Cultura Si Civilizatie Vartolomei PDF

UNIVERSITATEA „POLITEHNICA” DIN
TIMIŞOARA
CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE
Curs pentru învăţământ deschis la

distanţă
Tutor: Mihaela VARTOLOMEI
Timişoara
2008
Create PDF files without this message by purchasing novaPDF printer (http://www.novapdf.com)
CUPRINS
INTRODUCERE.........................................................................5
CAPITOLUL I. Trend şi evoluţii ale culturii şi civilizaţiei

pe continentul european.................................7
1.1. Cultură şi civilizaţie – includere sau
complementaritate..............................................................7
1.2. Europa – un Turn Babel al culturilor şi al limbilor................9
CAPITOLUL II. Construcţia europeană – „o trupă

în marş”.........................................................16
2.1. Sfârşitul războiului, Planul Marshall...................................16
2.2. Tratatul de la Paris. Planul Schuman................................17
2.3. Tratatul de la Roma...........................................................19
2.4. Tratatul de la Bruxelles......................................................23
2.5. De la 6 la 9, la 10 şi apoi la 12..........................................23
2.6. Acordul de la Schengen....................................................26
2.7. Cartea Albă: Charta Pieţei Unice şi desăvârşirea
Tratatului de la Roma.......................................................27
2.8. Actul Unic European..........................................................27
2.9. Tratatul de la Maastricht....................................................29
2.10. Europa celor 15...............................................................32
2.11. Tratatul de la Amsterdam................................................32
2.12. Tratatul de la Nisa...........................................................33
2.13. Strategia de la Lisabona..................................................33
2.14. Extinderea spre Est.........................................................34
2.15. Proiectul Constituţiei Europene.......................................36
2.16. Turcia – un invitat controversat.......................................38
CAPITOLUL III. Sistemul instituţional al

Uniunii Europene.........................................44
3.1. Instituţii şi organe ale UE...................................................44
3.2. Comisia Europeană...........................................................46
3.3. Parlamentul European.......................................................48
3.4. Consiliul Uniunii Europene................................................50
3.5. Curtea Europeană de Justiţie............................................51
3.6. Curtea de Conturi..............................................................52
3.7. Organe comunitare............................................................52
2
CAPITOLUL IV. Teoria integrării – izvoare şi surse.
Integrarea şi politicile comunitare.............58
4.1. Izvoare şi surse ale teoriei integrării.
Modelul european.............................................................58
4.1.1. Teoria federalismului...................................................58
4.1.2. Teoria funcţionalismului...............................................60
4.1.3. Federalismul funcţional................................................60
4.1.4. Teoria transnaţionalismului..........................................61
4.1.5. Neofuncţionalismul......................................................62
4.1.6. Critica neofuncţionalismului. Teoria
neoinstituţionalismului.................................................64
4.1.7. Interguvernamentalismul.............................................64
4.2. Politicile comunitare..........................................................66
4.2.1. Politicile de însoţire......................................................67
4.2.1.1. Politica concurenţei şi libertatea economică..........67
4.2.1.2. Politica industrială şi competitivitatea....................69
4.2.1.3. Politica socială.......................................................70
4.2.1.4. Politica regională şi coeziunea economică şi
socială în UE.........................................................72
4.2.2. Politicile comune..........................................................74
4.2.2.1. Politica Agricolă Comună (PAC)............................74
4.2.2.2. Politica Comercială Comună (PCC).......................77
4.2.2.3. Politica Externă şi de Securitate Comună..............78
4.2.2.4. Politica Monetară Comună.....................................79
CAPITOLUL V. Simbolurile europene...................................82

5.1. Drapelul european.............................................................82
5.2. Imnul european..................................................................83
5.3. Ziua Europei – 9 mai.........................................................83
5.4. Deviza Uniunii Europene...................................................84
5.5. Moneda unică europeană – EURO...................................84
CAPITOLUL VI. Dinamică şi convergenţă în cadrul

Uniunii Europene.
Viitorul Uniunii Europene...........................91
6.1. Convergenţa în termeni reali.............................................91
6.2. Convergenţa în termeni nominali..................................... .94
6.3. Viitorul Uniunii Europene...................................................96
6.3.1. Integrarea în sens european........................................96
3
6.3.2. Fundamentele integrării economice europene............98
6.3.3. Etapele integrării europene..........................................99
6.4. Viitorul integrării europene...............................................101
6.5. Dezvoltarea integrării diferenţiate....................................102
CAPITOLUL VII. România şi Uniunea Europeană..............106

7.1. Problematica extinderii....................................................106
7.1.1. Condiţiile de îndeplinit de către candidaţii la aderare106
7.1.1.1. Identitatea europeană..........................................107
7.1.1.2. Statutul democratic..............................................107
7.1.1.3. Acceptarea acquis-ului comunitar........................108
7.1.1.4. Aptitudinea de aplicare a sistemului comunitar....110
7.1.1.5. Participarea la cele trei Comunităţi......................110
7.1.2. Procedura de aderare................................................110
7.1.3. Excluderea şi retragerea din Uniunea Europeană.....111
7.1.4. Extinderea spre ţările Europei Centrale şi de Est......112
7.2. Procedura de aderare a României la UE........................113
7.2.1. Efectele aderării României la Uniunea Europeană....114
7.2.1.1. Efectele economice..............................................114
7.2.1.2. Piaţa financiară şi restructurarea sistemului
bancar..................................................................115
7.2.1.3. Privatizarea şi restructurarea întreprinderilor cu
capital de stat şi a înteprinderilor cu capital de stat
în agricultură........................................................116
7.2.1.4. Realizarea capacităţii de a face faţă presiunilor
competitive şi forţelor de piaţă din Uniunea
Europeană...........................................................117
7.2.1.5. Consolidarea statului de drept şi consolidarea
democraţiei..........................................................118
7.2.1.6. Politica industrială şi comercială a României
armonizată cu aquis-ul comunitar.......................119
7.2.1.7. România în dinamica bugetului comunitar...........123
7.2.2. Analiză în termeni de beneficiu-cost. Costul alegerii.126
7.2.2.1. Beneficii ale României din aderarea la UE..........127
7.2.2.2. Costurile aderării României la UE........................134
7.2.2.3. Costul de oportunitate al aderării la UE...............138
INTRODUCERE
Aderarea României la Uniunea Europeană şi eforturile

sale de integrare în structurile europene, impune cu necesitate
familiarizarea publicului român cu specificul mecanismelor
europene, iar cunoaşterea istoriei Uniunii Europene, mai ales
de către cetăţenii săi, este un act de cultură şi civilizaţie
contemporană. Evoluţia postbelică europeană a determinat
dezvoltarea de noi perspective privind construcţia europeană şi
realizarea Uniuni Politice în Europa pentru desăvârşirea Uniunii
Europene.
Experimentul celor şase state europene fondatoare,
reprezintă o parte dintr-un fenomen politic, economic şi social şi
se poate aprecia că dinamica universală a integrării regionale
îşi are rădăcinile în acest prin demers european.
Studiul integrării europene, ca proces, pare să fie
caracterizat prin patru abordări majore:
1. perceperea UE ca o organizaţie internaţională;
2. perceperea integrării europene ca un exemplu de
„regionalism” în economia şi politica globală (tendinţa
statelor de a se grupa în blocuri);
3. tratarea Uniunii Europene ca un cadru pentru studiul
dinamicii conceperii politicilor comune (Uniunea
Europeană este un exemplu de sistem complex de
politici);
4. acceptarea Uniunii Europene ca un fenomen sui generis
(fenomen istoric).
Cu toate aceste dezbateri, este însă cert că Uniunea
Europeană este o organizaţie unică, apărută în circumstanţe
istorice unice, caracterizată de o arhitectură instituţională şi
juridică, spre deosebire de alte organizaţii internaţionale şi
sistemele politice naţionale. Pe de altă parte, chiar această
unicitate creează probleme, deoarece fiind originală nu i se pot
aplica teoriile clasice, ducând astfel la dilema valabilităţii
teoriilor generale ale integrării.
În acest scop, lucrarea de faţă este structurată după
cum urmează.
Primul capitol tratează succint noţiunile de cultură şi
civilizaţie, precum şi evoluţia privind cultura şi civilizaţia
5
europeană. Uniunea Europeană are o istorie proprie, un punct
de pornire, o motivaţie şi un scop. Deoarece construcţia
europeană concretizată în prezent în Uniunea Europeană,
reprezintă o formulă nefinalizată, o acţiune ce nu poate decât
să avanseze în lărgime şi adâncime, capitolul 2 tratează
Uniunea Europeană de la idee la concret. În cei peste 50 de ani
de existenţă, ea a contribuit să aducă pacea pe continentul
european. Pe lângă istorie, ea are instituţii proprii ce formează
o ordine economică şi juridică comunitară. În funcţionarea lui,
sistemul instituţional este atât simplu cât şi complicat. Acest
aspect este tratat în capitolul 3 al lucrării de faţă. Capitolul 4
abordează sursele teoriei integrării, deoarece teoria integrării a
reprezentat şi reprezintă aspectul teoretic fundamental al
studiilor europene. Demersurile teoretice care au debutat în anii
1950-1960 au oferit modele privind dezvoltarea formelor
guvernanţei supranaţionale şi modele prin care cooperarea în
domenii din sfera tehnică şi economică poate duce la o
integrare politică accentuată şi rapidă între state. De
asemenea, datorită faptului că de-a lungul timpului UE şi-a
construit propriile valori şi simboluri, capitolul 5 prezintă această
radiografie. Capitolul 6 abordează procesul convergenţei în
cadrul Uniunii Europene. Există două aspecte majore: relaţia
economic-politic şi viitorul statului naţiune adică organizarea
societăţilor avansate. Comunităţile Europene au implementat
aceste chestiuni, dar ambiţia era de a le duce mult mai departe
decât Europa, de a le extrapola întregii lumi. Ultima parte a
lucrării se concentrează pe studiul situaţiei României, ca
valoare adăugată Uniunii Europene, prin eforturile făcute în
ultimele decenii în vederea aderării la UE, în procesul de
tranziţie parcurs în procesul aderării şi integrării în Uniunea
Europeană.
Lucrarea de faţă este adresată, în mod deosebit,
studenţilor la curs de zi sau învăţământ la distanţă, de la
Universitatea Politehnica din Timişoara, dar şi publicului larg
dornic să cunoască istoria, realităţile şi tendinţele evolutive ale
UE, ca acte de cultură şi civilizaţie contemporană.
Timişoara, octombrie 2008

Mihaela VARTOLOMEI
6
CAPITOLUL I
TREND ŞI EVOLUŢII ALE CULTURII ŞI CIVILIZAŢIEI
PE CONTINENTUL EUROPEAN
1.1. Cultură şi civilizaţie – includere sau

complementaritate
Termenul de „civilizaţie” („kultur” la tezele lui Spengler),

poate fi abordat în două sensuri. Sensul pluralist (sau relativ)
este reprezentat de sensul istoric civilizaţie reprezentând o
istorie a unei culturi superioare (Marchizul de Mirabeau). În
sens monist (absolut) reprezentat de sensul etimologic,
civilizaţia este reprezentată de limbă, instituţii, obiceiuri, tehnici,
credinţe, moduri de gândire, astfel, civilizaţia este abordată ca o
unitate, sui generis (Wilhelm von Humboldt).
Într-o altă exprimare, civilizaţia reprezintă un vag
ansamblu de tehnici, de moravuri, de cultume, de instituţii, de
credinţe sau de creaţii artistice şi inteletuale. Ca şi exemple de
astfel de civilizaţii, putem aminti: civilizaţia egipteană, civilizaţia,
elenică, civilizaţia chineză, civilizaţia indiană etc.
Cuvântul „civilizaţie” pare să se fi nascut în Franţa, la
mijlocul secolului al XVIII-lea (mai precis 1756), sub pana
Marchizului de Mirabeau, tatăl faimosului tribun. Cuvântul
„civiliser” exista deja la sfârşitul secolului al XVI-lea, cu două
sensuri diferite. Unul ţinea de jargonul juridic ( a trece un proces
din domeniul criminalistic în cel civil), altul însemna acţiunea de
a-i civiliza, adică de a-i face mai urbani, mai rafinaţi, pe
sălbatici, pe barbari sau pe bădărani. Latina cunoştea deja
antinomia „civilis-silvaticus”. Cu trecerea timpului începea să se
contureze o convingere nouă: umanitatea progrea continuu,
ceea ce determina începutul hegemoniei mondiale a
Occidentului. Astfel, a te civiliza însemna a adopta modul de
viaţă occidental. Civilizaţia era starea de mare rafinament pe
care o atinsese Europa Occidentală şi, mai precis, o anumită
clasă socială din sânul acestei Europe.
Deşi cuvântul „cultură” era străvechi („cultura mentis” =
„cultura spiritului” – îmbogăţire a spiritului), începe să se facă
distincţia dintre acesta şi cuvântul „civilizaţie”. Distincţia devine
clasică în Germania: „Kultur” insemna ansamblul unei civilizaţii
considerate în desfăşurarea ei istorică, un grad superior de
rafinament ce s-ar manifesta în artă şi ştiinţă (ansamblul
creaţiilor spirituale ale unei societăţi, al trăsăturilor sale morale
cele mai originale); „Zivilisation” însemna, mai mult, ansamblul
achiziţiilor materiale ale unei societăţi, progresul tehnicilor şi
instituţiilor ei. În Franţa şi în ţările anglo-saxone, nu se face
această distincţie. În Rusia există influenţe, de la Alexander
Herzen şi până la Berdiaev, trecând prin Dostoievski, Aksakev,
Danilevski, Pobedonosţev.
Cuvintele îşi au viaţa lor proprie şi cele mai vii sunt, în
chip firesc, cele mai bogate în sensuri. Din cele prezentate mai
sus se poate concluziona că termenul de civilizaţie include pe
cel de de cultură. De exemplu se poate vorbi despre civilizaţia
chineză în timpul lui Tai Zong, în cadrul civilizaţiei chineze, sau
despre cultura franceză în timpul lui Ludovic al XIV-lea, în
cadrul civilizaţiei occidentale.
Ca şi exemple de civilizaţii mondiale amintim:
1. civilizaţia egipteană (Egipt) secolul XXX înainte de
Hristos, înlocuită de civilizaţia babiloniană şi dispare sub
influenţa Orientului Mijlociu şi a Greciei;
2. civilizaţia babiloniană (Orientul Mijlociu) – în anul 539
Cyrus ocupă Babilonul. Este înlocuită de civilizaţia
elenică;
3. civilizaţia cretană – înlocuită de civilizaţia elenică;
4. civilizaţia elenică sau greco-romană (Războiul
Peloponez – 431);
5. civilizaţia bizantină sucombă sub loviturile civilizaţiei
arabe şi e convertită la civilizaţia occidentală;
6. civilizaţia occidentală (duelul Carol Quintul – Francisc I);
7. civilizaţia arabă sau islamică (sub turcii otomani,
supunerea Arabiei şi a Egiptului);
8. civilizaţia indiană sucombă în faţa civilizaţiei arabe
(secolul XII - XIII) şi a celei occidentale (secolul XVIII),
supravieţuieşte până astăzi;
9. civilizaţia chineză sau extrem-orientală
10. civilizaţia precolumbiană (Mexic, Peru) – distrusă de
civilizaţia occidentală.
8
1.2. Europa – un „Turn Babel” al culturilor şi al
limbilor
În decursul istoriei, spaţiul şi spiritul european, ale

bătrânului continent, „Lumea veche”, a demonstrat că formează
o singură familie – cu secole în urmă Europa nu avea frontiere
şi nici pieţe delimitate pe criterii naţionale, monedele de aur şi
argint circulau pe tot cuprinsul continentului, paşaportul nu a
fost inventat decât în secolul al XIX–lea. Istoria însă şi-a urmat
cursul său propriu iar Europa s-a modelat în funcţie de
supremaţia geopolitică, economică şi culturală a unei zone sau
a alteia: Grecia antică (principala referinţă din punct de vedere
cultural), Imperiul Roman, Imperiul Bizantin. În Evul Mediu s-au
conturat două arii importante de cultură şi civilizaţie: prima
gravitând în jurul Bisericii Romano-Catolice (popoarele
neolatine), iar a doua în jurul Bizanţului (popoare cu limbă
greacă). După apariţia statelor naţionale, fiecare şi-a construit
propria cultură şi civilizaţie, cu elemente comune dar şi
numeroase elemente specifice, diferite de la o ţară la alta.
Astfel, a apărut o nouă noţiune, cea de interculturalitate, care
exprimă interacţiunea dintre două sau mai multe culturi. Deşi
termenul de interculturalitate aparţine ultimelor decenii, acest
fenomen nu este o noutate, manifestându-se de-a lungul istoriei
de fiecare dată când expansiunea unui mare imperiu a adus la
un loc mai multe popoare, mai multe mentalităţi, mai multe
culturi şi civilizaţii.
Ideea de uniune a Europei, trecând de la visul filozofilor
şi vizionarilor (Victor Hugo inspirat de idealurile umaniste
reclama formarea „Statelor Unite ale Europei”) până la
realizarea concretă a Uniunii Europene prin Tratatul de la
Maastricht, s-a confundat multă vreme cu ideea de organizare a
lumii, asimilare ce apare la majoritatea marilor precursori ai
„ideii europene”. Astfel, Emeric Cruce, contemporan cu Ludovic
al XIII-lea, preot şi profesor de matematică, publică în 1623,
Nouveau Cynée, lucrare în care preconizează organizarea păcii
internaţionale prin arbitraj: o adunare permanentă ar avea în
acest scop sediul la Veneţia şi ar permite deopotrivă
menţinerea păcii şi dezvoltarea schimburilor comerciale. În
„Marele Proiect al lui Henric al IV-lea”, Sully, fostul ministru al lui
9
Henric al IV-lea, îşi dezvoltă concepţia sa despre o Europă
remodelată în cincisprezece state, sub un consiliu comun.
William Penn (quaker-ul englez care va fi legislatorul viitoarei
Pennsylvanii) propune în „Eseu pentru pacea actuală şi viitoare
a Europei” (1693) o schemă în care reprezentanţii europeni să
fie reuniţi într-o Dietă, diciziile să fie luate cu o majoritate de trei
pătrimi şi Dieta să fie dotată cu forţă armată. Abatele de Saint-
Pierre îşi leagă numele de faimosul „Proiect de pace eternă”
(1712) în care schiţează un Senat european cu competenţe
legislative şi judiciare. Jeremy Bentham redactează în 1789
(dar publică abia în 1839) „Plan al unei păci universale şi
eterne” introducând o idee nouă: presiunea opiniei publice
internaţionale. Alt „Proiect de pace eternă” este cel al lui Kant
din 1795, ce influenţează considerabil pe preşedintele
Woodrow Wilson, proiect în care schiţează o veritabilă teorie
pacifistă şi internaţionalistă: el studiază pentru prima dată
cauzele războiului, leagă pentru prima dată democraţia şi
internaţionalismul. În secolul al XIX-lea, este anunţată o
veritabilă exaltare a spiritului european de către Doamna de
Staël, în cuvintele: „De acum e necesar să avem spiritul
european”. Citatele lui Victor Hugo sunt revelatoare: „Va veni o
zi când bombele vor fi înlocuite ... de venerabilul arbitraj al unui
mare Senat suveran care va fi în Europa ceea ce Adunarea
legislativă este în Franţa”. În 1849 îi revine lui Hugo să
prezideze „Congresul Prietenilor Păcii”, lansând un apel în
vederea creării Statelor Unite ale Europei. După eşecul
sistemului napoleonean care reprezenta, în felul său, o
încercare de unificare a Europei, Directoratul european capătă
formă. Prin Tratatul de la Chaumont din 1814, cei „Patru Mari”
(Anglia, Austria, Prusia, Rusia) hotărăsc să se concerteze în
legătură cu mijloacele corespunzătoare pentru menţinerea
păcii. Congresul de la Viena (septembrie 1814-iunie 1815)
reprezintă de fapt reconstrucţia politică efectivă a Europei sub
tutela celor Patru. „Pactul Sfintei Alianţe” din 26 septembrie
1815 (datorat inspiraţiei mistice a ţarului Alexandru şi
relativismului diplomatic al Prinţului Klemens Wenzel von
Metternich) consacră principiul unei garanţii mutuale a
integrităţii teritoriale şi a sistemului de guvernământ din fiecare
stat european. Tratatul de la Paris din 20 noiembrie 1815 va
10
consacra „Cvadrupla Alianţă”, mult mai eficientă decât Pactul.
În 1818, Franţa este admisă în cadrul acestui Directorat.
Directoratul european se va manifesta prin conferinţe
diplomatice a căror periodicitate şi participanţi variază. Noul
sistem numit „Concertul European” îşi demonstrează şi el
eficienţa: din 1823 până în 1914 sunt rezolvate în acest context
o serie de aspecte politice continentale: Conferinţa de la Londra
din 1830 (rezolvă problema belgiană), Conferinţa de la Paris din
1856 (consacră intrarea Imperiului Otoman în Concertul
European), prima Conferinţă de la Berlin din 1878 (consacrată
examinării problemelor balcanice), a doua Conferinţă de la
Berlin din 1885 (consacrată problemelor coloniale, în special
împărţirii bazinului din Congo), Conferinţa de la Algesiras din
1906 (în chestiunea Marocului). Însă, Concertul European se
dovedeşte ineficient atunci cănd două mari state se confruntă:
aşa s-a întâmplat în 1870 şi, mai ales, în 1914 (când se
declanşează primul „război civil european”).
Aceste proiecte europene nu reflectă conştientizarea
unui „regionalism european” ci exprimau dorinţa unei organizaţii
internaţionale de securitate colectivă. Prin „Europa” se evocă
astfel, o ideală „societate a naţiunilor”.
Abia spre sfârşitul celui de-al doilea conflict mondial se
pare că Europa înregistrează realizări efective pe drumul
unificării. În contextul acestor evenimente, marile personalităţi
ale vremii au lansat conceptul politic, social, economic, cultural
al unei uniuni continentale. Un demers de avangardă al
unificării bătrânului continent, ca mijloc de reconciliere între
Franţa şi Germania, un semn al intuiţiei politice privind viitorul
Europei, îl reprezintă sensul istoricului discurs rostit la Zürich, în
Elveţia, în 19 septembrie 1946, de primul ministru al Marii
Britanii, Winston Churchill, care menţiona oportunitatea
realizării unei noi configuraţii a continentului european,
respectiv a constituirii aşa-numitelor „State Unite ale Europei”
(încă din octombrie 1942 Churchill îi adresează un
memorandum lui Anthony Eden asupra „Statelor Unite ale
Europei”), luând ca model federaţia reprezentată de SUA, în
scopul evitării atragerii statelor europene într-un nou război
mondial (pe plan politic) şi realizarea reconstrucţiei economiei
ţărilor europene (pe plan economic). Punerea în practică a
11
acestui proiect a fost deosebit de dificilă. Pentru a se evita
riscul compromiterii definitive a ideii de unitate şi de stabilitate
europeană, fondatorii Comunităţilor Europene au preconizat
realizarea progresivă a unor structuri care să ducă la creşterea
solidarităţii de fapt între economiile şi statele europene, în
condiţii de pace, securitate şi libertate. Însă la acea vreme, se
produsese deja „schisma” dintre marii învingători, precum şi
divizarea Europei: timp de patruzeci şi cinci de ani, doar
popoarele din vestul Europei vor lua parte la marea mişcare de
construcţie economică, socială şi politică a Europei.
A fost nevoie de două războaie mondiale pentru ca
europenii să reflecteze asupra unificării continentului european
pe cale paşnică, optând pentru integrarea pe toate planurile
(mai întâi în unirea pieţelor europene în vederea înfăptuirii, pe
termen lung a integrării politice şi realizarea Uniunii Politice), în
urma semnării Tratatului de la Paris (la 18 aprilie 1951),
Tratatului de la Roma (la 25 martie 1957), Tratatul de la
Bruxelles (la 8 aprilie 1965), Actul Unic European (în 1986),
Tratatul de la Maastricht (la 7 februarie 1992), Tratatul de la
Amsterdam (17 iunie 1997), Tratatul de la Nisa (11 decembrie
2000). Mai întâi s-a realizat „Europa piaţă” şi urmează să se
realizeze „Europa putere”.
Uniunea Europeană este o formulă, ca multe altele ce
s-au perindat prin spaţiul european. Formulele vin şi pleacă,
popoarele rămân, de aceea este bine ca şi această formulă să
fie privită realist şi nu mistificându-o sau cerându-i mai mult
decât poate exprima în fiecare moment al evoluţiei.
Europenismul sau ideea de unitate europeană este o ideologie
a secolului al XX-lea şi începutului secolului XXI şi mileniul III al
erei noastre. După ce alte ideologii au fost supuse unor mari
încercări în cursul secolelor, lumea avea nevoie de o altă idee
mobilizatoare şi nu a fost greu să se vadă în europenism o
nouă forţă antrenantă pentru marile segmente de populaţie, mai
mult sau mai puţin, dezamăgite în aspiraţiile ei spre o stare
materială mai bună.
Din grija de a asigura egalitatea ţărilor membre,
Uniunea foloseşte oficial toate limbile vorbite în ţările membre.
Astfel, tone de documente produse zilnic de instituţiile Uniunii
sunt editate în germană, engleză, daneză, spaniolă, finlandeză,
12
franceză, greacă, italiană, olandeză, portugheză, suedeză,
bulgară, româna etc.
UE este un paradis al traducătorilor şi interpreţilor –
sunt câteva mii angajaţi permanent, plus colaboratori. În timpul
conferinţelor de presă, ei oferă o traducere simultană în toate
limbile oficiale ale Uniunii.
În noua Uniune extinsă ar fi uneori extrem de dificil să
existe 27 de limbi oficiale. Nu este uşor să se găsească un
interpret capabil să traducă din turcă în olandeză sau din
estoniană în finlandeză, de aceea s-a şi pus la punct un „sistem
de limbi pivot” care constă în traducerea dintr-o limbă în alta
trecând printr-o altă limbă mai universală, de obicei engleza. În
acest Turn Babel se folosesc în principal engleza, franceza,
spaniola, germana şi italiana, dar cea care domină este
engleza. Deşi Regatul Unit nici măcar nu a adoptat moneda
euro, 55% dintre documentele Comisiei europene sunt scrise
prima dată în engleză înainte de a fi traduse şi 33% în franceză.
Evoluţia contextului internaţional şi sfârşitul organizării
bipolare a lumii au determinat să dispară vocaţia originală a
Uniuni: – consolidarea păcii şi democraţiei – care se definea în
raport cu o dublă apartenenţă la „lumea liberă” şi alianţa
atlantică.
Dacă raţiunea va triumfa, mileniul trei va aparţine
culturii, singura alternativă pentru civilizaţie şi progres.
REZUMAT
Cuvintele îşi au viaţa lor proprie şi cele mai vii sunt, în

chip firesc, şi cele mai bogate în sensuri. Distincţia dintre cele
două sintagme „cultură” şi „civilizaţie”, devine clasică abia în
Germania după secolul XVIII.
Noţiunea de cultură reprezintă ansamblul creaţiilor
spirituale ale unei societăţi, al trăsăturilor sale morale cele mai
originale.
Noţiunea de civilizaţie se referă mai mult, la ansamblul
achiziţiilor materiale ale unei societăţi, progresul tehnicilor şi
instituţiilor ei.
Dacă privim istoria în lungă durată, vom observa că
îndată ce a inflorit civilizaţia occidentală, prin epoca Renaşterii
13
(secolele XV-XVI, sfârşitul Evului Mediu), s-a născut, în acelaşi
timp, pe rând, ambiţia fiecărui mare popor de a fi el acela care
să domine Europa. A început Carol Quintul, care era, ca rege al
Spaniei, bogat prin aurul şi argintul adus din America de curând
descoperită şi era, în acelaşi timp, împărat în Germania. Dar s-
a izbit de Franţa, pe atunci ţara cea mai bogată şi cea mai
populată din Europa, şi n-a mai putut înfăptui „Europa unită”
după cum a vrut. Astfel, acest război de hegemonie asupra
Europei, a început pe la 1520. Spaniei îi va lua locul Franţa, de
la Ludovic al XIV-lea până la Napoleon, care încearcă să facă
din Europa, o Europă franceză. Din veacul al XIX-lea germanii
încearcă, la rândul lor – începând cu Bismark (victoria împotriva
Franţei în 1870) şi până la căderea lui Hitler - să obţină
hegemonia asupra Europei. A urmat reorganizarea teritorială a
continentului după primul război mondial: au fost create 38 de
state, la ale căror frontiere au fost adăugaţi 8.000 de kilometri.
Cel de-al doilea război mondial s-a soldat cu mari distrugeri
materiale şi pierderi de vieţi omeneşti. Această ultimă încleştare
a marilor puteri pentru dominaţia asupra civilizaţiei noastre pare
să se termine în 1945, o dată cu prăbuşirea Germaniei, dar
suntem doar la jumătatea drumului. Toate puterile mari din
trecut, Spania, Franţa, Germania, Italia, Austro-Ungaria, sunt la
pământ. În picioare au rămas cele două mari puteri periferice:
Rusia şi SUA., cu două sisteme politico-sociale diferite, Europa
intrând sub sfera influenţelor acestor două mari puteri. O altă
consecinţă nefastă asupra vechiului continent a constituit-o
creşterea sferei de influenţă a Uniunii Sovietice în Europa
Centrală şi de Est.
UE a fost creată după încheierea celui de-al Doilea
Război Mondial pentru a garanta pacea, prosperitatea şi
stabilitatea pe continentul european, pentru cetăţenii Europei.
Uniunea Europeană reprezintă un ansamblu de state
europene, care şi-au exprimat liber voinţa de a participa la
punerea în comun a culturilor, economiilor şi sistemelor sale.
În Uniunea Europeană, limbile tuturor statelor membre
sunt considerate limbi oficiale, ceea ce poate provoca dificultăţi
la nivel administrativ.
Cu toate acestea, Europa este în primul rând un spaţiu
şi o cultură şi apoi o economie şi o politică. Europa ca spaţiu
14
este o splendoare geografică, Europa culturii este un ansamblu
de nestemate, Europa economică este o reuşita, Europa
politică trebuie să devină o lume a păcii şi stabilităţii. Dacã
ratiunea va triumfa, mileniul trei va apartine culturii, singurã
alternativã pentru civilizatie si progres.
ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE
1. Ce semnifică noţiunea de cultură?

2. Ce semnifică noţiunea de civilizaţie? Exemplificaţi.
3. Care este relaţia dintre cele două sintagme (includere
sau complementaritate)? Exemplificaţi.
4. Ce reprezintă termenul de interculturalitate?
Exemplificaţi.
5. Daţi exemple privind sorgintea ideii de unificare a
Europei.
6. Ce este Uniunea Europeană, care este motivaţia
primordială a creării Uniunii Europene şi când a început
să se contureze Uniunea Europeană?
7. Câte limbi oficiale are Uniunea Europeană?
8. Exemplificaţi atitudini de hegemonie asupra Europei, în
ultimele secole, precum şi rezultate ale acestor intenţii.
9. Specificaţi diferenţa dintre Uniunea Europeană actuală şi
alte acţiuni de unificare pe continentul european (ca idee
de plecare a construcţiei, cât şi ca instrumente de
realizare).
10. Cum şi-a adaptat UE misiunea şi valorile sale esenţiale
la realităţile secolului XXI?
Bibliografie recomandată:
1. Jacob BURCKHARDT, Die Kultur der Renaissance in
Italien, Basel, 1860
2. Pascal FONTAINE, Construcţia europeană de la 1945
pînă în zilele noastre, Institutul European, Iaşi, 1998
3. Georg Wilhelm Friedrich HEGEL, Prelegeri de istorie a
filosofiei, Editura Academiei, Bucureşti, 1964
15
CAPITOLUL II
CONSTRUCŢIA EUROPEANĂ – „O TRUPĂ ÎN
MARŞ”
2.1. Sfârşitul războiului, Planul Marshall
După cel de-al doilea război mondial, ruptura dintre

