DIAGNOSTICAREA

AUTOVEHICULELOR
Suport de curs
Prof. Dr. Ing. Nicolae ŢUREA

1
 1. PRINCIPIILE GENERALE ALE
DIAGNOSTICĂRII AUTOVEHICULELOR

OBIECTIVE
1. Definirea conceptelor utilizate în domeniul diagnosticării.
2. Prezentarea tipurilor şi claselor de diagnosticare.
3. Diagnosticarea la bord (OBD).

2
 GENERALITĂŢI
 1.1. Definiţii: Diagnosticarea tehnică a
autovehiculelor reprezintă totalitatea operaţiilor
tehnice şi tehnologice necesare pentru determinarea
stării tehnice şi a capacităţii de funcţionare a unui
sistem sau a întregului automobil, precum şi
evaluarea acestora în raport cu condiţiile de
exploatare, fără demontarea pieselor sau a
ansamblului respectiv.
 Diagnosticarea permite evaluarea resursei
remanente şi a capabilităţii funcţionale a
automobilelor, în limitele solicitărilor date de regimul
de exploatare şi a prognozării duratei sigure de
funcţionare (fără căderi).

3
1.2. Domenii de utilizare ale diagnosticării:
Domeniul principal de utilizare a diagnosticării în procesul de
mentenanţă a autovehiculelor îl reprezintă inspecţiile tehnice
planificate şi operative, controlul calităţii întreţinerii, reviziile
impuse de legislaţii pentru siguranţa circulaţiei şi protecţia
mediului.
1.3. Tipuri de diagnosticare:
Diagnosticarea funcţională cuprinde un complex de măsuri prin care
se verifică direct sau indirect capacitatea de lucru a unui sistem tehnic
pe baza măsurării principalilor parametri ai sistemului. Rezultatele
măsurătorilor se compară cu valorile limită stabilite pentru sistemul dat.
În funcţie de modul de efectuare, diagnosticarea funcţională poate fi
realizată intern (computer de bord) sau extern cu aparate specializate pe
sistemele autovehiculelor.

4
Diagnosticarea defectoscopică are menirea să determine:
 cauza defecţiunii;
 localizarea elementelor defecte sau a dereglajului;
 parametrul de stare modificat.
Un rol important al diagnosticării defectoscopice este şi aprecierea
modului în care sunt intercondiţionate regimul de exploatare, sarcina
de transport, regimul de mentenanţă, cu natura defecţiunii.
Funcţia de evaluare a diagnosticării defectoscopice are în vedere
stabilirea măsurilor de repunere în funcţiune a sistemului. Volumul
de muncă pentru repunerea în funcţiune îl constituie operaţiile de
reglaj necesare sau operaţiile de înlocuire a elementelor nereglabile
defecte.
Diagnosticarea duratei remanente de funcţionare este un alt
domeniu de aplicaţie al diagnosticării tehnice.
Această formă de diagnosticare se realizează ca o operaţie de sine
stătătoare de genul “verificare-planificare”. Pe baza rezultatelor se
prevăd termenele raţionale ale operaţiilor de întreţinere şi durata
funcţională fără căderi a automobilelor.
Diagnosticarea defectoscopică şi diagnosticarea resursei (duratei)
remanente de funcţionare formează împreună diagnosticarea de 5
degradare.
În afară de cele trei tipuri principale de diagnosticare amintite
mai înainte, există o clasificare tipologică după alte criterii.
În funcţie de câştigul informaţional se deosebesc:
• diagnosticările complexe (globale);
•diagnosticările de profunzime (pe elemente).
În cazul unei diagnosticări defectoscopice, prin diagnosticarea
complexă (globală) se determină sistemul care este defect sau
prezintă anomalii funcţionale şi după aceea, pe baza
diagnosticării de profunzime, elementul defect sau dereglarea
care a generat funcţionarea aparametrică.
Exemplu: Motorul se supraîncălzeşte:
•Prin diagnoză complexă se determină ca fiind defect sistemul de
răcire.
•Prin diagnoză de profunzime se constată elementul defect:
6
termostatul.
1.4. Clasele diagnosticării tehnice: Din punct de vedere al
scopului şi domeniilor de aplicaţie ale diagnosticării tehnice în
cadrul mentenanţei automobilelor, se deosebesc cinci clase de
diagnosticare:
Diagnosticarea empirică
În cadrul acestei forme de diagnosticare se face o evaluare a stării
tehnice pe baza datelor nominale obţinând o decizie de forma
bine-rău. Diagnosticarea empirică nu constituie o diagnosticare
tehnică exactă, deoarece nu poate realiza o prognoză de
funcţionare, însă la elemente sau sisteme simple poate fi
satisfăcătoare în cazul în care se efectuează de către un personal
cu experienţă. Se poate utiliza în cazul unei diagnosticări globale.
Diagnosticarea tehnică simplă se aplică la stabilirea stării tehnice
a sistemelor automobilului cu ajutorul aparatelor de măsură.
Evaluarea stării tehnice rezultă din compararea mărimilor
măsurate cu valorile nominale ale parametrilor de stare, respectiv
de diagnosticare şi prin urmărirea tendinţei de modificare a
parametrilor de diagnosticare în raport cu valorile limită de
degradare stabilite empiric. Pentru sistemele importante ale
automobilului se obţine o prognozare a resursei remanente de
funcţionare dar cu eroare relativ mare. Diagnosticarea tehnică
simplă se utilizează în cadrul diagnosticărilor globale sau
planificate care se practică la societăţile de transporturi. 7
Diagnosticarea tehnică cu un sistem de aparate de verificat şi
evaluarea statistică a stării de degradare.
Starea tehnică a sistemelor automobilului se determină cu un sistem
polivalent de aparate asistate de calculator. Evaluarea stării tehnice se face în
limitele de deteriorare stabilite anterior iar rezultatul diagnozei se
înregistrează şi se prelucrează statistic constituind baza pentru determinarea
resursei remanente de funcţionare.
Diagnosticarea tehnică cu un complex de aparate de verificat şi
prelucrarea automată a informaţiilor.
Starea tehnică se determină cu ajutorul unui complex de aparate de măsură.
Datele măsurate, se transmit unui sistem de diagnoză interior, respectiv
computer de diagnosticare, care coordonează procesele de măsurare şi
evaluează datele, acestea fiind stocate într-o memorie şi transmise unui
calculator exterior (casetă de diagnosticare).
Datele de măsurare, în cadrul acestei forme de diagnosticare, se prelucrează
automat iar pe imprimantă se obţin măsurile de repunere în funcţiune
(reglajele necesare, înlocuiri, etc.).
Totodată, datele obţinute după măsurare se stochează într-o memorie pentru
utilizări ulterioare. Această clasă este utilizată la diagnosticarea complexă şi
de profunzime a sistemelor complicate. 8
Diagnosticarea automată.
Se caracterizează prin determinarea şi evaluarea tuturor parametrilor de
diagnosticare într-o succesiune continuă, automată.
Automatizarea poate fi extinsă până la nivelul deciziilor de întreţinere.
Efortul manual se reduce la corectarea sau reglarea poziţională a
senzorilor, respectiv a canalelor de semnale, iar reglajele între două
măsurători necesare trebuie să se realizeze cu o probabilitate redusă. În
prezent în practica construcţiei şi exploatării automobilelor pot apărea şi
forme mixte.

