CAPITOLUL 1 DREPTUL COMERCIAL – RAMURĂ A DREPTULUI

PRIVAT

SECŢIUNEA 1 NOŢIUNEA ŞI OBIECTUL DREPTULUI COMERCIAL

1.1. Noţiunea de drept comercial

Dreptul comercial conţine un ansamblu de norme juridice care reglementează

comerţul. Noţiunea de comerţ este folosită în mai multe sensuri: etimologic, economic şi juridic.
Din punct de vedere etimologic, noţiunea de „comerţ” provine din cuvântul latinesc
„commercium”, o juxtapunere a cuvintelor „cum” şi „merx” ce înseamnă operaţiuni legate
de marfă, cel care exercită activitatea de comerţ este comerciantul („merx” – „mercator”).
În al doilea sens, economic, noţiunea reprezintă o activitate care are drept scop schimbul,
circulaţia mărfurilor de la producător la consumator. Aceste operaţii sunt realizate de către
comerciant.
Într-un al treilea sens, cel juridic, noţiunea are un conţinut larg, cuprinzând un ansamblu
de norme juridice de drept privat, care reglementează relaţii sociale patrimoniale şi
nepatrimoniale, din sfera activităţii de comerţ, relaţii la care participă persoane care au
calitatea de comerciant.

Prin urmare, dreptul comercial este acea ramură de drept privat care cuprinde
ansamblul unitar al normelor juridice ce reglementează relaţiile sociale, patrimoniale şi
personal nepatrimoniale din sfera activităţii de comerţ, relaţii care se nasc între persoane
care au calitatea de comerciant.

În exprimare sintetică, dreptul comercial este acea ramură a dreptului privat care
reglementează materia comercială.

1.1. Obiectul dreptului comercial

Determinarea obiectului dreptului comercial se poate face în funcţie de opţiunea

legiuitorului pentru un anumit sistem. În concepţia clasică există două concepte care permit
determinarea obiectului dreptului comercial:
Sistemul subiectiv, potrivit căruia dreptul comercial este considerat ca având obiect
normele juridice “cărora le sunt supuşi comercianţii”.
Sistemul obiectiv, în conformitate cu care dreptul comercial este considerat ca având
drept obiect normele juridice “aplicabile comerţului”, adică acelor fapte, operaţiuni şi acte
calificate de lege ca fapte de comerţ, indiferent de persoana care le săvârşeşte.
Codul comercial român, precizând în articolul 3 care sunt actele juridice, faptele şi
operaţiunile considerate fapte de comerţ, are la bază sistemul obiectiv.
Normele juridice ale dreptului comercial au ca obiect de reglementare relaţiile
sociale patrimoniale care prezintă caracter comercial şi în secundar relaţiile personal
nepatrimoniale. Relaţiile personal nepatrimoniale referitoare la atribute de identificare ale
comercianţilor persoane fizice sau persoane juridice (numele comercial, emblema etc.), în dreptul
comercial dobândesc natură patrimonială.
 DELIMITAREA DREPTULUI COMERCIAL DE ALTE
SECŢIUNEA 2 RAMURI DE DREPT

2.1. Delimitarea dintre dreptul comercial

şi celelalte ramuri de drept privat

Dreptul comercial este o ramură de drept privat autonomă, răspunzând unor nevoi
reale care pot fi satisfăcute printr-o reglementare specială a activităţii comerciale; el se află în
anumite corelaţii cu celelalte ramuri ale dreptului privat.

Raportul dintre dreptul comercial şi dreptul civil

Dreptul civil reprezintă “dreptul comun” pentru toate ramurile de drept privat, deci şi
pentru dreptul comercial. Dispoziţiile din dreptul comercial se completează făcându-se trimitere
la dreptul civil. De exemplu, Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990, republicată, se
completează cu dispoziţiile Decretului nr. 31/1954 privitoare la persoana juridică; dispoziţiile din
Codul comercial referitoare la contractul de vânzare-cumpărare se completează cu cele din Codul
civil privind vânzarea-cumpărarea cu caracter civil etc.

