
climatul zonelor joase fiind stresant. Aceste staţiuni sunt recomandate pentru nevroze, pentru
convalescenţă după bolile tropicale, pentru tratamentul tuberculozei (Simla, 2100 m; Kashmir
1500 m etc.). Plajele sunt favorabile tratamentului afecţiunilor respiratorii (bronşite,
tuberculoză): Waltair, Puri etc.
în general în ţările ecuatoriale şi tropicale cele mai favorabile locuri pentru sănătate se găsesc
în regiunile muntoase înalte, la peste 1500- 2000 m, unde climatul prezintă o temperatură
apropiată de confort, umezeală moderată, eventual un adăpost de vânturi puternice,
ameliorând astfel stresul de căldură, umezeală şi radiaţie din zonele joase.
Zona temperată este considerată cea mai favorabilă pentru viaţă. Toate elementele
meteorologice prezintă valori relativ moderate (cu excepţia zonelor puternic continentalizate).
Cele patru anotimpuri sunt bine diferenţiate sub toate aspectele şi îndeosebi sub cel termic, cu
amplitudini medii şi extreme conturate, cu umezeală suficientă în zonele apusene ale
continentului şi mai redusă în cele răsăritene.
Relieful şi vegetaţia introduc nuanţe specifice sub aspect climatic şi bio-dimatic, de aceea vor
fi tratate separat mai departe.
Patologia zonei temperate este variată şi depinde mai puţin de condiţiile climatice propriu-zise
şi mai mult de condiţiile materiale şi sociale oferite de societate (vezi Cap. VI).
Grija pentru sănătate cuprinde numeroase aspecte care se referă la activitatea în domeniul
sănătăţii (consultaţii, tratamente, analize, internări, personal niedico-sanitar şi cheltuieli
sanitare). Aici este cazul să amintim şi reţeaua de staţiuni balneoclimatice din numeroase ţări,
unde pe lângă tratamentul chimio-se dă o importanţă deosebită factorilor naturali de cură.
Franţa,
132 Factorii genetici ai climatului şi implicaţiile lor în aspectele bioclimatice
Bioclimatologie umană
133
Germania, Portugalia, Marea Britanie, Spania, Italia, Elveţia etc. au numerouSl. staţiuni de
odihnă şi tratament, pe literale sau în munţi, de vară sau de iarna Zonele reci includ, atât
regiunile "polare" (din jurul cercului polar sprt poli), unde vara se ating temperaturi de 10 -

87
15° C, permiţând existenţa unor culturi agricole şi a pădurilor, cât cele arctice/antarctice, cu
temperaturi negative, atât iarna, cât şi vara. Cantităţile de precipitaţii sunt reduse şi în majori-
tate solide. Anotimpurile se diferenţiază după cantitatea de radiaţie şi după durata de strălucire
a soarelui, ziua solară alternând la şase luni cu noaptea polară. Omul se adaptează cu greu
frigului şi nopţii polare; termoreglarea, condiţie esenţială a vieţii, este perturbată la o expunere
îndelungată, înregis-trându-se pierdere de căldură, vasoconstricţie periferică, degeraturi.
între factorii care constituie suprafaţa subiacentă şi pot avea o oarecare importanţă în starea de
sănătate a omului, se consideră:
- câmpul geomagnetic este considerat responsabil în unele geopatii, în zonele cu anomalii
geomagnetice şi, indirect, un factor care influenţează variaţia elementelor climatice - de pildă,
a celor barometrice;
- caracteristice le geologice, solurile sunt considerate importante prin pro prietăţile lor:
permeabilitatea solului care determină umiditatea lui, con-ductibilitatea calorică şi
căldura specifică a rocilor, caracterele chimice ale subsolului - de pildă emanaţiile de gaze din
zonele vulcanice, prezenţa sau absenţa unor elemente indispensabile unei dezvoltări normale a
organismului uman (ex. lipsa iodului care determină apariţia guşei endemice).
- Radioactivitatea solului şi aerului, în general, este joasă, în limite care nu afectează
materia vie, dacă nu intervin accidente antropice sau expuneri îndelungate care pot creşte
doza de radiaţie la care se expune populaţia. Din acest motiv, tratamentele balneologice cu
ape minerale şi gaze naturale (mofete) radioactive sunt din ce în ce mai puţin recomandate
(deşi au fost folosite în boli reumatice, cardiovasculare, alergice şi de piele, tulburări
hormonale ^i vegetative, boli cronice inflamatorii - de ex. bronşite şi anexite cronice). Prin
depăşirea dozelor limită pot apărea îmbolnăviri caracteristice: leucemii, cancere la diferite
organe, mutaţii, boală de radiaţie.
- Caracteristicele geomorfologice sunt reprezentate de altitudine şi form11 de relief. Dintre
acestea, formele de relief sunt importante în sensul deosebirilor climatice dintre formele
negative - depresiuni şi văi (în care se formează inversiuni termice şi frecvent calm
atmosferic) şi cele pozitive- culmi şi vârfuri de deal şi munte (cu insolaţie ridicată, dinamică
atmosferică activă).
De asemenea expunerea versanţilor determină unele deosebiri caracteristice: versanţii cu
expunere sudică beneficiază de insolaţie bogată, temperaturi ridicate, confort termic,
comparativ cu versanţii nordici, iar versanţii expuşi cir-
3
culaţiei atmosferice predominante (vestice, în ţara noastră), sunt mai umezi cu precipit !"
bogate, comparativ cu cei adăpostiţi pe care se înregistrează efecte je foehn. Toate aceste
elemente sunt importante pentru stabilirea celor mai favorabile topoclimate din staţiunile
balneoclimaterice din regiunile de deal şi de munte, pentru aşezarea vilelor, hotelurilor,
bazelor de tratament şi a solariilor.
- Altitudinea este principalul factor geografic de modificare a valorilor meteorologice,
exprimat prin gradienţii verticali. Cu cât altitudinea este mai mare, cu atât aerul este mai rece,
mai uscat, dar cu posibilităţi de condensare mai mari, tocmai datorită temperaturilor mai
scăzute. Din acest motiv cantităţile de precipitaţii cresc odată cu creşterea altitudinii, de obicei
până la un anumit nivel maxim de condensare, variabil cu condiţiile geografice locale şi cu
expunerea lanţului muntos faţă de masele de aer umed. Dincolo de un anumit nivel, dependent
de latitudine, se înregistrează limita zăpezilor veşnice. Astfel în zona caldă acest nivel este de
4500 - 5000 m, iar la latitudinea zonei temperate, la aproximativ 3000 m. Presiunea
atmosferică scade şi, odată cu ea, scade şi presiunea parţială a oxigenului. Dinamica aerului
este cu atât mai activă cu cât obstacolele din calea maselor de aer sunt mai reduse. Vegetaţia
îşi modifică aspectul de la păduri de foioase la păduri de conifere şi apoi la pajişti alpine.
Toate aceste elemente caracteristice zonei montane prezintă implicaţii în reacţiile de răspuns
ale organismului uman.

88
S-au efectuat studii bioclimatice în expediţii pe Monte Roşa 4500 m, Jungfraujoch 3500 m, în
Anzi, în Munţii Stâncoşi, în Himalaia. S-au studiat modificări pasagere în cursul ascensiunilor
active (cu piciorul), sau pasive (teleferic, automobil, tren), precum şi adaptarea popoarelor
care locuiesc la mare înălţime.
La altitudine, organismul uman este supus unui stres la rece, dar care este relativ similar cu cel
simţit şi la altitudinile mai joase în anotimpul de iarnă, sau în perioadele de advecţie a unor
mase de aer rece în teritorii. Mai importantă decât acest stres este scăderea presiunii
atmosferice şi mai ales cea a oxigenului.
Dacă gradientul de temperatură este în medie de - 0,54°C, iar gradientul de presiune
atmosferică de aproximativ -10,5 mb/100 m, respectiv de - 7,8 mm.col.Hg., presiunea parţială
a oxigenului scade cu circa 2,4 mb/100 m, adică 1,8 mm. Aşadar, dacă la O m, presiunea este
760 mm, iar presiunea oxigenului 159 mm (20,9%), la 2000 m este 597 mm, respectiv 124
mm, iar la 4000 m este 478 mm, respectiv 98 mm. Un organism uman sănătos suportă relativ
uşor o scădere a presiunii oxigenului până la 120 mm, ceea ce cores-Punde cu o altitudine de
aproximativ 2000 m. De la circa 3000 m, simptomele stresului de altitudine devin evidente şi
se accentuează cu cât altitudinea creşte.
în mod obişnuit, omul în repaus are nevoie de circa 10 respiraţii/minut. Cantitatea inspirată şi
expirată la fiecare respiraţie este în medie de 0,5 1.
134 Factorii genetici ai climatului şi implicaţiile lor în aspectele bioclimatice
Bioclimatologie umană
135
Redistribuirea selectivă a scurgerii de sânge
Creşterea reţelei capilare

Creşterea volumului cardiac pe minut


Secreţia de globuline care formează sânge
Creşterea cantităţii de oxigen alveolar şi arterial
Creşterea pH
arterial şi
ventricular
Creştere de hemoglobina
Schimbări în sensibilitatea centrului respirator

89
Descreştere de stagnări ale
Creşterea cantităţii de oxigen celular
Fig. 3. Diagrama schimbărilor majore produse prin expunere prelungită la mare altitudine
:
(după Ch. S. Houston, Licht, 1964).
Aşadar, avem nevoie de aproape 7,5 1/min şi de 450 l/oră, în timpul muncii fizice, avem
nevoie de 20 1/min până la 50 1/min, la muncă grea. Printr-o respiraţie profundă, ventilaţia
pulmonară poate creşte de 8- 20 ori, faţă de valoarea normală. Numai 1/4 - 1/5 din oxigenul
care participă la procesul respirator este utilizat în plămâni, 1/3 trece în sânge şi este apoi
preluat de la sânge, în drum spre alveolele pulmonare aerul este umezit. In plămâni există un
mediu saturat în umezeală, la o temperatură a corpului de 37°C, care corespunde unei presiuni
de vaporizare de 47 mm, la care se adaugă un conţinut în CO2 al alveolelor de 40 mm.
Presiunea exterioară a oxigenului de 30 mm. este limita extremă pentru menţinerea vieţii.
Există o relaţie directă între scăderea presiunii oxigenului arterial $ creşterea CO2 arterial la
altitudine. Subiectul hiperventilat, dacă respiră pr>» puţin, are parte de lipsă de oxigen, iar
dacă respiră prea mult, va avea paHe de lipsă de bioxid de carbon.
Reacţiile normale ale organismului vor fi corespunzătoare: volumul resp1' rât individual în
stare de repaus creşte, iar tensiunea CO2 în alveole scade. & la circa 2000 m, capacitatea vitală
descreşte din primele zile. Presiunea scă/uu
vaporilor de apă din atmosferă tinde să usuce şi să răcească mucoasele res-niratorii. în
sistemul circulator se înregistrează modificări: bradicardie în prima fază, cu reducerea
pulsului şi a cantităţii de sânge. Urmează a doua fază, cu tahicardie şi creşterea cantităţii de
sânge, cu 10% la 2000 m, şi mai mult, mai sus. Această fază este urmată de alterări
hemodinamice, extrasistole etc. îvlanifestările individuale sunt diferite, dependente de
constituţie, starea de sănătate, vârstă, grad de adaptare.
Importante sunt şi modificările sângelui şi anume creşterea cantităţii de hemoglobina şi a
cantităţii de fier din sânge (fig. 3).
De asemenea, cercetătorii constată modificări în metabolismul bazai, care înregistrează valori
mai mari, glicemia scade la începutul adaptării, apoi creşte. Colesterolul întâi se reduce, apoi
creşte.
Este stimulat sistemul endocrin (se amplifică excreţia de corticoizi şi 17-cetosteroizi).
Modificările în sistemul nervos se manifestă prin scăderea pragului de excitabilitate, dar şi
printr-un timp de reacţie mai scurt.
Reacţiile patologice, la persoane neadaptate, datorate oxigenului insuficient, se manifestă, de
la circa 2000 m în sus, prin oboseală, somnolenţă, memorie slăbită, eficienţă fizică redusă,
constituind aşa-numitul "rău de munte". Peste 4000 m se manifestă dureri de cap puternice,
ameţeli, greaţă, temperatură subfebrilă, tahicardie, hiperventilaţie, rar edem pulmonar acut. La
altitudini mai mari, în anumite cazuri, este necesară masca de oxigen.
Adaptarea la mare altitudine înseamnă, deci, o adaptare la hiperventilaţie, pentru creşterea
oxigenării, dar şi la pierderea de dioxid de carbon şi acest lucru determină un torace larg,
creşterea cantităţii de hemoglobina din sânge şi hiperglobulie (7-8 milioane globule roşii),
creşterea tensiunii arteriale pulmonare, modificări în funcţionarea rinichilor.
Celelalte caracteristici ale climatului (temperatura scăzută, circulaţia activă a aerului,
uscăciunea maselor de aer, dar şi precipitaţiile relativ abundente, în special pe versanţii expuşi
maselor umede), determină un stres bioclimatic global, atât la nivelul pielii, cât şi al
mucoaselor pulmonare, cu atât mai pronunţat, cu cât altitudinea este mai mare.
Stratul de zăpadă îndelungat şi cu o grosime mare (în funcţie de latitudine şi altitudine), este
în general un factor estetico-peisagistic favorabil, care atrage sportivi, tineri şi maturi
antrenaţi în practicarea sporturilor şi a turismului de iarnă.
Datorită grosimii mai reduse a masei atmosferice şi purităţii aerului, dar Şi reflectării de către
stratul de zăpadă curată (albedou 80 - 90%), intensitatea radiaţiei directe şi bilanţul radiativ pe

90
unitatea de suprafaţă şi timp, este mare, chiar dacă suma orelor duratei de strălucire a soarelui
este mai mică (urmare a nebulozităţii crescute).
De aceea, helioterapia poate da rezultate bune (alături de aeroterapie) în sPecial pe versanţii cu
orientare sudică, sud-estică şi sud-vestică. Totodată,
136
Factorii genetici ai climatului şi implicaţiile lor în aspectele bioclimatice
Bioclimatologie umană
137
însă, există pericolul efectelor negative ale unei radiaţii puternice, în speci-,| ultraviolete, în
/.ilele cu cer senin, soare strălucitor şi mai ales strat de zăpadă (vezi Cap. 1II.1).
Indicaţiile medicale de tratament în staţiunile cu altitudini de 800 - 2000 m se referă în special
la convalescenţă, anemie, pentru creşterea capacităţii (je muncă, fizică şi intelectuală. Sunt
indicate pentru tratament montan toate boli]e cronice bronhopulmonare, astm, tuberculoză
pulmonară, de asemenea, eczeme persistente la copii.
Contraindicaţii: altitudinea mare este suportată greu de pacienţii cu instabilitate
neurovegetativă, cardiopatii decompensate, hipertensiune, arteriosclero/.ă generalizată,
tahicardie. Cu prudenţă este recomandată cura pentru reumatici sensibili la schimbările rapide
şi accentuate de vreme.
III.3.1. Suprafeţe de apă. Climat oceanic şi marin
Hidrosfera propriu-zisă, din care apa oceanelor reprezintă 90%, mai cuprinde depozite de
gheaţă şi zăpadă, apele terestre, apa din atmosferă şi din biosferă.
Apa prezintă anumite proprietăţi fizice specifice: căldură specifică marc, căldură latentă de
vaporizare, densitate maximă în stare lichidă la +4°C, tensiune superficială şi constantă
dielectrică (permitivitate) mari, transparenţă pentru lumina vizibilă, plasticitate. Acestea toate
creează, în mediul marin, anumite condiţii specifice elementului biotic viu, iar deasupra
oceanelor, climatul prezintă şi el caracteristici specifice: amplitudini termice diurne şi anuale
mai mici ca pe uscat, din pricina încălzirii şi răcirii treptate a straturilor de apă. umezeala
relativă şi absolută sunt mari, ca efect al proceselor de evaporaţie permanente, iar în bilanţul
radiativ, componenta reflectată este mare. Presiunea atmosferică este în general mai mare
decât pe uscat, în special vara, când pe uscat se formează puternici curenţi de convecţie şi
unde intervine şi componenta altitudinală. Circulaţia atmosferică este activă, dat fiind lipsa
obstacolelor şi frecarea redusă. Unele fenomene hidrometeorologice, mai ales ceaţa, suni
frecvente.
Climatul de litoral sau de coastă prezintă diferenţieri ale parametrilor meteorologici în funcţie
de poziţia geografică, având însă în general trăsăturii1-' comune menţionate mai sus, la care se
adaugă brize de mare şi de uscat Cantităţile anuale de precipitaţii sunt mai mari pe literalele
cu curenţi marin' şi vânt spre continent (ex. litoralul european al Oceanului Atlantic) şi mai
mK'i decât pe uscat, pe litorale cu vânt predominant dinspre continent (ex. litoralul românesc
şi bulgăresc al Mării Negre). Dimensiunile pe lăţime ale acesu1' litorale depind de circulaţia
atmosferică predominantă şi de tipul de relief local-de câmpie sau de munte.
Aerul curat, lipsit de cantităţi mari de praf, dar încărcat cu oxigen, eroioni şi aerosoli de sare şi
iod, se asociază cu un stres cutanat şi pulmonar mare. determinând un bioclimat excitant
solicitant, care stimulează toate funcţiile organice, apetitul, digestia, prin activarea
metabolismului, dar şi sistemul nervos central şi autonom. Climatul temperat-maritim
diminuează demine-ra|jzarea totală, îmbunătăţeşte metabolismul calciului, producţia de acid
uric, ridică presiunea arterială, provoacă hiperglobulie, produce rărirea respiraţiei si
îmbunătăţeşte capacitatea respiratorie, facilitând schimburile la nivelul plămânului.
Indicaţiile terapeutice se referă la limfatism, scrofuloză, tuberculoză pulmonară şi
extrapulmonară, astenie nervoasă, convalescenţă, dermatoze, afecţiuni ginecologice,
otorinolaringologice, rahitism, osteoporoză, astm bronşic şi, în general, bronhopneumopatii de

91
tot felul. Aerohelioterapia este indicată, în climatul temperat, îndeosebi în perioada caldă dar
şi în celelalte luni ale anului în climatul subtropical (ex. mediteranean).
Asociată cu talasoterapia, psamo-, fangoterapia, cura naturistă marină, la temperaturi de
confort, are un caracter profilactic, terapeutic şi recuperator recunoscut din vechime şi până
astăzi.
Contraindicaţiile se referă la afecţiuni cardiovasculare avansate, hiperreac-tivitate nervoasă,
tumori benigne cu potenţial de malignizare, boli reumatismale cronice evolutive.
Climatul de lac şi de pe malurile sale prezintă trăsături asemănătoare cu cel de mai sus,
diminuate în raport cu suprafaţa lacului. Cercetătorii apreciază în special caracterul relaxant al
peisajului lacustru şi efectele sale benefice asupra sistemului nervos.
III.3.2. Peisajul biogeografic. Păduri. Deserturi
Pe Terra pădurile ocupă aproape 30% din suprafaţa uscatului şi aproape tot atât suprafaţele
lipsite de vegetaţie (regiunile alpine, zonele polare, deserturi şi semideşerturi, zonele cu
aşezări umane şi căi de comunicaţie). Restul peisajului terestru este format din stepe, savane
tropicale, păşuni, tundre, terenuri cultivate.
Pădurile introduc o notă aparte în configuraţia climatică a unei regiuni. Indiferent dacă este
vorba de cele tropicale, care reprezintă cea 40% din suprafeţele acoperite de păduri, de cele
temperate (35%) sau boreale (25%), pădurea lndeplineşte un rol de suprafaţă activă, prin
intermediul coronamentului său, caracterizat printr-un albedou specific (20-30% la păduri de
foioase, 10-18% la raŞinoase), o conductibilitate calorică redusă şi o mare capacitate radiativă.
Datorită acestui albedou scăzut, pădurile, îndeosebi cele de răşinoase, au Un bilanţ energetic
mai ridicat, dispunând astfel de o cantitate relativ mare de energie calorică si constituind un
sistem de intensă activitate enersetică.
138 Factorii genetici ai climatului şi implicaţiile lor în aspectele bioclimatice
Bioclimatologie umană
139

Pentru circulaţia atmosferică, pădurea constituie suprafaţa cea mai rugoas;, de pe globul
pământesc care, mărind turbulenţa atmosferică, sporeşte capaei-tatea de dispersie a curenţilor
aerieni. Toate aceste elemente influenţează clj. matul din interiorul pădurii, de la sol şi din
straturile microclimatice ale trunchiului şi coronamentului.
Astfel, în pădure se evidenţiază o constanţă climatică, manifestată printr-(J iluminare redusă (o
radiaţie directă redusă, dar o radiaţie difuză relativ mare» şi anume: 15-60% la baza
coronamentului, 5-40% la nivelul coronamentului arbuştilor, 2-30% la nivelul ierburilor, 0,5-
5% la nivelul litierei, un regim termic moderat, cu amplitudini diurne şi anuale mai mici decât
pe suprafaţa descoperită, viteză redusă a vântului şi anume la 50 m în interior - 50% din viteza
de afară, la 100 m-25%, la 200 m - 2% din viteza iniţială, de asemenea o umezeală mare a
aerului. Pădurile din zonele temperate şi reci, prezintă o reducere apreciabilă a cantităţilor de
precipitaţii ajunse la sol, datorită retenţiei în coronament şi un strat de zăpadă cu o grosime
mai mică sau mai mare, în funcţie de compoziţia, vârsta şi consistenţa pădurii, un regim
moderat al îngheţului la sol.
Acţiunea filtrantă a pădurii determină o puritate mare a aerului, o cantitate redusă de praf (un
hectar de pădure de molid reţine 32 tone de praf, de pin 56 tone, de fag 63 tone) şi de poluanţi
chimici, dar şi o cantitate mai mare de oxigen, rezultat din procesele de fotosinteză şi, ca
efect, o cantitate relativ mare de aeroioni negativi. Speciile forestiere, prin substanţele
aromate, volatile, fitoncide, creează un volum mare de aer lipsit de microbi patogeni (într-o
pădure, cercetătorii au găsit 500 microbi /m3 de aer, într-un parc de oraş 88 000, într-un
magazin 4 milioane de microbi /m3 de aer), în schimb. se evidenţiază în atmosfera pădurii o
cantitate moderată de particule mari, de origine vegetală, ca probă de "aer pur".
în aceste condiţii, indicii bioclimatici arată un confort termic, dar şi ambiental sporit (cu

92
excepţia pădurii ecuatoriale şi tropicale, unde temperaturile ridicate şi umezeala excesivă
creează o senzaţie inconfortabilă de zăpuşeală), de asemenea un stres cutanat şi pulmonar
redus. Bioclimatul este deci relaxant. sedativ.
Deşi problema rolului terapeutic al microclimatului de pădure nu a constituit o preocupare
sistematică a cercetătorilor bioclimatologi, se apreciază ° îmbunătăţire a metabolismului la o
şedere mai îndelungată în mijlocul pădurii. reacţii de adaptare termoreglatorii, creşterea
asimilării oxigenului şi eliminai'" de dioxid de carbon, prin reducerea numărului de respiraţii
pe minut, scăderea şi stabilizarea tensiunii arteriale şi a pulsului. Unele investigaţii psihologi^
prin teste proiective de personalitate, au indicat modificări pozitive de con1; portament, ca
premise ale relaxării şi reorganizării activităţii psihice şi creşte"1 capacităţii de muncă.
Suprafeţele de pajişti, stepe, terenuri cultivate introduc modificări relativ minore în climatul şi
bioclimatul general al regiunii, în funcţie de tipul de vegetaţie şi fenofaza caracteristică.
Suprafeţele lipsite de vegetaţie se prezintă diferenţiat. Astfel, suprafeţele din zonele polare se
încadrează climatului zonelor reci, iar cele alpine, climatului de mare altitudine, cu o
caracteristică comună: strat de zăpadă îndelungat sau permanent, cu albedou mare,
temperaturi foarte scăzute, dinamică accentuată etc.
Aşezările umane şi suprafeţele afectate căilor de comunicaţie, în afară de faptul că nu sunt
total lipsite de vegetaţie, prezintă un climat modificat dependent de tipul de aşezare, suprafaţa
de asfalt (vezi Cap. III.4).
Deserturile prezintă aspecte particulare. Fiind în majoritate stâncoase sau nisipoase (cu
excepţia deserturilor reci - ex. Gobi, sau a oazelor), sunt caracterizate de amplitudini termice
diurne maxime, cu minime care se apropie de îngheţ şi maxime care depăşesc în aer 40°C, iar
la sol 80°C. Umezeala este foarte redusă, vântul puternic. Confortul termic este aproape
inexistent, stresul bioclimatic este mare. Cercetătorii apreciază însă staţiunile din Egipt şi
Sudan, de la marginea deşertului, ca ideale pentru tratament în sezonul de iarnă - în bolile de
nutriţie şi nervoase, dar cu efecte contradictorii în tratamentul reumatismului şi al bolilor
aparatului respirator.
III.4. FACTORUL ANTROPIC
Relaţiile dintre mediul ambiant şi om se modifică în cazul marilor aglomerări urbane sau
industriale, prin alterarea calităţilor iniţiale ale climatului.
III.4.1. Climatul de oraş. Climatul de interior
Factorii esenţiali de urbanizare sunt: densitatea excesivă a populaţiei pe suprafeţe restrânse,
creşterea numărului de deşeuri şi de reziduuri solide şi gazoase, modificările suprafeţei active
(asfaltul străzilor, dezvoltarea inegală, dar masivă a blocurilor).
Schimbările caracteristicilor climatice se referă atât la chimismul aerului (impurificarea cu
oxizi de sulf, oxizi de carbon, oxizi de azot, proveniţi din arderea diferiţilor combustibili în
industrii şi locuinţe, arderea combustibililor Jn motoarele autovehiculelor, dar şi impurificări
cu particule sedimentabile sau ln suspensie, de praf, fum, cenuşă, corpuri organice), cât şi la
unele caracteris-f'ci fizice (scăderea cantităţilor de aeroioni mici negativi pe volumul de aer şi
Cr
eşterea numărului de aeroioni mari).
Cât priveşte elementele climatului, acestea suferă de asemenea modificări lrr>portante.
Radiaţia solară prezintă o intensitate redusă cu 20% vara şi 50%
140
Factorii genetici ai climatului şi implicaţiile lor în aspectele bioclimatice
Bioclimatologie umană
141
iarna, datorită impurităţilor de tot felul. Tot datorită poluării, durata de străin, cire a soarelui în
oraş scade cu 20-30% faţă de zonele învecinate. Hnergj;i primită de diferitele suprafeţe ale
oraşului este dependentă de unghiul de inc|. denţă a razelor şi de expunerea suprafeţei
receptoare.

