PROCEDURA DE INSOLVENŢĂ ÎN

CADRUL SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

STUDIU DE CAZ:
DESCHIDEREA PROCEDURII REORGANIZĂRII
JUDICIARE ŞI A FALIMENTULUI IN CAZUL DEBITOAREI
S.C. “LACTEX REGHIN “S.R.L.

1
 CUPRINS :

1. Noţiuni introductive despre procedura insolvenţă ; __________________3

2. Caracterele juridice ale procedurii de insolvenţă ; ___________________4

3. Condiţii generale privind aplicarea procedurii de insolvenţă ;__________10

4. Organele competente pentru aplicarea procedurii de insolvenţă ;________11

5. Aspecte procedurale privind deschiderea procedurii de insolvenţă ;______15

6. Bibliografie __________________________________________________18

7. Studiu de caz – Deschiderea procedurii de reorganizare judiciară

Şi a falimentului a debitoarei S.C.” LACTEX REGHIN” S.R.L. ________20

1.NOŢIUNI INTRODUCTIVE DESPRE PROCEDURA DE INSOLVENŢĂ

2
 Noţiunea de insolvenţă implică o situaţie patrimonială dificilă sau de criză a unui
comerciant, determinând imposibilitatea îndeplinirii de către acesta la termen şi în bune
condiţii a obligaţiilor de plată asumate.

Conform Legii 85 /2006 privind Procedura de insolvenţă , insolvenţa este „ acea

stare a patrimoniului debitorului , caracterizată prin incapacitatea vădită de plată a
datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile” –Art1 alin (2) din Lege.

Afacerea , ca activitate , se defineşte prin risc. Riscul, adica şansa de câstig sau
posibilitatea de pierdere , este un atribut esenţial al economiei de piaţă liberă , funcţională
, atribut care justifică libera concurenţă. In această accepţiune, riscul defineşte :
- fapta de comerţ, care are această natură juridică intrucât este facută în vederea
obţinerii de profit ; fapta de comert este o afacere, intrucât are la bază ideea de risc , adică
posibilitatea de câştig sau pierdere ; motivul determinant al incheierii actului de comert
este acela al obţinerii de profit . 1

Autorul apreciază că “speculatiunea este caracterul esential al unei intreprinderi si al

tuturor faptelor de comert, în general”;
- intreprinderea, care este un complex de acte, fapte sau operaţiuni comerciale ,
organizate de intreprinzător în vederea obtinerii de profit , pe risc economic propriu ;
simplificat spus, ȋntreprinderea este o afacere pentru că presupune un risc;
- calitatea de comerciant , care se dobândeste ȋn momentul ȋn care persoana ȋn cauză
ȋncepe să desfaşoare ȋn mod obişnuit operaţiuni de comerţ, ȋn nume propriu şi pe risc
economic propriu; o persoană devine ȋntreprinzător (comerciant) ȋn momentul ȋn care ȋsi
asumă un risc ;
- societatea comercială, care se constituie ȋn vederea obţinerii de beneficii de către
asociaţi sau a ȋmpartirii pierderilor ce ar putea rezulta; societatea comercială este o forma
de organizare a unei ȋntreprinderi , deci a unui risc;
- concurenţa comercială , care este un joc al oportunităţilor de afaceri , ȋn care
hazardul este mai mult sau mai puţin prezent ; concurenţii câştigă sau pierd ȋn defavoarea
, respectiv , beneficiul celor cu care concurează ; concurenţa loială este cazul unic ȋn care
concurentul are un adevărat „ drept de a-l prejudicia ” pe celălalt concurent ;
- insolvenţa , care este eşecul sau chiar catastrofa ȋntreprinzătorului , starea , de cele
mai multe ori iremediabilă , pe care ȋntreprinzătorul ar fi trebuit , dar nu a putut , să o
evite ; procedura insolvenţei este modul ȋn care legea şi tribunalele organizează eşecul ȋn
afaceri.

2.CARACTERELE JURIDICE ALE PROCEDURII DE INSOLVENŢĂ

1
Eftimie Antonescu, Codul comercial adnotat, vol. I, ed. Tiparul romanesc, Bucuresti, p.186

3
 Una dintre cele mai vechi activităţi umane o reprezintă comerţul, el prinzând contur o
dată cu apariţia ideii de proprietate2, când omul a conştientizat că anumite bunuri sunt ale
sale şi că acestea se delimitează de cele care aparţin altor persoane.

Deşi iniţial comerţul a fost practicat sub forma schimbului (troc) doar pentru
satisfacerea necesităţilor existenţiale de zi cu zi ale oamenilor, odată cu apariţia banilor
trocul a fost înlocuit cu vânzarea-cumpărarea, comerţul devenind o profesie practicată de
un anumit grup specializat în această activitate, care nu mai urmărea realizarea propriilor
trebuinţe, ci satisfacerea nevoilor altora şi obţinerea de profit 3.