Asemănări şi deosebiri între dreptul civil şi dreptul comercial

¾ natura relaţiilor sociale patrimoniale ¾ comercialitatea relaţiilor sociale în dreptul

ASEMĂNĂRI

şi personal nepatrimoniale; comercial;

DEOSEBIRI

¾ egalitatea juridică a părţilor; ¾ calitatea subiectelor (comercianţi) în

¾ specificul normelor juridice; dreptul comercial;
¾ creditul, celeritatea, securitatea relaţiilor
comerciale;

Raportul dintre dreptul comercial şi dreptul familiei

Dreptul comercial are puncte de tangenţă cu dreptul familiei privind:
regimul juridic matrimonial al bunurilor soţilor;
operaţiunile juridice care se pot încheia între soţi şi implicaţiile lor în dreptul comercial;
constituirea de societăţi comerciale între soţi;
aportul la societate cu bunurile comune ale soţilor;
regimul juridic al dividendelor obţinute de unul dintre soţi etc.

Raportul dintre dreptul comercial şi dreptul muncii

În dreptul comercial sunt aplicabile unele dispoziţii de dreptul muncii, ştiut fiind că
activitatea comercială se realizează prin intermediul auxiliarilor de comerţ care, de regulă, au
calitatea de angajat al unui comerciant.
Raporturile de muncă dintre comerciant, pe de o parte, în calitate de angajator şi
persoana care prestează muncă, pe de altă parte, în calitate de angajat, sunt guvernate de
dispoziţiile din legislaţia muncii referitoare la:
încheierea contractului individual şi colectiv de muncă;
modificarea contractului de muncă;
răspunderea disciplinară;
jurisdicţia muncii etc.

Raportul dintre dreptul comercial şi dreptul internaţional privat

Dreptul comercial are puncte de legătură cu dreptul internaţional privat ori de câte
ori raportul juridic comercial conţine un element extraneu (străin) care ridică problema legii
aplicabile. Răspunsul la întrebarea: “Ce lege se aplică unei relaţii comerciale cu element străin?”
îl dau normele dreptului internaţional privat, numite norme conflictuale.
 De exemplu, legea aplicabilă unei societăţi comerciale cu participare străină este,
potrivit normei conflictuale “lex societatis”, legea locului de la sediul principal al societăţii
(Legea nr. 105/1992 privind unele norme de drept internaţional privat).

2.2. Raportul dintre dreptul comercial

şi unele ramuri de drept public

Raportul dintre dreptul comercial şi dreptul administrativ

Activitatea de comerţ se realizează pe baza unor avize, autorizaţii, licenţe emise de
autorităţile publice administrative care funcţionează în unităţile administrativ-teritoriale, unde
comerciantul îşi are sediul principal sau unde îşi desfăşoară activitatea. Actele administrative
individuale, actele normative, competenţele autorităţilor administrative sunt reglementate de
normele dreptului administrativ.
Raportul dintre dreptul comercial şi dreptul financiar-fiscal
Legătura dintre dreptul comercial şi dreptul financiar-fiscal este evidentă, ştiut fiind
că una dintre principalele surse de formare a veniturilor statului o constituie impozitele şi taxele
plătite de comercianţi.
Formarea veniturilor statului şi obligaţiile fiscale ale comercianţilor sunt
reglementate de dreptul financiar-fiscal, care au legătură cu dreptul comercial.

Raportul dintre dreptul comercial şi dreptul penal

Dreptul comercial are interferenţe cu dreptul penal ori de câte ori în activitatea de
comerţ se comit fapte calificate de legiuitor ca fiind infracţiuni.

