Manegment Urban

Capitolul
4 Managementul urban – un mod

eficient de conducere a oraselor
4.1. Abordari conceptuale privind managementul urban

Pentru a face fata dinamicii crescute si interdependentei în împrejurimile lor, orasele si
regiunile urbane trebuie sa-si îmbunatateasca pozitia competitiva si sa-si asigure dezvoltarea pe
termen lung a factorilor economici, sociali si de mediu înconjurator. Zonele urbane trebuie sa-si
îmbunatateasca si sa utilizeze preconditiile competitive si sursele de competitivitate urbana. De
aceea „este necesar un management urban pro -activ, vazut ca o activitate de integrare si
coordonare a tuturor activitatilor publice si private la nivel urban”1.
4.1.1. Clarificarea notiunii de management urban
Conceptul de management urban a aparut la sfârsitul anilor ’80 în tari le dezvoltate si a

reprezentat sfârsitul a cel putin trei idei promovate pâna atunci:
- în primul rând, autoritatile locale erau responsabile doar de alimentarea cu apa si de
sistemele de canalizare. Dezvoltarea economica, mediul înconjurator si saracia trebuiau sa fie
responsabilitati ale managerului urban .
- în al doilea rând, managerii urbani nu se mai puteau baza pe implicarea guvernului central
si nu mai puteau pretinde resurse financiare suplimentare de la acesta;
- în sfârsit, planul traditional (Master-planul) nu mai putea fi cel mai important instrument
folosit în planificare.
Înainte de a da defini managementului urban trebuie subliniate trei aspecte 2:

• în primul rând, trebuie avut în vedere interesul unui numar mare de actori în ceea ce
priveste dezvoltarea urbana: rezidentii, coordonatorii proiectelor, alte orase, parteneriatele public -
private, agentii economici, casele de economii, institutiile si organizatiile financiare.
• în al doilea rând, nu trebuie neglijate problemele de mediu cu care se confrunta orasele
si care, deseori, influenteaza o zona mult mai vasta. Problemele ecologice au devenit din ce în ce
mai serioase, iar cercetarile îndreptate asupra legaturilor dintre mediul urban si rural determina
identificarea zonelor afectate de poluarea urbana. Problemele de mediu sunt probleme tipice de
management urban si ele nu pot fi rezolvate de un singur departament. De exemplu, poluarea
aerului, ca urmare a folosirii intense a automobilelor, necesita o legislatie specifica cu privire la
folosirea autoturismelor si a combustibilului utilizat, dar si dezvoltarea de mijloace alternative de
deplasare, precum si o campanie de informare pentru publicul larg.
• în al treilea rând, managementul urban solicita mai mult decât planul traditional. Este
necesara dezvoltarea unei viziuni mai largi asupra directiei în care se îndreapta orasul.
Tinând cont de aceste aspecte, putem da câteva definitii ale managementului urban :
- Managementul urban este ”efortul de a coordona si integra actiuni publice si private, în
egala masura, pentru rezolvarea problemelor majore cu care se confrunta rezidentii si pentru
1
Dijk, M.P. van, Nientied, P. – Management of Cities in Development: A point of view, UMC, Rotterdam, 1993
2
Dijk, M.P. van, Nientied, P. – op. cit.
134 Managementul urban – un mod eficient de conducere a oraselor
a crea un oras mai competitiv, mai profitabil si mai durabil” 3. Competitivitatea poate fi
îmbunatatita printr-un exercitiu de planificare strategica si prin programe operationale.
- Managementul urban este „procesul de dezvoltare, executie, coordonare si evaluare a
strategiilor integrate - cu ajutorul altor actori urbani relevanti, coroborat cu scopurile
sectorului public si interesele publice si în cadrul politicilor guvernamentale - pentru a
identifica, crea si exploata potentialul pentru o dezvoltare economica durabila” 4.
- Managementul urban este „activitatea prin care se încearca mobilizarea diverselor
resurse pentru a le face sa actioneze într-o maniera cooperanta în domeniul planificarii,
programarii, întocmirii bugetelor si implementarii, cât si în exploatare si întretinere, în scopul
atingerii obiectivelor de dezvoltare ale orasului” 5.
- Managementul urban poate fi definit, de asemenea, ca „o subcategorie a man agementului
guvernului local, în sensul ca ea se refera la acele entitati locale care sunt definite ca
municipalitati. Un oras are urmatoarele caracteristici: o arie definita de granite administrative
clare; caracter predominant urban; conducerea este realizata de un corp de oficialitati locale
alese, subiect al jurisdictiei unor foruri mai înalte ale guvernului (provincie sau/si stat).
Managementul urban este o paradigma atotcuprinzatoare pentru dezvoltarea si guvernarea
asezarilor urbane, fie ele orase mici sau arii metropolitane .
Managementul urban este un “modus operandi”, având legatura atât cu sarcinile imediate,
cât si cu planificarea pe termen lung, cu procesul de adoptare a deciziilor, ca si cu cautarea
consensului, cu buna administrare si cu adaptarea continua a directiei pentru dezvoltarea
ariei municipale ca o entitate fizica, precum si cu dezvoltarea activitatilor sociale si economice
care sustin existenta sa si a naturii cresterii sale, pentru bunastarea tuturor rezidentilor sai.
Managementul urban este modalitatea prin care guvernarea, prin interpretarea sa
restrictiva, poate fi transpusa într-o dezvoltare sustinuta si participativa” 6.
Banca Mondiala, în cooperare cu Comisia Natiunilor Unite pentru Asezari Umane promoveaza
aceste ultime doua abordari prin Programul de Management Urban . Obiectivul principal este
îmbunatatirea performantelor în zone cheie ale planificarii infrastructurii, finantarii,
administrarii terenurilor si managementului mediului. Cererea de programe de investitii în
infrastructura indica faptul ca planurile fizice nu sunt suficiente si ca au nevoie de un cadru care sa
lege dezvoltarea fizica de investitii si institutii. Banca Mondiala si Programul de Dezvoltare al
Natiunilor Unite au promovat, de asemenea, conceptul care se refera la orase ca motoare economice
ale dezvoltarii astfel încât dezvoltarea economica trebuie vazuta ca un obiectiv - cheie al dezvoltarii
urbane, iar managementul urban este o conditie esentiala.
- În opinia mea managementul urban este procesul care cuprinde planificarea,
organizarea, animarea si controlul spatiului urban.
Comun tuturor definitiilor enuntate este faptul ca managementul urban (figura nr. 4.1.)
presupune „un nivel de decizie si o structura organizationala (întrebarea CINE? ) care sa poata
coordona actorii urbani relevanti, pentru a formula si implementa o strategie de dezvoltare
(întrebarea CE?), folosind instrumentele care îi stau la dispozitie (întrebarea CUM?)”.
3
Dijk, M.P. van – Summer in the City, Descentralization Provides New oportunities for Urban Management in
Emerging Economies, IHS&Erasmus University, Rotterdam, 2000
4
Bramezza, I., van Klink, A. - Urban Management – Backgrounds and Concepts, Erasmus Seminar an Urban
Management, Rotterdam, 1994
5
Davidson, F. - Planning for Performance – Requirements for Sustainable Development, IHS series, Rotterdam,
1996
6
Report of United Nations Commission on Human Settlements, Nairobi, 1993
Rolul managementul urban în competitia dintre orase 135
CINE Nivel de decizie è Structura organizatorica

Audit
Viziune
CE Strategie è Politici
Plan de actiune
Monitorizare/evaluare
Planificare strategica
CUM Instrumente è Marketing urban
Finantare urbana
Figura nr. 4.1. – Schema managementului urban7
4.1.2. Misiunea si scopurile managementului urban
c Misiunea managementului urban este îmbunatatirea pozitiei competitive a unui oras sau
a unei regiuni într-un mod armonios si sustinut. Managementul urban implica crearea
capacitatii organizatorice pentru a largi configuratia factorilor de localizare, pentru
identificarea si explo atarea potentialului regional într-un mod strategic, integrat si eficient,
schitat corespunzator atentiei functiunilor urbane care sunt dintre cele mai profitabile pentru
societate ca întreg.
Scopul primordial al managementului urban este îmbunatatirea pozitiei competitive a
regiunii, prin descresterea prapastiei dintre cererea relativa de factori de localizare în interiorul
regiunii în comparatie cu alte regiuni si cererea de factori de localizare relevanti pentru anumite
functiuni. Rolul managementului urban în competitivitatea regionala poate fi explicat în
urmatorii termeni, relationati cu fiecare element determinant al competitivitatii regionale:
- Oferta de factori de localizare. Managementul urban are un rol important în calitate de
creator de factori de localizare, considerând oferta existenta. Politica lui poate fi îndreptata spre
îmbunatatirea sau crearea de locuinte, spatii de birouri, amplasamente industriale, infrastructuri de
transport, mediu înconjurator, facilitati de recreere etc. si, în general, spre factorii de localizare care
par sa fie determinanti pentru îmbunatatirea pozitiei competitive în regiune în functiunile specifice.
- Cererea de factori de localizare. Politica de management urban este determinata de
cererea de factori de localizare, dar în acelasi timp, managementul urban poate influenta aceasta
cerere. Pe de o parte, de exemplu, managementul urban se poate concentra pe crearea de noi spatii
de birouri pentru ca exista cerere pentru aceasta. Pe de alta parte, poate contribui la crearea acelei
cereri prin mijloacele de marketing a amplasamentului ca localizare atractiva pentru activitati
tertiare.
- Functiuni urbane. Pentru a exploata potentialul urban, managementul urban trebuie sa
identifice potentiale functiuni atractive, sa activeze si sa atraga actori care sa-i poata amplifica
performantele. De exemplu, daca se încearca construirea unui mare centru medical, managementul
urban trebuie sa atraga actorii relevanti, pentru a demara procesul de formulare a strategiei si de
creare a imaginii. Dezvoltarea directa a functiunilor concrete prin management urban este limitata,
deoarece alti actori urbani joaca, de asemenea, un rol.
c Înconceptia specialistilor francezi, managementul urban are 4 misiuni specifice8:

• amenajarea spatiului;
7
Racoviceanu, S. – Politici de dezvoltare urbana pentru orase în competitie, teza de doctorat sustinuta la
Universitatea de Arhitectura si Urbanism “Ion Mincu ” Bucuresti, 2002
8
Chaline, C. - La régénération urbaine, PUF, 1999
• animarea orasului;
• organizarea solidaritatii;
• asigurarea securitatii bunurilor si persoanelor.
Aceste misiuni sunt interdependente, relatia lor cu principalele activitati derulate în mediul
urban fiind prezentata în tabelul nr. 4.1.:
Tabelul nr. 4.1. - Relatia misiuni / activitati în managementul urban
Misiune Amenajare Animare Solidaritate Securitate

Activitate
Educatie Implantarea Viata scolara si Acces la educatie Securitatea elevilor,
unitatilor scolare extrascolara pentru toata lumea cladirilor
Infrastructuri Realizarea unui Favorizarea Calitatea
rutiere Facilitarea accesului echilibru în viata schimburilor între echipamentelor.
cartierelor persoane si grupuri
Animarea spatiilor Asigurarea de spatii Asigurarea calitatii
Echilibrarea verzi în toate zonele si
Mediu verzi sau a centrelor de apei, aerului,
spatiilor activitate cu acces pentru toata colectarea deseurilor.
lumea.
Facilitarea Respectarea normelor
comunicarii între Facilitarea deplasarii în
Incitarea la utilizarea privind securitatea
Transport cartiere sau între numar suficient de
transportului în comun persoanelor si
diferitii poli ai vietii mare de persoane
bunurilor.
urbane.
Mentinerea unor
Echilibrarea zonelor Încurajarea crearii de
activitati de comert de Combaterea poluarii
Dezvoltarea de activitate si a noi întreprinderi în
proximitate, incitarea la si a riscurilor pentru
economica locurilor cu spatii vederea crearii de noi
implantarea de populatie.
verzi locuri de munca.
întreprinderi
Cultura, sport, Apropierea Deschiderea accesului
Încurajarea Protejarea spatiilor si
petrecerea echipamentelor de pentru un numar cât
manifestarilor respectarea legilor.
timpului liber utilizatori mai mare de persoane
O amenajare urbana reusita este generatoare de animare a orasului, de intensificare a

schimburilor între persoane si, deci, de solidaritate, ea favorizând totodata securitatea bunurilor si
persoanelor.
Managementul urban, în procesul de realizare a misiunilor sale, trebuie sa atinga trei categorii
de obiective:
a) Managementul urban are ca obiective economice sporirea avutiei orasului si alocarea mai
buna a resurselor, gratie unei vointe de a asigura regularitatea fluxului lor si distributia optimala a
acestora. În acest caz, managementul urban trebuie sa stabileasca dimensiunile optimale ale
orasului si a echipamentelor acestuia, dincolo de care costurile suplimentare de gestiune depasesc
câstigurile suplimentare. În esenta, managementul urban priveste amenajarea spatiului ca un mijloc
de dezvoltare economica.
b) Obiectivele sociale ale managementului urban se refera la maximizarea contactelor sociale
si evitarea segregatiilor datorate aspectelor economice, geografice, sociale sau rasiale. Este
cunoscuta, de exemplu, situatia locuitorilor din cartierele marginase sau chiar a unor zone din
centrul marilor metropole. În acest sens obiectivul consta în refacerea legaturilor sociale dintre
cetateni.
c) Managementul urban are, de asemenea, si o serie de obiective estetice. Spatiul urban este un
output al "procesului de productie" gestionat de institutia-oras. Cei care conduc orasul sunt
responsabili de promovarea unui anumit peisaj-capital. Prin aceasta sintagma întelegem calitatea
arhitecturii, lizibilitatea planului orasului, comoditatea deplasarii, animarea zonelor centrale etc.
Este deci, de datoria lor, în vederea realizarii unei estetici urbane, sa impuna un cod de reguli de
urbanism si arhitectura care trebuie respectate de toata lumea.
• Maximizarea • Realizarea si
contactelor sociale Sociale Estetice
promovarea unui peisaj
• Evitarea Obiectivele capital
segregarilor Managementului
Urban
• Sporirea avutiei orasului
Economice • Alocarea mai buna a
resurselor
Figura nr. 4.2. - Obiectivele managementului urban
c Comisia Natiunilor Unite pentru Asezarile Umane stabileste obiectivele

