INTRODUCERE IN PSIHANALIZA

I. DEFINITIE SI DOMENIU

Psihanaliza este legata inca de la inceputurile ei de numele fondatorului sau Sigmund Freud.
inceputurile ei nu pot fi datate cu exactitate, ele cuprinzand o perioada de mai multi ani in care au
loc mai multe momente importante ale conceperii psihanalizei. Totusi, psihanalistii considera ca in
anul 1895, anul aparitiei lucrarii "Studii asupra isteriei", lucrare semnata impreuna cu Josef Breuer,
evolutia psihanalizei se afla in plina desfasurare.
Creatia lui Freud s-a dorit la originea ei o noua metoda de investigare a vietii psihice si o noua
metoda de tratament a bolilor mintale. Ulterior, prin dezvoltarea cercetarilor si antrenarea unui
numar mare de colaboratori valorosi, Freud extinde rezultatele psihanalizei dincolo de simpla si
exclusiva investigare a bolilor psihice.
Initial psihanaliza se dorea un nou mod de a "vedea" si de a "intelege" viata sufleteasca. Treptat, ea
isi extinde sfera de interese asupra omului cuprinzand toate domeniile umanului care sfarsesc prin a
transforma psihanaliza intr-o veritabila psiho-antropologie, integrata stiintelor umane.
Din acest moment se vor diferentia doua mari directii in interiorul psihanalizei:
- o directie doctrinara, pur teoretica, de interpretare si explicare a omului ca "fenomen uman"
complex sub multiplele sale aspecte: psihologic, social, moral, cultural, religios, familial, istoric,
etc.
- o directie medico-terapeutica, pur practica de formare a personalitatii umane, restaurare si
psihoterapie specifica a bolilor psihice sub numeroase aspecte: medical, terapeutic, pedagogic,
psihopedagogic, etc.
In primele doua decenii ale secolului XX, psihanaliza era deja un domeniu stiintific constituit in
ceea ce priveste fundamentele sale. Din acest moment, prin patrunderea sa in toate domeniile
stiintelor umane, psihanaliza incepe sa se impuna ca un model de gandire nou, original in ce
priveste modul de a intelege omul, faptele umane, lumea si societatea sub multiplele lor aspecte
(morala, religie, cultura, arte, relatii umane, familie, etc). Se poate afirma, fara a exagera ca
psihanaliza se transforma in raport cu obiectivele sale initiale intr-o veritabila doctrina umanista. Ea
invita la reflexie dar si la restructurare, la o noua evaluare a obiectului stiintelor umane, infatisandu-
se ca o forma de gandire cu virtuti metodologice noi si originale.
Dincolo de aspectele doctrinare si metodologice speculative din sfera stiintelor umane, psihanaliza
continua sa-si consolideze pozitia de metoda specifica de tratament in cazul bolilor psihice.
Psihoterapia psihanalitica se impune ca o forma originala si complexa de terapie, cu larga
aplicabilitate in bolile psihice si psihosomatice, in psihologia medicala dar si in toate celelalte
domenii umane.
Aceasta evolutie a psihanalizei a favorizat nu numai impunerea ei ca un tip de mentalitate si ca
metoda de investigare in sfera stiintelor umane dar si declansarea unor confruntari de opinii dintre
cele mai variate care au avut ca urmare desprinderea din trunchiul psihanalizei freudiene a unor
curente disidente reprezentand noile psihanalize neofreudiene, diferentiate atat din punct de vedere
doctrinar dar ca si orientare practica. Psihanaliza a influentat si evolutia psihoterapie psihanalitice
atat in planul teoretic, al atitudinii terapeutice, al modului de a conceptualiza conflictul, echilibrul
sau dezechilibrul psihic, cat si in planul practicii, al tehnicilor de tratament.
Ca si psihiatria, psihologia si psihoterapia, psihanaliza are ca obiect de studiu psihicul uman. Din
punct de vedre istoric si teoretic, psihologia este indisolubil legata de istoria psihanalizei.

In incercarea noastra de a defini psihanaliza vom porni chiar de la acceptiunile date de Freud in
1922:
- "proces de investigare a proceselor psihice care altminteri sunt greu accesibile";
- "metoda de tratament al tulburarilor nevrotice care se bazeaza pe aceasta investigare";
- "serii de conceptii psihologice dobandite prin acest mijloc si care se contopesc progresiv
intr-o disciplina stiintifica noua".
