CUPRINS

VIOLENŢA ÎN ŞCOALĂ .............................................................................................................. 2

Experienţa şcolii în prevenirea şi combaterea fenomenelor de violenţă ..................................... 2
Măsuri de preventive....................................................................................................................... 3
 Încrederea elevilor în şcoală şi în rolul acesteia în prevenirea violenţei ............................. 4
 Rolul consilierilor şcolari în prevenirea violenţei ................................................................ 6
 Implicarea elevilor în prevenirea violenţei .......................................................................... 6
 Activităţi şi măsuri de prevenire a violenţei iniţiate sau organizate de şcoală .................... 7
 Activităţi de prevenţie iniţiate sau organizate de către consilierii şcolari ........................... 8
Măsuri de intervenţie ...................................................................................................................... 9
 Cum sunt sancţionaţi elevii violenţi de către şcoală? .......................................................... 9
 Cum sunt asistaţi elevii violenţi de către şcoală?............................................................... 12
BIBLIOGRAFIE ........................................................................................................................... 16

1
 VIOLENŢA ÎN ŞCOALĂ

Violenţa şcolară este doar una dintre manifestările violenţei cotidiene. Dezbaterile privind relaţia
între conceptul de „drept la siguranţă” şi mediul şcolar au căpătat în Europa o dezvoltare
continuă şi constantă, cu diferenţe de la ţară la ţară, devenind oficial o problemă politică în urma
unei întâlniri a experţilor, organizată de Comisia Europeană la Utrecht, în anul 1997. Mass-
media acordă din ce în ce mai multă atenţie violenţei, contribuind la conştientizarea şi creşterea
interesului public faţă de violenţa tinerilor, inclusiv faţă de violenţa şcolară. Guvernanţii şi
societatea civilă au devenit sensibili la fenomenul violenţei în mediul şcolar, renunţând la
stereotipul conform căruia şcoala este o entitate izolată, un spaţiu social autonom, necorelat la
dinamica socială, neafectat de conflictele şi dificultăţile cu care se confruntă societatea, în
general. Şcoala este o parte integrantă a comunităţii largi, iar problemele cu care se confruntă ca
instituţie şi mediu de formare a tinerilor privesc întreaga societate.

Experienţa şcolii în prevenirea şi combaterea fenomenelor de violenţă

Opiniile specialiştilor converg în ceea ce priveşte imposibilitatea combaterii tuturor formelor de

violenţă şcolară. Cu toate acestea, există nenumărate activităţi concrete prin care orice instituţie
şcolară poate ameliora frecvenţa şi intensitatea cazurilor de violenţă în care sunt implicaţi elevii
şi cadrele didactice. În acest sens, am distins între activitate de prevenţie, prin care înţelegem
ansamblul acţiunilor care împiedică producerea unor fenomene de violenţă şi activitate de
intervenţie, care reprezintă măsurile prin care se împiedică reapariţia unui caz de violenţă ce a
avut deja loc. În primul caz, şcoala se adresează cauzelor generatoare sau semnelor
premergătoare unui astfel de comportament, în vreme ce, în cea de-a doua situaţie, şcoala se
adresează în mod direct cazurilor de violenţă apărute, prin măsuri punitive sau prin măsuri care
combină sancţiunile cu asistenţa.

O altă premisă de la care am pornit în acest capitol este aceea că orice strategie anti-violenţă care
ignoră implicarea activă a elevilor are puţine şanse de a se dovedi una eficace. După cum am
văzut în capitolele anterioare, şcoala şi elevii înregistrează şi evaluează relativ diferit fenomenele
de violenţă, iar anumite categorii de elevi (de exemplu, cei vulnerabili) au de multe ori şanse
reduse de a împărtăşi propria viziune privind violenţa. Activităţile anti-violenţă de la nivelul
unităţii de învăţământ trebuie să aibă la bază o strânsă cooperare şi comunicare între toţi actorii
implicaţi.

2
 Măsuri de preventive

Instituţiile şcolare au un rol central în prevenirea fenomenelor de violenţă. Atribuţiile şi

responsabilităţile acestora sunt instituite explicit în legislaţia naţională referitoare la drepturile
copilului şi la modalităţile de control, prevenire şi intervenţie specifice în cazurile în care minorii
sunt victime sau autori ale diverselor acte de violenţă. Pornind de la aceste premise, studiul a
încercat să evidenţieze care este experienţa şcolii în iniţierea sau participarea la activităţi de
prevenţie, care este potenţialul acesteia în mobilizarea resurselor instituţionale proprii sau în
parteneriat cu alte instituţii abilitate pentru identificarea unor soluţii.

