MOARA CU NOROC

de IOAN SLAVICI

1. NUVELA. NUVELA PSIHOLOGICĂ

Nuvela este opera epică, în proză, cu o acţiune mai dezvoltată decât schiţa, cu un singur fir narativ,
având o intrigă mai complicată, ce determină conflicte puternice prin care se evidenţiază caracterul
mai multor personaje.
Caracteristicile nuvelei:
• prezintă cel mai adesea fapte verosimile
• un singur fir narativ, un singur conflict
• intriga este riguros construită deoarece ea stabileşte conflictul
• respectă de obicei succesiunea momentelor subiectului literar
• accentul se pune mai mult pe personaj decât pe acţiune
• timpul şi spaţiul sunt limitate, dar mult mai ample decât în schiţă
• de obicei perspectiva narativă este obiectivă, naraţiunea se face la persoana a
III-a
După citeriul tematic, nuvelele se clasifică în: nuvelă istorică, nuvelă psihologică, nuvelă
fantastică, nuvelă filozofică. Moara cu noroc de Ioan Slavici se încadrează în categoria nuvelei
psihologice.
Nuvela psihologică prezintă viaţa interioară a personajelor sub presiunea unor situaţii neobişnuite.
Caracteristicile nuvelei psihologice:
• acţiunea este mai complicată, chiar dacă se respectă structura clasică a
momentelor subiectului
• incipitul şi finalul concentrează semnificaţia întregii acţiuni
• personajele trăiesc într-un mediu actual şi familiar
• conflictele exterioare determină conflictele interioare
• analiza psihologică vizează atât individul, cât şi mentalul colectiv
• procedeele prin care se dezvăluie trăirile personajelor sunt: monologul
interior, dialogul, stilul indirect liber
• personajele sunt mobile, în sensul că se modifică profund de-a lungul acţiunii
• naratorul este cel mai adesea omniscient, observându-se o tendinţă spre
obiectivare

2. MOARA CU NOROC
Ioan Slavici face parte, alături de Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale şi Ion Creangă, din
galeria marilor clasici ai literaturii române. Scriitorul se inspiră în nuvelistica sa din viaţa satului
ardelean, fiind un deschizător de drumuri pentru proza secolului XX. Lumea satului este
reconstituită realist, autorul face în permanenţă apel la tradiţie, la moravuri şi obiceiuri, personajele
conformându-se obligatoriu unei mentalităţi tradiţionale. De la descrierile idilice ale satului
ardelean, Slavici va trece treptat la nuvele care au în centru tragismul unei existenţe. Opera sa este
clasică în măsura în care putem găsi coresponedenţe evidente între nuvelele şi romanele sale şi
tragedia greacă. Asemeni personajelor din tragediile greceşti, personajele lui Slavici sunt victimele
unui destin neiertător. Un exemplu elocvent pentru susţinerea acestei idei este personajul Ghiţă din
Moara cu noroc. Dorind să se îmbogăţească cu orice preţ, Ghiţă încalcă o lege veche conform căreia
trebuie să te mulţumeşti cu ceea ce ţi-a oferit viaţa şi să nu încerci să obţii mai mult prin mijloace
imorale şi nelegale. Pentru că a încălcat această lege tradiţională este pedepsit prin ruinarea propriei
sale familii. Elementele de modernitate ale operei lui Slavici sunt date de analiza psihologică prin
intermediul căreia autorul pune în evidenţă transformările personajelor la nivel psihologic.
 Nuvela Moara cu noroc a fost publicată în volumul de debut Novele din popor. Viziunea
despre lume a scriitorului se observă din abordarea unei duble formule: realismul psihologic şi
clasicismul. Naraţiunea realistă este obiectivă, realizată la persoana a III-a de către un narator
omniscient, omniprezent şi neimplicat. Pe lângă perspectiva obiectivă a naratorului, se observă o
altă tehnică narativă folosită de Slavici şi anume tehnica punctului de vedere din intervenţiile
bătrânei. Nuvela este construită după principiul ciclic, începând şi sfârşindu-se cu replicile bătrânei
care conferă unitatea şi sensul textului. La început, cuvintele bătrânei fixează teza morală a nuvelei,
conform căreia omul trebuie să se mulţumească cu ce are: „- Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa,
căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit.” Nerespectarea acestui principiu
de viaţă va aduce cu sine sfârşitul tragic al personajelor, exprimat în final de bătrână prin replica:
„Simţeam eu că nu are să iasă bine: dar aşa le-a fost dată.”