9
10
 SISTEMELE DE DIAGNOSTICARE LA BORD - OBD
(On-Board Diagnosis)

• Sisteme computerizate care monitorizează starea

mecanismelor, a sistemelor de reducere a emisiilor, precum
şi a componentelor importante ale motorului.

• Sisteme de autodiagnosticare încorporate în module

electronice care se găsesc montate pe autovehiculele
moderne.

Paşii parcurşi în cazul detectării unei defecţiuni:

1. Apariţia unui semnal luminos de avertizare MIL (Malfunction
Indicator Lamp)

2. Generarea unui cod de defecţiune de către calculatorul de

bord şi stocarea acestuia în memoria calculatorului.

3. Alegerea unor acţiuni de restabilire.

11
Sistemul OBD a fost pentru prima dată introdus de către
firma General Motors în anul 1981.

Clasificare:
Sistemul OBD (1981-1996).

Sistemul OBD II (1996-prezent).

Sistemul OBD III (se află în prezent în faza de cercetare).

NEAJUNSURILE SISTEMULUI OBD:

1. Monitoriza numai sistemele care se ocupă cu reducerea
emisiilor autovehiculului.

2. Nu lua în calcul emisiile evaporative.

3. Lipsa standardizării în cazul:

- semnalului luminos de avertizare al defecţiunii;

- codurilor de diagnosticare ale defecţiunilor.

12
Transmiterea serială a datelor pentru sistemul OBD
(soluţie adoptată de Toyota în 1989).
13
ECM care echipa
autovehiculele anilor
1985-1987

ECM care echipa

autovehiculele anilor
1992-1995.

14
ECM care echipa autovehiculele actuale

15
Semnal luminos de avertizare a
conducătorului auto în cazul
apariţiei unei defecţiuni

Amplasarea conectorului în
partea stângă sub panoul de
bord al autovehiculului

16
SISTEMUL DE CONTROL AL MOTORULUI, CONFORM CU OBD II

17
MODULUL DE CONTROL
AL MOTORULUI ÎN
CAZUL SISTEMULUI
OBD II

18
 TRANSMITEREA DATELOR LA DISTANŢĂ ÎN CAZUL
SISTEMELOR OBD

Încorporarea transponderilor radio în cadrul sistemelor

de diagnosticare la bord ale autovehiculelor
Transponderul reprezintă un radio transmiţător-receptor,
activat să transmită datorită recepţiei unui semnal
prestabilit.
Standardul OBD III se referă la integrarea tehnologiei
transponderilor în cadrul sistemelor OBD II.

Transponderul plasat pe autovehicul, va transmite:

1. numărul de identificare al autovehiculului (VIN);

2. codul referitor la starea sistemului OBD;

3. codurile de diagnosticare ale defecţiunilor.

19
Sistem OBD III bazat pe tehnologia celulară
20
Pentru a exploata mai departe datele care au fost generate
de către sistemele de diagnosticare la bord, sunt necesare
un număr de sisteme IT (sisteme backend) ca parte a unei
infrastructuri IT,
având următoarele funcţii:
• stocarea datelor;
• exploatarea datelor;
• transmiterea datelor;
• securizarea datelor.

Telediagnosticarea reprezintă diagnosticarea cu ajutorul

telematicii.
Aplicarea telematicii în cazul autovehiculelor acoperă o largă
varietate de nevoi:
• telefon mobil;
• aplicaţii mobile de birou: e-mail, fax;
• asistenţă în caz de urgenţă sau accident;
• îndrumare de parcurs (route-guidance).
21
Exemplu de asistenţă în caz de urgenţă 22
23
24
25