Prin chestionarele aplicate directorilor, elevilor şi consilierilor şcolari, cât şi prin interviurile
individuale şi de grup, principalele aspecte urmărite au fost: funcţionalitatea regulamentului
şcolar, principalii actori la care elevii apelează pentru prevenirea fenomenului de violenţă,
tipurile de acţiuni care sunt iniţiate sau organizate de şcoală, gradul de implicare a elevilor în
acţiuni şi programe şi, nu în ultimul rând, soluţiile propuse de către toţi cei investigaţi pentru
prevenirea violenţei. Consilierii şcolari au fost investigaţi, de asemenea, cu privire la cazurile
concrete de violenţă pentru care au fost consultaţi, la potenţialul rol de iniţiator al unor acţiuni de
prevenţie, la gradul şi modul de implicare în acţiunile şcolii privind prevenirea şi controlul
fenomenului violenţei precum şi la resursele pe care le au la dispoziţie pentru rezolvarea
cazurilor de violenţă sau pentru prevenirea acestora

 Regulamentul şcolar – mijloc de preventive

Regulamentul şcolar reprezintă un document de bază, utilizat în activitatea tuturor unităţilor de

învăţământ. Acesta are funcţionalităţi multiple, reprezentând – aşa cum consideră diferiţi actori
investigaţi – un mijloc de prevenire a violenţei. Pe lângă acest document obligatoriu, unele
instituţii şcolare au elaborat regulamente specifice: regulamente de ordine interioară,
regulamentul profesorului de serviciu sau al elevului de serviciu

Conform unor studii privind declaraţiilor directorilor de şcoală investigaţi, există multiple
modalităţi prin care şcoala aduce la cunoştinţa elevilor regulamentul şcolar. Cea mai frecventă
este prezentarea şi dezbaterea acestuia în cadrul orelor de dirigenţie. Alte modalităţi utilizate
sunt: expunerea regulamentului în locuri cu mare vizibilitate şi aducerea sa la cunoştinţa elevilor
şi părinţilor prin responsabilizare formală (semnare de luare la cunoştinţă)

3
 (Tabel preluat din Violenţa în şcoală- Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei- UNICEF)

Elevii confirmă utilizarea acestor modalităţi de informare cu privire la regulamentul şcolar, dar,
aşa cum se poate observa în tabel, fiecare modalitate este menţionată cu o frecvenţă mai redusă.
În cazul acestora, este important de remarcat că 9% nu menţionează nici o modalitate de aducere
la cunoştinţă a regulamentului, ceea ce demonstrează lipsa de informaţie cu privire la conţinutul
acestuia.

Se observă aşadar că atât directorii cât şi elevii confirmă faptul că şcoala utilizează preponderent
mijloace tradiţionale, de tip informativ, fără implicarea activă a celor vizaţi în dezbaterea
conţinutului regulamentelor. Aproximativ 4% dintre directori şi respectiv dintre elevii chestionaţi
au prezentat modalităţi alternative, interactive, participative sau neconvenţionale, pe care le
putem aprecia ca fiind iniţiative interesante ale unor instituţii şcolare:

- prevederile regulamentului sunt prezentate la staţia de radio a şcolii;

- regulamentul este prezentat sau dezbătut în consiliul consultativ al elevilor sau este dezbătut în
consiliul clasei;
- regulamentul este prelucrat în cadrul lectoratelor sau al şedinţelor cu părinţii ori este trimis
părinţilor la începutul fiecărui an şcolar pentru a fi consultat;
- se organizează testări ale elevilor privind cunoaşterea regulamentului.

 Încrederea elevilor în şcoală şi în rolul acesteia în prevenirea violenţei

Potrivit răspunsurilor elevilor, prima persoană căreia aceştia se adresează pentru asistenţă sau
consiliere şi pentru găsirea unor soluţii privind prevenirea violenţei este dirigintele. Acesta este
cel care se bucură de un nivel înalt de încredere, fiind amintit de aproape două treimi dintre cei
investigaţi (62% din totalul elevilor). Dirigintele constituie unul dintre actorii centrali care poate
să identifice o problemă, mediator important în comunicarea cu ceilalţi actori participanţi la

4
identificarea soluţiilor. Pe locurile următoare sunt plasaţi părinţii (aleşi de jumătate din cei
anchetaţi), prietenii ş.a

(Tabel preluat din Violenţa în şcoală- Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei- UNICEF)

Apelul la părinţi pentru rezolvarea unor situaţii de violenţă este cel mai puţin frecvent în cazul
copiilor care provin din familii în care există relaţii conflictuale: numai 30% dintre cei care
provin din astfel de familii menţionează că se adresează părinţilor, comparativ cu aproximativ
50%, proporţia corespunzătoare pe ansamblul lotului de elevi investigaţi.