Sovietici şi Occidentali este punctul de plecare al războiului
rece, rezultând „două Europe” separate de zidul (cortina) de fier
ridicat în jurul anului 1947 (figura 2.1.): Europa Occidentală şi
Europa de Est.
EUROPA OCCIDENTALĂ
Planul Marshall (ţările OECE)
Spania aderă la OECE în 1959
Membrii CAER în 1949
Albania, membră a CAER din 1950 până în 1961
Cortina de fier
Figura 2.1. Configuraţia Europei până la căderea Zidului Berlinului
Pentru reconstruirea economiilor europene devastate

de război, secretarul de stat american generalul George
16
Marshall a lansat, pe 5 iunie 1947, într-un discurs rostit la
Universitatea Harvard, un program cunoscut sub numele de
Planul Marshall, un ajutor american condiţionat de realizarea
unei structuri organizaţionale comune. Astfel, la 16 aprilie 1948
a fost organizată la Paris Organizaţia Europeană de Cooperare
Economică (OECE), pentru a pune în aplicare planul Marshall
sau European Recovery Program (ERP). Şaisprezece state
sunt părţi ale acestei convenţii: Austria, Belgia, Danemarca,
Franţa, Grecia, Islanda, Irlanda, Italia, Luxemburg, Norvegia,
Olanda, Portugalia, Regatul Unit, Suedia, Elveţia, şi Turcia,
precum şi zonele occidentale de ocupaţie în Germania şi
teritoriul Triestului, iar ulterior se vor alătura Republica Federală
Germania (în 1955) şi Spania (în 1959). Ajutorul american s-a
ridicat între 1948 şi 1952 la 14 miliarde de dolari SUA, din care
85% sub formă de donaţii (materiale sau alimentare), restul sub
formă de credite şi subvenţii nerambursabile. Principalii
beneficiari sunt: Regatul Unit 24%, Franţa 20%, Italia 11%,
Germania de Vest 10%, Olanda 8%, restul la alte ţări. În plan
politic, programul s-a înscris pe linia eforturilor americane de
limitare a extinderii blocului comunist. OECE a fost însărcinată
mai întâi cu repartizarea ajutorului american înainte de a începe
propriu-zis construcţia europeană. A jucat de asemenea un rol
capital în organizarea liberalizării progresive a schimburilor
(reducerea contingenţelor) şi în crearea Uniunii Europene de
Plăţi (UEP) în 1950. Realizându-şi obiectivele, OECE lasă loc
altei organizaţii, la Convenţia din 14 decembrie 1960, numită
Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE)
care nu mai este exclusiv europeană; activitatea esenţială este
de a publica rapoarte privind situaţia economică a statelor
membre şi a altor ţări prin comparare. Statele Europei de Est,
sub presiunea URSS, refuză Planul Marshall, aderând la CAER
(Consiliul de Ajutor Economic Reciproc) în 1949.
2.2. Tratatul de la Paris. Planul Schuman
Punctul de pornire al procesului de unificare europeană

l-a constituit declaraţia ministrului de externe francez, Robert
Schuman, la 9 mai 1950, care reprezenta un plan pus la punct
împreună cu Jean Monnet (comisar al planului de dezvoltare a
17
Franţei), ce prevedea instituirea unei autorităţi comune unice a
întregii producţii de cărbune şi oţel din Franţa şi Republica
Federală Germania. Prezentată sub numele de „planul
Schuman de integrare europeană” iniţiativa franceză a captat
rapid interesul Germaniei, al cărei cancelar, Konrad Adenauer,
era, la rândul său, preocupat de problema reconcilierii franco-
germane, precum şi de asigurarea reintegrării ţării sale între
statele vestice dezvoltate. Această declaraţie reprezintă actul
de naştere a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului
(CECO), care stă la baza edificiului comunitar, concretizat prin
semnarea la Paris, la 18 aprilie 1951, a Tratatului Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului, intrat în vigoare la 25 iulie
1952, în urma ratificării de cele şase state fondatoare: Franţa,
Republica Federală Germania, Italia, Belgia, Olanda şi
Luxemburg (figura 2.2.). Tratatul a fost semnat pentru 50 de
ani, efectele sale încetând după data de 23 iulie 2002 (după
1997 s-a decis ca, după 2002, CECO să fie folosită ca un
instrument de finanţare a cercetării şi dezvoltării în industria
minieră).
Figura 2.2. Cele şase state fondatoare ale CECO
Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului suprimă

contingentările, taxele vamale la cărbune, oţel, fier între ţările
membre. Implementarea unui tarif vamal comun pentru cele
şase ţări protejează aceste organizaţii noi de concurenţa
18
exterioară. Obiectivul său era crearea de pieţe comune în două
sectoare esenţiale pentru dezvoltarea economică, pentru acea
vreme, care să asigure pacea între popoarele europene
învingătoare şi cele învinse, facilitând colaborarea în cadrul
unor instituţii comune.
CECO funcţionează sub egida unui organism colegial:
Înalta Autoritate unde prim preşedinte este Jean Monnet.
Această instanţă supranaţională dispune singură de putere de
decizie (se situează deasupra celei a statelor). Sunt create, de
asemenea, un Consiliu de Miniştri, o Adunare Comună cu rol
consultativ, desemnată indirect, şi o Curte de Justiţie. Este, de
asemenea, independentă pe plan financiar deoarece resursele
sale provin direct dintr-un impozit pe producţie, iar obiectivele
sale erau expansiunea economică, ocuparea forţei de muncă,
creşterea nivelului de trai în industria minieră şi siderurgică. De
asemenea, se urmărea şi crearea unei pieţe unice pentru
cărbune şi oţel şi prevenirea exploatării excesive a materiilor
prime.
Războiul rece, care opune în Europa Americanii şi
Sovieticii, este la originea Cooperării militare europene:
Uniunea occidentală, creată în 1948, devine în 1954 Uniunea
Europei Occidentale (UEO). Ea constituie un sistem de alianţă
reunind cele şase ţări ale CECO şi Regatul Unit. Ulterior li se
adaugă Portugalia, Spania şi Grecia, dar în practică UEO este
înlocuită tot mai mult de Organizaţia Tratatului Atlanticului de
Nord (NATO) realizată în 1950. NATO regrupează o mare parte
din ţări care au acceptat planul Marshall şi la care se adaugă
Statele Unite şi Canada. Sistemul UEO cuprinde patru grade de
asociere: membri efectivi (cele 10 state membre ale UE şi ale
NATO), membri asociaţi (state membre NATO, nemembre UE:
Islanda, Norvegia şi Turcia), parteneri asociaţi (state care nu
sunt nici membre NATO, nici membre UE) şi state care au
statut de observator (Danemarca şi Irlanda).
2.3. Tratatul de la Roma
În cadrul Conferinţei de la Messina (Italia), care s-a

desfăşurat în perioada 1-2 iunie 1955, miniştrii de externe ai
celor şase state membre CECO, au decis să aprofundeze
19
procesul de integrare, instituind astfel, un comitet de experţi
prezidat de ministrul belgian de externe, Paul Henry Spaak, iar
raportul acestuia din 1956 a stat la baza negocierilor Tratelor
Comunităţii Economice Europene (CEE) şi ale Comunităţii
Europene a Energiei Atomice (CEEA/EURATOM). Tratatul de
constituire a Comunităţiilor Economice Europene (CEE) a fost
semnat la Roma, la 25 martie 1957, de către aceleaşi şase
state membre CECO (Marea Britanie refuză să participe) şi a
rămas în istorie drept Tratatul de la Roma. Acest Tratat a intrat
în vigoare la 1 ianuarie 1958 şi stabileşte drept obiective
principale crearea unei Pieţe Comune şi armonizarea
progresiva a politicilor economice ale statelor membre (pentru a
forma Marea Piaţă Europeană sau Piaţa Unică). Marea Britanie
a doptat o poziţie de superioritate faţă de noua organizaţie şi
faţă de celelalte state europene. Absenţa Marii Britanii a facilitat
însă crearea unei organizaţii mai puternice decât cele
tradiţionale, instituţii supranaţionale solide şi dotate cu puteri
decizionale reale.
Piaţa Comună reprezintă eliminarea barierelor
economice dintre statele membre, prin realizarea celor patru
libertăţi. Libera circulaţie a bunurilor (mărfurilor) dintr-un stat în
altul, presupunând armonizarea sistemelor de taxe vamale şi
reglementări comune în domeniile sănătate, protecţia
consumatorului, protecţia mediului, la care se adaugă
eliminarea tuturor obstacolelor din calea schimburilor
comerciale. Odată cu încheierea procesului de construcţie a
Pieţei Interne, la 1 ianuarie 1993, obiectivul liberei circulaţii a
mărfurilor a fost atins, în mare parte, existând totuşi unele
derogări. Libera circulaţie a persoanelor presupune că orice
cetăţean al unui stat membru are libertatea de a se stabili şi
lucra în alt stat membru, beneficiind de avantajele sociale ale
ţării gazdă, fără nicio discriminare şi fără procedurile de control
la intrarea pe teritoriul altui stat membru aplicabile persoanelor
din afara spaţiului comunitar. Libera circulaţie a serviciilor
presupune că acestea pot fi prestate în cadrul UE fără nicio
restricţie bazată pe naţionalitate. Libera circulaţie a capitalurilor
se referă la mobilitatea acestora între ţări ale căror monede
naţionale sunt diferite, putând avea consecinţe asupra
balanţelor de plăţi şi a stabilităţii monetare a statelor. În anul
20
1988, Consiliul de Miniştri (actualul Consiliu European) a decis
ca circulaţia capitalurilor între statele membre CEE să fie total
liberalizată până la 1 iulie 1990. Sediul CEE a fost de la început
la Bruxelles.
EURATOM (CEEA) are drept obiective dezvoltarea şi
cercetarea ştiinţifică în domeniul energiei nucleare, crearea
unei pieţe comune a combustibililor nucleari şi controlul
industriei nucleare care să împiedice orice utilizare ilegală a
materiilor de profil şi să asigure protecţia populaţiei. Tratatul
CEEA a fost încheiat pe termen nedeterminat.
Tot prin Tratatul de la Roma s-a constituit Comitetul
Economic şi Social (CES), cu competenţa de a da avize
instituţiilor comunitare de decizie asupra unor proiecte de
interes comunitar. Consultarea CES este obligatorie în
următoarele domenii: politica agricolă, politica socială, politica
de transporturi, politica mediului, fonduri structurale, securitatea
muncii şi piaţa internă, dar şi în alte domenii.
Prin Tratatul CEE a fost creat Fondul European de
Dezvoltare (FED), în scopul finanţării de proiecte de dezvoltare
economico-socială a unor ţări în curs de dezvoltare din zona
Africa-Caraibe-Pacific, denumite şi ţări ACP, cu care statele
membre ale CEE au menţinut relaţiile comerciale din perioada
colonială.
O dată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Roma a
fost înfiinţată şi Banca Europeană de Investiţii (BEI), cu sediul
la Luxemburg, reprezentând în acest moment, instrumentul
bancar al UE, respectând principiile economice şi bancare
clasice în materie de împrumuturi şi lucrând în strânsă legătură
cu celelalte instituţii financiare internaţionale. Aceasta acordă
împrumuturi şi garanţii pentru finanţarea unor proiecte de
investiţii în vederea unei dezvoltări echitabile în cadrul UE,
după 1990, şi în ţările Europei Centrale şi de Est candidate la
aderare.
Tratatul CEE consacră, la rândul său, o serie de
instituţii: Comisia, Consiliul de Miniştri, Parlamentul, Curtea de
Justiţie.
Comunităţile Europene au înregistrat un succes
răsunător în primii ani, iar acest progres economic înregistrat de
„Cei Şase”, a stimulat invidia Marii Britanii, dar şi teama de a fi
21
marginalizată printr-o prea strânsă apropiere franco-germană,
determinând-o să reacţioneze prin crearea la Stockholm în
1960, a Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS), alături
de Austria, Danemarca, Elveţia, Norvegia, Portugalia şi Suedia.
CEE 1958 (6)
CEE 1973 (9)
CEE 1981 (10)
CEE 1986
(12)
1990 integrarea
RDG în CEE
AELS (1993)
Figura 2.3. CEE vs AELS
Prin aderarea Marii Britanii la CEE, a Denemarcei şi a

Portugaliei AELS a început să dea semne de oboseală. În 1993
a fost propusă crearea de către CEE a unui Spaţiu Economic
European (SEE) de tipul zonei de liber schimb. Referendum-ul
negativ din Elveţia din decembrie 1992 a amânat intrarea în
acţiune a SEE-ului iar aderarea Suediei, Finlandei şi Austriei în
1993 la Uniunea Europeană a marcat de fapt sfârşitul AELS-
ului.
În anul 1960 a fost înfiinţat Fondul Social European,
reprezentând în acest moment instrumentul principal al politicii
sociale a UE, şi este alimentat prin contribuţia statelor membre
având rolul de a îmbunătăţii condiţiile de viaţă în UE.
22
2.4. Tratatul de la Bruxelles
La data de 8 aprilie 1965 a fost semnat Tratatul de

fuziune a celor trei comunităţi europene (CECO, CEE şi
EURATOM) şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1967. Deşi cele
trei îşi păstrează propria personalitate juridică, vor avea instituţii
comune: Comisia Europeană (rezultată prin fuziunea Inaltei
Autorităţi cu Comisia CEE), Consiliul Comunităţilor Europene,
Curtea Europeană de Justiţie şi Adunarea Parlamentară
(conscrarea denumirii de Parlament European are loc doar din
1986, prin Actul Unic European). În documentele oficiale se va
păstra denumirea de Comunităţile Europene, dar în mod uzual,
până la denumirea de Uniune Europeană, se va folosi sintagma
Comunitatea Europeană, CEE sau CE.
2.5. De la 6 la 9, la 10 şi apoi la 12
Tratatul de la Roma stipulează că orice stat european

poate solicita să devină membru al Comunităţii.
Marea Britanie convinsă că AELS-ul nu este suficient
de puternică să-i satisfacă interesele economice, îşi va
reconsidera poziţia faţă de CE. Datorită condiţiilor şi pretenţiilor
britanice percepute inacceptabile de către Franţa, precum şi
datorită unei suspiciuni privind o apropiere prea mare între
Marea Britanie şi SUA, Preşedintele Franţei, generalul Charles
de Gaulle s-a opus de două ori candidaturii britanice (1961,
1967), iar după plecarea acestuia (demisia şi ulterior decesul)
negocierile au sfârşit prin a fi admisă Marea Britanie în cadrul
CE, prin acceptarea de către noul preşedinte francez Georges
Pompidou. Tratatele de aderare la CE a Danemarcei, Republicii
Irlanda, Marii Britanii şi Norvegiei au fost semnate la 22 ianuarie
1972, iar la 1 ianuarie 1973, vor adera la CE: Danemarca şi
Irlanda (în urma referendumului), Marea Britanie (în urma
aprobării de căre Parlamentul britanic), aceasta din urmă
rămânând mereu un partener dificil şi capricios (în 1974 primul
ministru al Angliei, Harold Wilson a renegociat tratatul de
aderare).
În cadrul Conferinţei de la Paris din 9-10 decembrie
1974, şefii statelor membre decid crearea Consiliului European,
23
un forum de discuţii şi consultări guvernamentale de orientare
politică la cel mai înalt nivel, cu întâlniri regulate (la început
trianuale, apoi bianuale). În perioada 10-11 martie 1975, la
prima întâlnire a Consiliului European reunit la Dublin (Irlanda)
s-a decis înfiinţarea Fondului European pentru Dezvoltare
Regională (FEDER destinat reducerii decalajelor dintre
diferitele regiuni ale CE). Acordă ajutoare financiare zonelor
defavorizate.
Trei ţări mediteraniene se vor integra în CE: Grecia la 1
ianuarie 1981 (după o perioadă relativ scurtă de negocieri – din
1975 – Grecia fiind dispusă la concesii), Spania şi Portugalia la
1 ianuarie 1986 (după multe piedici ridicate de Grecia şi Franţa
– candidaturile au fost depuse în 1977).
Cele douăsprezece stele vor marca drapelul Uniunii de
mai târziu.
În 1975 a fost înfiinţat Grupul TREVI (Terorism,
Radicalism, Extremism, Violenţă), devenit operaţional din 1976,
iar odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht
(1992), activitatea grupului a fost oficializată în cadrul „pilonului”
al treilea al UE: Justiţie şi Afaceri Interne.
La 22 iulie 1975 a fost creată Curtea de Conturi a CE
(CCCE), fără a fi însă o instituţie comunitară, până la intrarea în
vigoare a Tratatului de la Maastricht. Are 15 membri aleşi
pentru şase ani, prin decizia unanimă a statelor membre, după
consultarea Parlamentului European. Rolul său este de a
controla dacă veniturile şi cheltuielile din bugetul comunitar au
fost legal obţinute şi utilizate şi dacă managementul financiar al
Uniunii Europene a corespuns programului stabilit la începutul
anului pentru care se efectuează controlul. Rezultatele obţinute
se concretizează într-un raport anual, pe baza căruia
Parlamentul European acordă Comisiei Europene descărcarea
bugetară.
La reuniunea Consiliului European din 1-2 decembrie
1975, s-a decis introducerea unui „paşaport european” pentru
cetăţenii statelor membre CE. Tratatul de nla Roma (TCE), în
versiunea consolidată, prevede că orice cetăţean al unui stat
membru CE, este, în acelaşi timp, cetăţean al CE beneficiind de
anumite drepturi (libertate de circulaţie pe teritoriul CE, drept de
24
a vota, drept la protecţie diplomatică, drept la peţiţie la
Parlamentul European).
La 16 februarie 1976, CAER format din ţările blocului
comunist, propunea încheierea unui acord între membrii CE şi
membrii CAER.
La 1 iulie 1977 au fost eliminate toate restricţiile vamale
dintre cei 9 membri ai CE.
La reuniunea Consiliului European de la Bremen, din 6-
7 iulie 1978, s-a decis crearea unui Sistem Monetar European
(SME) şi a unei unităţi monetare europene de schimb
(European Currency Unit - ECU), figura 2.4.. SME era un
mecanism prin care se asigura stabilitatea ratelor de schimb
între monedele statelor membre, ECU fiind o unitate „coş” în
care se introduceau, în proporţii determinate de forţa
economică naţională şi de locul ocupat în comerţul
intracomunitar, cu acordul unanim acceptat al statelor membre.
O regulă de bază a SME a fost că ţările participante trebuie să
intervină pe pieţele de schimb valutar atunci când monedele lor
se îndepărtează cu mai mult de 2,25% faţă de valoarea stabilită
pentru „cursul-pivot”.
Partea in % a fiecarei monede
8.28% franc
belgi an si 2.56% coroane
4.50% peseta 32.63% marca
luxemburghez daneze
spaniola germana
11.45% li ra
sterli na
0.53% drahma
ECU
greceasca
10.23% f lo rin 0.71% escudo 19.89% francul

1.06% lira francez
irlandeza ola ndez portughez
8.16% lira itali ana
Figura 2.4. European Curency Unit

25
În perioada 7-10 iunie 1979, în cele nouă state membre
au avut loc primele alegeri pentru Parlamentul European, ales
până atunci din rândul deputaţilor din parlamentele naţionale.
În cadrul reuniunii la nivel înalt de la Fontainbleau, din
perioada 25-26 iunie 1984, a fost adoptat şi conceptul de
„Europă a cetăţenilor”, care presupunea nu coalizarea statelor,
ci unirea oamenilor.
2.6. Acordul de la Schengen
La 14 iunie 1985, la Schengen (Luxemburg) s-a semnat

iniţial un acord între cinci state membre CE: Franţa, Germania,
Belgia, Olanda şi Luxemburg, ce viza eliminarea graduală a
controlului la frontierele comune ale statelor semnatare.
Acordurile semnate la 14 iunie 1985, completate prin
Convenţia Schengen (19 ianuarie 1990) prevăd:
- Măsurile comune pentru controlarea imigrărilor din
exteriorul CE în special din Est;
- Definirea unei politici de azil, de imigrare şi lupta contra
muncii şi şederii clandestine;
- Examinarea cererilor de azil pentru prima ţară a Uniunii la
care se va depune cererea;
- O listă cu ţările a căror cetăţeni vor trebui să aibe vize (mai
mult de 100 de ţări);
- Fişiere informatizate comunitare pentru lupta contra
terorismului, bandatismului. Sistemul de informare
Schengen (SIS) permite poliţiilor naţionale să facă
schimburi de informaţii şi de a exersa drepturi de a-i urmări
pe răufăcători pe teritoriul altor state membre, acţiune care
este realizată de către oficiul european de poliţie
(EUROPOL) creat prin Tratatul de la Maastricht (la Haga
funcţionează o unitate anti drog a Europolului).
Acordul Schengen a intrat parţial în vigoare la 26 martie
1995 pentru opt state semnatare (se adaugă şi Italia, Spania şi
Portugalia), cărora li se adaugă Austria (la 28 aprilie 1995),
Danemarca, Finlanda, Suedia (la 19 decembrie 1996) şi Grecia
(în 1998). Protocoale de aderare au mai fost semnate şi de
statele nordice: Islanda, Norvegia (19 decembrie 1996). După
26
intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, acest cadru de
cooperare a fost inclus în acquis-ul comunitar.
2.7. Cartea Albă: Charta Pieţei Unice şi

desăvârşirea Tratatului de la Roma
Comisia europeană publică în 14 iunie 1985 “Cartea

Albă privind realizarea pieţei interne” care inventariază toate
barierele care împiedică desăvârşirea pieţei interne. Piaţa
comună prevăzută prin Tratatul de la Roma nu era desăvârşită.
Obstacolele netarifare, regulile tehnice, normele de sănătate,
diferenţierile de fiscalitate indirectă, separau pieţele naţionale
prin „bariere invizibile”.
Raportul Cecchini publicat în 1988 sub titlul: ”Costul
non-Europa” arată avantajele potenţiale ale eliminării barierelor
netarifare şi a altor bariere (fizice, tehnice şi fiscale). Prin
eliminarea tuturor obstacolelor şi desăvârşirea pieţei comune se
vor putea realiza: o mai rapidă creştere economică, economii
de scară şi forţă puternică în lupta de concurenţă cu societăţile
americane şi japoneze.
Cartea Albă propune un ansamblu de texte legislative,
fiind un program şi un calendar pentru desăvârşirea Pieţei
Comune şi instaurarea Pieţei Unice în perioada 1985 – 1993.
Ea expune consecinţele eliminării fiecărei bariere şi precizează
măsurile de însoţire necesare.
2.8. Actul Unic European
Actul Unic, concretizând propunerile din Cartea Albă,

este semnat în intervalul 17-28 februarie 1986 şi intră în
vigoare, la 1 iunie 1987. Acesta este, din punct de vedere
juridic, un tratat.
Actul Unic vizează să reîntărească coeziunea
economică şi socială reducând decalajul dintre regiunile sărace
şi cele mai favorizate.
La 1 ianuarie 1993 Piaţa Comună declanşată prin
Tratatul de la Roma din 1957 a devenit în mod oficial o Piaţă
Unică fără frontiere interne. Obiectivul său este să asigure cele
patru libertăţi: libera circulaţie a mărfurilor, a serviciilor, a
27
capitalurilor şi a persoanelor. S-au eliminat frontierele fizice,
fiscale şi tehnice care se opuneau liberei circulaţii a produselor.
„Vameşii, controlorii fiscali, inspectorii veterinari au dispărut de
la frontierele dintre statele Uniunii”.
Ţările semnatare ale

Convenţiei Schengen
Ţări semnatare dar încă

neintegrate spaţiului
Schengen la 26.03.95
Extinderea Convenţiei la
ţările non semnatare
(18.04.96)
Ţări nesemnatare, menţinându-
şi controale stricte la frontieră
Ţări din afara UE
Figura 2.5. Uniunea Europeană sau „Imperiul Libertăţilor”
În 1985 a fost lansată o iniţiativă pntru promovarea

cooperării în domeniile cercetării şi tehnologiei, în scopul
ameliorării competitivităţii europene în sectoarele industriale
cheie, prin infiinţarea, pe viitor, a „Agenţiei Europene pentru
Coordonarea Cercetării” – EUREKA. Prin aceasta au fost
implicate Comisia Europeană, cele 15 state membre, precum şi
alte state europene care au început să participe la derularea
unui număr de aproximativ 700 de proiecte.
28
2.9. Tratatul de la Maastricht
Criza bugetară declanşată de aderarea Spaniei şi

Portugaliei la CE, a determinat Comisia să adopte o serie de
măsuri, intitulate „Pachetul Delors”, după numele iniţiatorului,
preşedintele Comisiei, Jacques Delors. Aceste măsuri au fost
adoptate, după mai multe discuţii contradictorii între Marea
Britanie şi partenerii europeni, prin semnarea Acordului de la
Bruxelles (1988), care prevedea dublarea fondurilor structurale
destinate zonelor dezavantajate din punct de vedere economic,
dar şi o mai strictă supraveghere a cheltuielilor destinate
agriculturii.
Consiliul European de la Madrid, din perioada 15-18
iunie 1989, a decis convocarea unei Conferinţe
Interguvernamentale care să pregătească, sub coordonarea lui
Jacques Delors, crearea Uniunii Economice şi Monetare, a
Băncii Centrale Europene şi introducerea monedei unice euro.
Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), adoptat în
1992 la Maastricht (Olanda), intrat în vigoare la 1 noiembrie
1993, este considerat cel mai important succes din instoria
Comunităţilor Europene de la semnarea Tratatului de la Roma,
reprezentând, alături de AUE, a doua revizuire fundamentală a
tratatelor constitutive, şi nu o înlocuire a celor trei tratate iniţiale
(Tratatul de la Paris şi Tratatele de la Roma).
Tratatul are 7 titluri şi poate fi comparat cu un „templu”
(figura 2.6.): la bază se află obiectivele sale (cetăţenie
europeană, piaţă unică, integrarea economică şi politica
externă comună) şi trei „piloni”:
- primul pilon, modifică tratatele referitoare la „Comunităţile
Europene” instituite. Comunitatea Europeană, noul nume al
Comunităţii Economice Europene – CEE – incluzând CECO şi
EURATOM-ul – (titlurile 2-4 ale TUE).
- al doilea pilon acoperă un domeniu nou, niciodată
abordat în acordurile şi tratatele europene: politica externă şi de
securitate comună (PESC) (titlul 5 al TUE).
- al treilea pilon iniţiază o cooperare în materie de justiţie şi
afaceri interne (titlul 6 al tratatului).
Prin Tratatul de la Mastricht au fost fixate şi criteriile de
convergenţă nominală (condiţiile necesare intrării în UEM:
29
stabilitatea preţurilor, rata dobânzii, deficitul bugetar, ratele de
schimb), pe baza îndeplinirii cărora statul membru UE, va
adopta moneda unică, semnificând astfel, intrarea în „zona
euro”. Astfel, la originea actualei Uniuni Economice şi Monetare
(UEM) a stat „Raportul Delors”. La 1 ianuarie 1993 s-a încheiat
procesul de realizare a Pieţei Unice Comunitare.
Pilon 1 (UEM) Pilon 2 (PESC) Pilon 3 (JAI)
 Comunitatea
Europeană;
 Comunitatea Cooperarea în
Europeană a Politica Externă şi de probleme de Justiţie şi
Cărbunelui şi Oţelului; Securitate Comună Afaceri Interne
 Euratom (Titlurile II,
III, IV ale Tratatului de
la Maastricht)
Metoda Comunităţii Interguvernamentale Interguvernamentale

Importanţa Comisiei
Principii şi obiective comune. Articolele de la A la F ale Tratatului de la

Maastricht
Figura 2.6. Templul de la Maastricht: supranaţional şi

interguvernamentalism
În perioada 21-22 iunie 1993, Consiliul European de la

Copenhaga a adoptat decizia de lărgire a UE spre Est şi a
confirmat criteriile de aderare pe care trebuie să le
îndeplinească ţările candidate, stabilite prin Tratatul de la
Maastricht: criteriul politic, criteriul economic, aquis-ul comunitar
(reprezintă ansamblul reglementărilor din dreptul comunitar,
care conferă drepturi şi impun obligaţii statelor membre ale UE,
cetăţenilor europeni şi companiilor europene).
Comitetul Regiunilor a fost creat ca instituţie comunitară
prin Tratatul de la Maastricht.
30
TUE
A. Un nou nivel al B. O dezvoltare a

integrării Europene. supranaţionalului C. O adâncirea a democraţiei
(B, C, D)
1. Implementarea 1. Noi competenţe 1. Naşterea cetăţeniei europene

TUE
Înainte de realizarea Se exercită în domeniul Cetăţenii Uniunii au drept de vot şi

Marii Pieţe din 1993, protecţiei de a fi aleşi la alegerile municipale
statele europene au consumatorilor, şi la cele europene, precum şi
decis aprofundarea sănătăţii publice, politicii dreptul şederii libere în orice stat
construcţiei industriale, reţelelor membru. Ei beneficiază, în
europene. Aceasta transeuropene, a culturii exteriorul UE, de protecţie
s-a tradus prin etc. Uniunea urmează consulară a altor state decât a lor.
adoptarea unui nou să pună în aplicare o Dreptul de petiţie este prevăzut,
Tratat la Summit-ul Europă socială dar fără precum şi numirea unui mediator
de la Maastricht, din Regatul Unit care a european.
10 decembrie 1991. obinut o clauză de
Tratatul a fost semnat exceptare (opting-out).
de către şefii de stat 2. Principiul subsidiarităţii
şi de guverne la 7
februarie 1992.
Este garantat pentru a preveni
excesele de intervenţie
comunitară.
2. Fondurile de
2. Naşterea Uniunii
coeziune
Europene.
Principiul subsidiarităţii: „în
domeniile care nu ţin de
competenţa exclusivă a Uniunii
aceasta nu intervine, în
Tratatul asupra conformitate cu principiul
Uniunii Europene a subsidiarităţii, decât dacă scopurile
Tratatul a creat un acţiunii nu pot fi realizate într-o
fost ratificat de către
Comitet al regiunilor şi a manieră suficientă de către statele
fiecare din cele
adăugat la fondurile membre (art. 32 din titlul II al
douăsprezece state
structurale existente un Tratatului)”.
ale Uniunii, danezii
fond de coeziune
fiind ultimii după un al
economică şi socială a
doilea referendum în 3. Parlamentul European
cărui obiectiv este de a
iunie 1993. În urma
ajuta ţările mai puţin
acestui act,
dezvoltate (Grecia,
Comunitate Parlamentului i se dau noi drepturi:
Irlanda, Portugalia,
Economică aprobarea compoziţiei Comisiei, a
Spania) pentru a putea
Europeană (CEE) a cărei durată a mandatului va
participa în termenele
devenit Comunitate coincide cu cea a Parlamentului, o
prevăzute la
Europeană şi apoi participare la puterile legislative
constituirea Uniunii
Uniunea Europeană (procedura de codecizie cu
Economice şi Monetare.
la 1 noiembrie 1993. Consiliul) şi dreptul de iniţiativă.
Figura 2.7. Tratatul de la Maastricht
31
2.10. Europa celor 15
Austria, Finlanda, Suedia vor semna tratatele de

aderare la UE în 1995. Norvegia deşi a semnat Tratatul de
aderare la UE încă din 1972, nu reuşeşte să-l ratifice prin
referendum (52% voturi împotrivă). Cu toate acestea, între
1997 şi 2003 Norvegia a transpus în legislaţia naţională peste
18% din legislaţia UE, şi datorită faptului că a reprezentat o
consecinţă a participării Norvegiei la Spaţiul Economic
European (SEE) având acces la Piaţa Unică Europeană. Alte
state AELS fie fac parte din SEE dar nu doresc aderarea la UE
(Islanda, Lichtenstein), fie au respins prin referendum Tratatul
privind SEE (1992): Elveţia. Deşi Elveţia este în afara UE,
legăturile sale comerciale şi economice cu UE sunt tot mai
strânse, şi datorită traseului mărfurilor din UE, care trece prin
zona Alpilor. Mai mult, prin Acordurile comerciale bilaterale
semnate în 2002 şi 2004, ea reuşeşte să-şi reînnoiască
privilegiile, fără a contribui la cheltuieli, şi, mai ales, fără a
renunţa la păstrarea secretului bancar, aspect asupra căruia
UE a făcut presiuni.
Noua extindere este benefică UE, datorită faptului că
cele trei noi state membre sunt dezvoltate economic, nefiind o
povară pentru bugetul comunitar, însă divergenţele privind
sistemul instituţional, adâncirea integrării şi dezvoltarea unei
politici de apărare comune, nu întârzie să apară.
2.11. Tratatul de la Amsterdam
Tratatul de la Amsterdam reprezintă rezultatul

negocierilor debutate la Torino, la 29 martie 1996 şi încheiate la
Amsterdam, la 17 iunie 1997, completează Tratatele anterioare,
pentru soluţionarea unor probleme cum ar fi:
- eliminarea obstacolelor în calea liberei circulaţii a
bunurilor şi serviciilor
- ponderea voturilor în Consiliul UE
- alocarea locurilor în Comisia Europeană
- reglementarea privind politicile în justiţie şi afaceri
interne şi PESC
32
- transformarea instituţiilor şi mecanismelor de
funcţionare corespunzătoare a unei uniuni extinse
la 15, 27 sau mai mulţi membri.
Tratatul introduce, de asemena, un concept nou,
cooperarea întărită, pentru o aprofundare a integrării europene.
2.12. Tratatul de la Nisa
Tratatul de la Nisa, a fost semnat la 26 februarie 2001

şi a intrat în vigoare la 1 februarie 2003 (întârziere datorată
Irlandei). Acest tratat conţine prevederi menite să adâncească
integrarea europeană, prin perfecţionarea mecanismului
decizional, în perspectiva lărgirii UE. Majoritatea instituţiilor UE
au suferit modificări, atât cu privire la organizarea lor, cât şi a
competenţelor: a crescut numărul parlamentarilor europeni, s-a
schimbat ponderea voturilor în Consiliul UE, numărul
comisarilor europeni poate fi schimbat prin decizia Consiliului
UE etc.
2.13. Strategia de la Lisabona
Până în anul 2000, responsabilii politici cunoşteau

faptul că economia europeană trebuia modernizată în
profunzime, cu scopul de a-şi păstra competitivitatea în faţa
Statelor Unite şi a altor mari actori ai economiei mondiale.
Consiliul European de la Lisabona, din 23-24 martie 2000, a
avut ca temă centrală definirea pentru UE a unui nou obiectiv
strategic, cu scopul continuării consolidării pieţei forţei de
muncă, a reformelor economice şi coeziunii sociale în cadrul
unei economii bazate pe cunoaştere. Prin „Strategia de la
Lisabona”, UE işi propune să devină până în 2010, „cea mai
competitivă şi mai dinamică economie din lume bazată pe
cunoaştere, capabilă de o creştere economică durabilă, cu
locuri de muncă mai bune şi mai numeroase şi o coeziune
socială mai puternică”. A fost elaborată astfel o strategie
concretă în vederea realizării acestui obiectiv. „Strategia de la
Lisabona” înglobează o serie întreagă de domenii: cercetarea
ştiinţifică, educaţia, formarea profesională, accesul la internet şi
la tranzacţiile on-line. Aceasta cuprinde, de asemenea, reforma
33
sistemelor de protecţie socială europene. În primăvara fiecărui
an, Consiliul European se reuneşte pentru a prezenta progresul
înregistrat în punerea în aplicare a strategiei de la Lisabona.
2.14. Extinderea spre Est
După căderea zidului Berlinului (9 noiembrie 1989),

Consiliul European de la Strasburg a aprobat la 9 decembrie
1989, reunificarea Germaniei şi a decis crearea Băncii
Europene de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) pentru a ajuta
ţările din Est. BERD a intrat în funcţiune în 1989, este o bancă
publică, are sediul la Londra. Capitalul său este subscris de
către ţările Uniunii Europene, Statele Unite şi Japonia. Ea
acordă împrumuturi ţărilor central şi est europene pentru
proiecte precise.
Majoritatea statelor care au făcut parte din blocul
communist au semnat “acorduri de asociere”, devenind astfel,
ţări asociate la UE. Acordurile de asociere au fost semnate cu:
Turcia (1987 – intrarea Turciei în Uniune, a fost stagnată, în
ciuda progreselor economice conforme cu cerinţele UE, din
cauza divergenţelor politice, conflictul cu poporul kurd şi
sprijinul acordat turcilor din Cipru), Cipru, Malta (1990), Ungaria,
Polonia (1994), Bulgaria, România, Slovacia, Estonia, Letonia,
Lituania (1995), Cehia, Slovenia (1996).
Criteriile de la Copenhaga prevăd obligativitatea ca
statele din Europa Centrală şi de Est, pentru a putea adera la
UE, să îndeplinească cerinţele unui regim democratic
respectând drepturile omului şi minorităţilor, o economie de
piaţă deschisă şi concurenţională şi capacitatea de a integra
legislaţia comunitară (aquis-ul comunitar) în toate domeniile.
Consiliul European de la Essen din decembrie 1994, a
lansat o strategie de pre-aderare a statelor asociate. Astfel, a
fost lansată o susţinere financiară a reformelor de tipul
programelor PHARE (program lansat în 1989) în vederea
pregătirii ţărilor pentru aderare.
Negocierile de aderare încep în 1998 cu următoarele
ţări: Cehia, Polonia, Ungaria, Estonia, Slovenia, Cipru. Durata
negocierilor variază de la o ţară la alta conform principiului
„fiecare ţară este judecată după propriile merite”, fără a fi
34
ignorate diferenţele dintre ele. Negocierile au loc prin Conferinţe
interguvernamentale bilaterale în care miniştrii se întâlnesc la 6
luni, iar ambasadorii lunar.
Figura 2.8. Extinderea spre ţările Europei Centrale şi de Est
Comisia Europeană îşi asumă rolul de a întocmi anual

şi prezenta Consiliului European, un raport de evaluare a
progresului înregistrat de fiecare ţară candidată, cu privire la
îndeplinirea Criteriilor de la Copenhaga. În funcţie de acest
raport, Comisia poate propune începerea negocierilor de
aderare sau dimpotrivă reducerea sau sistarea ajutorului
financiar de preaderare.
Consiliul European de la Berlin (1999) hotărăşte
crearea a încă două instrumente financiare de preaderare:
ISPA (destinat investiţiilor din domeniul transporturilor şi
mediului) şi SAPARD (destinat agriculturii).
Consiliul European de la Helsinki (1999) decide iniţierea
de conferinţe interguvernamentale bilaterale în vederea
deschiderii negocierilor de aderare, cu un al doilea val de ţări:
Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta, Slovacia, România.
35
Consiliul European de la Copenhaga (2002) anunţă
încheierea negocierilor de aderare cu 10 state: Cehia, Cipru,
Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia şi
Ungaria. Tratatele de aderare au fost semnate în aprilie 2003,
la Atena, iar statele candidate au devenit membre cu drepturi
depline din 1 mai 2004.
La 25 aprilie 2005 la Luxemburg, România şi Bulgaria
au semnat Tratatele de aderare la UE, care cuprindea şi o
clauză de salvgardare ce putea fi activată în situaţia în care
cele două state nu îndeplineau până în 2007 toate condiţiile,
ceea ce ar fi însemnat amânarea cu un an a aderării la UE.
Această clauză nu a fost activată, aderarea celor două state
având loc, conform planului, la 1 ianuarie 2007.
Turcia, membră NATO, semnatară a unui acord de
asociere cu UE, a aplicat pentru statutul de membru încă din
1987. după lungi ezitări, în octombrie 2004, Consiliul European
a început negocierile de aderare cu Turcia. În acelaşi timp a
început negocierile şi cu Croaţia, un alt stat candidat. În cazul
acestor două state nu s-a fixat încă o dată pentru intrarea în
vigoare a unui eventual tratat de aderare la sfârşitul
negocierilor.
Statele din Balcanii de Vest, se îndreaptă către Uniunea
Europeană pentru a-şi accelera reconstrucţia economică,
pentru a îmbunătăţi relaţiile reciproce lezate de războaie etnice
şi religioase, precum şi pentru a-şi consolida instituţiile
democratice. Astfel, UE a acordat statutul de „ţară candidată”
Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei în noiembrie 2005 iar
alţi potenţiali candidaţi pot fi Albania, Bosnia şi Herţegovina,
Muntenegru şi Serbia.
2.15. Proiectul Constituţiei Europene
La 12 mai 2000, ministrul de externe al Germaniei,