Profitul fiind determinat de caracterul speculativ al comerţului, realizarea lui

presupune un anumit risc, asumat de comercianţi, fără ca prin aceasta activitatea
comercială să se transforme într-un joc al hazardului, în care aleatoriul să domine. Totuşi,
este posibil ca un comerciant, în decursul activităţii sale, ca o consecinţă a unor afaceri
nereuşite, să ajungă în situaţia de a nu mai putea face faţă datoriilor sale 4.

Angrenarea unui comerciant în relaţii complexe şi continue cu diverşi furnizori

(creditori), pe de o parte, şi cu clienţii (debitori) pe de altă parte, implică funcţionarea
mecanismului de încasări şi plăţi dintre aceştia. Dacă mecanismul se întrerupe, se
blochează din cauza lipsei lichidităţilor la o verigă din acest circuit, activitatea mai multor
comercianţi, legaţi prin succesiunea operaţiilor lor, este ameninţată 5.

Activitatea comercială se fundamentează atât pe promovarea creditului, cât şi pe

securitatea şi celeritatea operaţiilor comerciale, acestea reprezentând funcţii vitale ale
mediului economic care sunt grav afectate de declanşarea insolvenţei comerciale.

Insolvenţa comercială, definită ca fiind incapacitatea unui debitor de a face faţă

datoriilor sale exigibile cu sumele de bani disponibile, produce în mediul economic
aceleaşi efecte devastatoare pe care o maladie gravă le induce unui organism uman.
Maladiile nu trebuie lăsate să prolifereze, şi aşa cum prevenirea şi tratarea răului pe care
ele îl reprezintă pentru om constituie o preocupare a societăţii, tot astfel prevenirea şi
remedierea efectelor insolvenţei comerciale constituie, în ţările civilizate, un domeniu
prioritar de acţiune6.

2
St. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a VII-a revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2007, pag. 9;
3
S. Angheni, Drept comercial, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1997, pag. 7;
4
I. Schiau, Regimul juridic al insolvenţei comerciale, Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2001, pag. V-VI;
5
R. Bufan, Drept falimentar român, Ed. Mirton, Timişoara, 1998, pag. 1;
6
Ibidem, pag. VI;

4
 Buna funcţionare a economiei de piaţă liberă presupune, printre altele, şi existenţa
unui cadru legal aplicabil comercianţilor aflaţi în dificultăţi financiare, mecanismul
continuu al încasărilor şi plăţilor în activitatea comercială trebuind a fi menţinut în
funcţiune. Acest lucru se realizează uneori cu preţul eliminării din circuitul economic a
celor care, cel mai adesea din cauza acumulării de pierderi, nu mai pot face faţă datoriilor
exigibile angajate, adică nu mai pot continua plăţile.

Într-o economie aşezată pe principiile pieţei, eliminarea comercianţilor care nu mai

pot face faţă obligaţiilor scadente asumate are loc printr-o procedură denumită
generic „faliment”, organizată şi condusă după reguli juridice stricte7.

De regulă, actele normative nu definesc instituţiile juridice pe care le reglementează,

această sarcină revenind literaturii de specialitate.

Cu toate că Legea nr. 85/2006, în conformitate cu tehnica legislativă modernă,

cuprinde în partea sa introductivă (art. 3) o serie de definiţii ale conceptelor pe care le
utilizează (35 de termeni şi expresii au primit o explicaţie din partea legiuitorului), în
mod voit sau nu s-a omis definirea procedurii de insolvenţă.

In doctrina recentă, aceasta a fost definită ca reprezentând un ansamblu de norme

juridice, prin care se urmăreşte obţinerea fondurilor băneşti pentru plata datoriilor
debitorului aflat în insolvenţă faţă de creditorii săi, în condiţiile stabilite diferenţiat pe
categorii de debitori, prin reorganizare judiciară bazată pe plan de reorganizare sau prin
faliment8.

Din definiţia citată se poate deduce cu uşurinţă care sunt caracteristicile procedurii de
insolvenţă, ele fiind recunoscute ca atare de majoritatea doctrinarilor români9.

Apreciem că, în actuala reglementare, procedura insolvenţei are următoarele caractere:

este o procedură judiciară, colectivă şi concursuală, unitară şi generală, egalitară, precum
şi de remediu sau, după caz, de executare silită10.