93
Temperatura în oraş, în zona temperată, este mai ridicată ca media anuală a regiunii cu 0,5 la
1,5°C, diferenţele fiind cu atât mai mari. cu cât suprafaţa oraşului şi gradul de urbanizare, sunt
mai mari. Oraşul este o "insul;; de căldură" în climatul general al regiunii, fapt ce se reflectă şi
în numărul mai mare, cu 2-6 zile, de vară şi în numărul mai mic de zile cu îngheţ şi de iarnă
(cu 10-20, respectiv 2-8 zile). Atât temperaturile maxime, cât şi cele minime, prezintă valori
mai ridicate decât în afara oraşului. Diferenţele termite între centrul oraşului şi împrejurimi
variază în funcţie de tipul de climat general al regiunii, forma şi dimensiunea oraşului, forma
de relief, anotimpul şi momentul din zi, situaţia sinoptică. Pe suprafaţa oraşului se
înregistrează diferenţe termice care depind de tipul şi densitatea clădirilor, poziţia faţă de cir-
culaţia predominantă a maselor de aer, mărimea şi calitatea suprafeţelor acoperite cu
vegetaţie. Umezeala aerului este mai redusă, atât tensiunea vaporilor de apă cu 1-2 mb, cât şi
umezeala relativă, cu 1-10%. Nebulozitatea y numărul de zile cu cer acoperit prezintă în
general valori crescute în oraş, dar sunt şi cazuri în care situaţia se prezintă invers. Cantităţile
de precipitaţii sunt de asemenea mai mari în oraş, care este considerat şi o "insulă de
precipitaţii". în oraşe curate, cu poluare redusă şi factori de relief favorizanţi, ploile sunt mai
reduse (Nurenberg, Stuttgart, Lyon). Cantităţile de apă căzute în perimetrul urban variază în
funcţie de tipul de cartier- industrial sau rezidenţial, de direcţia vânturilor predominante.
Datele referitoare la stratul de zăpadă sunt şi ele contradictorii. Se pare că numărul de zile cu
ninsoare este în general mai mare, dar numărul de zile cu strat de zăpadă este mai mic.
Vântul prezintă unele caracteristici: modificarea direcţiei, în funcţie de orientarea stradală,
reducerea vitezei vântului în oraş, prezenţa brizelor urbane, explicate prin apariţia unor
microdepresiuni barice, localizate strict deasupra perimetrului urban, ca efect al curenţilor
ascendenţi centrali, provocaţi de supraîncălzirea oraşului, frecvenţa mare a calmului.
Bioclimatul oraşului prezintă un caracter complex: un stres cutanat şi pul; monar mai redus în
perioada rece a anului, dar cu caracter hipertonic şi hidratant în cursul verii, când şi
inconfortul prin încălzire este mai mare, î11 interiorul oraşului, în comparaţie cu exteriorul, mai
ales în regiunile cu altitudini reduse.
Datorită modificărilor de compoziţie a atmosferei urbane, în sensul poluării şi a acidifierii
sale, rezultă o veritabilă patologie a marilor oraşe, expri; mată în infecţii urbane, ca efect al
densităţii umane mari (frecvente epidemii gripale, tuberculoză, sifilis), intoxicaţii urbane care
antrenează crize de astm-în cartierele industrializate, în condiţii de inversiuni termice şi ceaţă,
carenţe Ş1
tulburări în metabolismul mineral, ca rezultat al reducerii radiaţiilor UV, fixa-toare de calciu şi
fosfor, surmenaj urban şi dezechilibre nervoase, manifestări patologice ale "inadaptaţilor la
urban".
jj]4.1.1. Climatul de interior
Prezintă şi el aspecte complexe. Pe de-o parte, capacităţile sporite de aclimatizare prin
încălzire centrală, cu temperaturi uneori prea ridicate, uscăciunea aerului, microclimat
uniform ce nu respectă variaţiile climatice naturale şi echilibrul pe care acestea îl realizează,
antrenează o moleşire în special fizică, efect al excesului de confort şi sedentarism, un aşa-
numit "sindrom de domes-ticaţie", în condiţiile societăţii cu nivel material ridicat. Pe de altă
parte, absenţa unui confort termic şi igienic elementar, în societatea marcată de mari lipsuri în
rezervele energetice, produce un stres fizic şi psihic, alături de carenţele alimentare şi alte
lipsuri.
III.4.1.2. Zonele industriale
Influenţa modificărilor climatului general depinde de mărimea suprafeţelor industrializate.
Caracteristică este poluarea chimică, dependentă de tipul de industrie.
Astfel industria termoenergetică impurifică atmosfera cu substanţe rezultate din ardere şi
eliminate sub formă de fum, care conţin: cenuşă, praf de cărbune nears, funingine, gaze (CO2,
CO, oxizi de sulf şi de azot), gudroane, hidrocarburi, compuşi de clor, fluor, acizi organici etc.

94
Industria siderurgică elimină poluanţi rezultaţi din minereul de fier, din cărbune, pulberi
solide- cărbune, cenuşă, funingine, praf de minereu de fier, oxid şi minereu de man-gan, gaze
şi pulberi. In industria metalelor neferoase, impurificarea se realizează prin materialele
folosite (Al, Hg, Be, Cu, Zn, Sn, Ni, Mg) şi componenţii lor, sub formă de pulberi sau vapori.
Industria chimică anorganică şi organică se diferenţiază de toate celelalte industrii prin
complexitatea poluanţilor: compuşi de sulf, de azot, clor, solvenţi organici, hidrocarburi,
fenoli etc, Industria materialelor de construcţii impurifică atmosfera în special prin pul-°eri,
dar şi prin produse toxice, rezultate din arderea combustibilului şi din re2iduurile industriale.
Parametrii climatici se modifică în mod corespunzător: radiaţie redusă, temperatură crescută,
fenomene de ceaţă, smog, ionizare redusă a aerului.
Acţiunea nocivă asupra populaţiei poate fi imediată: efecte iritative, asfixi-ante, fibrozante,
cancerigene, teratogene, mutagene, după o creştere peste limite admisibile ale poluării, cu
creşterea morbidităţii şi mortalităţii generale a
142 Factorii genetici ai climatului şi implicaţiile lor în aspectele bioclimatice
Bioclimatologie umană
143
populaţiei din regiune, sau de lungă durată - prin modificări fiziopatolo^, datorate acumulării
în timp a efectelor poluanţilor: agravarea bronhopneu mopatiilor cronice nespecifice
(bronşită cronică, emfizem pulmonar, astm bronşic), tulburări nervoase, vasculare,
digestive, hematologice (la expunere |;, plumb) sau leziuni ale aparatului osteoarticular (la
fluor) etc.
Acţiunea nocivă a poluanţilor se repercutează şi asupra animalelor de cavi din zona poluată,
asupra vegetaţiei, asupra construcţiilor, obiectelor metalicx prin coroziune, degradare chimică
etc.
III.4.1.3. Staţiuni balneoclimatice. Baze de tratament
Cunoscute din cele mai vechi timpuri ca "oaze de sănătate", staţiunile de tratament s-au
dezvoltat în jurul unor factori terapeutici naturali: ape minerale sub formă de lacuri şi izvoare,
nămoluri minerale, sapropelice sau de turbă, emanaţii de gaze terapeutice, pe plajele literale
marine cu perioade mai îndelungate de confort termic, sau în zone montane, cu vegetaţie de
foioase şi răşinoase, cu pajişti, cu văi, cu chei, cascade etc.
Construcţiile şi amenajările pentru diferite tratamente au fost însoţite de păstrarea sau
amenajarea unui peisaj relaxant, a parcurilor terapeutice cu umbră. adăpost de vânt, trasee de
dificultate, a plajelor însorite şi a locurilor de recreere. S-au păstrat şi s-au creat astfel condiţii
pentru un topoclimat, care să exploateze trăsăturile sanogenetice ale locului, să protejeze
puritatea aerului prin perimetre de protecţie hidrogeologică şi sanitară.
în funcţie de caracteristicele geografice, de altitudine, de compoziţia apelor minerale, de
existenţa nămolurilor etc., s-au creat baze de tratament pentru afecţiuni variate. Bazele de
tratament trebuie să îndeplinească anumite condiţii de microclimat, temperatură de confort
(uşor diferenţiate între sălile pentru electroterapie, gimnastică, masaj şi cele pentru
hidroterapie şi tratament cu nămol sau parafină), o umezeală controlabilă, cu posibilităţi de
aerisire, curent! de aer sub 0,5 m/s, constanţă climatică.
Climatoterapia a fost asociată tuturor indicaţiilor terapeutice, în scopuri profilactice, de terapie
şi recuperare, prin toate formele sale de tratament (vefl Cap. VIII).
Unele locuri de cură au fost cunoscute încă din Antichitate (vezi Cap. !)• începând din secolul
trecut, staţiunile s-au dezvoltat, atât ca locuri de trata' ment şi recreere, cât şi sub aspectul
cercetării ştiinţifice de specialitate. Intr-i"1 tratat de climatologie medicală apărut în 1934, sub
direcţia lui M. Piery, sunt consemnate numeroase staţiuni de pe toate continentele, începând
cu Europa (Alp1' Pirinei, Coasta de Azur şi Coasta Atlantică), din Asia şi din Africa. D"1
România sunt amintite aproape 30 de staţiuni de pe litoral şi din Munţii Carpaî1
în ghidul "România balneară şi turistică" din anul 1932, autorii Dr. Emil Teposu şi biolog

95
Valeriu Puşcariu prezintă 90 de staţiuni balneoclimatice •mportante (13 din sudul Basarabiei-
astăzi în Ucraina), 63 de staţiuni de interes local, 62 de staţiuni climatice la care se adaugă
peste 30 de case de adăpost din munţii noştri (Parâng, Sebeş, Cibin, Făgăraş, Bucegi,
Gârbova, Postăvarul, piatra Mare, Piatra Craiului, Ciuc, Giurgeu, Rarău, Rodna, Bârgău,
Apuseni).
Fiecare fişă de staţiune cuprinde: sezonul de cură, comunicaţii şi servicii publice, posibilităţi
de cazare şi masă (hoteluri, vile, restaurante), situaţia geografică şi istoria regiunii, altitudinea,
clima şi alţi factori terapeutici (în special izvoare minerale), stabilimente balneare, indicaţii
terapeutice şi contraindicaţii, staţiuni similare străine, posibilităţi de distracţie, excursii.
Ghidul dovedeşte că la începutul secolului trecut, beneficiam de o reţea dezvoltată de staţiuni,
bine întreţinute, cu multiple posibilităţi de tratament şi distracţii.
în prezent, la noi în ţară sunt peste 30 de staţiuni de interes general, câteva zeci de staţiuni de
interes local şi numeroase alte localităţi cu factori terapeutici naturali, fără amenajări, dar cu
potenţial de dezvoltare în viitor (vezi Cap. X). Multe din acestea au fost studiate sub aspectul
fizico-chimic al apelor şi al nămolurilor, de asemenea s-au efectuat studii de micro- şi
topoclimat, poluare chimică şi microbiologică, studii asupra efectelor terapeutice ale factorilor
asupra bolnavilor care au efectuat tratament în aceste staţiuni.
După legea balneară din 1923 care a dat un important impuls dezvoltării staţiunilor româneşti,
legea elaborată de Ministerul Sănătăţii în 1978 a avut în vedere protejarea şi dezvoltarea
tuturor locurilor de cură. în prezent, este în dezbatere o nouă lege balneară, care să corespundă
momentului istoric, în care se includ noile prevederi legate de privatizare a serviciilor de
cazare şi tratament, alături de stabilimentele care urmează să rămână în administrarea
Ministerului Sănătăţii, în vederea rezolvării problemelor legate de asigurările sociale, ce
urmează să satisfacă îndeosebi persoanele bolnave, cu venituri mici sau de vârsta a IlI-a,
beneficiarele, în primul rând, ale calităţilor factorilor naturali de cură.
Staţiunile balneoclimatice vor fi discutate mai departe la capitolul referitor la regionarea
bioclimatică a ţării.
'"•4.1.4. Microclimatul terapeutic de interior. Mofete. Saline
Deşi mofetele reprezintă emanaţii de CO2, întâlnite îndeosebi în zonele vulcanice, deci ar putea
fi considerate microclimate exterioare, pentru o cât "^ai bună utilizare terapeutică, gazul
mofetic este captat în încăperi special Menajate.
Dioxidul de carbon este mai greu decât aerul şi se menţine la un nivel unde (până la cea l m
înălţime), cantitatea de gaz este în proporţie
144 Factorii genitici ai climatului şi implicaţiile lor în aspectele bioclimatice
Bioclimatologie umană
145
de peste 90%. Ceilalţi parametri climatici sunt corespunzători unui microclim , de interior
obişnuit. lonizarea este în general uşor ridicată şi pozitivă, mai niai•. în regiunile unde gazul
mofetic este radioactiv.
O categorie aparte o constituie solfatarele, unde gazul emanat conţine procente de hidrogen
sulfurat.
Pacienţii stau pe trepte amenajate astfel încât jumătatea superioară a >., pului să fie în afara
stratului dens de CO2 (şi eventual de H2S) evitându astfel inhalarea gazelor de către bolnavi.
Efectele principale sunt: vasodilataţie pe circulaţia arterială, predominări; cutanată,
hipotensiune, troficitatea plăcilor atone. Se indică pentru diferite boli ale inimii şi vaselor
periferice, ulcer varicos, reumatism, boli ginecologice, (lL-r. matite (ultimele în solfatare).
Cele mai cunoscute şi utilizate mofete din România sunt: Covasna Voineşti, Băile Harghita,
Băile Balvanyos-Toria (şi solfatar), Băile TuşruM, Borşa, Malnaş-Băi, Sângeorz-Băi,
Odorheiu Secuiesc-Seike, Şugaş.
Salinele beneficiază de un microclimat relativ constant, eu temperaturi i 10-14°C, umezeală

96
moderată, curenţi de aer cu viteză sub 0,2-0,5 ni s. Compoziţia chimică se caracterizează prin
prezenţa aerosolilor de sodiu, potasiu, calciu, magneziu, care sunt apreciaţi ca având calităţi
terapeutice prin resorbţia la nivelul epiteliilor căilor aeriene superioare şi a aparatului^
bronho-alvc-olar. lonizarea este în general crescută şi predominant pozitivă, în salinele ii,1
adâncime se constată un uşor hiperbarism, considerat favorabil terapiei respiratorii. Lipsesc de
obicei alergenii şi poluanţii.
Efectele biologice pozitive ale salinelor au fost constatate la minerii care lucrau în minele de
sare din Germania, Polonia, Ucraina etc. (Ennepctal. Wieliczka, Solotvino-aceasta din urmă în
regiunea numită "Maramureş; istoric"-în apropiere de Sighet). Se pare că este vorba despre o
decongcv tionare produsă de aerosoli încărcaţi electric, asupra mucoaselor căilor respira torii,
sedarea tonusului musculaturii netede a bronhiolelor.
Indicaţiile se referă, în mod corespunzător, la afecţiuni respiratorii cronic nespecifice,
obstructive (astm bronşic, bronşite cronice). Bolnavii stau câU'\-> ore pe zi în salină,
respirând aerul cu aerosoli terapeutici, o perioadă de --•' săptămâni. Una sau două cure pe an
se pare că dau rezultate deosebite i'1 diversele forme de afecţiuni respiratorii- îndeosebi în
astmul bronşic, reducând sau chiar eliminând tratamentul chimioterapeutic.
Salinele din ţara noastră sunt: Târgu-Ocna, Praid, Slănic-Prahova, amenajate pentru tratament
şi Turda, Cacica, Ocna Mureşului, Ocna-Dej, nearnen3' jate, sau în curs de studiere a
posibilităţilor de efectuare a tratamentului.
Unii autori includ în terapia de peşteră (speleoterapia) şi grotele carsti^' în care concentraţia
de ioni de calciu şi prezenţa carbonatului de calciu, s recomandă în hipocalcemii, cu
manifestări caracteristice: tetanie, migi"efl (datorate contracţiei vaselor coronare ale
encefalului), modificări psihice (depre
sji psihoze), neurologice, carii dentare, cataractă. Deocamdată în România nici una din
numeroasele peşteri carstice nu sunt amenajate pentru tratament. O mică parte din ele sunt
incluse în circuite turistice.
De asemenea, se fac recomandări pentru minele de uraniu (de pildă {(owary Podgorze), cu o
concentraţie de radon de 8 mCi/1, pentru creşterea debitului sanguin în ţesuturi, îmbunătăţirea
funcţiei glandei tiroide.
Bioclimatologie umană
147
IV. ELEMENTELE CLIMATICE ŞI INFLUENŢA LOR ASUPRA ORGANISMULUI
Or
"rganismul uman este influenţat de mediul său înconjurător - biologic social, moral,
intelectual dar şi de cel climatic - influenţă care interesează în mod deosebit domeniul
bioclimatologiei umane şi al climatoterapiei şi cli-matopatologiei.
Odată cu progresul tehnic înregistrat în special în ultimele decenii în numeroase ţări
dezvoltate ale lumii, odată cu realizarea unui microclimat cât mai confortabil pentru omul în
activitate, s-a constatat şi c reducere a adaptării sale la mediul exterior, cu consecinţe încă
imprevizibile în totalitate. Bineînţeles că organismele slăbite sau cu diferite afecţiuni trebuie
protejate de o anumită agresivitate posibilă a vremii, în special în momentele de variaţii
excesive meteorologice, sau la schimbarea bruscă a anotimpurilor, în general însă,
reîntoarcerea la natură, prin expunere în aer liber şi curat, static sau prin activităţi fizice
(grădinărit, agricultură), gimnastică, turism, cure balneoclimatice incluzând heliohidroterapia,
curele de efort pot restabili o relaţie naturală între organism şi mediul înconjurător.
Percepţia schimbărilor proprietăţilor mediului se face prin receptorii termici ai pielii, ce
transmit informaţiile primite la hipotalamus, care este principalul centru de termoreglare. în
acelaşi timp, sunt influenţate: glandele cu secreţie internă, compoziţia sângelui şi echilibrul
electrolitic al urinei, membranele mucoaselor, capacitatea de ventilare pulmonară, sistemul
nervos, în funcţie de tipul de agent meteorologic care solicită fiinţa umană.