Raportul dintre dreptul comercial şi dreptul internaţional public

În raporturile comerciale interne şi internaţionale se aplică norme de drept
internaţional public, concretizate în tratate, convenţii şi acorduri, inclusiv cele care conţin norme
uniforme în materie (de exemplu, Convenţia de la Viena din 1980 privind Legea uniformă asupra
vânzării internaţionale de mărfuri, ratificată de România în 1992).
Există legături între dreptul comercial şi dreptul procesual penal şi civil ori de câte
ori urmează a se soluţiona o cauză penală sau civilă (în sens larg) care îşi are izvorul într-un fapt
de comerţ.

Raportul dintre dreptul comercial şi dreptul afacerilor

Dreptul afacerilor are un domeniu de reglementare vast, fiind o ştiinţă
interdisciplinară, spre deosebire de dreptul comercial. Astfel, norme juridice care reglementează
instituţii din dreptul comercial (fond de comerţ, contracte, operaţiuni de bancă şi schimb) se
regăsesc în dreptul afacerilor.

SECŢIUNEA 3 IZVOARELE DREPTULUI COMERCIAL

Noţiunea de izvor de drept are două înţelesuri:

în sens material, ea desemnează condiţiile materiale care generează normele juridice;
în sens formal, reprezintă forma pe care o îmbracă normele juridice care reglementează
“materia comercială”.

Potrivit articolului 1 din Codul comercial: “În comerţ se aplică legea de faţă. Unde
ea nu dispune, se aplică Codicele civil”. Din interpretarea literală a acestui articol, reiese că
izvoarele dreptului comercial sunt Codul comercial şi Codul civil; prin interpretarea extensivă a
articolului, deoarece nu tot dreptul comercial se află în Codul comercial, înţelegem că principalul
izvor al dreptului comercial îl constituie legile comerciale, cuprinzând atât Codul comercial, dar
şi legile comerciale speciale. Tot astfel vom concluziona că un alt izvor îl constituie legea civilă,
prin care înţelegem atât Codul civil, dar şi legile civile speciale.
 În Codul comercial italian, care a constituit modelul pentru codul comercial român,
se mai prevedea încă un izvor de drept comercial şi anume uzurile; legiuitorul român nu enumeră
uzul ca izvor de drept comercial dar, pentru că practica a dovedit că izvoarele scrise nu sunt
suficiente – de exemplu, în cazul lipsei vreunei dispoziţii în legea comercială care să se aplice sau
să se adapteze unei speţe date, jurisprudenţa recurge şi la izvoarele nescrise (în dreptul nostru, în
materie comercială, dar şi civilă, se enumeră ca izvor “obiceiul locului” sau “obiceiul din partea
locului”).
Aşadar, cea mai simplă clasificare a izvoarelor de drept comercial distinge între
izvoare scrise şi izvoare nescrise.

3.1. Izvoare scrise

1. Codul comercial român

Din 1840, în Ţara Românească a intrat în vigoare Codul de comerţ, după modelul
Codului comercial francez din 1808; în 1864 s-a aplicat şi în Moldova. În Transilvania era folosit
Codul de comerţ maghiar din 1877, care era o reproducere a Codului de comerţ german din 1862.
La 1 septembrie 1887, a intrat în vigoare Codul comercial român, aplicabil şi astăzi,
după modelul Codului de comerţ italian (publicat la 30 octombrie 1882).

Codul comercial român constituie reglementarea

de bază a activităţii comerciale, cuprinzând norme
971 articole
juridice referitoare la instituţiile fundamentale ale
dreptului comercial:
→ fapte de comerţ; 4 cărţi
→ comercianţii;
→ obligaţiile comerciale

Cartea I Despre comerţ în genere

Cartea II Despre comerţul maritim şi despre navigaţiune

Cartea III Despre faliment

Cartea IV Despre exerciţiul acţiunilor comerciale şi despre durata lor

2. Legi comerciale speciale şi alte acte normative cu caracter comercial

Legile comerciale speciale reglementează anumite aspecte ale activităţii comerciale.