Slavici este un autor moralist şi de aceea tema nuvelei va surprinde influenţa nefastă a dorinţei
de înavuţire şi procesul de dezumanizare al individului ca urmare a acestei obsesii pentru bani.
Problematica nuvelei se poate stabili din mai multe perspective: socială (urmăreşte încercarea lui
Ghiţă de a-şi schimba statutul social), morală (prezintă consecinţele obsesiei pentru bani asupra
liniştii sufleteşti a personajului) şi psihologică (prezintă conflictul interior al lui Ghiţă între dorinţa
de a rămâne om cinstit şi dorinţa de a se îmbogăţi). Viziunea clasică a autorului poate fi observată
din opţiunea pentru sfârşitul tragic al personajelor implicate în confict. Ca şi în tragediile greceşti,
tragismul este generat de forţa implacabilă a destinului care pedepseşte orice încălcare a normelor,
iar pedeapsa nu poate fi decât moartea.
Titlul nuvelei este bivalent: conţine şi şansa de îmbogăţire a lui Ghiţă, dar şi ameninţarea
morţii ascunsă sub ademenitoarea aparenţă a norocului.
Acţiunea se desfăşoară pe parcursul unui an, situat între două repere temporale cu valoare
religioasă: de la Sfântul Gheorghe pâna la sărbătorile de Paşte. Nuvela debutează cu mutarea
familiei lui Ghiţă la hanul „Moara cu noroc”, pe care îl ia în arendă. Motivul acestei schimbări în
viaţa familiei este determinat de dorinţa lui Ghiţă de a scăpa de sărăcie. Incipitul nuvelei fixează,
prin intermediul cuvintelor bătrânei, teza morală a textului care se referă la faptul că omul trebuie să
se mulţumească cu ce i-a fost dat de către divinitate şi să nu încerce să-şi schimbe destinul.
Expoziţiunea fixează spaţiul unde se petrece acţiunea şi anume hanul „Moara cu noroc”. Acesta
este situat la o răscruce de drumuri, fiind un loc izolat: „De la Ineu drumul de ţară o ia printre
păduri şi peste ţarine, lăsând la dreapta şi la stânga satele aşezate prin colţurile văilor. Timp de un
ceas şi jumătate drumul e bun; vine apoi un pripor, pe care îl urci, şi după ce ai coborât iar în vale,
trebuie să faci popas, să adapi calul ori vita din jug şi să le mai laşi timp de răsuflare, fiindcă drumul
a fost cam greu, iară mai departe locurile sunt rele.”. Slavici nu alege întâmplător acest topos al
hanului deoarece faptele relatate nu puteau avea loc decât departe de ochii lumii, într-un loc în care
semnele părăsirii sunt peste tot şi anticipează destinul familiei lui Ghiţă: „În cele din urmă arândaşul
a zidit cârciumă la un loc mai potrivit, depărtare de câteva sute de paşi de râuleţ, iară moara a rămas
părăsită, cu lopeţile rupte şi cu acoperământul ciuruit de vremurile ce trecuseră peste dânsul.”
La început, scopul nobil de a scoate familia din starea de sărăcie este satisfăcut prin munca
cinstită a hangiului, prin priceperea şi hărnicia sa. Firul existenţei liniştite se rupe însă în momentul
în care la han apare un personaj straniu, Lică Sămădăul, eveniment care constiuie intriga nuvelei.