Joschka Fischer, a prezentat la Berlin, în cadrul unui discurs, o
teorie proprie referitoare la federaţia europeană, considerată
una din cele mai elaborate având caracter profund
„integraţionist”. Prin Tratatele de la Maastricht şi Amsterdam,
proiectul integrării europene, gândit de Monnet şi Schuman, şi-
a atins finalitatea, însă extinderea UE la 27 sau chiar 30 de
36
membri impune o reformare instituţională a UE, pentru evitarea
disoluţiei în viitor a Uniunii Europene (asigurarea funcţionalităţii
unei Uniuni extinse, conferirea de legitimitate instituţiilor
comunitare care trebuie să reprezinte statele şi popoarele
europene). Soluţia preconizată de acest proiect era formarea
unei federaţii europene, bazată pe un tratat constituţional,
condusă de un Parlament cu rol legislativ şi un Guvern cu rol
executiv. O soluţie alternativă pentru partea executivă ar fi
Preşedintele UE, ales direct. Construcţia europeană ar avea la
bază partajul de suveranitate între statele naţiuni şi UE şi
principiul subsidiarităţii. De asemenea, Fischer încurajează
crearea „nucleului dur”, ceea ce a îngrijorat statele mai mici,
sceptice de a nu fi dominate de „uriaşi”, dar şi Marea Britanie,
statele nordice şi Polonia.
În cadrul Consiliului European de la Laeken, din
decembrie 2001, s-a adoptat Declaraţia asupra viitorului
Europei, prin care se afirmă pentru prima dată intenţia de a se
adopta o Constituţie europeană, în conformitate cu dorinţa
exprimată de popoarele europene, pe lângă alte probleme
identificate (distribuirea competenţelor UE între instituţiile
comunitare, simplificarea tratatelor, simplificarea modalităţilor
de acţiune a UE, asigurarea unei transparenţe decizionale
sporite, a eficacităţii activităţii comunitare).
Pentru a se putea face auzită mai bine opinia publică a
UE prin vocea reprezentanţilor săi, a fost constituită o
Convenţie europeană (2002-2003), 2-3 zile, de 2 ori pe lună
timp de 15 luni.
În urma încheierii lucrărilor Convenţiei, la 29 octombrie
2004, cele 25 de state membre şi 3 state candidate au semnat
la Roma Tratatul Constituţional, ratificarea durând mai mulţi ani
(implicând fie referendum-uri naţionale, fie ratificare prin lege
adoptată de parlamentul naţional, fie o combinaţie între cele
două, în funcţie de opţiunea fiecărui stat membru). Deşi
majoritatea ţărilor Uniunii Europene ratificaseră Tratatul, acesta
a fost respins de către electoratul francez şi olandez în mai şi
respectiv iunie 2005, ca un răspuns la nemulţunirile legate de
„birocraţii de la Bruxelles” şi decizia de a accepta Turcia la
negocierile de aderare. Astfel, procesul de reformă a fost
suspendat timp de 18 luni, pentru a fi reluat pe parcursul anului
37
2007 pentru a se negocia un tratat de reformă. Acesta a fost
semnat de către şefii de stat şi de guvern din UE la Lisabona, în
decembrie 2007. Dacă va fi ratificat în toate statele membre, va
intra în vigoare în 2009.
Principalele dispoziţii ale Tratatului sunt:
- Consolidarea puterii legislative şi bugetare a
Parlamentului European.
- Investirea parlamentelor naţionale cu competenţe pentru
a se asigura respectarea principiului subsidiarităţii.
- Creşterea numărului de domenii în care se aplică votul
cu majoritate calificată în Consiliul UE.
- Definirea mai clară a repartizării competenţelor şi
responsabilităţilor între Uniunea Europeană şi ţările
membre.
- Includerea în Tratat a Cartei Drepturilor Fundamentale
obligatorie din punct de vedere juridic, care garantează
libertăţile şi drepturile cetăţenilor europeni.
- Alegerea unui preşedinte al Consiliului European cu un
mandat de doi ani şi jumătate, reînnoibil o singură dată.
- Crearea unui nou post de Înalt Reprezentant al Uniunii
pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate pentru a
se consolida impactul, coerenţa şi vizibilitatea acţiunilor
externe ale UE.
2.16. Turcia – un invitat controversat
Problema integrării Turciei ca ţară cu 97% din teritoriu

în Asia, populată 66 milioane de locuitori de religie musulmană,
ţară preponderent agrară, a devenit tot mai dificilă. Ca ţară
strategică între Europa şi Asia, Turcia rămâne totuşi o problemă
importantă a extinderii UE. În acelaşi timp însă datorită
dimensiunilor ei şi a particularităţilor economice şi sociale,
costul aderării poate să devină foarte ridicat pentru aderarea la
UE.
După prima tentativă de aderare respinsă de
Comunitate în 1989, Turcia a depus o nouă candidatură în
1997. Turcia este singura ţară terţă din afara UE care este
legată de UE printr-un acord de Uniune Vamală (1 ianuarie
1996). Problema este dacă ea va reprezenta şi în viitor un nou
38
obiectiv al extinderii UE. Relaţiile greco-turce mijlocite de
problema Ciprului ocupă un loc important în negocierile de
aderare. La aceasta se mai adaugă respectarea drepturilor
omului, obiectiv de politica externa si de securitate al UE.
În octombrie 2004, printr-o decizie considerată de mulţi
„istorică”, Turcia a fost invitată să adere la UE, ceea ce oferă
acestui moment o semnificaţie deosebită: UE declară pentru
prima dată că este un proiect politic ambiţios, care nu refuză
aderarea de noi state pe motive geografice, religioase sau
culturale. Cu toate acestea, se întrevede un proces dificil şi de
durată, deoarece opoziţia unor state membre (Cipru –
ameninţând chiar cu folosirea dreptului de veto în cazul aderării
Turciei, deoarece Turcia recunoaşte doar partea nordică a
insulei, cea locuită de ciprioţii turci, ca fiind statul Cipru -,
Franţa, Germania), precum şi a majorităţii cetăţenilor europeni,
este evidentă. Mai mult, imediat după decizia vizând Turcia, s-a
conturat teama ca efectele adverse să nu se facă simţite chiar
cu prilejul votului referendumului asupra proiectului de
Constituţie.
REZUMAT
În urma celui de-al doilea război mondial, în 1947,

cortina de fier împarte Europa în 2 părţi: Europa Occidentală şi
Europa de Est. Planul Marshall, îşi propune finanţarea Europei
pentru recontrucţia sa. În 1948 la Paris se înfiinţează
Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (OECE) sau
European Recoverz Program (ERP), pentru ca în 1960 sa lase
loc Organizaţiei de Cooperare şi Dezvoltare Economică
(ECDE). Începând cu 1949, Europa de Est se mobilizează în
jurul Consiliului de Ajutor Reciproc (CAER).
După mai bine de o jumătate de secol după Tratatul de
la Roma, Europa comunitară nu mai seamănă deloc cu ceea ce
a fost în 1957. Regândirea Uniunii este necesară datorită
numeroşilor aspiranţi la statutul de membru. În anii ’50 erau 6
membrii: Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda;
de atunci s-au adăugat Danemarca, Grecia, Spania, Irlanda,
Austria, Portugalia, Suedia, Finlanda şi Regatul Unit. Din 2004
UE va număra 25 de state alăturându-se şi Cehia, Cipru,
39
Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia,
Ungaria. Alte două state (Bulgaria, România) s-au alăturat în
2007, iar procesul nu pare să se oprească aici. Urmare a unei
extinderi succesive, construcţia europeană a pierdut
„omogenitatea iniţială” atât din punct de vedere economic cât şi
politic.Nu va fi uşor să stea sub acelaşi acoperiş ţări având
culturi diferite şi mai ales niveluri de trai foarte variabile, dar
mulţi sunt de părere că actuala extindere a Uniunii este garantul
stabilităţii continentului, după cum alţii consideră că tocmai
această formidabilă extindere va duce la destabilitate.
Extinderile trecute au arătat cât de dificil este procesul
de decizie mai ales odată cu creşterea numărului.
Tratatul de la Paris reprezintă „actul de naştere a
Comunităţii Europene”, a fost semnat în 1951 (pentru 50 de ani)
de către şase state (numite state fondatoare ale Comunităţii
Europene): Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi
Luxemburg. Instituia Înalta Autoritate, Consiliul de Miniştri,
Adunarea Comună şi Curtea de Justiţie. Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) reprezenta o
Uniune Vamală.
Tratatul de la Roma a fost semnat în 1957 şi
implementa Piaţa Comună, apoi piaţa Unică Europeană (cele
patru libertăţi), care se va realiza concret la 1 ianuarie 1993. Ia
fiinţă Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM)
şi Comunitatea Economică Europeană (CEE). Sediul
Comunităţilor Economice Europene este la Bruxelles. Acest
tratat consacră următoarele instituţii: Comisia CEE, Consiliul de
Miniştri, Parlamentul, Curtea de Justiţie. Se înfiinţează
Comitetul Economic şi Social şi Banca Europeană de Investiţii
(sediul la Bruxelles).
În 1960 Marea Britanie creează (la Stockholm)
Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS), care-şi va gasi
sfârşitul în 1993.
În 1960 se înfiinţează Fondul Social European.
Tratatul de la Bruxelles, încheiat în 1965, reprezintă un
tratat de fuziune între CEE, CECO şi EURATOM rezultând
Comunitatea Europeană (CE sau CEE).
În 1973 vor adera la CE încă trei state: Marea Britanie
(ratificare prin Parlament), Irlanda, Danemarca (ratificare prin
40
referendum). Norvegia nu va adera din cauza votului negativ la
referendum.
În 1981 va adera şi Grecia la CE, iar în 1986 Spania şi
Portugalia se vor alătura şi ele.
În 1978 s-a decis crearea unui Sistem Monetar
European (SME) şi a unei monede de cont (ECU, ce prevedea
un curs-pivot).
În 1985 se semnează Acordul de la Schengen
(Luxemburg) prin care se elimină gradual controalele la
frontierele comune între statele semnatare.
În 1985 se semnează Cartea Albă care prevede
desăvârşirea Pieţei Comune.
Actul Unic European (AUE), tratat din punct de vedere
jurudic, va fi semnat în 1986, şi va prevedea „Imperiul
Libertăţilor” (cele patru libertăţi care definesc Piaţa Comună).
Tratatul de la Maastricht, semnat în 1992, reprezintă
revizuirea fundamentală a tratatelor constitutive şi reprezintă
crearea Uniunii Europene (UE). El poate fi comparat cu un
templu cu tei piloni: unul comunitar (CEE, CECO, EURATOM)
şi doi interguvernamentali: Politica Externă şi de Securitate
Comună (PESC) şi Justiţie şi Afaceri Interne (JAI).
În 1993, la Consiliul European de la Copenhaga se
decide lărgirea UE spre Europa Centrală şi de Est (ECE),
implementându-se „criteriile de la Copenhaga” (criteriile de
aderare a unui stat din ECE): criteriul politic, criteriul economic
şi acquis+ul comunitar.
În 1995 încă trei state europene se vor alătura UE:
Austria, Finlanda şi Suedia, state ce vor aduce prosperitate
economică şi stabilitate datorită evoluţiilor economice bune ale
acestor state.
Tratatul de la Amsterdam, semnat în 1997, introduce
„cooperarea întărită” pentru aprofundarea integrării europene.
Tratatul de la Nisa, semnat în 2001 urmăreşte
perfecţionarea mecanismului decizional în cadrul UE.
În 2000, Consiliul European de la Lisabona lansează
„Strategia de la Lisabona”, prin care UE îşi propune ca până în
2010 să devină cea mai dezvoltată economie din lume, bazată
pe cunoaştere.
41
Începând cu 2004, UE se extinde spre Est: zece state
ECE vor adera la UE (Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania,
Malta, Polonia, Slovenia, Slovacia, Ungaria) iar în 2007 se vor
alătura încă două: Bulgaria şi România.
Din octombrie 2004 se deschid negocierile de aderare
cu Turcia şi Croaţia, iar din noiembrie 2005, FRY a Macedoniei
obţine statutul de „ţară candidată”.
În 2004 se semnează Tratatul Constituţional la Roma,
care însă nu a fost ratificat în Franţa şi Olanda (ca o
nemultumire a cetăţenilor respectivi legată de invitarea Turciei
de a adera la UE, dar şi legată de birocraţia din UE), motiv
pentru care procesul se va relua prins emnarea în 2007, la
Lisabona, a unui tratat de reformă a UE
În ciuda acestor dificultăţi, mecanismele comunitare au
funcţionat mai mult sau mai puţin bine până la Tratatul de la
Maastricht. Acest Tratat a constituit un veritabil salt calitativ fiind
şi la originea unei schimbări în natura chiar a construcţiei
europene scoţând la lumină dimensiunea politică a procesului
multă vreme mascat în folosul economicului şi financiarului.
Această luare de cunoştinţă merge paralel cu multiplicarea
divergenţelor între statele membre în ceea ce priveşte natura şi
adâncirea cooperării economice şi politice.
1. Care sunt părinţii Uniunii Europene?

2. Când şi cu ce a debutat construcţia europeană?
3. Care sunt principalele Tratate Europene? Detaliaţi
4. Ce noutăţi aducea Tratatul de la Maastricht?
5. Care sunt „criteriile de la Copenhaga”. Când şi de ce au
fost instituite?
6. Care sunt cele şase extinderi ale UE? Detaliaţi.
7. Care sunt statele Uniunii Europene? Detaliaţi.
8. Care sunt pilonii Uniunii Europene?
9. Detaliaţi proiectul Constituţiei Europene. Cauze şi efecte.
10. Ce prevede Strategia de la Lisabona?
11. Când debutează extinderea spre Est?
42
2. Jackie GOWER, John REDMOND, Lărgirea Uniunii
Europene – Perspective, Editura, Club Europa,
Bucureşti, 2001, ISBN 973-85120-1-8
3. John PINDER, Uniunea Europeană – Foarte scurtă
introducere, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2005, ISBN
973-571-584-8
4. Charles ZORGBIBE, Construcţia Europeană – Trecut,
prezent, viitor, Editura Trei, Bucureşti, 1998, ISBN 973-
98375-8-1
5. http:/europa.eu.int/futurum/forum_convention
43
CAPITOLUL III
SISTEMUL INSTITUŢIONAL AL UNIUNII
EUROPENE
3.1. Instituţii şi organe ale UE

Sintagma de Uniune Europeană este utilizată începând
cu 1992, prin prevederile Tratatului de la Maastricht. În rândul
mijloacelor de îndeplinire a obiectivelor sale se înscrie şi
sistemul instituţional comunitar (instituţii comunitare – cu rol
primordial în asigurarea reuşitei abordării comunitare în
procesul de integrare europeană – şi organe comunitare –
entităţi instituţionale cu rol secundar), figura 3.1.
Instituţii de orientare, direcţie Instituţii de control:

şi decizie:
- Parlamentul European;
- Consiliul European; - Curtea de Justiţie;
- Consiliul Uniunii Europene; - Curtea de Conturi.
- Comisia Europeană.
SISTEMUL DE
INSTITUŢII ŞI
ORGANE ALE UE
Organe cu rol de legătură între

Organe cu rol Comunitate şi statele membre:
consultativ:
- COREPER (Comitetul
- Comitetul Economic şi Reprezentanţilor permanenţi) cu
Social; roluri diverse:
- Comitetul Regiunilor - Comitetul monetar;
- Comitetul Guvernatorilor băncilor
naţionale;
- Comitetul de gestiune Agrară;
- Comitetul de gestiune FEDER.
Figura 3.1. Tipuri şi categorii de instituţii comunitare

44
Conceptul de instituţii comunitare se caracterizează prin
următoarele elemente specifice: au rolul de a pune în aplicare,
în temeiul competenţelor lor, regulile juridice fundamentale de
constituire şi de funcţionare a Comunităţilor şi a UE; sunt create
prin tratatele de înfiinţare a Comunităţilor Europene; în
domeniile în care acţionează sunt dotate cu puterea de a lua
decizii şi de a le impune statelor membre; din această
perspectivă ele reprezintă o desprindere de schemele
tradiţionale ale cooperării internaţionale, în care executarea
tratatelor este supusă disponibilităţilor semnatarilor. Prin natura
lor, instituţiile comunitare reprezintă interesele statelor
(Consiliul), interesele Comunităţilor (Comisia), interesele
popoarelor (Parlamentul) şi interesele dreptului (Curtea de
Justiţie); beneficiază de o anumită autonomie juridică,
administrativă şi financiară.
Organele comunitare sunt acele elemente structurale,
create prin tratate sau de către instituţiile comunitare, în
vederea îndeplinirii unor funcţii consultative auxiliare cu
caracter tehnic, financiar şi de altă natură (Comitetul Regiunilor,
Comitetul Economic şi Social).
Funcţiile instituţiilor europene:
 De a emite reglementări şi directive pe plan legislativ.
 O reglementare comunitară dă naştere direct şi imediat
drepturilor şi obligaţiilor aplicabile tuturor cetăţenilor
Comunităţii.
 O directivă comunitară se adresează statelor membre, care
vor trebui să transforme în legislaţia lor naţională obiectivele
şi marile orientări fixate de directive.
 O rezoluţie sau o recomandare a Consiliului indică o voinţă
comună a statelor membre spre rezultate superioare.
 Pe plan bugetar, Comunitatea dispune de fonduri proprii.
 Pe plan internaţional, ea semnează acordurile de cooperare
(convenţiile de la Yaoundé, acordurile de la Lomé) sau
acordurile comerciale (acordurile GATT).
Cele cinci instituţii comunitare principale sunt: Comisia
Europeană (iniţiază politici şi le pune în aplicare), Consiliul UE
(organul legislativ, de decizie comunitară, acţionează pe baza
propunerilor Comisiei), Parlamentul European (rol iniţial
consultativ, în ultimul timp cu rol tot mai mare în procesul de
45
luare a deciziilor comunitare), Curtea Europeană de Justiţie
(are sarcina de a interpreta actele comunitare şi tratatele
institutive, în caz de conflict juridic), Curtea de Conturi (instituţie
cu rol de control financiar, al administrării bugetului comunitar).
Aceste instituţii sunt comune celor trei comunităţi (CECO, CEE,
EURATOM) după tratatul de fuziune a executivelor din 8 aprilie
1965. Sistemul instituţional comunitar este completat cu alte
organe comunitare: Comitetul Regiunilor, Comitetul Economic,
Social, Mediatorul European, Banca Europeană de Investiţii şi
Banca Centrală Europeană.
COMISIA PARLAMENT CONSILIUL CURTEA DE CURTEA DE

SAU DE JUSTIŢIE CONTURI
ADUNARE MINIŞTRI
Sediul: Sediul: Sediul: Sediul: Sediul:

Bruxelles Strassbourg Bruxelles şi Luxemburg Luxemburg
Luxemburg
Reprezintă Supraveghere Supraveghere
Propune şi popoarele Decide a bunei financiară şi a
execută Consultaţii (poate aplicări a bunei aplicări
legislativ) tratelor şi a a bugetului
Cooperare legislaţiei comunitar
Codecizie comunitare
Figura 3.2. Cele cinci instituţii principale
3.2. Comisia Europeană
Comisia Europeană este instituţia principală a Uniunii

Europene, este cea mai originală dintre instituţiile comunitare.
Denumirea de „Comisie Europeană” (sau „Comisia Uniunii
Europene”, sau „Comisie”) a fost adoptată după Tratatul de la
Maastricht, sintagma utilizată anterior fiind „Comisia
Comunităţilor Europene”. Principalele competenţe sunt:
- de control – supraveghează respectarea Tratatelor;
- de iniţiativă – are monopolul iniţiativei în cestiuni de
competenţă comunitară;
- de execuţie – joacă rolul unui guvern la nivel comunitar;
46
- de reprezentare internă – ambasadorii pe lângă UE ai
diferitelor ţări îşi prezintă scrisorile de acreditare
preşedintelui Comisiei;
- de reprezentare externă – are delegaţii cu rang de
ambasadă în state terţe, precum şi birouri în statele
membre ale UE.
Din 2004, Comisia este formată din câte un comisar din
fiecare stat membru. În prezent Comisia este formată din 27 de
comisari. Membrii acesteia sunt numiţi pe o perioadă de cinci
ani, numiţi de către statele membre şi aprobaţi de Parlamentul
European. Comisia este asistată de o administraţie formată din
36 de direcţii generale (DG-uri) şi servicii, care sunt repartizate
în principal la Bruxelles şi Luxemburg.
Conducerea Comisiei este formată din: Preşedintele
Comisiei – persoana cea mai proeminentă şi mediatizată,
defineşte orientările politice şi organizarea internă a Comisiei –
şi Vicepreşedinţii – în număr de doi, desemnaţi de Preşedinte,
dintre comisari.
Atribuţiile Comisiei Europene sunt:
a) Atribuţii în procedura legislativă. Comisia Europeană
deţine monopolul iniţiativei legislative în sfera pilonului
comunitar, iniţiativă transmisă spre decizie Consiliului
UE. În cazul pilonului doi, împarte această atribuţie cu
Consiliul UE, iar în situaţia pilonului trei, cu statele
membre.
Consiliul UE, singur sau împreună cu Parlamentul
European, adoptă acte normative în principiu numai pe baza
propunerilor înaintate de Comisie, astfel Comisia este „organul
motrice al integrării europene”.
Comisia dispune şi de o putere normativă proprie în
anumite domenii, strict delimitate prin textele tratatelor: uniunea
vamală, concurenţă etc.
Comisia are şi o putere normativă subordonată celei a
Consiliului UE, care-i permite executarea actelor adoptate de
Consiliu.
Comisia poate emite decizii individuale (precum şi
recomandări sau avize) adresate statelor sau întreprinderilor
comunitare, prin care intervine în anumite domenii,, cum ar fi
concentrările economice.
47
b) Atribuţia de „gardian al tratatelor”. Pentru îndeplinirea
acestei atribuţii, Comisia poate cere informaţii statelor,
întreprinderilor sau persoanelor fizice, în scop preventiv
sau de informare.
Fiecare comisar are atribuţii specifice, într-un domeniu
de activitate determinat (politica comercială comunitară,
probleme industriale, tehnologii informaţionale şi de
telecomunicaţii, concurenţă, politica externă şi de securitate
comună, cultură, audiovizual, ştiinţă, cercetare şi dezvoltare,
mediul înconjurător, politici regionale, transport, piaţa internă,
protecţia consumatorului, turismul, întreprinderile mici şi mijlocii,
agricultura şi dezvoltarea rurală etc.)
c) Atribuţia de organ executiv al Uniunii Europene. Comisia
este organul executiv al Uniunii, cel care pune în
executare actele normative emise de Consiliul UE sau
de acesta în codecizie cu Parlamentul European
(Comisia poate adopta regulamente, directive şi decizii,
recomandări şi avize).
Domeniile în care Comisia are putere executivă sunt:
implementarea bugetului comunitar, al cărui proiect este tot de
competenţa Comisiei, uniunea vamală, concurenţa,
funcţionarea pieţei comune (cu excepţia agriculturii), gestiunea
fondurilor comunitare.
d) Atribuţia de reprezentare. Comisia reprezintă UE în
relaţiile cu statele nemembre şi în organismele
internaţionale. În interiorul UE, Comisia reprezintă
interesul comunitar, în raport cu persoanele fizice sau
juridice, cu celelalte instituţii comunitare sau cu statele
membre.
Comisia trebuie să acţioneze în aşa fel încât interesul
comunitar să primeze în faţa intereselor statelor membre.
Comisia este un intermediar neutru între statele membre, pe de
o parte, şi între acestea şi Uniune, pe de altă parte.
3.3. Parlamentul European
Parlamentul European este una dintre primele instituţii

comunitare, înfiinţat odată cu CECO sub forma Adunării
Parlamentare. În 1958, în acelaşi timp cu apariţia CEE şi
48
CEEA, instituţia parlamentară a decis schimbarea numelui în
„Adunarea Parlamentară Europeană”, pentru ca, în anul 1962,
instituţia să adopte denumirea de „Parlamentul European”, fiind
legiferată prin AUE.
Parlamentul este constituit din reprezentanţi ai
popoarelor statelor membre. Numărul membrilor Parlamentului
până în 2004 a fost de 626, din 2004 a fost de 732, iar din 2007
este de 785 membri (România are 35 de parlamentari
europeni). Parlamentarii sunt grupaţi în grupuri politice, la nivel
multinaţional, nu în delegaţii naţionale.
Conducerea este asigurată de un preşedinte, 14
vicepreşedinţi (aleşi de membrii Parlamentului, pe o perioadă
de doi ani şi jumătate) care împreună cu cei şase chestori
formează Biroul Parlamentului European, organ executiv – şi de
un secretar general.
Comitetele (comisiile) parlamentare (20) sunt formaţiuni
specializate de lucru ale instituţiei, care pregătesc decizia luată
de plenul Parlamentului European.
Parlamentul se întâlneşte în sesiuni ordinare lunare de
câte o săptămână (cu excepţia lunii august) şi în sesiuni
extraordinare. Sesiunile plenare au loc la Strassbourg,
Comitetele parlamentare se întâlnesc la Bruxelles, iar
Secretariatul General este la Luxemburg şi la Buxelles.
Lucrările se desfăşoară în 23 de limbi oficiale, cu traducere
simultană, iar documentele trebuie traduse în toate cele 23 de
limbi, fapt ce îngreunează funcţionarea şi creşte costurile
instituţiei.
Atribuţiile Parlamentului sunt:
a) Atribuţia de supraveghere şi control
b) Atribuţii legislative – emite avize care, după caz, pot fi
facultative, consultative sau conforme. Procedura
codeciziei pune pe acelaşi plan al adoptării legislaţiei
Parlamentului European şi Consiliul UE – astfel, o
decizie nu poate fi luată decât cu acordul celor două
instituţii comunitare.
c) Atribuţii bugetare – Parlamentul este cel care aprobă
bugetul, precum şi descărcarea de gestiune a Comisiei,
după încheierea exerciţiului bugetar.
49
De asemenea, Parlamentul European este instituţia de
control democratic al Uniunii. Acesta dispune de puterea de a
demite Comisia prin adoptarea unei moţiuni de cenzură cu o
majoritate de două treimi (destul de dificil de obţinut în practică,
rămânând mai mult o ameninţare teoretică la dresa Comisiei).
3.4. Consiliul Uniunii Europene
Consiliul Uniunii Europene, numit înainte de Maastricht

Consiliul Comunităţilor Europene, mai este cunoscut şi sub
denumirea de Consiliul de miniştri, însă denumirea de Consiliul
UE sugerează faptul că acesta acţionează în toţi cei trei piloni
ai UE (primul comunitar şi cei doi interguvernamentali), deşi
proiectul de Constituţie europeană consacră termenul de
Consiliul de miniştri. De asemenea, a nu se confunda cu
Consiliul European, un organism paracomunitar (reuniunea
şefilor de stat şi de guvern din state membre) şi nici cu Consiliul
Europei, o organizaţie interguvernamentală cu obiective privind
protecţia drepturilor omului, a democraţiei pluraliste şi a
supremaţiei dreptului, protecţia mediului etc (Consiliul Europei
are sediul Palatul Europei din Strassbourg).
Conducerea este asigurată de un preşedinte, desemnat
prin rotaţie semestrială din cadrul reprezentanţilor statelor
membre, într-o ordine prestabilită. Preşedintele Consiliului UE
este cel care reprezintă efectiv Uniunea în relaţiile externe,
exprimând opinia acesteia la conferinţele internaţionale.
Consiliul UE dispune şi de un Secretariat General.
Consiliul UE realizează un echilibru între interesul
comunitar şi interesul naţional al statelor membre.
Preşedintele Consiliului UE are îndatorirea de a
organiza în ţara sa de origine, una din cele două întâlniri anuale
ale şefilor de stat şi de guvern, cunoscută sub denumirea de
Consiliul European.
Sub denumirea de COREPER este cunoscut Comitetul
reprezentanţilor permanenţi de pe lângă Consiliul UE.
Atribuţiile Consiliului UE sunt:
a) Atribuţii legislative (Consiliul UE adoptă acte normative
cu forţă juridică obligatorie – regulamente, directive). De
50
asemenea, Consiliul UE poate revizui tratatele
comunitare şi să ia decizii de natură constituţională.
b) Politica externă şi de securitate comună, politica în
justiţie şi afaceri interne.
c) Atribuţia de coordonare a politicilor economice ale UE, în
special privind Uniunea Economică şi Monetară. Există
două tipuri de politici comunitare: politici comune
(conduse de instituţiile comunitare) şi politici de
armonizare sau de însoţire (sunt organizate de statele
membre dar trebuie armonizate la nivel comunitar).
d) Atribuţia de aprobare a bugetului comunitar (o împarte u
Parlamentul).
e) Atribuţia de propunere a membrilor unor organe
comunitare (de exemplu Comitetul Economic şi Social,
Curtea de Conturi).
3.5. Curtea Europeană de Justiţie
Curtea Europeană de Justiţie are menirea de a garanta

aplicarea, interpretarea şi respectarea dreptului comunitar pe
peritoriul UE. Judecătorii săi (27 la număr, unul pentru fiecare
stat membru, desemnaţi de Consiliul UE la propunerea statelor
membre, mandatul este de 6 ani şi poate fi reînnoit) trebuie să
urmărească interesul comunitar şi nu apartenenţa la statul
membru. Litigiile sunt fie între instituţiile comunitare, fie între
Comisia Europeană şi statele membre, fie între statele membre,
fie între persoae fizice sau juridice şi UE. Toate litigiile se referă
la natura administrativă sau civilă, nu penală. Avocaţii generali
(8 la număr), prin atribuţii se apropie mai mult de clasicul
procuror din sistemul naţional. Judecătorii aleg dintre ei, prin vot
secret, un preşedinte, cu mandat de 3 ani, cu rol de a prezida
audierile şi deliberările din Camera de consiliu şi de a dirija
activitatea Curţii. Judecătorii sunt ajutaţi în activitatea lor de
grefieri şi referenţi. Formaţiunile de lucru sunt plenul, Marea
cameră şi camerele. Părţile sunt reprezentate în mod
obligatoriu în faţa Curţii: instituţiile comunitare de agenţi (juriştii
instituţiilor comunitare, respectiv din Ministerul afacerilor
externe din guvernul statului membru) iar persoanele fizice sau
juridice, prin avocaţi.
51
Curtea îndeplineşte două funcţii:
1. o funcţie jurisdicţională
2. o funcţie consultativă
Atribuţiile Curţii de Justiţie sunt:
- Urmăreşte respectarea legislaţiei comunitare de către
toate statele membre.
- Reglează litigiile între statele membre, între Uniune şi
Statele membre, între instituţii, între particulari şi Uniune.
3.6. Curtea de Conturi
Curtea de Conturi a fost înfiinţată în 1975, are sediul la

Luxemburg, statutul de instituţie comunitară fiindu-i atribuit prin
Tratatul de la Maastricht. Sarcinile contabile şi de control
financiar au fost realizate iniţial separat în cadrul fiecărei
Comunităţi europene. Ulterior, prin Tratatul de la Roma, s-a
creat un organism unic de control financiar numit „Comitet de
revizuire”, transformat, în urma Tratatului de la Bruxelles din
1975, în Curtea de Conturi (sau Curtea cenzorilor).
Curtea de conturi este alcătuită dintr-un reprezentatnt al
fiecărui stat membru, numit pe o perioadă de 6 ani, al cărui
mandat poate fi reînnoit. Numirea se face de Consiliul UE, după
obţinerea avizului cu caracter consultativ al Parlamentului
European şi pe baza propunerilor înaintate de statele membre.
Dintre membrii acesteia se alege un preşedinte, pentru mandat
reînnoibil de 3 ani
Rolul Curţii de conturi este de control financiar, exercitat
asupra instituţiilor comunitare, asupra modului de încasare a
veniturilor comunitareşi de realizare a cheltuielilor din bugetul
comunitar, controlează managementul financiar al conducerilor
instituţiilor şi organismelor comunitare. Curţii de conturi îi
lipseşte atribuţia jurisdicţională. Jurisdicţia financiară aparţine
doar Curţii Europene de Justiţie.
3.7. Organe comunitare
Comitetul economic şi social (CES sau ECOSOC), cu

sediul la Bruxelles, este format din 344 membri, numiţi de
Consiliul UE cu majoritate calificată, pentru un mandat
52
reînnoibil de 4 ani, pe baza listelor propuse de statele membre.
Preşedintele Comitetului este ales din rândul membrilor, pentru
un mandat de 2 ani. La acest nivel sunt reprezentate diferitele
industrii producătoare de bunuri, comercianţii, consumatorii,
fermierii, micii producători, profesiile liberale – avocaţi, doctori,
arhitecţi – membrii fiind împărţiţi în trei mari grupuri: patroni,
angajaţi şi alte categorii (apicultori, meşteşugari, liber-
profesionişti etc). Are un rol consultativ la nivelul UE, el putând
fi consultat de Consiliul UE sau de Comisia Europeană înainte
de luarea unei decizii. La început exclusiv facultativă,
consultarea CES a devenit în ultimul timp obligatorie, mai ales
în domeniul pieţei unice comunitare, a armonizării fiscale şi a
noilor politici comunitare (politica transporturilor, politica socială,
politica educaţională, protecţia consumatorilor, protecţia
mediului, politica industrială etc). În lipsa avizului consultativ al
acestui organ comunitar, actul adoptat de Consiliul UE poate fi
anulat de către Curtea Europeană de Justiţie.
Comitetul ştiinţific al EURATOM este similar CES, cu
diferenţa că îşi desfăşoară activitatea în domeniul specific al
energiei atomice.
Banca Europeană de Investiţii (BEI) a fost creată în
1958, are sediul la Luxemburg, iniţial instituită cu scopul
sprijinirii pieţei comune europene prin finanţarea unor proiecte
de reducere a decalajelor economice între regiunile din spaţiul
comunitar, iar apoi, prin Tratatul de la Maastricht a obţinut şi
alte competenţe în susţinerea statelor candidate la aderare,
pentru realizarea convergenţei în UE. Majoritatea resurselor
financiare sunt obţinute de pe pieţele internaţionale de capital.
BEI nu trebuie confundată cu BERD (Banca Europeană pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare – creată în 1991 şi cu contribuţia
BEI, în scopul acordării de împrumuturi statelor din Europa
Centrală şi de Est, pentru realizarea tranziţiei spre economia de
piaţă).
Comitetul Regiunilor a fost constituit prin Tratatul de la
Maastricht, cu sediul la Bruxelles, ca organ consultativ format
din reprezentanţi ai diferitelor entităţi locale sau regionale din
statele membre, autonome faţă de aceste state. Comitetul este
organizat pe grupuri politice, ca şi Parlamentul. Compoziţia
Comitetului Regiunilor este asemănătoare CES: 344 membri,
53
numiţi de Consiliul UE, pe baza propunerilor statelor membre,
pentru 4 ani. Consultarea Comitetului Regiunilor, în cazurile
specificate expres în tratatele comunitare, este obligatorie, lipsa
avizului putând fi sancţionată de Curtea Europeană de Justiţie,
prin anularea actului respectiv. Comitetul Regiunilor are rolul de
a apăra principiul subsidiarităţii, el fiind consultat de asemenea,
în probleme ca fondurile structurale, cultură, sănătate publică,
tineret şi formare profesională, cooperare trans-frontalieră.
Banca Centrală Europeană (BCE) a fost înfiinţată la 1
iulie 1998 pentru a înlocui Institutul Monetar European (creat în
1994, a intrat în funcţiune practic în 1999, odată cu
introducerea monedei unice europene, Euro). BCE împreună cu
băncile centrale ale statelor membre constituie Sistemul
European al Băncilor Centrale (figura 3.3.). Conducerea BCE
este asigurată de un Consiliu al guvernatorilor, care stabileşte
orientările generale şi politicile monetare, şi un Consiliu director,
compus din preşedinte şi vicepreşedinte, însărcinaţi cu
aplicarea măsurilor decise de Consiliul guvernatorilor.
Consiliul Guvernatorilor BCE
BCE
Directoratul BCE
BC
Ţara5
BC BC
ţara1 Ţara3
BC BC
Ţara2 Ţara4
Figura 3.3. Sistemul european al Băncii Centrale Europene
Mediatorul European, o inovaţie a Tratatului de la

Maastricht – ales de Parlamentul European, după modelul
Ombudsman-ului nordic – are sediul la Strassbourg, în sediul
Parlamentului European, şi are ca atribuţii primirea şi
soluţionarea plângerilor cetăţenilor europeni vizând ilegalităţile
54
săvârşite de instituţiile şi organele comunitare în activitatea lor;
întreprinde o anchetă administrativă şi redactează un raport, pe
care îl prezintă Parlamentului European şi instituţiei în cauză.
Mediatorul nu are calitatea de a impune nicio sancţiune juridică
instituţiei în culpă, fiind doar un organ de conciliere şi de
rezolvare amiabilă a litigiilor administrative. Anual, Mediatorul
prezintă un raport general, care cuprinde modul de soluţionare
a plângerilor primite.
Europol a fost înfiinţată pe baza Convenţiei Europol din
1995, intrată în vigoare la 1 octombrie 1998, este amintită în
Tratatul de la Maastricht. Are caracter supranaţional, fiind creat
într-un cadru interguvernamental. Sediul este la Haga şi are
drept scop lupta împotriva criminalităţii internaţionale, care
include traficul de droguri, de persoane, imigraţia clandestină,
terorismul sau spălarea banilor. Europol este condus de un
Consiliu de administraţie format din câte un reprezentant al
statelor membre şi un Director, numit de Consiliul UE după
consultarea Consiliului de administraţie, pentru o perioadă de 4
ani, reînnoibilă o singură dată. Alături de aceste organe de
conducere se mai află o Autoritate comună de control a
graniţelor, un Controlor financiar şi un Comitet bugetar.
REZUMAT
Sistemul instituţiilor comunitare este compus din

instituţii comunitare şi organe comunitare. Instituţiile comunitare
au rol primordial în asigurarea reuşitei abordării comunitare în
procesul integrării europene, iar organele comunitare au rol
secundar.
Preşedinţia UE este deţinută prin rotaţie de fiecare stat
membru, pe durata de şase luni, într-o ordine prestabilită.
Sistemul de instituţii şi organe ale UE este alcătuit din:
instituţii de orientare, direcţie şi decizie (Consiliul European,
Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană), instituţii de
control (Parlamentul European, Curtea de Justiţie, Curtea de
Conturi), organe cu rol consultativ (Comitetul Economic şi
Social, Comitetul Regiunilor), Organe cu rol de legătură între
Comunitate şi statele membre (COREPER, Comitetul monetar,
55
Comitetul Guvernatorilor Băncilor Naţionale, Comitetul de
gestiune agrară, Comitetul de gestiune FEDER).
Consiliul European reprezintă reuniunea şefilor de stat
şi de guverne, de două ori pe an.
Consiliul Uniunii Europene sau Consiliul de Miniştri are
sediul la Bruxelles şi are rol decizional.
Comisia Europeană are sediul la Bruxelles şi are rol de
control, iniţiativă, execuţie şi reprezentare (internă şi externă).
Este compus din 27 de comisari.
Parlamentul European are sediul la Strassburg şi este
compus din 785 parlamentari. Parlamentarii sunt grupaţi în
grupuri politice, la nivel multinaţional, nu în delegaţii naţionale.
Are atribuţii de supraveghere şi control, atribuţii legislative şi
bugetare.
Curtea Europeană de Justiţie, cu sediul la Luxemburg,
este alcătuită din 27 de judecători şi 8 avocaţi generali.
Urmăreşte supravegherea bunei aplicări a tratelor şi a legislaţiei
comunitare.
Curtea de Conturi are sediul la Luxemburg, este
alcătuită din 27 de membri şi are rol de control financiar
exercitat asupra instituţiilor comunitare, asupra modului de
încasare a veniturilor comunitareşi de realizare a cheltuielilor
din bugetul comunitar, controlează managementul financiar al
conducerilor instituţiilor şi organismelor comunitare. Curţii de
conturi îi lipseşte atribuţia jurisdicţională, aceasta aparţinând
doar Curţii de Justiţie.
Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor au
sediul la Bruxelles şi sunt alcătuite din 344 de membri, cu
diverse atribuţii.
Banca Europeană de Investiţii (BEI) are sediul la
Luxemburg, şi a fost creată cu scopul sprijinirii pieţei comune
europene.
Banca Centrală Europeană (BCE) a fost înfiinţată în
1998 pentru a înlocui Institutul Monetar European (creat în
1994, a intrat în funcţiune practic în 1999, odată cu
introducerea monedei unice europene, Euro). BCE împreună cu
băncile centrale ale statelor membre constituie Sistemul
European al Băncilor Centrale.
56
Mediatorul European, are sediul la Strassbourg, în
sediul Parlamentului European, şi are ca atribuţii primirea şi
soluţionarea plângerilor cetăţenilor europeni vizând ilegalităţile
săvârşite de instituţiile şi organele comunitare.
1. Care este diferenţa între instituţii şi Organe ale UE?