In continuare vom incerca sa precizam fiecare din termenii utilizati de Freud in definirea
psihanalizei din perspectiva lui R. Perron (2000):
1. Prin proces psihic se intelege aproape tot ce se poate petrece in interiorul psihismului. Dar
ce este psihismul? Freud considera ca in fiecare fiinta umana functioneaza un "aparat psihic" , adica
un sistem organizat care se supune anumitor legi de functionare si serveste un anumit numar de
scopuri considerate ca fiind "functiile" sale. Omul este un ansamblu complex de asemenea sisteme
functionale sau aparate dispuse intr-o structura de ansamblu ea insasi ierarhizata (expl. sistemul
biochimic celular, sistemul imunitar, sistemul circulator, sistemul psihic, etc.). Procesele psihice
sunt tot ceea ce poate surveni in interiorul aparatului psihic: senzatii, imagini, amintiri, reprezentari,
emotii, rationamente, etc.
Freud precizeaza ca demersul pe care il desemneaza ca fiind "psihanaliza" se refera la procese
"altminteri sunt greu accesibile" pentru ca (spre deosebire de alte abordari) el considera ca, in mare
parte, aceste procese sunt inconstiente, adica ele raman necunoscute subiectului insusi. Ideea
fundamentala pentru Freud si centrala in psihanaliza este aceea ca exista procese psihice
inconstiente prin natura lor, intrucat mecanisme forte active se opun constientizarii lor. (expl.
"doctorul a spus ca sotul meu ar putea manca tot ce vreau eu" in loc de cea vrea el, act ratat ce pune
in evidenta opozitie ei in cuplu. Daca i se atrage atentia asupra acest act ratat este forte posibil ca sa
nege energic aceasta interpretare: observam prezenta unor mecanisme care se opun in mod activ
acceptarii unui sens care trebuie sa ramana ascuns). Freud considera ca metodele propuse de
psihanaliza permit cunoasterea acestor procese psihice "altminteri greu accesibile".
2. Psihanaliza este "metoda de tratament al tulburarilor nevrotice care se bazeaza pe aceasta
investigare". Termenul de nevroza este mostenit de la psihiatria secolului al XIX cand se credea ca
aceste tulburari de la nivelul dispozitiei, conduitei sau gandirii erau datorate unor "inflamatii a
nervilor". Aceasta conceptie naiva a fost abandonata, dar termenul a ramas pentru a desemna
tulburari ale aparatului psihic, termen prin care Freud (1922) desemneaza in principal ceea ce el
numeste psihonevrozele (isterie, obsesii, fobii) si "nevrozele actuale" (nevroze dezvoltate sub
impactul unui traumatisme violent, al unei privari sexuale insuportabile, etc.). Analiza acestor cazuri
l-au condus pe Freud la crearea psihanalizei.
3. psihanaliza inseamna si "o serie de conceptii psihologice dobandite prin acest mijloc si care
se contopesc progresiv intr-o disciplina stiintifica noua". Ea este un corp de cunostinte, elaborate in
scopul de a explica unele fenomene observabile (procese psihice) asigurandu-le o buna coerenta
interna prin demersuri rationale. Contrar obiectivelor sale, psihanaliza a fost acuzata de
irationalitate (altii l-au acuzat pe Freud de a fi prea "rationalist" in sensul rationalismului de la
inceputul sec. XX). Irationalitatea psihanalizei este legata de faptul ca acesti critici au confundat
metoda cu obiectul: psihanaliza se straduieste sa trateze in mod rational procesele psihice care in
buna parte sunt irationale (pentru ca ele sunt inconstiente, grevate de conflicte, afecte, emotii, etc.).

Psihanaliza a dus la aparitia unor teorii care se bazeaza pe observatii si care incearca sa ordoneze si
sa explice datele obtinute. Ceea ce numim teorie psihanalitica este un sistem de ipoteze referitoare
la functionarea si evolutia psihicului uman. Psihanaliza este o parte a psihologiei generale si dupa
parerea multor autori ea cuprinde cele mai semnificative contributii la explicarea modului in care
functioneaza psihicul uman.