97
Dat fiind că mediul climatic acţionează printr-un complex de factori permanenţi, relaţia sa cu
organismul este destul de greu de stabilit, atât calitativ, cât şi cantitativ. De aceea, cu excepţia
variaţiilor meteorologice excesive şi care au putut fi puse relativ uşor în relaţie cu
manifestările meteoropatologice, evidenţiate îndeosebi la pacienţii cu diferite afecţiuni
reumatice, cardiace, nervoase etc.. s-au folosit şi unele cercetări cu ajutorul camerelor
climatice, în care un element (temperatură, umezeală, presiune), poate fi dirijat, pentru a se
putea urmai efectele sale asupra organismului. Alte constatări provin din observaţii empiri^
îndelungate, date statistice, corelări cu reacţiile din mediul animal şi vegetal-
jV.l. TEMPERATURA AERULUI
Temperatura pe glob prezintă variaţii latitudinale, altitudinale, anuale, diurne. Din punctul de
vedere meteorologic, datele de temperatură a mediului se obţin de la staţiile meteorologice
unde observaţiile se fac cu ajutorul ter-niometrului ordinar, al termometrelor de minimă,
maximă, de sol, cu psihrometrul şi termograful, la anumite ore de zi şi noapte.
în climatologia medicală, temperatura poate fi măsurată prin pierderea de căldură pe care o
suportă un corp cu temperatura cunoscută în prealabil, de 36,5°C, apropiată celei a corpului
uman. Aceasta este valoarea de răcire, măsurată cu catatermometrul Hill, frigorimetrul
Dorno, criometrul D'Halluin, frigorigraful Pfleiderer- Buttner şi care depinde nu numai de
temperatura pro-priu-zisă a aerului, dar şi de ceilalţi factori atmosferici. Pentru temperatura
corpului uman, se foloseşte în afara termometrului medical, care este un termometru de
maximă, termometrul electric cutanat
Frigorigraful, de pildă, este utilizabil îndeosebi pentru clasificările regionale bioclimatice şi
pentru stabilirea condiţiilor de efectuare a climatoterapiei după următoarea relaţie (Tabelul 2):
TABELUL 2
Senzaţia de căldură după temperatura pielii
Senzaţia de căldură Temperatura frigograf Temperatura medie a
pielii
Foarte rece < 20° -
Rece 20 - 24°C 23,5°C
Răcoros 24 - 29°C 28,2°C
Indiferent 29 - 30°C 31,0°C
Confortabil 33 - 38°C 33,7°C
. ____ Cald 38 - 42°C 36,0°C
__ Fierbinte 42 - 48°C
Foarte fierbinte > 48°C -
Funcţiunile endocrinologice precum şi celelalte funcţiuni fiziologice ale organismului sunt
afectate de schimbările temperaturii mediului înconjurător, mai ales dacă acestea se produc
brusc. Astfel se modifică bilanţul de căldură (pierderea şi producerea de căldură prin piele),
temperatura medie a corpului uman, ritmurile biologice, senzaţia de confort şi inconfort
termic, termoreglarea Ş1 mecanismele de aclimatizare, se produc de asemenea modificări în
activitatea tiroidei, a glandelor suprarenale, a diurezei, în circulaţia fluidelor în Organism etc.
Organismul uman cu sânge cald (homeoterm), are capacitatea de a-şi păs-tra temperatura
corpului constantă între anumite limite. Această proprietate se
148
Elementele climatice şi influenta lor asupra organismului
Bioclimatologie umană
149
155
numeşte homeostazie termică. Temperatura corpului uman este de < ridicată decât
temperatura mediului (în contrast cu cea a animaleloi rece, poikiloterme). între păsări şi
mamifere există de asemenea di temperatura corpului, păsările având de obicei o temperatură

98
care 40°C, datorită metabolismului lor ridicat.
Organismul uman este înzestrat cu un mecanism pentru bilanţului termic, dependent
de piele (sistemul nervos periferic al piei fină de capilare sanguine, stratul de grăsime şi părul)
şi de conţinut al corPului. Dat fiind că celulele corpului conţin cea 70% apă, pentn sau
scăderea temperaturii acestui fluid cu 1°C, este necesară o ener«. considerabilă. Activitatea
musculară, de pildă, creşte temperatura cu o temperatură joasă a mediului, contractarea
fibrelor musculare prod Ficatul este şi el un organ producător de căldură prin procese chim
Producţia normală de căldură, numită rata metabolismului baz; depinde de numeroşi factori:
suprafaţa corpului, vârsta (la 10 a cal/oră/m2, la 30 de ani - 39,3, iar la 50 de ani - 36,7
cal/oră/m2), tatea glandelor cu secreţie internă, de secreţia de adrenalină, de te exterioară, de
hrană, de activitatea musculară, întrucât temperatura corpului uman, este 37°C, acesta trebuie
să piardă în medie o cantiu dură echivalentă cu cea Produsă prin procesele metabolice din
orgai Pierderea de căldură depinde de diferite mecanisme:
1) Conducţia (conductibilitatea ţesuturilor superficiale şi gradienii peratură dintre interior şi
suprafaţa pielii)- care este transferul de căli corpul uman la orice substanţă sau corp mai rece,
cu care vine n provocând vasoconstricţie. Acest lucru este vizibil la pacienţii reuni au un
mecanism defectuos de termoreglare.
2) Convecţia (cea 15% din pierderea totală de căldură), care r încălzire şi umezirea stratului
subţire de aer de 1-2 mm de la co pielea şi înlocuirea lui cu un aer mai rece şi mai uscat.
Mişcările d1 duc o creştere a convecţiei.
3) Radiaţia căldurii de către suprafaţa corpului, care se compo "corp negru", este responsabilă
de 60% din pierderea totală de căldi
4) Evaporaţia apei din piele (prin perspiraţie insesizabilă şi trans din plămâni, reprezintă 25%
din pierderea totală de căldură, în (yer
..... . ^o ™o^-. T->„,.„ —,„^^„t;0; rW
[terea afluxului de sânge în piele şi ţesuturi subcutanate, jtcrea secreţiilor şi încetarea
transpiraţiei, cdilataţia arteriolelor pielii prin stimulare parasimpatică. jterea ventilării
pulmonare.
temperatură normală în cameră, temperatura suprafeţei pielii este în mătoarea: suprafaţa
abdominală 33,6, frunte 33,1, piept 32,8, coap-
-i^n/-. /-i,, „,„»„„,,, tpmne.raturii
axilă >36C
temperaturii
,ă şi un minim dimineaţa, la ore omecum ..v,..,..^,------
>ărbaţi un maxim la ora 15 şi un maxim secundar la ora 20,30, la im la 22,30 şi minim la
4,30, după alţi autori un maxim la ambele de ora 18 şi un minim la ora 6). Diferenţa între
maxim şi minim -0,5°C. Ciclul menstrual produce o creştere a temperaturii rectale "C în
perioada fertilă, dar o schimbare bruscă de vreme poate modi-
date.
sratura corpului Poate fi afectată şi de alţi factori: umezeala mare luce disconfort, la
temperatură scăzută, accentuând senzaţia de frig, itură ridicată, prin senzaţia de
zăpuşeală, datorită imposibilităţii .ranspiraţiei. Mişcările aerului produc o scădere a
temperaturii corpu-ferenţă mai mare în temperatura diferitelor părţi ale corpului, icămintea
influenţează puternic termoreglarea, în funcţie de model, ii culoarea ţesăturii, compoziţia şi
structura fibrei, ireglarea depinde şi de vârstă. La copii, reglarea căldurii este defec-linzând de
temperatura mediului (o baie rece poate scădea tempe-
t,„n o0rpuiui esţe mai scăzută,
d, pMa reumatism, astm «c. termoregulatorie inadecvata.
prezintă în
tura exterioară, de diferenţa dintre presiunea parţiala a vaporilor de *rezi aldură vara. în

99
general însă efectul aceloraşi
suprafaţa umedă şi din stratul de aer din imediat vec.na a e, g ama ş ^
^ stimulllor se acompaniază de
curenţilor de aer, de permeabilitatea membranelor. Transp.raţ.a de u este £ ^ ^ ,a ^
stimuli. Acest proces se numeşte
creşterea temperaturii exterioare, de influxul brusc de aer tropical %a re
procesului de domesticaţie. .
fierbinţi, sau de inducţie electromagnetică cu înaltă frecvenţa (.n term ş, ^ este n p
termoreglări. corpului uman: calonmetrul
da de
de stări emoţionale etc. Q( }™™? * a„* de
10-13°C şi măsurarea timpului de reven.re Creşterea producţiei de căldură se realizează prin
unele ProceSţ^u^^'^fcu o medii de 6°C), pletismograful pentru gice şi anume:
'5 mm Hg (torr) lălţimea, cu un
şi o scădere a
ian, este impor-
Cap. III.3). în
im arătat, prin
, în prima fază,
tităţii de hemo-
ibolismului, ale
activitatea sis-
idine duce deci
:: variaţii perio-mnificative din ca efect al cir-;ionare, acestea depăşi variaţii celorlalţi parate
că variaţiile inguine, dar în ibilitate meteo-it legate şi de ?icei scăderilor
>resiunii atmo-•rmici şi dina-
jnfortului sau
nu direct, ci ; în anticiclon rculaţia atmo-aţia de vest.
cp *.
« -o
o' 21
Factor eliberator al hormonului corticotrop
O
o
mplicării difer Carison, Li
1
-g E
c/i *o
E
c/i *o
3.
•?

100
III
^ 2. o
>- fC O
cw c
fB CD
M
3
o _
3 "~
cr P
c _
— W "O t+> O ="OQ 3 3 C —• O »— <TJ —' -^
— • -— fţ — — • U- £:c pc
^. — C O _ c ^ Z
w rţfCc^^ţTS—. cc
>8
o g. =
-0
rrc
3-
" "
r- °
o a.
£L <
1
~ g. ~ n -g
.c
=
0. 3'

101
"
=
n ^
3 cf

»
î
• s f -s
? C =
^?"---r^ 3" " 0 g
( n ^ 0
""""""---. ""--.^. _ -H
^ ET »<
v S
a -- 75 r- **•*•*•« ^^^ 3 =: » S P
. .".•.) .., ; =* o T? • ' :" &S5
1 _>-^ c~ ^ 3 2
r „o 5 c/i c CD w^ CU
-- K Q c;>n
3 OQ ft
3 O
£ <
a - O Ci P g-
OQ csi rs ^
c^ cj
t O
< 3 •0 TJ T3 W O /-\
p? 3 (W* =:• o" -i 0 C3e i^J
a
" | &^
3 "•» cg5o
ft E . 2 « ~ — &J<
p T m y £3 rh *•!
n
1» c^ D •a S -o ^ — * tît __
O < -n "\/~
CJ
<-»
ft f? S S c. v 53 i o „: y _

uncitorii

^ C. OQ £= ° V \" 3 -S ^t&^t
3 O CJ si\ x) r> /^ilq/ 3&3
n ft 3 C- on 2 ~
3 > C/J c -i "i ' D. ~.
o" o n 5 B-. «* CL.
e
S. =
&
n
—: 3 rr 3 c. £.'-S! 5 °
^ 3 *^ i re E
'
-o fţ o' CJ t -• =: "s1 s
o_ 2. M
—. o
3 K
Iii

102
Ii •
s-5^
«w
. ce
O ~
s. ^
— •a
cr
pe
|3
ro £;
O- ^
-O
CE
n
c -o s '
3
.
.'g Ji =: H
^ tac O fi
0
*—• *</^ J-C
s.§ g
3
3~
i. §
c
o o _
q £^ »
S « c^
» E" 3 S q g q g B
^.&g
2. „> E _
Oq
3 3 3 ft>
n>
D. c-

S S' o •*£. S 3
w'5 E-
I si
§:&*
^^3i
n
-a g Ig>
§S^
rt 7' oo

103
3 < r^ a R £. -> -. = "?• 5^-

3- q «_ s.'SSlo

3 5 -• S r- •« 3<C
c. -• 3 ?• rt -• —
F - "R- 5' «
^- =: n
- s- .
S o.
£a< ." 0)
q
CD
£• R-
152
Elementele climatice şi influenţa lor asupra organismului
Bioclimatologie umană
153
a organismului, favorizează frecvenţa mare a maladiilor infecţioase intestinale.
Limita ambianţei termice la care un om intră în hipertermie, este variabilă. Ea poate ajunge
teoretic chiar la 100°C într-un aer perfect uscat, dar practic omul nu poate rezista prea mult la
temperaturi ambientale care depăşesc temperatura corpului său.
La ambele stresuri, sugarii sunt mai vulnerabili, datorită termoreglării lor insuficiente.
Starea de confort a organismului depinde însă nu numai de temperatura aerului, ci şi de alţi
factori de mediu, de aceea problema se va relua şi discuta la capitolul referitor la indicii
climatici.
IV.2. DURATA DE STRĂLUCIRE A SOARELUI. INSOLAŢIA. NEBULOZITATEA
Dat fiind forma aproape sferică a planetei Pământ, razele soarelui cad sub diferite unghiuri şi
în intervale de timp inegale, pe suprafaţa globului. Astfel, la Ecuator razele soarelui sunt tot
timpul anului aproape perpendiculare pe suprafaţa pământului, ziua este aproape egală cu

104
noaptea, radiaţia solară directă este mare, iar bilanţul radiativ este pozitiv.
La poli unghiul de incidenţă a soarelui cu suprafaţa pământului abia atinge 23° la solstiţiul de
vară, ziua şi noaptea durează alternativ şase luni, în timpul zilei solare radiaţia directă este
redusă, dar radiaţia reflectată este mare, iar bilanţul radiativ este negativ.
în zona temperată, în jurul paralelei de 45°, unghiul solar variază între 23° şi 67° la solstiţiul
de iarnă, respectiv de vară. La echinocţii unghiul vertical este de 45°, iar cel orizontal de 180°,
ceea ce înseamnă că numai în aceste momente soarele răsare în punctul cardinal est şi apune
în vest, în timp ce la solstiţiul de vară răsare şi apune la nord-est, respectiv nord-vest, iar la
solstiţiul de iarnă răsare şi apune la sud-est, respectiv sud-vest. Din aceste motive, la solstiţiul
de iarnă ziua are aproximativ 8 ore, iar durata de strălucire a soarelui este 90-120 ore/lună,
deci o medie de 3-4 ore pe zi, în timp ce la solstiţiul de vară ziua are aproximativ 16 ore,
durata de strălucire a soarelui este de 200-300 ore/lună, deci în medie 7-10 ore/zi.
Durata de strălucire a soarelui mai depinde, în afară de durata zilei, de orizontul geografic
local (depresiune, vale sau versant, culme de munte), de nebulozitate, care iarna este în
general mai mare decât vara şi la începutul toamnei.
Insolaţia (radiaţia directă) este proporţională cu durata de strălucire a soarelui şi ea reprezintă
un factor local important pentru practicarea helioterapi£1-
Nebulozitatea, un ecran în calea fluxului de energie solară, reduce radiaţia directă şi modifică
totodată parametrii termici şi hidrici ai mediului. Dacă soarele este în general un factor
benefic pentru viaţă, o durată de strălucire prea îndelungată, asociată cu o radiaţie directă
mare, poate fi nocivă pentru organismul uman, tot aşa cum o nebulozitate prea îndelungată
poate avea efecte negative asupra sistemului nervos şi a metabolismului.
Radiaţia solară, după cum s-a mai arătat, are efecte diferite în funcţie de lungimea de undă a
spectrului. In rezumat, se poate spune că radiaţia luminoasă este stimulentă prin hipotalamus
şi glandele cu secreţie internă, îndeosebi hipofiza, radiaţia infraroşie are efecte calorice, iar
radiaţia ultravioletă are efecte biologice şi chimice, cu consecinţe pozitive şi negative (vezi
Cap. 111. l).
Trebuie să subliniem că se poate produce insolaţie chiar în condiţii de nebulozitate (nori
stratus subţiri), când radiaţia difuză este accentuată, mai ales la mare, prin asociere cu radiaţia
reflectată şi cu prezenţa unor curenţi de aer care diminuează senzaţia de căldură.
Lipsa luminii favorizează rahitismul, maladiile infecţioase, tuberculoza.
IV.3. UMEZEALA AERULUI. PRECIPITAŢIILE ATMOSFERICE. STRATUL DE
ZĂPADĂ
Umezeala aerului se exprimă prin mai mulţi parametri, dintre care pentru bioclimatologie sunt
importanţi doi şi anume:
- tensiunea vaporilor care este presiunea vaporilor de apă într-un volum de aer dat. Se
exprimă în mmHg sau mb. Cantitatea vaporilor de apă din atmosferă, respectiv starea
higrometrică, este un important regulator termic al climatului: ziua împiedică încălzirea
exagerată a solului, reţinând radiaţiile calorice, noaptea încetineşte răcirea solului,
diminuând radiaţia terestră;
- umezeala relativă este raportul dintre tensiunea reală şi tensiunea maximă de saturaţie a
vaporilor de apă, la temperatura de evaporare. Se exprimă m procente, depinde de
temperatură, fiind în general aproximativ invers proporţională cu aceasta.
Tensiunea vaporilor de apă prezintă o variaţie asemănătoare cu cea a temperaturii aerului,
fiind mai mare ziua şi vara.
Umezeala relativă este minimă la amiază şi în cursul verii.
Fac excepţie litoralul unde ambii parametri sunt permanent mari, ca efect aj brizelor marine şi,
în general, a influenţei volumului de apă marin, precum §' regiunile muntoase unde umezeala
relativă este mare chiar şi în cursul zilei, datorită curenţilor ascendenţi care generează nori de
convecţie la amiază.

105
Condensarea şi sublimarea vaporilor de apă sub formă de picături de apă §i cristale de gheaţă,
formează norii, care se menţin în suspensie, până ating

154
Elementele climatice şi influenţa lor asupra organismului
Bioclimatologie umană
155
dimensiuni şi greutăţi suficiente pentru a învinge în cădere rezistenţa aerului şj forţa curenţilor
ascendenţi.
Precipitaţiile, cantitativ si ca variaţie anuală, depind de circulaţia atmosferică generală şi de
condiţiile locale.
O vreme cu precipitaţii întreţine o umezeală ridicată, care influenţează organismul uman prin
încetinirea evaporaţiei cutanate şi pulmonare. Asociată cu temperatura, se apreciază o
umezeală psihologică, cu atât mai greu de suportat cu cât temperatura este prea ridicată sau
prea scăzută.
Umezeala caldă, în afară de faptul că reduce evaporarea şi deci pierderea de căldură,
favorizează proliferarea insectelor, vectori ai paraziţilor şi microbilor (o explicaţie a bolilor
infecţioase din ţările tropicale).
Umezeala rece a fost admisă ca o cauză a durerilor reumatice, deşi în prezent se consideră că
aceste dureri sunt mai degrabă un răspuns la schimbări complexe de vreme. De asemenea, se
constată agravarea crizelor la astmatici. Umezeala rece face ca, prin această capacitate a pielii
de a absorbi vaporii de apă, să crească conductivitatea termică a pielii. Hainele uscate se pot
umezi în timp, creând şi accentuând senzaţia de disconfort termic, iar creşterea umezelii
pereţilor clădirilor, după ploi îndelungate şi cu turbulenţă atmosferică, determină un
microclimat inconfortabil, prin mari pierderi de căldură.
Umezeala mare, fie ea caldă sau rece, întreţine adevăraţi "aerosoli micro-bieni" cu o putere de
diseminare şi penetrare respiratorie mare, superioară aerosolilor uscaţi, pentru diferite maladii
virotice contagioase, în primul rând pentru gripă.
Ploaia şi zăpada spală şi purifică atmosfera poluată chimic şi microbian, dar poluează astfel
solul şi antrenează agenţii infecţioşi în stratul de apă subterană, în izvoare, puţuri.
Ploaia şi zăpada pot determina la pacienţii sensibili, stări psihice incon-fortabile.
Totuşi zăpada este şi un factor esteto-peisagistic tonifiant pentru sistemul nervos, iar stratul de
zăpadă, o condiţie ambientală pentru antrenare şi călire termică, prin sporturi de iarnă sau
chiar numai pentru aeroterapie, eventual asociată cu helioterapie.
IV.4. PRESIUNEA ATMOSFERICA
Aerul atmosferic exercită o apăsare asupra suprafeţei pământului cu tot ce se află pe ea cu o
presiune stabilită convenţional la o valoare de 760 mm col Hg cu secţiunea de l cm2, la nivelul
mării, la 45° latitudine, la temperatura de°0°C = l atmosferă = 1000 mb (milibari).
Unităţile de măsură folosite în mod curent sunt:
l mm Hg (numit şi torr) = 1,33 mb, respectiv l mb = 0,75 mm Hg (torr)
l mb = 100 Pa = l hPa (hectopascal).
Presiunea atmosferică prezintă o variaţie însemnată cu înălţimea, cu un gradient baric mediu
de aproximativ -10 la -11 mb/100 m.
Scăderea cu altitudinea a presiunii atmosferice înseamnă şi o scădere a presiunii gazelor din
aerul atmosferic, iar pentru organismul uman, este importantă în special scăderea presiunii

106
parţiale a oxigenului (vezi Cap. III.3). în aceste condiţii organismul uman reacţionează, după
cum am arătat, prin creşterea volumului respirator, bradicardie cu reducerea pulsului, în prima
fază, urmată de o fază cu tahicardie, creşterea debitului cardiac, a cantităţii de hemoglobina şi
fier. Se înregistrează de asemenea variaţii ale metabolismului, ale colesterolului, stimularea
secreţiei de corticoizi, modificări în activitatea sistemului nervos. Adaptarea la presiunea
scăzută de la mare altitudine duce deci la modificări în sistemul respirator, circulator, endocrin
etc.
Variaţia presiunii atmosferice în timp cuprinde două aspecte: variaţii periodice, diurnă şi
anuală, ambele cu amplitudini reduse şi nesemnificative din punct de vedere fiziologic şi de
asemenea variaţii neperiodice, ca efect al circulaţiei atmosferice, a trecerii formaţiilor
anticiclonice şi depresionare, acestea însoţite de obicei de fronturi atmosferice, care pot
ajunge sau depăşi variaţii de +/-15 mb în 24 de ore şi care antrenează şi modificări ale
celorlalţi parametri climatici, având efecte meteorotrope apreciabile. Se admite că variaţiile
mari ale presiunii atmosferice, determină variaţii ale presiunii sanguine, dar în general
efectele patologice constatate, în aceste perioade de instabilitate meteorologică, în sistemul
circulator, respirator, endocrin, nervos sunt legate şi de variaţiile termice, hidrice etc.,
însemnate, care se asociază de obicei scăderilor accentuate ale presiunii atmosferice.
IV.5. REGIMUL VÂNTULUI. VÂNTURI LOCALE
Curenţii atmosferici, ca expresie a repartiţiei neuniforme a presiunii atmosferice în câmpul
baric, la rândul său determinată de factori termici şi dinamici, au un rol esenţial în evoluţia
vremii.
Mişcările aerului contribuie de asemenea la stabilirea confortului sau 'nconfortului termic, în
procesul termoreglării.
Vântul bate de la presiunea ridicată spre presiunea scăzută, nu direct, ci Printr-o abatere de-a
lungul izobarelor, în sensul acelor de ceas în anticiclon §' în sens invers în ciclon. Direcţia
vânturilor este legată de circulaţia atmo-sferică generală, la latitudini temperate fiind
predominantă circulaţia de vest.
156
Elementele climatice şi influenţa lor asupra organismului
Bioclimatologie umană
157
Viteza vântului depinde de mărimea gradientului baric orizontal şi de IVe_ carea de suprafaţa
activă, în atmosfera liberă, viteza vântului este mult mai mare decât la sol.
Viteza creşte în general ziua spre amiază în regiunile joase, noaptea în munţi. Iarna, viteza este
în medie mai mare decât vara. Pe oceane, viteza este mai mare decât pe continent.
Viteza vântului creşte în ciclon în zona frontală, unde curenţii orizontali sunt însoţiţi şi de
curenţi verticali.
Efectul vântului în termoreglare se vede prin măsurarea temperaturii pielii. La o temperatură
ridicată a aerului, în condiţii de vânt, confortul creşte, la o temperatură scăzută, creşte senzaţia
de inconfort prin frig. Vântul stimulează nervii cutanaţi, creşte presiunea sângelui, poate
provoca atacuri anginoase sau extrasistole, are o influenţă nefavorabilă asupra tuberculozei
pulmonare.
Vântul influenţează nu numai bilanţul termic al corpului omului, dar dă naştere şi la tulburări
respiratorii, uneori chiar la viteze mici prin presiunea pe care o exercită direct (Tabelul 3).
TABELUL 3 Acţiunea vântului asupra organismului
Vitez a (m/s) Presiune (kg/m2)
0 - 0,5 0- 0,15
0,5 - 4,0 0,15 - 1,87
4,0 - 7,0 1,87 - 5,96
7,0 - 11,0 5,96 - 15,27