2. Prezentaţi sistemul instituţional comunitar.
3. Care sunt organele cu rol consultativ ale UE?
4. Care sunt organele cu rol de legătură între UE şi statele
membre?
5. Ce este Consiliul European?
6. Ce este Consiliul UE şi ce atribuţii are?
7. Ce este Comisia Europeană, ce atribuţii are şi din câţi
comisari este constituită?
8. Prezentaţi Parlamentul European.
9. Curtea de Justiţie şi Curtea de Conturi. Detaliaţi: atribuţii,
rol, număr de membri.
10. Ce este Mediatorul European?
11. Prezentaţi Sistemul european al BCE. Detaliaţi.
1. Dacian Cosmin DRAGOŞ, Uniunea Europeană. Instituţii.
Mecanisme, Ediţia 3, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007,
ISBN 978-973-115-069-7
3. Virginia MARINESCU, Gheorghe Emil MARINESCU,
Uniunea Europeană. Proiect şi devenire, Editura ANTET
XX PRESS, Filipeştii de Târg, Prahova, ISBN 973-636-
022-9
4. Grigore SILAŞI, Uniunea Europeană sau noua
„Comedie” Divină, Editura Orizonturi Universitare,
Timişoara, 2004, ISBN 973-638-117-X
57
CAPITOLUL IV
TEORIA INTEGRĂRII – IZVOARE ŞI SURSE.
INTEGRAREA ŞI POLITICILE COMUNITARE
4.1. Izvoare şi surse ale teoriei integrării. Modelul

european
4.1.1. Teoria federalismului
După primul război mondial, federaliştii considerau că

naţiunile europene aflate în conflict aparţin aceloraşi entităţi
care dacă ar fi dotate cu o constituţie federală ar putea deveni o
forţă globală. Coudenhove-Kalergi a lansat primul său apel la
unitatea Europei în octombrie 1922 iar în anul următor,
propunea primul proiect modern al unei Europe unite, prezentat
în cartea sa „Pan-Europa”1. După al doilea război mondial
curentul federalist este puternic în Italia, unde Altiero Spinelli
îndeamnă spre o federaţie europeană. El observă că statele
naţionale (statele naţiuni) şi-au pierdut raţiunea de a fi deoarece
nu pot garanta securitatea politică şi economică a cetăţenilor
săi, şi consideră că ar trebui să facă loc unei federaţii de tipul
„Uniunea Europeană” bazată pe o constituţie pregătită de o
adunare constituantă şi aprobată prin referendum. Această
concepţie federalistă, fiind de sorginte politică, era aproape
imposibil de pus în practică imediat după războiul mondial, între
foştii inamici, rămânând totuşi în dezbaterea de adâncire a
integrării. La Congresul de la Haga din 1948, federaliştii au
vizat realizarea unie despărţiri complete de ordinea veche a
statelor-naţiune şi o constituţie federală pentru Europa, de unde
a rezultat o organizaţie interguvernamentală numită
ConsiliulEuropei.
În general federalismul este asociat cu experienţa
istorică a statelor federale. Oricum, cadrul instituţional ce
provine din divizarea dualistă a puterii între federaţia politică şi
statele sale membre poate tolera sistemele regimurilor politice,
1
Silaşi G., « Teoria Integrării », Editura Orizonturi Universitare, Timişoara,
p.64, 2005.
58
economice şi sociale şi filozofiile la fel de diferite ca şi acelea
ale Statelor Unite sau fosta Uniune Sovietică, Elveţia sau fosta
Iugoslavie, Brazilia sau Germania. Crearea Statelor Unite ale
Europei, de exemplu, nu ar implica o formă particulară a
societăţii chiar dacă transferul de puteri la nivel european ar
putea contribui la importante schimbări. În Europa, federalismul
este cunoscut, în general, ca o experienţă de împărţire a puterii
între instituţiile federale şi statele membre, precum şi ca un
model pentru integrarea transnaţională, în principal, nu doar în
Uniune. Federalismul poate exista, de asemenea, ca un model
politic şi social dar şi ca o filozofie şi metodologie bine orientată.
Conceptul federalismului global a fost dezvoltat de Pierre-
Joseph Proudhon2.
Sistemele federale presupuneau, în esenţă,
combinarea optimă a unităţii şi diversităţii. Federalismul apare
ca o combinare de unitate în diversitate3, „verificări şi
balansări”, fiind rezultatul unui proces de integrare ce tinde să
învingă anarhia fără a ajunge la centralism şi uniformitate. Pe
de altă parte, poate fi, de asemenea, un proces de
descentralizare fără a ajunge la anarhia particulară care se
regăseşte încă şi astăzi în societatea internaţională, o formă de
a asigura o guvernare constituţională în societăţile democratice
liberale pluraliste. Cu alte cuvinte, federalismul prezintă tendinţe
de centralizare, descentralizare, echilibrare, întinzându-se între
zona guvernării globale şi anarhism.
Cercetătorii în domeniu fac o importantă distincţie
analitică între federalism şi federaţii4. Federalismul descrie o
ideologie, în timp ce federaţia este un principiu organizaţional
derivat. Astfel, se face distincţie între dezvoltările federaţiilor
naţionale şi aplicarea analitică a federalismului ca formă de
guvernanţă5.
2
Pierre-Joseph Proudhon, “The Principle of Federation”. Reprinted, 1969,
Toronto: University of Toronto Press, 1863.
3
Ibidem.
4
p.67, 2005.
5
p.68, 2005.
59
4.1.2. Teoria funcţionalismului
Teoria funcţionalismului internaţional se bazează pe

studiile lui David Mitrany, şi reprezintă una din cele trei mari
abordări liberale ale relaţiilor internaţionale (pe lângă
liberalismul şi idealismul internaţional). David Mitrany consideră
cauza războiului ca fiind naţionalismul, subliniind, astfel,
imperiozitatea ca naţiunile să fie unite. Alături de David
Mitrany6, Paul Taylor remarca faptul că organizaţiile
internaţionale nu sunt scopuri în sine ci instrumente de gestiune
a unor priorităţi umane şi trebuie să fie flexibile modificându-şi
sarcinile (să fie funcţionale) potrivit nevoilor momentului7. Paul
Taylor (1944) identifică funcţionalismul ca „un strămoş
intelectual” a diverselor abordări recente în studiul ordinii
internaţionale, cum ar fi: teoria interdependenţei, abordări ale
societăţilor mondiale, politici de ramură şi teoria regimurilor.
Progresele raţionale (primatul preocupărilor pentru
pace) sunt posibile în cadrul acestei teorii, considerând că lipsa
de armonie şi conflictul nu tebuie să atingă condiţia umană.
O întrebare care se ridică este dacă funcţionalismul mai
este valabil. Istoria ultimilor 50 de ani este un şir lung de
acorduri funcţionale bazate pe proiecte concrete. Ratificarea
Tratatului de la Maastricht a provocat dezbateri care au
semnalat nemulţumiri adânc înrădăcinate privind procesele de
decision-making bazate pe compromise între elite şi o trezire
largă la realitate privind sistemul uneori neclar al UE.
4.1.3. Federalismul funcţional
Tehnocratul Jean Monnet a realizat statul-naţiune

european în lumea modernă şi a văzut nevoia de a crea „o
piaţă comună largă şi dinamică”, o piaţă continentală enormă,
la scală europeană. El lansează alternativa funcţionalistă:
sectorialismul. Acesta este un lucru foarte important deoarece
funcţionalismul concentrază critica regionalismului post-
naţional.
6
în lucrarea sa „A Working Peace Systeme” din 1943
7
Arthur J.R. Groom, Paul Taylor, « Functionalism. Theory and Practice in
International Relations. » University of London Press, London, 1975.
60
4.1.4. Teoria transnaţionalismului
Reprezentantul acestui curent, Karl Deutsch (teoretician

remarcabil în domeniul politicii internaţionale şi construirii
termenului de „naţiune”), defineşte integrarea internaţională
drept creerea într-un teritoriu a unui sentiment de comunitate,
instituţii şi practici destul de puternice pentru a asigura
atingerea aşteptărilor în schimbările pacifiste în folosul
populaţiilor8. Sentimentul de comunitate depinde de gradul de
comunicare între naţiuni şi de o reţea multinaţională de
tranzacţii. El spunea că dezvoltarea liniilor funcţionale prin
interacţiuni economice şi sociale a diferitelor popoare ar
împinge elitele politice să le instituţionalizeze şi să formalizeze
liniile iniţiale. „Sense of community” 9. este elementul esenţial al
conceptului de integrare tranzacţionalist, şi este explicat astfel:
„o chestiune de simpatii reciproce şi loialităţi mutuale, de
încredere şi consideraţii reciproce, de identificare parţială în
termeni de semi-imagine şi interes, previziuni pline de succes
privind comportamentul reciproc, şi de acţiuni cooperative în
conformitate cu aceasta” 10. Securizarea comunităţilor şi sensul
de comunitate pune însă întrebări semnificative cu privire la
principiul realismului.
Prin 1990, ideile lui Deutsch sunt reluate (după
izbucnirea Războiului Rece au fost abandonate şi a urmat o
perioadă de dominare a pragmatismului realist în câmpul
relaţiilor inernaţionale) de către Emanuel Adler şi Michael
Barnett, care extind şi rafinează ideile iniţiale, studiază
aplicarea acestora în cadre regionale diferite şi aduc noi
contribuţii teoriilor integrării.11 Adler şi Barnett construiesc un
cadru analitic în care încrederea reciprocă şi identitatea
8
Deutsch Karl W.et all, „Political Community and the North Atlantic Area:
International Organiyation in the Light of Historical Experience”, Princeton:
Princeton University Press, p.5, 1957.
9
Deutsch Karl W.et all, „Political Community and the North Atlantic Area:
International Organiyation in the Light of Historical Experience”, Princeton:
Princeton University Press, p.36, 1957.
10
Deutsch Karl W., „Security Communities”, in James Rosenau (ed.),
„International Politics and Foreign Policy”, New Zork: Free Press, 1961.
11
Adler, Emanuel şi Barnett, Michael, „Security Communities”, Cambridge:
Cambridge University Press, 1998.
61
colectivă în cadrul unui grup de state sunt condiţii necesare
pentru aşteptările credibile de schimburi paşnice, de benchmark
a unei comunităţi securizate12. Chiar dacă ei nu explorează
problematica destul de profund , concluzionăm că benchmark-
ul aşteptărilor în schimburi paşnice poate fi aplicat nu doar între
state ci şi în interiorul fiecăruia.
În aceste abordări şi definiţii tranzacţionaliste, procesul
de integrare pare condiţionat de unele condiţii: compatibilitate
reciprocă privind valorile de bază, un mod de viaţă distinct,
valori, instituţii şi comportamente care îi delimitează de vecini,
legături de nedistrus ale comunicărilor sociale dintre elite şi
păturile sociale, mobilitatea persoanelor şi multiple feluri de
comunicare şi tranzacţionare, predictibilitate reciprocă privind
comportamentul13 etc. Totuşi propunerea lui Deutsch că
dezvoltarea unei reţele funcţionale prin interacţiuni economice
şi sociale informale ale diferitelor popoare ar împinge elitele
politice să instituţionalizeze şi să formalizeze legăturile iniţiale
este infirmată prin experienţa europeană. Ea arată, din contră,
că mai întâi se realizează structuri instituţionale şi pe ele se
construiesc tranzacţiile informale şi deci spiritul de comunitate.
4.1.5. Neofuncţionalismul
Neofuncţionalismul, denumit, de asemenea, curent

eurocentric, apropiat de metoda Monnet, construit pe
contribuţiile ştiinţifice ale lui David Mitrany, este o teorie a
integrării regionale, bazată pe date empirice. Integrarea era
privită ca un proces inevitabil, mai mult decât o stare de fapt
dezirabilă, care a putut fi introdusă de elitele politice şi
tehnocratice ale societăţilor statelor implicate. Neofuncţionaliştii
resping idealismul federalist şi aduce funcţionalismul lui Mitrany
la nivel regional concret. Declaraţia lui Robert Schuman din 9
mai 1951, inspirată din acţiunile lui J. Monnet era explicită
12
Adler, Emanuel şi Barnett, Michael, „A Framework for the Study of
Security Communities”, in Adler/Barnett, p.29-65, 1998.
13
Pentru mai multe detalii a se vedea Sinnott, Richard, "Theory and the
Internationalization of Governance: Bringing Public Opinion Back in".
Lucrare pregătită pentru întâlnireaPlenară Finală a Fundaţiei Europene de
Ştiinţă, Beliefs in Government Project. Strasbourg, 2-6 June. (1993).
62
privind drumul de urmat al integrarii europene: „Europa nu se
va face dintr-o dată şi nici într-o construcţie de ansamblu, ea se
va face prin realizări concrete, creând mai întâi o „solidaritate
de fapt” (metoda comunitară de integrare – sau aşa numita
„metodă indirectă”). Integrarea trebuie să înceapă, spuneau
neofuncţionaliştii, în sectoare puţin numeroase, dar importante
şi trebuie să fie dotată de la început cu instiutţii supranaţionale
care ar putea gestiona şi promova o integrare mai avansată14,
urmată în toate sectoarele economice datorită legăturilor
economice dintre ele.
Unul din protagoniştii acestei teorii a fost Ernst B.Haas,
specialist în ştiinţele politice. Logica neofuncţionalistă a fost
construită de fapt, pe „efectele de propagare” (spill-over
effect)15. Leon Lindberg a definit „efectul de propagare” ca fiind
o situaţie în care o anumită acţiune, legată de un obiectiv
specific, generează o situaţie în care obiectivul original poate fi
asigurat munai prin declanşarea altor acţiuni care la rândul lor
crează alte condiţii şi nevoi de acţiuni suplimentare declanşând
o actiune în lanţ16. Dar, după tergiversarea procesului de
integrare europeană, începând din 1960, când politica
„scaunului gol” a lui Charles de Gaulle a paralizat instituţiile
CECO, CEE şi EURATOM, însuşi Haas a declarat teoria neo-
funcţionalistă ca fiind învechită. Multe alte poziţii neofuncţionale
au fost corectate de către experienţa europeană, mai ales că
acţiunile grupurilor de interes nu sunt motivate de urmărirea
idealistă a unui bun comun, ci de interese proprii: percepţia de
către aceste grupuri a schimburilor în liniile de autoritate şi de
putere îi împinge spre supranaţional, un guvern supranaţional la
nivel regional.
Chiar dacă teoria neofuncţionalistă este apropiată de
integrarea reală europeană (mai ales datorită efectelor de
propagare), tehnocraţia (modalitatea de a oferi un cadru
14
Mutimer David, «1992 and The political integration of Europe:
neofunctionalism reconsidered ». Journal of European Integration, 13
(1),:75-101, 1989.
15
Haas, Ernst, « The Uniting of Europe : Political, Social and Economic
Forces », Stanford : Stanford University Press, p.16, 1958.
16
Lindberg Leon N., „Governance of the American Economy”, University of
Wisconsin, Madison, 1991.
63
teoretic guvernului şi procesului de luare a deciziilor în
economiile industriale avansate), este considerată o critică,
însă instituţiile pot juca un rol important în pregătirea contextului
în care actorii pot duce un mai mare număr de negocieri cu
sumă pozitivă. Neofuncţionalismul rămâne, totuşi, o teorie
importantă în studiul relaţiilor internaţionale. Neofuncţionalismul
susţine scăderea în importanţă a naţionalismului şi a statului-
naţiune17, intuind puterea executivă şi interesul grupurilor din
interiorul statelor de a continua obiectivul de prosperitate care
este cel mai bine realizat prin aprofundarea integrării statelor
Uniunii Europene.
4.1.6. Critica neofuncţionalismului. Teoria

neoinstituţionalismului
Chiar dacă teoria neofuncţionalistă este apropiată de

integrarea reală europeană, mai ales datorită efectului de
propagare (spillover) se pot vedea o serie de limite ale
acesteia. Neoinstituţionaliştii, semnalând posibilitatea diferitelor
nivele de guvernare (european-naţional-regional) şi
interacţiunea actorilor politici la aceste nivele au arătat că
instituţiile pot juca un anumit rol în relaţiile dintre state. Ei au
subliniat rolul instituţiilor (nu numai organelor supranaţionale
formal instituite, dar şi acţiuni informale) în pregătirea
contextului în care actorii pot duce un mare număr de negocieri
cu sumă pozitivă pentru realizarea integrării.
4.1.7. Interguvernamentalismul
Unele teze neofuncţionale au generat practici

interguvernamentale. Tratatele de la Maastricht şi Amsterdam
au dezminţit ideea că statele îşi pierd suveranitatea prin
organele supranaţionale. Analiza liberală interguvernamentală
nu poate explica cum interesele naţionale exprimate prin
negocieri interguvernamentale pot fuziona pentru a permite
integrării europene să se aprofundeze. Dezbaterea privind
17
Haas, Ernst şi Schmitter, Philippe, „Beyond the Nation-State:
Functionalism and International Organization”, Stanford: Stanford University
Press, p.705-737, 1964.
64
cooperarea interguvernamentală sau Uniunea Politică având
caracter federal, divizează de câteva decenii guvernele
europene. Istoria însăşi a Comunităţii Europene este plină de
abordări interguvernamentale (Shenghen, PESC, Cooperarea
în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne precum şi alte domenii
care relevă cooperarea între statele membre) şi de abordări de
tip federal (Uniunea Economică şi Monetară, alegerea directă a
Parlamentului European). În structura chiar a Tratatului se
regăsesc totuşi elemente de compromis între adepţii
federalismului european şi adepţii conceptului
interguvernamental. Maastricht-ul este construit pe trei piloane:
primul este bazat pe cele trei Comunităţi (CECO, CEE, CEA), al
doilea este al Politicii Externe şi de Securitate Comune şi al
treilea este cel al Cooperării în domeniile Justiţiei şi Afacerile
Interne. Astfel, primul pilon provine de la un concept tipic
comunitar, iar celelalte două derivă de la conceptul
interguvernamental. În Politica Externă şi de Securitate
Comună ca şi în domeniile Justiţiei şi Afacerilor Interne, statele
membre se angajeajză mutual a se concerta şi a asigura acţiuni
convergente în aceste domenii. Mai târziu, în anii 1994-1995,
dezbaterea federală s-a focalizat în jurul problemei structurii
instituţionale a Europei. Această dezbatere s-a declanşat de la
o constatare pe care nimeni nu o contestă: urmare a căderii
zidului Berlinului şi a dizolvării Uniunii Sovietice, Uniunea
Europeană este chemată să se lărgească cu noi state membre,
mai ales din Europa Centrală şi de Est. Ori, în starea actuală,
extinderea la 27 apoi la 30 state membre nu poate decât să
ducă la o relaxare a procesului de integrare a Uniunii.18
Pentru a răspunde la cele două necesităţi (extindere şi
aprofundare) care pot apărea contradictorii, arhitecţii Europei
au emis un anumit număr de propuneri în ceea ce priveşte
structura instituţională, respectiv viitorul geometriei Europei.
Dezbaterile au fost însă marcate puternic de opoziţie între
interguvernamentalişti şi federalişti.
Adepţii conceptului interguvernamental s-au axat pe
alegerea intitulată (Europa a la charte – pick and choice –
Europa meniu). Potrivit acestei formule, fiecare stat membru şi-
18
Silaşi Grigore, „Uniunea Europeană sau Noua Comedie Divină”, Editura
Orizonturi Universitare, Timişoara, 2004.
65
ar fi păstrat, în toate ocaziile, libertatea de a participa sau nu la
politicile comune elaborate în sânul Uniunii. Suveranitatea
statelor ar fi fost păstrată dar se pot pune în pericol obiectivele
comunitare. O ilustrare a acestei Europe a la charte este regula
de opting-out (excepţia britanică în materie de politică socială).
Partizanii conceptului federal au opus aceastei concepţii
noţiunea de Europă cu două viteze. Era vorba înb acest fel de a
pleca de la constatarea că într-o Europă extinsă la 30 de state
anumite state sau grupe de state ar putea avansa mai rapid în
direcţia unor obiective comune. Această noţiune de două sau
mai multe viteze implică păstrarea sau consolidarea obiectivelor
comune ale Uniunii şi ale membrilor săi dar şi perioade de
tranziţie sau de derogări temporare pentru statele care nu ar fi
în măsură să se apropie de „nucleul dur” al Uniunii. Partizanii
acestui concept au subliniat unitatea obiectivelor unei
asemenea Europe. Între cele două concepţii, Europa a la charte
şi Europa celor două viteze, au fost vehiculate o multitudine de
alte propuneri: o Europă cu geometrie variabilă19, o Europă cu
cercuri concentrice, o Europă cu cercuri intersectate. În cele din
urmă, cu ocazia Summit-ului de la Amsterdam din 16-17 iunie
1997, şefii de stat şi de guverne ai ţărilor membre s-au înţeles
asupra a ceea ce de acum înainte se va numi conceptul
cooperării reîntărite. Această cooperare ar permite statelor
membre care au voinţa şi capacitatea de a avansa mai repede
decât altele pe calea adâncirii construcţiei europene. Ceea ce
înseamnă în cele din urmă că Europa celor două viteze a fost
consacrată prin summit-ul de la Amsterdam. Aplicarea unei
asemenea formule de cooperare cere condiţii stricte pentru a
evita efectele indirecte nedorite în ceea ce priveşte structura de
funcţionare a Uniunii.
4.2. Politicile comunitare
Procesul de coordonare a politicilor statelor membre ale

Uniunii Europene a început o dată cu înfiinţarea primelor
comunităţi europene: CECO, CEE şi EURATOM şi a fost
19
Silaşi Grigore, „Uniunea Europeană sau Noua Comedie Divină”, Editura
Orizonturi Universitare, Timişoara, p.213, 2004.
66
determinat de dorinţa statelor membre de a-şi reface
economiile afectate după cel de-al doilea război mondial şi de a
stimula creşterea economică în sectoarele mai puţin dezvoltate.
Primul pas este reprezentat de angajamentul luat prin Tratatul
de instituire a Comunităţii Economice Europene (1957) pentru
crearea unei Pieţe Comune, fondate pe libera circulaţie a
produselor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor, precum şi
libera concurenţă. Piaţa Internă a UE nu se reduce la un simplu
spaţiu de liber schimb care presupune facilitarea comerţului şi
realizarea liberei circulaţii a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor şi
persoanelor, ci reprezintă un stadiu foarte avansat de integrare.
Pentru atingerea acestuia este necesară constituirea unui
mediu economic omogen capabil să elimine toate efectele
negative asupra consumatorilor şi a întreprinderilor, ce pot
apărea în procesul complex al integrării. Acest lucru se poate
realiza prin intermediul politicilor de însoţire (de acompaniere) şi
a politicilor comune.
4.2.1. Politicile de însoţire
4.2.1.1. Politica concurenţei şi libertatea economică

Concurenţa liberă este una din condiţiile bunei
funcţionări a sistemului economic bazat pe legile pieţei. În acest
fel, politica concurenţei nu constituie un scop în sine ci un
instrument destinat să îndeplinească obiectivele fundamentale
ale tratatelor europene.
Dificultatea de a urma o politică de concurenţă eficientă
rezultă din faptul că, la nivelul Comunităţii, se impune o acţiune
permanentă de arbitraj între mize uneori contradictorii. În acest
sens, Comunitatea trebuie să urmărească:
 realizarea unei concurenţe perfecte pe
Piaţa Internă nu trebuie să rezulte din
slăbirea competitivităţii întreprinderilor
europene pe piaţa mondială;
 eforturile de liberalizare să nu
ameninţe menţinerea serviciilor de
interes general, care răspund nevoilor
fundamentale.
67
Politica concurenţei joacă un rol fundamental în
construcţia europeană: postulatul de bază este că o economie
de piaţă efectivă este mijlocul cel mai eficace de a realiza
obiectivele economice ale UE. Mai mult, realizarea unei pieţe
interioare presupune nu numai eliminarea piedicilor naţionale în
calea circulaţiei mărfurilor, dar şi eliminarea structurilor şi
comportamentelor susceptibile de a denatura jocul pieţei şi de a
împiedica câştigurile Marii Pieţe să fie însuşite de grupuri de
presiune (sau de grupuri particulare).
Trei probleme se pun:
- cea a legitimităţii unei politici de concurenţă,
- orientarea acesteia,
- legitimitatea unei politici comune a concurenţei.
Politica în domeniul concurenţei aplicată în cadrul
Uniunii reprezintă un important mecanism de supraveghere a
loialităţii şi de corectare a imperfecţiunilor în funcţionarea pieţei.
Punerea în practică a unei asemenea politici urmăreşte să
menţină un nivel corespunzător de eficienţă economică la scara
Uniunii.
Acţiunea în vederea aplicării unei politici comunitare
funcţionale în domeniul concurenţei a cunoscut mai multe
etape. Pe măsură ce sistemul legislativ şi funcţional a fost
structurat, politica concurenţei şi-a dovedit eficacitatea.
Regulile concurenţei vizează asigurarea bunei
funcţionări a unui spaţiu economic european, bazat pe regulile
pieţei. Politica concurenţei a fost definită prin articolele 85 la 94
ale Tratatului de la Roma amendată prin Tratatul de la
Maastricht (81-89) şi prin Tratatul de la Amsterdam şi are la
bază cinci principii:
 interzicerea practicilor concertate, a acordurilor şi
asocierilor între întreprinderi, care sunt susceptibile a
afecta comerţul între statele membre, înpiedicând,
restrângând sau făcând jocul concurenţei în cadrul pieţei
comune;
 interzicerea, în măsura în care comerţul între statele
membre este susceptibil a fi afectat, de a exploata
abuziv poziţia dominantă pe piaţa comună;
 controlul ajutoarelor nacordate de către state sau a
mijloacelor resurselor de stat sub orice formă, care
68
ameninţă cu distorsionarea concurenţei în favoarea altor
întreprinderi sau producători;
 controlul preventiv al operaţiunilor de concentrare, care
prezintă o dimensiune europeană, aprobând sau
interzicând alianţele avute în vedere;
 liberalizarea anumitor sectoare sau întreprinderi publice
sau private, care până atunci au evoluat într-un cadru
monopolist, cum ar fi piaţa telecomunicaţiilor,
transporturilor sau energiei.
Respectarea primelor două principii poate cunoaşte
derogări, mai ales în situaţiile acordurilor între întreprinderi,
care permit ameliorarea producţiei, distribuirea produselor sau
promovarea progresului tehnic. Cazul regimurilor ajutoarelor de
stat, al subvenţiilor cu caracter social sau destinate promovării
culturii şi conservării patrimoniului, constituie de asemenea
excepţii posibile ale aplicării stricte ale regulilor concurenţei.
4.2.1.2. Politica industrială şi competitivitatea

Politica industrială reprezintă o altă componentă
importantă a politicilor de însoţire a Pieţei Unice al cărei obiectiv
principal este să asigure competitivitatea industriei UE. Politica
concurenţei şi politica industrială sunt simultane,
complementare şi concurente.
Politica concurenţei şi politica industrială sunt, cel puţin
în parte contradictorii: politica concurenţei se bazează pe
neutralitate şi neutralizarea tuturor piedicilor în jocul pieţei, pe
când politica industrială privilegiază selectivitatea. În acest
conflict între două politici, în cadru european, politica
concurenţei are întâietate.
Tratatul de la Maastricht consacră industriei un articol
potrivit căruia “Uniunea şi statele membre veghează astfel încât
condiţiile necesare competitivităţii industriei comunitare să fie
asigurate. În acest scop, în conformitate cu legile pieţei
deschise şi concurenţiale, statele membre vor acţiona pentru:
a) a accelera adaptarea industriei comunitare la schimbările
structurale;
b) a încuraja un mediu favorabil iniţiativei şi dezvoltării
întreprinderilor din spaţiul Uniunii şi mai ales a
întreprinderilor mici şi mijlocii;
69
c) a încuraja un mediu favorabil cooperării între întreprinderi;
d) a favoriza o mai bună exploatare a potenţialului industrial al
polilor de inovare, de cercetare şi de dezvoltare
tehnologică”.
Esenţa politicii industriale comunitare constă în stimularea
competitivităţii, cu un grad cat mai înalt de angajare a forţei de
muncă şi un standard de viaţă sporit. Scopul acestei politici este
accelerarea ajustărilor structurale, stimularea spiritului de iniţiativă
în scopul dezvoltării întreprinderilor industriale şi exploatarea
eficientă a potenţialului tehnologic, ştiinţific şi de cercetare.
Instrumentele politicii industriale comunitare, fără a fi
definite prin norme precise, se interferează cu cele ale altor
politici comune ale U.E.: politicile comerciale, politica
concurentei, ajutoarele de stat, conformitatea produselor şi
accesul pe pieţe. Măsurile aplicate au tangenţă cu stabilitatea
macroeconomică, cu cercetarea ştiinţifică, protecţia mediului,
asistenţa socială, etc.
Termenul „politica industrială" a fost aproape prohibit în
Uniunea Europeană în ultimul deceniu, datorită asocierii sale cu
planificarea producţiei industriale. Recent însă, Comisia
Europeană a reactualizat termenul de „politică industrială",
conferindu-i noi dimensiuni bazate pe următoarele premise:
producţia de mărfuri pentru satisfacerea nevoilor individului
constituie baza activităţii economice, iar industria îşi are rolul ei în
raport cu „noua economie" (care poate fi un sprijin şi nu un
înlocuitor al producţiei reale); dezvoltarea liberă a activităţii
industriale are nevoie de un cadru juridic, ştiinţific, tehnic şi
social adecvat; într-o dezvoltare echilibrată a economiei, tradiţiile
şi capacităţile de producţie create în Europa de-a lungul anilor
trebuie avute în vedere şi menţinute cu grijă; normele comunitare
impun industriei respectarea exigentelor sociale şi de mediu, fără
însă a neglija exigenţele de competitivitate la nivel mondial.
4.2.1.3. Politica socială