Termenul de psihanaliza desemneaza in acelasi timp un demers de cunoastere a functionarii psihice,
o terapie si o teorie. Teoria psihanalitica se ocupa atat de functionarea psihicului uman normal cat si
de patologia acestuia. Practica psihanalitica s-a centrat mai mult pe tratamentul indivizilor bolnavi
psihic sau a celor care prezinta tulburari psihice, dar teoria psihanalitica abordeaza atat normalul cat
si patologicul desi majoritatea observatiilor s-au facut pe subiecti care prezentau tulburari. Teoria
psihanalitica este un sistem de ipoteze referitoare la functionarea si evolutia psihicului uman.
Din multitudinea de ipoteze ale teoriei psihanalizei privind psihicul uman doua sunt considerate
fundamentale:
a. principiul determinismului psihic sau principiul cauzalitatii;
Din perspectiva acestei ipoteze orice manifestare psihica este determinata de toate manifestarile
psihice anterioare ceea ce face ca in viata psihica sa nu existe discontinuitate. Altfel spus, in
domeniul psihicului uman, similar dinamicii fenomenului natural, nimic nu este intamplator.
intelegerea si aplicarea acestui principiu este strict necesara unei atitudini corecte in cadrul studiului
psihicului uman, atat in ce priveste aspectele sale de normalitate cat si in privinta celor patologice.
Din aceasta perspectiva nici o manifestare nu este fara sens sau intamplatoare, iar la intrebarile de
genul: "cine l-a cauzat? de ce se manifesta astfel?" chiar daca nu gasim un raspuns sau nu avem
certitudinea unui raspuns apropiat realitatii, important este ca acest raspuns exista (exista o cauza a
acelei manifestari). Expl. actele ratate sau visul sunt urmarea unor manifestari psihice, fiecare
aflandu-se intr-o relatie logica si coerenta cu intreaga viata psihica a protagonistului. Si in cazul
manifestarilor psihopatologice, orice simptom nevrotic, indiferent de natura sa, este determinat de
alte procese psihice chiar daca deseori pacientul crede ca simptomul este strain fiintei sale, neavand
nici o legatura cu viata psihica.
b. ipoteza conform careia constiinta este, preponderent, un atribut de exceptie si nu unul de
normalitate in cadrul proceselor psihice. Din aceasta perspectiva, procesele psihice inconstiente au o
importanta si o frecventa extrem de mare atat in functionarea normala a psihicului cat si in cea
patologica.

Exista o stransa legatura intre aceste doua ipoteze incat nu se poate discuta despre una fara a ne
folosi si de cealalta. Aparenta discontinuitate a vietii noastre psihice este determinata de faptul ca
cele mai multe manifestari psihice ale psihicului nostru sunt fenomene inconstiente. (expl. fredonam
o melodie. Acest fapt aparent nu are nici o legatura cu activitatea noastra prezenta. Dar cineva poate
sa ne spuna ca acum 5 min am trecut pe langa o terasa unde se canta tocmai acest cantec).
Exista o metoda generala pentru punerea in evidenta a proceselor psihice inconstiente? Aceste
procese pot fi direct observate? Cum a descoperit Freud frecventa si importanta cestor procese in
viata psihica?
Pana in prezent nu dispunem de nici o metoda care sa permita observarea directa a proceselor
psihice inconstiente, toate metodele folosite in cercetarea acestor fenomene sunt indirecte. Aceste
metode indirecte ne permit deducerea existentei unor asemenea fenomene si deseori chiar si
determinarea naturii si semnificatiei lor in viata psihica a individului. Cea mai sigura si folositoare
metoda de studiu a proceselor psihice inconstiente de care dispunem in prezent este tehnica pe care
a dezvoltat-o Freud numita tehnica psihanalizei. Cu ajutorul ei, Freud a pus in evidenta importanta
si rolul proceselor psihice inconstiente.

Perioada pre-psihanalitica si izvoarele psihanalizei

Pana la Freud psihologia a identificat viata psihica cu viata constiintei, considerandu-se in sensul
acesta ca "orice fenomen psihic se insoteste de constiinta pe care o are despre el" (J.P: Charrier).