107
11,0 - 17,0 15,27 - 34,35
17,0 - 28,0 34,35 - 95,4
> 28,0 > 95,4
In problematica biometeorologiei sunt importante şi vânturile locale, care iau naştere sub
influenţa factorilor fizico-geografici pe suprafeţe mai restrânse. Se deosebesc două categorii
de vânturi locale:
1. Cele care se formează datorită contrastelor de temperatură şi presiune create prin
diferenţele de încălzire ale diferitelor suprafeţe active, cu un regim relativ regulat, periodic -
musonii şi brizele.
2. Vânturi care se formează în urma acţiunii de barare orografică a circulaţiei generale
atmosferice, descendente, de tip foehn şi bora.
în afară de acestea mai există vânturi locale care se formează în anumite condiţii sinoptice
tipice, sau sub o influenţă geografică determinantă.
Fiecare dintre acestea creează un anumit regim climatic de temperatura. insolaţie, aeroionizare
etc.
Musonii (asiatic de vară şi de iarnă) prezintă un regim alternant ploios -uscat, cu consecinţe
economico-sociale importante (producţii agricole mari, da' şi calamităţi inundaţii, furtuni
etc.).
Brizele de marc-uscat suflă alternativ pe litoral, ca urmare a încăl/irii diferenţiate a uscatului
şi a mării, în timpul zilei şi al nopţii, în anumite condiţii locale, brizele pot fi anihilate de
vânturile circulaţiei generale (ex. iarna pe litoralul românesc al Mării Negre), sau dimpotrivă,
se pot însuma cu acestea, rezultând vânturi violente.
De asemenea, influenţa brizelor în interiorul uscatului este variabilă, fiind o rezultantă a
condiţiilor locale (lanţuri de munţi, circulaţie atmosferică contrară etc.).
Brizele de mare aduc un aer răcoros şi umed vara (ziua dinspre mare), relativ călduros iarna,
cu aerosoli de sodiu şi iod, cu aeroionizare moderată. Brizele de uscat (noaptea), sunt
caracterizate prin aer mai uscat, cald vara, rece iarna, cu aeroionizare relativ redusă,
predominant pozitivă.
Aceste caracteristici, asociate cu tipul de litoral, cu plajă deschisă circulaţiei aerului sau
adăpostită de faleză, creează condiţii locale de confort sau inconfort termic, în terapia
naturistă marină, de care trebuie să se ţină seama în alegerea sezonului, a orelor de cură, în
funcţie de vârsta sau de afecţiunile pacienţilor.
Vântul dinspre mare, deci briza de zi, se consideră stimulent al funcţiilor cutanate şi al
funcţiilor tisulare periferice. Dacă viteza este prea mare, se produce o răcire a corpului, se
accelerează evaporaţia cutanată, acţiunea poate deveni iritantă pentru sistemul nervos.
în regiunile permanent umede cu vânt şi ploaie, din vestul Mani Britanii, de pildă, creşte
frecvenţa mortalităţii prin tuberculoză.
Circulaţia de tip briză orizontală poate apărea şi la marginea lacurilor mari sau chiar a
fluviilor. De asemenea un circuit asemănător poate lua naştere la liziera unei păduri dense sau
la marginea unui mare oraş, ca efect al încălzirii diferenţiate a suprafeţelor respective.
Brizele de munte-vale sunt vânturi de sens contrar, ziua ascendente pe pantele muntoase, care
au condiţii de încălzire mai bune decât fundul văilor, noaptea, descendente, aerul rece mai
dens scurgându-se spre vale. Astfel se realizează un important schimb de mase de aer, care
atenuează diferenţele termice din zonele montane şi contrastele bioclimatice. Sunt favorizate
inversiunile termice nocturne din depresiuni şi văi, iar dacă în aceste locuri sunt oraşe sau
zone industriale, poluarea este mai accentuată şi potenţialul patologic mai mare.
Foehind este un vânt descendent (catabatic) cald şi uscat, care bate din-spre culmile muntoase
ce constituie un baraj orografic în calea unei advecţii de mase calde, de obicei dinspre sud.
Foehnul tipic a fost observat pe pantele nordice ale Alpilor, în Elveţia, ca un vânt de sud, cu o
frecvenţă maximă iarna şi primăvara în 30-40 până la 80 de zile pe an. Caracteristicile sale

108
sunt evidente: creşterea, în timp scurt, a temperaturii, de la valori de îngheţ 'a temperaturi de
vară, scăderea umezelii relative la 5-10%, topirea zăpezilor

Elementele climatice şi influenţa lor asupra organismului


în 2-3 zile, cer senin, vizibilitate excepţională, viteze mari de vânt, mai ales când se
canalizează pe văi, aeroionizare intens pozitivă. Sunt numeroase vânturi de tip t'oehn (Jank în
Austria, Tramontana în nordul Italiei, Vent d'Espagne în sudul Franţei, Vent du Midi la Lyon,
Santa Ana în sudul Californiei, Vântul Mare în Făgăraş etc.).
Asupra omului foehnul are efecte însemnate: creşterea tensiunii arteriale a iritabilităţii,
oboseală, dureri de cap, ameţeli, hemoragie, stază venoasîj retenţie de apă cu edeme şi dureri
la cicatrice, creşte numărul de sinucideri, incidente stradale, crime.
Cercetătorii admit manifestări ca efect al stimulului simpatic, un stres circulator şi în general
efecte asemănătoare stresului de căldură, chiar dacă unele influenţe foehnale sunt contestate.
Bora este un vânt catabatic uscat şi rece, generat prin acumularea treptată a aerului rece în
spatele lanţului muntos şi prăbuşirea lui pe versantul opus, nemaiavând timp a se încălzi prin
compresie adiabatică. Vântul prezintă viteză mare, cerul este senin. Bora suflă pe ţărmul
dalmatic al Mării Adriatice. Vânturi de tip bora sunt de asemenea numeroase (Mistralul,
dinspre Masivul Central Francez, vântul de pe ţărmul caucazian al Mării Negre, de pe ţărmul
lacului Baikal, Nemira, în depresiunile de pe Oltul superior etc.).
Cercetările cu privire la efectele borei asupra organismului uman sunt mai reduse decât cele
referitoare la foehn. Totuşi este cunoscut că Mistralul determină migrene, insomnii, nevralgii;
la tuberculos! provoacă hemoptizii, pusee congestive febrile, cu accese de tuse, datorită
uscării mucoaselor şi împiedicării expectoraţiei.
în general, aceste vânturi locale, fie ele reci sau calde, dar de obicei uscate şi cu viteze mari,
prezintă un sindrom numit după vântul respectiv, în special deshidratam, cu efecte asupra
termoreglării şi a sistemului respirator şi nervos. Vent du Midi provoacă o creştere a
temperaturii şi deshidratare severă la sugari sau la copii cu diferite boli; Levantul de la
Gibraltar provoacă agitaţie, insomnii, instabilitate, deschiderea leziunilor la tuberculoşi;
Tramontana din Pirinei şi Vent d'Autan din Languedoc se manifestă prin efecte diverse:
migrenă, diaree, insomnii, criminalitate crescută; Sirocco în Maroc şi Algeria are efecte
iritante, produce cefalee, astenie fizică, algie precordială, hipotensi-une, tulburări digestive,
colici hepatice sau renale; Harmatanul în Nigeria determină infecţii respiratorii acute,
pneumonii, bronşite. Sindromul Vântului de ESI se caracterizează prin neurolabilitate, cu
astenie şi febră.
Vânturile locale din România, Austrul - vânt cald şi relativ umed '" Câmpia Română de Est,
Sărăcilă - vânt uscat din sud-est. Crivăţul - vânt di" est şi nord-est în Moldova şi Câmpia
Română, iarna rece, vara cald şi uscat' Coşava - vânt de est în sud-vestul ţării, de tip bora,
foehnul din Făgăraş, & la curbura Carpaţilor şi de pe versantul sud-estic al munţilor Apuseni -
nu al1 fost studiate din punctul de vedere al efectelor lor fiziologice asupra organ's'
Bioclimatologie umană
159
uman, dar caracteristicile lor climatice pot determina similitudini cu cele prezentate mai sus,
dacă variaţiile de temperatură, umezeală, viteza vântului sunt suficient de mari.
IV.6. HIDROMETEORII ŞI FENOMENELE METEOROLOGICE
SPECIALE
Hidrometcorii: ploaie, lapoviţă, zăpadă, măzăriche, burniţă, ceaţă prezintă o caracteristică
generală: umezeală mare, insolaţie redusă - cu efectele cunoscute (vezi Cap. IV.3).

109
Fenomenele orajoase - fulger, tunet, trăsnet sunt de obicei legate de trecerea fronturilor reci -
cu consecinţe discutate deja (vezi Cap. III.2) la care se adaugă probabil efecte legate de
modificări de câmp electromagnetic, încă insuficient studiate.
Bioclimatologie umana
161
V. INDICI BIOCLIMATICI
v_xomplexitatea deosebită a mediului atmosferic şi precaritatea mijloacelor noastre de
măsurare a diferiţilor parametri determină un număr mare de necunoscute în ecuaţia mediu -
organism. In afară de aceasta, factorii de mediu acţionează simultan asupra fiinţelor vii şi a
corpurilor neînsufleţite. Există în acelaşi timp o stare termică, dinamică, hidrică etc. a
mediului şi fiecare organism reacţionează în mod specific la unul sau mai mulţi dintre aceşti
factori sau la complexul respectiv. Totodată anumite stări de confort sunt expresia unui cumul
de valori ale tuturor acestor factori, într- un anumit raport, unii faţă de alţii, în special
confortul termic este condiţionat de mai multe aspecte. De pildă, într-o cameră cu o
temperatură ridicată, dar cu pereţii reci, omul resimte o senzaţie de frig pe care nu o simte
dacă pereţii sunt calzi, chiar dacă aerul din cameră nu este cald. Ambianţe diferite pot duce la
aceeaşi senzaţie de căldură: 24°C şi 90% umiditate înseamnă un confort termic de 23,4°TEE,
ca şi 29°C şi 25% etc.
La munte aerul este mai uşor, puterea de răcire a atmosferei este mai slabă (căldura specifică
mai redusă pe unitatea de volum). La aceeaşi temperatură şi aceeaşi viteză de vânt, puterea de
răcire este cu 30% mai slabă la 2000 m, decât la câmpie, ceea ce explică senzaţia de confort,
chiar îmbrăcat
uşor la munte.
Toate acestea au făcut pe specialişti să caute relaţii complexe între câteva elemente climatice
de bază, pentru a crea o scară de valori în climatote-rapie, turism, sport, să realizeze deci
indici bioclimatici, aşa cum există indici agroclimatici sau turistici.
V.l. PARAMETRII CLIMATICI CA INDICI BIOCLIMATICI
Dintre parametrii climatici, cei de temperatură şi presiune pot constitui Ş1 indici bioclimatici,
sugerând şi alte elemente care pot influenţa şi determina un
răspuns al organismului.
- Variaţia temperaturii medii de la o zi la alta indică dimensiunea insU' bilităţii atmosferice,
evidenţiind pe lângă modificările de temperatură şi pe cel1-' de umezeală, nebulozitate, vânt în
anumite condiţii geografice. Cele mai ma" variaţii de temperatură se înregistrează iarna,
relevând caracterul stimulent * anotimpului rece.
- Undele de încălzire .mu de răcire în 24 de ore (de peste 5 sau 10°C), evidenţiază aceeaşi
variabilitate maximă iarna, când se înregistrează o frecvenţă mare a încălzirilor şi răcirilor
puternice, cu efecte meteoropatologice certe.
- Numărul de zile de vară (tmax >/= 25°C), sugerează potenţialul de confort termic, în
consemnarea acestui indice subînţelegându-se şi alte elemente ^portante, în afară de o
temperatură ridicată şi anume o umezeală scăzută, o insolaţie puternică, o nebulozitate redusă.
- Variaţia presiunii medii de la o zi la alta evidenţiază tipul de circulaţie atmosferică,
perturbaţiile maxime înregistrându-se ca şi la temperatură, iarna, supunând organismul unor
stimuli mari, nu numai de natură barică, ci şi termică şi hidrodinamică.
V.2. CONFORTUL TERMIC
Numeroşi cercetători, încă de acum două secole, au fost preocupaţi de raportul dintre
solicitarea termică exterioară şi capacitatea de termoreglare umană. Prin cercetări cu ajutorul
camerei climatice, prin calcul statistic, s-au realizat, cât mai obiectiv posibil, pragurile care
despart zonele de confort de cele cu solicitare termică.
Teoretic se porneşte de la proprietatea organismului, numită homeostazie termică, de a-şi
menţine temperatura corpului constantă în procesele metabolismului, chiar în limitele largi ale

110
condiţiilor exterioare, prin pierderea sau acumularea de căldură. Există însă o zonă îngustă în
care un organism uman, relativ sănătos, îmbrăcat uşor, în repaus, nu pierde şi nu primeşte
căldură, zonă numită de neutralitate, indiferenţă sau confort termic.
Temperatura efectiv echivalentă (°TEE) este o valoare rezultată din calcul, care redă
temperatura efectiv resimţită de organism, în anumite condiţii de încălzire a aerului, încărcare
cu vapori de apă şi curenţi de aer. Astfel se poate obţine o echivalenţă a acestei temperaturi
efective, la diferite valori ale parametrilor climatici. De exemplu, o temperatură efectiv
resimţită de 20°TEE se realizează la o temperatură a aerului de 24°C, la o umezeală de 37% şi
calm atmosferic, dar şi la 24°C, 56% şi l m/s şi la 22°C, 58%, O m/s etc.
Pentru calcularea gradelor de temperatură efectiv echivalentă cercetătorii au utilizat diferite
formule sau nomograme.
Vom da câteva exemple:
- indicele de temperatură- umezeală THI, Thom 1958: TE = 0,4(td + tw) + 4,8
unde: TE = temperatura efectivă în absenţa vântului (v < 0,1 m/s) td = temperatura
termometrului uscat tw = temperatura termometrului umezit de la psihrometru
162
Indici bioclimatici
Bioclimatologie umană
163
- TEE după formula empirică a lui Missenard 1935: 37 - ts
TEE = 37-
- 0,29 ts l l -
0,68 - 0,00014 f +
(1
\
100
1,76 + 1,4 v»."
unde: ts = temperatura aerului °C , ,,
f = umezeala relativă % '>.
v = viteza vântului m/s
Pentru viteza vântului v '</= l m/s, se propune formula simplificftă:
r
TEE = ts - 0,4 (ts - 10) (l - f/100). >.
Viteza vântului, dacă este preluată de la înălţimea giruetei de la staţia meteorologică (10 m)
trebuie redusă la 1,5 - 2 m, deci la stratul microclimatic în care vieţuieşte omul.
lakovenko, 1927, foloseşte două nomograme: una, scara normală pentru un om îmbrăcat
normal după anotimp, care face mişcări uşoare şi alta, scara de bază, pentru omul dezbrăcat, la
umbră, şi repaus, în timpul şedinţei de aeroterapie. Nomogramele cuprind temperatura aerului
la termometrul uscat şi la cel umezit de la psihrometru, la viteza de vânt până la 3,5 m/s, în
primul caz şi 5 m/s, în cel de al doilea caz, considerându-se ca de la 3 - 4 m/s, vântul are un
caracter stresant asupra organismului, mai ales în cazul unor persoane cu diferite afecţiuni,
prin presiunea pe care o exercită direct asupra omului, în aceste condiţii, aeroterapia se
contraindică.
Seifert, 1958, propune un şir de nomograme pentru calcularea TEE după temperatură şi
umezeala relativă, separat pentru viteza vântului, de la O la 8 m/s.
După aceste nomograme se poate calcula valoarea în °TEE fie folosind datele de la
psihrometru (temperatura termometrului uscat şi a celui umezit-după care se poate calcula,
după tabelele psihrometrice, şi valoarea umezelei relative şi a tensiunii vaporilor de apă)- de
obicei prin determinări de teren pentru situaţii de moment, fie folosind datele de temperatură
şi umezeală relativă din reţeaua de staţii a Institutului Meteorologic, de obicei pentru date
medii pe perioade mai îndelungate (fig. 6).

111
Cercetătorii au folosit şi alţi numeroşi indici de confort, unii obţinuţi cu ajutorul
catatermometrului, alţii pe bază de parametri climatici sau fiziologici: indicele de temperatură
efectivă ETI, Yaglou, 1947; indicele temperaturii rezultante Missenard, 1948; indicele
stresului de căldură HSI, Belding, 1955: indicele de efort relativ RSI, Lee şi Henschel, 1963;
indicele de stres termal TSI, Givoni, 1963; regimul fiziologic APR, Terjung, 1966, 1969 şi
alt»-pe baza cărora autorii au stabilit diferite regimuri fizioclimatice, hărţi de confort ş.a.
R. P. BULGARIA

Fig. 6. Numărul de zile cu confort termic, iulie ora 13, în România (după Elena Teodoreanu
ş.a., 1984).
Confortul termic în funcţie de radiaţie (°TEER) se calculează pe baza unei nomograme
propuse de G. V. Şeleihovski, 1948 (Baibakova ş.a., 1964), în funcţie de valoarea TEE, după
formula: p = (l - a) i
unde: p = valoarea radiaţiei solare captată de organismul uman
a = albedoul pielii = 0,11 la pielea pigmentată şi 0,28 la pielea pigmentată
i = intensitatea radiaţiei directe pe o suprafaţă perpendiculară.
V.3. STRESUL B1OCLIMATIC. INDICELE DE VÂNT RECE
Pentru atmosfera din jurul nostru s-a pus problema caracterizării sale printr-o mărime care
este funcţie de ansamblul factorilor contra cărora organismul trebuie să reacţioneze, pentru a-
şi menţine constantă temperatura internă. Această mărime este puterea de răcire (pouvoir de
refroidissement, sau Pouvoir refrigerant, cooling power, Abkiihlungsgrosse), care, prin
definiţie, este e§ală cu cantitatea de căldură, exprimată în milicalorii, pe care o pierde pe
secundă şi pe centimetru pătrat, un corp inert, cu temperatura de 36,5°C.
Puterea de răcire fiziologică, deci cantitatea de căldură pierdută de cor-Pul uman, după
Morikofer, 1953, se prezintă prin următoarea scară de valori, cu senzaţia fizică
corespunzătoare (Tabelul 4):
IT
164
Indici bioclimatici
TABELUL 4
Senza(ia la pierderea de căldură
Pierderea de căldură Senzaţia

< 5 (mcal/cmp/s) căldură toridă


5 - 10 agreabil, confort
10 - 15 uşoară prospeţime

112
15 - 20 frig
> 20 penibil de frig, aspru
Variabilitatea puterii de răcire oferă o imagine a capacităţii de stimulare a mecanismelor
autoreglatoare, dar şi a posibilităţii de generare de maladii â frigare.
Indicele de vânt rece (wind chill) a fost propus de Siple şi Passel în 1945, după următoarea
ecuaţie empirică:
QH = (10 VT+ 10,45 - v) (33 - Ta),
unde: v = viteza vântului (m/s); .'
Ta = temperatura aerului (°C);
33 - Ta = diferenţa dintre temperatura normală a pielii şi temperatura aerului.
Ecuaţia a fost corectată şi adaptată de alţi cercetători în funcţie de tipul de îmbrăcăminte, s-au
făcut precizări asupra senzaţiilor în condiţii de vânt rece, în părţile expuse (faţă, urechi), şi la
extremităţi (degetele de la mâini şi de la picioare). Se precizează că dacă ninge, fulgii de
zăpadă care se topesc pe piele cresc gradul de răcire prin evaporare, înlesnind degeraturile.
Rezultatele cercetărilor arată că pielea expusă începe să îngheţe de la un indice de vânt rece
de 1400 kcal/m2/oră. Izolarea hainelor faţă de mediu are un efect cu atât mai mic cu cât viteza
vântului este mai mare.
Reluând formula indicelui de vânt rece, Becancenot, 1974, stabileşte un indice de stres
cutanat care, prin luarea în considerare a temperaturii aerului şi a vitezei vântului, poate
permite o încadrare a condiţiilor climatice pentru realizarea termogenezei sau termolizei
organismului. Pielea, bătută de vânt, inundată de lumină, învăluită de umezeală şi efluvii
electrice, reprezintă posibilitatea cea mai directă de contact a organismului cu mediul
înconjurător. comportându-se ca o membrană selectivă, traversată permanent de un dublu
curent de schimb.
Aşadar, puterea de răcire P, exprimată în kcal/m2/oră, este (Tabelul 5):
P = (10
10,45 - v) (33 - t)
Bioclimatologie umană
165
TABELUL 5
Puterea de răcire şi tipul de stres
Puterea de Indice Tip de stres
răcire
' 0 - 149 (-2) hipotonic stres prin declanşarea termolizei vara
150 - 299 (-1) hipotonic stres prin declanşarea termolizei vara
300 - 599 0 relaxant nu solicită termoreglarea
600 - 899 (+1) hipertonic stres prin declanşarea termogenezei
iarna
900 - 1199 (+2) hipertonic stres prin declanşarea termogenezei
iarna
1200 - 1499 (+3) hipertonic stres prin declanşarea termogenezei
iama
>1500 (+4) hipertonic stres prin declanşarea termogenezei
iarna
Intensitatea stresului cutanat lunar (după Terjung), este dat de suma pătratelor indicilor de
inconfort nocturn şi diurn = N2 + J2.
12
Stresul cutanat anual S.C.A. = Y. (N2 + J2) şi se exprimă în unităţi con-
i venţionale între O şi 384.
Analiza stresului cutanat se poate face zilnic, diurn (ora 13) sau/şi nocturn (ora 1), sau

113
separându-se stresul negativ de cel pozitiv, sau lunar sau anual. Cu datele respective se pot
realiza hărţi de stres cutanat.
Becancenot calculează şi un stres pulmonar bazat pe tensiunea vaporilor de apă, din
atmosferă, exprimată în mb, în procesul respiraţiei. Schimburile respiratorii pot fi interpretate
ca procese de difuziune, prin alveolele pulmonare. J. P. Nicolas prezintă o scară de stres- prin
tendinţa de deshidratare sau concentrare moleculară a sângelui la U < 7,5 mb şi de stres prin
tendinţă de hidratare sau diluţie a plasmei la U > 11,7 mb şi anume (Tabelul 6):
TABELUL 6
Tensiunea vaporilor de apă şi tipul de stres
Tensiunea Indice Tip de stres
vaporilor de
apă U
0 - 4,0 (+2) deshidratam, iarna
4,1 - 7,4 (+1) deshidratam, iarna
7,5 - 11,6 0 echilibrat
11,7 - 15,9 (-D hidratant, vara
16,0 - 21,1 (-2) hidratant, vara
21,2 - 26,5 (-3) hidratant, vara
26,6 - 31,2 (-4) hidratant, vara
Sub 31,2 este considerat optimum pentru respiraţie, funcţionarea plămânului fiind posibilă
numai la o anumită evaporare (simbolic- transpiraţie pulmonară).
166
Indici bioclimatici
Cu aceste valori, se pot calcula de asemenea un stres nocturn şi diurn
12
un stres lunar N2+J2 şi anual S.P.A.=Z, (N2+J2), se pot face analize pe ore şi zile
i se pot întocmi hărţi ale unor teritorii.
Dar cum organismul omenesc formează un tot care este atacat de condiţiile de mediu simultan
la nivelul pielii şi al plămânilor, Becancenot propune un indice de stres bioclimatic total,
pentru a defini agresivitatea globală a bio-climatului studiat:
S.T.A. = S.C.A. + S.P.A.
Cu ajutorul valorilor medii multianuale, se pot construi hărţi care să evidenţieze regiunile cele
mai stresante şi se pot face comparaţii (de exemplu, în Franţa, stresul total este 180 în Pic du
Midi de Bigore; 145 în Bretania meridională; 56 la Nisa; în timp ce în Antile, în Guadelupa,
se însumează 336, în România pe litoral se înregistrează 55 - 75, în Câmpia Română 50 - 60,
în Subcarpaţii sudici 30, la vârful Omu stresul bioclimatic total anual, se apropie de 190) (fig.
7).
Bioclimatologie umană
167
•"•U ,.:' ^'t j^iV •''.-•^- W i!'; l'LTlJ/a :tn<c VV-
•^ţ^' •'• ^v;-^rrHr^-T--T^i^-^iB
• --*N_-.;U»l— ^j .,- <A**I.: -vT-^-Ct.fS*—™---------•••------Vsin:,!