1. Caracterul judiciar

7
R. Bufan, Reorganizarea judiciară şi falimentul, op. cit., pag. 13;
8
St. D. Cărpenaru, op.cit., pag. 620;
9
M. N. Costin, A. Miff, Falimentul. Evoluţie şi actualitate, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pag. 36-40;
St. D. Cărpenaru, op.cit., pag. 621;
S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pag. 247-248;
Gh. Gheorghiu, Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, C. Rotaru, Legea falimentului –
doctrină, jurisprudenţă şi legislaţie,
10
St. D. Cărpenaru, op.cit., pag. 621 ; S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., pag. 248; B. Nasz,
Principiile procedurii insolvenţei, în R.D.C. nr. 10/2008, pag. 53-84;

5
 Acest caracter al procedurii de insolvenţă este dat de faptul că întreaga procedură se
desfăşoară sub controlul direct sau indirect al instanţei judecătoreşti, prin judecătorul-
sindic desemnat să gestioneze respectivul dosar de insolvenţă.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 85/2006, „toate procedurile prevăzute de prezenta lege, cu
excepţia recursului prevăzut la art. 8, sunt de competenţa tribunalului în a cărui rază
teritorială îşi are sediul debitorul, astfel cum figurează acesta în registrul comerţului,
respectiv în registrul societăţilor agricole sau în registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, şi sunt
exercitate de un judecător-sindic”. De asemenea, legiuitorul a stabilit principalele atribuţii
ale judecătorului-sindic şi căile de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor acestuia,
care sunt tot de competenţa organelor judecătoreşti.

Este adevărat că noua Lege a insolvenţei a mărit responsabilităţile administratorului

judiciar şi ale lichidatorului, precum şi prerogativele creditorilor prin creşterea rolului
adunării creditorilor şi a comitetului acestora, însă, în opinia noastră, acest lucru nu
alterează caracterul judiciar al procedurii în condiţiile în care toate actele şi operaţiunile
pe care le implică procedura de insolvenţă sunt reglementate de lege şi au rămas în
continuare sub supravegherea şi controlul de legalitate al organului judiciar competent.
De altfel, alineatul 1 al art. 5 statuează fără echivoc că „organele care aplică procedura
sunt: instanţele judecătoreşti, judecătorul-sindic, administratorul judiciar şi lichidatorul”.

2. Caracterul colectiv şi concursual

Unii autori privesc cei doi termeni ca fiind sinonimi, vorbind astfel de caracterul
colectiv (concursual) al procedurii11. Din punctul nostru de vedere, deşi cele două noţiuni
sunt strâns legate una de alta, totuşi nu putem să punem semnul de egalitate între ele,
pentru că fiecare noţiune desemnează o anumită trăsătură specifică distinctă a procedurii
de insolvenţă.

Astfel, caracterul colectiv constă în faptul că, în urma deschiderii procedurii, fie la
iniţiativa debitorului, fie la solicitarea creditorilor, fie la cererea oricărei alte persoane sau
instituţii prevăzute expres de lege (Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, Banca
Naţională a României, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor), orice urmărire silită
individuală încetează, ea nemaiputând continua. Altfel spus, procedura insolvenţei este
colectivă pentru că îi obligă pe toţi creditorii debitorului faţă de care s-a dispus
deschiderea acestei proceduri să se reunească într-o singură procedură comună.

11
St. D. Cărpenaru, Drept comercial. Procedura falimentului, Ed. Global Print, Bucureşti, 1998, pag. 19;
Ibidem, Drept comercial român, op.cit., pag. 621;S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., pag. 247;
I. Adam, C. N. Savu, Legea procedurii insolvenţei.Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, pag. 85;

6
 În termenul stabilit de judecătorul-sindic şi fixat prin sentinţa de deschidere a
procedurii, care nu poate fi mai mare decât 60 de zile de la pronunţare (art. 62 alin. 1 lit.
b), toţi creditorii ale căror creanţe sunt anterioare datei deschiderii procedurii trebuie să
depună cererea de admitere a creanţelor, sub sancţiunea decăderii din dreptul de
valorificare a creanţei pe calea procedurii insolvenţei, excepţie făcând doar salariaţii ale
căror creanţe vor fi înregistrate de administratorul judiciar din oficiu conform evidenţelor
contabile ale debitorului (art. 64 alin. 1).

Legea nr. 85/2006 impune o serie întreagă de modalităţi de publicitate pentru a face
cunoscut tuturor creditorilor debitorului insolvent faptul deschiderii procedurii faţă de
acesta, pentru a le da astfel posibilitatea de a-şi declara creanţele deţinute şi a participa
împreună la procedură. Acesta este sensul avut în vedere de legiuitor atunci când prin pct.
3 al art. 3 a statuat că „procedura colectivă este procedura în care creditorii recunoscuţi
participă împreună la urmărirea şi recuperarea creanţelor lor, în modalităţile prevăzute de
prezenta lege”.

Cu alte cuvinte, procedura insolvenţei asigură o reparare echitabilă şi justă a

prejudiciilor suferite de creditori prin intrarea debitorului lor sub incidenţa Legii nr.
85/2006, în sensul că sumele realizate în cadrul procedurii de executare colectivă vor fi
repartizate către creditori proporţional cu ponderea pe care o are creanţa deţinută în
totalul masei credale. Procedura este concursuală pentru că interesul individual al fiecărui
creditor intră în concurenţă cu interesele celorlalţi.