O anumită diferenţă în ceea ce priveşte instanţa căreia i se adresează în cazul unor situaţii de
violenţă se constată între elevii autori ai unor acte de violenţă şi cei „non-violenţi”. Astfel, cei
din prima categorie declară într-o proporţie mai mare că încearcă să-şi rezolve singuri
problemele, comparativ cu elevii fără manifestări de violenţă.

Din declaraţiile elevilor se constată că principalele „instituţii” la care aceştia apelează în cazul
unor situaţii conflictuale şi acte de violenţă sunt şcoala (în speţă, dirigintele) şi familia. Totuşi,
numărul mare de elevi (aproape 40%) care nu văd în cadrul didactic actorul căruia i se pot adresa
în „situaţii de criză” atrage atenţia asupra posibilei lipse de încredere a acestora în capacitatea
(sau interesul) şcolii de a rezolva astfel de situaţii şi asupra deschiderii cadrelor didactice către
problemele elevilor. Aşa cum a mai fost semnalat pe parcursul studiului, astfel de reprezentări
ale elevilor pot fi explicate prin deficienţele de comunicare profesori-elevi, problemă semnalată
de toţi actorii investigaţi (profesori, părinţi, elevi).

5
  Rolul consilierilor şcolari în prevenirea violenţei

Consilierii din şcoli şi din Centrele de Asistenţă Psihopedagogică au fost investigaţi cu privire la
rolul pe care îl au în prevenirea cazurilor de violenţă. Din totalul celor chestionaţi numai
aproximativ 60% au declarat că au fost consultaţi în astfel de situaţii, deşi directorii îi plasează
pe locul doi în ceea ce priveşte persoanele la care şcoala apelează în cazul existenţei fenomenelor
de violenţă şcolară.

Conform aprecierilor celorlalţi actori investigaţi (profesori şi părinţi), psihologii şcolari sau
consilierii ar trebui mai mult implicaţi în activităţile de prevenire a violenţei, ar putea să deţină
rolul de mediator în dialogul uneori dificil dintre profesori şi elevi. Mai mult chiar, profesorii văd
în aceşti actori un sprijin pentru dezvoltarea unor competenţe profesionale în domeniul educaţiei
pentru non-violenţă

Diriginţii, actori cu rol central în prevenirea cazurilor de violenţă, ar trebui să lucreze direct şi în
echipă cu consilierul, acesta bucurându-se de încrederea elevilor.

Părinţii resimt, de asemenea, nevoia unui serviciu de consiliere specializat, mai ales în situaţiile
în care copiii lor trec prin perioade dificile acasă, care le afectează comportamentul în general şi
uneori le diminuează interesul pentru şcoală

Potrivit opiniei unor cadre didactice, există însă o lipsă acută de cadre specializate pentru
exercitarea profesiei de consilier şcolar, posibilităţile limitate de titularizare a acestora în şcoli
diminuând interesul psihologilor de a decide pentru această profesiune; de asemenea, cadrul
legal este încă rigid în ceea ce priveşte înfiinţarea cabinetelor şcolare de consiliere.

 Implicarea elevilor în prevenirea violenţei

Un alt aspect luat în considerare de studiul nostru a fost gradul de implicare a elevilor în acţiuni
pe care şcoala le organizează pentru prevenirea sau controlul cazurilor de violenţă. În această
problemă, opiniile a două dintre principalele categorii de actori investigaţi – directori şi elevi –
sunt foarte diferite. Astfel, proporţia directorilor care afirmă că elevii sunt implicaţi activ în
activităţi de prevenire a violenţei depăşeşte 85%, procentajul corespunzător la nivelul lotului de
elevi fiind de numai 18%.