114
MAREA NEAGRĂ
N R . P . B U L G A R l A Fig. 7. Stresul bioclimatic total mediu anual în România
(după Elena Teodoreanu ş.a., 1984).
Frigul şi vântul acţionează cu un efect excitant, calmul şi căldura se dovedesc sedative,
deprimante. Stresul, prin tendinţa de deshidratare a plasmei, are acţiune stimulentă, iar
hidratarea este emolientă.
Se poate calcula astfel suma stresurilor pozitive, pentru a determina gradul de stimulare, după
cum urmează (Tabelul 7):
TABELUL 7
Gradul de stimulare al climatului
Suma stresurilor Grad ele stimulare
pozitive
<5 0
5 - 10 1
10 - 15 2
15 - 20 3
20 - 25 4
> 25 5
V.4. TIPURILE (CLASELE) DE VREME
Prin tip de vreme se înţelege caracteristica complexă a vremii, determinată de anumite valori
ale unui număr cât mai mare de elemente meteorologice.
Au fost propuse mai multe clasificări ale tipurilor de vreme, în funcţie de scop, din care
pentru staţiunile balneoclimatice, pentru efectuarea clima-toterapiei, s-a utilizat în fosta
Uniune Sovietică şi în unele ţări din Europa de Est, clasificarea realizată de E. Feodorov, 1925
şi completată de Ciubukov în 1949 şi apoi de Baibakova ş.a, 1964, pe care autorii o consideră
satisfăcătoare pentru aprecierea medicală a vremii. Metoda este obiectivă, prin determinarea
vremii în limite precise, dar este statică, neincluzând momentul genetic şi cauzele generării
unui anumit timp.
în această clasificare, marea varietate de tipuri de vreme se împarte în trei grupe de bază:
vreme fără ger, vreme cu trecerea temperaturii prin 0°C şi vreme geroasă, în aceste grupe sunt
cuprinse 16 clase de vreme.
Elementele de bază pentru delimitarea claselor sunt temperatura medie şi minimă din 24 de
ore, umezeala medie relativă a aerului, nebulozitatea, precipitaţiile şi, în unele cazuri,
caracteristicile vântului.
întrucât reacţiile meteoropatologice apar de obicei la vreme instabilă, la trecerea fronturilor,

115
caracterizând o clasă oarecare, se iau în consideraţie şi condiţiile sinoptice în care apare
această vreme.
Clasificarea vremii:
Vreme fără ger
I. cu soare, călduroasă şi foarte uscată;
II. cu soare, călduroasă şi uscată;
III. cu soare, moderat de umedă şi caldă;
IV. noroasă ziua, puţin noroasă noaptea;
V. cu soare, moderat de caldă şi umedă, noroasă noaptea;
VI. timp posomorât fără precipitaţii;
VII. vreme ploioasă (posomorâtă şi cu precipitaţii); XVI. vreme foarte călduroasă şi foarte
umedă.
168
Indici bioclimatici
Vreme cu trecerea temperaturii prin 0°C
VIII. vreme noroasă ziua;
IX. vreme cu soare. Vreme geroasă
X. vreme cu ger slab;
XI. vreme moderat de geroasă;
XII. vreme considerabil de geroasă;
XIII. vreme foarte geroasă; -
XIV. vreme deosebit de geroasă;
XV. vreme extrem (excesiv) de geroasă.
La vremea fără ger, clasele I, II, III apar de obicei în condiţiile unui anti-ciclon stabil, mersul
elementelor meteorologice este normal. Organismul este bine adaptat, reacţiile meteorotrope
apar rar. La clasa V pasajul frontului atmosferic se face în cursul nopţii, când se înregistrează
instabilitate atmosferica uşoară. Ziua este cald şi senin.
La toate aceste clase, intensitatea mare a luminozităţii înviorează procesele de excitaţie din
scoarţă, creşte excitabilitatea generală a sistemului nervos central, şi măreşte intensitatea
schimbului de gaze. Terapeutic clasele III, V prezintă maximă favorabilitate pentru
climatoterapie.
Clasa IV, cu sau fără precipitaţii, apare la trecerea fronturilor în timpul zilei, sau mai des în
perioada de încălzire a masei de aer, ceea ce produce nori de con-vecţie - cumulus de timp
frumos. Radiaţia difuză este mare de obicei, favorabilă helioterapiei, cu restricţii dacă vântul
este puternic sau dacă apar precipitaţiile.
Clasele VI şi VII au de obicei origine frontală, se înregistrează variaţii bruşte şi neperiodice
ale elementelor meteorologice, apar reacţii meteorotrope şi se pot agrava unele boli cronice.
Clasa XVI este mai frecventă în regiunile subtropicale. Evaporarea pe suprafaţa pielii se
micşorează brusc, temperatura ridicată întrerupe cedarea căldurii prin convecţie, mecanismele
termoreglatoare sunt suprasolicitate, senzaţia de zăpuşeală este predominantă.
Clasele VIII şi IX se înregistrează când temperatura minimă scade sub 0°C (zile cu îngheţ),
dar temperatura maximă este pozitivă. Bilanţul diurn de radiaţii este aproape neutru.
Clasa VIII este prezentă în condiţii de front atmosferic, iar clasa IX, m anticiclon, deci de
stabilitate atmosferică, ceea ce determină condiţii favorabile practicării aeroterapiei.
Vremea geroasă poate fi recomandată în climatoterapie, când este soare calm atmosferic şi
intensitatea gerului nu este prea mare. Clasele XII Ş'^ (cu frecvenţă redusă la latitudinea
temperată în luna ianuarie), prezint caracter terapeutic restrictiv, iar clasele XIV şi XV sunt
mai frecvente doar în climatul excesiv continental, iarna, şi impun cerinţe ridicate pentru
îmbrăcăminte şi regim termic al locuinţelor.
Pe baza datelor zilnice de temperatură, umezeală, insolaţie, vânt, precipitaţii, se calculează

116
tipul de vreme, se însumează în fiecare lună şi se constru-
Bioclimatologie umană
169
un
ieste o climogramă complexă care redă frecvenţa medie lunară a fiecărei clase de vreme.
Metoda este mai utilă pentru regiuni întinse, cu caracteristici climatice diferite, decât pentru
suprafeţe restrânse, unde frecvenţa diferitelor clase de vreme este foarte asemănătoare (fig. 8).
%
100
PĂLTINIŞ (1971-1975)

XI XII UINJUE
STÎNA DE VALE (1951-1954)

u in :v v v: Vii viii :.\ x x! xif UUMIE g- 8.a. Clasele de vreme în câteva


localităţi din România (după Elena Teodoreanu 5.a., 1984).
170
Indici bioclimatici

CONSTANŢA (1971-1975)
-f
i

117
l U tu IV V VI Vil Vili IX X XI XII LU Fig. 8.b. Clasele de
vreme în câteva localităţi din România (după Elena Teodoreanu ş.a., 1984).
Alţi cercetători au elaborat alte clasificări ale tipurilor ("fazelor") de vreme, de exemplu
Ungeheuer - Brezowski 1955 - 1961 în care, în afară de elementele climatice propriu-zise, se
iau în consideraţie şi datele de dinamici' orizontală şi verticală a maselor de aer. Cu ajutorul
acestor date s-au elaborat climograme care au fost asociate cu răspunsul patologic la
modificările de vreme.
Bioclimatologie umană
171
V.5. INDICI TURISTICI
în afară de aceşti indici bioclimatici complecşi, unii cercetători au elaborat şi indici turistici,
care pot servi şi pentru indicaţiile de climatoterapie. De exemplu:
- Indicele de vreme de vară, Davis, 1968:
I = wl temp + W2 soare + W3 ploaie pentru lunile iunie, iulie, august.
- Indicele de atracţie dimato-marin, Sarramea, 1980: (Tj + Tm + Hj) - (Pj + Vj + Bj + Gj +
Nj) în care: Tj = media lunară a temperaturii zilnice a aerului;
Tm = media lunară a temperaturii apei mării la suprafaţă;
Hj = numărul mediu de ore zilnice de însorire;
Pj = numărul lunar de zile cu ploaie;
Vj = numărul lunar de zile cu vânt violent (>16 m/s);

118
Bj = numărul lunar de zile cu ceaţă;
Gj = numărul lunar de zile cu îngheţ;
Nj = numărul lunar de zile cu zăpadă.
- Indicele climato-turistic. Clausse-Guerault, preluat de Fărcaş ş.a., 1968,
1970:
S + T - 5D
unde: S = durata de strălucire a soarelui, ore;
T = temperatura medie lunară (în zecimi de grad); D = durata precipitaţiilor din cursul zilei.
Cu ajutorul acestor indici, autorii au realizat hărţi cu zone de maximă favo-rabilitate sau
perioade optime pentru sezonul turistic şi pentru cure în aer liber.
VI. CLIMATOPATOLOGIE. GEOGRAFIE MEDICALA
L roblemele de climatopatologie au fost în general amintite la analiza fiecărui element
climatic, ale cărui variaţii dincolo de anumite limite de suportabilitate, devin nocive pentru
organism. Se înregistrează astfel un stres legat de factorul termic, de căldură sau frig, de
factorul baric, îndeosebi la scăderea presiunii atmosferice, de starea higrometrică a aerului,
umezeală rece sau caldă, ceaţă, uscăciune, de expunere prea îndelungată la radiaţia solară sau
de absenţa radiaţiei, de vânturile puternice, reci sau foarte calde şi altele.
La analiza zonelor climatice de pe glob, se constată o frecvenţă diferită a bolilor în zonele
calde, faţă de cea a bolilor din zonele temperate sau reci. O observaţie cu caracter general
arată că odată cu depărtarea de poli şi apropierea de tropice şi Ecuator, morbiditatea creşte, de
asemenea mortalitatea infantilă, maternă şi cea generală, în timp ce speranţa de viaţă la
naştere scade. Aceşti indici demografici se datoresc în mare măsură climatului tot mai cald şi
mai umed, ceea ce favorizează frecvenţa mare a bolilor infecţioase, dar nu numai parametrilor
climatici. Intervin aici şi condiţiile sociale, nivelul de viaţă scăzut, sărăcia, exprimată prin
venitul brut pe cap de locuitor, igiena precară.
în zona caldă predomină bolile infecţioase, care se transmit fie prin tegumente şi mucoase
(malaria, febra galbenă, trahomul, lepra, febra recurentă, leishmanioza, boala somnului), fie
pe cale respiratorie (rujeola, variola, difte-ria etc.), sau pe cale digestivă (salmonelozele,
dizenteria bacilară, holera, helmintiazele).
Viruşii, rickettsia, bacteriile, fungii, protozoarele, metazoarele se înmulţesc în condiţii de
temperatură şi umezeală ridicate şi se transmit prin agenţii vectori, artropode, insecte, animale
domestice sau sălbatice, la om. Subnutriţia si lipsa de igienă favorizează frecvenţa bolilor.
Multe dintre aceste boli sunt endemice în diferite ţări calde, în anumite perioade favorabile, se
declanşează epidemii, care se întind şi spre zona temperată. De exemplu, bazinul Mării
Mediterane este un focar de boli parazitare, din care, din când în când, acestea migrează şi
către România (malaria în 1948 a înregistrat 340.000 de cazuri, leishmanioza a prezentat un
focar în Oltenia în 1954, febra papataci a fost prezentă în 1945 - 1946 printr-o epidemie pe
valea Dunării, tularemia a apărut în 1948 - 1949 în Moldova şi Muntenia).
în zona temperată, considerată cea mai favorabilă vieţii, condiţiile climatice sunt, cum s-a
arătat mai înainte, relativ confortabile, alternanţa de
Bioclimatologie umană
173
anotimp rece cu cald fiind un factor stimulent pentru organismul uman. în general, nivelul de
viaţă este mai ridicat, igiena şi protecţia sanitară, relativ corespunzătoare cerinţelor vieţii.
Există însă şi aici numeroase motive pentru ca unii indici de morbiditate şi mortalitate să fie
mari: diferenţe sociale şi economice între ţări (Europa Occidentală şi ţările fostului lagăr
socialist), inegalităţi între diferitele straturi sociale, ceea ce face ca un procent destul de mare
de populaţie să prezinte maladii prin carenţă sau igienă deficitară, un nivel de viaţă cu un
mecanism care antrenează un stres psihic accentuat (activităţi profesionale istovitoare,
ameninţarea şomajului) şi o libertate de acţiune tot mai mare. Aceste fapte explică în parte

119
frecvenţa mare a bolilor cardiovasculare, a tumorilor maligne, a bolilor de nutriţie, a bolilor
neuropsihice etc. La acestea se adaugă unele boli infecţioase, în special hepatita, infecţiile
virale respiratorii (gripa), recrudescenţa tuberculozei, a sifilisului şi în general a bolilor prin
transmitere sexuală dintre care SIDA a înregistrat în ultimii ani, cazuri tot mai numeroase.
Aşadar climatopatologia este numai un segment din patologia generală a maladiilor cu
caracter relativ zonal, ceilalţi factori socio-economici şi morali prevalând în unele cazuri
asupra factorilor de mediu propriu-zişi.
Vii Vili IX X Xi X)l l l II Hi IV V Vlj VII Vili tX X Xi XII
l li Iii iV V VI !
(A)
Gripă Pneumonie şi bronşită
Gasfrife şi enterite, etc. Tuberculoză
Boii de inimă
Aplopexte
Nefrită
Senilitate
Acces tuse
l'Hv-TF
_ţ^^-f^~;ff„,,fy,.yyf,^....^
Pneumonie $i bronşită >v '',< l &'% <' ' •
7';\Tr':J Dizenterie
'
V i; f V! V i Gastrtte şi enterîte etc.

lipsă date j * * Neconformate


•••'•'•"'•'«^'"•v-iS-H-f./.-.-ţ-.-f.4-.-.>.-.->.4.-.-.-.T.---•*-,-- .-••>-•------i----_--. j.._...,...,j •
250 200 150 100 SO 40 30 20 10 O
F
'g. 9. Calendarul "bolilor sezoniere": A. Germania, B. Japonia (după M. Momiyama, Tromp,
1974).
174
Climatopatologie. Geografie medicală
Indice de mortalitate
100 —
iOO —

120
100—
100 —
Iarna
Primăvara Toamna'

100—
100— -
100- --
100— --
JAPONIA
MAREA BRITANIE
FRANŢA
. . GERMANIA
ITALIA
DANEMARCA
SUEDiA
FINLANDA
~-~~s^. --- S.U.A.
o
24 temperatura "C
Fig 10 Variaţii ale indicelui de mortalitate sezonieră în anul 1950 (după Masako Momiyama.
8
' Tromp, 1974).
în problemele de Climatopatologie intră şi unele aspecte legate de bio-meteoropatologie şi
anume repartiţia bolilor pe sezoane şi frecvenţa mai mar a acestora în perioada rece a anului,
iarna şi primăvara, când predomina mala diile respiratori,, crizele cardiace, reumatismale,
spre deosebire de perioad caldă a anului, când frecvenţa bolilor este mă. redusa, fiind
reprezentata in general doar de boli digestive (flg. 9, W).
VII. IGIENA CLIMATICĂ
Capacitatea de a rezista în condiţii climatice deosebite de cele iniţiale şi mai ales în condiţii
extreme, se formează în timp, dar este legată şi de o anumită igienă climatică ce se referă în
special la profilaxie.

121
în procesul adaptării climatice, există unele condiţii de care trebuie să se ţină seama, printre
care: vârsta (cea mai favorabilă 25 - 35 de ani), temperamentul (obezii, limfaticii se adaptează
mai greu), starea sănătăţii. La acestea se adaugă măsuri igienico-sanitare: haine
corespunzătoare (calde, izolatoare termice în climat rece, albe uşoare, favorizând transpiraţia,
în climat cald), locuinţe (în zone reci - protejate de vânt, cu asigurarea unei temperaturi
optime, cu iluminare suficientă, iar în zone calde - cu orientare pentru diminuarea
luminozităţii, spaţii verzi, protecţie de vânt), exerciţiu fizic constant, dar adaptat, alimentaţie
diferenţiată (cu un necesar de calorii în climat rece, superior cu 15 - 24% faţă de zona
temperată, lichide multe în zona caldă), profilaxie (medicamente, vaccinuri) contra maladiilor
infecţioase transmise prin insecte parazite ale omului sau animalelor, muşte, ţânţari, prin apă,
alimente, sol - în special în zonele tropicale.
în climatul temperat, igiena climatică are un caracter profilactic pentru evitarea stresului
provocat de variaţiile accentuate ale elementelor climatice, care pot antrena exacerbarea
simptomelor meteoropatologice, în afecţiuni în special cardiovasculare, respiratorii, nervoase,
reumatice, digestive.
Igiena staţiunilor balneoclimatice se referă la protejarea apelor, solului, aerului de poluare de
orice tip- industrială, de transport, casnică - menajeră, creşterea animalelor. Pentru aceasta,
există legi care stabilesc concret cum se face protecţia mediului, cine răspunde pentru
întreţinerea şi utilizarea factorilor terapeutici naturali din staţiuni (în România, în ultimii ani, a
funcţionat legea nr. 3/1978, iar în cursul anului 2000 a fost prezentată spre votare în Parlament
o nouă lege balneară, elaborată de Ministerul Sănătăţii).
Bioclimatologie umană
177
VIII. CLIMATOTERAPIE. CURA NATURISTĂ
. ratamentul naturist reprezintă utilizarea factorilor naturali cu caracter terapeutic pentru
menţinerea sau ameliorarea stării de sănătate a organismului, în condiţiile mediului de viaţă
obişnuit sau, mai ales, în condiţii de viaţă diferite.
Climatoterapia se realizează prin utilizarea elementelor climatului, în scop profilactic sau
curativ. Se apreciază că factorii climato-terapeutici acţionează: prin intermediul tegumentului,
ca organ receptor (temperatura, umezeala, vântul, radiaţia solară), prin intermediul căilor
respiratorii (factorii amintiţi plus compoziţia chimică a aerului, aerosolii, aeroionizarea), prin
intermediul telere-ceptorilor organelor de simţ (factorii geografici şi radiaţia solară).
Efectul terapeutic al acestei forme de tratament are în vedere stimularea sau scăderea
activităţii sistemului neuro-endocrin vegetativ şi este un efect general, nespecific, care se
adresează întregului organism. Este un mijloc de readaptare la mediu a organismelor a căror
capacitate de răspuns la variaţiile climatice este defectuoasă, în această categorie intră
persoanele vârstnice sau cele care prezintă "sindromul de domesticaţie", ca efect al unor
măsuri de protecţie exagerate, împotriva adversităţilor climatice, în care rezistenţa generală
nespecifică a organismului este redusă. De asemenea, numeroase afecţiuni respiratorii,
metabolice, reumatice etc., convalescenţe, anemii pot beneficia de o cură climatică.
Antrenarea şi călirea termică pentru tineri sănătoşi, sportivi pentru întreţinere şi îmbunătăţirea
performanţelor fizice, poate fi inclusă de asemenea în cura naturistă.
Climatoterapia este o formă de tratament care, bine condusă, prezintă mai puţine reacţii
adverse, decât tratamentul chimio-terapeutic şi are efecte prelungite, dat fiind că şi modul de
tratament este cât mai apropiat de o activitate normală, într-un mediu relaxant.
în metodologia de cură climatică intră mai multe etape obligatorii sau nu. şi cu durate diferite,
potrivit tipului de boală şi scopului propus:
- cura de repaus (la pat);
- cura de aer, la început în cameră, cu ferestrele deschise, apoi pe balcon, terasă, în aer liber;
- baia de aer propriu-zisă, de obicei o introducere la celelalte proceduri

122
naturiste;
- baia de lumină, prin expunere la acţiunea radiaţiei solare indirecte;
- baia de soare, la care se pot adăuga băi hidrice şi numeroase alte proceduri-
VIII.l. Al'ROTERAPIA. CURA DE TEREN
Baia de aer se realizează prin expunerea parţială sau totală a corpului, progresiv, la acţiunea
aerului (eliminând influenţa radiaţiilor directe).
Tehnicile climatoterapiei sunt diferite în funcţie de pacienţi: sedative-relaxantc, prudente
pentru bolnavii neurotonici, excitabili, cu dureri, cu insuficienţă cardiacă sau renală, debili
etc. şi stimulente pentru toţi cei cu reacţii organice încetinite, deviate, pentru desensibilizarea
copiilor inadaptaţi urban etc., prin solicitări climatice contrastante. Ele se derulează potrivit cu
condiţiile climatice locale şi generale.
Cura de aer acţionează asupra reglării termice, ameliorează circulaţia sanguină în piele,
acţionează asupra nutriţiei. Ea poate fi activă sau pasivă, de zi sau de noapte, însoţită de
diverse activităţi graţiate, sub supraveghere, de gimnastică, sport, cu întocmire de fişe
medicale, în această categoric intră şi cura de teren, cu diverse grade de dificultate.
Aeroterapia este şi un bun tratament profilactic, în afară de cel curativ, precum şi de
recuperare. Condiţiile geografice, de relief şi vegetaţie trebuie luate în consideraţie, alături de
cele climatice, pentru stabilirea caracterului stimulent, excitant sau sedativ al bioclimatului.
La început se aplică numai aeroterapia, mai târziu combinată cu proceduri balneologice sau
fiziotera-peutice.
Pentru conturarea unor indicaţii medicale legate de caracteristicile vremii, analiza tipurilor de
timp fa claselor de vreme) după Feodorov- Ciubuka este foarte utilă.
Astfel se consideră clasele I, II, III, V, foarte favorabile aeroterapiei, în care este permisă
folosirea largă a tuturor formelor de climatoterapie, cu rezerve pentru clasa I, la amiază, când
datorită apropierii valorii temperaturii aerului de cea a temperaturii pielii, cedarea căldurii,
prin radiaţie şi convecţie, încetează şi singura cale de cedare a căldurii rămâne transpiraţia de
pe suprafaţa pielii şi a apei de la suprafaţa căilor respiratorii, în acest caz, vântul favorizează
evapotranspiraţia. La bolnavii cu distonii neurovegetative, pre-dispuşi la o transpiraţie
ridicată, apare pericolul deshidratării şi demineralizării organismului.
Clasele VI şi VII sunt defavorabile în general (clasa IV mai puţin, căci are un grad de
favorabililate dimineaţa), prin nebulozitate ridicată şi trecerea fronturilor, care accentuează
reacţiile meteoropatologice.
în condiţiile clasei XVI, mecanismele termoreglatoare sunt suprasolicitate, Prin
supraîncălzirea organismului, ceea ce determină prudenţă în recomandarea aeroterapiei.
Clasa IX prezintă condiţii destul de favorabile, ca şi clasele X şi XI, cu soare, îndeosebi
pentru practicarea sporturilor, a plimbărilor, sau pentru baie de aer, pe verande speciale sau
solarii.
178
Climatoterapie. Cura naturistă
Celelalte clase VIII, X si XI, cu nebulozitate, se contraindică pentru cur;t naturistă, cu atât mai
mult, clasele XII, XIII ctc.
Utilizarea indicelui de confort termic, respectiv a temperaturilor efectiv-echivalente, a stat la
baza unei clasificări (N. Z. Mihailov, 1956 - 1961) asupra băilor de aer după condiţiile
termice, higrometrice şi aerodinamice (Tabelul 8).
TABELUL
Băile de aer Băile de aer după condiţiile termice ale aerului
Pierderea de căldura
Denumirea "TKE (cal/cm2/.iec.)
Reci 1 - 8,9 0,017 - 0,012
Moderat de 9 - 16,9 0,011 - 0,006

123
reci
Răcoroase 17 - 20.9 0.005 - 0,003
Indiferente 21 - 22,9 0,002 - 0,001
Calde 23 - 27 < 0,001
Foarte calde > 27
Băile de aer după acţiunea aerodinamică
Denumire Vânt (m/s)
Aerostatice Calm
Slab dinamice <1
Medii dinamice 1 -4
Puternic dinamice > 4
Băile de aer după condiţiile higrometrice
Denumirea Umezea relativă
la (%)
Uscate </ = 55
Moderat uscate 56 - 70
Umede 71-85
Puternic umede >/ = 86
Unii cercetători folosesc şi alte clasificări - de exemplu: indicele de aerare al lui Blazeyczyk,
1975, în care se stabileşte o scara de turbulenţă, de la foarte slabă la foarte tare.
Baia de aer se poate folosi ca procedură independentă, dar poate fi utilizată şi ca introducere
la baia de soare sau în alternanţă cu aceasta.
La baia de aer propriu-zisă se poate adăuga şi terapia prin expunere la aeroioni negativi,
naturali sau cu generatoare, terapia prin inhalaţii cu aerosoli marini, salini, de pădure sau cu
generatoare de aerosoli (cu ape minerale, soluţii medicamentoase, de exemplu antibiotice
etc.), toate conform unor indicaţii medicale, individuale, adecvate.
Bioclimatologie umană
179
VIH.2. HELIOTERAPIA
Se poate practica diferenţiat la munte, la deal, la câmpie sau la malul rnării, în funcţie de
caracteristicile radiaţiei solare şi ale celorlalte elemente climatice, mai ales că unii specialişti
consideră că, practic, natura climatului are o importanţă mai mare decât cantitatea de radiaţie
propriu-zisă. Poate fi asociată şi cu alte proceduri: talasoterapie, ungeri cu nămol etc.
Este importantă alegerea anotimpului, în funcţie de vârsta pacientului şi de tipul de afecţiune.
Vara, şi în sezoanele intermediare, baia de soare se practică pe plaje amenajate, la adăpost de
vânt şi cu posibilităţi de retragere la umbră, în solarii, pe terase şi balcoane. Iarna, în special la
munte, pe terase, în parcuri amenajate sau, dacă este vorba de profilaxie, antrenare şi călire,
pe pârtiile de schi.
Tehnica generală a curei solare prevede dozarea medicală a expunerii la soare, în funcţie de
vreme şi de ora din zi, cu descoperirea parţială şi tot mai extinsă a corpului, sau local, în
funcţie de afecţiuni. Helioterapia bine dozată nu trebuie să fie urmată de eritem.
Pentru stabilirea celor mai bune condiţii de efectuare a helioterapiei, se pot utiliza indicii de
confort termic şi radiativ (TEE şi TEER), conform gradului de pigmentare a pielii, întocmirea
unor hărţi ale insolaţiei în staţiunile cu oarecare energie de relief (Ia solstiţii sau echinocţii sau
pentru perioada de vegetaţie), este utilă pentru stabilirea locului de cură şi a timpului de
expunere. Se va indica astfel procentul de insolaţie la diferite ore din zi şi eventual cantitatea
de calorii primită de suprafaţa terestră în acel loc.
Pe o suprafaţă orizontală, durata expunerii va depinde de luna din an şi ora zilei. Rollier a
recomandat aplicarea helioterapiei foarte restrictiv, în funcţie de zona de corp, adăugând câte

124
cinci minute în plus, în fiecare zi. Această tehnică nu se mai aplică astăzi.
TABELUL 9
Durata (în minute) a iradierii medii suportabilă (pentru UV) la prima baie de soare
(după Hentschel, 1978)
Ora Aprilie Mai Iunie Iulie August Septembr
ie
___ 8 - 80 70 60 60 70 80
10
___ \Q_- 60 45 35 35 45 60
14
___ 14 - 80 70 60 60 70 80
16
In zilele următoare, durata se poate prelungi cu jumătate, dublu, apoi de 3, 4, 5 ori mai mult,
în paralel cu protecţia prin pigmentare realizată de organism. Se atrage atenţia asupra efectelor
negative ale supradozării şi suprasolicitării organismului.