Politica socială reprezintă o componentă importantă a
politicilor de însoţire ale Pieţei Unice Europene. Politica socială
a Uniunii acoperă astăzi domenii ca: egalitatea de şanse între
femei şi bărbaţi, problemele de sănătate şi de securitate a
muncii, legislaţia în materie de muncă, problemele de protecţie
70
şi de securitate socială şi acţiunile specifice referitoare la
situaţia materială a persoanelor handicapate.
Situaţia “Europei Sociale” poate fi divizată în cinci mari
categorii şi anume: aquis-ul legislativ, Carta drepturilor
fundamentale ale muncitorilor, ajutorul financiar, cooperarea şi
dialogul social.
În virtutea principiilor fundamentale ale politicii sociale
începând cu 1995, Comisia Europeană a definit un program de
acţiune în domeniul social în următoarele direcţii prioritare:
ocuparea locurilor de muncă; consolidarea legislaţiei sociale;
egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi; participarea
cetăţenilor şi întărirea dialogului social, urmărirea consecinţelor
sociale şi societale ale apariţiei şi dezvoltării societăţii
informaţionale în UE cu o economie bazată pe cunoaştere.
Uniunea Europeana
Agricultura
Servicii 3%
Industrie
40%
18%
Somerii si
exclusii de pe
piata muncii
39%
Statele Unite
Agricultura
2%
Somerii si Industrie
exclusii de pe 18%
piata muncii
26%
Servicii
54%
Figura 4.1. Analiza comparativă a pieţei muncii UE-şi SUA
71
Piaţa europeană a muncii constituie o componentă
esenţială, dacă nu cea mai importantă a construcţiei europene.
Analiza Europei sociale arată decalajul care poate exista între
proiectul de „piaţa unică a muncii” aşezată pe libera circulaţie a
persoanelor şi realitatea unei pieţe care este despărţitoare.
Această stare se explică prin diferenţele naţionale profunde,
moşteniri ale istoriei dar şi prin lipsa de voinţă de a face
ritmurile Europei sociale egale cu cele ale Europei economice.
Şomajul a devenit în decursul unei generaţii provocarea
majoră lansată Europei la sfârşitul secolului XX şi începutul
noului secol. Un cetăţean din zece este în căutare de lucru în
Europa.
Spre deosebire de modelul european, modelul
american bazat pe flexibilizarea puternică a pieţei muncii a dus
la diminuarea şomajului dar şi la o reducere a remunerării.
Nivelul remunerării apare inferior pragului de sărăcie pentru o
fracţiune crescândă din populaţia activă ocupată în SUA.
Sistemul de protecţie socială care constituie
caracteristica principală a modelului european de „economie
socială de piaţă” sunt mult mai omogene decât pieţele muncii în
cadrul UE. Apreciată prin linia pragului comun de sărăcie
coeziunea economică şi socială apare foarte fragilă între statele
membre care sunt împărţite printr-o veritabilă linie de fracturare
nord-sud.
4.2.1.4. Politica regională şi coeziunea economică şi

socială în UE
Politica regională a UE vizează, aşa cum este înscris în
Articolul 158, paragraful 2 al Tratatului instituind Uniunea
Europeană, reducerea disparităţilor care există între regiuni şi
întărirea coeziunii economico-sociale. Pentru a-şi spori
eficacitatea, acţiunile sale sunt concentrate începând din anul
2000 pe obiective malt mai precise cu un buget global pe 6 ani
(2000-2006) de peste 213 miliarde euros. Celor 7 obiective
iniţiale ale fondurilor structurale s-au formulat 3 obiective:
- obiectivul nr.1, cel mai important, căruia i se va consacra
70 % din buget, urmăreşte: dezvoltarea regiunilor celor
mai sărace a căror PIB este inferior a 75% din media
comunitară;
72
- obiectivul nr.2 (căruia i se va consacra 11,5% din buget)
urmăreşte susţinerea reconstrucţiei economice şi sociale
a zonelor în dificultate structurală: zone atinse prin declin
de activităţi industriale tradiţionale (textile, armament
etc.) sau prin declin care implică o mutaţie economică,
zone rurale urmărind diveersificarea activităţii lor şi zone
urbane în dificultate.
- obiectrivul nr.3 (căruia i se va consacra 12,5% din buget)
urmăreşte susţinerea, adaptarea şi modernizarea
politicilor şi sistemelor de educaţie, de formare şi de
acces la locuri de muncă în toate regiunile cu prioritate
lupta contra şomajului şi excluderii sociale într-o
perspectivă de formare de-a lungul întregii vieţi.
Politica regională a UE comportă trei aspecte esenţiale:
- politica regională este mai întâi o politică de însoţire şi de
sprijin a politicilor statelor membre şi a regiunii lor;
- politica regională urmăreşte să integreze în mod
sistematic dimensiunea regională în concepţia politicilor
comunitare agricultura, piaţa internă, cercetarea etc.);
- Uniunea intervine în sfârşit direct prin intermediul
fondurilor structurale ca principale instrumente financiare
de care dispune, pentru a întări coeziunea economică şi
socială.
Dezvoltarea socio-economică a Uniunii este mai puţin
omogenă. “Disparităţile între regiuni reflectă o consecinţă a
schemelor de dezvoltare trecute şi a capacităţii unor regiuni de
a face faţă unei lumi în transformare rapidă”. Politica regională
a UE vizează în primul rând sprijinirea regiunilor rămase în
urmă cu ajutorul fondurilor structurale europene şi al Fondului
European de dezvoltare regională.
Cheltuielile Uniunii Europene la nivel regional se
efectuează în general prin operaţiuni de cofinanţare a
investiţiilor sau prin resurse materiale şi umane şi prin transfer
de venituri în favoarea celor defavorizaţi.
Pentru a rezolva problemele economice şi structurale,
în vederea reducerii inegalităţilor dintre diferite regiuni, UE a
constituit patru fonduri prin intermediul cărora se alocă sume
importante: Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul
Social European, Fondul European de Garantare şi Orientare în
73
Agricultură; Instrumentul financiar de orientare a pescarilor.
Numai prin intermediul Fondurilor structurale, pentru perioada
2000-2006, 213 miliarde euro vor servi asistenţei financiare în:
a) dezvoltarea şi ajustarea structurală a regiunilor rămase în
urmă, al căror PNB pe locuitor reprezintă mai puţin de 75%
din media UE;
b) conversia economică şi socială a regiunilor ce se confruntă
cu dificultăţi structurale;
c) dezvoltarea resurselor umane în regiunile dezvoltate.
Fondul European de Dezvoltare Regională este unul
dintre cele patru Fonduri Structurale ale UE. Obiectivul său este
promovarea coeziunii economice şi sociale în UE prin
reducerea inegalităţilor dintre regiuni sau grupuri sociale. Prin
Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) se acordă
asistenţă financiară întreprinderilor mici şi mijlocii, se
promovează investiţiile productive, se îmbunătăţeşte
infrastructura şi se sprijină dezvoltarea locală.
Comitetul Regiunilor marchează dimensiunea din ce în
ce mai politică a dispoziţiilor regionale peste aspectele lor
economice.
4.2.2. Politicile comune
4.2.2.1. Politica Agricolă Comună (PAC)

Politica Agricolă Comună reprezintă “artileria grea” a
politicilor comunitare. Ea absoarbe aproape jumătate din
bugetul general al UE, ceea ce explică faptul că agricultura este
domeniul în care rolul organelor comunitare este cel mai
important. Politica Agricolă Comună este definită prin Tratatul
de la Roma de constituire a Comunităţii. Articolului 39 al
Tratatului de la Roma (TR) şi reluat în Tratatul de la Maastricht,
iar în perioada anilor 1996-2000, prin Agenda 2000, Comisia
Europeană a lansat dezbaterea asupra unei noi reforme, fixând
pentru politica agricolă comună (PAC) câteva principii şi
obiective:
a) creşterea productivităţii în agricultură prin implementarea
progresului tehnic, asigurându-se dezvoltarea raţională a
producţiei rurale precum şi utilizarea optimă a factorilor de
producţie, mai ales a mâinii de lucru, întărirea competitivităţii
74
interne şi externe pentru ca producătorii UE să se poată
adapta evoluţiilor pieţelor mondiale ale produselor agricole;
b) garantarea securităţii de aprovizionare, securitatea şi
calitatea bunurilor alimentare care constituie una din cele
mai importante obligaţii faţă de consumatori;
c) garantarea unui nivel de viaţă decent pentru comunitatea
agricolă şi contribuţia la stabilitatea veniturilor agricole;
d) asigurarea unor preţuri rezonabile pentru consumator la
produsele agricole.
e) integrarea obiectivelor de mediu în PAC;
f) promovarea unei politici agricole durabile, crearea de locuri
de muncă şi de surse noi de venituri pentru producătorii
agricoli şi familiile lor;
g) simplificarea legislaţiei UE.
h) stabilizarea pieţelor;
Se poate imagina că o interpretare a acestor obiective este
complexă şi susceptibilă de contestări, deoarece în anumite
cazuri ele sunt contradictorii.
Pentru atingerea acestor obiective Tratatul prevedea
organizarea comună a pieţelor agricole care urmau să
îndeplinească, în funcţie de specificul produselor,
următoarele condiţii:
a) reguli comune în materie de concurenţă;
b) coordonare obligatorie a diverselor organizaţii naţionale de
piaţă;
c) organizare europeană a pieţei.
Obiectivul iniţial a fost acela de a oferi consumatorilor
europeni preţuri rezonabile pentru produsele agro-alimentare,
asigurând totodată agricultorilor o remunerare echitabilă. Graţie
politicii agricole comune, Comunitatea Europeană a devenit
repede mai mult decât autosuficientă pentru aproape toate
produsele agricole.
PAC se bazează pe trei principii de bază definite în
1962:
a) O piaţă unică bazată pe libertatea de circulaţie şi
pe unicitatea preţurilor pe tot teritoriul Uniunii. În acest mod are
loc crearea pieţei agricole interioare fără taxe vamale şi fără
obstacole în calea schimburilor şi fără subvenţii care
denaturează concurenţa, gestiune comună care să asigure
75
regulile concurenţei, parităţile monetare stabile şi controlul
sanitar veterinar;
Acest principiu presupune deci libera circulaţie a
produselor agricole în cadrul statelor membre. Pentru
organizarea unei pieţe unice este necesară utilizarea aceloraşi
mijloace şi mecanisme peste tot în UE.
b) Preferinţa comunitară. Acest principiu este destinat
să stimuleze comerţul intracomunitar descurajînd în acelaşi
timp importurile de produse agricole. Instrumentele
caracteristice fiind prevalările pentruimporturile de produse
agricole în provenienţă din exteriorul UE şi restituirile destinate
să sprijine exporturile de produse europene în restul lumii.
Preferinţa comunitară înseamnă deci că produsele
agricole ale UE vor fi preferate altor produse, iar preţul va fi mai
avantajos decât cel al produselor importate; de asemenea,
produsele de pe piaţa internă vor fi protejate de produsele cu
preţuri mai mici, importate din terţe ţări; protecţia produselor va
fi asigurată şi în ceea ce privesc fluctuaţiile considerabile de pe
piaţa mondială.
c) Solidaritatea financiară. Principiu obligă statele
membre să finanţeze susţinerea pieţelor (garantarea preţurilor
şi exportul cantităţilor excedentare), politica de ajutor pentru
înbunătăţirea structurilor agricole (orientarea). Această
solidaritate financiară se realizează prin bugetul europeanprin
intermediul FEOGA (Fondul European de Orientare şi Garanţii
Agricole).
Pentru realizarea Pieţei Unice agricole, prin intermediul
PAC au fost formulate următoarele principii:
a) scăderea generală a preţurilor agricole garantate, având
drept consecinţă îmbunătăţirea raporturilor de concurenţă
între produsele comunitare şi produsele comercializabile ale
pieţelor mondiale;
b) compensarea scăderii preţurilor sub formă de plăţi
compensatorii sau prime acordate indirect, nu în funcţie de
producţie, ci în funcţie de factorii de producţie utilizaţi;
c) măsuri acţionând direct asupra cantităţilor de produse,
aplicate sub formă de cote, care să limiteze terenurile
arabile sau atribuirea de prime;
76
d) măsuri numite “de însoţire” (sau “de acompaniere”), menite
să încurajeze restructurarea exploatărilor agricole printr-un
regim de pre-pensionare, de reconversie a anumitor terenuri
arabile în păduri sau limitarea unor randamente, favorizând
utilizarea tehnicilor extensive sau a celor care respectă
condiţiile de mediu.
În ciuda reformelor repetate PAC este departe de a fi
stabilizat. Noua dinamică a UE va pune PAC în faţa unor noi
provocări atât de ordin intern cât şi de ordin extern într-un nou
context sanitar şi noi riscuri alimentare.
4.2.2.2. Politica Comercială Comună (PCC)

Potrivit Tratatului de la Maastricht, “Politica Comercială
Comună este bazată pe principii uniforme în ceea ce priveşte
modificările tarifare, prevederile acordurilor tarifare şi
comerciale, uniformizarea măsurilor de liberalizare, politica de
export, precum şi în ceea ce priveşte măsurile de apărare
comune dintre care cele referitoare la dumping şi subvenţii”.
Politica Comercială Comună cuprinde ansamblul
reglementărilor vamale aplicabile ţărilor terţe:
a) tariful vamal comun;
b) restaurarea contingentelor de import:
c) restituirea taxelor antidumping (adică a taxelor aplicabile
produselor importate în UE la un preţ inferior preţurilor de
vânzare în ţările producătoare):
d) armonizarea regimurilor de sprijin acordate de către statele
membre exportatorilor către ţările terţe.
1. Conţinutul politicii comerciale comune
Politica comercială este un principiu de competenţa UE.
Într-adevăr, „Uniunea Vamală”, creată încă în 1968,
presupunea nu numai stabilirea unui tarif vamal comun faţă de
exterior, dar şi o politică comerială coună în general. Se
apreciază că orice intensificare a schimburilor intra-comunitare
trebuie să fie însoţită de o politică comercială comună vizând să
se împiedice produsele străine să pătrundă pe pieţele cele mai
protejate prin intermediul celor mai deschise pieţe.
De altfel, în UE, concepţiile sunt divergente în materie
de politică comercială. Ţările liber schimbiste sunt: Regatul Unit,
77
Ţările de Jos (Olanda), Germania, în timp ce alte state în
special: Franţa, Italia sunt pentru o protecţie externă ridicată.
2. Nivelul competenţelor în aplicarea politicii cmerciale
comune
Aplicarea politicii comerciale comune pune două tipuri
de probleme în ce priveşte competenţele: între UE şi statele
membre şi între Consiliul şi Comisie. Potrivit articolului 113 (ex.
art. 133) „Comisia, pentru aplicarea politicii comerciale comune
supune propunerile Consiliului. Dacă acordurile cu unul sau mai
multe state sau organizaţii internaţionale trebuie să fie
negociate, Comisia prezintă recomandări Consiliului, care o
autorizează să deschidă negocierile necesare. Negocierile sunt
conduse de către Comisie, în consultare cu un comitet special
desemnat de către Consiliu pentru a o asista în această sarcină
şi în cadrul directivelor pe care Consiliul i le adresează. În
exerciţiul competenţelor care îi sunt atribuite prin articolul
Tratatului, Consiliul statuează cu majoritate calificată”. Din acest
articol rezultă că, Comisia joacă, în această direcţie ca şi în
multe altele, ca pregătitoare de decizii, orientarile politice fiind
luate de către Consiliul.
În acelaşi timp articolul 113 mai pune în evidenţă două
categorii de conflicte interinstituţionale. De o parte Comisia este
însărcinată să „conducă negocierile”, împarte competenţele cu
Consiliul dând naştere unor interpretări diferite şi unor conflicte,
Comisia având o concepţie mai largă şi Consiliul şi statele
membre mai restrictivă cu privire la desfăşurarea unor negocieri
şi utilizarea unor instrumente comerciale. Cum deciziile sunt
luate cu majoritate calificată, statele membre sunt deposedate
de puterea lor de decizie şi adoptă o viziune restrictivă în ce
priveşte politica comercială comună, în timp ce Comisia
consideră că tot ce afectează schimburile internaţionale face
parte din politica comercială comună.
Prin obiectivele arătate PCC se constituie într-un
ansamblu de relaţii externe ale UE. Comisia dispune în acest
sens de puteri importante de negociere şi de execuţie.
4.2.2.3. Politica Externă şi de Securitate Comună

Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC)
reprezintă, conform Tratatului de la Maastricht, unul din cele
78
mai importante elemente de aquis al UE. Potrivit Tratatului,
“Uniunea defineşte şi aplică o politică externă şi de securitate
comună acoperind toate domeniile politicii externe şi de
securitate ale cărei obiective sunt: apărarea valorilor comune, a
intereselor fundamentale, a independenţei şi integrităţii Uniunii
conform principiilor Cartei Naţiunilor Unite; întărirea securităţii
Uniunii sub toate formele; menţinerea păcii şi întărirea
securităţii internaţionale în conformitate cu principiile Cartei
Naţiunilor Unite, precum şi cu principiile Actului final de la
Helsinki şi cu obiectivele Cartei de la Paris în ceea ce priveşte
frontierele exterioare; promovarea cooperării internaţionale;
dezvoltarea şi întărirea democraţiei şi a statului de drept
precum şi respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor sale
fundamentale”.
În acest Tratat statele membre s-au angajat să sprijine
activ şi fără rezerve PESC al UE în spiritul loialităţii şi al
solidarităţii mutuale. Ele au acceptat să se abţină de la orice
acţiune contrară intereselor Uniunii sau susceptibilă să dăuneze
eficacităţii acesteia în calitate de forţă coerentă în relaţiile
internaţionale.
Pentru a atinge obiectivele PESC, statele membre au
instaurat o cooperare sistematică. Ele se informează şi se pun
de acord asupra tuturor problemelor de politică externă şi de
securitate prezentând un interes general. Ele definesc
împreună principiile şi orientările generale ale PESC. Atunci
când se dovedeşte necesar ele adoptă, în sânul Consiliului,
“poziţii comune” cărora fiecare stat trebuie să li se conformeze
şi care sunt apoi apărate în organizaţiile internaţionale.
De asemenea, Consiliul European poate să dea
orientările generale pentru a urmări “acţiunile comune” cu titlul
de PESC.
Este necesar totuşi să se precizeze că PESC constituie
o politică “comună” dar nu unică; fiecare stat membru are un
anumit nivel de iniţiativă proprie în ceea ce priveşte PESC.
4.2.2.4. Politica Monetară Comună

Politica Monetară Comună a UE se înscrie în cadrul
Uniunii Economice şi Monetare (UEM) prevăzute prin Tratatul
de la Maastricht.
79
Politica Monetară Comună, care înseamnă trecerea în
a treia fază a UE, se bazează pe Sistemul European de Bănci
Centrale (SEBC) al cărui obiectiv principal este acela de a
menţine stabilitatea preţurilor şi de a susţine politica economică
generală în Uniune. Conform Tratatului, misiunile SEBC
constau în :
a) definirea şi aplicarea unei politici monetare comune;
b) dirijarea operaţiunilor de schimb;
c) păstrarea şi gestionarea rezervelor oficiale ale statelor
membre;
d) asigurarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi.
Politica Monetară Comună presupune existenţa Uniunii
Monetare.
REZUMAT
Uniunea Europeană nu este o naţiune europeană şi nici

nu vrea să fie o naţiune europeană, şi nici nu vrea să fie o
federaţie în sensul în care Statele Unite sunt o federaţie de
state sau în sensul Germaniei, care este o federaţie. Uniunea
Europeană nu este o naţiune divizată în state. Uniunea
Europeană este o mulţime de naţiuni care vor să rămână
naţiuni. Naţiunile europene vor să fie o „comunitate politică” şi
apoi „o putere politică”. Uniune Europeană se doreşte o
federaţie de naţiuni care pun o parte din suveranitatea lor în
comun pentru a se apăra mai bine, pentru a conta mai mult,
pentru a fi ascultate mai mult şi care vor, totuşi, să-şi păstreze
fiecare diferenţele.
Pentru realizarea Pieţei Unice este necesară
constituirea unui mediu economic omogen capabil să elimine
toate efectele negative asupra consumatorilor şi a
întreprinderilor, prin implementarea politicilor de însoţire (de
acompaniere) şi a politicilor comune. Politicile de însoţire sunt:
Politica Concurenţei, Politica Industrială, Politica Socială,
Politica Regională. Politicile comune sunt: Politica Agricolă
Comună, Politica Comercială Comună, Politica Externă şi de
Securitate Comună, Politica Monetară Comună.
80
ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE:
1. De câte tipuri sunt politicile comunitare şi ce le

diferenţiază?
2. Care sunt politicile comune?
3. care sunt Politicile de însoţire?
4. De care dintre teoriile prezentate se apropie construcţia
europeană?
5. Precizaţi câte un reprezentant din fiecare teorie privind
modelul european de integrare.
6. Care sunt principiile politicii concurenţei? Prin ce Tratat
au fost prevăzute?
7. Dintre politica industrială şi politica privind concurenţa,
care are prioritate în sânul UE?
8. La ce se referă politica socială în UE?
9. Care sunt obiectivele politicii regionale a UE?
10. Care sunt principiile de bază ale PAC şi obiectivele
sale?
11. În ce constă politica comercială a UE?
1. Maria-Mariana DOBRAN, Diana BĂRGLĂZAN, ABC-ul
integrării europene, Editura Eurostampa, 2005
2. Grigore SILAŞI, Uniunea Europeană sau noua
„Comedie” Divină, Editura Orizonturi Universitare,
Timişoara, 2004, ISBN 973-638-117-X
3. Grigore SILAŞI, Teoria Integrării, Editura Orizonturi
Universitare, Timişoara, 2005, ISBN 973-638-177-3
81
CAPITOLUL V
SIMBOLURILE EUROPENE
O entitate politico-economică atât de complexă cum

este Uniunea Europeană, avea nevoie de simboluri care să o
identifice în raport cu alte structuri internaţionale şi să permită,
totodată, cetăţenilor săi să-şi conştientizeze apartenenţa la
această construcţie integratoare, unică în lume.
Începând cu anul 1986, CE a început să utilizeze
drapelul cu cele 12 stele aurii aşezate în cerc, pe fond albastru,
numărul stelelor reprezentând perfecţiunea. Un alt simbol a fost
„Odă bucuriei”, partea din Simfonia a 9-a a lui Beethoven, care
a devenit imnul Uniunii Europene. Alte simboluri europene au
fost: acordarea anuală a unor premii europene, înlocuirea
panourilor vamale naţionale la frontierele ţărilor membre UE, cu
altele albastre, conţinând cercul cu cele 12 stele comunitare,
introducerea paşaportului european, a permisului de conducere
european şi stabilirea zilei de 9 mai ca „Zi a Europei”.
preşedintele CE, Romano Prodi şi premierul belgian, Coby
Verhofstadt, în prima parte a nului 2002, au solicitat arhitectului
olandez Rem Koolhaas să creeze un nou simbol al UE, care să
înlocuiască steluţele aurii pe fond albastru. Modelul realizat de
acesta, care a fost supus votului, este un cod de bare
multicolor, în care sunt combinate culorile ce apar pe steagurile
ţărilor membre ale UE, reprezentând foarte bine imaginea
Europei: „Diversitate şi unitate”
5.1. Drapelul european
Drapelul a fost adoptat iniţial de Consiliul Europei, în

1955, iar din mai 1986 a devenit drapelul oficial al Comunităţii
Europene. Drapelul nu este doar un simbol al UE, ci şi al unităţii
europene şi al identităţii sale internaţionale. Semnificaţia
stelelor aurii aşezate în cerc precum orele pe cadranul unui
ceas, simbolizează solidaritatea şi armonia, plenitudinea şi
perfecţiunea, iar cercul solidaritatea şi armonia.
În diferite tradiţii, cifra doisprezece simbolizează
perfecţiunea. Desigur, reprezintă şi numărul lunilor anului, şi al
82
orelor de pe cadranul ceasului. Numărul stelelor nu are legătură
cu numărul statelor membre, acesta rămânând constant, ci
reprezintă perfecţiunea şi unitatea.
Figura 5.1. Drapelul europeanj
5.2. Imnul european
Consiliul Europei a decis, în 1972, ca „Odă bucuriei”,

preludiul celei de-a patra părţi a Simfoniei a IX-a a lui Ludwig
van Beethoven (compusă în 1823) să devină imnul său. Pentru
această parte a simfoniei, Beethoven a transpus în muzică
versurile poemului scris de Friedrich von Schiller în 1785, „Odă
bucuriei”, deoarece poemul exprimă viziunea idealistă a lui
Schiller asupra înfrăţirii omenirii, viziune pe care şi Beethoven o
împărtăşea. În 1985, la Consiliul European de la Milano, şefii de
stat şi de guvern ai statelor membre l-au adoptat ca imn oficial
al Uniunii Europene. Scopul său nu este de a înlocui imnurile
naţionale, ci de a celebra valorile împărtăşite de toate ţările UE
şi unitatea lor în diversitate. Acest imn exprimă fără cuvinte
idealurile de libertate, pace şi solidaritate pe care le reprezintă
Europa.
5.3. Ziua Europei – 9 mai
În ziua de 9 mai 1950, ministrul de externe al Franţei,

Robert Schuman, a citit la Paris, o declaraţie prin care chema
Franţa, Germania (ţări aflate în război timp de aproape 100 de
ani şi puternic marcate de al doilea război mondial) şi celelalte
83
state ale Europei să îşi unească producţiile de oţel şi cărbune şi
să le pună în comun, pentru evitarea izbucnirii unui nou conflict
militar. Această declaraţie a stat la baza actului de naştere a
CECO, iar princpiile enunţate reflectă concepţia că e Europă
unită nu se poate realiza dintr-o dată, ci princtr-o succesiune de
paşi concreţi, stabilindu-se mai î’ntâi o solidaritate de fapt care
să elimine opoziţia seculară dintre Franţa şi Germania. În 1985,
când proiectul construcţiei europene era deja clar conturat, cele
zece state ale Comunităţii Europene de la acea dată, au hotărât
ca ziua de 9 mai să devină Ziua Europei.
5.4. Deviza Uniunii Europene
„Unitate în diversitate” („Unity in diversity”) este deviza

Uniunii Europene, menţionată oficial pentru prima dată în anul
2000, în Tratatul privind instituirea unei Constituţii pentru
Europa: „Semnificaţia devizei este că europenii îşi unesc
eforturile pentru a menţine pacea şi prosperitatea şi că
numeroasele culturi, tradiţii şi limbi diferite care coexistă în
Europa sunt un atu pentru continentul nostru”. Acestă deviză a
fost aleasă în urma unui concurs la care au participat
aproximativ 80.000 de tineri europeni, cu vârste cuprinse între
10 şi 20 de ani.
5.5. Moneda unică europeană – EURO
La originea conceptului de monedă unică se află

tratatele fondatoare ale UE. Tratatul de la Maastricht 1992) a
relansat Uniunea Economică şi Monetară şi a pus bazele
trecerii la moneda unică. În 1995, Consiliul European de la
Madrid a decis ca moneda unică să poarte numele „EURO”.
Calendarul introducerii monedei unice euro, cuprindea trei
etape:
1. 2-3 mai 1998 – decizia statelor membre ale UE de a
participa la crearea acestei noi monede, fixarea
parităţilor între diferitele monede naţionale participante la
euro şi aprobarea Comitetului Executiv al BCE.
84
2. 1. ianuarie 1999 – lansarea fazei a treia a UEM,
stabilirea „zonei euro” (care cuprindea iniţial 11 din cele
15 state membre UE, în 2000 a fost acceptată şi Grecia).
3. 1 ianuarie 2002 – introducerea efectivă a euro ca
monedă de circulaţie în toate statele participante (până
în 30 iunie 2002 euro va circula în paralel cu monedele
naţionale ce vor fi retrase progresiv, urmând ca de la 1
iulie 2002 acestea să dispară de pe piaţă, lăsând
definitiv locul monedei unice europene).
Apoi s-a decis ca perioada de tranziţie să se reducă iar
euro să intre efectiv şi definitiv în circulaţie începând cu 28
februarie 2002.
Modelele bancnotelor de 5, 10, 20, 50, 100, 200 şi 500
de euro (figura 5.2.) au fost realizate de câştigătorii concursului
organizat cu acest scop: Robert Kalina, de la Banca Centrală a
Austriei, care a propus un design cu o puternică încărcătură
simbolică. Pe faţa bancnotelor figurează modele diferite de
ferestre şi porţi ce semnifică spiritul de deschidere, cooperare şi
extindere a UE, iar pe revers este reprezentat un pod ca o
metaforă a comunicării între popoare Europei, între Europa şi
restul lumii. Desenul podurilor reprezintă lucrări reale din diferite
perioade ale istoriei arhitecturii europene. Bancnotele diferă ca
mărime, iar culorile includ nuanţe de verde, galben, albastru,
mov, portocaliu, fiind identice pentru toate statele membre.
Monedele în valoare de 5, 10, 20, 50 eurocenţi şi 1
respectiv 2 euro diferă ca dimensiune şi culoare, iar conform
deciziei Uniunii Europene din anul 1996 au o singură faţă
comună, cealaltă având imprimate simboluri naţionale alese din
fiecare ţară.
Faţa „europeană” (figura 5.3.) reprezintă harta Uniunii
Europene pe un fond de linii transversale, la care sunt ataşate
stelele steagului european. Monedele de 1, 2 şi 5 cenţi
evidenţiază locul Europei în lume, piesele de 10, 20 şi 50 de
cenţi prezintă Uniunea Europeană ca pe o uniune de naţiuni, iar
monedele de 1 şi 2 euro înfăţişează Europa fără frontiere.
Designul monedelor a fost realizat de specialistul belgian Luc
Luyex, care a câştigat concursul iniţial în anul 1997.
85
Figura 5.2. Bancnote EURO
86
Figura 5.3. Moneda EURO (faţa europeană)
Feţele naţionale (figura 5.4.) ale celor 12 ţări ce au

monedă unică, la care se adaugă Monaco, San Marino şi
Vatican, care au obţinut dreptul de a folosi şi a emite moneda
euro reprezintă:
 Pentru Grecia, care a avut cea mai veche monedă din
lume (drahma a apărut în Asia Minor în secolul VII î.Hr.),
scene şi însemne mitologice, unele reproduse de pe
vechile monede.
 Pentru Italia, cele mai mari talente şi cele mai glorioase
dintre epoci, de la Colosseum şi studiul „Proporţiile
ideale ale corpului uman” de Leonardo da Vinci, la
„Naşterea lui Venus” de Botticelli.
 Pentru Austria, monumente ale Vienei (catedrala Saint-
Etienne, Belvedere) făcând apel la aspectele ecologice,
utilizând cele trei flori ale Alpilor: floarea de colţ, genţiana
şi ciuboţica cucului.
 Pentru Spania, monumente (faţada catedralei Saint-
Jacques de Compostella) şi chipurile lui Miguel de
Cervantes, precum şi al regelui Juan Carlos, care este
un simbol al tranziţiei democratice din perioada 1975-
1981.
 Pentru Portugalia, secolul al XII-lea ce a simbolizat
independenţa sa, a fost adus în prim plan prin sigiliile
regale de la 1134 (primul din istoria ţării), 1142 şi 1144.
 Pentru Germania, vulturul său tradiţional (pentru
monedele de 1 şi 2 euro).
 Franţa a păstrat-o pe tânăra Marianne.
 Irlanda nu a renunţat la harpa celtică.
87
 Alte state au optat să-şi afişeze suveranitatea: ţările
Benelux şi-au reprezentat monarhii pe toate monedele:
regina Beatrix a Olandei, regele Belgian Albert al II-lea şi
Marele Duce Henri de Luxemburg. Vaticanul a figurat pe
monede efigia papei Ioan Paul al II-lea.
Figura 5.4. Monede EURO (feţele naţionale)
88
Sigla monedei (figura 5.5.) este inspirată din litera
grecească epsilon şi de prima literă din cuvântul „Europa”, în
alfabetul latin, iar cele două linii paralele, simbolizează
stabilitatea.
Figura 5.5. Sigla monedei unice europene
În acest moment, moneda unică este utilizată în 15

state. Euro a început să fie utilizat ca bancmote şi monede,
începând cu luna ianuarie 2002, in 12 state membre: Austria,
Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia,
Luxemburg, Olanda, Portugalia şi Spania. De la 1 ianuarie
2007, Slovenia a intrat în zona euro, deoarece a îndeplinit
criteriile de convergenţă nominală prevăzute de Tratatul de la
Maastricht, iar de la 1 ianuarie 2008, Cipru şi Malta s-au
alăturat zonei euro.
REZUMAT
Începând cu anul 1986, CE a început să utilizeze

drapelul cu cele 12 stele aurii aşezate în cerc, pe fond albastru,
numărul stelelor reprezentând perfecţiunea. Un alt simbol a fost
„Odă bucuriei”, partea din Simfonia a 9-a a lui Beethoven, care
a devenit imnul Uniunii Europene. Alte simboluri europene au
fost: acordarea anuală a unor premii europene, înlocuirea
panourilor vamale naţionale la frontierele ţărilor membre UE, cu
altele albastre, conţinând cercul cu cele 12 stele comunitare,
introducerea paşaportului european, a permisului de conducere
european şi stabilirea zilei de 9 mai ca „Zi a Europei”.
O altă particularitate a UE este moneda sa unică:
EURO (implementată prin Tratatul de la Maastricht).
89
Deviza Uniunii Europene, „Unity in diversity”, defineşte
cel mai bine imaginea Europei: „Diversitate şi unitate”.
1. De ce are nevoie UE de simboluri?

2. Care sunt simbolurile UE?
3. Care este imnul european?
4. Care este deviza UE?
5. Când se sărbătoreşte ziua Europei şi de ce?
6. Când a apărut euro?
7. Care este calendarul introducerii monedei euro?
8. Care este sigla monedei unice?
9. Câte state sunt în „zona Euro”? Specificaţi numele lor şi
data intrării.
10. Ce elemente apar pe bancnotele şi monedele euro?
11. Detaliaţi fetele naţionale de pe monedele euro.
1. Dacian Cosmin DRAGOŞ, Uniunea Europeană. Instituţii.
Mecanisme, Ediţia 3, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007,
ISBN 978-973-115-069-7
2. Virginia MARINESCU, Gheorghe Emil MARINESCU,
Uniunea Europeană. Proiect şi devenire, Editura ANTET
XX PRESS, Filipeştii de Târg, Prahova, ISBN 973-636-
022-9
3. Fontaine PASCAL, L’Union Européenne, Ed. Du Seuil,
Paris, 1995
90
CAPITOLUL VI
DINAMICĂ ŞI CONVERGENŢĂ ÎN CADRUL UNIUNII
EUROPENE. VIITORUL UNIUNII EUROPENE
Creşterea şi convergenţa au devenit cuvintele cheie

pentru UE extinsă, în virtutea realizării procesului de integrare.
Conceptul de convergenţă, este utilizat frecvent în analizele
economice, iar în contextul european această noţiune face
referire la convergenţa unui ansamblu de indicatori macro-
economici, desemnând o noţiune economică sau monetară,
care presupune ca performanţa ţărilor europene să se apropie
de ţările cu cele mai bune rezultate, în materie de termeni reali
sau în materie de termeni nominali. Noţiunea de convergenţă
face referire, în limbajul curent, la reducerea decalajelor în
domeniul performanţelor, ca o condiţie pentru a asigura
omogenitatea economico-socială.
Pentru a desemna convergenţa economiilor Uniunii
Europene, literatura de specialitate a consacrat termenul de
convergenţă: reală, nominală, structurală. Convergenţa reală se
referă la apropierea nivelurilor de dezvoltare (rate de creştere
ridicate) – adică PIB/locuitor, salarii, preţuri – necesară pentru o
politică monetară unică. În ceea ce priveşte convergenţa
nominală, aceasta se referă la convergenţa politicilor
economice definită prin îndeplinirea celor patru criterii fixate de
Tratatul de la Maastricht. De asemenea, modul de îndeplinire a
criteriilor Zonelor Moneare Optimale (ZMO), considerăm că îl
putem consacra convergenţei structurale, deoarece se referă la
structura economiei, la eliminarea şocurilor asimetrice – în lipsa
unei convergenţe structurale, este necesar să se găsească
instrumente pentru a atenua efectele asimetriei atât la nivelul
pieţei cât şi în cadrul politicilor economice ale statelor membre.
6.1. Convergenţa în termeni reali
Convergenţa reală se referă în esenţă la procesul, pe