Putem desprinde doua directii de gandire referitoare la viata psihiaca:
- Viata psihica apreciata ca manifestare exterioara pura si exclusiva; aceasta conceptie a fost
vehiculata in sec. XIX si XX de teoriile gestaltiste, behavioriste, nervismul pavlovian si
neuropsihologie.
- Viata psihica privita ca experienta a "vietii interioare", idei care ne vin de la Platon si care
sunt continuate pana la Freud.
Aceste doua puncte de vedere care s-au confruntat permanent in decursul istoriei stiintelor umane si
a psihologiei, departe de a clarifica domeniul si obiectul psihologiei, sfarsesc prin a-l face si mai
imprecis, mai contradictoriu. Doua directii principale se desprind in sensul acesta:
- o directie care considera psihologia si psihiatria ca "stiinte pozitive", inscrisa in seria
stiintelor biologice;
- o alta in care, atat psihologia cat si psihiatria sunt considerate ca fiind "stiinte umane",
intrucat prin natura obiectului lor, ele studiaza un aspect fundamental al fiintei umane, acela "de a
fi" si "de a se infatisa", adica dimensiunea ontologica a persoanei.
Incercand sa depaseasca aceasta dilema a naturii vietii psihice, Freud isi pune urmatoarele intrebari:
Viata psihica este manifestarea unui organ somatic, respectiv manifestarea creierului? Viata psihica
este mai intai o manifestare pura a vietii constiintei, a actelor acesteia? Raspunsul sau desprins din
teoriile sale este ca "viata psihica" reprezinta expresia functiunii unui aparat caruia ii atribuim o
extensie spatiala pe care o presupunem formata din mai multe parti sau instante, care cuprinde
creierul dar pe care concomitent, prin natura lor il depaseste.
Cercetarile privind preistoria psihanalizei au evidentiat trei surse care ar fi prevestit perspectiva
psihanalizei: filosofice (strans legate de incercarile filosofilor de a aborda fenomenele psihologice
inconstiente) si culturale, literare si cele medico-terapeutice (aflate intre magie si hipnoza).
Psihanaliza este cea care a putut sa dea retrospectiv o valoare tuturor acestor date.

a. Izvoare filozofice si culturale

Desi Freud nu citea prea multa filozofie fiind un adevarat practician, totusi psihanaliza porneste de
la anumite baze epistemologice.
In secolul al XVIII-lea, filosoful Gottfried Leibniz (1646-1716), in teoria sa numita monadologie,
avansa ideea existentei unor grade diferite de constiinta. Monadele au fost socotite de marele filozof
ca fiind elementele ultime ale realitatii, ale Universului, dar care nu au o consistenta materiala, ci
sunt entitati psihice fara extensiune. Conform teoriei filosofice a lui Leibniz, evenimentele mentale
provenite din activitatea monadelor, difera in ceea ce priveste gradele de constiinta; ele se regasesc
de la cele complet inconstiente pana la nivelul cel mai inalt de constientizare.
Johann Herbart (1776-1841), preia ideea de inconstient de la Leibniz. Pentru el, deosebirile dintre
inconstient si constient sunt accentuate de deosebirile de esenta dintre aceste doua "compartimente"
ale psihicului uman. Pentru ca o idee sa apara la nivelul constient ea trebuie sa fie compatibila si
congruenta cu celelalte idei existente in constiinta. Ideile incongruente nu pot exista decat in
inconstient si pe acestea Herbart le-a numit idei inhibate. Cea mai apropiata idee de doctrina lui
Freud este inca aceea a luptei dintre ideile inhibate pentru ajungerea la constiinta.
Teoria filosofica a lui Artur Schopenhauer (1788-1860), prezinta insa cele mai mari similitudini cu
teoria psihanalitica. in opera lui principala, "Lumea ca vointa si reprezentare" terminata in 1842,
Schopenhauer considera ca principala forta care se manifesta atat la nivelul formelor elementare cat
si la nivelul vietii constiente este vointa oarba. Adevarata forta interna care determina viata psihica a
omului este vointa, a carei natura este inconstienta. Dupa Schopenhauer, intelectul nu este decat un
accident al fiintei noastre si nu poate determina in nici un fel vointa. Mai mult, vointa hotaraste si
forteaza intelectul sa o asculte. Freud a sustinut intotdeauna ca nu a citit opera lui Schopenhauer
decat tarziu. Carl Gustav Jung confirma ca Freud l-a citi pe Schopenhauer de abia in 1914, cand
psihanaliza era de mult constituita.