6
 (Tabel preluat din Violenţa în şcoală- Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei- UNICEF)

Este important de adăugat că, din totalul elevilor care au afirmat că nu au fost implicaţi în astfel
de activităţi, mai mult de două treimi invocă drept motiv faptul că la nivelul şcolii nu s-au derulat
asemenea acţiuni. Chiar dacă în cazul unora dintre aceşti elevi poate fi vorba despre lipsa de
informare cu privire la acţiunile şcolii, afirmaţiile lor induc anumite rezerve privind
obiectivitatea declaraţiilor directorilor de şcoală, care, nu de puţine ori, se supun unui model
dezirabil.

 Activităţi şi măsuri de prevenire a violenţei iniţiate sau organizate de

şcoală
Principalele tipuri de activităţi de prevenţie a fenomenelor de violenţă organizate la nivelul
unităţii de învăţământ, menţionate de directorii chestionaţi (şi ponderile corespunzătoare), sunt
următoarele:

- acţiuni de conştientizare de către elevi a efectelor negative ale violenţei organizate în

majoritatea instituţiilor (91% dintre şcoli);
- organizarea unor întâlniri şi discuţii cu autorităţi din poliţie (86%);
- organizarea cu părinţii a unor activităţi pe tema prevenirii violenţei şcolare (67%);
- dezvoltarea unor programe de formare a cadrelor didactice privind managementul clasei,
dezvoltarea abilităţilor de comunicare, rezolvarea de conflicte (43%).
Au mai fost menţionate, cu o frecvenţă mai redusă, programe de formare sau proiecte special
destinate prevenirii violenţei elevilor:
- introducerea în curriculumul la decizia şcolii (CDS) a unor teme privind: dezvoltarea
abilităţilor de comunicare, rezolvarea de conflicte, promovarea cooperării (24%);
- participarea/implicarea elevilor în proiecte care vizează reducerea violenţei şcolare (23%).
Alte iniţiative în organizarea unor activităţi de prevenţie, indicate de mai puţin de 10% dintre
şcoli, sunt următoarele:
- organizarea de lectorate cu părinţii;

7
 - organizarea de activităţi culturale cu implicarea copiilor de etnii şi vârste diferite, la care au
participat, alături de elevi, părinţi şi profesori;
- schimburi de experienţă între şcoli pe tematica prevenirii violenţei;
- activităţi extraşcolare în care au fost observate şi analizate fenomene de violenţă şcolară;
concursuri între clase (“clasa cea mai cuminte”), organizarea de spectacole, scenete vizând
prevenirea violenţei;
- implicarea comitetului de părinţi în angajarea unui gardian al şcolii;
- colaborarea cu organizaţii non-guvernamentale pentru prevenirea violenţei; întâlniri cu
reprezentanţi ai societăţii civile sau ai comunităţii; implicarea bisericii;
- dezbateri tematice organizate cu elevii, organizarea „săptămânii toleranţei” în şcoală

În cadrul interviurilor desfăşurate cu părinţii şi cu profesorii, activităţile de control şi prevenire a

fenomenelor de violenţă, organizate de poliţie (poliţia comunitară sau de proximitate) sau
organizate de şcoală în colaborare cu organele abilitate de control şi prevenţie (jandarmerie,
patrule mobile), sunt considerate ca fiind deosebit de eficace, ca şi asigurarea unui sistem de
pază şi control a perimetrului şcolii cu ajutorul paznicilor sau al jandarmilor.

Poliţia de proximitate, organizaţiile non-guvernamentale, precum şi specialişti în domeniu sunt

consideraţi, de unii dintre actorii intervievaţi, ca parteneri importanţi ai şcolii în organizarea unor
programe educative şi de prevenire a violenţei.

 Activităţi de prevenţie iniţiate sau organizate de către consilierii şcolari

Consilierii au fost de asemenea investigaţi în ceea ce priveşte acţiunile de prevenire şi control pe

care le-au iniţiat sau la care au participat la nivelul şcolilor. Din totalul acestora, peste 80% au
declarat, însă, că nu au participat niciodată la astfel de acţiuni, situaţie ce demonstrează ignorarea
de către şcoală a unei resurse importante în organizarea unor activităţi de prevenire a
fenomenelor de violenţă.

Principalele tipuri de activităţi menţionate de către consilierii care au participat totuşi la acţiuni
de prevenire au fost următoarele:

- dezbateri pe tema violenţei în general şi a celei şcolare în special;

- consilierea unor elevi care au comis acte de violenţă;
- consiliere sau asistenţă acordată părinţilor elevilor cu comportament deviant;
- elaborarea şi distribuirea de materiale informative pe tema violenţei şi a prevenirii acesteia;
- asistenţă sau consiliere acordată familiilor elevilor în care se manifestă relaţii conflictuale sau
situaţii de violenţă;
- prezentarea unor studii de caz referitoare la violenţa şcolară şi la modalităţi de soluţionare;
- realizarea periodică a unor evaluări psihologice ale elevilor;
- organizarea unor activităţi cu părinţii pe tema violenţei şi a prevenirii acesteia.