managementului urban care pot fi încadrate în trei categorii:
a. îmbunatatirea conditiilor de viata si de munca pentru toti rezidentii orasului, în special
pentru categoriile defavorizate;
b. promovarea dezvoltarii sociale si economice;
c. sporirea si protejarea mediului fizic.
Cele trei categorii de obiective se influenteaza reciproc. Calitatea vietii, în special a categoriilor
defavorizate de cetateni, nu poate fi îmbunatatita în conditiile în care municipalitatea esueaza în
promovarea inve stitiilor productive, angajarii si generarii de venituri. Perspectivele cresterii
economice sunt descurajate de o infrastructura si de servicii urbane ineficiente, precum si de o
productivitate scazuta datorata conditiilor de sanatate precare a rezidentilo r; în acest timp,
deteriorarea mediului fizic are consecinte dezastruoase nu numai asupra sanatatii cetatenilor, dar si
asupra abilitatii municipalitatii de a asigura dezvoltarea sociala si economica, precum si de a
functiona ca un pol de atractie pentru strategiile de atragere a investitiilor externe, care se bazeaza
din ce în ce mai mult pe atractivitatea mediului fizic si pe functionarea eficienta a infrastructurii si
serviciilor.
4.1.3. Managerii urbani
Un rol cheie în managementul urban este rezervat conducerii în orase si regiuni urbane.
Conducerea este gasita în organizatia cu capacitatea de a adopta decizii în ceea ce priveste viziunile
strategice si de a influenta deciziile adoptate de alti actori. Exemple de posibili lideri sunt
municipalitatea si Camera de Comert. În practica pot fi gasite structuri diferite ale managementului
urban, care depind, printre altele, de situatia spatial - economica si de structura administrativa.
Depinzând de circumstantele politice locale, punctele de vedere asupra rolului managerului s-
au referit atât la “soptitul la urechile politicienilor”, cât si la “adoptarea unei pozitii de leadership”.
S-a ajuns apoi la întelegerea ca pozitia managerului si aptitudinile cerute pentru aceasta functie
înseamna ca rolul acestuia trebuie sa treaca dincolo de simpla implementare a directivelor
consiliului. Managerul trebuie sa ofere sugestii asupra programelor alesilor locali.
Managerul urban trebuie:
- sa asigure competenta sistemului administrativ;
- sa creeze un mediu în cadrul organizatiei în care personalul angajat sa fie capabil sa mentina
contacte cu sectorul privat;
- sa creeze un sistem de informatii deschis cu liderii politici;
- sa asigure dezvoltarea integrata a sistemului de planificare care poate fi înteles, sustinut si
formulat de catre liderii politici;
- sa se asigure ca investitiile publice si private se completeaza reciproc;

- sa coordoneze activitatile agentiilor-cheie ale orasului si ale departamentelor care au un rol
special în dezvoltarea economica;
- sa influenteze politicile economice ale altor grupuri guvernamentale în avantajul
comunitatii.
În aceste conditii, se poate spune ca managerii urbani trebui sa actioneze ca9:

1) initiatori de strategie;
2) mediatori între interese conflictuale în cadrul regiunilor urbane;
3) aparatori ai celor mai bune interese ale regiunii în relatia cu structurile administrative
superioare;
4) revelatori ai capacitatii de a face fata problemelor complexe;
5) organizatori ai resurselor atât în interiorul, cât si în exteriorul organismelor administrative,
pentru a solutiona problemele comunitatii.
4.1.4. Instrumentele managementului urban

Misiunea managementului urban - de a calauzi dezvoltarea armonioasa a orasului sau a regiunii
urbane - poate fi obtinuta cu un numar de instrumente aflate în interdependenta reciproca.
Managementul urban foloseste functiile manageriale generate de planificare, implementare si
evaluare. Totusi, pentru a produce aceste trei functii este necesara cunoasterea proceselor spatial-
economice, sociale si administrative în contextul metropolei.
Cele trei instrumente specifice managementului urban sunt planificarea urbana strategica,
marketingul orasului si finantarea alternativa 10. De asemenea, se poate vorbi si despre alte câteva
instrumente administrative ale managementului urban 11 pe care le voi prezenta în continuare.
A. Guvernarea regiunilor urbane
Regiunile urbane functionale, ca o unitate economica sociala si spatiala, depasesc limitele

orasului în multe zone urbane. Mai multe municipalitati autonome sunt parte din regiunea
urbana. Frecvent, aceasta da nastere unor eforturi fragmentate. Municipalitatile suburbane sunt
adesea în pozitia de a oferi proprietati industriale mai ieftin si mai accesibil decât orasul central,
deoarece acesta nu mai dispune de spatii libere si este res ponsabil pentru multe servicii supra-
locale. Competitia intra-regionala a modificat relatiile administrative dintre municipalitati în
multe regiuni. Este dificil pentru regiunile urbane sa actioneze ca o unitate, în momentul când, pe
de o parte, creste efortul pentru dezvoltarea (administrativ a si economica) regiunilor si, pe de alta
parte, apare competitia între orasele importante si regiunile urbane. Motivul principal pentru
slaba performanta a unei structuri administrative regionale este lipsa dorintei de cooperare
dintre municipalitatile din zona. A fi pregatit sa conlucrezi în vederea întaririi "hotarârii
regionale" si sa gândesti mai presus de interesele proprii locale, este o conditie necesara
pentru o buna functionare a administratiei regionale. Cooperarea este determinata, în sens
larg, de conditiile spatio-economice (perspective de dezvoltare care nu pot fi folosite de catre
municipalitati individuale sau probleme serioase care afecteaza întreaga regiune). Situatia politico-
administrativa este un alt factor (o traditie de administrare cooperativa, stimulare a parteneriatului
de catre autoritatile de rang superior etc.).
9
Berry, D., Ruller, H. van – Toward Comprehensive Urban Management, Report International Conference of Urban
Managers, Amsterdam, 1979
10
Despre ele voi vorbi pe larg în subcapitolele urmatoare.
11
Bramezza, I., van Klink, A. – op. cit.
B. Retele le urbane strategice
Aliantele strategice între companii sunt un raspuns la procesele fundamentale de

schimbare. Aceste schimbari dau nastere unui mediu de piata mai dinamic, în care companiile
individuale nu-si pot mentine pozitia, deoarece baza lor de cunostinte este prea îngusta, costurile
sunt prea ridicate si riscurile prea mari. Regiunile urbane se confrunta cu o situatie comparabila:
orasele si regiunile urbane sunt fortate sa adopte o atitudine mai orientata spre piata, pentru care,
adeseori, duc lipsa de cunostintele si de mijloace necesare.
Dezvoltarea parteneriatelor strategice între orase si regiuni care pastreaza relatii
functionale poate fi un mijloc potrivit de a întari pozitia competitiva a oraselor si regiunilor
urbane participante. În cadrul unei politici echilibrate si orientate strategic catre marketingul si
planificarea urbana, cooperarea strategica poate fi o optiune politica mai eficace si mai eficienta
pentru orase decât competitia directa. Prin cooperare, cresterea interdependentelor
(internationale) dintre orase poate fi exploatata . Flexibilitatea permisa de parteneriat da
posibilitatea oraselor sa se adapteze la circumstantele schimbatoare. Cooperarea poate economisi pe
baza mijloacelor financiare deoarece complementaritatea existenta poate fi capitalizata si, eventual,
largita.
Retelele urbane strategice pot lua diferite forme. Cooperarea poate acoperi unul sau mai multe
domenii. Poate fi limitata la o anumita zona geografica sau se poate extinde spre toata Europa sau
chiar în mai multe continente. Parteneriatul poate coordona mai multe orase, mai mult sau mai putin
egale din punct de vedere al functiunilor. Regiunea urbana este potrivita pentru crearea retelei
între municipalitati, deoarece municipalitatile diferite dintr-o regiune sunt, prin definitie,
complementare. Cooperarea oraselor, care sunt inegale în termenii numarului si tipului de
functiuni, rupe modelul ierarhic traditional al sistemelor urbane. Nu centralizarea într-o regiune, ci
specialitatea functionala a unui loc si calitatea acestei functiuni face un oras sa fie atractiv ca
partener. Cooperarea strategica conduce la evolutia retelelor urbane strategice. Competitia
viitoare între orase va avea loc, de asemenea, între retelele urbane .
4.2. Rolul planificarii în fundamentarea unui management urban eficient
„Planificarea urbana este un instrument care ajuta la gasirea raspunsurilor la întrebarile

ce? unde? când? de catre cine? si cum ar trebui sa aiba loc dezvoltarea urbana?
Planificarea urbana ar trebui sa:
- fie un instrument pentru implementarea unei politici;
- obtina sprijinul si angajarea principalilor actori ai proiectului;
- fie o baza pentru stabilirea parteneriatelor;
- ofere un cadru pe termen mediu si lung pentru deciziile cu privire la dezvoltare;
- ofere un cadru pentru o actiune prompta;
- ofere îndrumare cu privire la localizare;
- atinga obiectivele folosind în mod eficient resursele;
- ofere un cadru pentru dezvoltarea durabila;
- constituie un ghid pentru investitiile multi- sectorialesi pentru cele publice ;
- constituie un cadru pentru programele de actiune ne-fizice;
- poata sa raspunda unui mediu în schimbare;
- ofere o baza pentru controlul dezvoltarii;
- fie un instrument pentru crearea capacitatilor institutionale”12.
12
Davidson, F. – op. cit.
O definitie mai larga a planificarii aduce în centrul atentiei faptul ca planificarea înseamna
schimbare: „prevenirea schimbarilor nedorite si încurajarea schimbarilor necesare. Poate
include o crestere a taxelor, o revitalizare a centrelor urbane sau alte prescriptii tehnice, dar numai
ca mecanisme pentru stimularea schimbarii. Elementul cel mai important este schimbarea în sine” 13.
Planificarea este „un proces care dirijeaza si sprijina dezvoltarea si schimbarea, ca

raspuns la necesitatile si aspiratiile comunitatii, gândind actiuni pentru solutionarea lor sau
anticipându-le”14.
O definitie a planificarii poate rezulta si din caracteristicile sale :

- planificarea urbana este privita ca un suport al localizarii activitatilor economice;
- recurge la utilizarea metodelor economice: modelare, cercetari operationale;
- formeaza mai multe variante si încearca optimizarea investitiilor;
- acorda o importanta ridicata factorului timp ca variabila fundamentala în evolutia oraselor si
în programele de investitii publice;
- prezinta o serie de limite: studiile sunt îndelungate, complexe si costisitoare deoarece se
recurge la anchete de amploare pentru realizarea bazelor de date cu care se încarca modelelele
matematice; rezultatele sunt incerte fiind afectate si de deciziile, nu întodeauna posibil de formalizat
într-o maniera cuntificabila, ale actorilor micro-economici; imposibilitatea construirii unei modelari
globale a orasului datorita unor fenomene aleatorii cum sunt dinamica comerciala, segregarea
sociala etc.
4.2.1. Formele planificarii
Exista doua traditii privind planificarea urbana. Una vine pe filiera practicii europene
(Regatul Unit, Franta, Suedia etc.) si s-a dezvoltat pe directia sporirii atentiei pentru sanatatea
populatiei, educatie, bunastare etc. implicând interventia publica prin regulamente de folosire a
terenului si pentru investitii publice.
Cealalta traditie îsi are originea în practica statelor Americii de Nord cu accent pus pe
regulamentele de zonare a folosintei terenului si a subîmpartirii acestuia. Esenta traditiei o
reprezinta proprietatea privata si valoarea proprietatii.
Din 1960 cele doua traditii si-au gasit o dezvoltare ulterioara relativ comuna, si anume:
întelegerea ca planificarea pe baza planurilor urbanistice generate este rupta de evaluarea resurselor
si nu are consensul comunitatii pentru care se întocmeste planul respectiv. În plus, timpul necesar
întocmirii acestui tip de plan face ca dupa întocmirea lui sa fie deja depasit, nereflectând lumea
reala cu cerintele ei economice, prioritatile politice, cu cresterea somajului, cresterea influentelor
pietei terenurilor si a pietelor internationale. Politicile urbane au determinat aparitia unor politici
privind planificarea pentru a face planul urbanistic realist. Politicienii si-au pus întrebarea esentiala:
care sunt instrumentele disponibile pentru implementarea planului în urmatorii patru-cinci ani ?
Fiecare tara si-a gasit pe baza valorilor esentiale ale societatii, un raspuns la aceasta întrebare.
Din punctul de vedere al metodei, raspunsul a fost însa acelasi: folosirea planului strategic de
dezvoltare locala si parasirea planurilor de tip master-plan. Restructurarea institutionala care a
facut posibila realizarea acestui instrument a avut în vedere coordonarea dintre planificare,
dezvoltare si management.
În tabelul nr. 4.2. sunt prezentate, prin paralelism, diferentele specifice dintre planificarea
strategica si planificarea pe termen lung/mediu sau asa numita planificare clasica pentru a remarca
avantajele celei dintâi în procesul dezvoltarii.
13
Garvin, A. – A Realistic Approach to City and Suburban Planning, in The City Reader, edited by R. LeGates and
F. Stout, London and New York, 2000
14
Dezvoltarea si protectia identitatii, Atelier de planificare urbana – Constanta, 5 – 14 noiembrie 1995
Tabelul nr. 4.2. – Diferente între planificarea strategica si cea clasica15
Planificarea strategica Planificarea clasica