Acesta este întruchiparea Răului care corupe, dar în acelaşi timp este şi expresia vitalităţii şi a
energiei, a vicleniei şi a capacităţii de a convinge. Apariţia lui Lică echivalează cu începutul
sfârşitului familiei lui Ghiţă. Încă de la început, cei doi soţi îi intuiesc caracterul, dar dorinţa de
îmbogăţire este mai puternică. Carcaterul puternic al Sămădăului şi dorinţa acestuia de a subordona
destinul celorlalţi se observă din felul în care îi impune lui Ghiţă să-l ajute: „Eu sunt Lică
Sămădăul... Multe se zic despre mine, şi dintre multe, multe vor fi adevărate şi multe scornite. [...]
Eu voiesc să ştiu totdeauna cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice şi cine ce face, şi
voiesc ca nimeni în afară de mine să nu ştie. Cred că ne-am înţeles?!”
Desfăşurarea acţiunii urmăreşte dezumanizarea treptată a lui Ghiţă, care devine stăpânit de
patima banului. Hangiul acceptă colaborarea cu Lică, devenind treptat părtaş la afacerile necurate
ale acestuia. La început, îşi ia măsuri de apărare împotriva lui Lică: merge la Arad să-şi cumpere
două pistoale, îşi cumpără doi câini pe care îi asmute împotriva turmelor de porci şi îşi angajează
încă o slugă. Dar aceste măsuri sunt inutile, deoarce patima banului îi modifică personalitatea şi îl
înstrăinează de familie. Devine din ce în ce mai ursuz, are reacţii violente faţă de Ana şi faţă de
copii, nu îi mai face plăcere să-şi petreacă timpul cu ei şi ajunge chiar să-i considere o piedică în
procesul său de îmbogăţire. Slavici se dovedeşte a fi un fin psiholog deoarece descrie cu
minuţiozitate îndoielile lui Ghiţă, conflictul său interior care se dă între dorinţa de a rămâne un om
cinstit şi de a păstra unitatea şi fericirea familiei şi dorinţa de îmbogăţire. Aceste frământări sunt
redate cu ajutorul monologului interior: „Ei! Ce să-mi fac?... Aşa m-a lăsat Dumnezeu!... Ce să-mi
fac dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea?Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are cocoaşe
în spinare.” Autorul analizează drama de conştiinţă a personajului. Semnificaţia tensiunilor
interioare este una morală, scriitorul dovedindu-se preocupat în mare măsură de mutaţiile care au
loc la nivelul conştiinţei personajului. Deşi starea materială este înfloritoare, Ghiţă ajunge să-şi
piardă încrederea în sine. Felul în care Lică îi manipulează deciziile schimbă nu numai propria
percepţie asupra lui, dar şi felul în care îl văd ceilalţi: Ana va ajunge în final să-l considere „o
muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti”. Încearcă să-şi rezolve conflictul interior după ce este chemat
să depună mărturie în cazul uciderii unei femei şi a unui copil. Prin faptul că jură strâmb la proces,
acoperindu-l pe Lică, devine complice la crimă. Hotăreşte totuşi să-l trădeze pe acesta, cu ajutorul
jandarmului Pintea. Nu este sincer însă nici cu Pintea şi acest lucru îi va aduce pieirea. Îi va oferi
dovezi jandarmului despre vinovăţia lui Lică, numai după ce îşi va opri jumătate din sumele aduse
de acesta. Greşeala esenţială a lui Ghiţă este că, deşi doreşte să revină la drumul cel bun, nu este
onest până la capăt nici faţă de sine, dar nici faţă de Lică sau Pintea.
Punctul culminant prezintă imaginea ultimei trepte de degradare morală a personajului. Orbit
de dorinţa de a se răzbuna pe Lică, îşi părăseşte soţia în ziua de Paşte, lăsând-o astfel drept momeală
în braţele Sămădăului. Speră până în ultimul moment că degradarea sa morală nu se va extinde şi
asupra Anei şi că aceasta va rezista ispitei reprezentate de Lică. Dezgustată însă de laşitatea lui
Ghiţă, care se înstrăinase de ea şi de familie, într-un gest de răzbunare Ana i se dăruieşte lui Lică,
deoarece în ciuda nelegiurilor comise, Lică e „om”, pe când Ghiţă „nu e decât o muiere îmbrăcată
în haine bărbăteşti”.