Totusi este important de amintit ca acelasi Jung considera ca citindu-l pe Schopenhauer, Freud n-a
ramas neinfluentat de acesta, ci a simtit nevoia de a introduce un nou principiu alaturi de cunoscutul
principiu al placerii (Lustprinzip, Eros), si anume principiul mortii (Thanathos).
O alta influenta majora asupra lui Freud a exercitat-o psihofizica lui Fechner. Fechner a crezut ca
viata psihica poate fi explicata printr-un singur principiu, Lustprinzip, principiul placerii.
Eduard von Hartmann pare sa fi influentat pe Freud prin intermediul unuia din elevii sai, Fechner.
Hartmann a publicat in 1869 Filozofia inconstientului. Inconstientul lui Hartmann este un
inconstient generalizat, autonom, inteligent si dotat cu vointa. Aceste notiuni trimit mai degraba la
cele de "ratiune", "transcendenta", "Dumnezeu" si la "vointa" conform lui Schopenhauer.
Inconstientul lui Hartmann este eterizat. Sistemul sau ar fi legat de cel al teozofiei lui Schelling. O
critica a lui Hartmenn o gasim la Franz Brentano (1838-1917) al carui seminar s-ar putea ca Freud
sa-l fi urmat prin 1874-1875. Brentano a publicat in 1874 Psihologia din punct de vedere empiric
unde ca reactie impotriva lui Hartmann considerat prea spiritualist, autorul accentueaza pe sursele
empirice ale psihismului. Brentano il va influenta puternic pe Husserl caruia ii datoram notiunea de
"intentionalitate" preluata de fenomenologie. Brentano a influentat si pozitia gestaltista pentru care
in teoria formei doar activitatea omului este fondatoare ca obiectivitate.
Freud va imprumuta de la Fechner atat acest concept cat si pe cel al energiei mentale, ambele de o
importanta majora pentru psihanaliza. De asemenea, sugestia lui Fechner ca psihicul ar fi analog cu
un aisberg din care cea mai mare parte este ascunsa sub apa si ca el este influentat de forte
inobservabile, a avut o mare influenta asupra lui Freud. Alti autori considera ca doctrina principiului
placerii a fost preluata de Freud de la teoriile filosofice hedoniste, cum ar fi de exemplu
utilitarismul. in ceea ce priveste conceptul de determinism psihic se considera ca a fost formulat sub
influenta ideilor mecaniciste promovate de cativa fiziologi germani printre care unul, Ernst Brucke,
i-a fost profesor lui Freud.
Cunoscute de timpuriu, inca din timpul studentiei, nici ideile evolutioniste ale lui Darwin n-au
ramas fara ecou aspra teoriei lui Freud. Evolutia psihica a omului este privita de psihanaliza ca o
continua incercare de rezolvare a tensiunilor provocate de lupta celor trei instante psihice, ca o
permanenta orientare spre echilibrare si adaptare.

b. Izvoare literare

Doua izvoare sunt de retinut: influenta tragediei grecesti si cea a unui scriitor Arthur Schnitzler.
Biblia si mitologia greaca constituie fondul ascuns al cunostintelor literare ale lui Freud.
Shakespeare ii va starni admiratia constanta. Complexul Oedip are radacini atat la Sofocle cat si in
Hamlet. Notiunea de catharsis este preluata din poetica lui Aristotel: purificarea obtinuta prin efecte
de tragedie il va determina pe Freud sa faca din terapia psihanalitica un fel de monodrama personala
ce culmineaza cu asa numita nevroza de transfer. Aceste lecturi puteau intretine viziunea
universalista si proiectiile profetice ale tanarului Freud.