1. Se concentreaza asupra descrierii situatiei dorite, a
1. Se concentreaza asupra modului de atingere a viziunii viitorului cuprinzând intentii globale si
obiectivelor. obiective pe care spera sa le îndeplineasca, bazându-se
pe predictii si prognoze.
2. Este realista, orientata spre actiuni, rezultate si
2. Este idealista, orientata spre teorie si atitudini,
implementare, având o pozitie activa fata de
având o pozitie reactiva fata de schimbari. Nu tine
schimbari, luând în considerare folosirea resurselor
seama de problema resurselor disponibile.
potentiale si existente.
3. Se bazeaza pe ipoteza ca tendintele se pot schimba
3. Se bazeaza pe ipoteza ca tendintele actuale vor
uneori imprevizibil, accentuând importanta adaptarii si
continua si în viitor, prin extrapolare lineara.
flexibilitatii
4. Presupune ca nu toti actorii sunt egal interesati, 4. Presupune ca toti actorii implicati sunt egali interesati
evaluând capacitatea lor si stabilind în consecinta actiuni în a actiona în conformitate cu prevederile planului, fiind
specifice, fiind prin excelenta stimulativa. prin excelenta reglementativa.
5. Se bazeaza pe elaborarea unor planuri globale, vizând 5. Se bazeaza pe elaborarea unor planuri sectoriale care
un set de scenarii, tinând cont de factorii de sufera deseori de lipsa de coor donare, vizând un scenariu
incertitudine. unic de dezvoltare.
6. Implica o reglementare a conflictelor de catre
6. Implica o negociere a conflictelor si stimularea
aut oritatea publica în favoarea interesului general,
participarii tuturor grupurilor de interese în procesul
planificarii, împartind decizia si initiativa. concentrând decizia si initiativa în mâinile unui singur
organism .
7. Se acorda o importanta deosebita elementelor 7. Au prioritate prevederile privind transformarile
necuantificabile, atitudinilor si calitatii vietii. fizico-spatiale ale orasului în detrimentul celor privind
viata sociala, culturala si economica.
8. Este un proces flexibil, adaptabil la schimbari si 8. Este un instrument reglementativ, cu un grad
evenimente, integrativ si participativ. ridicat de inertie.
Avantajele planificarii strategice sunt:

• identifica si interactioneaza cu schimbarile;
• ierarhizeaza prioritatile si identifica problemele cheie;
• dezvolta cai realiste de a rezolva problemele;
• consolideaza spiritul de echipa si asigura consensul;
• furnizeaza un mecanism de colaborare între organismele publice, private si diferitele grupuri
de interese;
• faciliteaza implicarea populatiei în procesul de adoptare a deciziilor;
• ajuta la identificarea si directionarea resurselor;
• orienteaza catre actiune si rezultate practice;
• este o modalitate de trening pentru managerii urbani.
Cheia unei efective planificari strategice este procesul si nu produsul, iar acest proces
trebuie sa fie:
• participativ – este elaborata de catre cei implicati;
• interactiv – implica confruntarea dintre ceea ce este si ceea ce ar putea fi;
• integrativ – armonizeaza ideile gândite de jos în sus cu cele gândite de sus în jos, privind
ceea ce trebuie facut, când, cum si cine trebuie sa faca;
• continuu – recunoaste ca mediul si sistemele sunt supuse schimbarilor carora planurile
trebuie sa li se adreseze în mod flexibil.
15
Sursa: Dezvoltarea si protectia identitatii, Atelier de planificare urbana – Constanta, 5 – 14 noiembrie 1995
A. Planificarea statutara si planificarea fizica
- Planificarea statutara este sistemul de planificare stabilit si specificat prin intermediul

legii.
- Planificarea fizico-spatiala este planificarea zonificarii teritoriului, folosirii si dotarii cu
servicii a terenurilor. De obicei ea este sustinuta de elemente statutare. În cele mai multe tari, acest
sistem este specificat si aprobat la nivel central, des i anumite tari, cum ar fi Brazilia, acorda o
deosebita libertate la nivel local în definirea domeniului si formei planului.
Este important sa nu se renunte la planul statutar. Desi poate constitui subiect a numeroase
critici are totusi o serie de elemente puternice , care cuprind:
- protectia elementelor critice care poate fi realizata prin lege;
- ajuta la evitarea deciziilor ad-hoc bazate pe interese personale;
- de obicei exista personal instruit care stie sa implementeze sistemul.
Dezavantajele au în vedere:
- rutina birocratica face ca operarea sa se desfasoare încet si într-un mod rigid, iar serviciile
de planificare sa fie izolate în aparatul administrativ;
- baza legala face ca schimbarile sa fie greu de efectuat. În aceste conditii, planurile îsi pierd
din actualitate, sunt adesea irelevante, ignorate si ocolite. Aceasta, la rândul ei, face ca
anumite aspecte sa fie vulnerabile, de exemplu protectia mediului;
- este ineficient când administratia este slaba, coruptia este un fapt obisnuit, iar atitudinea fata
de lege lasa de dorit.
B. Planificarea orientata catre implementare
c Planul de actiune este procesul participativ de dezvoltare a unui plan relativ scurt, care
utilizeaza resurse disponibile pentru a atinge obiective limitate, de obicei într-o zona bine
definita.
Planul de actiune reprezinta legatura fundamentala dintre planificare si implementare si
ghideaza punerea în practica a proiectelor. Un plan de actiune este o descriere a activitatilor care
vor fi întreprinse pentru a rezolva probleme specifice. Toate actiunile indicate în plan ar trebui sa se
refere la obiectivele strategiei si ar trebui sa identifice resursele care vor fi utilizate. Principiul
director al unui plan de actiune cere ca acesta sa tina cont de actiunile care trebuie întreprinse si de
cele care efectiv aplicate conduc la un rezultat concret pozitiv.
Procesul de planificare a actiunii este proiectat astfel încât sa ofere cele mai mari sanse de
succes pe baza implicarii depline a factorilor principali, pornind de la identificarea problemei,
trecând prin implementare si pâna la exploatarea infrastructurii sau instalatiei. Procesul este ilustrat
în figura nr. 4.3.
Pal Baross a descris planul de actiune ca având urmatoarele caracteristici de baza:

- orientat catre implementare;
- actioneaza pentru a aborda problemele într-un cadru de timp bine stabilit;
- se refera la o zona bine definita;
- este inovativ, non-rutina;
- trebuie "detinut" de cei implicati;
- problema abordata trebuie sa fie una legitima;
- se refera la resurse realiste, disponibile;
- cei implicati pot învata din proces;
- este realizabil pe termen scurt;
- este flexibil.
Probleme
Institutii si alti actori implicati
Scopuri si Obiective
Resurse
Resurse
Monitorizare si
evaluare
Colectare de date Actiuni potentiale
Evaluare
Implementare
Figura nr. 4.3. - Procesul unui plan de actiune16
c Planul strategic este un plan de actiune extins. Planul strategic este un concept
împrumutat din domeniul administrarii afacerilor si adaptat la planificarea urbana. Trebuie spus ca
nu exista o definitie universal acceptata: termenii sunt folositi în mod diferit în contexte nationale
diferite si de diverse organizatii. În Regatul Unit planificarea strategica este un proces ne -statutar
în care anumiti parteneri, care pot reprezenta diferite departamente ale administratiei locale, se
aduna pentru a cadea de acord asupra unui anumit numar de actiuni pentru a atinge obiective de
dezvoltare pe termen mediu. În Olanda planificarea strategica este perceputa de anumiti factori ca o
functie a guvernului central de a îndeplini obiective importante de dezvoltare, cum ar fi, de
exemplu, întretinerea "Inimii verzi" în Randstadt. În Rotterdam, e perceput ca o functie a
orasului/regiunii de a mentine pozitia competitiva a acestuia, în primul rând în ceea ce priveste
portul. Planurile strategice folosesc adesea ca punct de plecare planurile statutare, mai ales când
acestea sunt recente si bine dezvoltate.
Planul strategic al unui oras poate fi definit ca un „proces participativ de dezvoltare a unui
plan pe termen mediu pentru a atinge obiective strategice stabilite de catre principalii factori
implicati. De obicei include aspecte fizice, financiare si institutionale” 17.
Caracteristicile principale ale planului strategic sunt descrise de literatura de specialitate
astfel:
- se afla în cadrul unei politici;
- este axat pe strategii si programe multi-sectoriale;
- se afla în legatura strânsa cu bugetul: planificarea veniturilor, a cheltuielilor majore, a
costurilor de întretinere si reparatii;
- la elaborarea lui participa factorii principali afectati;
- stabileste prioritatile strategice;
- poate fi dezvoltat - odata cu cresterea capacitatii personalului;
- se realizeaza pe o perioada medie sau lunga de timp, de obicei 15-20 ani.
16
Sursa: Davidson, F. – op. cit.
17
Davidson, F. – op. cit.
Un plan strategic pregateste baza geografica, economica si sociala a orasului pe

urmatoarele directii:
- stabilirea parametrilor pentru dezvoltarea viitoare tinând cont de constrângerile topografice
si considerentele de mediu;
- facilitarea coordonarii activitatilor comerciale si a serviciilor publice care afecteaza
dezvoltarea economica, crearea de locuri de munca, transportul, locuintele, educatia si
protectia sociala;
- asigurarea unui nivel de siguranta si certitudine pentru participantii de pe piata de terenuri si
în dezvoltarea acestora;
- asigurarea unei dezvoltari fazate în cadrul unor zone specifice sau coridoare de dezvoltare
pentru maximizarea eficientei în realizarea infrastructurii urbane, cum ar fi apa, canalizarea,
drumurile si energia electrica.
Un astfel de plan asigura pe termen lung conceptul privind folosirea terenului într-un oras sau
regiune si ofera ghiduri legate de problemele majore ale dezvoltarii sau consolidarii urbane si
regionale. Luând ca exemplu practica britanica, planul strategic trebuie sa asigure realizarea
urmatoarelor obiective: stoparea cresterii marilor arii urbane; reducerea folosirii terenului agricol în
favoarea dezvoltarii urbane; mentinerea centurilor verzi în jurul marilor orase si aglomerari urbane;
cresterea ofertei de teren pentru noi dezvoltari; sustinerea politicilor privind conservarea urbana
durabila.
În figura nr. 4.4. este prezentata legatura dintre planul de actiune si planul strategic.
Identificarea problemelor
Stabilirea si analiza
obiectivelor
termen mediu
termen scurt
Analiza câmpului de forte

Planul strategic
Dezvoltarea optiunilor
Monitorizare si
evaluare
Planul strategic
Analiza impactului
Alegere/Decizie
Planul de Actiune
Comunicare/obtinerea suportului
Implementarea
Operarea si întretinerea
Figura nr. 4.4. - Legatura dintre planul strategic si planul de actiune18
18
C. Relatiile dintre diferitele forme de planificare
Relatiile dintre diferitele forme de planificare sunt foarte importante, fapt ilustrat si în figura nr.
4.5. Planul de actiune precede sau se desfasoara în paralel cu un plan strategic. Planul de actiune
poate fi folositor în cazul în care exista mai putine posibilitati de a întocmi si implementa un plan
mai sofisticat. Lucrul la un plan simplu poate crea încredere si credibilitate. Este totusi necesar ca
planul de actiune sa tina cont si de contextul mai larg în care urmeaza sa fie implementat, dar fara a
se investi prea mult efort în analiza detaliata a acestuia. Situatia ideala ar fi aceea în care planul
strategic formeaza un cadru pentru o serie de planuri de actiune.
Având în vedere problemele majore pe termen mediu, e probabil ca planul strategic sa implice
mai curând organizatii la nivel orasenesc decât la nivel de cartier. Personalul de specialitate va
detine un rol important, iar analiza financiara si administrarea programelor sunt obligatorii;
participarea actorilor interesati este vitala. O alta provocare majora o reprezinta pastrarea
echilibrului între componenta politica si cea tehnica.
În figura nr. 4.5, planul statutar este prezentat ca având o directie diferita. Aceasta nu este o
pozitie obligatorie, dar se refera la faptul ca un plan întocmit în urma cu câtiva ani e putin probabil
sa fie în totalitate relevant si sa aiba aceleasi obiective ca un plan actual.
Plan statutar de dezvoltare
Plan strategic
Plan de
Plan de Plan de actiune
actiune actiune
fizic
financiar
institutional
Figura nr. 4.5. - Relatiile dintre planul statutar, strategic si de actiune19
Un aspect sensibil îl reprezinta relatia dintre planurile statutare si cele orientate catre
implementare. La modul ideal, acestea se potrivesc, acesta fiind cazul unui plan sensibil de
dezvoltare recent întocmit. În cazul în care exista diferente, acestea vor trebui negociate si implica
modificari. Dificultatile vor fi proportionale cu nivelul de obligativitate a prevederilor planului
statutar. Pe de alta parte, în anumite sisteme, schimbarile pot fi facute relativ usor. În Olanda, de
exemplu, definitia localizarii si utilizarea terenului sunt foarte detaliate, iar modificarile sunt relativ
usor de operat. Este important ca mai întâi sa fie clarificate obiectivele, pentru a identifica metode si
mijloace prin care planurile statutare sa fie modificate.
Figura nr. 4.6. prezinta legatura dintre planul de actiune si planul strategic si alte diferite tipuri
de planuri pentru a ne crea o imagine generala asupra caracteristicilor lor s i a sistemul de aplicare.
19
Tip Componente de baza