3. Caracterul unitar şi general

Ȋn ceea ce priveşte acest caracter al procedurii de insolvenţă, unii autori apreciază că

cele două noţiuni desemnează aceeaşi caracteristică distinctă a procedurii – urmărirea
tuturor bunurilor aflate în patrimoniul debitorului falit, atât cele existente la data
declanşării falimentului, cât şi cele ieşite în mod fraudulos şi readuse în patrimoniul său 12.

În opinia noastră, procedura insolvenţei se aplică „averii debitorului”, punctul 2 al

art. 3 definind această noţiune ca „reprezentând totalitatea bunurilor şi drepturilor sale
patrimoniale – inclusiv cele dobândite în cursul procedurii insolvenţei, care pot face
obiectul executării silite, în condiţiile reglementate de Codul de procedură civilă”.

Caracterul unitar al procedurii de insolvenţă se păstrează şi în ipoteza în care un

debitor este supus, succesiv, atât procedurii de reorganizare judiciară, cât şi procedurii de
faliment, fie în procedura simplificată, fie în cea generală, pentru că împotriva aceluiaşi
subiect nu pot fi deschise concomitent două sau mai multe proceduri, ci doar una singură.

12
Gh. Gheorghiu, Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, op. cit., pag. 9;

7
 Este adevărat că Legea insolvenţei înglobează practic patru componente concretizate
în cele două regimuri juridice amintite – regimul general şi regimul simplificat – şi cele
două proceduri prin care se obiectivează acestea – procedura falimentului şi procedura
reorganizării judiciare, însă, acest lucru nu afectează caracterul unitar al procedurii de
insolvenţă, trăsătura fiind conferită de concepţia care se află la baza legiferării şi
finalitatea pentru care a fost ea creată13.

4. Caracterul egalitar

Acest caracter al procedurii de insolvenţă decurge din caracterul colectiv şi

concursual, întrucât toţi creditorii interesaţi participă la procedura reglementată de Legea
nr. 85/2006 constituidu-se în masa credală, urmând ca ei să fie satisfăcuţi deodată şi
proporţional cu mărimea creanţelor deţinute, în ordinea de prioritate stabilită de lege,
indiferent de natura creanţelor şi de interesul public sau privat reprezentat de creditori 14.
Altfel spus, această procedură reprezintă o apărare comună a intereselor şi drepturilor
creditorilor prin intermediul căreia se realizează acoperirea tuturor creanţelor direct
proporţional cu ponderea pe care fiecare creanţă o are asupra patrimoniului debitorului 15.

În acest sens, potrivit pct. 23 al art. 3, „prin procedura falimentului se înţelege

procedura de insolvenţă concursuală colectivă şi egalitară care se aplică debitorului în
vederea lichidării averii acestuia pentru acoperirea pasivului, fiind urmată de radierea
debitorului din registrul în care este înmatriculat”.

5. Caracterul de remediu sau de executare silită

Procedura insolvenţei are un caracter de remediu sau, după caz, de executare silită
(chiar dacă este o procedură execuţională colectivă), în sensul că Legea nr. 85/2006 pune
la îndemâna creditorilor un instrument eficace pentru a-şi putea recupera creanţele
deţinute faţă de debitorul aflat în stare de insolvenţă, fie prin procedura reorganizării
judiciare, fie prin procedura falimentului, adică executarea silită a bunurilor ce compun
averea falitului prin intermediul forţei coercitive a statului.

Procedura reorganizării judiciare are caracter de remediu deoarece urmăreşte plata

pasivului debitorului prin reorganizarea acestuia. Cu alte cuvinte, în faza de redresare
judiciară procedura este astfel organizată încât să confere comerciantului debitor
posibilitatea restructurării activităţii sale în scopul creşterii performanţelor economice şi,
în special, a celor financiare ale afacerii. De aceea, în această etapă se consideră că
13
A. Miff, Noua procedură a insolvenţei – actualitate, tradiţie şi perspective, în R.R.D.A. nr. 1/2007, pag.
57;
14
A. Avram , Procedura insolvenţei. Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, pag. 11;
15
I. Turcu , Tratat de insolvenţă, op. cit., pag. 4;

8
procedura are un caracter de sprijin, de remediu, oferind termene de respiro, posibilitatea
denunţării unor contracte dezavantajoase etc.16.

Un alt autor a arătat că din formularea dată de legiuitor prin art. 2 din Legea nr.
64/1995 (în forma iniţială) obiectului legii se poate desprinde dublul scop al acestei
proceduri – redresarea debitorului şi plata datoriilor sale către creditori sau lichidarea
averii debitorului17. Dublul scop al procedurii reflectă nu numai două alternative, ci şi
ordinea obişnuită a opţiunii, în sensul că numai dacă nu este posibilă redresarea se va
proceda la lichidare18.

În actuala reglementare, însă, credem noi, este evident că scopul principal al

procedurii insolvenţei îl reprezintă protecţia creditului şi apărarea intereselor creditorilor,
pe bună dreptate doctrina afirmând că, în concepţia noii legi, între menţinerea debitorului
în circuitul comercial şi plata creanţelor, primordială este aceasta din urmă, scopul legii
reprezentând acoperirea pasivului debitorului aflat în stare de insolvenţă, iar nu salvarea
acestuia19.