termen lung, de reducere a disparităţilor privind nivelurile de trai
din ţările membre – obiectiv fundamental al Uniunii Europene.
91
În literatura consacrată, analiza structurii economice a ţărilor
membre ale UE se realizează cu referire la convergenţa reală.
În analizarea convergenţei reale, o atenţie deosebită va
fi acordată venitului naţional pe locuitor măsurat pe baza
Parităţii Puterii de Cumpărare, dar şi mecanismelor prin care se
pot estompa diferenţele de dezvoltare.
Se poate observa că dacă abordăm convergenţa reală
cu ajutorul indicatorului PIB pe locuitor, aceasta a progresat,
chiar dacă evoluţia s-a manifestat într-un ritm destul de lent. Cu
privire la şomaj, s-a observat că evoluţiile acestuia sunt mai
puţin favorabile, mai ales pentru regiunile rămase în urmă.
Astfel, în 1998, chiar dacă se înregistra o medie a UE cu privire
la rata inflaţiei în jur de 10%, în unele regiuni s-au înregistrat
rate scăzute ale şomaj (de 4%), iar în altele s-au manifestat
rate ale inflaţiei între 20 şi 24%.
Deoarece astfel de probleme sunt dificil de soluţionat
exclusiv prin instrumente monetare, transferurile financiare s-au
dorit a fi una din soluţiile posibile într-o uniune monetară. Prin
Tratatul de la Roma s-a înfiinţat Banca Europeană de Investiţii
– cu scopul de a facilita dezvoltarea economică a regiunilor
problematice din Comunitate – şi Fondul Social European
(FSE) – chiar dacă iniţial nu avea în obiectiv statele rămase în
urmă. În 1968 a fost înfiinţat Fondul Structural Agricol
(secţiunea Orientare a FEOGA), în 1975 a fost creat Fondul de
Dezvoltare Regională, iar FSE s-a orientat spre formarea
profesională în regiunile cu probleme.
Deoarece s-a constatat că convergenţa reală nu se
poate realiza doar prin integrarea pieţei, prin Actul Unic se
introduce conceptul de „coeziune economică şi socială”, iar în
perioada 1988 şi 1993 Fondurile Structurale s-au dublat,
devenind instrument principal în realizarea coeziunii. De
asemenea, s-a întărit rolul transferurilor în atingerea coeziunii
prin Tratatul de la Maastricht, care a prevăzut şi crearea unui
Fond de Coeziune. Dacă la Fondurile Structurale erau eligibile
regiunile, pentru Fondurile de Coeziune sunt eligibile ţările
(pentru Spania, Portugalia, Irlanda şi Grecia s-au alocat
aproximativ 33 miliarde de euro, din 1988 până în 1999,
fondurile cunoscând o creştere substanţială pe această
perioadă). S-a constatat astfel că o creştere puternică la nivel
92
naţional (regăsită în Spania, Portugalia sau Irlanda) ajută la
creşterea mai rapidă a regiunilor sărace. Şi Grecia a atins
macrostabilizarea economică şi chiar o creştere mai
accentuată, care ar putea să-i aducă beneficii mai mari de pe
urma pieţei unice.
Statele noi, în special cele din Europa Centrală şi de
Est, pentru o integrare cu succes în Uniunea Economică şi
Monetară, trebuie să utilizeze la maxim experienţa din domeniul
convergenţei reale pe care o oferă statele vechi membre. Un
exemplu de bună practică poate fi Irlanda care a demonstrat că
o combinaţie optimă între efortul propriu, Investiţii Străine
Directe şi Fonduri Structurale pot determina o recuperare
rapidă a diferenţelor, cu efecte pozitive asupra şomajului.
Principala problemă nu constă în îndeplinirea condiţiilor
de aderare la UE, ci în realizarea convergenţei economice din
punct de vedere a PIB/capita, pentru a nu suprasolicita
fondurile de coeziune şi a crea astfel dezechilibre durabile.
Despre convergenţa nominală, aceasta şi-a atribuit o
semnificaţie mult mai precisă referindu-se, în esenţă, la
stabilitatea internă (costuri şi preţuri) şi la stabilitatea externă
(cursul de schimb). O astfel de abordare, de altfel extrem de
restrictivă, presupune o reducere progresivă a ratei inflaţiei
până la nivelul cel mai scăzut şi, în acelaşi timp, menţinerea
condiţiilor favorabile stabilităţii cursurilor de schimb. Condiţiile
prevăzute prin Tratatul de la Maastricht nu ţin cont, în mod
explicit, de convergenţa variabilelor reale, importante pentru
creşterea nivelului de trai şi reducerea şomajului, dar
incurajează politica de coeziune.
De altfel, adăugarea altor criterii probabil că nu ar fi
făcut decât să îndepărteze şi mai mult statele de moneda unică.
La începutul anilor ’80, economia germană se prezintă drept
model în materie de stabilitate a preţurilor şi a soldului extern
iar competitivitatea şi excedentul comercial sunt interpretate
drept consecinţă a disciplinei financiare şi monetare germane,
drept pentru care şi alte ţări au încercat să imite modelul,
elaborând politici antiinflaţioniste riguroase. Rezultatele obţinute
de unele din aceste ţări au reflectat că dacă se realizează o
convergenţă în materie de preţ, aceasta nu antrenează imediat
şi o convergenţă în materie de echilibru extern.
93
O comparaţie între convergenţa nominală şi
convergenţa reală ne determină să observăm că, în ceea ce
priveşte convergenţa nominală, s-au făcut mai puţine progrese.
Câteva ţări ca Germania, Franţa şi Luxemburg au un PIB pe
locuitor mult superior mediei, în timp ce Grecia şi Portugalia
rămân mult în urmă, iar în materie de şomaj există mari
diferenţe nu numai între ţări, ci şi în interiorul aceleiaşi ţari în
special în Germania, Italia şi Marea Britanie.
6.2. Convergenţa în termeni nominali
Tratatul de la Maastricht a acordat o mai mare

importanţă convergenţei nominale. Necesitatea introducerii
acestor criterii, precum şi legătura dintre criteriile de
convergenţă macroeconomică şi criteriile zonei monetare
optimale, a iscat ample dezbateri în lumea academică.
În Tratat se prevede că doar ţările care ating un anumit
grad de convergenţă durabilă pot participa la etapa finală a
Uniunii Economice şi Monetare (UEM). Astfel, convergenţa
nominală este definită prin următoarele criterii (monetare şi
fiscale):
1. Stabilitatea preţurilor – elementul principal al
condiţiilor de participare la UEM – regăsit şi în condiţiile unei
ZMO (similaritatea ratelor inflaţiei). Acest criteriu este legat de
stabilitatea preţurilor şi menţinerea unui nivel al inflaţiei scăzut,
pentru înlăturarea riscurilor de pierdere de competitivitate şi a
reduce costurile constituirii unei uniuni monetare. Astfel,
Tratatul prevede ca inflaţia din statele membre să nu
depăşească mai mult de 1,5 puncte procentuale din rata medie
a inflaţiei din trei ţări cu inflaţia cea mai mică, înregistrată pe o
durată de 12 luni. În acest caz se utilizează rata medie anuală a
inflaţiei ca indicator de calcul.
2. Convergenţa ratelor dobânzii pe termen lung – poate
fi abordat din două puncte de vedere: pe baza ratei anticipate a
inflaţiei şi pe baza ratei dobânzii pe termen lung determinată de
piaţă. Caracterul durabil al convergenţei atinse de Statul
Membru este demonstrat prin faptul că rata dobânzii pe termen
lung nu trebuie să depăşească cu mai mult de 2 puncte
procentuale media ratelor dobânzii ale celor trei ţări cu inflaţia
94
cea mai redusă. Indicatorul utilizat pentru fiecare ţară este rata
dobânzii la titlurile pe zece ani, conform tranzacţiilor de pe o
piaţă lichidă şi funcţională;
3. Stabilitatea ratei de schimb a monedei naţionale, ca
şi criteriu de convergenţă pentru participarea la UEM, este
legată de devalorizarea monetară. O astfel de stabilitate
demonstrează capacitatea statului de a gestiona economia fără
a apela la devalorizarea monedei, ca instrument de ajustare.
Un alt aspect important este că prin această condiţie se reduce
posibilitatea ca un stat să intre în UEM cu moneda depreciată,
adică deţinând avantaje privind competitivitatea. O analiza mai
profundă ilustrează legătura strânsă între acest criteriu şi
stabilitatea preţurilor, prin faptul că imposibilitatea devalorizării
forţează statul respectiv să controleze inflaţia pentru
menţinerea competitivităţii. Nu trebuie omis faptul că marjele de
fluctuaţie s-au modificat din momentul semnării Tratatului, de la
±2% la ±15%, ceea ce permite ajustării semnificative
(rapoartele de convergenţă ale Comisiei şi BCE analizează
stabilitatea ratei de schimb în marjă îngustă). Ratele de schimb
ale monedei naţionale trebuie să respecte marjele normale de
fluctuaţie prevăzute prin mecanismul de schimb al SME, pentru
o perioadă de cel puţin doi ani înaintea examinării, fără
devalorizarea monedei în raport cu cea a altui stat membru;
4. Criteriile fiscale se referă la deficitul public şi datoria
publică. Din cele de mai sus s-a observat că criteriile monetare
sunt în strânsă legătură cu inflaţia. De asemenea, şi criteriile
fiscale sunt legate de aceasta. O datorie publică ridicată poate
determina inflaţie în vederea reducerii costului datoriei, iar
deficit bugetar ridicat poate însemna atât presiuni asupra
datoriei publice cât şi posibile presiuni inflaţioniste datorate
cererii agregate. Protocolul prevede ca deficitul bugetar să nu
depăşească 3% din PIB-ul fiecărei ţări, iar datoria publică a ţării
respective să nu fie mai mare de 60% din PIB-ul acesteia.
De asemenea, statele care doresc să participe la UEM,
trebuie să mai îndeplinească şi criteriile legislative, în sensul că
legislaţia naţională să fie compatibilă cu articolele 108 (ex 107 -
independenţa BCE şi a băncilor centrale naţionale) şi 109 (ex
108) din Tratat. În plus în rapoartele de convergenţă se vor
analiza şi alţi indicatori: gradul de integrare al pieţelor
95
financiare, evoluţiile balanţei de plăţi sau evoluţia costurilor
salariale. Conform prevederilor Tratatului, pentru a asigura
caracterul durabil al convergenţei, rapoartele Comisiei şi BCE
analizează indicatorii (în special rata dobânzilor şi rata inflaţiei)
în dinamica lor (pe o perioadă de 4-5 ani), cu toate că valorile
de referinţă sunt cele din anul precedent datei de aderare la
uniune. De aceea, decizia Consiliului şi poziţia Comisiei
Europene ţin cont de aspectul continuităţii şi durabilităţii
convergenţei, iar un stat care nu poate demonstra aceste
caracteristici ale convergenţei, poate fi ţinut în afara uniunii
monetare. În cadrul procedurii de decizie, Comisia Europeană
şi BCE (înainte de înfiinţarea BCE rapoartele au fost realizate
de IME) realizează o evaluare privind progresele înregistrate de
ţările respective, necesare participării la UEM şi asigurarea
convergenţei, şi înaintează un raport Consiliului. Pe baza
acestui raport, Consiliul ECOFIN hotărăşte cu majoritate
calificată, pentru fiecare stat membru, dacă sunt îndeplinite
condiţiile necesare şi transmite concluziile Consiliului reunit la
nivel de şefi de stat şi de guvern, iar după consultarea şi avizul
Parlamentului European, Consiliul reunit la nivel de stat şi de
guvern confirmă care sunt statele ce îndeplinesc condiţiile
pentru a adopta moneda unică.
Motivaţia acestor criterii de convergenţă este o condiţie
a responsabilităţii din punct de vedere monetar, fiscal şi politic a
ţărilor participante şi chiar un preţ de intrare într-o zonă de
stabilitate şi siguranţă financiară.
6.3. Viitorul Uniunii Europene

6.3.1. Integrarea în sens european
Conceptul de integrare economică a fost utilizat încă de

la revoluţia industrială, a fost utilizat în practica economică mai
ales după al doilea război mondial şi a fost asociat comerţului
internaţional şi acordurilor preferenţiate. Termenul a fost ataşat
şi înţelegerilor de tip regional. În anul 1970 s-a utilizat conceptul
de economie mondială integrată sau de integrare a economiilor
naţionale în economia mondială şi comerţul internaţional. Din
96
1970 apar două concepte paralele: globalizarea economiei
mondiale şi regionalizare.
Regionalizarea a fost asociată cu integrarea regională
iar procesul de globalizare fiind numit şi multilateralism.
Teoria integrării economice e în esenţă o teorie a
schimburilor între ţări, a relaţiilor economice internaţionale.
Teoria in tegrării economcie trebuie să fundamenteze
procesul de integrare a pieţelor, al politicilor şi interdependenţa
dintre piaţă şi politică.
Orice definiţie dată conceptului de integrare păstrează o
relativitate şi subiectivitate având în vedere multitudinea
fenomenelor atinse şi datorită desfăşurării ei fie la nivel
microeconomic şi macroeconomic.
La nivel microeconomic teoria integrării economcie se
ocupă de firmele multinaţionale, integrare agenţilor economici,
integrare industriei şi deci instrumentele cu care operează
aparţin microeconomiei.
La nivel macroeconomic, integrarea se referă la
apropierea şi unificarea economiilor naţionale, a pieţelor
naţionale, instrumentele utilizate aparţin macroeconomiei, dar şi
din economia internaţională.
Dacă integrarea microeconomică a evoluat de la simple
cooperări şi asocieri, la cartele, trusturi, prin fuziuni, prin alianţe
strategice rezultă că teoria integrării va trebui să trateze
problematica noilor formule apărute.
La nivel macroeconomic ea se va ocupa de acorduri
preferenţiale între state, zone de liber schimb, uniuni vamale,
pieţe comune, pieţe unice, politici comune.
Integrare politică urmează de regulă integrării
economice şi presupune un grad ridicat de transfer de
suveranitate.
În evoluţia istorică au fost cazuri în care integrarea
politică la nivel naţional a precedat integrarea economică.
Formarea statelor naţionale a fost un proces de integrare
politică mai ales a statelor unitare, statele federale, confederale
(SUA, Germania) au avut ca procese anterioare formarea de
zone de liber schimb, de uniuni vamale, de pieţe comune, de
monedă unică şi apoi o formulă politică în sensul constituirii
unui stat.
97
În Europa, integrarea presupune integrare statelor
naţionale, a unor entităţi diferite cultural, istoric şi nu se poate
realiza direct politic ci o integrare de fapt pe plan economic prin
drept şi în prezent se desfăţoară acţiuni de găsire a unei
formule adevărate pentru realizarea uniunii politice.
Integrarea economică nu se poate desăvârşi fără
realizarea integrării politice care să susţină procesul şi să îi
determine dinamica.
Teoria integrării e un proces ce se realizează prin
îmbogăţirea elementelor din sfera economică, politică, socială,
juridică.
Problematica integrării economice presupune o
varietate de termeni şi cunoştinţe.
6.3.2. Fundamentele integrării economice europene
Construcţia europeană este profund originală.

Originalitatea ţine de faptul că, Comunitatea Europeană
(Uniunea Europeană) este o organizaţie de integrare cu totul
aparte faţă de organismele clasice internaţionale (ONU, NATO,
OMS, OIT, OMC).
Specificul procesului european de integrare constă în:
a) o integrare realizată prin drept;
b) o integrare realizată prin etape, integrare indirectă (în
prima fază o integrare negativă);
c) o integrare realizată prin diferenţiere.
Integrarea prin drept: procesul de integrare europeană
este subordonat prin dreptul comunitar care primează dreptului
naţional iar cetăţenii pot să reclame satisfacerea intereselor lor
pe baza dreptului comunitar.
Integrarea prin etape: integrarea europeană nu se
poate realiza decât progresiv, există o dinamică specifică a
integrării europene.
Integrarea diferenţiată este o integrare în cercuri
concentrice, care cuprinde nucleul dur, state apropiate de
nucleul dur, statele asemănătoare, statele cu structuri
diferenţiate.
Formula integrării economice preferată de statele
Europei faţă de alte formule de organizare a relaţiilor
98
economice şi comerciale a avut drept criteriu obiectivul
bunăstării şi modalitatea de realocare a resurselor prin
intermediul unei mai bune circulaţii a bunurilor, mărfurilor,
serviciilor şi a bunurilor de producţie în spaţiul comunitar, adică
intensificarea concurenţei pentru creşterea eficienţei
economice..
Integrarea economică europeană e înţeleasă ca o
formulă originală de organizare a relaţiilor externe, a căror
obiectiv principal îl constituie îmbunătăţirea eficacităţii şi
creşterea dimensiunii economiei ţărilor membre şi a garantării
stabilităţii şi a echilibrului pe plan european.
6.3.3. Etapele integrării europene
Integrarea, aşa cum a fost definită, mai ales pentru

Europa, nu poate fi decât un proces progresiv, o acţiune în
etape prin trecerea de la o treaptă inferioară la una superioară.
Etapele integrării europene sunt:
1. Zona de Liber Schimb (ZLS) este aceea în care în
interiorul organizaţiei taxele vamale şi restricţiile
cantitative (bariere netarifare) sunt eliminate. Exemple de
ZLS sunt: AELS – 1960 între 12 state europene,
promotor Anglia; NAFTA (ALENA) – USA şi Canada,
Mexic – 1994.
2. Uniunea Vamală defineşte situaţia în care între membrii
organizaţiei se elimină atât taxele vamale cât şi
contingentările, cotele şi realizează o politică comercială
comună faţă de exterior. Astfel, se stabileşte un tarif
vamal comun. În Europa primul tarif vamal comun a fost
în 1968 şi a reprezentat o medie aritmetică a tarifurilor
vamale ale celor şase, fiind apoi redus periodic în
conformitate cu negocierile desfăşurate în cadrul GATT
şi apoi în OMC. Caracteristica unei faze ca Uniunea
Vamală e că o dată cu eliminarea taxelor vamale se
instituie o serie de norme tehnice, fizice, fiscale care
îngreunează circulaţia liberă a produselor. În esenţă
Uniunea Vamală completă generalizează libera circulaţie
a mărfurilor dar menţine restricţii la circulaţia factorilor de
producţie (a forţei de muncă, a capitalului financiar, nu e
99
permisă libera stabilire a agenţilor în spaţiul uniunii).
3. Piaţa Comună presupune liberalizarea nu doar a
bunurilor dar şi a factorilor de producţie, se instituie
exercitarea celor patru libertăţi: a bunurilor, a
capitalurilor, a forţei de muncă, libertatea de stabilire. În
cadrul pieţei comune apar elemente de legislaţie comună
(fiscal, concurenţi) încep să funcţioneze politicile comune
sau acţiuni sectorial comune: politica comercială
comună, politica agricolă comună, politica transporturilor
comune, politica pescuitului comună, politica
mediteranei. Noţiunea de piaţă comună a figurat şi în
Tratatul de la Roma 1957 Articolul 2. În prezent noţiunea
utilizată e de „piaţă internă” sau „piaţă unică”, „marea
piaţă a Uniunii Europene”. Aceste noţiuni reflectă pe de-
o parte un element comun, liberalizarea aproape totală
în cazul pieţei interne, dar realizează şi o diferenţiere.
Piaţa comună deşi elimină tarifele vamale şi netarifare
menţine obstacole fiscale, fitosanitare, tehnice. Noţiunea
de pieţe unice spre deosebire de piaţa comună
omogenizează condiţiile concurenţei. Actul juridic ce
reglementează piaţa internă este Actul Unic European
(AUE) care precizează că obiectivul urmărit e
desăvârşirea integrării europene prin marea piaţă internă
cel mai târziu 31.12.1992. Prin acest Act se instituie
Uniunea Economică.
4. Uniunea Economică şi Monetară, instituirea monedei
unice. Tratatul de la Maastricht e de fapt documentul
care realizează cea mai mare revizuire a Tratatului de la
Roma şi prevede instaurarea Uniunii Economice şi
Monetare, crearea monedei unice gestionată de o Bancă
Centrală Europeană de la 1.01.1999. Din 1999 Uniunea
Europeană devine şi o zonă monetară unică. Crearea
uniunii Economice şi Monetare e legată de avantajele
aduse de eliminarea costurilor tranzacţionate şi
lichidarea dependenţei Europei de dolar. Tratatul de la
Maastricht se mai numeşte şi Tratatul asupra Uniunii
Europene.
5. Uniunea Politică: primele patru etape au fost centrate pe
integrare economică dar care vizau de la început
100
integrarea politică, care se apreciază că poate lua forma
unei federaţii cu guvern federal, cameră a statului,
cameră a poporului, curte supremă. Acest model are ca
exemplu Germania. Formula confederaţiei: cooperări
interguvernamentale. Proiectul integrării politice este în
discuţie.
6.4. Viitorul integrării europene
Europa federală a fost gândită chiar de la început de

către fondatorii procesului (Schuman, Monnet). Pe temelia ideii
de Europă federală s-au dezvoltat concepte ca: Europa
Naţiunilor, concepţia lui de Gaulle, Europa Confederală
(Mitterand). Cea mai intensă discuţie a fost cu ocazia
negocierilor de la Maastricht, în care Franţa a cerut să se
includă vocaţia federală a Europei dar a fost nevoită să renunţe
şi sub presiunea Marii Britanii s-a scos cuvântul „federal” din
structura Tratatului de la Maastricht.
Problema de fond este de a şti exact ce formulă viitoare
îmbracă procesul de integrare europeană, deoarece devine
evident că reproducerea modelelor existente, este un drum fără
ieşire. O altă problemă de fond este de a realiza un nou model
de integrare politică, ce să permită:
- să depăşească formula statului naţiune
- să existe un sistem care să respecte identităţile
naţionale.
Uniunea Europeană în prezent nu este o federaţie
deoarece Comisia Europeană nu e un guvern federal, Consiliul
de Miniştri, nu e o cameră a statului, Parlamentul nu are o
putere a camerei popoarelor, Curtea de Justiţie de la
Luxemburg nu e o curte supremă de justiţie. Tratatele
comunitare nu sunt o constituţie a Europei celor 27. Datorită
acestui fapt în timp ce statele sunt constituite pe baza dreptului
constituţional, Uniunea Europeană este fundamentată pe drept
internaţional. Există trei teze privind viitorul Uniunii Europene:
A. Teza franceză plecând de la necesitatea respectării identităţii
naţionale susţine formula federalizării statelor naţionale, care să
aibă elemente proprii actualelor state naţionale dar să se
bazeze pe altă dinamică.
101
B. Teza germană prevede că prerogativele Uniunii Europene se
vor limita la regularizarea pieţei unice, la conducerea politicilor
comune, în timp ce în domeniile extern (securitate, armată),
statele membre îşi vor păstra competenţele actuale iar acţiunea
de legiferare să fie înpărţit între Parlamentul European şi
Parlamentele naţionale iar puterea executivă să aparţină
Comisiei Europene. Ideea germană cu privire la o formulă
federală de concepţie diferită se apropie de teza Marii Britanii
care are la bază principiul suveranităţii şi al minimizării
procesului integrativ.
C. Regatul Unit opune tezei franceze o opţiune suveranistă şi
minimalistă cu privire la integrarea europeană: suveranistă –
suveranitatea să aparţină statelor membre iar integrarea să fie
cât mai redusă.
În timp ce Franţa are o concepţie euro-sintetică dorind
să întărească eficacitatea procesului decizional dar păstrează o
distanţă faţă de teza germană a federalismului dezvoltat,
concepţia engleză este extrem de limitată (doar procese
integrative economice).
6.5. Dezvoltarea integrării diferenţiate
Integrarea Europei este cuprinsă între două procese: de

adâncire şi de extindere.
Procesul de extindere, implică obligatoriu o Europă cu
geometrie variabilă. Se impune existenţa unei flexibilităţi, astfel
încât să permită statelor doritpare să intre în structură iar vechii
membri să-şi conserve eficacitatea structurilor.
Integrarea diferenţiată reprezintă pactul de flexibilizare
care înseamnă o Europă cu mai multe viteze sau o Europă à la
charte.
O Europă cu mai multe viteze înseamnă crearea unui
nucleu dur, apoi cercuri în cadrul cărora fiecare ţară participă
numai la acele acţiuni pentru care e pregătită. Nucleul dur se
mai numeşte cooperare întărită. Nucleul dur ar reprezenta
primul ansamblu al structurilor europene urmând apoi cel de-al
doilea constituit din statele apropiate nucleului dur etc. Această
concepţie a cercurilor concentrice se impune cu cât creşte
102
numărul membrilor comunităţii. Acest proces a dominat
procesul de lărgire.
Europa à la charte presupune că fiecare ia ce îi convine
din comunitate, din structurile europene - them-selfs (service).
Europa à la charte a fost respinsă.
Şansele de succes privind extinderea Uniunii Europene
depind de abilitatea de a intui căile de a face implicaţiile şi
complicaţiile integrării digerabile atât pentru conducătorii politici
cât şi pentru opinia publică, făcându-se apel nu doar la o
gândire politică imaginativă ci mai ales la talent politic
antreprenorial.
REZUMAT
Creşterea şi convergenţa au devenit cuvintele cheie

pentru UE extinsă, în virtutea realizării procesului de integrare.
Conceptul de convergenţă, este utilizat frecvent în analizele
economice, iar în contextul european această noţiune face
referire la convergenţa unui ansamblu de indicatori macro-
economici, desemnând o noţiune economică sau monetară,
care presupune ca performanţa ţărilor europene să se apropie
de ţările cu cele mai bune rezultate, în materie de termeni reali
sau în materie de termeni nominali. Noţiunea de convergenţă
face referire, în limbajul curent, la reducerea decalajelor în
domeniul performanţelor, ca o condiţie pentru a asigura
omogenitatea economico-socială.
Pentru a desemna convergenţa economiilor Uniunii
Europene, literatura de specialitate a consacrat termenul de
convergenţă: reală, nominală, structurală. Convergenţa reală se
referă la apropierea nivelurilor de dezvoltare (rate de creştere
ridicate) – adică PIB/locuitor, salarii, preţuri – necesară pentru o
politică monetară unică. În ceea ce priveşte convergenţa
nominală, aceasta se referă la convergenţa politicilor
economice definită prin îndeplinirea celor patru criterii fixate de
Tratatul de la Maastricht. De asemenea, modul de îndeplinire a
criteriilor Zonelor Moneare Optimale (ZMO), considerăm că îl
putem consacra convergenţei structurale, deoarece se referă la
structura economiei, la eliminarea şocurilor asimetrice – în lipsa
unei convergenţe structurale, este necesar să se găsească
103
instrumente pentru a atenua efectele asimetriei atât la nivelul
pieţei cât şi în cadrul politicilor economice ale statelor membre.
Conceptul de integrare economică a fost utilizat încă de
la revoluţia industrială, a fost utilizat în practica economică mai
ales după al doilea război mondial şi a fost asociat comerţului
internaţional şi acordurilor preferenţiate. Teoria integrării
economice e în esenţă o teorie a schimburilor între ţări, a
relaţiilor economice internaţionale.
Construcţia europeană este profund originală.
Originalitatea ţine de faptul că, Comunitatea Europeană
(Uniunea Europeană) este o organizaţie de integrare cu totul
aparte faţă de organismele clasice internaţionale (ONU, NATO,
OMS, OIT, OMC).
Specificul procesului european de integrare constă în: o
integrare realizată prin drept; o integrare realizată prin etape,
integrare indirectă (în prima fază o integrare negativă); o
integrare realizată prin diferenţiere.
Etapele integrării europene sunt: zona de liber schimb,
Uniunea Vamală, Piaţa Comună, Piaţa Unică, Uniunea
Economică şi Monetară, Uniunea Politică.
Pe temelia ideii de Europă federală s-au dezvoltat
concepte ca: Europa Naţiunilor, concepţia lui de Gaulle, Europa
Confederală (Mitterand). Cea mai intensă discuţie a fost cu
ocazia negocierilor de la Maastricht, în care Franţa a cerut să
se includă vocaţia federală a Europei dar a fost nevoită să
renunţe şi sub presiunea Marii Britanii s-a scos cuvântul
„federal” din structura Tratatului de la Maastricht.
Integrarea diferenţiată reprezintă pactul de flexibilizare
care înseamnă o Europă cu mai multe viteze sau o Europă à la
charte.
1. Ce înseamnă convergenţă în cadrul UE?

2. Câte tipuri de convergenţă există în UE?
3. La ce se referă convergenţa reală?
4. La ce se referă convergenţa nominală?
5. În ce constă specificul procesului european de integrare?
6. Care sunt etapele integrării europene?
104
7. Care este relaţia dintre treptele integrării?
8. Care sunt cele trei teze privind viitorul integrării
europene?
9. În ce constă dezvoltarea integrării diferenţiate?
10. La ce stadiu de integrare se află UE în acest moment?
11. Este UE o Uniune Politică? Dar economică?
1. Mugur ISĂRESCU., România – Trecerea la euro,
Forumul Financiar Sud-Est European, mai, 2007
2. Septimiu POP, Mihaela VARTOLOMEI, The structural
functioning reorganisation of Romanian economy in the
frame of integration process in European structure,
Buletinul Ştiinţific al Universităţii „Politehica” din
Timişoara. Tomul 1 (1), Fascicola 1-2, p. 80, 2003
3. Septimiu POP, Mihaela VARTOLOMEI, The impact of
EURO adoption over Romanian economy, Buletinul
Ştiinţific al Universităţii „Politehica” din Timişoara. Tomul
2(2), Fascicola 1, p.93, 2004
4. Grigore SILAŞI, Uniunea Europeană sau noua „comedie”
divină, Editura Orizonturi Universitare, Timişoara, 2004,
ISBN 973-638-117-X
5. Grigore SILAŞI, Integrarea Monetară Europeană – Între
teorie şi politică, Editura Orizonturi Universitare,
Timişoara, 1998, ISBN 973-9400-03-5
6. Mihaela VARTOLOMEI, EMU Challenges and EURO
marching, Buletinul Ştiinţific al Universităţii „Politehica”
din Timişoara. Tomul 2(2), Fascicola 1, p. 85, 2004
105
CAPITOLUL VII
ROMÂNIA ŞI UNIUNEA EUROPEANĂ
7.1. Problematica extinderii
Construcţia europeană a fost şi se află într-o mare

dilemă: aprofundare (o Europă total integrată) sau lărgire
(problematica aderărilor). S-a afirmat adeseae ca aceste două
dileme sunt inconciliabile, neputând fi concomitent partizani ai
aprofundării si ai lărgirii.
Înainte de a pune termenele acestei probleme, se
cuvine să evocam condiţiile de îndeplinit de candidaţii la
aderare, procedura de aderare şi particularităţile extinderii
Uniunii spre Europa Centrală şi de Est, în mod special aderarea
României la UE
7.1.1. Condiţiile de îndeplinit de către candidaţii la aderare
Condiţiile au fost precizate de către Comisie într-un

raport din 1992 intitulat „Europa şi provocarile extinderii sale”
(Buletinul CE, supliment 3-92) confirmat de Consiliul European
de la Copenhaga din iunie 1993 şi explicitat de Comisie în
comunicarea sa intitulată „Agenda 2000” din 16 iulie 1997.
Aceste condiţii privesc: identitatea europeană, statutul
democratic, acceptarea acquis-ului comunitar, capacitatea de
aplicare a sistemului comunitar şi participarea la cele trei
Comunităţi, acceptarea pilonilor interguvernamentali ai Uniunii,
prevăzuţi în Tratatul de la Maastricht. Procesul de aderare
implică mai multe etape:
1. aderarea propriu-zisă, precedată de semnarea unui
Acord de asociere între statul candidat şi Comunităţile
Europene, care se derulează o anumită perioadă de
timp, diferită de la stat la stat (România, de exemplu, a
semnart Acordul de asociere în 1993, iar acesta a intrat
în vigoare în 1995).
2. semnarea Tratatului de aderare de către reprezentanţii
tuturor statelor membre, pe de o parte, şi de către
reprezentantul statului candidat, pe de altă parte.
106
Consiliul UE votează în unanimitate aderarea, cu
consultarea Comisiei Europene şi cu avizul favorabil, dat
printr-un vot majoritar, al Parlamentului European.
3. apoi, Tratatul de aderare este supus ratificării în
parlamentele naţionale ale tuturor statelor membre, sau
supus referendumului.
7.1.1.1. Identitatea europeană

Poate adera la Comunitate doar o ţară (art. 49 din
Tratatul de la Maastricht – ex.articolul O); in consecinţă, o
organizaţie internaţională nu poate adera la Comunitate. Un alt
aspect discutabil este acela a statelor minuscule aflate sub
protectorat, cum sunt Andorra, Liechtenstein, Monaco, San
Marino sau Vaticanul – acestea nu sunt state în deplinul sens al
cuvântului şi de aceea nici membre ale Uniunii Europene. Ele
beneficiază însă (cu excepţia Vaticanului) de anumite dispoziţii
specifice comunitare, cum ar fi reglementările vamale.
Statul candidat la aderare trebuie să fie european.
Această cerinţă este normală, ţinând cont de natura
întreprinderilor comunitare. Termenul „european” nu este
recunoscut de definiţia oficială însă este evident deoarece
asociază elementele geografice, istorice şi culturale care
contribuie la identitatea europeană. Teritoriul statului candidat
trebuie, cu alte cuvinte, să se găsească, cel puţin parţial, pe
continentul european. Pe această bază, în final, a fost inclusă,
în acordul de asociere cu Turcia, o clauză relativă de aderare
posibilă a acestui stat. Nu acelaşi lucru s-a putut realiza în
cazul candidaturii Marocului.
7.1.1.2. Statutul democratic

Ţările candidate trebuie să aibă instituţii stabile
garantând democraţia (respectarea libertăţilor, pluralism politic,
instituţii democratice, puteri judiciare şi constituţionale
independente, alegeri libere şi echitabile), primatul drepturilor,
drepturile omului (în particular cele înscrise în Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului din 4 noiembrie 1950) şi
respectarea drepturilor minorităţilor (buna integrare în societate
este o condiţie a stabilităţii democratice).
107
În preambulul Tratatului de la Maastricht, se prevede că
părţile contractante respectă „principiul libertăţii democraţiei şi
respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale ale
Statului de drept”.
Tratatul de la Amsterdam a confirmat că Uniunea „este
fondată pe principiul libertăţii, democraţiei, respectarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”. Tratatul
prevede că Consiliul va putea lua în unanimitate, la propunerea
Comisiei şi după consultarea Parlamentului European,
„măsurile necesare pentru combaterea tuturor discriminărilor
fondate pe sex, rasă sau originea etnică, apartenenţa religioasă
sau pe un handicap, vârstă sau orientările sexuale” (se prevede
un mecanism permiţând suspendarea anumitor drepturi ale
statelor membre care ar fi violat grav principiile fundamentale –
mai ales drepturile omului – pe care trebuie să le respecte
membrii UE).
Consiliul European de la Luxemburg din decembrie
1997 a adoptat o declaraţie la aniversarea a 50 de ani de la
Declaraţia universală a drepturilor omului, în cadrul căreia se
reafirmă angajamentele UE de a respecta şi apăra aceste
drepturi, lansează un apel tuturor statelor membre pentru
reîntărirea acţiunilor lor, reamintirea că respectul, promovarea şi
apărarea drepturilor omului constituie fundamente ale
cooperării europene şi a relaţiilor dintre Uniune şi ţările terţe.
7.1.1.3. Acceptarea acquis-ului comunitar

Aderarea la Comunitate nu înseamnă doar participarea
la tratatele multilaterale, ci integrarea acestora într-o ordine
juridică originală constituită din dispoziţii ale tratatelor originale
şi modificările lor succesive, dar de asemenea din drepturile
derivate din tratate, în ansamblul actelor comunitare în vigoare
(reglementări, directive, decizii).
În raportul său din 1992, Comisia aminteşte că
„aderarea implică acceptarea drepturilor şi obligaţiilor reale şi
potenţiale ale sistemului comunitar şi cadrelor sale instituţionale
– ceea ce noi numim acquis comunitar”. Acceptarea acestor
drepturi şi obligaţii de către statele membre poate să lase loc
adaptărilor tehnice, derogărilor temporare sau aranjamentelor
tranzitorii.
108
Acquis-ul comunitar este structurat în 31 de capitole de
negociere:
Capitol 1: Libera circulaţie a mărfurilor
Capitol 2: Libera circulaţie a persoanelor
Capitol 3: Libera circulaţie a serviciilor
Capitol 4: Libera circulaţie a capitalului
Capitol 5: Dreptul societăţilor comerciale
Capitol 6: Politica în domeniul concurenţei
Capitol 7: Agricultură
Capitol 8: Pescuitul
Capitol 9: Politica în domeniul transporturilor
Capitol 10: Impozitare
Capitol 11: Uniune economică şi monetară
Capitol 12: Statistică
Capitol 13: Politici sociale şi ocuparea forţei de muncă
Capitol 14: Energie
Capitol 15: Politica industrială
Capitol 16: Întreprinderi mici şi mijlocii
Capitol 17: Ştiintă şi cercetare
Capitol 18: Educaţie, formare profesională şi tineret
Capitol 19: Telecomunicaţii şi tehnologia informaţiilor
Capitol 20: Cultură şi politica în domeniul audiovizualului
Capitol 21: Politica regională şi coordonarea
instrumentelor structurale
Capitol 22: Protecţia mediului înconjurător
Capitol 23: Protecţia consumatorilor şi a sănătăţii
Capitol 24: Justiţie şi afaceri interne
Capitol 25: Uniune vamală
Capitol 26: Relaţii externe
Capitol 27: Politica externă şi de securitate comună
Capitol 28: Control financiar
Capitol 29: Dispoziţii financiare şi bugetare
Capitol 30: Instituţii
Capitol 31: Diverse
109
7.1.1.4. Aptitudinea de aplicare a sistemului comunitar
Ţările candidate trebuie să aibă, nu doar voinţă ci şi
posibilitatea de îndeplinire a obligaţiilor comunitare, ceea ce
presupune o economie de piaţă eficace şi concurenţională,
precum şi un cadru administrativ şi juridic adecvat.
Aderarea solicită din partea ţărilor candidate existenţa
unei economii de piaţă viabile (concurenţă liberă, preţuri libere,
sector financiar suficient dezvoltat…) şi capacitatea de a face
faţă presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei în interiorul Uniunii
(volum suficient şi un cost apropiat, resurse umane şi materiale,
înţelegerea infrastructurii, dezvoltarea cercetării).
7.1.1.5. Participarea la cele trei Comunităţi