Plan statutar politici fizic financiar ins
institutional baza legala angajare
de dezvoltare titutional
Plan fizic baza legala

fizic
Plan fizic financiar ins

institutional angajare
de actiune titutional
Plan politici fizic financiar institutional angajare

strategic
fizic = întotdeauna fizic = nu întotdeauna sau partial
Figura nr. 4.6. - Relatia dintre diversele categorii de planuri 20
4.2.2. Obiectivele planificarii urbane
Dezvoltarea si modernizarea sistemelor urbane sunt influentate în mare masura de politicile

guvernamentale, de programele si actiunile întreprinse în mai multe directii:
- dezvoltarea economica prin programe flexibile de investitii;
- îmbunatatirea planificarii folosirii terenurilor pentru diferite nevoi urbane;
- îmbunatatirea conditiilor de mediu;
- îmbunatatirea conditiilor de locuit;
- îmbunatatirea serviciilor publice.
Politicile urbane au rolul de a atenua diferentele legate de alocarea si distribuirea resurselor

economice între diferite zone urbane la nivelul spatiului economic national.
În elaborarea politicilor urbane, autoritatile publice trebuie sa ia în considerare valorile sociale,
morale, ecologice si consecintele financiare, punând accentul nu atât pe criteriul profitabilitatii (pe
termen scurt), ci îndeosebi pe reducerea somajului, îmbunatatirea conditiilor de locuit, a calitatii
serviciilor publice, cresterea calitatii mediului înconjurator. În acest fel, politicile urbane trebuie sa
gaseasca un echilibru între actiunile întreprinse cu finalitate imediata si bunastarea pe termen lung a
locuitorilor orasului.
Desi elaborarea si aplicarea politicilor de dezvoltare urbana prezinta particularitati de la o tara
la alta, pot fi evidentiate câteva obiective principale 21 ale politicii urbane :
• dezvoltarea economica;
• politica de dezvoltare a terenurilor;
• îmbunatatirea conditiilor de locuit;
• îmbunatatirea serviciilor publice;
• protectia mediului urban natural.
c Dezvoltarea economica
În conceperea programelor de dezvoltare economica în sprijinul politicilor locale de
20
21
Taralunga, N., Racoviceanu S. - Politici urbane si practici de implementare, Economie si administratie locala, nr.
1/1997.
dezvoltare urbana, autoritatile publice au în vedere corelarea respectivelor programe cu politicile

nationale. În acest fel, strategiile de dezvoltare economica vor viza, pe de o parte, orientarea
industriei catre întreprinderile mici si mijlocii si, pe de alta parte, tehnologizarea si
informatizarea proceselor economice . Influenta acestor schimbari se va resimti, mai ales, în
domeniul politicii de terenuri, a deciziilor privind amplasarea noilor investitii, a conditiilor de
mediu etc.
Dezvoltarea economica, ca obiectiv al politicii urbane, se refera la crearea de locuri de munca
prin proiecte de investitii accesibile, asistarea întreprinderilor existente, revitalizarea centrelor
urbane, îmbunatatirea infrastructurii.
c Politici în domeniul terenului

În tarile cu traditie în economia de piata, politica în domeniul terenului vizeaza introducerea
de masuri care sa faciliteze oferta de terenuri, în concordanta cu schimbarile intervenite în
dezvoltarea urbana, urmarind, în final, realizarea unui echilibru între eficienta si echitate.
Politica de terenuri are, în principal, trei obiective :
- asigurarea unei concordante între diferitele utilizari functionale ale terenului prin
activitatea de planificare urbana;
- asigurarea îmbunatatirii mediului înconjurator;
- realizarea conditiilor necesare dezvoltarii unei comunita ti urbane.
Printre modalitatile specifice politicii urbane legate de modul de utilizare a terenului se
numara:
- masurile care influenteaza deciziile de folosire a terenurilor private si planificarea modului
de utilizare a terenului la nivel national, regional si local;
- metodele de impozitare a terenurilor;
- sistemul de subventii pentru locuintele sociale etc.
c Conditiile de locuit
Îmbunatatirea conditiilor de locuit, ca obiectiv al politicii urbane, vizeaza perfectionarea

normelor de calitate, de confort si de securitate a locuirii într-un spatiu urban, fiind strâns
legata de politica de protectie a mediului înconjurator. Strategiile privind conditiile de locuit trebuie
concepute într-o perspectiva globala si pe termen lung, ele reflectând legatura directa dintre nivelul
dezvoltarii economice si nivelul cheltuielilor publice alocate pentru realizarea de locuinte adresate
categoriilor defavorizate.
c Serviciile publice
Politica urbana vizând îmbunatatirea serviciilor publice se va concentra asupra acelor serv icii
considerate ca fiind în responsabilitatea autoritatilor publice centrale sau locale: educatia,
învatamântul, sanatatea, telecomunicatiile , transportul urban, canalizarea , alimentarea cu apa, cu
energie electrica si termica, alimentarea cu gaze naturale etc.
Totusi, în fundamentarea politicilor urbane, pentru asigurarea si îmbunatatirea serviciilor
publice, trebuie reconsiderat rolul autoritatii publice si crearea conditiilor necesare participarii
în mai mare masura a întreprinderilor si a agentiilor private la asigurarea serviciilor urbane (de
exemplu: în domeniul alimentarii cu apa, al transportului public etc.). Amplasarea serviciilor
publice pe suprafata orasului se va face în concordanta cu politicile de dezvoltare urbana promovate
prin planurile urbanistice si cu interesele locale privind îmbunatatirea confortului urban.
c Protectia mediului natural

Protectia mediului natural în cadrul spatiului urban si asigurarea unei dezvoltari durabile a
localitatilor urbane face obiectul unei strategii globale vizând evolutia sistemelor urbane si este
sustinuta de un cadru institutional si legislativ adecvat. Obiectivele cuprinse în strategiile urbane

urmaresc realizarea unei corelari a politicilor de dezvoltare cu necesitatea mentinerii echilibrului
ecologic prin contributia administratiilor locale, a sectorului public si privat, cu sprijinul
autoritatilor centrale si comunitatilor locale.
4.2.3. Influentele planificarii asupra dezvoltarii
Planificarea influenteaza dezvoltarea propriu-zisa în patru moduri. Acestea sunt: motivatia,

angajarea, îndrumarea si restrictiile.
Aceste mijloace de influentare a dezvoltarii sunt ilustrate în figura nr. 4.7. Ele reprezinta relatii
pe care un plan le poate avea cu factorii implicati. Pe de o parte este motivarea, adesea bazata pe
dezvoltarea unei viziuni comune si unde exista un puternic angajament. Aceasta este foarte
importanta în situatia în care administratia este doar unul din actori si nu controleaza toate resursele
necesare. La cealalta extrema, administratia se poate baza mai mult pe îndrumare si restrictii, în
situatia în care are resursele pentru a actiona unilateral. Diferentierea între cele doua categorii este
importanta în cadrul implementarii, deoarece cu cât un plan se bazeaza mai mult pe motivare si
angajare, cu atât are sanse mai mari de succes.
mai necesare când administratia

este doar unul de actori
influenta Cum?
Dezvoltarea unei
motivare viziuni comune
angajare Cooperarea
organizarea
investitiilor, folosirea,
Informare localizarea , perioada
îndrumare
Coordonare de dezvoltare
restrictii Integrarea bugetelor
Integrarea restrictiilor
mai posibile când administratia

domina dezvoltare
Figura nr. 4.7. – Mijloace de influentare a dezvoltarii 22
A. Motivatia
Motivatia este un termen dificil de folosit în legatura cu planificarea urbana si este o stare
dificil de atins în practica. Însa, odata identificata motivatia se manifesta ca o forta puternica,
influentând mult actiunile, determinând actorii urbani implicati sa actioneze coerent pentru
atingerea telului stabilit. Aceasta presupune existenta unei viziuni clare, usor de înteles si de
comunicat.
B. Angajarea
Angajarea este esentiala pentru implementarea planului. Motivatia constituie baza angajarii, dar
22
angajarea este posibila si cu ceva mai putina motivatie, în conditiile constientizarii de catre actorii
urbani, a rolurilor pe care le au în dezvoltare.
Se constata un proces treptat de scadere a controlului direct pe care administratia îl are în mod
traditional asupra resurselor pentru dezvoltare. Cu cât controlul acesteia este mai scazut, cu atât
devine mai necesara angajarea actorilor urbani care controleaza resursele; aceasta constituie baza
dezvoltarii proceselor participative de planificare.
C. Îndrumarea
În mod normal îndrumarea implica participarea administratiei sau a planificatorilor
administratiei, care precizeaza unde si cum are loc implementarea proiectului respectiv. Îndrumarea
presupune folosirea unor mijloace indirecte, cum ar fi asigurarea unui plan care precizeaza
amplasamentul si localizeaza infrastructura. Cea mai mare probabilitate de succes o au planurile
care au fost dezvoltate astfel încât sa genereze un sprijin larg. Îndrumarea este vazuta, în general, ca
o functie pozitiva, care ajuta atât la dezvoltarea orasului, cât si la cea individuala. Îndrumarea se
manifesta sub una sau mai multe din urmatoarele forme:
• Localizarea. Indicatiile pot fi sub forma de planuri cu privire la localizarea proiectului.
Aceasta poate evita proiecte incompatibile sau zone sensibile. Îndrumarea se poate referi la aspecte
fizice, cum ar fi strazile sau retelele de apa.
• Folosinta (utilizarea). Utilizarea terenurilor este de cele mai multe ori o restrictie, o limitare,
mai degraba decât o îndrumare. Îndrumarea poate fi folosita ca parte a unui proces de încurajare a
unei anumite calitati a dezvoltarii.
• Perioada. Îndrumarea cu privire la pe rioada de dezvoltare se exprima prin informatii clare si
accesibile si printr-o comunicare de calitate. În administratia locala aceasta poate fi realizata printr-
o baza de furnizare a informatiilor, printr-un sistem geografic de informatii si întâlniri regulate ale
partilor implicate. Comunitatile mai mari au nevoie de asigurarea unor relatii active si baze de date
accesibile.
• Responsabilitatea . Un aspect important îl reprezinta responsabilitatile, obiectul acestora si
factorii responsabili. Noile metode de lucru implica adesea schimbari fata de responsabilitatile
traditionale si, în mod particular , ale administratiei. Se formeaza parteneriate noi si se pun în
aplicare concepte noi, cum ar fi administrarea dezvoltarii de catre comunitate. În acest caz,
îndrumarea poate însemna acces la experienta altor organizatii sau orase. Este greu pentru
organizatii sa conceapa diverse modele fara sa cunoasca exemple relevante.
• Baza pentru adoptarea deciziilor cu privire la investitii. O alta tendinta o reprezinta
finanta rea programelor de dezvoltare integrata a infrastructurilor. Aceste programe au nevoie, în
domeniul fezabilitatii, de îndrumare cu privire la adoptarea deciziilor de investitii. Au nevoie, de
asemenea, de un plan fizic cu privire la localizare si zone prioritare. Odata implementata,
infrastructura va avea o mare influenta asupra localizarii si naturii dezvoltarii urbane.
D. Restrictii, limitari
Pentru multa lume, imaginea negativa a planificarii urbane se leaga de restrictiile si de timpul
pierdut cu cererile si avizele. Limitarea este o parte necesara a unui plan care doreste sa restrânga
anumite folosinte la anumite zone. Prin definitie, orice plan care include limitari legale cu privire la
folosirea terenurilor va fi contestat de catre aceia care simt ca potentialul de dezvoltare le este
limitat. De asemenea, înseamna ca orice schimbari dintr -un plan trebuie sa treaca printr-un proces,
uneori lung, care sa permita aceste schimbari. Problema este ca deseori dezvoltarea se planifica prea
în detaliu, înca din stadiul incipient. Schimbarile inevitabile din mediul extern (comparat cu cel al
presupunerilor initiale) fac adesea ca planul sa fie în mare masura nerealizabil, iar munca de detaliu
- inutila.
4.2.4. Particularitati ale sistemelor de planificare în tarile UE