3.CONDIŢII GENERALE PRIVIND APLICAREA PROCEDURII DE

INSOLVENŢĂ

Procedura se aplica societăţilor comerciale, societăţilor cooperative, organizaţiilor

cooperatiste,societăţilor agricole, grupurilor de interes economic şi oricărei alte persoane
juridice de drept privat care desfaşoară activitati economice, comercianţi care sunt in
categoria debitorilor aflaţi ȋn stare de insolvenţă sau de insolvenţă iminentă.

Există si comercianti, ce fac parte din categoriile de mai sus, exceptaţi de la această
procedură şi anume cei care indeplinesc una din urmatoarele condiţii:

- comercianti nu detin nici un bun in patrimoniul lor;

16
Ibidem , Drept falimentar român, op. cit., pag. 29;
17
I. Turcu , Reorganizarea şi lichidarea judiciară, op. cit., pag. 78;
18
Ibidem , op. cit., pag. 82;
19
St. D. Cărpenaru, V. Nemeş, M. A. Hotca, Noua lege a insolvenţei – Legea nr. 85/2006. Comentarii
pe articole, Ed. Hamangiu, 2006, pag. 25;

9
- actele constitutive sau documentele contabile nu pot fi găsite;

- administratorul nu poate fi găsit;

- sediul nu mai există sau nu corespunde adresei din registrul comertului;

- debitori care nu au prezentat urmatoarele documente:

- o listă completa a tuturor bunurilor debitorului, incluzând toate conturile şi băncile prin
care debitorul işi rulează fondurile; pentru bunurile grevate se vor menţiona datele din
registrele de publicitate;

- o listă a numelor şi a adreselor creditorilor, oricum ar fi creanţele acestora: certe sau

sub condiţie, lichide ori nelichide, scadente sau nescadente, necontestate ori contestate,

aratandu-se suma, cauza si drepturile de preferinţă;

- o listă a activităţilor curente pe care intenţionează să le desfăşoare ȋn perioada de

observaţie ;

- o declaraţie prin care debitorul işi arată intenţia de intrare ȋn procedura simplificată sau
de reorganizare, conform unui plan, prin restructurarea activităţii ori prin lichidarea, ȋn
tot sau ȋn parte, a averii, in vederea stingerii datoriilor sale.

Toate cheltuielile aferente acestei proceduri vor fi suportate din averea debitorului .

4.ORGANELE COMPETENTE PENTRU APLICAREA PROCEDURII DE

INSOLVENŢĂ

Potrivit art.5 din Legea nr.64/199520, organele care aplică procedura de insolvenţă sunt:

instanţele judecătoreşti;
judecătorul sindic;
adunarea creditorilor;
20
Legea nr.64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului a fost republicată în M.Of.
nr.1066/17.11.2004.

10
 comitetul creditorilor;
administratorul;
lichidatorul.

Instanţele judecătoreşti ȋn procedura insolvenţei

Toate procedurile privind insolvenţa societăţilor comerciale sunt de competenţa

tribunalului ȋn a cărui raza teritorială işi are sediul debitorul, astfel cum figurează acesta
ȋn registrul comerţului, respectiv in registrul societăţilor agricole sau in registrul
asociatiilor si fundatiilor, si sunt exercitate de un judecator-sindic. Singura exceptie o
reprezint hotărarile pronuntate de judecatorul-sindic in cadrul procedurii de insolvenţă,
care sunt de competenta Curtii de apel.

Ȋn conformitate cu dispoziţiile prevăzute de art 11 alin 1, din Legea nr 85 / 2006,