Deznodământul presupune rezolvarea conflictului interior, şi apoi al celui exterior.
Dezumanizarea totală a lui Ghiţă şi dovada incapacităţii lui de a reveni pe drumul iniţial, este
subliniată prin gestul lui final de a-şi ucide soţia. Nu o omoară pe Ana din cauza orgolilului de soţ
înşelat, ci datorită mustrărilor de conştiinţă pentru că a influenţat şi decăderea ei morală: „Simt
numai că mi s-a pus ceva de-a curmezişa în cap şi că nu pot să te las viuă în urma mea. Acu, urmă el
peste puţin, acu văd c-am făcut rău şi dacă n-aş vedea din faţa ta că eu te-am aruncat ca un ticălos în
braţele lui, pentru ca să-mi stâmpăr setea de răzbunare, dacă mai adineaoră l-aş fi găsit aici, poate că
nu te-aş fi ucis.” Ghiţă este şi el ucis de Răuţ, la ordinul lui Lică. Pentru a nu se lăsa prins de
jandarul Pintea, Lică ia decizia de a-şi lua viaţa, izbindu-se cu capul de un copac. Un foc teribil
mistuie hanul „Moara cu noroc”, purificând astfel locul de toate relele săvârşite.
Finalul nuvelei este de o simplitate clasică. Bătrâna, ca ultim martor al destinelor personajelor,
afirmă: „Simţeam eu că nu are să iasă bine: dar aşa le-a fost dat.” Nimic nu stă mai presus de
destinul omului şi aici se creează din nou o punte între tragedia clasică şi mentalitatea populară
românească.
 3. PERSONAJUL PRINCIPAL: GHIŢĂ. RELAŢIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE:
GHIŢĂ ŞI LICĂ SĂMĂDĂUL
Ghiţă este personajul principal al nuvelei Moara cu noroc, fiind un personaj complex, al cărui
destin ilustrează consecinţele nefaste ale dorinţei de înavuţire. Caracterizarea lui se realizează atât în
mod direct, cât şi indirect, portretul acestuia însumând o varietate de trăsături condradictorii. De
asemenea, se foloseşte ca modalitate de caracterizare monologul interior. Fiind vorba de o nuvelă
psihologică, personajul este urmărit în evoluţie. La început se precizează că este un o cu voinţă
puternică, harnic şi perseverent, care vrea să-şi scape familia de sărăcie. Spre deosebire de soacra sa,
identifică sărăcia cu lipsa de demnitate, nu cu liniştea. Vine la Moara cu noroc pentru că îşi iubeşte
familia şi doreşte o viaţă mai bună pentru aceasta. Atâta timp cât se dovedeşte un om de acţiune,
mobil, cu iniţiativă, lucrurile merg bine, cârciuma aduce profit, iar familia trăieşte în armonie.
Datorită ambiţiei şi hărnicei transformă hanul într-un loc cunoscut şi apreciat de călători: „Abia
trecuseră dar câteva luni după St. Gheorghe, şi drumeţii mai umblaţi nu ziceau că are să facă popas
la Moara cu noroc, ci că se vor opri la Ghiţă, şi toată lumea ştia cine e Ghiţă şi unde e Ghiţă, iar
acolo, în vale, între pripor şi locurile rele, nu mai era Moara cu noroc ci cârciuma lui Ghiţă.” Bun
meseriaş, om harnic, blând şi cumsecade, Ghiţă doreşte să agonisească bani ca să-şi angajeze vreo
zece calfe pentru un atelier de cizmărie. Aspiraţia lui este firească şi nu depăşeşte limitele firescului.
Apariţia lui Lică Sămădăul la han tulbură echilibrul familiei, dar şi pe cel interior, al lui Ghiţă.