8
Insuficienta implicare şi eficienţa relativ redusă a activităţii consilierilor în prevenirea cazurilor
de violenţă şcolară este justificată prin lipsa resurselor materiale (uneori şi de timp) necesare.
Este vorba despre materiale informative pe tema violenţei şcolare, precum şi de instrumente de
evaluare a potenţialului agresiv al elevilor

Unii dintre consilierii intervievaţi au sesizat şi alte dificultăţi în activitatea de consiliere, în

general, şi a celei privind prevenirea fenomenului de violenţă şcolară, în special.

Aceste aşa-zise dificultăţi sugerează, însă, mai curând, atitudinea pasivă a unora dintre consilierii
şcolari, ignorarea atribuţiilor şi a rolului proactiv pe care trebuie să-l aibă în comunitatea şcolară,
prin semnalarea ofertei de sprijin psihologic şi prin implicarea, în afara cabinetului şcolar, în
identificarea şi rezolvarea problemelor elevilor, profesorilor şi chiar a părinţilor

Măsuri de intervenţie

Pe lângă măsurile de prevenţie iniţiate de şcoli, cercetarea a urmărit şi identificarea măsurilor de

intervenţie concrete pe care le iau unităţile de învăţământ atunci când se confruntă cu diferite
cazuri de violenţă şcolară. Vom prezenta atât măsurile exclusiv punitive aplicate elevilor cu
manifestări de violenţă, cât şi intervenţiile care au în vedere, în primul rând, asistarea acestor
elevi. Astfel, vor fi analizate aceste tipuri de intervenţie şi actorii pe care şcoala îi implică, în
mod curent, în rezolvarea situaţiilor de violenţă.

 Cum sunt sancţionaţi elevii violenţi de către şcoală?

Conform declaraţiilor directorilor investigaţi, cele mai frecvente modalităţi utilizate pentru
sancţionarea comportamentelor violente sunt: observaţia individuală, mustrarea „publică” (în faţa
clasei, a consiliului clasei/profesoral) şi mustrarea scrisă. De asemenea, exmatricularea
temporară (3-5 zile) sau definitivă este utilizată de aproximativ o pătrime dintre şcoli, frecvenţe
mai ridicate înregistrându-se în cazul unităţilor de învăţământ post-gimnazial. Deşi în proporţii
reduse, există directori care declară că recurg şi la pedepse fizice.

9
 (Tabel preluat din Violenţa în şcoală- Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei- UNICEF)

Directorii mai menţionează, tot cu o frecvenţă redusă, şi alte acţiuni precum: interzicerea
participării la unele activităţi extraşcolare, amenzi, mediatizarea în şcoală (afişarea la gazeta de
perete). Ca şi în cazul mustrării în faţa clasei sau a pedepselor fizice, se poate remarca faptul că
aceste intervenţii contravin flagrant principiilor pedagogice moderne şi conduc, de cele mai
multe ori, la efecte contrare celor intenţionate

Şi unele sancţiuni prevăzute în regulamentul şcolar, precum eliminarea de la cursuri sau

exmatricularea pot fi departe de succesul dorit, în condiţiile în care nu sunt însoţite de alte măsuri
ce pot conduce la ameliorarea comportamentului elevului. Aceeaşi observaţie este valabilă şi în
cazul altor intervenţii care au fost indicate mai rar de directori, precum: scăderea notei la purtare,
impunerea prestării unor activităţi în folosul şcolii sau angajament scris din partea elevului.

Un număr foarte redus de directori (sub 1%) menţionează anumite sancţiuni care se pot dovedi
eficiente în prevenirea unor acţiuni violente în viitor, deoarece presupun nu simpla pedepsire a
elevilor cu comportamente violente, ci şi asistarea lor: implicarea elevilor în proiecte care-i
interesează/în activităţi extracurriculare, acordarea unor sancţiuni de tip educativ (de exemplu,
realizarea unor afişe sau crearea unor sloganuri anti-violenţă, scrierea unor articole sau
moderarea unor dezbateri pe teme anti-violenţă etc.).