principalele atribuţii ale judecătorului-sindic , sunt:
- pronunţarea motivată a hotărârii de deschidere a procedurii şi, după caz, de intrare ȋn
faliment atât prin procedura generală, cât şi prin procedura simplificată;
- judecarea contestaţiei debitorului impotriva cererii introductive a creditorilor pentru
inceperea procedurii; judecarea opoziţiei creditorilor la deschiderea procedurii;
- desemnarea motivată, prin sentinţa de deschidere a procedurii, dintre practicienii in
insolvenţă care au depus oferta de servicii ȋn acest sens la dosarul cauzei, a
administratorului judiciar provizoriu sau, după caz, a lichidatorului care va administra
procedura până la confirmarea ori, după caz, inlocuirea sa de către adunarea creditorilor,
stabilirea remuneraţiei ȋn conformitate cu criteriile stabilite prin legea de organizare a
profesiei de practician in insolvenţă, precum şi a atribuţiilor acestuia pentru aceasta
perioadă. Ȋn vederea desemnării provizorii a administratorului judiciar, judecătorul-sindic
va ţine cont de toate ofertele de servicii depuse de practicieni, de cererile ȋn acest sens
depuse de creditori şi, după caz, de debitor, dacă cererea introductivă ȋi aparţine;
- confirmarea, prin incheiere, a administratorului judiciar sau a lichidatorului desemnat de
adunarea creditorilor, confirmarea onorariului negociat cu adunarea creditorilor;
- ȋnlocuirea, pentru motive temeinice, prin incheiere, a administratorului judiciar sau a
lichidatorului;
- judecarea cererilor de a i se ridica debitorului dreptul de a-şi mai conduce activitatea;
- judecarea cererilor de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere care au
contribuit la ajungerea debitorului in insolvenţă, potrivit art. 138, sesizarea organelor de
cercetare penală in legatură cu savârşirea infracţiunilor prevăzute la art. 143-147;
- judecarea acţiunilor introduse de administratorul judiciar sau de lichidator pentru
anularea unor acte frauduloase si a unor constituiri ori transferuri cu caracter patrimonial,
11
anterioare deschiderii procedurii;
- judecarea contestatiilor debitorului, ale comitetului creditorilor ori ale oricarei persoane
interesate impotriva masurilor luate de administratorul judiciar sau de lichidator;
- admiterea si confirmarea planului de reorganizare sau , dupa caz , de lichidare , dupa
votarea lui d e către creditori ;
- soluţionarea cererii administratorului judiciar sau a comitetului creditorilor de
ȋntrerupere a procedurii de reorganizare judiciară şi de intrare in faliment;
- soluţionarea contestaţiilor formulate la rapoartele administratorului judiciar sau ale
lichidatorului;
- judecarea acţiunii in anularea hotărarii adunării creditorilor;
- pronunţarea hotărârii de ȋnchidere a procedurii.

Atributiile judecatorului-sindic sunt limitate la controlul judecatoresc al activitatii

administratorului judiciar si/sau al lichidatorului si la procesele si cererile de natura
judiciara aferente procedurii insolventei. Atributiile manageriale apartin administratorului
judiciar ori lichidatorului sau, in mod exceptional, debitorului, daca acestuia nu i s-a
ridicat dreptul de a-si administraaverea.

Administratorul judiciar

Administratorul judiciar este persoana fizica sau juridica, practician in insolventa,

autorizat inconditiile legii, desemnat sa exercite atributiile prevazute la art. 20 in perioada
de observatie si pe durata procedurii de reorganizare.

Principalele atributii ale administratorului judiciar sunt:

- examinarea situaţiei economice a debitorului şi a documentelor depuse conform

prevederilor art. 28 si 35 şi ȋntocmirea unui raport prin care să propună fie intrarea ȋn
procedura simplificată,fie continuarea perioadei de observatie in cadrul procedurii
generale si supunerea acelui raportjudecatorului-sindic, intr-un termen stabilit de acesta,
dar care nu va putea depasi 30 de zile dela desemnarea administratorului judiciar;

- examinarea activitatii debitorului si intocmirea unui raport amănunţit asupra cauzelor si

imprejurarilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă, cu menţionarea persoanelor
carora le-ar fi imputabilă, şi asupra existenţei premiselor angajării raspunderii acestora, in

12
conditiile art.138, precum şi asupra posibilităţii reale de reorganizare efectivă a activităţii
debitorului ori a motivelor care nu permit reorganizarea şi supunerea acelui raport
judecătorului-sindic, ȋntr-un termen stabilit de acesta, dar care nu va putea depasi 60 de
zile de la desemnarea administratorului judiciar;

- ȋntocmirea actelor prevazute la art. 28 alin. (1), ȋn cazul ȋn care debitorul nu şi-a
ȋndeplinit obligaţia respectivă ȋnăuntrul termenelor legale, precum şi verificarea,
corectarea şi completarea informaţiilor cuprinse ȋn actele respective, când acestea au fost
prezentate de debitor;

- elaborarea planului de reorganizare a activităţii debitorului, ȋn funcţie de cuprinsul

raportului

prevăzut la lit. a) şi ȋn condiţiile şi termenele prevăzute la art. 94;

- supravegherea operaţiunilor de gestionare a patrimoniului debitorului;

- conducerea integrală, respectiv ȋn parte, a activităţii debitorului, ȋn acest ultim caz cu

respectarea precizărilor exprese ale judecătorului-sindic cu privire la atribuţiile sale şi la

condiţiile de efectuare a plăţilor din contul averii debitorului;

- convocarea, prezidarea si asigurarea secretariatului sedintelor adunarii creditorilor sau

ale actionarilor, asociatilor ori membrilor debitorului persoana juridica;

- introducerea de acţiuni pentru anularea actelor frauduloase ȋncheiate de debitor ȋn

dauna drepturilor creditorilor, precum şi a unor transferuri cu caracter patrimonial, a unor
operatiuni comerciale incheiate de debitor si a constituirii unor garanţii acordate de
acesta, susceptibile a prejudicia drepturile creditorilor;

- sesizarea de urgenţă a judecătorului-sindic ȋn cazul ȋn care constată că nu există bunuri

in averea debitorului ori ca acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile
administrative;