Cu toate că îşi dă seama că Lică reprezintă un pericol pentru el şi pentru familia lui, nu se poate
sustrage ispitei malefice pe care acesta o exercită asupra sa, deoarece tentaţia îmbogăţirii este mare:
„se gândea la câştigul pe care l-ar putea face în tovărăşia lui Lică, vedea banii grămadă înaintea sa
şi i se împăienjeneau parcă ochii.” Ghiţă îşi ia la început toate măsurile de precauţie împotriva lui
Lică: merge la Arad să-şi cumpere două pistoale, îşi ia doi câini pe care îi asmute împotriva
turmelor de porci şi angajează o slugă credincioasă, pe Marţi, „un ungur înalt ca un brad.” Din
momentul legării acestei „prietenii” începe procesul iremediabil de înstrăinare a lui Ghiţă faţă de
familie. El devine o victimă a lui Lică numai pentru că acesta îi descoperă slăbiciunea pentru bani.
Aceste schimbări sunt prezentate în mod direct de către narator: Ghiţă devine „de tot ursuz”, „se
aprindea pentru orişice lucru de nimic”, „nu mai zâmbea ca înainte, ci râdea cu hohot, încât îşi
venea să te sparii de el”, iar când se mai juca, rar, cu Ana „îşi pierdea repede cumpătul şi-i lăsa urme
vinete pe braţ”. Devine mohorât, violent, îi plac jocurile crude, primejdioase, are gesturi de
brutalitate neînţeleasă faţă de Ana şi faţă de copii.
Transformarea radicală care se produce în caracterul personajului este determinată de patima
acestuia pentru bani. Ezită între două opţiuni, una reprezentată de Ana, care include valorile familiei,
iubirea, cinstea, „liniştea colibei”, iar cealaltă de Lică, reprezentând atracţia pentru bani prin
mijloace necurate. Descompunerea sa morală este progresivă, mergând de la izolarea şi înstrăinarea
de familie până la complicitate la hoţii şi crime. La început, personajul oscilează între atracţia
pentru bani şi dorinţa de a rămâne un om cinstit, ceea ce îl transformă într-un personaj tragic. Deşi
iniţial pare plin de voinţă, ajunge să fie victima lui Lică, slujitorul lui deoarece acesta îi descoperă
slăbiciunea pentru bani. Sentimentul culpabilităţii îl face să devină închis în sine, dacă la început era
un soţ bun şi tandru, pe parcurs se înstrăinează de Ana, nu mai vorbeşte cu ea. Lică îi distruge
încrederea în propriile forţe, Ana ajunge să-l considere „o muiere în haine bărbăteşti” şi nu îl mai
crede demn de dragostea ei. Ghiţă trăieşte o dramă psihologică concretizată prin trei înfrângeri,
pierzând pe rând încrederea în sine, încrederea celorlalţi şi încrederea Anei în el. La un moment dat,
Ghiţă ajunge să regrete faptul că are familie şi copii şi că nu-şi poate asuma total riscul îmbogăţirii
alături de Lică. Prin intermediul monologului interior sunt redate gândurile şi frământările
personajului, realizându-se în acest fel autocaracterizarea.: „Ei! Ce să-mi fac?... Aşa m-a lăsat
Dumnezeu!... Ce să-mi fac dacă este în mine ceva mai tare decât voinţa mea? Nici cocoşatul nu e
însuşi vinovat că are cocoaşe în spinare.”
