Luceafarul de Mihai Eminescu COMENTARIU LITERAR

Poemul LUCEAFARUL are ca punct de plecare un basm românesc, "Fata în gradina de aur", cules de
calatorul german Richard Kunisch, pe care Eminescu l-a versificat într-o prima versiune, chiar sub
acest titlu. Apoi, trecându-l printr-o serie de alte variante, marele poet l-a filtrat, restructurându-l
mereu si dându-i sensuri noi, pâna ce a devenit Luceafarul".

În prima varianta versificata, Eminescu a pastrat basmul ca atare, evitând doar finalul brutal si
punându-l pe zmeu sa rosteasca numai un blestem: "Un chin s-aveti: de-a nu muri deodata!"
. în basm. Zmeul, care ceruse Creatorului sa fie dezlegat de nemurire, pentru dragostea pe care i-o
purta fetei de împarat,, dar aceasta se îndragosteste de un pamântean. Florin. întorcându-se, Zmeul
îi vede împreuna si, ca sa se razbune, pravaleste o stânca peste cei doi îndragostiti. în varianta
versificata, Eminescu modifica razbunarea Zmeului, acesta capatând detasarea superioara specifica
geniului, transformând-o într-un blestem: "Fiti fericiti - cu glasu-i stins a spus -/ Atât de fericiti, cât
viata toata/ Un chin s-aveti: de-a nu muri deodata".

Cea de a cincea varianta este cea definitiva 17417m1211r , cea mai frumoasa stilizare si cea mai
bogata în simboluri: "în cadrul de basm se înalta expresia cea mai desavârsita a lirismului erotic si'
filozofic al lui Eminescu", spunea Tudor Vianu.

Lectura poemului "Luceafarul" s-a facut la "Junimea" înainte de aparitia lui în "Almanahul Societatii
Academice Social-Literare "România Juna" din Viena, în 1883. în acelasi an, poemul a fost reprodus
în revista "Convorbiri literare" si în revista "Familia", iar la sfârsitul anului a aparut în prima editie de
"Poezii", îngrijita de Titu Maiorescu.
"Luceafarul" este un poem filozofic, în care tema romantica a conditiei omului de geniu capata
stralucire desavârsita. Eminescu însusi consemna pe marginea unui manuscris sursa de inspiratie a
"Luceafarului" si definirea geniului în lume: " Aceasta este povestea. Iar inelesul alegoric ce i-am dat
este ca, daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte,
aici, pe pamânt nici e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-
are nici noroc."
Problema geniului este ilustrata de poet prin prisma filozofiei lui Schopenhauer, potrivit careia
cunoasterea lumii este accesibila numai omului superior, singurul capabil sa depaseasca sfera
subiectivitatii, sa se depaseasca pe sine, înaltându-se în sfera obiectivului. Spre deosebire de el, omul
obisnuit nu se poate înalta deasupra concretetii vietii, nu-si poate depasi conditia subiectiva. în
poem, se fac simtite si alte surse filozofice, cât si mituri autohtone si universale: la originea lumii se
afla cerul si pamântul (Platon); la originea universului sta Noaptea, fiica Haosului, care este zeita
tenebrelor si mama tuturor zeilor (Hesiod); Hyperion este
Fiul Cerului, care este tatal Soarelui si al Lunii; relatia dintre Demiurg si Hyperion, care îi cere sa-i
dezlege taina mortii (filozofia indiana); mitul Zburatorului.

STRUCTURA POEMULUI:
Poemul "Luceafarul" este alcatuit din 392 de versuri, dispuse în 98 de catrene, fiind dominat de
existenta a doua planuri: unul universal-cosmic si altul uman-terestru. Alcatuind patru tablouri,
gândite ca entitati distincte. Trebuie sa evidentiem, de asemenea, pe parcursul întregului poem
si ipostazele
omului de geniuîn raport cu ipostazele ideii de femeie.