Focalizarea intervenţiilor şcolii pe aspectul punitiv este demonstrată de directori şi prin

menţionarea foarte redusă a altor actori care participă la analiza cazurilor de violenţă şcolară şi la
sancţionarea propriu-zisă a elevilor, precum: părinţi, reprezentanţi ai autorităţilor locale, poliţie,

10
biserică, comunitate. Astfel, potenţialul acestor posibili parteneri este sub-utilizat, şcoala
asumându-şi întreaga responsabilitate pentru succesul sau eşecul intervenţiilor sale.

Luând în considerare şi perspectiva elevilor asupra modalităţilor de sancţionare la care recurge

şcoala, am constatat că aproape 75% dintre elevii care au declarat că au avut manifestări violente
declară că nu au primit nici un fel de sancţiune, după cum se poate observa în tabelul de mai jos.
Chiar dacă este vorba despre eşantioane diferite de şcoli (unităţile din care fac parte directorii,
respectiv şcolile din care au fost selectaţi elevii), o astfel de situaţie poate semnifica faptul că
anumite acte de violenţă nu ajung să fie cunoscute de către cadrele didactice sau sunt tolerate
tacit de şcoală

Ca şi în cazul directorilor, sancţiunea pe care elevii o menţionează cel mai des este observaţia
individuală, indicată de 26,9% dintre subiecţii care au comis acte de violenţă. Totuşi, alte
intervenţii pe care directorii le-au declarat cu frecvenţe relativ ridicate sunt menţionate mai rar de
către elevi. Astfel, numai 12,9% dintre aceştia susţin că au fost mustraţi în faţa colegilor sau a
consiliului profesoral, numai 10% că au primit mustrări scrise şi doar 4% declară că au fost
eliminaţi de la cursuri pentru o perioadă determinată atunci când au fost violenţi faţă de un coleg
sau faţă de un cadru didactic

În comparaţie cu datele furnizate de directori, elevii chestionaţi menţionează însă mult mai des
sancţiuni care contravin flagrant principiilor pedagogice. Astfel aproape 5% dintre elevii
chestionaţi declară că au fost pedepsiţi fizic pentru actele de violenţă săvârşite şi un număr
aproape dublu declară că au fost ameninţaţi cu corijenţa sau repetenţia. Deosebit de important de
remarcat este frecvenţa ridicată cu care elevii menţionează ameninţarea cu exmatricularea
(17,8%), prin care avem o nouă confirmare a faptului că multe şcoli preferă să scape de elevii cu
comportament violent, fiind mai puţin deschise pentru identificarea strategiilor de intervenţie
adecvate, prin care elevii să nu mai reprezinte o ameninţare pentru colegi sau cadre didactice

(Tabel preluat din Violenţa în şcoală- Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei- UNICEF)
11
Un număr mai redus de elevi indică şi alte modalităţi de sancţionare, precum: dezbaterea cazului
la ora de dirigenţie şi analiza acţiunii violente de către cei care au generat-o; chemarea părinţilor
la şcoală, ameninţarea cu o notă proastă sau cu scăderea notei la purtare. Dacă primele două
intervenţii se pot dovedi, în anumite circumstanţe, eficiente, ultima măsură reprezintă o practică
ce poate avea consecinţe grave asupra elevilor şi care nu consemnează decât „capitularea” celui
care are autoritatea de a sancţiona în faţa situaţiei cu care se confruntă.

 Cum sunt asistaţi elevii violenţi de către şcoală?

Cercetarea noastră a avut în vedere şi alte măsuri, în afara celor strict punitive, pe care şcoala le
poate lua atunci când se confruntă cu cazuri de violenţă. Astfel, conform declaraţiilor directorilor
investigaţi, 82% dintre unităţile şcolare cuprinse în eşantion asigură asistenţă elevilor cu
manifestări de violenţă sau cu dificultăţi de adaptare la regulamentul şcolar. Cei mai mulţi dintre
aceştia apreciază că fenomenele de violenţă sunt numai o problemă punctuală, ce trebuie
rezolvată la nivelul claselor, în special prin implicarea activă a diriginţilor.

(Tabel preluat din Violenţa în şcoală- Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei- UNICEF)

În afara diriginţilor, o altă categorie importantă de actori la care apelează şcoala este reprezentată
de consilierii şcolari de la nivelul şcolii sau din Centrele de asistenţă psihopedagogică, precum şi
de alţi specialişti în domeniu (de exemplu, psihologi, specialişti din cadrul Autorităţii pentru
Protecţia Copilului, poliţie, autorităţi locale etc.).

