Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Există deci un optim motivaţional care reprezintă zona cuprinsă între nivelul minim şi cel
maxim şi care diferă de la o persoană la alta în funcţie de gradul de dificultate al sarcinii, de
capacităţile individului, de echilibrul său emoţional, de însuşirile temperamentale etc. În cazul
submotivării, deci al unei intensităţi motivaţionale prea scăzute, conduita funcţionează în condiţiile
unui deficit energetic, ceea ce va conduce la nerealizarea comportamentului şi, în final, la
neatingerea scopului propus. În mod asemănător, supramotivarea, în loc să contribuie la
îmbunătăţirea rezultatelor, conduce dimpotrivă tot la performanţe slabe. Aceasta deoarece
organismul acţionează în condiţiile unui surplus energetic care l-ar putea dezorganiza, stresa şi
obosi pe individ, acesta intrând în panică, lucrând impulsiv, sub presiune şi în nesiguranţă. Apar
acum modificări importante la nivelul tuturor proceselor psihice implicate în activitate: scade
capacitatea de concentrare a atenţiei, predomină memorarea mecanică, gândirea este dezorientată,
dezorganizată etc. Supramotivarea dezorganizează activitatea, stresează şi oboseşte subiectul, îi
epuizează fondul energetic înainte de a ajunge să se confrunte efectiv cu sarcina conducând, ca şi
submotivarea, tot la eşec.
Relaţia dintre intensitatea motivaţiei şi nivelul performanţei depinde însă şi de modul în care
subiectul apreciază gradul de dificultate al sarcinii efectuate. În cazul subestimării activităţii de
către subiect, prin aprecierea acesteia ca fiind mai facilă decât este în realitate, apare riscul
submotivării anticipative care conduce la neglijarea sarcinii, în timp ce supraestimarea gradului de
dificultate al activităţii conduce la supramotivare anticipativă, care atrage după sine stresul sau
starea de trac în faţa acţiunii efective. În consecinţă, pentru obţinerea unui optimum de execuţie în
cazul sarcinilor uşoare este necesară o oarecare intensificare a motivării prealabile şi actuale.
2. 3.4. Categorii de motive întâlnite în practica şcolară
Practica educaţională conturează următoarele categorii de motive întâlnite la elev: profesionale,
cognitive, social-morale, individuale, relaţionale, conştiente/inconştiente, eficiente/ineficiente
apropiate/îndepărtate, negative/pozitive etc.
Motivele profesionale
Majoritatea motivelor învăţării sunt centrate pe viitoarea profesiune, mai ales la elevii din clasele
mari ale liceului. La această vârstă adolescentul face demersuri legate de viitoarea lui profesie, ia
decizii referitoare la orientarea sa profesională. În procesul de învăţământ elevilor li se comunică,
mai ales, cerinţele pe care o profesiune sau o activitate le presupune. Când ne referim la motivele
profesionale trebuie să avem în vedere însă şi cerinţele pe care elevul le poate formula faţă de
profesiune, condiţiile pe care le oferă profesiunea, ce tipuri de interese poate ea satisface, ce
mulţumiri poate avea cel care o practică, ce satisfacţii poate oferi etc. (B. Zorgo, 1979).
Motivele cognitive
Motivaţia cognitivă constă în trebuinţa de a şti, de a afla, de a înţelege, de a poseda informaţii, de
a fi curios pentru nou, pentru neobişnuit, de a descoperi şi învăţa, de a explora etc. O condiţie
esenţială pentru a produce curiozitatea exploratorie este nivelul optim de incertitudine. După J.