Primul tablou din structura poeziei este o poveste fantastica de iubire intre Luceafar (geniu, fiinta
superioara) si fata de imparat (aflata la varsta cand poate fi tulburata de Zburator; dar si simbol al
omului comun). Dragostea lor poate fi vazuta ca o atractie a contrariilor, caci Catalina aspira spre
absolut in timp ce Luceafarul doreste sa cunoasca concretul. Visul tinerei fete trebuie interpretat
drept criza puberala, dorinta de realizare prin dragoste ce este rezolvata mitologic prin motivul
Zburatorului. Cadrul desfasurarii acestei idile este atat cosmic cat si teluric, in timp ce atmosfera este
grava, solemna. Gesturile celor doi sunt protocolare pentru ca ei apartin unor lumi total diferite.
Tabloul ne prezinta o fantastica poveste de iubire intre doua fiinte apartinind unor lumi diferite.
Contemplind de la fereastra dinspre mare a castelului Luceafarul de seara se indragosteste de o
preafrumoasa fata de imparat. Fata la rindul ei este cuprinsa de acelasi sentiment. In conceptia fetei
Luceafarul este un spirit, pentru chemarea caruia trebuie o formula magica de descintec. Descifrind
alegoria, putem spune ca sensul ei este ca paminteanul aspira catre absolut.In timp ce spiritul aspira
simte nevoia concretului. Pentru a-l putea chema linga ea fata foloseste descintecul: "Cobori in jos
Luceafar blind ..." .
Fiintele supranaturale au posibilitatea de a metamorfoza. Intocmai ca in basm, Luceafarul, la
chemarea fetei se arunca in mare si preschimbat intr-un tinar palid, cu parul de aur si ochi
scinteietori, purtind un gulgiu vinat, incununat cu trestii apare in fata fetei ca un inger, ca un zeu. O
invita pe fata in palatele lui de pe fundul oceanului unde toata lumea s-o asculte pe ea.
Metamorfoza Luceafarului pune la contributie mituri cosmogonice, asfel la prima intrupare
Luceafarul are parintii cerul si marea:"- Din sfera mea venii cu greu
Ca sa te-ascult s-acuma.
si soarele e tatal meu.
Iar noaptea-mi este muma."
Din nou o cheama pe fata în lumea lui, oferindu-i de data aceasta cosmosul, pe cerurile caruia ea va
fi cea mai stralucitoare stea. Fata îl refuza si de aceasta data, desi frumusetea lui o impresioneaza
puternic:
"- O, esti frumos, cum numa-n vis
Un demon se arata.
Dara pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodata"
Ideea apartenentei geniului la nemurire este exprimata sugestiv, cu claritate în strofa urmatoare:
"- Dar cum ai vrea sa ma cobor? Au nu-ntelegi, tu oare. Cum ca eu sunt nemuritor. si tu esti
muritoare?"
Fata însa nu poate accede la lumea lui si nici nu-l poate întelege ("Desi vorbesti pe înteles/ Eu nu te
pot pricepe", asa ca îi cere sa devina el muritor, sa vina el în lumea ei:
"Dar daca vrei cu crezamânt Sa te-ndragesc pe tine, Tu te coboara pe pamânt, Fii muritor ca mine."
Puterea de sacrificiu a omului de geniu în numele împlinirii idealului absolut este ilustrata de
intensitatea sentimentului de iubire, care duce la renuntarea la nemurire
Luceafarul pleaca spre Demiurg pentru a-i cere acestuia dezlegarea de nemurire, "S-a rupt din locul
lui de sus/ Pierind mai multe zile."
 Tabloul al II-lea Acest tablou se desfasoara in plan terestru, in plan uman, este idila dintre Catalin si
Catalina, idila care simbolizeaza repeziciunea cu care se stabileste legatura sentimentala intre
reprezentantii lumii inferioare. Avem aici o atmosfera intima, familiara. Acum eroina nu mai este
preafrumoasa fata de imparat, ea devine Catalina, ceea ce simbolizeaza faptul ca acum este o fata ca
oricare alta cu un nume comun, care se poate indragosti rapid de un baiat oarecare. Catalin este
viclean copil de casa, un paj din prejma imparatesei, baiat din flori dar indraznet cu ochii. Urmarind-o
pa Catalina socoteste ca e momentul sa-si incerce norocul si prinzind-o intr-un ungher ii serveste
Catalinei o adevarata lectie de dragoste
: "-Daca nu stii, ti-as arata/ Din bob în bob amorul (...) si ochii tai nemiscatori/ Sub ochii mei râmâie
(...), Când fata mea se pleaca-n jos,/ în sus ramâi cu fata (...) Când sarutându-te ma-nclin./ Tu iarasi
ma saruta".
Ideea compatibilitatii celor doua lumi este ilustrata foarte sugestiv, într-un limbaj popular, cai se
poate de obisnuit: "si guraliv si de nimic/ Te-ai potrivi cu mine...". Superioritatea Luceafarului este
constientizata de Catalina, prin exprimarea propriei neputinte de a patrunde în lumea ideilor înalte a
astrului: "în veci îl voi iubi si-n veci/ Va ramânea departe...".