1X0
Climatoterapie. Cura naturistă
Indicaţiile, în special la malul mării, dar şi la munte sau deal: profilaxie la copii şi adulţi,
curativ- la copii: cu afecţiuni otorinolaringologice, traheo-bronşite, rahitism, hipofuncţii
endocrine, la adulţi: astm alergic, traheobronşite, afecţiuni ginecologice cronice,
dermatologice.
Contraindicaţiile vizează: cancer sau stări prccanceroase, tuberculoză pulmonară evolutivă,
focare de infecţii evolutive, ulcer gastro-duodenal, afecţiuni endocrine cu hiperfuncţie în
special hipertiroidic, nevroză astenică în forme hiperreactive, afecţiuni cardiovasculare
cronice visceralizate sau decompensate, tendinţă la hemoragii.
VIII.3. HIDROTERAPIA
Cuprinde tratamentul prin baie în apă de mare (talasoterapia), în râuri sau mai ales lacuri sau
bazine deschise sau acoperite, tratament diferenţiat după sezon, temperatura apei, salinitate,
starea mării sau a lacului (valuri) sau viteza curentului de apă în râu, vârstă, antrenament,
afecţiuni, întrucât baia de apă în aer liber ţine seama de condiţiile climatice, de confortul
termic sau de stresul climatic, ca de altfel şi hidroterapia de interior, unde microclimatul este
în general dirijabil, este normal ca această formă de tratament naturist să fie analizată succint
în cadrul climatoterapiei.
Foarte pe scurt se poate spune că efectul băilor este excitant şi tonic, într-o apă mai rece şi
agitată, şi sedativ, într-o apă caldă, liniştită, cu contraste termice relativ reduse faţă de aerul
înconjurător.
Dăm mai jos o clasificare a băilor de mare, după N. Z. Mihailov, utilizată în staţiunile din
Crimeea (Tabelul 10):
TABELUL 10
Clasificarea băilor de mare Clasificarea băilor de mare după temperatura apei
Foarte reci 8 - 13°C
Reci 14 - 16
Răcoroase 17 - 19
Moderat de calde (de 20 - 24
confort)

125
Calde 25 - 27
Foarte calde >27
Clasificarea băilor după starea mării
Denumire Unităţi de agitaţie
Hidrostatice 0-1
Slab dinamice 2-3
Dinamice >3
Bioclimatologie umană
181
Clasificarea după regimul radiaţiei atmosferice
Denumire Valoarea 7 '/•'/:' Ui realizarea băii
în aer în condiţii de soare
Răcoroase 17 - 20 < 12
Confortabi 21 - 22 12 - 16
le
Calde > 23 > 16
Autorii propun o dozare a băilor de mare, în minute, în funcţie de temperatura apei şi de
pierderea de căldură din organism (Tabelul 11).
TABELUL 11
Dozarea băilor de mare, în minute, după valoarea pierderii de căldură
Ac(iune Pierderea Caracteristica termică a apei °C
fiziologică căldurii în F. rece Rece Răcoroas Călduţă Caldă
timpul 8 - 13 14 -16 ă 17 - 19 20 - 24 25 - 27
băii
callcm2ls
Slabă 4 1/2 1 2 4 8
Medie 6 1 2 4 8 16
Intensă 7-8 1 1/2 3 6 12 24
Băile de mare acţionează asupra organismului prin factori multipli:
- contrastul dintre temperatura apei mării şi cea a aerului acţionează asupra circulaţiei
periferice şi asupra tuturor proceselor metabolice;
- mişcarea valurilor constituie un masaj continuu;
- salinitatea apei de mare stimulează metabolismul şi excitabilitatea receptorilor cutanaţi.
Cu baia de mare propriu-zisă se pot asocia şi baia de aer, baia de soare, baia de nisip, baia sau
ungerile cu nămol.
O menţiune specială trebuie acordată hidroterapiei efectuate în lacurile helioterme, care
prezintă un strat de apă cu o temperatură ridicată (40 - 60°C) între stratul superior şi cel de la
fund, care au o temperatură apropiată de cea a aerului (15 - 25°C), cu indicaţii şi
contraindicaţii corespunzătoare.
Hidroterapia de exterior sau în baza de tratament mai cuprinde numeroase forme de tratament
printre care:
- hidrotermoterapia, considerată caldă, la peste 35°C, indiferentă la 35°C (fiind apropiată de
temperatura pielii), răcoroasă la 35 - 25°C, rece la 18 - 20°C. In această categorie intră baia
totală sau parţială, comprese, împachetări, duşuri etc. Uneori, la indicaţia medicului, se pot
practica băi alternante;
- hidrokinetoterapia - adică mişcarea în scop terapeutic în mediu acvatic;
- hidroterapia prin băi medicinale, cu plante medicinale, cu substanţe chimice şi
medicamentoase, cu gaze terapeutice (CO2, O2, radon) (Elena Berlescu, 1978).
182

126
Climatoterapie. Cura naturistă

Toate pre/.intă proceduri specifice, cu indicaţii şi contraindicaţii şi se asociază celorlalte forme


de tratament practicate în staţiuni, saună, crenoterapie, masaj, electroterapie, sonoterapie,
magnetoterapie, cu aparatură specifică, cu indicaţii şi doze stabilite de medicul specialist, în
mod individual, potrivit fiecărui pacient.
IX. COMPLEXELE DE FACTORI CLIMATICI. CLASIFICĂRI BIOCLIMATICE
A entru cercetarea şi diferenţierea condiţiilor naturale sau antropizate în care trăieşte şi
activează fiinţa umană, Amelung şi Knoch, 1962, au propus gruparea factorilor fizici ai
climatului după cum urmează:
1. Complexul tenno-higric de factori cu acţiune termică asupra organismului, în care se iau
în consideraţie: temperatura, umezeala aerului, viteza curenţilor de aer şi radiaţia calorică,
elemente care influenţează receptorii termici cutanaţi, contribuind la schimbul de
căldură între mediu şi om, la realizarea bilanţului caloric al organismului uman. Din
acest punct de vedere, indicii de confort şi mai ales temperatura efectiv- echivalentă (TEE) şi
temperatura efectivă în condiţii de radiaţie (TEER), oferă informaţii asupra stării de confort a
organismului, în funcţie de anotimp, ora din zi, starea vremii, de caracteristicile generale şi
locale ale peisajului geografic (forma de relief, vegetaţia, suprafeţele de apă, gradul de
antropizare).
2. Complexul de factori climatici actiniei, cu acţiune biologică, fotochitnică şi imunologică
format din radiaţia luminoasă (k = 7500 - 4000 A) şi ultravioletă (4000 - 2800 Â). Prima este
percepută la nivelul retinei, este transmisă apoi pe căi nervoase la centrii optici din
hipotalamus şi dirijează stimularea glandelor cu secreţie internă. Radiaţia ultravioletă prezintă
efecte locale şi generale: eritern, pigmentaţie, transformarea provitaminei D2 în vitamina D2
cu acţiune antirahitogenă, creşterea concentraţiei de anticorpi din sânge, vasodi-lataţie
cutanată etc.
Acţiunea radiaţiei solare asupra organismului depinde de asemenea de anotimp, ora din zi, de
nebulozitate, de altitudine, expunerea versanţilor, tipul de vegetaţie.
3. Complexul de factori aerochimici şi hipobarici se referă la modificările de presiune
atmosferică ce influenţează raportul între presiunea exterioară şi presiunea gazelor din
cavităţile osoase din jurul timpanului şi din viscere şi la scăderea presiunii parţiale a
organismului cu altitudinea, care produce unele modificări în special la nivelul compoziţiei
sângelui, anume creşterea numărului de hematii în sânge. De asemenea, se iau în consideraţie
componentele chimice, gaze, prafuri toxice, alergeni.
4. Complexul meteorologic al electriciîălii aerului şi aerosolilor
Calea de percepţie ar fi căile respiratorii, dar este posibilă şi percepţia directă a undelor
electromagnetice la nivelul centrilor nervoşi superiori.
184
Complexele de factori climatici. Clasificări bioclimatice

Variaţia numărului de aeroioni şi a aerosolilor este dependentă de factorii geografici locali:


câmpul electric al atmosferei, variabil, la rândul său, în funcţie de relief, radioactivitatea
solului şi caracteristicile geologice şi chimice ale solului, căderi de apă şi valurile mării,
vegetaţie, poluarea atmosferei etc.
In acest context, toate climatele locale (topoclimatele) diferenţiate după caracteristicile
reliefului, vegetaţiei, solului sau suprafeţelor de apă, prezintă şi caracteristici bioclimatice
locale specifice, pe care omul le resimte diferenţiat. Este evident că în cazul formelor de relief

127
variate şi a suprafeţelor de apă, complexul de factori cu acţiune termică şi actinică sunt
determinanţi în stabilirea biotopoclimatului, în cazul altitudinii este important complexul de
factori hipobarici etc. în general, însă, considerarea tuturor acestora, chiar cu grade diferite de
importanţă, contribuie la realizarea unui ansamblu de caracteristici, în special în vederea
stabilirii aspectelor climatoterapeutice.
Pe baza lor şi a elementelor şi a indicilor menţionaţi, se întocmesc diferite clasificări
bioclimatice.
Cercetătorii polonezi, de exemplu, realizează clasificări în funcţie de bilanţul caloric al
corpului uman şi, de aici, a duratei perioadelor mai mult sau mai puţin favorabile din punct de
vedere climatoterapeutic, a staţiunilor de cură, în relaţie cu diferite tipuri de circulaţie
atmosferică. Se realizează, pe baza ecuaţiilor care arată pierderea sau acumularea de căldură,
9 grupuri de biotopoclimate. La acestea, dacă se adaugă informaţii asupra inversiunilor de
temperatură, conţinut de fitoncide, aerosoli, poluanţi, radiaţie solară directă, se pot include
câte 24 de varietăţi.
Se determină astfel unităţi bioclimatice bazate pe forţa stimulilor climatici asupra omului, în
diferite condiţii geografice şi se pot stabili posibilităţile de aplicare a tratamentului
climatoterapeutic (Blazeyczyk, 1984).
Alţi cercetători utilizează în clasificarea bioclimatică, valorile entalpiei aerului (pe scurt
conţinutul total de căldură al atmosferei = suma energiei interne a gazului + energia potenţială
de expansiune), cu ajutorul căreia, combinând temperatura cu umezeala aerului, se determină
senzitivitatea la căldură, ca indice bioclimatic. în final se calculează numărul de zile cu
bioclimat "ideal confortabil", "confortabil cald" etc., de exemplu pentru Iugoslavia, România
şi Polonia (Lesko, 1970).
Cercetătorii germani propun pentru teritoriul ţării lor, trei trepte: de excitare (puternică, în
regiunea de coastă, moderată, în munţii înalţi), de cruţare (cu excitaţie temperată, în Câmpia
Germană de Nord, cu excitaţie slabă în munţii mijlocii din sudul Germaniei şi de cruţare), de
încărcare (sudul Germaniei, aşezări, zona poluată). La acestea ei mai adaugă zone cu foehn.
păduri, staţiuni de cură, cu sau fără băi etc. (Becker, Wagner, 1970; Jendritzky, 1988).
Cercetătorii ruşi au utilizat climogramele claselor de vreme, dat fiind suprafaţa imensă a ţării
cuprinzând o parte din Europa şi din Asia, cu o marc
Bioclimatologie umană
185
varietate de climate, de la cele tropicale la cele arctice, de la cele cu influenţă marină la cele
continental excesive.
Pentru România, s-a utilizat clasificarea medicală elaborată de dr. Măria Modval Ş' fizician
Ştefan Pascu, 1961, care a fost obiectivizată ulterior prin utilizarea indicilor de stres
bioclimalic, după cercetătorul francez Becancenot, 1974 (prezentaţi mai înainte), în această
clasificare bioclimatul tonic - stimulent cu acţiune specific excitantă, vagotropă, se suprapune
aproximativ peste zona de munţi, bioclimatul relaxant, cu acţiune nespecifică tonico -
sedativă, corespunde cu zona dealurilor şi colinelor, iar bioclimatul excitant - solicitant are
acţiune specifică resorbtivă (litoralul) şi simpaticotropă (câmpiile) (Teodoreanu ş.a., 1984).

X. BIOCLIMA ROMÂNIEI. STAŢIUNI BALNEOCLIMATICE


X.l. DATE GEOGRAFICE GENERALE
.L/eşi ţara noastră nu are o întindere prea mare (în prezent 237 500 km2), poziţia sa geografică
şi anumite elemente specifice locale determină un climat şi un bioclimat caracteristic. Bogăţia
factorilor terapeutici naturali a determinat apariţia a numeroase staţiuni balneoclimatice, de
importanţă mai mare sau mai mică, în funcţie de factori, de dotări şi posibilităţi de cură.
România se desfăşoară pe aproximativ 4° latitudine şi 10° longitudine, de-o parte şi de altă

128
parte a paralelei de 45° latitudine nordică şi a meridianului de 25° longitudine estică, indicând
apartenenţa teritoriului la zona temperată, în partea de sud-est a Europei, aproximativ la
jumătatea distanţei dintre Ecuator şi Polul Nord şi a distanţei dintre Oceanul Atlantic şi Munţii
Urali.
Elementele geografice locale care determină modificări în climatul tem-perat-continental,
datorat elementelor de mai sus, sunt lanţul de piatră al munţilor Carpaţi, în mijlocul
teritoriului ţării, Dunărea, în cursul său inferior, cu delta de vărsare în mare şi ţărmul de vest
al Mării Negre.
Relieful României cuprinde aproximativ o treime munţi, o treime dealuri şi tot atât câmpii,
înălţimea munţilor este mijlocie: abia 25% depăşesc 1500 m în Carpaţii Meridionali (dintre
care numai câteva vârfuri trec de 2500 m), şi numai 5% în Carpaţii Orientali şi 1% în Munţii
Apuseni. Plafonul aşezărilor omeneşti stabile ajunge în Carpaţii României până la
aproximativ 1400 m altitudine.
Fragmentarea tectonică este mare: depresiuni intramontane şi subcarpatice (în special în
Carpaţii Orientali şi Apuseni), văi longitudinale şi mai ales transversale, creează spaţii de
discontinuitate în teritoriul montan, puternic umanizate. Multe dintre izvoarele minerale sunt
localizate în depresiuni şi astfel majoritatea staţiunilor balneoclimatice au apărut şi s-au
dezvoltat de-a lungul timpului, în aceste spaţii.
în general limita dintre regiunile muntoase şi dealuri este considerată altitudinea de 700 - 800
m, iar cea dintre dealuri şi câmpii, 200 - 300 m.
Dispunerea arcului carpatic aproximativ concentric în mijlocul ţării, cu versanţii coborând
domol către regiunile cu altitudini reduse din est, sud Şi vest, face ca masele de aer de diferite
origini care traversează teritoriul României, întâlnind culmile muntoase, să sufere unele
transformări locala
Bioclimatologie umană
187
importante. Tot din acest motiv, între regiunile joase din estul şi vestul Carpaţilor, între
versanţii cu diferite expoziţii, se observă diferenţe în regimul termic, dar mai ales în regimul
umezelii aerului şi al precipitaţiilor.
X.2. CLIMATUL DE MUNTE. BIOCLIMATUL TONIC-STIMULENT
Zona munţilor înalţi cu altitudini de la 1900 - 2000 m până la vârfurile care depăşesc 2500 m
este destul de restrânsă ca suprafaţă (Carpaţii Meridionali, munţii Rodnei şi Călimani, în
Carpaţii Orientali, iar în Munţii Apuseni cele mai înalte vârfuri abia depăşesc 1800 m).
Din punctul de vedere climatic, zona respectivă se caracterizează printr-un climat aspru iarna
şi rece vara, aer relativ uscat, cu nebulozitate mare, durată de strălucire a soarelui redusă,
precipitaţii moderat - abundente, strat de zăpadă gros şi persistent, ceaţă, viscol, circulaţie
atmosferică activă, cu direcţie predominantă din vest.
Confortul termic este inexistent, iar stresul cutanat şi pulmonar prezintă valorile maxime
absolute pentru toată ţara (la vârful Omu 130, respectiv 50 unităţi convenţionale). Stresul
cutanat, în tot cursul anului la limita superioară a zonei şi 10 - 11 luni la limita inferioară,
înregistrează valori stresante hiper-tonice, care determină termogeneza. Stresul pulmonar, în 7
- 9 luni din an prezintă valori stresante deshidratante, restul lunilor fiind echilibrate.
Cât priveşte clasele de vreme, predomină vremea cu ger (clasele XII, XIII şi mai puţin X, XI)
şi vremea cu trecerea temperaturii prin 0°C.
Aeroionizarea nu a fost în general studiată în aceste regiuni.
Prin similitudine cu cercetările efectuate în alte ţări, se apreciază că ea înregistrează valori
ridicate. Aerul este în general pur, lipsit de poluanţi de orice fel, atât datorită lipsei activităţilor
antropice, cât şi dinamicii active, şi acţiunii bactericide şi chimice a razelor solare ultraviolete.
La aceste altitudini, nu există staţiuni balneoclimatice, ci doar cabane şi refugii, case de
adăpost (cum erau numite pe la începutul secolului): la lacul Bâlea^ în Făgăraş, Vârful cu Dor

129
şi Vârful Omu în Bucegi, Babele.
în aceste condiţii, climatoterapia propriu-zisă este contraindicată. La latitudinea ţării noastre,
altitudinea de aproximativ 2000 m este considerată limita superioară a bioclimatului cu
caracter terapeutic dincolo de care, solicitarea organismului uman fiind mare, este indicată
numai persoanelor tinere, sănătoase, în vederea călini şi antrenării, precum şi persoanelor
adaptate climatului montan înalt. Precizăm că nu utilizăm termenul de alpin pe care îl
foloseau specialiştii români pe la începutul secolului (după bibliografia central-euro-peană),
întrucât „alpin" sugerează altitudinea (şi bioclima) Alpilor a căror altitudine este mult mai
mare (> 4000 m).
188
Bioclima României. Staţiuni balneoclimatice
Termenul „montan" şi „submontan" este mai potrivit pentru caracterizare; climatului şi
bioclimatului carpatic.
Zona munţilor mijlocii şi mici se extinde de la circa 1900 - 2000 m până la 700 - 800 m
altitudine si mai puţin, în unele depresiuni inlramontane, şj cuprinde cea mai mare parte a
suprafeţei muntoase a ţării.
Climatul, dat fiind aria verticală si orizontală largă de răspândire a acestei zone, arc
caracteristici cuprinse între limite largi de variaţie pentru toate elementele meteorologice, atât
medii cât şi extreme.
Climatul formelor pozitive, al culmilor, platourilor, culoarelor intramontane înalte, al
versanţilor cu diferite expuneri, este mai puţin aspru decât cel al munţilor înalţi, conform
gradienţilor verticali ai tuturor elementelor climatice. Acest climat este în general rece, relativ
umed, cu nebulozitate destul de pronunţată, dar şi cu perioade de însorire marcate, care
măresc valorile duratei anuale de strălucire a soarelui, cu regim dinamic activ, cu ierni
frumoase şi însorite, cu strat bogat şi îndelungat de zăpadă, primăveri reci şi ploioase, veri
răcoroase cu ploi bogate, alternând cu timp frumos şi toamne cu timp stabil şi cald.
Confortul termic începe să se înregistreze sub 1400 m altitudine, iar pe versanţii cu expoziţie
sudică şi adăpost de vânt, chiar mai sus de această limită, până la 1700 - 1800 m. El este
prezent în lunile de vară şi la începutul toamnei, îndeosebi în orele de prânz, dar şi în unele
dimineţi calde, când predomină calmul atmosferic.
Băile de aer în sezonul rece sunt foarte reci şi reci, puternic şi slab dinamice, în funcţie de
condiţiile locale, puternic umede şi umede. In sezonul cald, cele mai frecvente sunt de
asemenea băile foarte reci şi reci, moderat dinamice până la statice şi moderat de umede şi
moderat de uscate.
Datorită circulaţiei atmosferice active, în special la orele de prânz, nebulozitatea este mai
mare în mijlocul zilei, iar durata de strălucire a soarelui prezintă valorile maxime, între orele 9
şi 10, ora reală (de 10 - 11, în orar de vară). Aşadar indicaţiile de aero- şi helioterapie se referă
în special la aceste ore, când în general se obţine un confort termic maxim, dar pentru
aerotera-pie sunt favorabile şi orele dinspre seară, când dinamica generală şi cumulizarea
scad, iar brizele de munte îşi schimbă sensul, în rest se înregistrează inconfort prin răcire,
datorită temperaturilor scăzute şi vântului.
Stresul cutanat se reduce de la 80 la limita sa superioară la < 30 la limita inferioară. Numărul
de luni stresante sub aspect hipertonic scade de la 10-11 la 6-7, deci aproximativ din
noiembrie până în aprilie inclusiv. Restul de luni sunt relaxante.
Stresul pulmonar se reduce şi el faţă de zona precedentă a munţilor înalţi, odată cu scăderea
altitudinii, de la 40 la 20-25. Se constată că 6-8 luni sunt stresante, deshidratările, reslul
lunilor sunt echilibrate, cu excepţia a 1-2 luni de vară (iulie, august), care sunt hidratante.