Arthur Schnitzler a fost contemporanul lui Freud Pentru Frederick J. Beharriel "dramaturgul si
romancierul Arthur Schnitzler elaborase, inca din 1894 toate ideile fundamentale al caror primat si-l
va atribui Freud" (J. Le Rider in Histoire de la psychanalyse, vol.I). Arthur Schnitzler studiaza
medicina si se intereseaza de hipnoza, de isterie urmand cursurile de psihiatrie ale lui Meynert. Se
pare ca si Schnitzler ar fi fost la Nancy sa se perfectioneze in hipnoza pe langa Bernheim. in orice
caz a ingrijit la Viena bolnavi atinsi de afonie functionala. Curand medicul isi reduce clientela
pentru a deveni scriitor. in 1898 publica "Paracelsus", drama centrata pe tema hipnozei. Freud va
spune in Interpretarea viselor (1900): "Am fost surprins sa vad cate lucruri stie un scriitor despre
aceasta". in 1895 (anul publicarii studiului asupra isteriei)propusese in nuvela Un sensibil studii
clinice orientate spre inconstient, asemanatoare celor intreprinse de catre Breuer si Freud.
In 1900 Schnitzler publica Locotenentul Gustel, care in literatura germana pare a fi prima
autopovestire prezentata sub forma unui monolog interior si Hora aparuta in 1896-1897. in 1922
Freud ii va scrie aceasta scrisoare stranie: "Cred ca v-am evitat dintr-un fel de teama de a-mi intalni
dublura. Adancindu-ma in splendidele dumneavoastra creatii, mi s-a parut ca gasesc in spatele
aparentei poetice, ipotezele, rezultatele si interpretarile despre care credeam ca-mi
apartin...Sensibilitatea dumneavoastra la adevarurile inconstientului, ale naturii pulsionale a omului,
stationarea gandurilor dumneavoastra pe polaritatea iubirii si a mortii, toate acestea trezeau in mine
un sentiment straniu de familiaritate."
Roland Jaccard citand aceste referiri in Le Monde (4.12.1981) comenteaza: "Privirea pe care o
arunca Schnitzler asupra fiintelor este aceea a unui psiholog complet lipsit de prejudecati, intrucat el
a invins singura teama care se opune libertatii noastre: teama de sine." Dupa 1920 Freud isi
impusese deja conceptul instinctul de moarte, o modalitate de reconciliere cu trecutul sau si cu
Biblia. Probabil ca Freud a fost intrigat de temele obsedante ale mortii si sinuciderii din opera lui
Schnitzler. Probabil ca asa cum precizeaza Roland Jaccard "Aceasta dublura, acest geaman psihic
pe care Freud se temea sa-l intalneasca nu este oare si imaginea lui Freud ca scriitor si artist, o
tentatie permanenta pe care nu indrazneste niciodata sa si-o asume din plin?" ( R. Jaccard, Hystoire
de la psychanalyse, vol.I, 1982).

c. Izvoarele medico-terapeutice

Dincolo insa de influenta certa pe care au exercitat-o unele teorii filosofice si stiintifice asupra
conceptiei freudiene despre psihic, trebuie subliniat faptul ca psihanaliza a fost cel mai mult
influentata de psihopatologie, adica de catre conceptiile privind intelegerea si tratarea bolilor
mentale. Si pentru ca in secolul al XIX-lea psihiatria a fost dominata de scoala somatica care punea
accent pe factorii de natura organica si indeosebi pe leziunile creierului in aparitia
comportamentului anormal, psihanaliza s-a dezvoltat ca o fateta a revoltei impotriva acestei
orientari somatice.
Din perspectiva psihanalizei, rolul principal in aparitia bolii mentale il joaca conflictul intra-psihic
si stresul emotional provenit din acest conflict, iar hipnoza a jucat un foarte important rol in
descoperirea de catre Freud a existentei acestui conflict, chiar daca, mai tarziu, Freud va renunta
total la hipnoza, considerand ca este o metoda ineficienta de cercetare a inconstientului.
Freud, preocupat de eficienta, povesteste emotia sa in fata actiunilor hipnogene practicate de
Liébault si Bernheim la Nancy in 1889. Nume ca Charcot, Messmer, Puysegur, Burq, Braid si multi
altii se afla la originea practicilor actualei psihanalize.