Analiza metodelor utilizate de şcoli pentru rezolvarea cazurilor de violenţă oferă informaţii
suplimentare privind actorii şi activităţile în care aceştia sunt implicaţi. Astfel, principalele
metode pentru rezolvarea cazurilor de violenţă, menţionate de 80% dintre directorii investigaţi,
sunt discuţia cu elevul, cu părinţii şi cu dirigintele. Alte soluţii prezentate relativ frecvent sunt
apelul la ajutorul consilierului şcolar sau la instituţiile de la nivelul comunităţii – poliţie,
Autoritatea pentru Protecţia Copilului. Aceste metode sunt apropiate de ideea de asistenţă, dar
implicarea altor actori nu exclude aplicarea de sancţiuni propriu-zise elevilor cu comportament
violent ca metodă de rezolvare a acestor situaţii.

12
 (Tabel preluat din Violenţa în şcoală- Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei- UNICEF)

Directorii investigaţi se referă şi la alte modalităţi de soluţionare a cazurilor de violenţă, mai

aproape de ceea ce înţelegem prin asistarea elevilor, însă acestea sunt menţionate cu o frecvenţă
foarte redusă. Astfel, sunt menţionate intervenţii precum: atragerea sprijinului altor instituţii
(centre de plasament, centrul anti-drog, justiţie, jandarmerie, biserică, ONG-uri) în iniţierea şi
derularea unor proiecte şi programe pe tema non-violenţei, în care sunt implicaţi elevii cu
manifestări de violenţă; organizarea unor dezbateri, mese rotunde, simpozioane cu teme privind
infracţionalitatea juvenilă şi analiza unor cazuri de violenţă; implicarea activă a părinţilor (de
exemplu, în cadrul unui centru consultativ, al unui grup de dialog şcolar) şi a liderilor
comunităţii în monitorizarea şi asistarea elevilor cu manifestări agresive; atragerea lor în
activităţi extracurriculare

Activitatea de consiliere în sine reprezintă o modalitate de intervenţie care se înscrie în categoria

acţiunilor de tip asistenţă. Consilierii şcolari investigaţi – în special cei care se implică mai mult
în activitatea de intervenţie decât în cea de prevenţie – aduc în discuţie o serie metode specifice
propriei activităţi, precum: discuţii cu prietenii, cu colegii sau cu cei din anturajul elevului
violent; examinarea psihologică a copilului; acţiuni de mediere a conflictelor între elevi sau între
elevi şi cadre didactice; iniţierea unor proiecte educative şi colaborarea cu ONG-uri active în
acest domeniu; motivarea elevilor, antrenarea lor în activităţi utile, voluntariat; consiliere de grup
etc. Trebuie remarcat faptul că multe dintre cazurile de violenţă de care s-au ocupat consilierii
investigaţi le-au fost semnalate de către un reprezentant al şcolii (profesori, diriginţi, directori).
Recursul la serviciile consilierului şcolar confirmă faptul că unele unităţi şcolare investigate
recurg în mod curent la metode care nu sunt doar punitive.

13
Este interesant de remarcat şi deschiderea elevilor de a primi acest tip de asistenţă, consilierii
chestionaţi afirmând că, într-unul din cinci cazuri consiliate, iniţiativa apelului la acest serviciu o
are în mod frecvent chiar elevul implicat în situaţii de violenţă. Deşi nu precizează direct acest
lucru, credem că în această situaţie se regăsesc preponderent elevi care au fost victimele
diferitelor forme de violenţă în spaţiul şcolii.

(Tabel preluat din Violenţa în şcoală- Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei- UNICEF)