130
Bioclimatologie umană
189
Tipurile de vreme predominante sunt clasele XI, VIII şi IX în semestrul rece, ceea ce
subliniază aspectul favorabil al vremii iarna pentru efectuarea cli-rnatoterapiei, a turismului şi
a sporturilor de iarnă. Vara predomină clasele de vreme IV, III, VII şi VI, evidenţiindu-se
astfel posibilităţi relativ largi de efectuare a climatolerapiei, îndeosebi în afara orelor de
amiază.
Aeroionizarea a fost prea puţin studiată în aceste regiuni. Cele câteva sondaje efectuate în
unele staţiuni balneoclimatice, mai ales la limita inferioară a regiunii, relevă un număr relativ
mare de ioni, în special negativi (700-800). crescând valenţele terapeutice ale zonei.
Staţiunile climatice de interes general sunt: Izvoarele (altitudine medie 916 m) în judeţul
Maramureş şi Izvorul Mureşului (880-900 m) şi Lacul Roşu (980 m) în judeţul Harghita;
Predeal, Sinaia (800-1000 m), în această ultimă staţiune se află şi izvoare cu apă sulfuroasă,
oligominerală, Buşteni, Poiana Ţapului (880-900 m), Pârâul Rece (950 m), Poiana Braşov
(950-1050 m), Timişul de Sus şi de Jos (860-720 m) în judeţele Prahova şi Braşov; Păltiniş
(1380-1450 m) în judeţul Sibiu, Rânca (1580 m) în judeţul Gorj, Muntele Mic (1500 m),
Semenic (1420 m), Trei Ape (850 m) în judeţul Caraş-Severin, Stâna de Vale (1100 m) în
judeţul Bihor unde se află şi un izvor cu apă oligominerală, feru-ginoasă.
Staţiuni balneoclimatice de interes local: Băile Harghita (1350 m) şi Sântimbru-Băi (l 100 m),
în judeţul Harghita, unde, pe lângă izvoare cu ape feruginoase, bicarbonatate, carbogazoase,
se găsesc şi mofete.
Climatul formelor negative, al depresiunilor şi văilor înguste sau mai largi din zona munţilor
mijlocii şi mici, are caractere asemănătoare cu climatul formelor deschise cu altitudini
similare. Diferenţele provin din condiţiile geografice locale: orizontul redus şi condiţiile de
adăposl faţă de circulaţia generală.
Altitudinile sunt în general mai reduse, coborând frecvent sub 1000 m şi chiar sub 600-800 m,
iar diferenţele faţă de regiunile muntoase din jur ajung la 500-1000 m.
Aceste condiţii determină alunecarea aerului rece iarna, noaptea, şi stagnarea lui pe fundul
depresiunilor şi văilor, realizându-se condiţii de inversiuni termice, când temperaturile
minime scad mai mult decât în zonele muntoase (frecvent sub -20°C, chiar -30°C). Ziua, vara,
datorilă circulaţiei reduse, solul formelor de leren negative şi aerul învecinat se încălzesc
puternic, întrucât temperalurile maxime pol creşle mull, în special la altitudini mai reduse
(peste 25 - 30°C). în aceste condiţii, amplitudinile medii sunt mai mari decât în zonele
deschise (20 - 22°C).
Aşadar, climatul formelor depresionare, fiind un climat montan tipic, prezintă toluşi unele
deosebiri, relativ mici faţă de zonele destul de reci şi umede: verile mai călduroase, radiaţia
solară şi dinamica aerului reduse.
în aceste condiţii, principalii indici bioclimatici suferă mici modificări, în semestrul cald,
confortul lermic creşte, ca urmare a creşterii temperaturilor maxime şi a vitezelor mici de
vânt.
190
Bioclima României. Staţiuni balneoclimatice
Băile de aer sunt asemănătoare celor din zonele deschise, cu deosebirea că din punct de
vedere dinamic sunt de obicei aerostatice sau moderat dinamice, iar din punct de vedere
termic, creşte frecvenţa băilor răcoroase şi chiar indiferente, vara în orele de amiază.
Stresul are valori totale relativ mici, îndeosebi cel cutanat.

131
Iernile rămân stresante, hipertonice, dar creşte numărul lunilor relaxante, nesolicitante. Stresul
pulmonar prezintă o distribuţie asemănătoare a lunilor cu caracter stresant sau nu, cu cea a
regiunilor muntoase deschise.
Tipurile de vreme indică un regim climatic mai stabil decât cel al zonelor deschise şi expuse
unei circulaţii active, predominând iarna clasele de vreme X, XI, precum şi clasele VII, VIII,
iar vara, clasele de vreme II, III, V şi VI.
Sondajele de aeroionizare dovedesc o încărcare a aerului cu ioni negativi şi pozitivi variabilă,
mică (500 - 600 ioni negativi sau pozitivi).
Staţiunile din zona depresiunilor, în majoritatea cazurilor, beneficiază, în afară de bioclimatul
tonic stimulent, cu nuanţe de relaxare, de numeroase ape minerale, de mofete, sau chiar de
lacuri sărate.
Staţiuni climatice de interes general: Colibiţa (altitudine medie 830 m) în judeţul Bistriţa-
Năsăud; Durau (780 - 800 m) în judeţul Neamţ; Cheia (870 -900 m) în judeţul Prahova;
Soveja (540 m) în judeţul Vrancea; Bran (750 -850 m), Poiana Mărului (600 m) în judeţul
Braşov; Voineasa (580 - 640 m) în judeţul Vâlcea, Crivaia (650 m), Secu (280 m) în judeţul
Caraş-Severin. Staţiuni climatice de interes local: Dâmbovicioara (750 m), Dragoslavele (630
m), Podu Dâmboviţei (740-900 m), Rucăr (650-750 m) în judeţul Argeş.
Staţiuni balneoclimatice de interes general: Băile Tuşnad (625 - 655 m), Borsec (800 - 910 m)
în judeţul Harghita; Borşa (850 - 880 m) în judeţul Maramureş; Covasna (550 - 600 m) în
judeţul cu acelaşi nume; Slănic Moldova (450-530 m) în judeţul Bacău; Vatra Dornei (790 -
900 m) în judeţul Suceava; Băile Herculane (160 m) în judeţul Caraş-Severin; Geoagiu Băi
(350 m) în judeţul Hunedoara; Moneasa (280 m) în judeţul Arad.
Staţiuni balneoclimatice de interes local: Băile Balvanyos (775-875 m), Malnaş Băi (505 m),
Ozunca Băi (650-675 m), Şugaş (755 m) în judeţul Covasna; Coştiui (390 m), Crăciuneşti
(300 m), Ocna Şugatag (470 m) în judeţul Maramureş; Jigodin - Băi (660 m), Valea
întunecoasă (800 m) în judeţul Harghita; Călan - Băi (230 m), Sărata - Deva (192 m) şi Vata
de Jos (230 m) în judeţul Hunedoara, în aceste staţiuni apele minerale sunt în general
carbogazoase, feruginoase, bicarbonatate, sodice, calcice, magneziene, în depresiunile din
Covasna şi Harghita şi clorurate, sodice, sulfuroase, în depresiunea Maramureşului.
în Carpaţii Orientali, în judeţele Harghita, Covasna, Suceava, Maramureş, mai puţin Bacău,
Neamţ, se găsesc zeci de localităţi cu factori balneari, îndeosebi ape carbogazoase,
bicarbonatate, calcice, magneziene în regiunea
Bioclimatologie umană
lanţului vulcanic carpatic şi sulfuroase, clorurate - sodice în depresiunea Maramureş şi în
regiunea exterioară a flişului carpatic.
în depresiunile din Carpaţii Curburii, Carpaţii Meridionali, în Munţii Banatului, ca şi în
Munţii Apuseni, se află unele localităţi cu factori balneari, cu un chimism variat, potrivit cu
solul şi subsolul regiunii, multe ape oligomi-nerale, unele sulfuroase, altele bicarbonatate,
carbogazoase, unele termale (în judeţul Caraş-Severin).
Bioclimatul general al munţilor mijlocii şi mici, indiferent că este vorba de zonele de culmi
sau depresiuni, prezintă un caracter tonico-stimulent în partea superioară, şi cu nuanţe de
sedare şi relaxare în partea inferioară. Acest bioclimat este solicitant al funcţiilor neuro-
vegetative endocrine care coordonează aclimatizarea organismelor la mediul modificat (în
special pentru persoanele care vin la cură din marile oraşe, instalate în general în zona de
câmpie).
Pentru bioclimatul de munte, este caracteristic îndeosebi efectul biologic al presiunii parţiale
scăzute a oxigenului în aer, proporţional cu creşterea altitudinii şi respectiv scăderea presiunii
atmosferice. Este un efect constant, permanent, indiferent de sezon, de peisaj geografic. La
acesta se adaugă efectul radiaţiei solare, care este cu atât mai abundentă, cu cât altitudinea
este mai mare, conţinând radiaţie UV de tip B (cu efect antirahitogen), în tot cursul anului. Să

132
adăugăm lipsa poluanţilor atmosferici, nocivi organismului (cu excepţia localităţilor mai mari
sau a zonelor industriale amplasate în depresiuni intramontane).
Cura de munte se indică în anemii, convalescenţă, rahitism, stări neuro-vegetative prin
hiperfuncţie (insomnie, hiperexcitabilitate). La persoanele cu capacitate de aclimatizare
redusă, fie la nivelul aparatelor cardiovascular şi respirator, fie la nivelul întregului sistem
neuro-endocrin vegetativ, se recomandă sejurul până la 1000 m altitudine. Persoanele care
suferă de afecţiuni cardiovasculare (ale coronarelor, miocardului, valvulare, ale arterelor),
scleroze pulmonare avansate, se recomandă pentru cură în staţiuni cu bioclimat
sedativ.
întrucât se remarcă scăderea activităţii tiroidiene iniţial crescute, se recomandă cura de munte
în tratamentul hipertiroidiilor incipiente. De asemenea, se recomandă tratarea astmului
bronşic alergic (rezultate remarcabile s-au obţinut în Alpii elveţieni).
în ceea ce priveşte afecţiunile reumatismale cronice, acestea în general au fost contraindicate
în climatoterapia de munte, dar umezeala redusă a aerului, insolaţia puternică (în zilele cu
soare) sunt condiţii favorabile pentru acest tip
de bolnavi.
Expunerea la aer şi soare în mediul montan favorizează echilibrarea unei termoreglări
defectuoase la diferite tipuri de afecţiuni (reumatism, şi mai ales tuberculoză pulmonară şi
astm bronşic alergic).
192
Bioclima României. Staţiuni balneoclimatice
X.3. CLIMATUL DE DEALURI ŞI PODIŞURI. BIOCLIMATUL RELAXANT, SEDATIV
Cuprinde regiuni cu altitudini între 700 şi 800 m la limita superioară şj între 200 şi 300 m la
cea inferioară şi anume Podişul Transilvaniei din interiorul arcului carpatic, precum şi
dealurile cutanate şi platourile de pe rama exterioară a acestuia.
Comparativ cu zona muntoasă, clima se ameliorează, atât sub aspect termic, cât şi hidric şi
dinamic. Temperatura este moderată, cu ierni destul de blânde şi veri răcoroase, cu cantităţi de
precipitaţii de asemenea moderate, cu o dinamică redusă a aerului, care creează condiţii
speciale de adăpost.
în acest context, confortul termic anual prezintă valorile maxime pe ţară, fapt care se justifică
atât prin absenţa căldurilor toride ale câmpiei şi a temperaturilor scăzute din regiunile
montane, cât şi prin vitezele reduse ale curenţilor de aer.
In sezonul rece, băile de aer sunt reci, aerostatice sau slab dinamice, moderat uscate sau
umede, iar în sezonul de vară cele mai frecvente sunt băile de aer moderat reci, răcoroase şi
indiferente, aerostatice sau slab dinamice, uscate şi moderat de uscate.
Tot din aceleaşi motive, valorile stresului cutanat şi ale celui pulmonar sunt minime în aceste
regiuni, iar numărul de luni relaxante, nesolicitante sub aspect cutanat şi echilibrate hidric,
este maxim.
Tipurile de vreme predominante sunt: iarna clasele X, XI şi VIII, IX, iar vara clasele III, IV, V.
Aeroionizarea este foarte diferită, în funcţie de condiţiile locale. Dacă în marile aglomerări
urbane şi industriale, poluarea aerului determină distrugerea ionilor din aer, în staţiuni aerul
curat, brâul de vegetaţie înconjurător, suprafeţele de apă, mai ales acolo unde pantele sunt
repezi, sunt factori care generează o aeroionizare destul de bogată (500 - 700 ioni, şi mai mult,
de diferite semne), uneori cu o predominare a ionilor negativi. Unele condiţii cu totul locale,
de pildă radioactivitatea rocilor, cascadele determină o concentraţie care poate depăşi 1000 -
1500 ioni/cm3 aer.
In concluzie, bioclimatul zonei de dealuri şi podişuri este relaxant, nesolicitant, sedaţiv-
indiferent sau de cruţare. Cu alte cuvinte, prin caracteristicile factorilor climatici moderaţi,
funcţiile şi sistemele organismului nu vor primi stimuli prea intenşi, deci organismul nu va
face un efort deosebit pentru aclimatizare. De aceea bioclimatul regiunilor de deal este

133
considerat ca cel mai indicat pentru cei ce nu suportă stresul factorilor climatici, pentru
vârstnici şi copii, pentru persoane în convalescenţă după diverse boli, pentru stări de
surmenaj. Practic bioclimatul este lipsit de contraindicaţii terapeutice, indiferent de sezon. Dat
fiind agentul balnear prezent în aproape toate staţiunile din această regiune, indicaţiile se
diversifică potrivit cu factorii terapeutici locali, la care se adaugă,
Bioclimatologie umană
193
cu cele mai bune rezultate, expunerea la aer, soare, apă, progresiv, potrivit cu starea de confort
termic şi indicaţiile medicului.
în regiune nu există staţiuni climatice propriu-zise, întrucât în toate staţiunile există şi ape
minerale, multe cu debite bogate şi chimism variat, care au determinat diverse profiluri de
tratament.
Staţiunile balneoclimatice de interes general sunt: Bălţăteşti (altitudine 400 m) în judeţul
Neamţ; Nicolina - Iaşi (143 m) în judeţul Iaşi; Sărata Monteoru (175 - 200 m) în judeţul
Buzău; Slănic (380 - 430 m) în judeţul Prahova; Băile Govora (360 m), Băile Olăneşti (420 -
480 m), Călimăneşti, Căciulata, Cozia (270 - 300 m) în judeţul Vâlcea; Pucioasa (390 - 450
m) în judeţul Dâmboviţa; Săcelu (340 - 350 m) în judeţul Gorj; Bazna (325 - 335 m), Ocna
Sibiului (410 m) în judeţul Sibiu; Sângeorz-Băi (430 - 460 m) în judeţul Bistriţa-Năsăud;
Sovata (475 - 530 m) în judeţul Mureş.
Apele minerale sunt variate, în majoritate clorurate, sodice, iodurate, bro-murate, calcice,
magneziene, sulfuroase, rar carbogazoase, unele cu debite bogate şi concentraţii mari. La
acestea se adaugă lacuri sărate (Slănic Prahova, Sovata, Ocna Sibiului), nămol sapropelic
(Sărata Monteoru, Slănic, Pucioasa, Ocna Sibiului, Sovata) şi mineral (Săcele, Bazna,
Sângeorz-Băi), sare extrasă din ape minerale (Bălţăteşti, Bazna), salină (Turda), mofete
(Sângeorz-Băi).
Staţiunile balneoclimatice de interes local sunt: Băile Drânceni (160 m) în judeţul Vaslui;
Oglinzi (390 - 430 m) în judeţul Neamţ; Strunga (225 m) în judeţul Iaşi; Târgu Ocna (260 -
275 m) în judeţul Bacău; Fişici - Bozioru (650 m) în judeţul Buzău; Bala (300 - 350 m) în
judeţul Mehedinţi; Brădet (620 - 750 m), Bughea de Sus (620 - 650 m) în judeţul Argeş;
Ocnele Mari, Ocniţa (310 -350 m), Horezu (470 m) în judeţul Vâlcea; Telega (420 m), Ţintea
(270 m), Breaza (480 - 600 m) în judeţul Prahova; Ţicleni (200 m), Novaci (460 m) în judeţul
Gorj; Băile Puturoasa (400 m) în judeţul Satu Mare; Băile Lipova (140 m) în judeţul Arad;
Cărbunari (230 m), Dăneşti (350 m) în judeţul Maramureş; Băile Homorod (760 m), Cristuru
Secuiesc (385 m), Praid (500 m), Odorheiu Secuiesc - Seike (500 m) în judeţul Harghita;
Băiţa (260 m), Cojocna (335 m), Ocna Dejului (350 m), Someşeni (320 m), Băile Turda (350
m) în judeţul Cluj; Bizuşa - Băi (240 m), Jibou (190 m) în judeţul Sălaj; Ideciu de Jos (395 m)
în judeţul Mureş; Miercurea Sibiului (280 m) în judeţul Sibiu; Ocna Mureşului (250 m) în
judeţul Alba; Sărmaşu (400 m), Sângeorz de Mureş (350 m) în judeţul Mureş.
Aceste staţiuni locale şi cu amenajări modeste beneficiază de ape minerale în majoritate
cloruro-sodice, sulfuroase, magneziene, iodurate, bromurate, unele calcice, rar carbogazoase
(Maramureş, Harghita), de lacuri sărate (Telega, Cojocna, Ocna Dejului, Ocna Mureşului),
nămol în special sapropelic (Bala, Ocnele Mari, Ideciu de Jos, Jibou, Miercurea Sibiului,
Sărmaşu), nămol de turbă (Seike, Turda), nămol mineral (Someşeni, Sângeorgiu de Mureş),
salină (Târgu Ocna, Ocna Dejului, Ocna Mureşului, Praid), mofete (Seike).
194
Bioclima României. Staţiuni balneoclimatice
Numeroase localităţi cu factori balneari, fără amenajări, dar unele folosite empiric de
localnici, se înregistrează în judeţele: Suceava, Iaşi, Bacău, Neamţ, Buzău, Vrancea, Prahova,
Dâmboviţa, Argeş, Vâlcea, Maramureş, Cluj, Bistriţa Năsăud, mai puţin Satu Mare, Sălaj,
Alba, Mureş.

134
X.4. CLIMATUL DE CÂMPIE. BIOCLIMATUL EXCITANT -SOLICITANT
Cuprinde Câmpia Tisei şi Câmpia Română. Climatul acestor regiuni are un caracter
continental, contrastant îndeosebi în partea de est a ţării, cu ierni reci, veri fierbinţi, uscăciune
mare în cursul perioadei calde, durată de strălucire a soarelui mare, dinamică destul de activă.
în aceste condiţii, caracteristicile bioclimatice se deosebesc de cele ale dealurilor şi munţilor.
Confortul termic în luna cea mai caldă din an, iulie, la ora cea mai caldă din zi, 13, este redus,
îndeosebi în Câmpia Română, ajungând în medie, la 7-9 zile pe lună. în schimb, este mare
inconfortul prin încălzire, 15 - 20 de zile pe lună în Câmpia Română şi 10-13 zile în Câmpia
Vestică. Corespunzător, numărul de zile cu inconfort prin răcire este redus la l - 4 zile, iar
inconfortul prin vânt are valori medii de 3 - 7 zile, în general mai multe în nord-estul şi nord-
vestul ţării. De obicei, zilele cu confort termic apar încă din aprilie - mai (rar l - 2 zile în
martie) şi se înregistrează până în octombrie inclusiv, în număr mai redus.
Dacă se ţine seama de adăpostirea de vânt, caracteristică atât plajelor protejate ale ştrandurilor
şi solariilor, cât şi centrelor urbane aglomerate, se constată că în mijlocul verii confortul scade
la 4-6 zile pe lună, în timp ce inconfortul prin încălzire creşte la 20 - 23 zile, evidenţiind
aspectul solicitant al climatului de câmpie în cursul verii şi posibilităţile de supraîncălzire.
Din punctul de vedere termic, băile de aer în semestrul cald al anului, în miezul zilei, sunt
calde şi foarte calde, mai puţin indiferente şi răcoroase sau moderat de reci. Din punctul de
vedere hidric, ele sunt uscate şi moderat de uscate, rar umede sau mai ales foarte umede, iar
din punctul de vedere dinamic, slab dinamice, mai puţin statice şi moderat dinamice.
Confortul creşte în orele de dimineaţă şi seară, când băile de aer - cel mai frecvent - sunt cele
indiferente termic, moderat uscate şi slab dinamice.
Stresul cutanat are valori destul de mari, mai ales în sudul Câmpiei Române şi aproape în
toată Moldova, unde depăşeşte indicele de 20 unităţi convenţionale, în restul regiunilor cu
altitudini reduse fiind de 12-20, datorită amplitudinilor termice mari şi a vântului permanent.
Numărul de luni relaxante, nesolicitante, este de 2-5, mai mare cu creşterea altitudinii şi
latitudinii. Stresul pul-
Bioclimatologie umană
195
monar prezintă valori destul de mari, 30 - 45 unităţi convenţionale, datorate aerului încărcat
cu vapori de apă din timpul verii. Numărul de luni echilibrate este de 2-3 în anotimpurile de
tranziţie. Stresul bioclimatic total, reprezentând suma celor precedente, este caracterizat, de
asemenea, de valori mari 40 - 64, subliniind caracterul bioclimatic excitant, solicitant, al
climatului de câmpie şi stepă. Tipurile de vreme în regiunile cu altitudini reduse sunt
reprezentate de frecvenţele maxime pentru clasele II, III, vara, şi clasele VIII şi IX în anotim-
purile intermediare, şi X - XII, iarna.
Nivelul aeroionizării este moderat cu un coeficient de unipolaritate supraunitar, deci cu o
slabă predominare a aeroionizării pozitive.
Aşadar, bioclimatul de câmpie este excitant-solicitant, cu efecte biologice generale, rezultate
din solicitarea marcată a sistemului nervos central şi vegetativ şi a activităţii glandelor cu
secreţie internă, întrucât jumătate din populaţia României locuieşte în condiţii de altitudine
redusă, aclimatizarea în staţiunile de câmpie se pune numai pentru persoanele venite din
aşezările de deal şi de munte. Totuşi, climatoterapia în staţiuni trebuie să aibă în vedere
posibilităţile de supraîncălzire, eritem, şoc de căldură etc. Aerohelioterapia se va face după
recomandarea medicului balneolog în special pentru afecţiunile cardiovasculare, neurologice
şi pulmonare, cu restricţii. Persoanelor cu afecţiuni endocrine, prin hiperfuncţie, acest
bioclimat le este contraindicat.
Indicaţiile terapeutice vizează afecţiuni reumatismale degenerative, inflamatorii şi
abarticulare, afecţiuni posttraumatice, afecţiuni neurologice periferice, ginecologice,
dermatologice, rahitism, tulburări de creştere la copii, în special în staţiunile cu lacuri sărate