Noul aderat trebuie să participe la cele trei Comunităţi
(CECA-CE-Euratom). Nu poate refuza participarea la una dintre
ele.
7.1.2. Procedura de aderare
Procesul de aderare se realizează printr-un proces ce

implică statul candidat şi statele membre şi nu între acorduri
dintre Comunitate şi statul candidat.
Tratatul asupra Uniunii Europene distinge două faze în
procesul aderării: una este comunitară, cealaltă este
interstatală. În practică aceste două faze sunt concomitente.
Articolul 49 din Tratat dispune: „Toate statele europene
pot cere să devină membre ale Uniunii. El adresează cererea
sa Consiliului, care se pronunţă în unanimitate după ce a
consulatt Comisia şi după avizul Parlamentului European care
se pronunţă cu majoritate absolută a membrilor componenţi.
Condiţiile admiterii şi adaptările pe care această admitere le
antrenează în cea ce priveşte tratatele fac obiectul unui acord
între statele membre şi statul solicitator. Editarea acordului este
supusă ratificării de către toate statele contractante, în
conformitate cu regulile lor constituţionale respective”.
Comisia joacă un rol important în procesul aderării. Ea
întreţine numeroase contacte cu ţările candidate, pentru a le
explica de exemplu anumite aspecte ale reglementărilor
comunitare sau pentru a determina adaptările tehnice. Comisia
110
colaborează de asemenea cu statele membre făcându-le
sugestii sau studiind propoziţiile anumitor delegaţii.
Negocierile sunt menţinute separat cu unele state în
funcţie de caracteristicile lor proprii.
7.1.3. Excluderea şi retragerea din Uniunea Europeană
Dacă tratatul de la Roma a prevăzut o procedură de

aderare, tratatele constitutive şi tratatele de aderare rămân
datoare cu privire la dreptul de retragere sau posibilitatea unei
excluderi. Cu alte cuvinte aceste posibilităţi se poate spune că
nu există.
Problema retragerii face obiectul analizelor divergente
ale doctrinelor. Este acceptată posibilitatea oricărui stat de a se
retrage, dar nu sunt prevăzute formele procedurale specifice
pentru aceasta. Exemplul Groenlandei, nu este o retragere
tipică, deoarece Groenlanda a făcut parte din Comunitate ca
provincie daneză , începând cu anul 1973, dar obţinând
autonomia internă în 1980 a făcut ca, în 1984, Danemarca să
încheie un tratat cu celelalte state membre având ca efect
încetarea aplicării dreptului comunitar pe teritoriul provinciei
autonome. Dar acesta nu este un exemplu propriu-zis de o
retragere a unui stat membru.
În mod similar, în 2004, problema retragerii a fost
readusă în actualitate de parlamentarii din Irlanda de Nord şi
Scoţia, care propuneau cetăţenilor lor soluţia declarării
independenţei faţă de Marea Britanie cu păstrarea statutului de
membru al Uniunii Europene. Reacţia Uniunii Europene, prin
preşedintele Comisiei Europene, Romano Prodi, a fost clară: o
regiune care-şi declară independenţa faţă de un stat membru
UE devine stat terţ faţă de UE şi trebuie să parcurgă toate
etapele pentru a adera la Uniunea Europeană.
Tratatul de la Amsterdam prevede măsurile de luare în
cauza unor „violări grave şi persistente” de către un stat
membru a principiilor pe baza cărora este fondată Uniunea.
Această violare este constatată de Consiliu, reunit la nivel de
şefi de stat şi de guverne, statuând în unanimitate, sub
propunerea unui terţ stat membru sau a Comisiei şi după avizul
Parlamentului european. După ce această constatare este
111
făcută, Consiliul poate decide, cu o majoritate calificată,
„suspendarea anumitor drepturi a statului în discuţie”. Din punct
de vedere juridic, o suspendare nu este însă o excludere.
De asemenea, chiar dacă tratatele nu prevăd mijloace
juridice de retragere a unui stat, dacă statul respectiv doreşte
retragerea, o soluţie în acest sens poate fi politica „scaunului
gol”, care de facto, semnifică acelaşi lucru. Astfel, celelalte
state ar fi forţate să modifice tratatele astfel încât Uniunea să
funcţioneze cu mai puţini membri, luând astfel act de retragere.
7.1.4. Extinderea spre ţările Europei Centrale şi de Est.
Această extindere, constituie un moment unic în istoria

construcţiei europene, în măsura în care priveşte un număr
important de state, aproximativ 100 milioane de noi cetăţeni şi
prezentând o mare eterogenitate nu doar între ele ci şi în raport
cu dezvoltările actualelor state membre (PIB-ul celor 10 state
din Europa Centrală şi de Est (ECE) reprezintă 5% din PIB-ul
UE-15).
Consiliul European de la Essen din decembrie 1994 a
ajuns la o strategie globală de preaderare a statelor ECE,
constând din:
- să favorizeze punerea în practică efectiv a acordurilor de
asociere cu aceste ţări;
- să susţină procesul de tranziţie democratică şi de
restructurare a economiei sub formă de ajutoare
nerambursabile şi a unei asistenţe tehnice (programul
PHARE): în total 11 mld. Ecu în perioada 1989-1999;
- să favorizeze integrarea în aceste ţări a legislaţiei
comunitare relativ la piaţa interioară;
- să promoveze un „dialog structural” cu aceste ţări, care
ia forma unor reuniuni de şefi de state şi de guverne (în
general o dată pe an) şi miniştri responsabili (o dată sau
de două ori pe an).
Comisia a formulat în comunicarea sa „Agenda 2000”
din 16 iulie 1997 principalele sale concluzii şi recomandări
privind aderarea ţărilor ECE. Ea a recomandat deschiderea
negocierilor începând din 1998 cu Ungaria, Polonia, Estonia,
Republica Cehă, Slovenia şi Cipru. Alţi candidaţi nu au
112
îndeplinit, la acel moment, condiţiile pentru începerea
negocierilor de aderare.
Republica Cipru (zona de sud) şi-a prezentat
candidatura sa de aderare în 1990. ea speră accelerarea
reunificării insulei (Turcia ocupă nordul insulei din 1974).
Decizia de deschidere a negocierilor în aprilie 1998 cu
cele şase state candidate mai pregătite a fost hotărâtă la
Consiliul european de la Luxemburg din decembrie 1997, care
a decis în mod egal că deschiderea negocierilor cu celelalte
state poate începe în orice moment, imediat ce Comisia va
constata progrese suficiente.
Consiliul European de la Luxemburg a indicat de
asemenea că Turcia era „eligibilă” extinderii, chiar dacă pentru
moment nu îndeplineşte nici un criteriu politic de la Copenhaga
(statutul kurzilor).
7.2. Procedura de aderare a României la Uniunea

Europeană
Aderarea României la Uniunea Europeană şi

dobândirea statutului de membru al Uniunii Europene în 2007,
a constituit o prioritate strategică, în eforturile constante de a
asigura prestigiul extern, securitatea şi prosperitatea naţiunii
române prin acţiunile politice dar şi economice întreprinse.
Negocierile de aderare a României la Uniunea Europeană au
început o dată cu invitaţia Uniunii Europene exprimată la
Summit-ul de la Helsinki în 1999. Acordul European de
Asociere între Uniunea Europeană şi Statele Membre, pe de o
parte şi România, pe de altă parte, semnat la 1 februarie 1993
şi intrat în viguare la 1 februarie 1995, statuează cadrul juridic şi
instituţional al raporturilor româno-comunitare, având ca
obiectiv fundamental pregătirea integrării României în Uniunea
Europeană. Cererea oficială a României de aderare la Uniunea
Europeană a fost înaintată la 22 iunie 1995. Negocierile de
aderare a României la Uniunea Europeană au fost lansate
oficial la 15 februarie 2000. Procesul de negociere s-a referit la
adoptarea de către România a unor reglementări similare celor
europene şi prezentarea unui program detaliat al adoptării
întregului acquis din domeniu. În cadrul unei negocieri, cu cât
113
există anumite avantaje (cu privire la PNB, volumul comerţului
exterior, capacitatea de finanţare externă etc.), cu atât puterea
de negociere este mai mare. La puterea sa de negociere,
România a prezentat o multitudine de avantaje competitive: o
poziţie geografică avantajoasă, la intersecţia unor importante
fluxuri comerciale, cu acces la partea cea mai navigabilă a
Dunării şi la Marea Neagră; impact politic considerabil deoarece
UE prin extindere va avea noi vecini la frontiere, cu noi
posibilităţi. De asemenea mărimea populaţiei, care poate atrage
dezvoltarea sectoarelor bazate pe economiile de scară,
populaţia este relativ tânără cu cerere semnificativă de bunuri
de folosinţă îndelungată, forţa de muncă numeroasă, calificată,
ieftină şi adaptabilă tehnologiei performante, toate acestea au
constituit puncte forte la puterea de negociere a României.
7.2.1. Efectele aderării României la Uniunea Europeană
7.2.1.1. Efectele economice

În cadrul procesului de aderare, s-a urmărit realizarea
reformelor pentru îmbunătăţirea performanţelor indicatorilor
macroeconomici în vederea asigurării convergeţei economice.
Pe termen scurt, obiectivul autorităţilor a fost evitarea crizei în
domeniul plăţii datoriei publice şi eliminarea riscului din sectorul
bancar, iar pe termen mediu consolidarea stabilităţii
macroeconomice şi pe această bază realizarea unei creşteri
economice stabile şi crearea unei economii de piaţă
funcţionale, creşterea competitivităţii inclusiv crearea premiselor
pentru accesul pe Piaţa Unică. În domeniul politicii monetare s-
a urmărit creşterea încrederii în moneda naţională. Politica
monetară a fost susţinută prin politica bugetară restrictivă şi de
consolidare fiscală. S-a întărit controlul inflaţiei şi al deficitului
bugetar, în condiţiile în care s-au implementat politici monetare
şi fiscal-bugetare restrictive. În reducerea inflaţiei s-a început o
politică ce să păstreze avantajele de competitivitate realizate
prin deprecierea recentă şi stabilizarea repetată a cursului de
schimb al leului. Eficienţa politicii monetare depinde de
succesul reformei structurale şi instituţionale în sectorul bancar.
Cu privire la politica cheltuielilor publice şi a managementului
bugetar, autorităţile au urmărit îmbunătăţirea substanţială a
114
administrării cheltuielilor publice. Obiectivul general al politicii
de impozitare a constat în reorganizarea întegului sistem de
impozitare, astfel încât acesta să devină un instrument pentru
realizarea obiectivelor macrostabilizării şi ale dezvoltării
economice durabile. Politica veniturilor a jucat şi joacă un rol
esenţial în îmbunătăţirea rentabilităţii întreprinderilor, în
restrângerea cererii interne şi creşterea competitivităţii externe.
Pe termen scurt, politica macroeconomică asigură creşterea
competitivităţii exporturilor fie prin contracţia cererii interne, fie
prin deprecierea reală a cursului de schimb. Reuşita în
domeniul politicii de macrostabilizare şi de ajustare structurală
implică, pe termen lung, devansarea creşterii PIB-ului de către
creşterea importurilor, precum şi devansarea acesteia din urmă
de către creşterea exporturilor. S-a încheiat procesul început în
1998 de eliminare a preţurilor duale respectiv a subvenţiilor
încrucişate, la energie electrică, energie termică şi gaze
naturale. S-a redus considerabil intervenţia statului în procesul
de formare a preţurilor ca urmare a transformării regiilor
autonome în companii naţionale sau societăţi comerciale, sau
sectorul telecomunicaţiilor (Romtelecom). Deoarece a intervenit
şi privatizarea de societăţi/companii naţionale, numărul de
produse cu preţuri administrate se va reduce. În domeniul
protecţiei concurenţei, Guvernul a avut ca obiective principale:
întărirea cadrului instituţional pentru aplicarea legislaţiei
existente; promovarea şi aplicarea legislaţiei în domeniul
ajutorului de stat încă din anul 1999. În domeniul vamal,
priorităţile sunt reprezentate de continuarea modernizării
administraţiei vamale, pregătirea pentru aderarea la Convenţia
Europeană privind tranzitul comun, modernizarea infrastructurii
vamale, combaterea fenomenelor infracţionale la frontieră şi
instruirea personalului vamal şi extinderea sistemului de
comisionari vamali.
7.2.1.2. Piaţa financiară şi restructurarea sistemului bancar

Pe termen scurt şi mediu, în sectorul bancar obiectivele
strategice au fost întărirea sectorului bancar şi creşterea
eficienţei acestuia, prin:
 Întărirea capacităţii de supraveghere a BNR,
115
 Îmbunătăţirea legislaţiei privind garanţiile,
îmbunătăţirea mecanismelor de utilizare a gajului
general în obţinerea creditelor,
 Reglementarea domeniului privind garanţiile reale
mobiliare,
 Elaborarea unor noi reglementări referitoare la
clasificarea creditelor şi constituirea de provizioane
specifice de risc şi tipurile de garanţii ce pot fi utilizate în
acest scop,
 Perfecţionarea sistemului de plăţi şi informare bancară
prin: modernizarea sistemului de compensare şi
decontare, adaptarea procedurilor operaţionale ale
sistemului de plăţi, modernizarea şi extinderea serviciilor
prestate, implementarea proiectului de raportare
statistică iniţiat de BNR, crearea unei Societăţi Naţionale
a Emitenţilor de Carduri.
 Implementarea acordului Bassel II.
În sectorul asigurărilor, unde operează peste 100 de
societăţi de asigurare, acţiunile Guvernului au prevăzut:
 Înfiinţarea Comisiei de Supraveghere a
Asigurărilor ca organism administrativ autonom,
 Noi reglementări contabile, specifice pentru
activităţile de asigurare, în vedere cu prevederile
UE,
 Programe de instruire.
În domeniul pieţei de capital pe termen scurt şi mediu
obiectivele strategice sunt îmbunătăţirea supravegherii pieţei de
capital, protejarea acţionarilor minoritari, crearea condiţiilor
pentru funcţionarea pieţei secundare a titlurilor de stat.
7.2.1.3. Privatizarea şi restructurarea întreprinderilor cu

capital de stat şi a înteprinderilor cu capital de stat în
agricultură
Procesul de privatizare s-a accelerat semnificativ în
ultimul timp, în special în ceea ce priveşte privatizarea unor
societăţi comerciale mari cu importante pierderi şi datorii
restante. Prin îmbunătăţirea cadrului legal al privatizării se
intenţionează creşterea ritmului procesului de privatizare prin:
116
 Reducerera perioadei de timp implicate de procedura de
privatizare,
 Implicarea şi a altor instituţii în procesul de privatizare în
afară de FPS,
 Utilizarea unui evantai larg de metode de privatizare,
 Acordarea de facilităţi la plata obligaţiilor restante către
buget.
Guvernul a continuat să acorde o atenţie deosebită
întăririi disciplinei financiare a întreprinderilor îndeosebi în cazul
întreprinderilor cu mari pierderi.
În agricultură se constată faptul că încă nu funcţionează
piaţa funciară şi cea a produselor agricole, precum şi ineficienţa
întreprinderilor cu capital de stat.
7.2.1.4. Realizarea capacităţii de a face faţă presiunilor

competitive şi forţelor de piaţă din Uniunea Europeană
În condiţiile în care s-au făcut progrese semnificative în
liberalizarea preţurilor şi a comerţului, ceea ce a deschis mult
economia spre exterior, iar cursul de schimb a cunoscut
apreciere semnificativă în termeni reali în anul 1998, situaţia
contului curent a cunoscut înrăutăţire. Deprecierea monedei
naţionale de la începutul anului 1999 a avut un efect pozitiv
asupra refacerii competitivităţii produselor româneşti, pe primele
trei luni ale anului 1999, soldul balanţei comerciale fiind
îmbunătăţit în luna martie cu peste 100 mil.dolari. Pe termen
scurt, Guvernul şi-a propus sprijinirea dezvoltării mediului de
afaceri, încercând eliminarea obstacolelor datorate cadrului
instituţional şi legislativ complicat şi stabil. Guvernul a început
să finanţeze programe care acordă prioritate transferului
tehnologic în scopul dezvoltării economice, inclusiv prin
contribuţia acestora la introducerea de noi tehnologii. În
industrie s-a urmărit stoparea declinului şi relansarea
producţiei. Starea infrastructurilor constituie un handicap serios
în dezvoltarea schimburilor cu ţările UE. Bugetul public nu
poate asigura fluxurile financiare necesare modernizării rapide
a infrastructurii de transport. În legătură cu nivelul de calificare,
costul mâinii de lucru este deosebit de scăzut, ceea ce ar trebui
să atragă avantaje comparative deosebite. Pentru a putea face
faţă concurenţei pe Piaţa Unică, Guvernul şi-a propus
117
implementarea de programe privind noi cunoştinţe, deprinderi şi
abilităţi legate în special de tehnologia informaţiei şi
managementului. Luând în considerare faptul că aproape două
treimi din exportul românesc se realizează în condiţiile concrete
ale presiunii concurenţiale şi forţelor de piaţă din interiorul
Uniunii, se poate concluziona că România îndeplineşte acest
criteriu.
7.2.1.5. Consolidarea statului de drept şi consolidarea

democraţiei
Pentru funcţionarea statului de drept o atenţie specială
a fost acordată nevoii de a îmbunătăţii funcţioanrea autorităţilor
judecătoreşti. Autorităţile române au acordat în mod constant în
ultimii ani o atenţie deosebită luptei împotriva corupţiei. Din
punct de vedere legislativ, România dispune deja de prevederi
legale relativ complete pentru combaterea corupţiei, aşa cum
rezultă din conţinutul infracţiunilor prevăzute de Codul penal
(darea şi luarea de mită, traficul de influenţă, primirea de
foloase necuvenite). România a adoptat diferite norme interne
menite să asigure un respect crescând pentru drepturile omului.
Protecţia oferită de legislaţia internă este consolidată prin
aplicarea unor convenţii internaţionale, în primul rând a
Convenţiei Europene pentru apărarea drepturilor omului şi a
protocoalelor adiţionale la acestea. Obiectivul fundamental al
tuturor acţiunilor în domeniul respectării drepturilor îl constituie
îmbunătăţirea garanţiilor drepturilor fundamentale ale
persoanelor şi sporirea eficienţei acestor garanţii. Europa
Socială, ca nou concept al construcţiei Uniunii Europene, se
întemeiează pe drepturile sociale fundamentale aşa cum au
fost ele enunţate în Carta Socială europeană de la Torino
(1961) şi în Carta Comunitară a drepturilor sociale
fundamentale ale lucrătorilor din 1989. consacrate prin Tratatul
de la Amsterdam (art. 136 şi urm.), promovarea ocupării forţei
de muncă, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de viaţă permit
egalizarea lor progresivă, o protecţie socială adecvată, dialogul
social şi dezvoltarea resurselor umane în vederea atingerii unui
nivel de ocupare ridicat şi durabil, precum şi a combaterii
excluderii sociale. România este deopotrivă preocupată atât de
relansarea economică, cât şi de amorsarea dialogului social la
118
nivel central şi local. În programul de dezvoltare a României în
anul 2000 şi după se acordă o atenţie deosebită dialogului cu
partenerii sociali în adoptarea unor soluţii referitoare la politica
din domeniul relaţiilor de muncă al asigurărilor sociale şi
protecţiei sociale pentru toate categoriile de persoane. Cadrul
general de desfăşurarea a dilogului social la nivel naţional a
fost instituit prin legea care reglementează organizarea şi
funcţionarea Consiliului Economic şi Social, organism tripartit
autonom, de interes public, cu personalitate juridică, constituit
în scopul realizării dialogului social între Guvern, sindicate şi
patronat. România a semnat şi ratificat Convenţia-cadru privind
protecţia minorităţilor naţionale a Consiliului Europei. Prin
aceasta, România s-a angajat să respecte standardele
minimale europene cu privire la protecţia minorităţilor naţionale,
Convenţia-cadru fiind cel mai complex act juridic internaţional
privitor la acest domeniu şi care face parte din dreptul intern în
România.
7.2.1.6. Politica industrială şi comercială a României

armonizată cu aquis-ul comunitar
Adoptarea de către ţara noastră a aquis-ului comunitar în
domeniul politicii comerciale comune a implicat schimbări
majore în politica ţării noastre privind comerţul:
 Eliminarea completă, pe bază de reciprocitate, a taxelor
vamale şi a restricţiilor netarifare la importul din Uniunea
Europeană, conform principiului asimetriei, în favoarea
României.
 Adoptarea de către ţara noastră a Tarifului Vamal
Comun al Uniunii Europene, pe baza clauzei naţiunii
celei mai favorizate, la importul din ţările terţe.
 Armonizarea cu aquis-ul comunitar privind măsurile
netarifare aplicate pe baza clauzei naţiunii celei mai
favorizate, în comerţul cu ţările terţe.
 Aderarea României, de la 1 ianuarie 2007, la acordurile
preferenţiale ale Uniunii Europene cu ţările terţe.
 Acordarea de preferinţe vamale generalizate unilaterale,
conform schemei UE de astfel de preferinţe, pentru ţările
în curs de dezvoltare şi ţări în tranziţie şi exceptarea de
119
la taxe vamale a importului din ţările cel mai puţin
dezvoltate.
 Alinierea la politicile comerciale multilaterale ale UE, în
special în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului.
Preluarea politicii comerciale comune a UE este un
proces gradual, în etapa de aderare, pentru a se evita
eventualele şocuri care s-ar putea produce în cazul adoptării
dintr-o dată a acestei politici şi pentru a se asigura operatorilor
economici timpul necesar spre a se adapta la noile condiţii de
concurenţă decurgând din alinierea la politica comercială
comună. Prin alinierea României la politica comercială comună
a UE, în domeniul politicii vamale, România a redus treptat
taxele vamale la importul de produse industriale din UE,
conform Acordului European de Asociere la UE, suprimându-le
complet la 01.01.2002 iar UE, la rândul ei, a eliminat complet
taxele vamale la importurile de produse industriale din România
încă de la 01.01.1997. S-a realizat liberalizarea comerţului
reciproc în domeniul produselor agricole. În cadrul preluării
aquis-ului comunitar, s-au realizat progrese importante care
priveau măsurile netarifare la import: procedurile vamale,
evaluarea în vamă şi regulile de origine a mărfurilor, impozitele
indirecte percepute la import, prohibiţiile, restricţiile şi
prescripţiile în materie de licenţe, reglementări tehnice şi
standardele privind produsele, achiziţiile publice. Domeniul
regimului de export precum şi măsurile de apărare comercială
(măsuri de salvgardare, antidumping şi compensatorii), au fost
acordate în conformitate cu aquis-ul comunitar. În domeniul
politicilor comerciale bilaterale, regionale şi multilaterale,
România a încheiat acorduri de comerţ liber cu ţări cu care UE
are acorduri similare. S-a asigurat o cooperare strânsă cu
Uniunea Europeană în cadrul OMC în vederea armonizării
poziţiilor în această organizaţie, în special în materie de
negocieri comerciale multilaterale. Adoptarea de către România
a aquis-ului comunitar în domeniul politicii comerciale comune a
comportat avantaje substanţiale pentru România:
1. Avantaje comerciale:
 Accesul liber al produselor româneşti la uriaşa piaţă a
Uniunii Europene, primul importator pe plan mondial.
120
 Accesul privilegiat al acestor produse la pieţele ţărilor
terţe.
 Beneficierea de avantajele liberalizării importurilor:
lărgirea ofertei de produse şi servicii de calitate pentru
firme şi consumatori, stimularea producătorilor naţionali
pentru ca aceştia să devină mai performanţi, sub
presiunea sporită a importurilor, accelerarea specializării
în produse şi servicii la care ţara noastră dispune de un
avantaj comparativ, frânarea inflaţiei.
 Promovare mai eficientă a intereselor României în cadrul
negocierilor comerciale internaţionale
2. Avantaje financaire:
 Beneficierea de fonduri de preaderare ale UE (PHARE,
ISPA şi SAPARD),
 Obţinerea, după aderare, de resurse financiare
nerambursabile sporite de la Fondul European de
Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA), Fondul
European pentru dezvoltare Regională, Fondul Social
European, Instrumentul financiar de sprijinire a
pisciculturii, Fonduri structurale şi Fonduri de Coeziune
etc, contribuind la sporirea potenţialului economic şi
comercial al ţării.
 Creşterea investiţiilor străine de capital pentru investitorii
străini.
Adoptarea aquis-ului comunitar în domeniul politicii
comerciale a presupus, la rândul său, şi unele costuri:
1. Costuri comerciale
o Diminuarea protecţiei vamale a producţiei naţionale.
o Alinierea la reglementările UE privind achiziţiile publice.
o Adaptarea produselor româneşti la cerinţele
reglementărilor tehnice obligatorii şi ale standardelor de
calitate ale UE.
o Renunţarea la stabilirea unui impozit mai redus pe
profitul obţinut la export.
o Renunţarea la statutul României de ţară în curs de
dezvoltare.
2. Costuri financiare
o Necesitatea participării României la finanţarea bugetului
comunitar şi a diferitelor fonduri speciale ale UE.
121
o Reducerea încasărilor din taxe vamale
Costurile financiare ale aderării la Comunitate sunt
compensate de ajutorul financiar pe care România l-a primit şi-l
va primi de la UE, în special pentru a diminua rămânerea sa în
urmă faţă de celelalte ţări membre ale UE.
Problemele politicii industriale în condiţiile extinderii
fenomenului de globalizare capătă o importanţă deosebită
pentru economia românească în ansamblul ei.
Investiţiile în domeniul producţiei industriale româneşti
reprezintă o soluţie a viitorului apropiat în afaceri, care pot
deveni foarte rentabile având management adecvat, mai ales în
ceea ce priveşte orientarea către piaţă. În acest sens este
recomandabil să fie elaborate şi aplicate strategii proprii fiecărui
tip de producţie industrială şi mai ales fiecărui tip de produs,
axate pe problema evoluţiei afacerii de la stadiul actual până la
penetrarea pe piaţa europeană şi mondială şi câştigarea unui
segment stabil de consumatori, strategii ce pot fi uşor ralizate
prin corelarea permanentă a nivelului microeconomic al fiecărui
tip de afacere industrială cu evoluţia macroeconomică în
direcţia integrării europene şi a globalizării. Reuşita politicii
industriale pe termen scurt a fost condiţionată de priorităţile
majore:
 În domeniul legislativ: perfecţionarea cadrului legislativ şi
armonizarea acestuia cu cel din UE ca bază pentru un
mediu de afaceri media torsionat şi viabil economic în
care operatorii economici să-şi deruleze activitatea
neîngrădiţi şi în condiţii concurenţiale ale pieţei.
 În domeniul economic: realizarea unei macrostabilităţi
durabile, respectiv încetarea declinului producţiei
industriale şi asigurarea condiţiilor de relansare
economică.
Pe termen mediu, politica industrială a avut următoarele
obiective:
o Continuarea procesului de reformă şi restructurare
în sectoarele industriale, cu prioritate în industria
minieră şi sectorul energetic, simultan cu
accelerarea procesului de privatizare.
o Desăvârşirea cadrului legislativ armonizat cu cel
din UE pentru a deveni simplu, coerent şi stabil şi
122
întărirea cadrului instituţional necesar
implementării procesului de reformă şi derulării
activităţilor industriale specifice.
o Susţinerea creşterii competitivităţii industriale,
inclusiv prin alocarea selectivă şi transparentă a
resurselor financiare bugetare, pe bază de
proiecte promovate de apărătorii economiei viabile
şi aprobate numai în condiţiile obţinerii de efecte
economice sau de altă natură, după
implementarea lor condiţionând reducerea
ajutoarelor.
o Reabilitarea condiţiilor de mediu în zonele miniere
afectate de programele de restructurare simultan
cu sprijinirea programelor de protecţie socială
activă şi pasivă aferentă.
Politica industrială în România se înscrie într-un cadru
mult mai larg, cel al reformei şi tranziţiei spre integrarea în
structurile europene în vederea realizării procesului de
convergenţă în cadrul UE.
7.2.1.7. România în dinamica bugetului comunitar

Integrarea ţărilor din Europa Centrală şi de Est în UE va
presupune şi participarea lor la politicile comune, iar datorită
nivelului lor de venit, ţările candidate vor deveni primitoare nete
de fonduri structurale. Aceasta înseamnă pentru ţările din UE o
creştere a contribuţiei lor nete la fondurile comunitare şi mai
departe consecinţa imediată va fi modificarea bugetului
european. Această consecinţă nu este inhibitoare ţinând cont
de proporţia acestei creşteri faţă de PIB-ul european. Creşterea
nu ar fi mai mare de 0,3% din PIB-ul UE dacă comparăm
această situaţie cu alte programe de acest gen (de exemplu,
Planul Marshall). Pe de altă parte, ar putea apare oportunitatea
limitării finanţării prin transfer la o anumită proporţie din PIB-ul
ţării beneficiare (între 5-6%) pentru a evita orice efecte
macroeconomice negative (o ineficientă alocare a resurselor,
suprasolicitarea capacităţilor de producţie, degradarea balanţei
de plăţi curente, etc). În consecinţă, creşterea fondurilor
structurale în logica de integrare conduce la punerea accentului
pe ipoteze moderate cu privire la transferurile bugetare.
123
Deoarece posibilităţile de dezvoltare sunt condiţionate
financiar, fondurile structurale furnizate de UE sunt astfel
determinante pentru statul candidat. Finanţarea prin fondurile
publice în cadrul politicilor structurale şi de coeziune este
destinată finanţării investiţiilor productive care se concretizează
în importuri provenind din ţările UE, necesare pentru
restructurarea ofertei productive în statele candidate, ceea ce
ar putea determina sporirea capacităţii de export a ţărilor UE,
antrenarea investiţiilor private spre aceste ţări şi, mai departe,
creşterea exporturilor ţărilor din UE spre ţările din Europa
Centrală şi de Est va dinamiza propria lor creştere economică
inducând o reducere a şomajului şi scăderea simţitoare a
dezechilibrelor interne şi externe. Costul bugetar brut este
aproape neglijabil. Finanţarea are un impact macroeconomic
extrem de favorabil pentru statele beneficiare şi aproape
nesemnificativ pentru ţările contributoare, mai mult, finanţarea
prin fondurile structurale are un impact asupra fondurilor publice
din ţările membre UE, ca urmare a consecinţelor pozitive
rezultate din sporirea creşterii pentru veniturile bugetare. Astfel
de evoluţii pozitive vor determina o creştere susţinută în întreg
spaţiul comunitar, iar fondurile structurale se vor extinde pe
măsura depăşirii decalajelor. Dacă însă integrarea nu va fi
acompaniată de o creştere substanţială de transferuri financiare
spre noii membrii, câştigurile potenţiale pentru statele membre
vor fi limitate. Astfel, integrarea realizată întâi din punct de
vedere comercial, însoţită de transferuri financiare şi de
investiţii directe străine, va declanşa o dinamică virtuoasă şi
reciproc avantajoasă. În ultimul deceniu, investiţiile străine
directe au devenit o componentă esenţială a economiilor în
tranziţie din Europa Centrală şi de Est, ţări care şi-au propus
integrarea în Uniunea Europeană. Investiţiile străine directe au
un rol fundamental în economiile acestor state, deoarece pot
avea o contribuţie semnificativă în realizarea creşterii
economice, în condiţiile în care sistemele financiare interne nu
au încă posibilitatea să ofere un suport suficient pentru
investiţii, iar economiile sunt limitate, astfel, investiţiile străine
directe devin o necesitate incontestabilă.
Avantajele pe care le are România în atragerea ISD
sunt: o piaţă internă mare (cea de-a doua zonă în ceea ce
124
priveşte numărul populaţiei, după Polonia), o poziţie geografică
favorabilă, numeroase resurse naturale, forţă de muncă bine
calificată şi salarii mici.
În condiţiile megaconcurenţei mondiale manifestată
acut în cadrul comerţului internaţional, în acest secol al celei de
a teia revoluţii industriale, a tehnologiei, informaţiei aplicate în
industrie şi servicii, marile înteprinderi europene urmăresc în
mod imperativ menţinerea sau chiar consolidarea poziţiilor la
scară mondială în sectoarele economice. Se apreciează că în
următorii ani electronica şi informatizarea vor deţine ponderi
semnificative, dominanţa revenind celor mai mari şi mai
puternici. În acest sens, aderarea economiilor din Estul şi
Centrul Europei ar spori oferta globală pentru produse cu
tehnologii intermediare, oţel, produsele metalurgice şi
mecanice, dar şi de înaltă tehnologie, permiţând organizarea
unei diviziuni a muncii în blocul european. Într-un scenariu
obiectiv, Estul integrat ar putea furniza partea ofertei europene
în produse de tehnologie intermediară şi produse agricole,
găsind debuşee imediate pe pieţele solvabile din Vest, în timp
ce Vestul ar oferi partea industriei de tehnologii informatizate şi
ar găsi un segment de piaţă sigură şi în creştere în Est,
răspunzând astfel megaconcurenţei, printr-o complementaritate
realistă a celor două părţi. Luând în considerare diverse legături
ce se stabilesc între parteneri, integrarea poate însemna fie
aplicarea unui simplu sistem de avantaje vamale în interiorul
unui spaţiu geografic sau a unui sistem de avantaje mai
dezvoltat, în cadrul pieţelor comune, uniunii vamale, uniunii
economice sau uniunii economice şi monetare, uniunii politice,
care înseamnă integrare totală şi globală, avantajele fiind
multiple: economice, politice şi sociale.
Tabel 7.1. Situaţia bugetară netă a României în raport cu UE (2007-

2009)
% din PIB 2007 2008 2009
Total fonduri UE 2,07 2,55 3,17
Contribuţia României la bugetul 1,04 0,99 0,89
comunitar
Sold 1,03 1,56 2,28
Sursa: Ministerul Finanţelor Publice, Guvernul României (2006)
125
Aderarea României la Uniunea Europeană se
preconizează să aibă un impact pozitiv asupra bugetului public
şi asupra dezvoltării economice a ţării, beneficiile nete crescând
de la 1114 milioane euro în 2007, la 1887 milioane euro în 2008
şi 3058 milioane euro în 2009. Datorită contribuţiei naţionale la
bugetul comunitar, România va trebui să îşi sporească
cheltuielile la 1,04% din PIB în 2007, 0,99% din PIB în 2008 şi
0,89% din PIB în 2009 (tabelul 7.1.).
Tabel 7.2. Fonduri Structurale şi de Coeziune alocate României, pe

obiective şi pe ani, pe perioada 2007-2013 (milioane EUR, în preţuri
2004)
2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 Total
Conver- 782 1123 1499 1773 1875 1979 2083 11115
genţă
Fond de 419 590 778 915 966 1018 1070 5755
Coeziune
Cooperare 56 56 56 56 56 56 56 394
Teritorială*
TOTAL 1258 1769 2333 2744 2898 3054 3209 17264
*) înaintea transferurilor la titlul H4
Sursa: Guvernul României, Cadrul Strategic Naţional de Referinţă 2007-
2013, Proiect, aprilie, 2006.
Fondurile structurale şi de coeziune vor cuprinde, după

2007, fondurile de dezvoltare regională şi fondurile privind
implementarea politicilor interne, inclusiv dezvoltarea
instituţională. Absorbţia totală a fondurilor UE, va genera un
supliment de creştere a PIB de 15% până în 2015, comparativ
cu un scenariu în care Romania nu ar beneficia de aceste
fonduri20,
7.2.2. Analiză în termeni de beneficiu-cost. Costul alegerii
Integrarea României în Uniunea Europeană are un

impact major asupra vieţii economico-politico-sociale. Astfel, din
punct de vedere politic, mecanismele decizionale trebuie
reconfigurate în vederea realizării unui transfer de competenţă
către instituţiile comunitare, precum şi intenţia de a participa la
20
Conform evaluărilor făcute pe baza modelului HEROM (model de tip HERMIN)
şi prezentate în Cadrul Strategic Naţional de Referinţă 2007-2013.
126
viitoarele decizii care-i pot oferi ocazia de a-şi reprezenta mai
bine interesele. Se impune o analiză în termeni de cost şi
beneficii a integrării României în Uniunea Europeană.
7.2.2.1. Beneficii ale României din aderarea la Uniunea