Exista o mare diversitate în cadrul sistemelor de planificare spatiala care functioneaza în statele
Uniunii Europene. În acelasi timp, ele se confrunta cu probleme comune de adaptare la contextul
european în transformare în care trebuie sa se adopte deciziile de planificare.
Forma pe care o iau sistemele si practicile planificarii spatiale în statele vest-europene este în
mare masura determinata de cinci factori 23:
• istoria, geografia si traditiile culturale , care afecteaza, de exemplu, atitudinile fata de traiul
din mediul urban sau fata de dezvoltarea mediului rural;
• stadiul dezvoltarii economice si urbane, de exemplu schimbarea domeniului de activitate de
la productie la servicii sau etapa la care s-a ajuns în evolutia sau declinul regiunilor urbane;
• orientarea politica si ideologia predominanta, de exemplu fata de descentralizare,
autonomie si economie sociala sau de piata;
• conceptia de proprietate asupra terenului si drepturile de dezvoltare si, de exemplu, masura
în care acestea sunt afectate de sistemele si politicile de planificare, precum si de sistemele de
impozitare si compensare;
• structura constitutionala, daca, de exemplu, este un stat unitar sau federal, forma sistemului
legal si juridic si a drepturilor cetatenilor.
Date fiind gama si diversitatea influentelor, abordarile de comparare a diferitelor sisteme de

planificare si a modificarilor pe care le sufera în timp sunt variate. Se pot pune trei întrebari care
sunt corelate pentru a scoate în evidenta trasaturile esentiale ale fiecarei abordari.
c Prima întrebare este daca sistemul de planificare este centralizat sau descentralizat
adica, la ce nivel se înscrie responsabilitatea finala sau permanenta a guvernului pentru
configurarea politicii si implementarea ei. Acesta se poate schimba în timp. De exemplu, sistemul
de planificare din Franta înainte de 1983 era un sistem puternic centralizat, dar de atunci încoace
a fost supus unui proces de descentralizare. Sistemul danez a fost de mult descentralizat,
responsabilitatea apartinând nivelului local sau municipal, exercitata însa în cadrul legislatiei si a
instructiunilor de planificare la nivel mondial.
Statele unitare si cele federale tind sa fie în mod inerent diferite din acest punct de vedere. În
cazul statelor unitare , cum ar Regatul Unit sau Irlanda, autoritatea finala revine guvernului central
sau national. În cazul statelor federale , cum ar fi Germania sau Spania, regiunile sau comunitatile
autonome ("lander" sau "communidades autonomas") raspund într -o mult mai mare masura de
propriile sisteme si politici de planificare.
c Un al doilea aspect este daca sistemul de planificare este puternic reactiv sau pro-activ,
cu alte cuvinte, masura în care factorii responsabili pentru întocmirea planurilor au autoritatea
si resursele de a asig ura implementarea acestora. Astfel, sistemul de planificare din Regatul
Unit al anilor `40 si începutul anilor `50, imediat dupa razboi, era puternic pro-activ: era epoca asa-
numitei planificari "pozitive" când, în cea mai mare parte, dezvoltarea era initiata de catre
autoritatile locale, departamentele guvernamentale sau de industriile nationalizate. Astazi,
implementarea politicii de planificare este puternic reactiva, ca raspuns la actiunile sectorului privat.
În celelalte sisteme, elementul pro-activ este înca evident si a fost stimulat într-o oarecare
masura de piata unica. Interdependenta economica în crestere a intensificat cooperarea dintre
regiuni si orase, care a întarit necesitatea unei planificari spatiale mai strategice având ca scop
crearea conditiilor favorabile dezvoltarii economice viitoare.
23
Comisia Europeana – EUROPE 2000+ - Cooperation for European Territorial Development, Bruxelles –
Luxembourg, 1994
c Un al treilea aspect este daca sistemul de planificare este în principal dogmatic sau
deschis, adica, daca relatia dintre politica si control este predeterminata printr-un plan
obligatoriu din punct de vedere legal sau este deschis deciziei si negocierilor la nivel
administrativ, planul oferind nimic mai mult decât o orientare generala. Astfel, sistemul din
Regatul Unit are un grad mare de deschidere decizionala în comparatie cu alte tari din Eur opa
Occidentala deoarece planurile de dezvoltare nu sunt obligatorii prin lege si drepturile de dezvoltare
se stabilesc numai pe baza acordarii permisiunii de planificare prin sistemul de control al
dezvoltarii. Majoritatea celorlalte sisteme se plaseaza între cele doua extreme, deschis si dogmatic.
Sistemul belgian este un exemplu de sistem hibrid unde, din punct de vedere oficial, exista un nivel
ridicat de dogmatism, dar unde în realitate exista un grad relativ mare de deschidere decizionala în
domeniul controlului asupra dezvoltarii.
Aceste trei aspecte determina, într-o oarecare masura, gradul în care sistemul de planificare este
adaptabil schimbarii, fie ca reactie la dezvoltarile sociale, economice si politice, la propunerile
individuale, la atitudinile schimbatoare fata de protectia mediului, fie ca dezvoltare transnationala si
internationala de proportii mari.
4.2.4.1. Probleme comune cu care se confrunta statele UE

Toate sistemele diferite de planificare la nivel national din tarile Uniunii trebuie sa faca fata
unei serii de probleme cheie de dimensiuni distinct europene. În speta, sunt sase care par a fi de
importanta comuna:
a) Problemele economice , care rezulta direct sau indirect din piata unica europeana si din
globalizarea activitatii si investitiilor economice, sunt un factor major care afecteaza toate
sistemele de planificare. Cresterea concurentei dintre statele membre pentru a atrage investitii
interne, mobilitatea mai mare a companiilor, vulnerabilitatea firmelor mici, cerinta continua de a se
crea locuri de munca în regiunile de la periferie si necesitatea de a dezvolta legaturi economice si
comerciale cu tarile din afara UE sunt exemple de astfel de probleme.
b) Retelele transeuropene majore , inclusiv cele de furnizare a energiei si de telecomunicatii,
precum si de transport sunt probleme cu care se confrunta sistemele de planificare nationale, chiar
daca multe dintre ele slujesc aproape în întregime scopurilor europene si care, probabil, nu ar fi
realizate daca necesitatile nationale ar fi unicul considerent. Aceste retele au un efect direct asupra
sistemelor de planificare întrucât trebuie sa treaca prin procedurile si procesele decizionale din
diferitele state membre. Cum un sistem implica adesea un proces care necesita un timp mai
îndelungat decât alte procese, acesta tinde sa duca la etapizari diferite de realizare.
Retelele au si multe efecte indirecte la nivel regional, cum ar fi, în special, tendinta de a
construi linii de cale ferata rapide pentru a aduce beneficiile unor dezvoltari majore în locurile unde
se afla gari, dar maresc dezavantajele acelor zone unde nu exista servicii directe. Si acestea
confrunta sistemele de planificare cu situatii noi. Noile trasee care traverseaza granitele pot
reorienta afluenta traficului si pot afecta în mod substantial potentialul economic al unor parti mari
din Europa.
c) Un numar tot mai mare de probleme de mediu trebuie tratate la nivel european.
Planificarea spatiala a fost întotdeauna un mijloc cu potential major de reconciliere a intereselor de
dezvoltare economica si protectia mediului. Desi exista acum un consens general asupra necesitatii
protejarii mediului într-un mod mai comprehensiv, diferitele state membre au atins stadii diverse de
configurare a politicilor de mediu si a mecanismelor de planificare concepute sa sprijine aceste
politici sa se dezvolte armonios. Desi aceasta diversitate e bine motivata, exista o corelatie
importanta între nivelul de prosperitate si nivelul de dezvoltare al unor astfel de mecanisme.
d) De la scindarea Uniunii Sovie tice, dimensiunea internationala a problemei populatiei a
avut un efect tot mai mare asupra planificarii în statele membre. Tari ca Regatul Unit si Belgia s -au
confruntat mult timp cu problema exodului populatiei din orasele mari catre orasele mici si satele
din mediul rural. Sistemele si politicile de planificare au trebuit sa gaseasca solutii la efectele
acestor mutatii asupra zonelor rurale, dar, mai ales, asupra oraselor mari si asupra implicatiilor lor
în ceea ce priveste veniturile, baza economica, atragerea de companii multinationale si a facilitatilor
necesare rezidentilor. Impactul cresterii rapide a numarului de imigranti din Europa Centrala si de
Est si din Africa de Nord si a transfugilor din alte parti ale lumii a facut ca planificatorii din orasele
mari sa fie confruntati cu probleme severe si urgente.
În momentul de fata, polarizarea sociala este în crestere si se reflecta într-o prapastie tot mai
mare dintre zonele afluente si zonele de privatiune urbana, rata ridicata a somajului, delicventa si
saracie. Regiunile dens populate ale Olandei, unde guvernul national este implicat în prevederea
necesarului de locuinte si planificarea noilor amplasamente rezidentiale, se confrunta acum din nou
cu o lipsa de locuinte la nivel national si cu o mare presiune pentru gasirea de locatii noi deoarece
nevoia de locuinte a crescut mai repede decât s-a prognozat, partial din cauza cresterii neasteptat de
mare a imigrarii.
e) Cea de a cincia problema cheie este finantarea sectorului public. Sectorul public joaca un
rol important daca nu predominant în implementarea planurilor din toate statele membre. În unele
tari, resursele sectorului public sunt livrate prin administratiile locale, în timp ce în altele, de
exemplu, în Regatul Unit, se apeleaza mai mult la agentiile de dezvoltare ale sectorului public
gestionate la nivel national. În regiunile eligibile dupa criteriul fondurilor structurale, finantarea
uneori masiva a planurilor de dezvoltare regionala ridica problema relatiei dintre acestea si
planurile spatiale .
f) O ultima problema, recent aparuta, este e ficienta sistemului de planificare însusi, în
sensul gradului în care acesta confera avantajul sau dezavantajul dezvoltarii unui anume stat
membru în comparatie cu vecinii lui. Data fiind miscarea peste granite relativ usoara a bunurilor,
oamenilor si resurselor financiare, factori cum ar fi usurinta obtinerii aprobarilor de dezvoltare -
durata, stringenta procedurilor si costurile implicate - pot afecta proiectele de dezvoltare, mai ales în
regiunile de granita. Acesta este un factor responsabil pentru afluxul cetatenilor olandezi bogati în
zona de nord a Belgiei.
Orasele si regiunile din tarile Europei Centrale si de Est au fost la începutul anilor 1990 în faze
diferite privind dezvoltarea sistemelor de planificare. În acea perioada activitatile de planificare pe
termen lung si mediu, emise în plan vertical de la structurile centrale în jos la baza , au fost înlocuite
de planuri pe termen scurt, subordonate în totalitate pregatirilor de elaborare a bugetelor anuale .
Legat de procesul de aderare la Uniunea Europeana, tarile candidate au început si dezvoltarea unei
noi structuri regionale si a unui nou nivel subnational între nivelul national si cel local.
Desi în multe din tarile Europei Centrale si de Est procesul de tranzitie catre un sistem politic
democratic si o economie de piata viabila s-a încheiat pâna acum, noile aspecte ale planificarii
strategice - caracteristicile intersectoriale, extrem de cuprinzatoare si pe termen lung, ce au la baza
cooperarea înca nu au fost dezvoltate.
Autoritatile locale care abia si-au recapatat independenta acum câtiva ani nu sunt foarte
receptive la ideea unei noi cooperari apropiate cu alte parti interesate. Studiile facute în unele orase
reliefeaza unele limitari clare generate de:
• capabilitatile la nivelul local diametral opuse cu punctele slabe localizate la nivelul teritorial,
a regiunilor noi formate;
• slaba dorinta de a coopera chiar si între diferitele departamente la nivelul aceleiasi
administratii locale ;
• enorma influenta a partidelor politice asupra institutiilor si metodelor abordate.
Chiar si asa, pentru marile orasele apartinând unei regiuni singura sansa consta în continuarea
eforturilor de dezvoltare a unor tehnici de planificare noi, cuprinzatoare si pe termen lung, aflate
sub amprenta cooperarii. Ca un semn adiacent, planurile strategice ale oraselor Praga, Varsovia si
Budapesta au fost aprobate de-a lungul ultimilor ani. Astfel, marile orase ale tarilor aflate în plina
ascensiune se reîntorc la principalele cai ale tehnicilor de planificare la nivel european, chiar daca
este clar faptul ca implementarea acestor planuri actualizate va fi usor problematica în primii ani.
4.2.4.2. Tendinte ale planificari urbane în statele UE
Sistemele de planificare din Uniunea Europeana sufera transformari permanente reactionând