Principalele legi speciale sunt:

privind societăţile comerciale, modificată şi completată prin

Legea nr. 31/1990 O.U.G. nr. 32/1997 şi Legea nr. 195/1997, republicată în 1998
şi modificată prin Legea nr. 99/1999, O.U.G. nr. 76/2001
repubicată şi Legea nr. 314/2001.

privind registrul comerţului, republicată în temeiul Legii nr.

Legea nr. 26/1990 12/1998.
 privind combaterea concurenţei neloiale, modificată şi
Legea nr. 11/1991 completată prin Legea nr. 298/2001.

privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului,

Legea nr. 64/1995 modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999 şi Legea nr.
289/2001.

Cu privire la corelaţia dintre Codul comercial şi legile comerciale speciale se aplică

principiul “specialia generalibus derogant”, potrivit căruia în concursul dintre legile speciale şi
cele generale (cum este, de exemplu, Legea nr. 31/1990, republicată, privind societăţile
comerciale şi Codul comercial) se acordă prioritate celor speciale.
Pentru că noţiunea de lege comercială trebuie înţeleasă în sensul larg, de act
normativ adoptat de organismele competente ale statului, între izvoarele scrise ale dreptului
comercial se vor încadra şi decretele-legi, decretele, ordonanţele şi Hotărârile Guvernului,
ordinele, instrucţiunile şi regulamentele miniştrilor ori ale altor conducători ai administraţiei
publice centrale sau locale, când conţin norme juridice reglementând activitatea comercială (de
exemplu: Decretul-lege nr. 54/1990 privind organizarea şi desfăşurarea unor activităţi economice
pe baza liberei iniţiative).

3. Legi civile

Aşa cum arătam la relaţia dintre dreptul comercial şi dreptul civil, în absenţa unor
norme juridice comerciale care să reglementeze explicit un raport juridic dat, se aplică dispoziţiile
legii civile: Codul civil şi legile civile speciale.
Codul civil cuprinde norme generale aplicabile dreptului privat, fundamentând deci
şi instituţiile dreptului comercial. Ca exemplu pot fi enumerate dispoziţiile Codului civil în
materia obligaţiilor, mai ales cele referitoare la izvoarele şi efectele obligaţiilor, precum şi cele
referitoare la contractele speciale (contractul de societate, de vânzare-cumpărare, de mandat etc.).
Legile civile speciale prezintă şi ele interes, ca izvor subsidiar, pentru dreptul
comercial. De exemplu, Decretul nr. 31/1954 privitor la persoana fizică şi persoana juridică, ale
cărui dispoziţii se regăsesc şi în statutul juridic al comercianţilor în ceea ce priveşte capacitatea de
folosinţă şi de exerciţiu.

3.2. Izvoare nescrise

1. Uzurile
Legiuitorul român de la 1887, deşi putea folosi modelul italian enumerând între
izvoare şi uzurile, a preferat să le înlăture, temându-se că la acea dată comerţul românesc ar fi
prea tânăr, neexistând uzuri constante, precum şi pentru faptul că acestea ar fi greu de dovedit.
Nu trebuie însă să uităm faptul că schimbările din viaţa economică se reflectă mai
încet în legile unei ţări, care se schimbă mai greu, pe când uzurile, obiceiurile comercianţilor,
fiind mai legate de practica comercială, se adaptează acesteia şi, răspunzând în mod adecvat
realităţii, se schimbă mai uşor.
Pentru acest motiv, uzul constituie izvor de drept (în dreptul nostru este vorba de
uzurile interpretative sau convenţionale), identificându-se cu obiceiul sau cutuma, regăsindu-se
în dreptul comerţului internaţional sub denumirea de uzanţă.