- menţinerea sau denunţarea unor contracte incheiate de debitor;

- verificarea creanţelor şi, atunci când este cazul, formularea de obiecţiuni la acestea,
precum şi intocmirea tabelelor creanţelor;

- ȋncasarea creanţelor; urmărirea incasării creanţelor referitoare la bunurile din averea

13
debitorului sau la sumele de bani transferate de către debitor inainte de deschiderea
procedurii; formularea şi susţinerea acţiunilor in pretenţii pentru ȋncasarea creanţelor
debitorului, pentru aceasta putând angaja avocaţi;

- cu conditia confirmarii de catre judecatorul-sindic, incheierea de tranzactii, descărcarea

de datorii, descărcarea fidejusorilor, renunţarea la garanţii reale;

- sesizarea judecătorului-sindic ȋn legătura cu orice problemă care ar cere o soluţionare de

către acesta.

Lichidatorul

Lichidatorul este persoana fizică sau juridică, practician ȋn insolvenţă, autorizat in

condiţiile legii,desemnată să conducă activitatea debitorului si să exercite atribuţiile
prevăzute la art. 25 ȋn

cadrul procedurii falimentului, atât in procedura generală, cât şi ȋn cea simplificată.

Lichidatorul este desemnat de către judecătorul-sindic.

Principalele atribuţii ale lichidatorului sunt:

- examinarea activitatii debitorului asupra caruia se initiaza procedura simplificata in

raport cu situatia de fapt si intocmirea unui raport amanuntit asupra cauzelor si
imprejurarilor care au dus la insolvenţă, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi
imputabila şi a existenţei premiselor angajării răspunderii acestora ȋn condiţiile art. 138,
şi supunerea acelui raport judecătorului-sindic ȋntr-un termen stabilit de acesta, dar care
nu va putea depăşi 60 de zile de la desemnarea lichidatorului, dacă un raport cu acest
obiect nu fusese ȋntocmit anterior de administratorul judiciar;

- conducerea activităţii debitorului;

- introducerea de acţiuni pentru anularea actelor frauduloase ȋncheiate de debitor ȋn dauna

drepturilor creditorilor, precum şi a unor transferuri cu caracter patrimonial, a unor

operaţiuni comerciale ȋncheiate de debitor şi a constituirii unor garanţii acordate de
acesta, susceptibile a prejudicia drepturile creditorilor;

- aplicarea sigiliilor, inventarierea bunurilor şi luarea măsurilor corespunzătoare pentru

conservarea lor;

- menţinerea sau denunţarea unor contracte incheiate de debitor;

14
- verificarea creanţelor şi, atunci când este cazul, formularea de obiecţiuni la acestea,
precum şi ȋntocmirea tabelelor creanţelor;

- urmărirea incasării creanţelor din averea debitorului, rezultate din transferul de bunuri
sau de sume de bani efectuat de acesta ȋnaintea deschiderii procedurii, incasarea
creanţelor; formularea şi susţinerea acţiunilor ȋn pretenţii pentru ȋncasarea creanţelor
debitorului, pentru aceasta putând angaja avocati;

- primirea plătilor pe seama debitorului şi consemnarea lor ȋn contul averii debitorului;

- vânzarea bunurilor din averea debitorului, ȋn conformitate cu prevederile prezentei legi;

- ȋncheierea de tranzacţii, descărcarea de datorii, descărcarea fidejusorilor, renunţarea la

garanţii reale sub condiţia confirmării de către judecătorul-sindic;

- sesizarea judecătorului-sindic cu orice problemă care ar cere o solutionare de către

acesta

5.ASPECTE PROCEDURALE PRIVIND DESCHIDEREA PROCEDURII

DE INSOLVENŢĂ

Procedura insolvenţei poate fi deschisă atât de creditor, cât si de debitor, precum si de

orice alte persoane sau institutii prevăzute expres de lege.

Prin noua lege, s-a modificat termenul de comunicare a cererii si anume, judecătorul-
sindic are obligaţia de a comunica debitorului cererea, ȋn copie, ȋn termen de 48 ore de la
data inregistrării, iar debitorul trebuie fie să conteste, fie să recunoască existenţa stării de
insolvenţă ȋn termen de 10 zile de la primirea copiei.

Un aspect nou şi interesant este faptul că la cererea debitorului, judecătorul-sindic ȋi

poate obliga pe creditorii care au introdus cererea, să consemneze, ȋn termen de 15 zile ,
la o bancă, o cauţiune de cel mult 10% din valoarea creanţelor. Cauţiunea va fi restituită
creditorilor, dacă cererea lor va fi admisă . Dacă cererea va fi respinsă, cauţiunea va fi
folosită pentru a acoperi pagubele suferite de debitor. Dacă cauţiunea nu este consemnată
ȋn termen, cererea introductivă va fi respinsă .