Trebuie remarcată frecvenţa relativ scăzută cu care se implică părinţii elevilor care au trăit
experienţa unor situaţii de violenţă. Conform declaraţiilor consilierilor, în peste 10% din cazuri
părinţii nu joacă nici un rol, iar în jumătate din situaţii se implică rar în semnalarea şi rezolvarea
acestor cazuri. Acest indicator al gradului scăzut de interes arătat de părinţi problemelor cu care
se confruntă copiii este confirmat de numărul relativ redus de reclamaţii pe care directorii şi
elevii declară că au fost adresate şcolii. După cum am remarcat deja în capitolul dedicat violenţei
profesorilor asupra elevilor, numai 15% dintre elevii chestionaţi au declarat că părinţii lor au
adresat o plângere oficială conducerii şcolii, chiar dacă numărul celor care declară că au fost
agresaţi fizic sau verbal este mult mai mare. Această situaţie demonstrează faptul că unii părinţi
sunt dezinteresaţi de problemele cu care se confruntă copiii lor în spaţiul şcolar sau că transferă
asupra şcolii întreaga responsabilitate privind asistarea acestora când sunt implicaţi în situaţii de
violenţă (fie ca victimă, fie ca agresori). În acelaşi timp, această stare de fapt reflectă deficienţe
de comunicare ale părinţilor cu proprii copii sau dificultăţi de relaţionare şcoală-familie

Deşi afirmă că poliţia are mai puţin un rol de semnalare a fenomenelor de violenţă, majoritatea
consilierilor, ca de altfel şi a directorilor chestionaţi, au susţinut că aceasta este una dintre
instituţiile importante cu care colaborează pentru a soluţiona cazuri de violenţă şcolară, în special
cele de o gravitate mai mare. Aproximativ 40% dintre directori declară că au avut intervenţii ale
poliţiei în şcoală, în cele mai multe dintre situaţii fiind vorba despre rezolvarea unor cazuri mai
grave. Totuşi, aceste situaţii ar trebui transformate şi în prilejuri de discuţie individuală şi de
grup a poliţiei cu elevi violenţi sau cu potenţial violent

Diversitatea formelor de violenţă specifice spaţiului şcolar ar trebui să excludă, a

priori, soluţiiletip. Cu toate acestea, ca şi în cazul măsurilor de prevenţie, se poate observa o

14
relativă „standardizare” a modului în care şcolile reacţionează la situaţiile de violenţă, atunci
când acestea deja s-au produs. Colaborarea cu alte instituţii este redusă şi parteneriatele sunt de
multe ori formale, directorii părând să echivaleze autoritatea de a rezolva un caz de violenţă cu
competenţa de a rezolva un caz de violenţă petrecut în şcoală. Interviurile de grup cu cadrele
didactice susţin această idee, sigura excepţie fiind spaţiul din jurul şcolii, caz în care cele mai
multe şcoli investigate îşi declină în totalitate responsabilitatea

Şcolile apelează în special la soluţia sancţionării elevilor care au generat situaţii de violenţă, în
special în cazul celor cu un grad ridicat de gravitate. Pedeapsa aplicată elevilor violenţi este
privită de multe şcoli investigate ca un instrument eficient şi adesea suficient pentru prevenirea
reapariţiei manifestărilor de violenţă. Investigaţia noastră a arătat că sancţiunile variate aplicate
elevilor cu comportament violent sunt în multe cazuri inadecvate şi ineficiente pentru
împiedicarea reapariţiei acelui fenomen de violenţă. Disproporţionate în comparaţie cu gravitatea
faptelor, unele sancţiuni multiplică prin efectul de bumerang situaţiile de comportament agresiv
al celor consideraţi elevi-problemă. În acest sens, cele mai importante probleme pe care le-am
identificat în timpul cercetării de teren sunt:

• Etichetarea – este una dintre cele mai dificile poveri de care un elev se mai poate debarasa
odată ce comportamentul său a fost etichetat ca violent; astfel, orice acţiune viitoare este
susceptibilă de a fi interpretată ca fiind violentă şi este sancţionată în consecinţă.

• Ameninţarea constantă şi sancţionarea prin notă a elevilor cu comportament violent – în unele

cazuri, cadrele didactice ajung să sancţioneze aceşti elevi prin corijenţă sau chiar prin repetenţie.
• Analizarea superficială a condiţiilor în care apar situaţii de violenţă – stabilirea eronată a
responsabilităţii individuale.

• Reticenţa sau incapacitatea şcolilor de a coopera cu alte instituţii şi de a delega acestora

anumite responsabilităţi în acţiunile de intervenţie.

• Culpabilizarea excesivă a elevilor cu comportament violent sau utilizarea unui limbaj agresiv şi
chiar a violenţei fizice faţă de aceştia, din partea directorilor şi a cadrelor didactice

15
 BIBLIOGRAFIE

Neamţu, Cristina, Devianţa Şcolară. Ghid de intervenţie în cazul problemelor de comportament

ale elevilor. Iaşi, Ed. Polirom, 2003.

Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei UNICEF - Violenţa în şcoală, Bucureşti 2005

16