Europeană
Avantajul major al procesului de aderare îl constituie
modernizarea societăţii româneşti, atât din punct de vedere
social, dar mai ales economic şi politic. Astfel, România va
beneficia de avantajele statutului de stat membru, printre care
amintim: participarea la procesul decizional la nivelul Uniunii şi
implicit influenţarea acestuia, uniformizarea nivelului de
dezvoltare a diverselor regiuni ale României, prin accesul la
sume consistente reprezentate de fondurile comunitare de
preaderare (PHARE, ISPA, SAPARD), creşterea competitivităţii
economice, stabilitate macroeconomică şi monetară.
Din punct de vedere economic, considerăm că
aderarea României la Uniunea Europeană va avea un impact
pozitiv asupra economiei româneşti şi deoarece poate genera
noi perspective de afaceri. Pentru companiile româneşti,
aderarea la UE va însemna, în primul rând, accesul pe Piaţa
Unică, piaţa care după întâi mai 2004 a ajuns la 455 de
milioane de consumatori, iar într-o configuraţie viitoare (UE 28)
poate ajunge la 550 milioane de consumatori. O dată cu ultima
extindere a UE, se aşteaptă ca aceasta să devină cel mai mare
exportator din lume, cu o cotă de aproximativ 20% din exportul
mondial. Comerţul intracomunitar va creşte cu cel puţin 9%, prin
eliminarea barierelor tarifare şi non-tarifare. În acest sens, este
vitală creşterea competitivităţii produselor româneşti pentru a
putea face faţă concurenţei de pe pieţele comunitare. O piaţă
extinsă va determina creşterea nivelului de producţie şi va
conduce la crearea economiilor de scară.
Pe de altă parte, implementarea legislaţiei comunitare,
investiţiile de capital şi creşterea cheltuielilor în sectorul
cercetare-dezvoltare vor contribui semnificativ la creşterea
productivităţii. Cadrul legislativ mai stabil va stimula practici de
afaceri mai transparente, ceea ce va îmbunătăţi mediul de
afaceri românesc. Au fost deja eliminate sau sunt pe cale să se
elimine barierele din calea liberei circulaţii a serviciilor şi a
127
mărfurilor. Cadrul legislativ comun furnizat de Piaţa Unică va
creşte eficienţa generală a economiei româneşti, prin
îmbunătăţirea alocării resurselor, creşterea gradului de
specializare şi încurajarea concurenţei.
În contextul îmbunătăţirii mediului de afaceri, România
a început deja să devină o ţintă atractivă pentru investiţiile
străine. La aceasta va contribui şi statutul de economie de piaţă
funcţională obţinut de România, ca şi ocndiţie a aderării.
Atragerea unui volum mai mare de investiţii străine va asigura
rapid şi direct accesul la un management eficient, la tehnologii
moderne şi la noi segmente de piaţă.
Pe fundalul îmbunătăţirii climatului investiţional,
companiile trebuie să îşi reorienteze producţia şi exportul,
pentru creşterea competitivităţii. Industria românească trebuie
să treacă de la producţia de masă, bazată în principal, pe
criteriile cantitative, de cost şi fiabilitate, spre producţia cu grad
ridicat de personalizare, bazată pe calitate.
Companiile din industria textilă, a lemnului şi produselor
din lemn, a mobilei, care s-au bucurat până acum de avantajul
competitiv oferit de forţa de muncă ieftină, trebuie să îşi
regândească strategia, astfel încât să fie competitivi pe Piaţa
Unică.
Turismul şi transportul sunt sectoare care vor beneficia
de pe urma integrării europene, reprezentând oportunităţi de
investiţii.
În contextul Pieţei Unice, investiţiile se vor reorienta
spre industriile cu un grad crescut de tehnologizare.
În pofida efectului general benefic al extinderii asupra
economiei româneşti, impactul poate fi inegal, astfel că unele
grupuri de companii posibil să beneficieze mai mult de
oportunităţile oferite de aderare, altele mai puţin. Deschiderea
noilor pieţe aduce presiune asupra întreprinderilor care
activează în sectoare industriale tradiţionale. Întreprinderile mici
şi mijlocii sunt mai expuse la numeroasele schimbări în mediul
de afaceri, provocate de restructurarea economică şi pregătirile
pentru aderare.
Adoptarea standardelor comunitare şi asigurarea
resurselor financiare pentru acoperirea costurilor de mediu
128
reprezintă pentru companiile româneşti o provocare, pentru
care acestea trebuie să fie pregătite.
După aderare, cetăţenii români vor putea să circule
liber în toate statele membre ale UE, nu doar ca turişti, ci şi ca
să lucreze, să studieze sau să locuiască în aceste ţări – chiar
dacă sunt pensionari. Există patru situaţii în care persoanele îşi
exercită dreptul la libera circulaţie: turiştii, persoanele care
intenţionează să studieze şi cele care doresc să lucreze în alt
stat membru, dar şi pensionarii care doresc să se stabilească în
alt stat membru. Timp de 2 până la 7 ani de la aderare,
lucrătorii români nu vor avea acces direct la angajare în statele
membre UE – exceptând statele cu care România are încheiate
acorduri bilaterale în domeniul circulaţiei forţei de muncă. unele
state ale UE au anunţat că nu vor introduce restricţii pe piaţa
muncii, cu privire la circulaţia lucrătorilor din noile state
membre. Dreptul unui stat de a introduce restricţii pe piaţa
muncii este acordat cu avizul Comisiei Europene, după 2 ani de
la aderare, şi numai în cazul îm care statul solicitant
demonstrează că piaţa muncii îi este afectată. În situaţii
excepţionale (cand se demonstrează că au loc perturbări grave
pe piaţa muncii), această perioadă poate fi prelungită până la 7
ani. astfel, un stat membru va putea menţine permisele de
muncă (obligatorii în acest moment pentru statele din afara
Uniunii) în situaţia unor perturbări majore pe piaţa muncii.
Restricţiile vor putea fi impuse numai dacă afluxul de lucrători
din România va constitui o piedică pentru piaţa locală, în
ansamblu sau pentru anumite sectoare de activitate. În acest
caz, statul respectiv poate refuza acordarea de permise de
muncă pentru lucrătorii români. Autorităţile române, la rândul
lor, pot impune restricţii similare, fără o autorizaţie prealabilă a
UE. Acest mecanism de salvgardare va da dreptul României să
ia măsuri din timp, pentru a nu crea situaţii dezavantajoase
pentru cetăţenii săi. După ce România a obţinut statutul de
membru, va beneficia necondiţionat de un drept de şedere de
până la 3 luni pe teritoriul unui alt stat membru. Pentru aceasta,
românii trebuie să deţină o carte de identitate sau un paşaport
valabil. În concluzie, toţi cetăţenii UE vor avea drept de şedere
mai mare de 3 luni pe teritoriul altui stat membru în următoarele
situaţii:
129
 au calitatea de angajat sau persoană care desfăşoară
activităţi independente în statul membru gazdă;
 deţin suficiente resurse pentru ca ei şi familia lor să nu
devină poveri pentru sistemul de asigurări sociale ale
statului gazdă, în perioada de şedere şi deţin o asigurare
medicală în statul membru;
 sunt înscrişi într-o instituţie privată sau publică,
acreditată sau finanţată de către statul membru gazdă,
pe baza propriei legislaţii sau practici administrative,
având ca principal scop studiu, inclusiv pregătirea
profesională;
 dispun de asigurare medicală în statul membru gazdă şi
asigură autoritatea naţională relevantă, printr-o
declaraţie sau echivalentul unei declaraţii, la alegerea
proprie, că deţin suficiente resurse pentru ca ei şi familia
lor să nu devină o povară pentru sistemul de asigurări
sociale ale statului membru, pe perioada şederii;
 sunt membri de familie care însoţesc sau se alătură
cetăţeanului dintr-un stat membru, care satisface una
dintre condiţiile menţionate mai sus. Dreptul de şedere
menţionat se extinde asupra membrilor de familie care
nu deţin cetăţenia unui stat membru, care însoţesc sau
se alătură cetăţeanului respectiv în statul membru
gazdă, cu condiţia ca aceştia să îndeplinească condiţiile
stipulate anterior, etc.
Accesul României pe Piaţa Unică a UE va aduce,
printre altele, următoarele avantaje:
- accesul la o piaţă care a ajuns la aproximativ 480 de
milioane de consumatori, iar o Piaţă Unică extinsă şi
competitivă va fi în avantajul atât al companiilor cât şi
al consumatorilor;
- o productivitate mai sporită şi economii de scară;
- deplasarea forţei de muncă din sectoare cu muncă
intensivă, în sectoare cu calificare intensivă, care va
duce la creşterea productivităţii;
- creşterea nivelului investiţiilor;
- îmbunătăţirea alocării resurselor şi orientarea unei părţi
importante a acestora către sectorul de cercetare şi
dezvoltare;
130
- îmbunătăţirea mediului de afaceri românesc, un cadru
legislativ mai stabil şi practici de afaceri mai
transparente;
- creşterea gradului de specializare şi încurajarea
concurenţei.
De la data aderării României la UE, aceasta va
participa la Uniunea Economică şi Monetară, dar nu va adopta
automat moneda unică Euro. Această situaţie este valabilă şi
pentru cele 10 state membre din penultimul val de aderare (de
la 01 mai 2004), mai puţin Slovenia care de la 01 ianuarie 2007
s-a alăturat Zonei Euro, deoarece încă nu îndeplinesc criteriile
de convergenţă de la Maastricht. Aceste criterii vizează în fapt,
asigurarea stabilităţii macroeconomice a statului candidat, astfel
încât să nu destabilizeze Zona Euro. Pentru a putea participa la
Zona Euro (şi a adopta moneda unică), moneda naţională a
unui stat trebuie să se încadreze cel puţin 2 ani în Mecanismul
Ratelor de Schimb 2 (sau ERM 2). În situaţia României, acest
fapt presupune ca leul să nu fluectueze decât cel mult +/- 1,5%
faţă de Euro, ceea ce ar indica o posibilă adoptare a monedei
unice abia după 2010. Din momentul adoptării euro, leul va mai
putea fi folosit un timp pentru ttranzacţii, în paralel cu moneda
unică, iar Banca Naţională va asigura, o lungă perioadă de
timp, convertirea leului în euro. Adoptarea monedei unice ar
avea drept primă consecinţă vizibilă dispariţia riscurilor curente
de schimb valutar ale leului în relaţia cu euro. Introducerea euro
face mai uşoară comparaţia între preţurile bunurilor, serviciilor,
muncii la nivel continental, antrenând apropierea acestora.
Transparenţa şi siguranţa tranzacţiilor (fără existenţa
comisioanelor de risc valutar) vor conduce la sporirea
concurenţei între agenţii economici, cu efecte benefice asupra
consumatorilor şi a întregii economii. Cetăţenii români îşi vor
putea folosi economiile lichide sau cele din conturi aflate în ţară
sau în afara ţării, pentru a investi pe orice piaţă europeană fără
riscuri valutare. Pe de altă parte, moneda unică europeană,
reprezentând un simbol al stabilităţii şi siguranţei economice, va
impulsiona investiţiile străine directe. Efectul general, de lungă
durată, al introducerii monedei unice, este creşterea
interdependenţei între statele membre UE, abunăstării şi
eficienţei economice. Criteriile de la Maastricht, instrumente ale
131
integrării europene, contribuie la scăderea ratei inflaţiei în
România, în raport cu care se apreciază capacitatea unei
economii de a dopta moneda unică euro. În acest sens
România a obţinut progrese semnificative în reducerea treptată
a inflaţiei de la niveluri relativ ridicate: de la 40% în decembrie
2000 la 14% în august 2003 şi la un nivel cu o singură cifră la
finalul lui 2004 (9,3%). Ţinta de inflaţie avută în vedere de BNR
a fost de 7,5% pentru 2005, 5% pentru 2006 realizându-se 9%
pentru 2005 şi respectiv 6,6% pentru 2006. În acest scop,
principalele măsuri vizează:
1. menţinerea unei politici salariale prudente în
sectorul public;
2. îmbunătăţirea ratei de colectare a veniturilor la
bugetul de stat, în special a TVA;
3. reducerea cheltuielilor de la buget, în special a
cheltuielilor cu dobândă;
4. întărirea disciplinei fiscale şi reducerea arieratelor;
5. reducerea preţurilor administrative;
6. menţinerea ratei de schimb la un nivel conform cu
obiectivul fixat în materie de inflaţie;
7. reducerea nivelului creditelor, în special al celor în
valută, acordate sectoarelor neguvernamentale;
8. reducerea ratelor dobânzii.
În concluzie, principalele beneficii ale integrării în
Uniunea Europeană sunt:
o climat economic şi politic stabil capabil să stimuleze o
dezvoltare economică stabilă cu impact asupra
dezvoltării durabile;
o stabilitate şi predictibilitate crescute ale mediului
economic;
o creşterea competitivităţii pe piaţa internă care poate
conduce la sporirea productivităţii şi eficienţei prin
stimularea agenţilor economici autohtoni pentru produse
şi servicii noi, precum şi motivarea investitorilor privaţi
pentru a dezvolta produse şi servicii noi şi să utilizeze
tehnologii noi;
o introducerea tehnologiilor moderne şi reducerea
costurilor de producţie,
132
o dezvoltarea comerţului cu impact asupra economiei,
poate constitui un stimulent pentru economie şi piaţa
muncii;
o accesul sporit la pieţele de capital şi investiţii europene,
la noile echipamente, tehnologii şi tehnici
organizaţionale, sisteme informaţionale, la know-how-ul
şi tehnicile manageriale din ţările dezvoltate;
o prezenţa agenţilor economici români pe o piaţă unică de
mari dimensiuni;
o perspective de formare profesională şi acces pe piaţa
europeană a forţei de muncă pentru cetăţenii români;
o oportunităţi rezultate din implementarea Uniunii
Economice şi Monetare;
o întărirea securităţii naţionale prin integrarea în
mecanismele PESC;
o oportunitatea de a participa plenar la procesele de luare
a deciziilor privind viitoarea configurare a Europei;
o sporirea prestigiului şi consolidarea statutului României
în relaţiile cu alte state atât pe plan politic, cât şi
economic;
o dobândirea de către cetăţenii români a drepturilor
decurgând din acordarea „cetăţeniei europene”.
Având în vedere că aderarea României la UE a
presupus obţinerea statutului de economie de piaţă funcţională,
aceasta înseamnă, în primul rând asigurarea macrostabilităţii
economice, iar unul din principalii indicatori ai acestei stabilităţi
îl constituie rata inflaţiei. Acquis-ul Uniunii Economice şi
Monetare prevede asumarea stabilităţii preţurilor ca obiectiv
fundamental al Băncilor centrale din statele membre ale Uniunii
Europene. Statutul Băncii Naţionale a României (Legea nr.
312/28 iunie 2004) stipulează că obiectivul fundamental al BNR
este asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor. Începând cu
august 2005, Banca Naţională a României a adoptat o nouă
strategie de politică monetară – ţintirea directă a inflaţiei. În
ultimii ani, rata inflaţiei a avut o evoluţie descendentă, ajungând
de la niveluri cu două cifre la unul cu o singură cifră, în 2006.
Principalele avantaje pentru statele care au adoptat
deja moneda unică euro sunt: reducerea costurilor privind
schimburile valutare, diminuarea riscului valutar,
133
preîntâmpinarea atacurilor speculative şi o politică monetară
coordonată, intensificarea schimburilor comerciale în interiorul
zonei, sporirea volumului tranzacţiilor de vânzare-cumpărare a
acţiunilor şi obligaţiunilor din statele membre, economie de timp
şi bani pentru realizarea tranzacţiilor valutare curente etc.
Integrarea pieţei monetare şi financiare va determina creşterea
economică pe termen mediu şi lung a statelor din zona Euro.
7.2.2.2. Costurile aderării României la Uniunea Europeană

Chiar dacă beneficiile aderării sunt evidente, acest
proces implică şi dezavantaje şi obligaţii, exprimate în costuri.
Izolarea adusă de neapartenenţa la această entitate
organizatorică europeană ar reprezenta, în mod evident, un
mare dezavantaj într-un context mondial din ce în ce mai
interdependent şi supus unor continue provocări.
Faptul că indicatorii economici nu situa România în
rândul statelor dezvoltate economic, pentru reducerea acestui
decalaj şi pentru evitarea producerii de şocuri economice şi
sociale dintr-o prea mare eterogenitate, UE a stabilit criteriile ce
trebuie îndeplinite de orice stat înainte de aderare (UE
contribuind cu fonduri considerabile pentru statele candidate,
pentru demararea reformelor necesare pentru atingerea unui
anumit nivel de dezvoltare). Costurile aderării României la UE
trebuie definite permanent, în corelaţie cu beneficiile pe termen
lung. Obligaţiile inerente acestui proces ţin de necesitatea de a
respecta regulile existente în cadrul UE şi care, deşi nu sunt
preponderent populare, au ca scop protejarea intereselor
cetăţeanului european. Toate extinderile precedente au
demonstrat că pe termen lung aderarea este profitabilă pentru
noile state membre. Irlanda, Spania su Portugalia, de ce nu, în
unele privinţe, chiar şi Grecia, reprezintă adevărate poveşti de
succes, în ceea ce priveşte creşterea economică şi
prosperitatea socială. De asemenea, este de menţionat că
aderarea Greciei, Spaniei şi Portugaliei nu s-a bazat pe aceste
criterii, iar cele trei state au devenit state membre ale UE,
înregistrând la acea vreme un nivel de dezvoltare similar sau
inferior celui actual al României.
Astfel, din integrarea României în Uniunea Europeană
se pot obţine diverse avantaje, însă, evoluţiile în plan economic,
134
au evidenţiat o serie de factori care limitează în timp şi spaţiu
capacitatea de integrare a României în Uniunea Europeană:
 dimensiunea redusă a pieţei interne şi situaţia
economică: produsele provenind din UE pot avea o
cerere redusă din cauza veniturilor mici ale populaţiei;
 deprecierea monetară: deprecierea monedei naţionale
descurajează importurile, duce la scăderea puterii de
cumpărare şi deci la inhibarea importurilor din UE, la o
reducere a ritmului relaţiilor comerciale între cele două
părţi. Efectul deprecierii asupra exporturilor nu este
suficient de stimulativ din cauza lipsei creşterii
economice susţinute.
 raritatea neofactorilor de producţie şi combinarea
ineficientă a acestora,: factorii de producţie de bază sunt
destul de bine reprezentaţi în economia României, însă
cei caracteristici economiilor moderne – neofactorii –
sunt relativ slab reprezentaţi. Slaba retehnologizare şi
„decapitarea” cercetării ştiinţifice şi tehnologice restrânge
capacitatea României de a răspunde criteriilor de
compatibilizare factorială cu ţările UE, deci de a fi
atractivă pentru UE.
 flexibilizarea scăzută a economiei: reacţia scăzută la
adaptare a economiei naţionale la forţele schimbării
constituie un alt factor limitativ. Economia românească
are o flexibilitate redusă comparativ cu standardele UE,
atât din punct de vedere al reacţiei agenţilor economici,
cât şi din punct de vedere al flexibilităţii inovatoare,
definită prin capacitatea de a răspunde la schimbările
iniţiate de spiritul anteprenorial.
 dimensiunea ridicată a economiei subterane în România:
pe fondul unui sistem legislativ instabil şi al fragilităţii
instituţionale, s-au dezvoltat puternice accente ale
economiei subterane, ceea ce împiedică formarea unui
mediu economic şi politic stabil care să permită
îndeplinirea criteriilor de aderare la UE şi în acelaşi timp
împiedică funcţionarea unei economiii care s-ar dori
compatibilă cu economiile moderne de piaţă.
 agricultura românească: costurile redresării agriculturii
româneşti sunt ridicate iar UE nu este dispusă să preia
135
asupra sa aceste costuri în condiţiile în care în cadrul UE
se urmăreşte reducerea cheltuielilor afectate agriculturii
prin bugetul comunitar.
 eficienţa scăzută în funcţionarea pieţei interne româneşti,
adică incapacitatea sa de a permite asimilarea rapidă de
măsuri de politică economică şi totodată lipsa
capacităţilor tehnologice care sunt necesare pentru a
face faţă concurenţei acerbe de pe Marea Piaţă
europeană şi insuficienta dezvoltare a infrastructurii (căi
de transport, grad de modernizare a drumurilor) pentru
mobilitatea factorială reprezintă un puternic factor
limitativ. De asemenea, extrem de important este rolul
căilor de transmitere a informaţiilor, a căror număr este
relativ redus în România comparativ cu alte ţări ale UE.
De asemenea, există şi factori externi limitativi printre
care amintim problemele interne ale ţărilor membre UE:
o Ţările membre se confruntă fiecare cu problemele
specifice (Spania, Portugalia şi Grecia trebuie să
se încadreze în ritmul cerut de Marea Piaţă
Unică).
o Probleme cu care se confruntă UE: trebuie să
facă faţă marilor provocări legate de trecerea la
UEM, de creşterea competiţiei în cadrul triadei,
dezvoltării unor fenomene legate de crima
organizată, corupţie.
o Costurile legate de apărarea UE faţă de o serie de
procese exterioare.
Un alt aspect important îl reprezintă studierea costurilor
şi din alte perspective: o potenţială integrare în condiţii de
nepregătire suficientă a mecanismelor presupuse sau înainte
ca pieţele implicate să fie pregătite să suporte ceea ce ar
presupune aceasta, costurile cu pregătirea şi implementarea
acestor condiţii necesare. Astfel o integrare prematură poate
afecta în mod dramatic activităţile comerciale, motiv pentru care
autorităţile româneşti au prevăzut introducerea de măsuri cu
scopul de a contracara efecte nedorite sau fluctuaţii extrem de
mari în schimburile comerciale interne sau externe. Aceste
măsuri au fost localizate în domeniul politicilor comerciale şi au
constat în eliminarea oricăror bariere fiscale şi nonfiscale. Nu
136
aceeaşi situaţie se prezenta în agricultură, unde acest tip de
măsuri ar fi putut genera un şoc puternic, având în vedere
nivelul înalt al taxelor vamale existente înainte de aderare.
Pe de altă parte, aplicarea aquis-ului comunitar a
implicat mari costuri în agricultură, mediu, transport, politici
regionale, dezvoltare economică şi armonizare legislativă.
Astfel, unele rapoarte recente au arătat că doar în domeniul
protecţiei mediului suma necesară a fost de 20-25 miliarde
Euro. În mod evident aceste costuri au implicat importante
cheltuieli bugetare, care vor trebui împărţite pe mai mulţi ani.
Din experienţa Ungariei s-a putut observa că peste 50% din
cheltuielile similare realizate au fost suportate din bugetul public
şi doar 25% din resurse comunitare.
Un alt aspect de luat în evidenţă este impactul direct şi
indirect al acestui proces asupra pieţelor financiare. Cadrul
legal mult mai permisiv privind transferurile de capital, poate
destabiliza piaţa financiară, dacă este insuficient stabilă pentru
a face faţă competiţiei de pe pieţele Uniunii Europene. Însă este
previzibil ca după o perioadă de instabilitate, datorită fluxurilor
de fonduri din şi spre Uniunea Europeană, să aibe loc o
dezvoltare a pieţei bazată pe efectele pozitive induse de
creşterea aşteptată în nivelul cererii şi ofertei.
Reforma economică a reprezentat unul dintre cei mai
importanţi paşi în acest proces. În esenţă reforma poate fi
structurată în următoarele părţi:
o Stabilitate macroeconomică, premiza unei dezvoltări
durabile;
o Accelerarea ajustărilor structurale ale economiei pentru a
recupera întârzierile în domeniul transformărilor
economice şi sociale;
o Politici monetare şi fiscale ferme pentru ajustarea
deficitului economic şi stimularea activităţii economice;
o Dezvoltare regională şi locală;
o Armonizare legislativă şi instituţională;
o Dezvoltarea pieţelor financiare ca suport financiar pentru
o dezvoltare viitoare stabilă.
Aderarea României la Uniunea Economică presupune
şi acceptarea condiţiilor referitoare la Uniunea Economică şi
Monetară, respectiv introducerea monedei unice europene. Cu
137
toate acestea, în 1999, Comisia Europeană a precizat că
încercările de a adopta euro înainte de atingerea unui nivel de
convergenţă (criteriile de la Maasticht) ar putea avea un efect
negativ asupra ţărilor candidate şi astfel trebuie descurajate.
Comisia Europeană a analizat anual progresul fiecărei ţări
candidate, din perspectiva îndeplinirii criteriilor de aderare
stabilite la Copenhaga. Astfel, costurile nerealizării extinderii –
pe plan politic şi economic – ar fi foarte ridicate, presupunând
pierderea beneficiilor în viitor dar şi irosirea eforturilor şi
investiţiilor din trecut. Cu alte cuvinte, se aşteaptă a se
înregistra, după aderare, efecte economice: în comerţ (se trece
de la zone de liber schimb la Uniune Vamală), investiţii (mai
ales Investiţiile Străine Directe), migraţia şi piaţa muncii,
Uniunea Economică şi Monetară. Uniunea Europeană va
câştiga miliarde de Euro prin lărgirea Marii Pieţe determinând
creşterea PIB-ului în aceste ţări, ce poate duce şi la crearea de
noi locuri de muncă. Un proces de extindere gestionat
necorespunzător ar fi însă aproape la fel de nefast de aceea
este de dorit o continuare a reformelor şi a ajustărilor pe care le
impune acum extinderea. Prezentarea avantajelor şi
dezavantajelor presupuse de aderarea României la Uniunea
Europeană conduc la concluzia că în ciuda costurilor şi
neajunsurilor implicate în mod natural de acest proces, el este
unul de dorit.
7.2.2.3. Costul de oportunitate al aderării la Uniunea

Europeană
Aderarea la UE implică, în esenţă, un cost de
oportunitate. Opţiunea pentru neaderare, sau un scenariu
izolaţionist, ar fi putut costa România mult mai mult decât
aderarea propriu-zisă. Astfel, neaderarea României la Uniunea
Europeană ar fi adus costuri şi pierderi incomensurabile, în
termeni de „lost opportunities” dintre care putem menţiona:
 izolarea şi îndepărtarea de la procesele de luare a
deciziilor, de la mecanismele PESC cu implicaţii în
impunerea autonomă pe scena politică şi economică;
 izolarea economică şi limitarea accesului produselor
româneşti pe pieţele Uniunii Europene, ţinând cont de
138
faptul că peste 60% din relaţiile comerciale ale României
au fost orientate spre Uniunea Europeană;
 restrângerea posibilităţilor de acces a produselor
româneşti pe piaţa comunitară;
 sporirea vulnerabilităţii produselor româneşti faţă de
măsurile de apărare comercială şi introducerea unor
obstacolelor tehnice practicate de Uniunea Europeană
faţă de ţările terţe;
 creşterea decalajului economic dintre România şi ţările
din zonă care au devenit sau vor deveni membre ale
Uniunii Europene, datorită mai ales a imposibilităţii de a
beneficia de fondurile comuntare de dezvoltare;
 diminuarea şanselor de aliniere la „acquis”-ul comunitar,
având în vedere că integrarea intracomunitară evoluează
în permanenţă;
 scăderea posibilităţilor României de a dezvolta o
agricultură competitivă în lipsa utilizării mecanismelor
specifice Politicii Agricole Comune şi ca urmare a
neintegrării la timp în mecanismele Politicii Agricole
Comune;
 dificultăţi în obţinerea consensului la nivelul UE pentru
aderarea altor ţări candidate, în condiţiile creşterii
numărului de state membre ale UE.
Costurile aderării reprezintă, în fapt, eforturi pe care
România a trebuit oricum să le efectueze, în procesul complex
de modernizare a societăţii. Prin aderarea la UE, efortul acestui
proces de modernizare a fost susţinut şi de Uniunea
Europeană, nu doar prin fondurile de pre-aderare (Phare, ISPA,
SAPARD) sau prin fondurile post-aderare (fondurile structurale
şi de coeziune), ci mai ales, prin experienţa unor modele
economice şi sociale de succes ale statelor membre.
Comparând contribuţia României la bugetul Uniunii cu sumele
pe care le primeşte de când este membră UE, este evident
faptul că România este un beneficiar net. Pentru aceasta este
necesar însă ca România să asigure o rată de absorbţie a
fondurilor comunitare, cât mai aproape de 100%. Eforturile
financiare pentru susţinerea aderării la UE sunt graduale în
timp, în funcţie de perioadele de tranziţie realizate. Aceste
eforturi au început în perioada de preaderare şi continuă după
139
data aderării. Anul 2007 a fost o etapă în procesul de integrare
europeană. Costurile aderării sunt suportate atât din bugetul
statului cât şi de populaţie şi de agenţii economici. Cetăţenii
României se bucură însă, de la data aderării, de beneficiile
Pieţei Unice, în special de cele patru libertăţi (a mărfurilor, a
capitalurilor, a persoanelor şi a serviciilor). În fond, pe termen
mediu şi lung, beneficiile aderării se vor reflecta în creşterea
nivelului de trai.
De asemenea, o eventuală amânare a aderării
României la UE, ar fi însemnat o întârziere a integrării în
structurile europene, care au reprezentat, pentru România,
motorul evoluţiei din ultimii ani. implicaţiile profunde ar fi fost de
ordin economic, financiar, social. Din punct de vedere
economic, ar fi însemnat o întârziere a aderării la structurile de
piaţă moderne ale UE, în primul rând la beneficiile Pieţei Unice.
Din punct de vedere financiar, România ar fi fost lipsită de
sprijinul comunitar de post-aderare (mai mare de aproximativ 3
ori decât fondurile de pre-aderare). În lipsa acestui sprijin (de
aproximativ 30 miliarde Euro în perioada 2007-2013, pentru
reducerea disparităţilor regionale şi dezvoltarea mediului rural),
investiţiile majore necesare pentru modernizarea infrastructurii,
educaţiei, mediului economic, spaţiului rural, modernizarea
întregii economii şi societăţi româneşti, ar fi fost amânate pentru
o perioadă incertă de timp. Din punct de vedere social,
cetăţeanul român, euro-optimist în proporţie de 70% (potrivit
unor sondaje), ar fi cunoascut o dezamăgire privind aşteptările
legate de creşterea nivelului de trai.
REZUMAT
Construcţia europeană a fost şi se află într-o mare

dilemă: aprofundare (o Europă total integrată) sau extindere
(problematica aderărilor). S-a afirmat adeseae ca aceste două
dileme sunt inconciliabile, neputând fi concomitent partizani ai
aprofundării si ai lărgirii.
Pentru a adera la UE, trebuie îndeplinite anumite
aspecte: doar o ţară poate adera la UE, statul candidat la
aderare trebuie să fie european, ţările candidate trebuie să aibă
instituţii stabile garantând democraţia, primatul drepturilor,
140
drepturile omului şi respectarea drepturilor minorităţilor,
acceptarea acquis-ului comunitar, posibilitatea de îndeplinire a
obligaţiilor comunitare, ceea ce presupune o economie de piaţă
eficace şi concurenţională, precum şi un cadru administrativ şi
juridic adecvat, noul aderat trebuie să participe la cele trei
Comunităţi (CECA-CE-Euratom).
Procesul de aderare se realizează printr-un proces ce
implică statul candidat şi statele membre şi nu între acorduri
dintre Comunitate şi statul candidat. Tratatul asupra Uniunii
Europene distinge două faze în procesul aderării: una este
comunitară, cealaltă este interstatală.
Aderarea României la Uniunea Europeană şi
dobândirea statutului de membru al Uniunii Europene în 2007,
a constituit o prioritate strategică, în eforturile constante de a
asigura prestigiul extern, securitatea şi prosperitatea naţiunii
române prin acţiunile politice dar şi economice întreprinse.
Negocierile de aderare a României la Uniunea Europeană au
fost lansate oficial la 15 februarie 2000. În cadrul procesului de
aderare, s-a urmărit realizarea reformelor pentru îmbunătăţirea
performanţelor indicatorilor macroeconomici în vederea
asigurării convergeţei economice. Pe lângă efectele benefice
din aderare, România a suportat şi costuri, însă nu trebuie
neglijat costul de oportunitate.
Opţiunea pentru neaderare, sau un scenariu
izolaţionist, ar fi putut costa România mult mai mult decât
aderarea propriu-zisă. Astfel, neaderarea României la Uniunea
Europeană ar fi adus costuri şi pierderi incomensurabile, în
termeni de „lost opportunities”.
1. Care sunt condiţiile de îndeplinit de către candidaţii la

aderarea la UE?
2. În ce constă procedura de aderare la UE?
3. Extinderea UE spre ECE.
4. Care sunt efectele economice ale aderării României la
UE?
5. Care sunt beneficiile României din aderarea la UE?
6. Care sunt costurile României din aderarea la UE?
141
7. Care este costul de oportunitate al aderării României la
UE?
8. Precizaţi câteva efecte din aderarea României la UE.
9. Ce prevăd tratatele europene cu privire la retragerea sau
excluderea din uniune?
10. În ce constă acquis-ul comunitar?
11. Prezentaţi costul de oportunitate al aderării României la
UE.
1. Mugur ISĂRESCU., România – Trecerea la euro,
Forumul Financiar Sud-Est European, mai, 2007
2. Septimiu POP, Mihaela VARTOLOMEI, The structural
functioning reorganisation of Romanian economy in the
frame of integration process in European structure,
Buletinul Ştiinţific al Universităţii „Politehica” din
Timişoara. Tomul 1 (1), Fascicola 1-2, p. 80, 2003
3. Septimiu POP, Mihaela VARTOLOMEI, The impact of
EURO adoption over Romanian economy, Buletinul
Ştiinţific al Universităţii „Politehica” din Timişoara. Tomul
2(2), Fascicola 1, p.93, 2004
4. Grigore SILAŞI, Uniunea Europeană sau noua „comedie”
divină, Editura Orizonturi Universitare, Timişoara, 2004,
ISBN 973-638-117-X
5. Grigore SILAŞI, Integrarea Monetară Europeană – Între
teorie şi politică, Editura Orizonturi Universitare,
Timişoara, 1998, ISBN 973-9400-03-5
6. Mihaela VARTOLOMEI, Integrarea europeană – “jocul”
convergenţei, Teză de doctorat, 2007
142

Cultura Si Civilizatie Vartolomei PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cultura Si Civilizatie Vartolomei PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „POLITEHNICA” DIN

Curs pentru învăţământ deschis la

Tutor: Mihaela VARTOLOMEI

CAPITOLUL I. Trend şi evoluţii ale culturii şi civilizaţiei

CAPITOLUL II. Construcţia europeană – „o trupă

CAPITOLUL III. Sistemul instituţional al

CAPITOLUL V. Simbolurile europene...................................82

CAPITOLUL VI. Dinamică şi convergenţă în cadrul

CAPITOLUL VII. România şi Uniunea Europeană..............106

Aderarea României la Uniunea Europeană şi eforturile

Timişoara, octombrie 2008

1.1. Cultură şi civilizaţie – includere sau

Termenul de „civilizaţie” („kultur” la tezele lui Spengler),

În decursul istoriei, spaţiul şi spiritul european, ale

Cuvintele îşi au viaţa lor proprie şi cele mai vii sunt, în

1. Ce semnifică noţiunea de cultură?

2.1. Sfârşitul războiului, Planul Marshall

După cel de-al doilea război mondial, ruptura dintre

Membrii CAER în 1949

Albania, membră a CAER din 1950 până în 1961

Pentru reconstruirea economiilor europene devastate

2.2. Tratatul de la Paris. Planul Schuman

Punctul de pornire al procesului de unificare europeană

Figura 2.2. Cele şase state fondatoare ale CECO

Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului suprimă

2.3. Tratatul de la Roma

În cadrul Conferinţei de la Messina (Italia), care s-a

CEE 1958 (6)

CEE 1973 (9)

CEE 1981 (10)

Figura 2.3. CEE vs AELS

Prin aderarea Marii Britanii la CEE, a Denemarcei şi a

La data de 8 aprilie 1965 a fost semnat Tratatul de

Tratatul de la Roma stipulează că orice stat european

10.23% f lo rin 0.71% escudo 19.89% francul

8.16% lira itali ana

Figura 2.4. European Curency Unit

2.6. Acordul de la Schengen

La 14 iunie 1985, la Schengen (Luxemburg) s-a semnat

2.7. Cartea Albă: Charta Pieţei Unice şi

Comisia europeană publică în 14 iunie 1985 “Cartea

2.8. Actul Unic European

Actul Unic, concretizând propunerile din Cartea Albă,

Ţările semnatare ale

Ţări semnatare dar încă

Ţări din afara UE

Figura 2.5. Uniunea Europeană sau „Imperiul Libertăţilor”

În 1985 a fost lansată o iniţiativă pntru promovarea

Criza bugetară declanşată de aderarea Spaniei şi

Pilon 1 (UEM) Pilon 2 (PESC) Pilon 3 (JAI)

Metoda Comunităţii Interguvernamentale Interguvernamentale

Principii şi obiective comune. Articolele de la A la F ale Tratatului de la

Figura 2.6. Templul de la Maastricht: supranaţional şi

În perioada 21-22 iunie 1993, Consiliul European de la

A. Un nou nivel al B. O dezvoltare a

1. Implementarea 1. Noi competenţe 1. Naşterea cetăţeniei europene

Înainte de realizarea Se exercită în domeniul Cetăţenii Uniunii au drept de vot şi

Figura 2.7. Tratatul de la Maastricht

Austria, Finlanda, Suedia vor semna tratatele de

2.11. Tratatul de la Amsterdam

Tratatul de la Amsterdam reprezintă rezultatul

2.12. Tratatul de la Nisa

Tratatul de la Nisa, a fost semnat la 26 februarie 2001