fata de fortele politice, economice, sociale sau ideologice. Se pot distinge o serie de tendinte
majore valabile pentru statele membre, chiar daca tind sa fie mai puternice si mai avansate în tarile
cu o istorie mai îndelungata de planificare spatiala. Interdependenta economica si teritoriala tot mai
mare a statelor membre reprezinta un motiv important.
• Prima tendinta este constientizarea faptului ca planificarea spatiala este o componenta
a unei serii mult mai mari de elemente care includ dezvoltarea economica, transportul,
turismul, constructia de locuinte, disponibilizarea reziduurilor, calitatea apei si protectia
naturii. În prezent, se poate vorbi despre o mutatie de la simplele probleme fizice de amplasare si
utilizare a terenurilor la o preocupare extinsa fata de problemele sociale, economice, politice si de
mediu.
• În cadrul procesului de planificare spatiala este tot mai recunoscuta necesitatea de a se lua
în considerare fortele de pe piata. Mijloacele tot mai sofisticate de a atrage investitii si libera
alegere cu privire la amplasarea companiilor au întarit necesitatea întocmirii planurilor spatiale care
sa raspunda si mai mult situatiilor si cerintelor pietei. Concurenta intensa pe o piata unica este
factorul major care sustine aceasta tendinta.
• Exista o motivatie semnificativa pentru dinamizarea procedurilor de planifi-care care a
aparut în multe state membre, mai ales în cele cu sisteme de planificare mai sofisticate. O serie de
tari s-au adaptat procedurile pentru a reduce durata de adoptare a deciziilor asupra schemelor de
infrastructura propuse. În Olanda, legislatia adoptata recent a fost conceputa pentru a permite
statului sa reduca durata prin proceduri de consultare între autoritatile nationale, regionale si locale
cu privire la planificarea unor proiecte majore de infrastructura sau a altor proiecte.
• A patra tendinta este procesul intens de descentralizare a responsabilitatilor guvernului
pentru politicile de planificare si pentru controlul asupra nivelelor regionale si locale ale
administratiei. Spania, Italia, Belgia si Franta sunt toate exemple de state membre care au înfiintat
sisteme regionale si locale de planificare spatiala. Raspunderea pentru acordarea avizelor revine
aproape invariabil autoritatii locale, în timp ce raspunderea pentru formularea politicii revine, de
obicei, autoritatii regionale.
• Aceasta tendinta este dublata de rolul statului în asigurarea implementarii efective a
politicilor de planificare printr-o politica nationala proprie de planificare, pe baza unor
norme sau prin interventie directa. În multe sisteme, statul, agentiile si departamentele de sector
ale guvernului pot detine controlul asupra politicilor de planificare fizica regionala si locala.
Dreptul statului de a avea "ultimul cuvânt" variaza de la tara la tara, dar, în majoritatea sistemelor,
aceasta autoritate se exercita numai în ultima instanta, cu recunoasterea cuvenita a competentei
autoritatilor regionale si locale de a-si pune în aplicare propriile politici. Deoarece aceste politici fac
parte dintr-un întreg, un sistem de planificare tinde sa includa mecanisme care sa asigure o anumita
coerenta între politici la diferitele niveluri guvernamentale care, în mod logic, implica autoritatea
centrala. Pe masura ce creste impactul politicilor europene asupra statelor membre aceasta coerenta
este esentiala pentru a se asigura implementarea efectiva a acestor politici.
• O alta tendinta are în vedere consensul tot mai mare asupra modului în care planificarea
spatiala ar trebui sa raspunda noilor probleme cu care se confrunta Uniunea Europeana.
Principalele domenii de esenta comuna sunt:
- nevoia de a concentra evolutia viitoare în zonele urbane existente si, mai ales, printr- o
abordare multisectoriala, de a încuraja regenerarea urbana prin utilizarea eficienta a
spatiilor abandonate sau exploatate sub capacitate;
- nevoia de a dezvolta o politica comprehensiva cu privire la supravegherea mediului
înconjurator care se integreaza în toate celelalte domenii relevante ale politicii
(dezvoltare cu posibilitati de sustinere) în scopul controlarii poluarii la sursa poluanta în
toate formele ei. Din acest punct de vedere, ca instrument de integrare si coeziune,
politicile de planificare spatiala pot juca un rol cheie;
- dorinta puternica de a proteja si îmbunatati natura înconjuratoare nu numai prin
concentrarea în zonele urbane a dezvoltarii viitoare, dar si prin generarea de politici care
sa acopere spectrul de utilizari posibile în mediul rural. Protectia parcurilor nationale si a
coastei maritime sunt doua posibilitati pentru domenii deosebit de sensibile;
- interesul pentru o abordare comprehensiva, în multiple moduri, a posibilitatilor de
deplasare si transport.
• O ultima tendinta este dezvoltarea rapida a utilizarii instrumente lor tehnice sofisticate si
moderne cum ar fi detectarea la distanta si sistemul informational din domeniul geografic
folosite în scopul planificarii spatiale.
4.2.5. Noi abordari ale planificarii urbane

Astazi societatea trece prin transformari care vor avea ca rezultat o noua revolutie urbana. „Un
nou concept de planificare a orasului, planificarea meta-urbana, se naste acum, un concept care
este diferit de cele timpurii în ceea ce priveste obiectivele, instrumentele cognitive si mijloacele de
actiune”24.
Elementele de transformare ale oraselor exista deja. Conceptele continuitatii, omogenitatii,
distantei, proximitatii, conectarii si functiilor care se aflau la baza planificarii contemporane ale
orasului sunt regândite ca, de altfel, si notiunile de granita sau de tranzitie de la privat la public, de
la intim la social, de la comunitatea locala la interesul general. Ne confruntam cu aparitia unor
componente urbane cu care trebuie sa învatam sa cream un oras: de la multiplexuri la platforme
logistice (loc unde aproape orice facilitate este disponibila), ele fiind formate, de obicei, din hiper-
centre comerciale.
În unele tari s-au produs schimbari majore în planificarea orasului. Miza este abilitatea de a
actiona în acest nou context, iar metodele de analiza, design, executie si management urban se
schimba treptat.
Intram într-o noua faza a modernitatii unde cadrul gândirii si al actiunii s-a modificat
considerabil, generând idei legate de flexibilitate, complexitate si varietate, negociere si coordonare,
conducând la schimbari nu numai în conceptia actiunii publice, dar si în formele de organizare
economica si sociala. Astfel, se naste ceea ce numim planificarea meta-urbana care difera de
planificarea orasului printr-o serie de caracteristici 25.
A. De la planificarea urbana la managementul strategic urban

Planificarea urbana moderna a definit si trasat liniile unui proiect al orasului pe termen lung, iar
apoi, din el, a decurs un plan de design urban care a încorporat realitatile viitoare într-un cadru
predefinit. Ideea era sa se reduca incertitudinile prin acest plan.
24
Ascher, F. – Town planning in the wake of the new urban revolution in The Future Rol of Cities in a Globalizing
World:Challenges for New Public Strategies and Innovative Urban Governance, CEU Summer University Course,
Course Directors: Thomas Knorr-Siedow and Ivan Tosics, 2001
25
Ascher, F. – op. cit., p. 401
Planificarea meta-urbana defineste planuri pentru oras, încearca sa le faca coerente,

descrie pasi strategici pentru executia lor si, în practica, tine seama de evenimentele care pot
aparea, de schimbarile care ar putea avea loc pentru a putea revizui, daca este cazul,
scopurile si mijloacele de realizare. În acest context, managementul strategic nu este o
procedura menita sa reduca incertitudinile – ceea ce ar fi nerealist într-o societate deschisa si în
schimbare – ci sa faca fata acestor incertitudini.
B. De la reguli stricte (care stabilesc ce trebuie facut) la reguli de eficienta (care definesc
performantele de obtinut)
Planificarea urbana moderna a definit mijloacele de executie a proiectelor urbane prin
intermediul unor reguli simple si durabile: zonarea, densitatile, înaltimea etc. Prin natura lor regulile
erau stricte. Planificarea meta-urbana acorda importanta scopurilor care trebuie atinse si
încurajeaza actorii publici si privati sa gaseasca modalitati de realizare a celor mai eficiente
obiective pentru comunitate si pentru toate partile interesate. Aceasta cere noi modalitati de
expresie a calitatii urbane, de accesibilitate la echipamente si la facilitatile publice, standarde de
atins si, de asemenea, caracteristici formale. Designul calitativ urban este parte din aceasta noua
perspectiva, a unor reguli care acorda importanta mai mare rezultatelor decât mijloacelor, din punct
de vedere arhitectural si al peisajelor.
C. De la specializare spatiala la complexitate

Planificarea moderna a orasului, influentata de gândirea tayloriana si fordista, cauta rezultate
atât în specializarea si simplificarea functiilor urbane, cât si în alocarea lor în spatii deja distribuite.
Planificarea meta-urbana, influentata de noi modele de productivitate si management,
încearca mai putin sa simplifice realitatile complicate si mai mult sa „jongleze” cu teritoriile si
functiile complexe . Eficienta si durabilitatea pot fi mai bine atinse prin varietate, flexib ilitate si
reactivitate.
D. De la facilitati colective la facilitati si servicii individualizate

Planificarea moderna a orasului acorda prioritate raspunsurilor permanente, colective, masive si
omogene la cererile si nevoile de locuinte, transport si petrecere a timpului liber.
Planificarea meta-urbana ar trebui sa poata face fata cererilor variate si într-o continua
schimbare. Nu poate evita procesul de individualizare care a marcat evolutia societatii de secole.
În acelasi timp, reglementarile publice se confrunta cu o varietate sporita de nevoi si practici. De
aceea, planificarea meta-urbana trebuie sa integreze în proiectele sale ceea ce este cunoscut în
termeni de marketing “unul la unul”. Aceasta nu este o noua dezvoltare: dusul comun a devenit
baia; echipamentul comun si reglementarile publice furnizate de ceas sau de clopotel au devenit
ceasuri de mâna personale.
Dar planificarea meta-urbana nu este o piedica în ceea ce priveste socializarea,
organizarea si reglementarile firesti. Dimpotriva. Toate aceste noi facilitati si servicii, cât timp au
în vedere indivizii, stabilesc mecanisme comune care sunt din ce în ce mai complexe si mai scumpe.
Cu toate astea, serviciile si echipamentele traditionale, de la tramvaie la muzee, de la universitati la
stadioane nu vor disparea. Dar într-o societate mai mobila si bazata pe telecomunicatii în orasele
mari, designul si localizarea acestor echipamente se schimba consistent.
E. De la delimitarea public -privata la complicatiile public-private

Planificarea urbana moderna a dezvoltat orasul pe baza unei delimitari clare care atribuie
sectorului public responsabilitatea spatiilor externe, marea infrastructura si echipamentele comune
si sectorului privat responsabilitatea suprastructurii.
Planificarea meta -urbana se confrunta cu schimbari ale acestui model. Un numar sporit de
echipamente si infrastructuri sunt realizate prin parteneriatele public-private. Statutul legal si
practic al spatiilor este din ce în ce mai putin omogen si nu mai exista o distinctie clara între intern-
extern, infrastructura-suprastructura, echipamente -servicii.
F. De la interesul general substantial la interesul general procedural

Planificarea urbana moderna s-a bazat pe satisfacerea interesului general. Reglementarile arata
ca interesul comun este deasupra interesului individual.
Planificarea meta-urbana se confrunta cu o diversitate de interese care nu pot fi reduse la
un singur interes comun. Reprezentantii locali, statul si planificatorii orasului nu se mai pot
preface ca îsi bazeaza actiunile si propunerile lor pe interesul general.
G. De la regulile de organizare la regulile coordonatoare

Planificarea moderna a orasului a încercat sa gaseasca solutii la numarul vast de probleme cu
care se confrunta orasul (tehnice, spatiale, sociale si economice). Ele au definit reglementarile
indispensabile functionarii spatiale si dezvoltarii: organizarea transportului, a locuintelor etc.
Planificarea meta-urbana încearca sa elaboreze metode de dezvoltare si solutii de
negociere. Pentru a putea regla functionarea si dezvoltarea oraselor, se apeleaza la coordonare:
între actorii publici si privati, între comunitati si grupurile sociale si indivizi din toate domeniile:
tehnic, economic, social si spatial.
H. De la guvernarea oraselor la guvernarea urbana

Planificarea urbana moderna presupune o guvernare a orasului ce dispune de puteri importante
pentru a putea nu numai sa impuna regulile, dar si sa stabileasca cadrul pentru schimbare, sa poata
derula noi tipuri de proiecte si sa oblige la implicarea în desfasurarea activitatii de dezvoltare.
Aceasta autoritate este sustinuta de majoritatea institutiilor locale (de exemplu, scoli, universitati,
biserici si chiar de comertul local). Acest tip de guvernare a orasului difera de la tara la tara,
depinzând de com petentele atribuite de catre stat autoritatilor locale si regionale.
Planificarea meta -urbana se confrunta cu grupuri sociale diversificate, indivizi cu multiple
identitati, teritorii eterogene, o viata comunitara prolifica, dar efemera, mediatori firavi ca
profesorii, preotii, comerciantii locali, proprietarii de terenuri etc. De cele mai multe ori, ea trebuie
sa depinda de logica publica eterogena si de cea tehnico-economica privata.
Într-un astfel de context, planificarea meta-urbana pretinde schimbarea ideii de guvernare,
care astazi, ar trebui sa implice o noua modalitate de elaborare si executie a deciziilor publice,
care va consulta si va mobiliza cetatenii, partile interesate si diferiti experti în domeniu.
I. Teoriile design-ului urban referential si stilurile multiple

Planificarea meta-urbana mobilizeaza stiintele tehnice (în particular stiintele exacte,
modelarea si simularea) pentru a putea raspunde într-o maniera mai complexa necesitatilor si
conditiilor de viata din cadrul orasului. Astfel, planificarea meta-urbana contribuie la construirea
unor orase diversificate, genereaza alegeri si face schimbarea posibila. Aceasta deschidere este
exprimata si în termeni de estetica urbana si arhitecturala.
În concluzie, se poate spune ca aceasta planificare meta-urbana este:

- o planificare a sistemelor: are mai putin de -a face cu planurile decât cu sistemele prin care
se elaboreaza, se discuta si se negociaza;
- o planificare urbana reflexiva: analiza nu este finalizata înainte de elaborarea regulilor si
proiectelor, dar este prezenta permanent. Cunostintele si informatiile sunt mobilizate înainte, în
timpul si dupa actiune. Proiectul devine un instrument de cunoastere si interpretare;
- planificarea urbana concertata: designul si executia proiectelor sunt un rezultat al

interventiei multiplilor actori cu logica diferita si o combinatie a logicii lor;
- o planificare urbana multivariata : fiind reprezentata de elemente hibride, solutii multiple,
repetitii, diferente;
- o planificare urbana deschisa din punct de vedere stilistic care, eliberând designul de
ideologiile urbane si politico-culturale, creeaza un nou spatiu pentru alegerile formale si estetice.
4.3. Finantarea dezvoltarii urbane
4.3.1. Aspecte semnificative ale finantarii locale la nivel mondial26
Procesele economice si politice contemporane nu aveau cum sa ocoleasca administratiile

locale. Într-o analiza detaliata a contextului economic si financiar mondial actual, experti ai Bancii
Mondiale considera ca exista trei tendinte dominante la începutul secolului XXI27:
- descentralizarea;
- globalizarea;
- competitivitatea.
Aceste tendinte au un impact direct asupra administratiei locale, dar prima dintre ele îi modifica
în mod radical functiile si impune utilizarea unor resurse importante. Specialistii în domeniu
vorbesc chiar despre o teorema a bunastarii: bunastarea sociala se maximizeaza daca serviciile
publice sunt realizate de nivelul administrativ cel mai apropiat de cetateni.
Principiile care stau la baza acestei teorii au în vedere:
a) Aria de beneficii. Benefic iile sociale ale diverselor functii publice au arii de interes de
dimensiuni diferite (de exemplu, mici pentru o gradinita, mari pentru apararea nationala).
b) Principiul echivalentei fiscale. Daca o jurisdictie administrativa are ca sarcina o functie
publica , ea trebuie sa decida asupra cheltuielilor necesare în concordanta cu veniturile
disponibile. Un nou serviciu public implica cheltuieli suplimentare, care presupun
venituri suplimentare, deci taxe si impozite mai mari. De aici rezulta ca functiilor
transferate de administratia centrala celei locale si care se concretizeaza întotdeauna în
cheltuieli, trebuie sa le corespunda un nivel corespunzator al veniturilor, asupra carora
autoritatea locala trebuie sa detina controlul.
c) Principiul subsidiaritatii. Daca o functie publica poate fi realizata la un nivel
administrativ inferior, atunci aceasta trebuie sa conduca si sa finanteze realizarea
respectivei functii.
d) Principiul autonomiei. Daca o functie publica a fost transmisa în competenta unui nivel
al administratiei locale, atunci aceasta trebuie si decida discretionar (ad-hoc) privind
realizarea respectivei functii.
În acest context, pe plan european se manifesta un interes sporit pentru descentralizarea

financiara si macroeconomia administratiei locale. În centrul dezbaterilor si a reformelor
institutionale realizate în ultimii 20 de ani, au stat urmatoarele aspecte:
• majoritatea serviciilor sectorului public trebuie oferite de administratia locala deoarece
beneficiile sunt localizate, iar costurile mai reduse (economia de scara);
• guvernul central trebuie sa ofere numai servicii exclusiv nationale (aparare, politica
externa), acolo unde preferintele locale nu pot fi operationalizate;
26
Pamfil, C. – Descentralizare financiara, curs Master Universitatea de Arhitectura si Urbanism “Ion Mincu”,
Bucuresti, 2003
27
Bahl, R. – Fiscal Descentralization, World Bank Institute, 2000
• administratia locala trebuie sa se limiteze la acele servicii pe care piata nu reuseste sa

le ofere pentru fiecare comunitate locala si pentru care aceasta plateste printr-un nivel
scazut al taxelor locale;
• legatura strânsa dintre descentralizare si dezvoltare economica;
• economiile de scara în opozitie cu descentralizarea;
• concentra rea administratiilor locale;
• beneficiile unei reprezentari publice mai bune.
Tarile Europei Centrale si de Est au urmat dupa 1990 o traiectorie similara celor
occidentale, dar într-un ritm mult mai sustinut. Campioane ale reformelor în acest domeniu sunt
Cehia, Polonia si Ungaria , ale caror schimbari institutionale si legislative în domeniul
descentralizarii, al autonomiei financiare si al proprietatii administratiilor locale erau finalizate în
1994. Acest avans substantial, precum si situatia economica mult mai buna, au permis
municipalitatilor din aceste tari sa patrunda pe piata internationala de capital prin emisiuni de
obligatiuni de dimensiuni relativ importante.
Un exemplu atipic si interesant este cel al Rusiei. Reformatorii din aceasta tara, constient sau
nu, au realizat o schimbare institutionala în doua trepte de viteza: rapida si radicala în ceea ce
priveste piata de capital si mult mai lenta si superficiala în ceea ce priveste economia reala. În acest
context, tensiunile între cele doua domenii au devenit foarte puternice si au reprezentat unul din
motivele prabusirii pietelor rusesti în 1998. Astfel, administratiile locale din Rusia s-au trezit,
practic, în stare de faliment (conform afirmatiilor unui oficial al primariei din Moscova, doar acest
oras si Sankt Petersburg-ul se pot finanta în acest moment).
Cele doua fatete ale descentralizarii financiare în domeniul administratiei publice locale
sunt: încredintarea responsabilitatii cheltuielilor si încredintarea veniturilor necesare. Aceste
aspecte trebuie tratate unitar si corelat, deoarece altfel exista riscul aparitiei unor tensiuni grave atât
la nivelul capacitatii administratiei publice locale de a-si îndeplini sarcinile, cât si la nivelul
presiunilor asupra echilibrului bugetului de stat. În primul rând trebuie stabilit domeniul
responsabilitatilor transferate în competenta administratiei locale, iar apoi, în functie de marimea
acestuia, trebuie determinat volumul veniturilor alocate si, mai ales, modul în care se va face acest
lucru.
Experienta internationala de pâna acum arata ca exista doua abordari mai putin reusite ale
acestei probleme:
- experienta tarilor aflate în tranzitie din Europa Centrala si de Est, unde a existat un consens
mult mai mare în mediul politic asupra transferului de responsabilitati privind cheltuielile, decât
asupra nivelului si gradului de autonomie în domeniul veniturilor administratiei locale; în
consecinta, administratiilor publice locale le -au fost alocate venituri insuficiente si într-un cadru de
autonomie redus în raport cu responsabilitatile transferate, astfel încât capacitatea acestora de a oferi
cetatenilor servicii publice de calitate a fost afectata într-o masura semnificativa;
- experienta tarilor din America Latina, unde, dimpotriva, guvernele au transferat autoritatilor
locale mai întâi surse semnificative de venituri, fara un echivalent corespunzator în domeniul
responsabilitatilor asupra cheltuielilor; consecinta a fost ca la nivelul bugetelor locale s-a
manifestat tendinta de relaxare fiscala si de dezinteres pentru colectarea veniturilor, iar la nivelul
bugetului de stat a crescut presiunea asupra echilibrului acestuia, atât datorita dezechilibrului dintre
veniturile si cheltuielile transferate administratiei locale, cât si datorita manifestarii la nivelul
acesteia a constrângerilor bugetare "moi".
Trecând la analiza actualei stari de fapt în domeniul finantarii autoritatilor publice locale si
regionale se constata ca tendintele principale pe plan european, ce vor deveni realitate în
viitorul apropiat, se refera la:
a) clarificarea raporturilor dintre administratia centrala si cea locala/regionala;

b) reforma modului de furnizare a serviciilor publice la nivel local – privatizarea acestora;
c) facilitarea accesului administratiei publice locale/regionale la piata financiara si trecerea
la finantarea pe baza de proiect a investitiilor. Se constata totodata si cresterea numarului de
intermediari locali specializati în astfel de operatiuni;
d) necesitatea dezvoltarii pietelor financiare nationale;
e) claritate în ceea ce priveste procedurile de faliment ale administratiilor locale/regionale;
f) administratiile locale si regionale se confrunta în acest moment cu provocarea bunei
gestiuni ceea ce înseamna: audit intern de calitate, proceduri contabile mai clare si transparente;
g) autoritatile locale/regionale din Uniunea Europeana sunt supuse unor presiuni mari si unei
constrângeri bugetare dure, pentru a-si reduce nivelul datoriei în vederea încadrarii în criteriile
Tratatului de la Maastricht.
Specialistii din domeniu, autoritatile locale, marile banci de investitii au gasit solutii novatoare
la toate aceste provocari. Pe plan european, modelul american de finantare a autoritatilor
locale prin intermediul pietei de capital, prin emisiuni de obligatiuni municipale, prinde tot
mai multa consistenta, în ciuda distantei enorme care continua sa separe UE de S.U.A. din acest
punct de vedere. În Europa succesul cel mai notabil l-au obtinut autoritatile publice locale si
regionale germane care detin 49% din piata europeana a obligatiunilor municipale, urmate de catre
Elvetia (26%), Spania (9%) si Franta (6%).
4.3.2 Finantarea urbana alternativa

Finantarea programelor si proiectelor de dezvoltare reprezinta, în functie de complexitate, o
sarcina dificila pentru administratia locala. Prin scara si valoarea lor financiara, proiectele urbane
depasesc adesea puterea bugetului local si reclama mecanisme financiare complexe, deci o finantare
alternativa, adica mai mult decât o finantare din surse proprii.
4.3.2.1. Noi tipuri de bugete operationale
În contrast cu înregistrarile contabile care sunt retrospective, un buget este un proiect despre
viitoarele venituri si cheltuieli. Un buget este folosit ca metoda de a controla tranzactiile
financiare, dar si ca un instrument de management si planificare. Planificarea activitatilor si
obiectivele fiecarui serviciu sunt, de asemenea, incluse în buget.
În tabelul nr. 4.3. sunt descrise trei tipuri de bugete operationale (periodice), si anume:
- bugetul pe categorii de venituri si cheltuieli;
- bugetul bazat pe performante;
- bugetul pe programe.
Un buget poate fi o combinatie a mai multor tipuri din cele prezentate. Normal, bugetele locale
sunt planificate si aprobate pe baza categoriilor detaliate de venituri si cheltuieli. Fiecare tip de
buget operational difera în functie de felul în care sunt alocate fondurile pentru acoperirea
cheltuielilor si de orientarea bugetului: control, eficienta managementului sau planificare.
Tabelul nr. 4.3. – Tipuri de bugete
TIP DE BUGET CARACTERISTICI CRITERIU

Pe categorii de venituri si Cheltuielile si veniturile sunt Control
cheltuieli raportate la articolele bugetare
Bazat pe performanta Cheltuielile si veniturile sunt Eficienta managementului
raportate la rezultatele muncii
Pe programe Cheltuielile si veniturile sunt Planificare/Impact

raportate la scopurile publice
Atât bugetul pe programe, cât si bugetul bazat pe performanta folosesc indicatori de masurare a
performantei financiare si operationale, dar cele doua bugete se axeaza pe lucruri diferite. Un buget
bazat pe performanta pune accentul pe eficienta managementului, în timp ce un buget pe
programe subliniaza beneficiile pe care comunitatea locala le câstiga de pe urma cheltuielilor
facute de autoritatea locala.
A. Bugetul bazat pe performanta
Un buget bazat pe performanta aloca sume de bani diferitelor programe din cadrul
organizatiei, dar si detaliaza nivelul de calitate al serviciilor care sunt prevazute în buget.
Calitatea serviciilor este identificata folosindu-se niveluri de performanta. Pe lânga cos turile de
control, orientarea prioritara a acestui tip de buget este de a îmbunatati managementul intern
al programului. Un exemplu de buget bazat pe performanta este prezentat în tabelul nr. 4.4.
Tabelul nr. 4.4. – Exemplu de buget bazat pe performanta
Întretinerea drumurilor Suma

Masuri de îmbunatatire a performantei
Drumuri asfaltate cu balast stabilizat
Kilometri de asfalt: 10
Cost per km: 4.000.000 lei
Cost subtotal 40.000.000 lei
Drumuri de readus în circuit
Kilometri de readus în circuit: 5
Cost per km: 1.500.000 lei
Cost subtotal 7.500.000 lei
Costuri totale de întretinere a drumurilor 47.500.000 lei
Avantajul esential al bugetului bazat pe performanta este ca ilustreaza atât activitatile, cât
si serviciile administratiei locale. Nive lurile relative ale serviciilor si fondurile consumate pe
diferite activitati arata care sunt prioritatile municipalitatii. În afara faptului ca furnizeaza informatii
legate de evaluarea cantitatii, calitatii si productivitatii bugetului municipal, acest buget asigura
suficiente informatii autoritatilor locale pentru a decide daca prioritatile sunt corect stabilite.
B. Bugetul pe programe
Bugetul pe programe se diferentiaza de bugetul traditional în ceea ce priveste pregatirea,

analizarea si prezentarea bugetului. În loc sa se axeze pe ceea ce o administratie locala
achizitioneaza, un buget pe programe aloca sume de bani programelor mari, axându-se pe
rezultatele ce se asteapta a se obtine în urma desfasurarii activitatilor si serviciilor. Domeniile
programelor identificate, de obicei, de catre autoritatile locale sunt lucrari publice, servicii de
recreere, servicii sociale si de gospodarie comunala.
Punctul de referinta al elaborarii bugetului de programe este faptul ca permite
reprezentantilor administratiei locale sa gândeasca bugetul într-o maniera care lasa loc
îmbunatatirii sistemului decizional privind obiectivele organizatiei. Într-un buget de programe,
veniturile si cheltuielile se leaga de obiectivele comunitatii stabilite pe o perioada de mai multi ani
si formulate prin declaratii de politica financiara. Un buget pe programe identifica rezultatele
anticipate ale acestor investitii. Un exemplu de buget pe programe este prezentat în tabelul nr. 4.5.
Tabelul nr. 4.5. – Exemplu de buget pe programe
Program Suma
Fluidizarea traficului:
Transport public 2.000.000.000 lei
Semaforizare, marcaje 1.000.000.000 lei
Subtotal 3.000.000.000 lei
Servicii de recreere:
Parcuri 1.000.000.000 lei
Biblioteci 1.000.000.000 lei
Subtotal 2.000.000.000 lei
TOTAL 5.000.000.000 lei
Beneficiile obtinute în urma folosirii unui buget pe programe ca un instrument primar de