Datorită noii legi, dacă judecătorul-sindic stabileşte că debitorul este ȋn stare de

insolvenţă , ȋi va respinge contestaţia şi va deschide, printr-o sentinţă, procedura generală,

15
situaţie ȋn care un plan de reorganizare poate fi formulat numai de către administratorul
judiciar sau de către creditori tinând ȋmpreună sau separat minimum 20% din valoarea
masei credale şi numai dacă aceştia ȋşi exprimă intenţia de a depune un plan. De
asemenea, dacă judecătorul-sindic stabileşte că debitorul nu este ȋn stare de insolvenţă,
respinge cererea creditorilor, care va fi considerată ca lipsita de orice efect chiar de la
ȋnregistrarea ei. Din paragraful de mai sus se ȋnţelege foarte uşor faptul că totul este lăsat
la latitudinea judecătorului, chiar dacă debitorul a plătit datoria şi nu se mai află ȋn stare
de insolvenţă, şi de aceea nu este suficient ca debitorul a plătit debitul, ci va trebui să
demonstreze cu multe probe faptul că nu se află ȋn stare de insolvenţă, atlfel va risca ca
judecătorul să considere că se află ȋn stare de insolvenţă şi să pronunţe sentinţa de
deschidere a procedurii.

Dacă debitorul nu contestă, că ar fi in stare de insolvenţă şi işi exprimă intenţia de a-şi

reorganiza activitatea, judecătorul-sindic va da o sentinţă de deschidere a procedurii
generale.
Prin sentinţa de deschidere a procedurii, judecătorul-sindic va dispune administratorului
judiciar sau lichidatorului, după caz, adică: dacă prin sentinţă s-a pronunţat deschiderea
procedurii generale, atunci judecătorul-sindic va desemna un administrator judiciar, iar ȋn
cazul deschiderii procedurii simplificate va desemna un lichidator provizoriu.

De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare sau

extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale. De
asemenea prin sentinţa de deschidere a procedurii judecătorul-sindic va dispune
comunicarea acesteia către instanţele judecătoreşti ȋn a căror jurisdicţie se află sediul
debitorului declarat la registrul comerţului şi tuturor băncilor unde debitorul are deschise
conturi, orice furnizor de servicii - electricitate, gaze naturale, apă, servicii telefonice sau
altele de asemenea nu are dreptul, ȋn perioada de observaţie şi ȋn perioada de
reorganizare, să schimbe, să refuze ori să ȋntrerupă temporar un astfel de serviciu către
debitor sau către averea debitorului, ȋn cazul ȋn care acesta are calitatea de consumator

16
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ :

1. Ana Birchall, Procedura Insolvenţei, ediţia III revizuită, editura Universul Juridic,
Bucureşti 2010.

2. Eftimie Antonescu, Codul comercial adnotat, vol. I, Ed. Tiparul românesc, Bucuresti,

3. I. Turcu , Reorganizarea şi lichidarea judiciară,

4. Ibidem , Drept commercial roman

17
5. St. D. Cărpenaru, V. Nemeş, M. A. Hotca, Noua lege a insolvenţei – Legea nr.
85/2006. Ed. Hamangiu, 2006,

6. St. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a VII-a revăzută şi adăugită, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2007,

7. S. Angheni, Drept comercial, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1997, pag. 7;

8. I. Schiau, Regimul juridic al insolvenţei comerciale, Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2001,
pag. V-VI;

9. R. Bufan, Drept falimentar român, Ed. Mirton, Timişoara, 1998, pag. 1;

10. R. Bufan, Reorganizarea judiciară şi falimentul, op. cit., pag. 13;

11.St. D. Cărpenaru, op.cit., pag. 620;

12.M. N. Costin, A. Miff, Falimentul. Evoluţie şi actualitate, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2000, pag. 36-40; St. D. Cărpenaru, op.cit., pag. 621;

13.S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008,
pag. 247-248;

14.Gh. Gheorghiu, Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, C. Rotaru, Legea

falimentului – doctrină, jurisprudenţă şi legislaţie,

15.St. D. Cărpenaru, op.cit., pag. 621 ; S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., pag.
248; B. Nasz, Principiile procedurii insolvenţei, în R.D.C. nr. 10/2008, pag. 53-84;

16. St. D. Cărpenaru, Drept comercial. Procedura falimentului, Ed. Global Print,
Bucureşti,

17.I. Adam, C. N. Savu, Legea procedurii insolvenţei.Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006,
pag. 85;St. D. Cărpenaru, Drept comercial. Procedura falimentului, Ed. Global Print,
Bucureşti, 1998, pag.

18. Drept comercial român, op.cit., pag. 621;S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit.,
pag. 247;

19.I. Adam, C. N. Savu, Legea procedurii insolvenţei.Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006,
pag. 85;

18
 STUDIU DE CAZ

DESCHIDEREA PROCEDURII REORGANIZĂRIIJUDICIARE ŞI A

FALIMENTULUI DEBITOAREI

S.C. “LACTEX REGHIN” S.R.L.

19
20