Tabloul al III-lea este dominat de planul universal-cosmic, Luceafarul esle Hyperion (hyper eon- pe
deasupra mergatorul), iar fata este motivatia calatoriei, simbolul iubirii ideale.
Acest fragment liric începe cu un pastel cosmic, în care natura este fascinanta, Emineseu lasând
scurte referiri la ideea filozofica a timpului si a spatiului universal, trimitând totodata si la geneza
Universului:
"Porni luceafarul. Cresteau
In cer a lui aripe.
si cai de mii de ani treceau
In tot atâtea clipe.
Un cer de stele dedesubt, Deasupra-i cer de slele Parca un fulger ne-ntrerupt Ratacitor prin ele
si din a duiosului vai,
Jur-împrejur de sine. Vedea ca-n ziua ce dintâi Cum izvorau lumine;"
Calatoria lui Hyperion spre Demiurg simbolizeaza drumul cunoasterii si totodata motivatia meditatiei
pe care Eminescu o face asupra conditiei omului de geniu în raport cu oamenii obisnuiti, dar si cu
idealul
spre care aspira acesta. Setea de cunoastere a omului de geniu ("o sete care-l soarbe") face ca
Hyperion sa mearga la Demiurg pentru a fi dezlegat de nemurire pentru a descifra taina iubirii
absolute, în numele careia este gata de orice sacrificiu:
"Reia-mi al nemuririi nimb
si focul din privire.
si pentru toate da-mi în schimb
O ora de iubire..."
Demiurgul îi refuza lui Hyperion dorinta, prin exprimarea ideii ca omul este muritor, nu-si poate
determina propriul destin si se bazeaza numai pe noroc, în antiteza cu omul de geniu, capabil de a
împlini idealuri înalte, care-l fac nemuritor, dar si neînteles de societate:
"Ei doar au stele cu noroc
si prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
si nu cunoastem moarte."
Ideea dualitatii existentiale, aceea ca existenta umana este alcatuita din viata si moarte, este unul
din argumentele Demiurgului în a-1 convinge pe Hyperion sa renunte la ideea de a deveni muritor:
"Caci toti se nasc spre a muri
si mor spre a se naste."
Demiurgul respinge cu fermitate dorinta lui Hyperion, " moartea nu se poate...", exprimându-si
profundul dispret pentru aceasta lume ' superficiala, meschina, care nu merita sacrificiul omului de
geniu: , "si pentru cine vrei sa mori?
întoarce-te, te-ndreapta
Spre-acel pamânt ratacitor
si vezi ce te asteapta."
In cadrul acestei parti demiurgul reprezinta absolutul. Ideea de materie universala, superior
organizata. Hyperion este forma individualizata a absolutului. Dorinta lui de a obtine dezlegarea de
nemurire reprezinta dorinta de a obtine alta structura. Refuzul demiurgului este imposibilitatea
obiectiva de a mai cobora treptele de organizare a materiei universal