operare a finantelor publice sunt:
• datele financiare sunt prezentate într-un mod transparent;
• se încurajeaza o administrare locala mai eficie nta si mai coordonata;
• axarea bugetului pe prioritatile comunitatii si pe posibilitatile financiare ale acesteia.
Aceste doua tipuri de buget se elaboreaza în functie de obiectivele propuse în conditiile largirii
orizontului de referinta la un numar mai mare de ani. De la un buget de mijloace, care are o
finantare anuala, se trece la bugetul de programe, în care se înscriu cheltuielile legate de realizarea
unor obiective pe termen mediu si lung.
Bugetul pe programe reflecta ansamblu cheltuielilor pentru un obiectiv cu repartizarea
creditelor bugetare ce se deschid anual în scopul propus.
Pentru a aprecia oportunitatea cheltuielilor publice se porneste de la comparatia dintre costuri si
avantajele actualizate ale realizarii unui obiectiv. Acest criteriu de baza a elaborarii bugetelor în
aceste moduri este completat cu ipoteza repartitiei optime a veniturilor. În acest scop, este necesara
structurarea cheltuielilor fiecarei institutii publice pe programe specifice atributiilor acesteia,
precum si formularea de criterii concrete de performanta adaptate la particularitatile fiecarui sector
de activitate pentru evaluarea eficientei, eficacitatii si economicitatii programelor cu finantare
bugetara si pe ansamblul bugetului.
4.3.2.2. Creditele nerambursabile
Creditele nerambursabile din programele de asistenta internationala reprezinta o alta sursa

importanta de finantare a unor proiecte de dezvoltare. Pentru Europa Centrala si de Est, ultimii 10
ani de asistenta internationala au adus fonduri de dezvoltare nerambursabile, directionate catre
autoritatile locale, prin programele PHARE, SAPARD si ISPA.
Aceasta sursa este, însa, o alternativa nedurabila, care se adreseaza unei nevoi urgente,
considerate de stricta necesitate de catre finantator.
c Programul PHARE a fost orientat catre consolidarea institutionala, sustinerea

investitiilor, dezvoltarea regionala si sociala, restructurarea industriala si dezvoltarea IMM-
urilor, având ca scop întarirea institutiilor democratice, a administratiei publice si a
organizatiilor care au responsabilitatea imple mentarii efective si eficiente a legislatiei
comunitare.
Sprijinul acordat prin Programul PHARE vizeaza:
• dezvoltarea institutionala;
• sprijin pentru investitii.
c SAPARD 28 este programul menit sa sprijine eforturile facute de catre tarile Europei
Centrale si de Est în perioada de pre -aderare, prin care ele îsi pregatesc participarea la
politica agricola comuna si la piata unica. Prin intermediul programului SAPARD sunt finantate
proiecte în urmatoa rele domenii:
a) îmbunata tirea competitivitatii produselor agricole si comercializarea produse-lor agricole
si piscicole;
b) îmbunatatirea infrastructurii pentru dezvoltarea rurala si agricola;
c) dezvoltarea economica a zonelor rurale;
d) dezvoltarea resurselor umane.
c ISPA 29 este instrumentul de finantare destinat statelor candidate în vederea dezvoltarii

a trei sectoare:
- Protectia mediului înconjurator. Programul ISPA se concentreaza pe investitiile legate
de directivele de mediu a caror implementare solicita costuri importante. Aceste domenii sunt
urmatoarele: rezerva de apa potabila, tratarea apelor reziduale, administrarea deseurilor solide si
a celor periculoase si poluarea aerului.
- Dezvoltarea infrastructurii de transport. ISPA contribuie la finantarea reabilitarii si
dezvoltarii cailor ferate, drumurilor, porturilor si aeroporturilor, tinând cont de cerintele impuse
pentru un transport durabil si intermodal.
- Asistenta tehnica - Sprijin pentru pregatirea proiectelor ce urmeaza sa fie finantate.
4.3.2.3. Parteneriatele public - private
Parteneriatul reprezinta, într-o acceptie generala, o relatie de strânsa colaborare între doua
sau mai multe parti având obiective comune, specifice, bine articulate si responsabilitatile
corect si bine distribuite, unde riscurile, costurile si profitul sunt împartite în mod egal.
Construirea unui parteneriat presupune:
• implicarea elementelor cooperarii;
• includerea elementelor de management prin intermediul unui „sistem administrativ” sau
„institutional” stabilit de comun acord între parteneri.
Parteneriatul public-privat (PPP) în domeniul dezvoltarii urbane este considerat un instrument

important în dinamica proiectelor urbane si prezinta caracteristici comune atât pentru sectorul
public, cât si pentru sectorul privat. Deoarece externalitatile unor astfel de proiecte afecteaza atât
piata, cât si posibilitatile de interventie a statului, realizarea unui parteneriat între cele doua
componente a devenit necesara.
Exista, în literatura de specialitate, mai multe definitii ale parteneriatelor dintre sectorul public
si cel privat. Astfel, parteneriatele public – private reprezinta:
• „colaborarea dintre sectorul public si cel privat, în care fiecare contribuie la
planificarea si la mobilizarea resurselor necesare pentru realizarea unui obiectiv”30. Formele
de parteneriat depind de motivul si de obiectivele partilor implicate. Exista multe combinatii de
parteneriate public-privat care pot merge de la colaborarea fara o legatura formala, pâna la societati
mixte cu riscuri si beneficii împartite.
28
Special pre-Accession Programme for Agriculture and Rural Development (Programul Special de pre-Aderare pentru
Agricultura si Dezvoltare Rurala)
29
Instrument for Structural Policies for pre-Accession (Intrumentul pentru Politici Structurale de pre-Aderare)
30
McNulty, R.H. – Public Private Partenerships in Urban Revitalisation in USA, seminar OECD: Government
Relationships in Urban Development, Turkey, 1984
• asocieri coope rative între un partener public si unul privat pentru realizarea unui scop
comun si în care riscul, costurile si profiturile sunt distribuite proportional între parti. PPP
sunt cel mai adesea folosite de managerii urbani pentru finantarea proiectelor, desi parteneriatul
poate avea, de asemenea, o functie în schimbul de experienta si cunostinte. Prin cooperarea
financiara, riscurile pot fi împartite si dispersate si mai multe surse de capital pot fi generate. PPP
îsi gasesc utilitatea în dezvoltarea urbana pe scara larga si în proiecte de infrastructura. Proiectele de
dezvoltare urbana conduc ele însele la parteneriate public - private, daca au un grad înalt de multi-
functionalitate si un grad scazut de colectivitate. Proiectele sunt multifunctionale daca contin mai
multe functiuni (case, birouri, magazine etc.). Noncolectivitatea furnizeaza munca în afara pietei si
posibilitatea egalizarii costurilor si câstigurilor pentru diferite elemente de proiect (subventie
încrucisata).
• cooperarea dintre oameni si organizatiile din sectorul public si privat, pentru obtinerea
unor beneficii reciproce (Holland,1984).
Teoretic, aceste definitii stabilesc, într-o anumita masura, care este motivatia partenerilor
publici si privati pentru instituirea unui parteneriat. Accentul se pune pe beneficiul reciproc, si
anume: „complementaritatea sectoarelor, faptul ca munca unuia poate îmbunatatii performanta
altuia”(Kloppenborg, 1987).
De fapt, motivul realizarii unui PPP, difera de la proiect la proiect si depinde foarte mult de
scopurile partenerilor implicati. În general, motivatiile pentru aplicarea unui PPP ca si
mecanism, sunt:
• rezolvarea unei probleme foarte complexe sau la scara înalta, prin intermediul unui sistem
care nu este piata pura sau stat pur;
• folosirea la maximum a caracteristicilor sectoarelor publice si private;
• sporirea beneficiilor reciproce;
• cresterea nivelului de trai din mediul urban;
• sporirea nivelului de investitii în oras;
Caracteristicile parteneriatului public-privat 31 au în vedere:
• un efort de colaborare, între oamenii din organizatiile din sectorul public si privat (si
comunitate), fapt ce implica o alianta de interese;
• fiecare partener contribuie la planificarea generala cu propriile sale resurse;
• lucreaza împreuna pentru a adopta decizii privind obiectivele, care îi angajeaza în mod
reciproc si pentru beneficiul reciproc;
• au responsabilitati si roluri limpede fixate, implicând un anumit tip (legal) de structura
organizatorica;
• presupune acceptarea comuna a riscurilor.
În rolul lor traditional, sectoarele publice si private au anumite abilitati si resurse. Pe acestea le
duc într-un parteneriat. Ele sunt importante în stabilirea punctelor tari care pot fi gasite în fiecare
partener individual si pot fi descrise în urmatorul fel32:
a. Abilitatile sectorului public:
• Formularea unor politici/programe (folosirea terenurilor, locuinte, fiscalitate, mediu urban
etc.).
• Expertiza în cunostinte despre: planificare fizica; asigurarea terenurilor/dezvoltarea
acestora; locuinte; asigurarea infrastructurii (investitii, îndeplinire, operare si întretinere);
31
Pennink, C. - Parteneriatul public-privat în dezvoltarea urbana, The HIS, Rotterdam (traducere realizata de catre
Vrabete Mihaela, Universitatea Tehnica Cluj – Napoca)
32
Pennink, C. – op. cit.
facilitati publice; servicii municipale.

• Planificare si abilitare si posibilitati legale: plan urbanistic general; proces pentru acord
(permisiuni); sistem de reglementare (coduri); acces la terenuri; putere de expropriere.
• Instrumente financiare: taxe (permisivitati); subventii si subsidii; garantii.
• Canale de comunicare cu comunitatea.
b. Abilitatile sectorului privat:
• Cunostinte despre piata si despre cerintele pentru anumite produse (locuinte, birouri,
proprietati industriale ).
• Expertiza în/cunostinte despre: proiectele comerciale (scara, complexitate); planificarea
proiectului (planificarea calendaristica, fazarea, analizarea investitiilor, analizarea
produselor/pietei, conducerea riscului); conducerea proiectului si finantelor (cunoasterea
preturilor, eficienta, adoptarea deciziilor în mod flexibil, proceduri de negociere).
• Acces la: resursele financiare/investitori; sfat extern (studii ale pietei, analize legale,
contractuale si financiare); retele.
• Canalele de comunicare/intermediar între viitorii consumatori, investitori si finantatori.

Manegment Urban

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Manegment Urban

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitolul

4 Managementul urban – un mod

4.1. Abordari conceptuale privind managementul urban

4.1.1. Clarificarea notiunii de management urban

Conceptul de management urban a aparut la sfârsitul anilor ’80 în tari le dezvoltate si a

Înainte de a da defini managementului urban trebuie subliniate trei aspecte 2:

CINE Nivel de decizie è Structura organizatorica

4.1.2. Misiunea si scopurile managementului urban

c Înconceptia specialistilor francezi, managementul urban are 4 misiuni specifice8:

Tabelul nr. 4.1. - Relatia misiuni / activitati în managementul urban

Misiune Amenajare Animare Solidaritate Securitate

O amenajare urbana reusita este generatoare de animare a orasului, de intensificare a

Figura nr. 4.2. - Obiectivele managementului urban

c Comisia Natiunilor Unite pentru Asezarile Umane stabileste obiectivele

4.1.3. Managerii urbani

- sa se asigure ca investitiile publice si private se completeaza reciproc;

În aceste conditii, se poate spune ca managerii urbani trebui sa actioneze ca9:

4.1.4. Instrumentele managementului urban

A. Guvernarea regiunilor urbane

Regiunile urbane functionale, ca o unitate economica sociala si spatiala, depasesc limitele

B. Retele le urbane strategice

Aliantele strategice între companii sunt un raspuns la procesele fundamentale de

4.2. Rolul planificarii în fundamentarea unui management urban eficient

„Planificarea urbana este un instrument care ajuta la gasirea raspunsurilor la întrebarile

Planificarea este „un proces care dirijeaza si sprijina dezvoltarea si schimbarea, ca

O definitie a planificarii poate rezulta si din caracteristicile sale :

4.2.1. Formele planificarii

Tabelul nr. 4.2. – Diferente între planificarea strategica si cea clasica15

Planificarea strategica Planificarea clasica

Avantajele planificarii strategice sunt:

A. Planificarea statutara si planificarea fizica

- Planificarea statutara este sistemul de planificare stabilit si specificat prin intermediul

B. Planificarea orientata catre implementare

Pal Baross a descris planul de actiune ca având urmatoarele caracteristici de baza:

Institutii si alti actori implicati

Figura nr. 4.3. - Procesul unui plan de actiune16

Un plan strategic pregateste baza geografica, economica si sociala a orasului pe

Analiza câmpului de forte

Figura nr. 4.4. - Legatura dintre planul strategic si planul de actiune18

C. Relatiile dintre diferitele forme de planificare

Figura nr. 4.5. - Relatiile dintre planul statutar, strategic si de actiune19

Tip Componente de baza

Plan fizic baza legala

Plan fizic financiar ins

Plan politici fizic financiar institutional angajare

fizic = întotdeauna fizic = nu întotdeauna sau partial

Figura nr. 4.6. - Relatia dintre diversele categorii de planuri 20

4.2.2. Obiectivele planificarii urbane

Dezvoltarea si modernizarea sistemelor urbane sunt influentate în mare masura de politicile

Politicile urbane au rolul de a atenua diferentele legate de alocarea si distribuirea resurselor

dezvoltare urbana, autoritatile publice au în vedere corelarea respectivelor programe cu politicile

c Politici în domeniul terenului

Îmbunatatirea conditiilor de locuit, ca obiectiv al politicii urbane, vizeaza perfectionarea

c Protectia mediului natural

sustinuta de un cadru institutional si legislativ adecvat. Obiectivele cuprinse în strategiile urbane

4.2.3. Influentele planificarii asupra dezvoltarii

Planificarea influenteaza dezvoltarea propriu-zisa în patru moduri. Acestea sunt: motivatia,

mai necesare când administratia

restrictii Integrarea bugetelor

mai posibile când administratia

Figura nr. 4.7. – Mijloace de influentare a dezvoltarii 22

4.2.4. Particularitati ale sistemelor de planificare în tarile UE

Date fiind gama si diversitatea influentelor, abordarile de comparare a diferitelor sisteme de