Messmer (1734-1815) apare ca un magician si un teoretician in acelasi timp. Magnetismul este in
mare voga; fluidul poate fi deblocat prin pase, atingeri, efectuate cu ajutorul unei baghete,
scufundata intr-un butoi. Freud noteaza importanta influentei personale, a sugestibilitatii, a mediului
inconjurator. Ceea ce este insa absolut real si valoros in teoria si practica lui Fr. Messmer este faptul
ca el descoperise fenomenul psihologic al "sugestiei", inaugurand odata cu aceasta o noua directie
in practica medicala, si anume "psihoterapia".
Marchizul Armand Chastenet de Puységur (1715- 1825) practica somnambulismul provocat, de
unde va deriva somnambulismul magnetic. Jean-Philippe Deleuze (1753- 1835) insista pe
importanta contactelor, a raporturilor intre magnetizat si magnetizator. Putem sa banuim aici surse
ale viitorului transfer si /sau reguli tinand de abstinenta, adica abstinenta si /sau activarea, conform
diferitelor orientari. James Braid (1795 - 1860) stie sa se foloseasca de stimulari luminoase si de
pase pentru a provoca somnul, sugerand ca trezirea ar putea fi alta. Victor Burq (1822 - 1884)
foloseste metaloterapia asociata cu hipnoza pentru a interveni asupra "sensibilitatilor".
Daca Prima jumatate a secolului XIX este dominata de magnetismul lui Messmer, cea de a doua
jumatate este dominata de figura celebra a lui J.M. Charcot, profesor de neurologie la facultatea de
Medicina din Paris. Acesta utilizand metoda "sugestiei induse" in stare de hipnoza, reuseste sa
obtina la pacientele internate la clinica de la Salpetriere tablouri clinice de isterie de un mare
polimorfism. J.M. Charcot prezenta aceste rezultate in celebrele sale demonstratii practice "Leçon
de mardi" in fata unui auditoriu elevat al Parisului epocii romantice, alcatuit atat din medici cat si
din intelectuali de toate formatiile. Efectul era spectacular, creandu-se concomiztent un val urias de
publicitate in jurul acestor demonstratii, dar si un mit al persoanei lui Charcot. Faptul trebuie
retinut, intrucat in materie de sugestologie si hipnoza, factorul subiectiv, emotional afectiv este
extrem de important, el fiind cel care pregateste terenul propice al manifestarii pulsiunilor refulate
ale inconstientului. Dar aceste aspecte inca nu erau cunoscute la acea epoca. Studiile lui Charcot si
ale Scolii medicale de la Clinica de la Salpetriere au devenit celebre si ele au atras un numar mare
de specialisti de pretutindeni. Printre acesti stagiari s-a numarat la un moment dat si S. Freud.
Concomitent cu studiile lui Charcot asupra isteriei, care se desfasurau la Paris, studii medicale
similare se desfasurau si in alte centre medicale. La Nancy, Bernheim considera isteria, spre
deosebire de Charcot, ca pe o nevroza, utilizand in acest sens hipnoza ca pe o metoda terapeutica de
vindecare, prin inductie sugestiva, a simptomelor clinice ale bolii. Modul de gandire clinica era
absolut contrar celui practicat de Charcot. Charcot sugera pacientelor in stare de hipnoza
simptomele bolii, creand "tablouri clinice" prin inductie sugestiva, pe cand Brenheim sugera
pacientelor in stare de hipnoza amendarea simptomelor clinice, desfiintandu-le prin acelasi
mecanism de inductie sugestiva. in cazul tehnicii folosite de Charcot, inductia sugestiva este
patoplastica, in cazul lui Brenheim, inductia sugestiva avea rol psihoterapeutic.
Ambele experimente, atat cel al lui Charcot cat si cel al lui Brenheim, au pus in evidenta faptul ca
simptomatologia isterica apare sau dispare numai in conditii in care constiinta clara a individului
este suprimata; mai exact in cursul somnului hipnotic, fapt care ridica problema unor stari sau
instante psihice diferite de sfera constiintei si pe care ulterior E. Kretschmer le va numi stari
hipnotice.
Plecand de la concluziile si observatiile clinice ale experientelor lui J.M. Charcot, elevii sai vor
aprofunda studiul isteriei, ajungand la concluzii extrem de importante.