Uzul se defineşte ca fiind o practică

îndelungată, având un anumit grad de uzuri normative
vechime, repetabilitate şi stabilitate, (cu forţă de lege, cutume)
aplicându-se unui număr nedefinit de
comercianţi, într-un anumit domeniu de uzuri convenţionale
activitate comercială şi/sau într-o anumită (interpretative, de fapt)
zonă geografică.
 Uzurile normative

Deşi legiuitorul român nu a admis uzurile normative, nu trebuie să credem că în

dreptul nostru uzurile nu au nici o influenţă asupra dreptului. Dreptul comercial evoluează
neîncetat datorită nevoilor, dar şi a practicilor, obiceiurilor. Mai mult, când normele juridice nu
mai corespund vieţii economice şi, până la o schimbare legislativă, uzurile sunt acelea care
înlătură neajunsurile şi ele se impun atenţiei, doctrinei şi jurisprudenţei care, în interpretarea
legilor, consfinţesc tocmai ceea ce practica comercială a adus nou. Iar când printr-o jurisprudenţă
constantă se stabileşte o interpretare a legii, potrivit uzurilor comerciale putem spune că uzurile
au triumfat, deşi ele nu sunt izvor de drept.
Deşi Codul comercial român a înlăturat uzurile legislative, rămânând în dreptul
nostru numai cele convenţionale, prevăzute de Codul civil, în ţările care recunosc existenţa
uzurilor normative, acestea trebuie să fie caracterizate de:
generalitate (să fie observate în mod uniform un anumit timp şi nu având un caracter
trecător, izolat);
impersonalitate;
obligativitate (ca o regulă de drept, din convingerea că nu se poate face altfel: “ex
opinione juris atque necesitas”).

Uzurile normative se împart, după teritoriu pe care se aplică, în:

uzuri generale;
uzuri locale (de exemplu: uzurile portuare sau bursiere).

Ca urmare a admiterii uzurilor normative, instanţele judiciare sunt obligate să le

aplice, tot astfel sunt obligate să aplice legile scrise; ca atare, judecătorii le pot utiliza ca mijloace
de probă, chiar din oficiu.

Uzurile convenţionale

Dacă uzurile normative, având forţa juridică a unei legi, se pot aplica chiar dacă
părţile contractante nu le-au cunoscut, uzurile convenţionale au rolul de a stabili întinderea
drepturilor şi obligaţiilor părţilor.
Uzurile convenţionale sunt clauze contractuale admise în mod tacit de cei care
încheie un contract. Forţa lor juridică reiese din voinţa prezumată a participanţilor la raportul
juridic respectiv; ca atare, fiind un element de fapt (şi nu de drept, ca uzurile normative), pot fi
dovedite cu orice mijloc de probă, judecătorul nemaiputându-le invoca din oficiu.
Codul civil conţine enumerarea unor uzuri convenţionale în articolele:

conform căruia convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă, obligând nu

numai la ceea ce este expres stipulat, ci şi la toate urmările pe care echitatea,
970
obiceiul sau legea le conferă obligaţiunii după natura sa;

conform căruia dispoziţiile îndoielnice dintr-un contract se interpretează după

980 obiceiul locului unde s-a încheiat contractul;

conform căruia stipulaţiile obişnuite într-un contract se subînţeleg, deşi nu

981 sunt expres prevăzute în cuprinsul său.
 Un exemplu de uzanţe comerciale convenţionale în dreptul comerţului internaţional îl
constituie Regulile INCOTERMS (International Rules for the Interpretation of Trade Terms),
elaborate de Camera de Comerţ Internaţională de la Paris (prima oară în 1953, ultima modificare
având loc în 1990), ce reprezintă o codificare a uzanţelor în materia vânzării internaţionale de
mărfuri.

În România, o referire directă la acestea există în articolul 36 al Regulamentului

Curţii de arbitraj internaţional (C.A.B.) de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie (C.C.I.) a
României, conform căruia litigiile se soluţionează în temeiul contractului şi al normelor de drept
material aplicabil, ţinând seama de uzanţele comerciale.