Bruner curiozitatea este „o reacţie la nesiguranţă şi ambiguitate”. Dacă o sarcină rutinieră nu invită
la investigaţie, o alta, care este prea incertă, poate provoca tulburare şi nelinişte, ceea ce are ca efect
reducerea explorării (J. Bruner). Unii autori vorbesc despre o curiozitate „perceptivă” şi despre o
curiozitate „epistemică”. În curiozitatea epistemică esenţial este conflictul cognitiv, lupta dintre
două sau mai multe impulsuri contrarii. Conflictul cognitiv, conceptual (ca şi cel perceptual) denotă
un grad ridicat de incertitudine. Intensitatea incertitudinii scade pe măsură ce se dobândesc
informaţii despre obiectul curiozităţii. La niveluri mai înalte, atunci când este saturată motivaţional
şi intelectual, adică când este întemeiată pe impulsuri superioare curiozitatea, ca principal motiv
cognitiv, nu se satisface niciodată pe deplin. La aceste niveluri ea rezultă din satisfacţiile parţiale
obţinutede individ în activitate, satisfacţii care constituie mobilul ei intrinsec care impulsionează şi
susţine desfăşurarea în continuare a activităţii.
Motivele relaţionale
Se exprimă în trebuinţă de interacţiune a elevului cu ceilalţi (părinţi, profesori, colegi etc.).
Relaţiile cu aceste persoane sunt motivate de stările afective simpatetice sau nesimpatetice
unilaterale sau reciproce, de atitudinile manifestate de către elev faţă de ceilalţi, dar şi de cei din
anturajul lui faţă de el. Profesorii care se bucură de mai mult respect şi consideraţie vor exercita
întotdeauna o mai mare influenţă benefică asupra elevilor respectivi. Un profesor preţuit contribuie
la potenţarea activităţii de învăţare, pe când unul nesimpatizat nu poate avea un astfel de rol. De
asemenea, părinţii iubiţi şi apreciaţi îşi vor vedea întotdeauna îndemnurile respectate. Părinţii sau
profesorii consideraţi ca autorităţi într-un domeniu ori altul sau care exercită funcţii sociale
importante fac ca activismul elevilor să fie mai ridicat. Dintre motivele relaţionale manifestate în
condiţiile şcolii, I. Neacşu menţionează trebuinţa de învăţare bazată pe competiţie, dorinţa de
afirmare în raport cu alţii, necesitatea de colaborare, dorinţa de popularitate, nevoie de protecţie (din
partea părinţilor, a profesorilor) şi chiar tendinţa spre agresivitate la unii elevi. Motivaţia
competiţională măreşte randamentul în cele mai multe activităţi şcolare.
Motivele social-morale
Se exprimă în atitudinea generală faţă de bine. Cei mai mulţi elevi învaţă pentru a fi utilitării sau
unui domeniu preferat. Activitatea de învăţare este considerată ca o datorie socială şi morală.
Motivele social-morale cuprind apoi dorinţa elevului de a fi apreciat şi evidenţiat, aceasta
constituind pentru el un puternic stimulent în realizarea sarcinilor şcolare.
Motivele individuale
Se referă la acele mobiluri motivaţionale care sunt legate mai mult de propria persoană: elevul
învaţă pentru a ajunge “cineva”, pentru a fi recunoscut ca personalitate valorică, pentru a ocupa un
anumit loc în ierarhia profesională. Recunoaşterea meritelor personale de către cei din jur (clasa sau
grupul din care face parte) poate avea efecte stimulatorii de ordin personal: elevul îşi schimbă
atitudinea negativă faţă de unii colegi sau cadre didactice, poate întări dorinţa lui de a obţine
rezultate bune în realizarea sarcinilor şcolare, de a contribui la înlăturarea unor neînţelegeri cu
părinţii etc.
Motivele materiale
Unii elevi acordă o mai mare importanţă unui grup de motive cum sunt, de exemplu premiile.
Când nu se exagerează, acest lucru nu este negativ, dar când se învaţă numai din dorinţă de a primi
note mari sau diferite premii se poate ajunge la eşec şcolar prin epuizarea iraţională a resurselor
energetice ale organismului. Alţi elevi învaţă pentru a obţine cadouri promise de părinţi sau pentru
anumite sume de bani. O altă parte dintre şcolari învaţă din motive de rentabilitate, adică pentru un
câştig mai mare după absolvire, fără să se gândească că esenţialul în realizarea unei activităţi este
competenţă, singura sursă de venituri corecte, dar şi satisfacţii de care orice om are nevoie.