Tabloul al IV-lea Ne duce din nou în planul terestru dar si în cel universal cosmic.Hyperion devenit
din nou Luceafar se întoarce pe cer si îsi revarsa din nou razele asupra Pamîntului.În acest tablou
avem un foarte frumos pastel terestru care contrasteaza cu pastelul cosmic din partea a 3-a.
Luceafarul descopera pe cararile din crînguri sub siruri lungi de tei doi tineri îndragostiti care sedeau
singuri. Fata îl vede si îl cheama sa-i lumineze norocul. Oamenii sînt fiinte trecatoare. Ei au doar stele
cu noroc în timp ce Luceafarul nu cunoaste moarte. Mîhnit de cele ce vede, Luceafarul nu mai cade
din înalt la chemarea fetei ci se retrage în singuratatea lui constatînd cu amaraciune:"Ce-ti pasa tie
chip de lut /Daco-i fi eu sau altul?/Traind în cercul vostru strîmt/ Norocul va petrece/Ci eu în lumea
mea ma simtNemuritor si rece".
Resemnarea în "lumea lui", nemuritor si rece, este resemnarea ideala la care tinde orice om superior
cu constiinta ridicarii lui din conditia umanului. Raspunsul final al Luceafarului este constatarea rece,
obiectiva, a diferentelor fundamentale între doua lumi antonimice: una traind starea pura a
contemplatiei, cealalta starea instinctualitatii oarbe în cercul strâmt al norocului, al sansei de a se
împlini sau a nesansei.
În structura poemului exista elemente care apartin celor trei genuri litarare: liric, epic si dramatic.

Lirismul provine din muzicalitatea formei, din trairile personajelor, dar si din prezenta unor specii
apartinând genului liric: pastelul terestru si cosmic, meditatia si elegia.În ceea ce priveste genul
dramatic, trebuie sa distingem între aspectul tehnic al termenului si cel al continutului; ca tehnica
dramatica, poemul este alcatuit din mai multe scene în care modalitatea esentiala de exprimare este
dialogul - din punctul de vedere al continutului, vorbim de framântarile dramatice ale personajelor
între ceea ce sunt ele-n realitate si ceea ce vor sa fie.De genul epic apartine schema epica, caracterul
narativ al poemului.Limbajul artistic poate fi definit prin câteva particularitati:
* limpezimea clasicii este data de absenta podoabelor stilistice, epitetele alese de poet dovedind
preocuparea acestuia pentru claritatea descrierii, Eminescu folosind cele mai potrivite cuvinte
pentru conturarea ideilor:
- epitetul popular "o prea frumoasa fata" a fost ales dupa un lung sir de încercari: "un ghiocel de
fata", "un vlastarel de fata", "o dalie de fata", "un gangure de fata, o pasere de fata", un canaras de
fata", "un giuvaer de fata" etc;
- folosirea putinelor adjective (89 în tot poemul) este particularizata prin frecventa acelorasi
câteva: mândru, frumos, mure, blând,, dulce, viu sau prin formarea unora noi, cu prefixul etc. ne:
nemarginit, nemuritor, nespus, negrait, nemiscator etc.

'Luceafarul' este o capodopera nu numai prin profunzimea ideilor ci si prin perfectiunea formei.
Dintre particularitatile de stil ale poeziei, se remarca, mai intai, limpezimea clasica. Aceasta a fost
obtinuta prin inlaturarea podoabelor stilistice. Pentru a ajunge la superlativul 'o prea frumoasa fata',
Eminescu a eliminat epitetul 'luminoasa', apoi o serie de metafore: 'un canacas de fata', 'o dalie de
fata', 'un ghiocel de fata', 'un giuvaer de fata' etc. In plus, poetul a utilizat doar 89 de adjective, in
majoritate de origine latina.

Ideile filozofice care strabat poemul sunt exprimate prin maxime, sentinte, precepte morale (in
rostirea Demiurgului), ceea ce confera versurilor valoare gnomica. Apoi puritatea stilului este
obtinuta prin preponderenta termenilor de origine latina. Eminescu valorifica mai ales fondul
romanesc de cuvinte, si integreaza in text expresii populare, acceptand un numar mic de neologisme
('haos', 'ideal', 'palat', etc). Ca efect, limbajul e curat romanesc, inteligibil pentru toti, natural
Poezia "Luceafarul" este cea mai înalta expresie a poeziei românesti, deoarece ea reuneste "aproape
toate motivele, toate ideile fundamentale, toate categoriile lirice si toate mijloacele lui Eminescu,
poemul fiind într-un fel si testamentul lui poetic, acela care lamureste posteritatii chipul în care si-a
conceput propriul destin" (Tudor Vianu)

Morala Luceafarului Eminescian nu este alta decat cea desprinsa din inegalabilul basm romanesc
Tinerete fara batranete si viata fara de moarte adica faptul ca omul asa cum este el creat este in
incapabilitatea de a-si depasi conditia de muritor .