Sub pretextul că o voinţă superioară îi coordonează gândurile şi acţiunile, devine laş, fricos şi
subordonat în totalitate Sămădăului. În plus, se îndepărtează din ce în ce mai mult de Ana: „îi era
parcă n-a văzut-o demult şi parcă era să se despartă de dânsa.”, aruncând-o în braţele Sămădăului:
„Joacă muiere, parcă are să-ţi ia ceva din frumuseţe.” Ghiţă este caracterizat în mod direct de Lică,
care îşi dă seama că e un om de încredere şi chiar îi spune acest lucru: „Tu eşti om, Ghiţă, om cu
multă ură în sufletul tău, şi eşti om cu minte: dacă te-aş avea tovarăş pe tine, aş râde şi de dracul şi
de mumă-sa. Mă simt chiar eu mai vrednic când mă ştiu alăturea de un om ca tine.” Totuşi
Sămădăului nu-i convine un om pe care să nu-l ţină de frică şi de aceea distruge treptat imaginea
celorlalţi despre cârciumar ca un om onest şi cinstit. Astfel, treptat, Ghiţă ajunge să fie părtaş
crimelor Sămădăului, îşi încalcă definitiv onoarea depunând mărturie falsă în favoarea acestuia,
apoi îşi lasă soţia singură cu el. Totuşi, momentele în care este atras de bani alternează cu cele în
care doreşte să-şi redobândească familia şi liniştea, dar patima banului este mai puternică. Are
momente de sinceritate, de remuşcare, când cere iertare soţiei şi copiilor: „Iartă-mă, Ano! îi zise el.
Iartă-mă cel puţin tu, căci eu n-am să mă iert cât voi trăi pe faţa pământului. Ai avut tată om de
frunte, ai neamuri oameni de treabă şi ai ajuns să-şi vezi bărbatul înaintea judecătorilor.” Ghiţă este
conştient că se afundă pe zi ce trece în necinste, dar nu găseşte în el şi nici în soţia sa, de care
patima banului îl izolase, sprijinul necesat pentru a pune capăt tentaţiei nesăbuite. Prin faptul că
alege banii în defavoarea familiei încalcă legile tradiţionale şi din acestă cauză îşi merită soarta.
Arestul şi judecata îi provoacă mustrări de conştiinţă pentru modul în care s-a purtat. De ruşinea
lumii, de dragul soţiei şi al copiilor, se gândeşte că ar fi mai bine să plece de la Moara cu noroc.
Ghiţă înţelege că singurul mod de a învinge răul şi de a-şi recăpăta familia este divulgarea
fărădelegilor lui Lică. Începe să colaboreze cu Pintea, dar nu este sincer în totalitate nici faţă de
acesta, ceea ce îl va pierde. Ghiţă îi oferă probe în legătură cu vinovăţia lui Lică numai după ce îşi
poate opri jumătate din banii aduşi de acesta.
Ultima etapă a degradării morale a lui Ghiţă are loc la sărbătorile Paştelui, când, orbit de furie şi
dispus să facă orice pentru a se răzbuna pe Lică, îşi aruncă soţia, drept momeală, în braţele
Sămădăului. Speră până în ultimul moment că se va întâmpla o minune şi că Ana va rezista
influenţei malefice a lui Lică. Plecând la Ineu, el meditează: „Dacă e rău ce fac, nu puteam face
altfel.” Gestul extrem al personajului stârneşte admiraţia lui Pintea: „Tare om eşti tu, Ghiţă, grăi
Pintea pe gânduri. Şi eu îl urăsc pe Lică, dar n-aş fi putut să arunc o nevastă ca a ta drept momeală
în cursa cu care eu vreau să-l prind.” Dezgustată însă de laşitatea lui Ghiţă care se înstrăinase de ea
şi de familie, într-un gest de răzbunare, Ana i se dăruieşte lui Lică, deoarece, în ciuda nelegiurilor
comise, Lică e „om”, pe când Ghiţă „nu e decât o muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti.” Când se
întoarce la han, Ghiţă îşi dă seama că soţia l-a înşelat, ştie că acest lucru s-a întâmplat din cauza lui
şi că a determinat decăderea morală a Anai, şi o ucide: „Simt numai că mi s-a pus ceva de-a
curmezişul în cap şi că nu mai pot trăi, iară pe tine nu pot să te las vie în urma mea.” La rândul lui
este omorât de Răuţ, din ordinul lui Lică.
Ghiţă depăşeşte limita normală a unui om care aspiră spre o firească satisfacţie materială şi
socială. Patima pentru bani şi fascinaţia diabolică a personalităţii Sămădăului îl determină să ajungă
pe ultima treaptă a degradării morale. Moartea sa sugerează că nimic nu este mai presus de legea
morală, condiţie esenţială a existenţei lumii.