135
din Câmpia Română, dar şi afecţiuni cardiovasculare, digestive, hepato-biliare, renale şi ale
căilor urinare, metabolice şi de nutriţie în staţiunile cu ape minerale din Câmpia de Vest.
Staţiunile din Câmpia Română sunt: Amara (30 m) în judeţul Ialomiţa, de interes general,
Snagov (95 m în judeţul Ilfov - staţiune climatică), precum şi câteva staţiuni balneoclimatice
de interes local: Balta Albă (30 m) în judeţul Buzău, Bârla - Bădeşti (170 m) în judeţul Argeş,
Câineni - Băi (30 m) şi Lacu Sărat (25 m) în judeţul Brăila, majoritatea beneficiază de lacuri
sărate şi nămol sapropelic. Se mai adaugă câteva localităţi cu ape minerale, în general sulfa-
tate, clorurate - sodice în judeţele Brăila, Dolj, Olt.
în Câmpia de Vest sunt staţiuni balneoclimatice de interes general: Băile Felix şi l Mai (foste
Băile Episcopale) (140 - 150 m) şi Ţinea (130 m) în judeţul Bihor, Buziaş (130 m) în judeţul
Timiş cu ape minerale variate, unele şi termale, radioactive (Băile Felix şi l Mai), în general
carbogazoase, bicar-bonatate, calcice, magneziene.
în judeţul Timiş se află şi staţiunea de interes local Calacea (117 m) cu
acelaşi tip de ape.
Localităţi cu ape minerale se găsesc în judeţele Satu Mare, Arad, Bihor
şi Timiş.
196
Bioclima României. Staţiuni balneoclimatice
X.5. ZONA LITORALULUI ROMÂNESC AL MĂRII NEGRE
Litoralul românesc actual se întinde pe o lungime de aproximativ 245 km de la delta braţului
Chilia până la localitatea Vama Veche. Partea de nord a litoralului o constituie Delta Dunării
ş\ complexul lagunar Razim - Sinoe cu plaje înguste, joase, între canale şi lacuri. De la Capul
Midia spre sud, litoralul prezintă în general faleză abruptă, întreruptă pe alocuri de lacuri
lungi, străvechi limane maritime, izolate de mare prin coridoare litorale de nisip: Corbu,
Taşaul, Nuntaşi - Duingi, Siutghiol, Agigea, Techirghiol, Tatlageac şi Mangalia, unele cu apă
dulce, altele cu apă sărată, unele cu nămol, câteva din ele polarizatoare ale unor staţiuni
balneoclimatice importante.
Climatul litoralului este continental, cu influenţe marine puternice, dar pe o suprafaţă
restrânsă de-a lungul ţărmului, manifestate prin reducerea conti-nentalismului, a cantităţilor
de precipitaţii, prin creşterea umezelii aerului, a vitezei vântului şi a insolaţiei.
Bioclimatul îmbracă unele aspecte particulare. Astfel, confortul termic are valori medii mai
reduse cu 0,4 - 1,6°TEE faţă de Câmpia Română, în cursul lunii iulie, ora 13, se înregistrează
7 - 10 zile cu confort termic şi 4 - 6 zile cu inconfort prin încălzire, restul fiind inconfort prin
vânt. Confortul apare în mai, în câteva zile numai, şi durează până în octombrie, în condiţii de
adăpost de vânt, confortul termic creşte considerabil, aşa încât ajunge la 15 - 18 zile confort în
iulie, dar creşte şi numărul de zile cu inconfort prin încălzire la 12 - 20.
Băile de aer pe plajă sunt frecvent răcoroase şi indiferente în iulie şi august, moderat şi intens
dinamice spre amiază, moderat de uscate şi umede. Tipul de plajă modifică trăsăturile
generale: faleza creează un topoclimat de adăpost, cu posibil inconfort prin încălzire, plajele
deschise sunt mai răcoroase, cu vânt şi inconfort prin răcire.
Stresul cutanat prezintă valori moderate, datorită în special vântului (15 -21), cu 2 - 4 luni pe
an, relaxante în anotimpurile de tranziţie. Stresul pulmonar este mare (43 - 49) ca rezultat al
cantităţii mari de vapori de apă din aer, cu 2 - 3 luni pe an echilibrate. Stresul bioclimatic total
are valori mari (55 - 75), care evidenţiază o solicitare mare a organismului la condiţiile de
mediu, un bioclimat excitant - solicitant ca şi cel de câmpie, dar cu elemente suplimentare
legate de umezeala şi insolaţia mare.
Clasele de vreme predominante vara sunt II, III, V, iar iarna VIII şi IX, mai puţin X.
Aeroionizarea este moderată (total 750 - 1000 ioni/cm2), cu predominarea ionilor pozitivi.
Condiţiile mai solicitante se înregistrează în jumătatea de nord a litoralului în comparaţie cu
cea sudică.

136
In cursul sezonului rece, cura marină are efecte reduse, dat fiind radiaţia solară mică şi vântul
puternic. Deşi briza de iarnă este aproape inexistentă,
Bioclimatologie umană
197
datorită circulaţiei atmosferice predominante puternice, aerosolii salini de la malul mării pot
avea efect terapeutic. Cura de litoral se recomandă în aceste condiţii, celor cu tulburări
neuroendocrine vegetative, prin hiperfuncţie. Aerohelioterapia se poate aplica parţial, pe
terase special amenajate, razele ultraviolete (deşi durata de strălucire a soarelui este redusă),
se pot amplifica prin reflectarea lor la suprafaţa mării şi a nisipului. Dar cura heliomarină pro-
priu-zisă se aplică în intervalul mai - septembrie - octombrie. Este solicitantă datorită
abundenţei radiaţiei directe (cu efect imunologic, antirahitic, stimulator al hipofizei,
suprarenalei, glandelor genitale, tiroidei).
Indicaţiile terapeutice se referă la afecţiuni ale aparatului locomotor (reumatisme
degenerative, inflamatorii şi abarticulare, posttraumatice), ale sistemului nervos periferic,
pentru dermatoze, rahitism, diferite forme de tuberculoză extrapulmonară, ginecopatii, astm
alergic, boli otorinolaringologice, endocrine, metabolice şi de nutriţie.
Contraindicatele vizează focarele de infecţie în evoluţie, tuberculoză, ulcer acut, hipertiroidie,
decompensare cardiacă.
La aerohelioterapie se asociază talaso-nămoloterapia şi băile de nisip, în extrasezon se poate
practica balneoterapia în bazele de tratament.
Staţiuni balneoclimatice de interes general: Mamaia, Năvodari altitudine 6 - 8 m, Eforie Nord,
Eforie Sud (fostă Techirghiol - Movilă, fostă Carmen Silva), Costineşti, Techirghiol altitudine
6 - 20 m, Mangalia Sud şi staţiunile care constituie zona Mangalia Nord (Olimp, Neptun,
Jupiter, Aurora, Venus, Saturn), altitudine 3 - 35 m, judeţul Constanţa, beneficiază de plaje cu
nisip, apa mării, unele dintre ele de apa lacului Techirghiol (concentraţie în prezent cea 50 g/1,
în 1932, peste 96 g/1) şi de nămol sapropelic, de asemenea de nămol de turbă (la Mangalia)
unde găsim şi ape minerale sulfuroase, clorurate, bicarbonatate, sodice, calcice, mezotermale.
Localităţi cu factori balneari: Murighiol în judeţul Tulcea şi Nuntaşi -Duingi în judeţul
Constanţa, cu lacuri cu apă clorurată sodică, magneziană, cal-cică, nămol sapropelic, precum
şi Sulina şi Sf. Gheorghe în judeţul Tulcea, şi 2 Mai şi Vama Veche în judeţul Constanţa, cu
plajă şi apa mării.
Dacă la Sulina apa Ia mal are o concentraţie de 13 g%o, la Mangalia are 18 g%o. Nisipul este
şi el diferit, mai fin şi deschis la culoare la Mamaia, mai galben, mai grosier la Eforie.
XI. CONCLUZII
^•v
I
întrucât în relaţia climă - om, s-a stabilit că unele aspecte complexe pot fi utilizate în terapia
cu factori naturali, diferite organizaţii internaţionale, printre care Organizaţia Mondială a
Sănătăţii şi Organizaţia Meteorologică, au stabilit planuri comune de colaborare şi cercetare,
scurtă vreme după sfârşitul celui de al II-lea război mondial, în 1956 a fost creată Societatea
Internaţională de Biometeorologie, iar în 1960 a fost stabilit un grup de lucru de
Bioclimatologie Umană, având congrese internaţionale din trei în trei ani.
La diferitele întruniri periodice s-au lansat planuri de cercetare: "Programul de Adaptabilitate
Umană" din Programul Internaţional Biologic, "Modificările stabile ale mediului" din cadrul
Programului Internaţional Geosferă - Biosferă, Programul climatic mondial pentru sănătatea
omului; "Sănătatea pentru toţi în anul 2000","Oraşe sănătoase" etc.
S-au efectuat încercări de clarificare a topicelor de Biometeorologie umană, s-au propus
clasificări de vreme, indici climatici, indici de stres, previziuni biometeorologice, programe de
educaţie în bioclimatologie.
S-au studiat schimburile de căldură, termoreglare, confort, receptori, transmitere şi organe

137
receptoare, structura biosferei, elemente şi factori meteorologici, climate controlate, climate
extreme, patologia zonei tropicale, climatele de mare altitudine, evenimente extreme,
morbiditate şi mortalitate în corelaţie cu climatul, terapie, sănătate ocupaţională, vacanţe etc.
Cercetările româneşti de bioclimatologie s-au axat îndeosebi pe caracterizarea
biotopoclimatelor României, a staţiunilor balneoclimatice. Unele cercetări complexe medicale
au urmărit îndeosebi utilizarea factorilor locali în terapia naturistă, în cele mai diferite
afecţiuni, pentru întărirea organismului uman, pentru ameliorare şi recuperare, pentru
reducerea sau chiar înlocuirea tratamentului chimioterapeutic cu un tratament naturist, acolo
unde acest lucru este posibil. Bogăţia de factori balneoclimatici din România favorizează
aceste aspecte medicale specifice. Rămâne ca resursele bogate să fie cât mai bine protejate şi
utilizate, pacienţii să fie educaţi şi îndrumaţi în acest sens, atât în timpul tratamentului
propriu-zis în staţiune, cât şi ulterior, conform indicaţiilor şi contraindicaţiilor medicale
specifice.
XII. BIBLIOGRAFIE
Aimes A., Meteoropathologie, Ed. N. Maloine, Paris, 1932.
Amelung W., Evers A., Handbuch der Biider und Kliinaheilkundc, Fr. K. Schattauer Verlag,
Stuttgart, 1962.
Aniţei Lidia, Cristescu Marcia, Teodoreanu Elena, Andriescu Ludmila, Tihon V., Buicliu
Lucia, Studiam der therapeutischen Wirksamkeit des Mikmklimas der Salzgrube Târgu-Ocna
bei unspezifischen chnmischen respiratorischen Erkrankungen, Z.Physiother. J., 39, Veb. G.
Thieme, Leipzig, 1987.
Ardeleanu L, Barnea M., Elemente de biometeorologie medicală, Edit. Medicală, Bucureşti,
1973.
Baibakova E. M., Iliceva E. M., Nevraev B. A., Şvareva Iu. N., Metodika izucenia i shema
opisania Mimata kurortov, Ţentr. naucino- issledov. inst. kurort. i fiziot., Moskva, 1964.
Becancenot J. P., Premieres donnees sur Ies stress bioclirnatiques moyens eu France, Ann.
Geogr., nr. 459, LXXXII1, sept.-oct., 1974.
Becker F., Wagner W., Die bioklimatischen Belastungs- schon- und Reizstufen, Institut fiir
Landeskunde, Hannover, 1970.
Berlescu Elena, Dicţionar enciclopedic medical de balneoc/imatologie, Edit. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982.
Blazejczyk Kr., Bioklimatyczne klasyfikacja klimatow lokalnych z zastosowaniem do badan
uzdrowisk, Czasopismo geograficzne LV, 4, 1984.
Carles L. M., Agents pathogenes du climat, Ed. Masson. Paris, 1945.
Castellani Aldo, Climate and Acclimatisation, John B. Sons and Danielsson, Ltd., London,
1931.
Coget J., Warembourg W., Desruelles J., Merlen J. F., Leş influences meteorologiques et
cosmiques dans l'infarctus du myocarde, Presse Med., 70, nr. 3, 1962.
Curry M., Bioklimatik, 2 vols.. Am. Bioclim. Research Inst. Riederau/ Ammersee, 1946.
Davis M. N., An optimum summer weuther index, Weather, 23 (8), 1968.
Degeratu Cornelia, Teodoreanu Elena, Ţifrea Emilia, Aniţei Lidia, Andriescu Ludmila,
Svvoboda Mariana, Cercetări de meteopatologie cardio-vasculară corelate cu activitatea
solară. Direcţii moderne în astronomie şi astrofizica, Bucureşti, 1983.
Deschwanden J. von, Schram K., Thams J. C., Der Mensch im Klima der Alpen.,
Biokli/natologie, Physiologie des Hohenklimas. Klimatherapie, Verlag Hans Huber, Bern
-Stuttgart, 1968.
Dinculescu Tr., Elemente de balneo - fizioterapie generală, Inst. de medicină şi farmacie.
Bucureşti, 1955.
Duhot E., Leş climats et l'organisme humain. Col."Que sais-je". Presse universitaire de
France, Paris, 1948.

138
Enache L., Dacos Măria, Creţeanu V., Studii microclimatice în salinele Slănic Prahova si
Tg. Ocna, Hidrotehnica, voi. 19, nr. 4, 1974.
Enache L., Teodoreanu Elena, Einige Charukteristiken der Luftionisierung in heilklima-
tischen Kurorten der rumanischen Karpaten. Abhandlungen des Meteorol. Dienstes der DDR
nr. 124, Bând XVI. Akad.-Verlag Berlin, 1980.
200
Bibliografie
Eynern I'ctcr, von, Mensch und Wetter. Wie Wetter entsteht, vorhergesagt wird unii Einfluss
aut den Befinden des Menschcn nimmt, Hcyne, Miinchen, 1975.
Farcaş I., Turda - Câmpia Turzii - studiu bioclimatic, Teză de doctorat. Fac. Biol. -Geogr.,
Univ. Babeş - Bolyai, Cluj - Napoca, 1977.
Flach E., Human bioclimutology, In: World Survey of Climatology, voi. 3, Elsener Scientif.
ed. HE Landeberg, 1981.
FIcînming G., Kliina-Umwelt-Mensch, VEB Gustav Fischer Verlag, Jena, 1979.
Fraioli A., Rinaldo A., Andreotti C., Tanzi G., La meteoroputie: aspetti Jîsiopatologici, La
clinica termale, XXXVI, 3-4 Maggio - Agosto, 1983.
Gensler G. A., Foehn- oder Wetter fulhligkeit und Bioklim., Svviss. Inst. of Meteor. Zurich,
1972.
Gregorczuk M., Bioclimatex of t/ie world related to air entalpy. Intern. J. Biometeor., 12 (1),
1968.
Hentschel G., Dus Fohngebiet des Harzes, Acad. Verlag, Berlin, 1953.
Hentschel G., Da.s Bioklima des Menschcn, Veb Verlag Volk und Gesundheit, Berlin, 1978.
Jendritzky G., Das Bioklima in der Bundesrepublik Deutschland, Acad. fur Raumforschung
und Landesplannung., Hannover, 1988.
Krawczyk Barbara, Topoclimatic investigations of health resorts, Geographia polonica, 45,
1983.
Knoch K., Problematik und Probleme der Kurortklirna forschung als Grundlage der
Klimatherapie, Mitteilungen des Deutschen Wetterdienstes nr. 30, Bând 4, Offenbach, 1962.
Lesko R., O warunkach bioklimatycznych wybrzezy Jugoslavii. Rumunii i Polski. Czasopismo
Geograftczne, 41 (1), 1970.
Licht S., Medical cliinatology, Elisabeth Licht Publish, New Haven, 1964.
Lincke G., Grundsătze der Kurortklimatologie, Heilbad und Kurort, nr. 3, 1984.
Lovvry P. W., Weather and Life. An Introduction to Biometeorology, Acad. Press, New York
and London, 1967.
Magyarosi G., Rolul factorilor meteorologici în patogenia unor boli acute sau reacutizate.
Studiul acţiunii biotrope a factorilor atmosferici prin metode de laborator, Teză de doctorat,
Tg. Mureş, 1972.
Missenard A., L 'homme et le climat, Libr. Pion, Paris, 1937.
Mayer H., Hoppe P., Thermal comfort of mau indifferent urban environments, Theoretical
Applied Climatol., 38 (1), 1987.
Modval Măria, Pascu St., Zonele bioclimatice din RPR, Con f. Nat. de Balneologie,
Mangalia, 1961.
Munn R. E., Biometeorological methods. Acad. Press, New York and London, 1970.
Munteanu L., Stoicescu C., Grigore L., Ghidul staţiunilor ba/neoclimiitice din România,
Edit. Sport - Turism, Bucureşti, 1978.
Neacşa O., Popovici C., Barcă I., Potenţialul climatoterapeutic al litoralului românesc al
Mării Negre, XIV Congr. Internat. Thalassa, Bucureşti, 1969.
Nyberg G., Nyberg A., Weather forecasting in rheumatic disease, Arch. for. Meteor.
Geophys. and Bioclim, series B, 34 (4), 1984.
Obrebska-Starklova Barbara, Equivalent temperature and physiological saturation deficit

139
in the Podhale region, Xlll-th. Internat. Conference on Carpathian meteorology, 1987.
Pairfy B. ţi colab.. Date preliminare privind influenţa curei subterane în salinele din Praid
asupra evoluţiei astmului bronşic, Viaţa medicală, voi. XIX, nr. 14, 1972.
Pfleiderer H., Biokliinatik der Abhărtung, Arh. f. Phys. Ther., nr. l, 1964.
Piery M., Trăite de climatologie biologicme et medicale, I - III, Ed. Masson, Paris, 1934.
Poumailloux M., Influence du geo - magnetisme d 'origine cosmique sur l 'organisme
huinain, Sein. Hop., 45, nr. 30, juin, 1969.
Bioclimatologie umană
201
Priniault B., Le degre de slimulation: un indice de classiflcation pour le.s stations de
cliniatii/ue.s, Archiv. fur Meteor. Geophys. und Bioklim., serie B 28 (3), 1980.
Ramioul R., Le danger des radiations pour L 'homme. Action des radiationx iunisantes sur
Ies organismes vivants, Masson et Cie., Paris, 1957.
De Rudder B., Grundries einer Meteorologie des Menschen, Springer - Verla", Berlin
Gottingen, Hcidelberg, 1952.
Sarramea J., Un indice climatico - marin pour quelques stations balneaires fra/icaises, Ann.
Geogr., 495, sept. oct., 1980.
Saunier - Seite Alice, Biometeorologie humaine et pathologie geographique, Presses Univ. de
Bretagne Saint Brieux, 1972.
Seifert G., Das Klima der DDR- durgestellt durch Effectiv- ternperaluren, Zeitschrift fii r
Meteorologie Bd. 12 H. 11/12, 1958.
Smith K, Principie of applied ciimatology, Mc. Graw - Hill Book Co., London. 1975.
Smithson P. A., Baldwin H., Wind chill in low Britain, Weather. l. 1978.
Staiger H., Herzinfarktereignis und Wetter, Archives for Meteorology, Geophysics,
Bioclimatology, series B 31(3), 1982.
Sturza M., Leş maladies meteotropes, Rev. de hidrologie medicală şi climatologie, anul
XVIII, nr. 5 - 6, 1939.
Teleki N., Munteanu L., Stoicescu C., Tcodoreanu Elena, Grigore L., Cura balneo-
climatică în România, Edit. Sport-Turism, Bucureşti, 1984.
Teodoreanu Elena, Le potentiel balneo - touristique des monts de la Roumanie, avec
reference speciale aux movennes montagnes, Rev. Rom. de Geol. Geophys. Geogr. T. 25, l,
1981.
Teodoreanu Elena, Leş baines d'air en conditions de topoclimut montan, III Sympos."Le
topoclimat de montagnes", Bucureşti - Buzău, 1987.
Teodoreanu Elena, Preliminary observations on the relationship between meteorologicul
factors and myocardial infarction, R.RGGG., Geogr. T. 32, 1988.
Teodoreanu Elena, The importance of air dynamics for health and spa cure in coasta!
resorts, RRGGG, Geogr., T. 33, 1989.
Teodoreanu Elena, Cercetări asupra variaţiilor diurne ale principalelor elemente meteo-
rologice utile unei prognoze meteo - medicale, Balneofizioterapie şi recuperare medicală, voi.
I. nr. 2, 1991.
Teodoreanu Elena, Bioclimatul din Carpaţii Româneşti şi efectele sale asupra organismului
uman, Studii şi cercet. de geografie. XLIV, 1997.
Teodoreanu Elena, La prevision meteo-medicale, Rev. Rom. de geogr., 42, 1998.
Teodoreanu Elena, Simionică I. Gh., Enache L., Munteanu Ana, The total solar eclipse of
August 1999 and its possible influence on the human body. A case study, Proc. Rom. Acad.,
Series B. 3, 2000, Ordonanţa nr. 109/31 aug. 2000, publicată în Monitorul Oficial, Legea
balneară.
Teodoreanu Elena, Dacos Mariana, Beitrăge zur bioklimatischen Einteilung Rumăniens auf
Grund des mittleren bioklimatischen Stress, Probi, uzdrowisk., 1/4 (159/162) Warszawa,

140
1980.
Teodoreanu Elena, Dacos Mariana, Voiculescu Camelia, Enache L., Klimatische und
bioklimatische Besonderheiten der Bade - und Luftkurorte in Rumănischen Bergland, 8
Internat. Konfer. fur Karpaten Meteor. Freiberg 1977. Abhandlungen des meteorologischen
Dienstes der DDR. nr. 124 (Bând XVI), Akademie Verlag, Berlin, 1980.
Teodoreanu Elena, Dacos - Swoboda Mariana, Voiculescu - Ardeleanu Camelia, Enache
L., Bioclima staţiunilor balneoclimatice din România, Edit. Sport-Turism, Bucureşti, 1984.
Terjung W. H., Animal physioclimatic Stresses and regimes in the United States,
Geographical Reviesv 57 (2), 1969.
202
Bibliografie
Tout D. G., The discomfort index mortalitv and the London summer of 1976-1978. Int. J.
Biomctcor., 24 (4), 1980.
Tromp S.W., Medical biometeorology. Weather, climate and the living organism, Elsevicr
Publishing Co., Amsterdam/London/Nevv York, 1963.
Tromp S.W., Progress in biometeorology, voi.l, part. I A, part I B, Swets et Zeitlinger BV
Amsterdam, 1974.
Tromp S.W., Axpect.s medicaux de la biometeorologie humaine, Spectrum internaţional, voi.
23, nr. 4, 1980.
Ţâştea D., Bogorodiţă Nadejda, Condiţiile meteorologice ale aeroterapiei în staţiunea
Predeal, Cui. Lucr. clim. aplic. 1MH, Bucureşti, 1972.
Ţâştea D., Bogorodi(ă Nadejda, Condiliile meteorologice ale aeroterapiei pe litoralul
românesc al Mării Negre, Cui. Lucr. clim. aplic. IMH, Bucureşti, 1972.
Ţeposu E., Puşcariu V., România balneară şi turistică, Touring Clubul României, Cartea
Românească, Bucureşti, 1932.
Ungeheuer H., Uber eine Methode zur kontinuierlichen Erfassung cler biologischen
Wetterwirkung. Fortschr. Med., 69, 285, 1951.
Vogt H., Lehrbuch der Băder- und Klimaheilkunde, Verlag von Julius Springer, Berlin, 1940.
Wachter H., Die Unruhe der Lufttemperatur als biometeorologischer Factor, Archiv. fur
Meteorol. Geophysik, Bioclim. Serie B, 24 (l - 2), 1976.
Weiche W. H., The climate and the human health. Introduction to the human biometeorology,
World Meteorological Organisation, 1984.
Witz H. E., Klima, Wetter und Gesundheit, Verlag H. Brodbeck - Frehner, Basel, 1991.
* ** Cura balneoclimatică. Indicaţii şi contraindicaţii. Edil. Medicală. Bucureşti, 1986.
* ** Problemes d'ionisation et d'aeroionisation (sub red. G. R. Rager), Ed. Maloine S.A.,
Paris, 1975.
* ** Studii şi cercetări de balneologie şi fizioterapie, voi I - X, 1956 - 1969.
* ** Culegere de lucrări ale Institutului de Meteorologie, 1966 - 1969.

141