P. Janet afirma ca "personalitatea umana comporta mai multe etaje dintre care noi nu cunoastem
decat etajul constiintei. Majoritate comportamentelor care nu implica o participare a constiintei
depind de un psihism cvasiinconstient prezentat prin formele inferioare ale constiintei". P. Janet
denumeste aceste mecanisme si fenomenul care este legat de ele "automatismul psihologic"
consacrandu-i vaste si importante studii.
Studiile extinse asupra domeniului psihopatologiei clinice si al psihiatriei au pus in evidenta
numeroase aspecte noi, legate in special de fenomenul de "dedublare a personalitatii" (in
acceptiunea in care el este intalnit in schizofrenie, intoxicatiile cu droguri psihotrope, etc.). Toate
acestea vin sa pledeze in favoarea unei organizari de tip "stratificat" a personalitatii umane, din care
sfera constiintei nu este decat forma aparenta, vizibil exterioara a cesteia.

Momentul Freud
Cel care a sintetizat cunostintele anterioare si a definit cadrul psihanalizei a fost S. Freud. De viata
si activitatea sa este legata istoria propriu-zisa a psihanalizei. Din acest motiv vom urmari
principalele evenimente ale vietii sale, veritabile etape de dezvoltare ale psihanalizei.
Freud se naste la 6 mai 1856 in orasul Freiberg din Moravia, in Imperiul Austro-Ungar. La varsata
de cinci ani se muta cu familia sa la Viena unde studiaza cursul secundar si apoi urmeaza tot aici
Facultatea de Medicina, fiind interesat in mod deosebit de studiul sistemului nervos.
Intre 1876 si 1882 Freud a fost atasat la Laboratorul lui Brucke studiind histologia sistemului
nervos. in 1881 devine doctor in medicina iar in 1882 paraseste laboratorul pentru a medicina
interna si neurologie. in 1884 face cercetari despre cocaina dar nevoit sa plece pentru a se casatori
dupa o lunga logodna de 4 ani, Freud intrerupe cercetarile sale asupra proprietatilor anestezice ale
cocainei. Viitorul inventator al psihanalizei era la vremea aceea un tanar de 29 de ani indragostit de
logodnica sa careia ii trimitea la Viena epistole voluminoase.
Dupa ce studiase in laboratorul de fiziologie a lui Ernst Brücke, Freud intrase in serviciul spitalicesc
al profesorului de medicina generala Hermann Nothnagel, initiatorul la Viena al electofiziologiei. A
poposit apoi ca intern ]n serviciul de psihiatrie al lui Theodor Meynert, considerat pe atunci cel mai
mare anatomist al creierului. Lucrand ca psihiatru dupa ce a fost neurolog, Meynert se straduia sa
ofere explicatii anatomo-fiziologice tuturor tulburarilor mentale. Freud fusese fascinat de cursurile
sale dar inca de pe atunci se simtea atras de renumele lui Jean-Martin Charcot si de metoda
anatomo-clinica a acestuia caracterizata prin mai multa deschidere pentru fiziologie.
In 1881 si 1882, impreuna cu Breuer trateaza prin hipnoza un caz de isterie, utilizand in mod invers
metoda lui Charcot, care producea simptomele clinice prin inductie in stare de hipnoza. Freud si
Breuer vor utiliza metoda inductiei hipnotice in scopul stergerii simptomelor clinice. Breuer se
ocupase de aceasta fata in varsta de 21 ani care prezinta simptome isterice avand legatura cu boala
tatalui sau. Manifesta paralizia a trei membre, tulburari de vedere si de limbaj, o tuse nervoasa care
nu se mai oprea; pe deasupra era anorexica si puteau fi puteau fi observate la ea doua stari distincte:
uneori era calma si cuminte, alteori se purta ca un copil nesuferit, sacaindu-i intruna pe cei din jur
cu tipetele si plansetele ei. La trecerea dintr-o stare in cealalta se inregistrau faze de autohipnotizare
din care se trezea lucida si linistita. Breuer o vizita in acele perioade, ea obisnuindu-se sa-i
povesteasca halucinatiile si nelinistile, precum si diferitele incidente care-i tulburau existenta. intr-o
zi, dupa ce-i semnalase anumite simptome, ea le-a facut sa dispara ca de la sine, dand denumiri
descoperirilor sale: procesului care ducea catre vindecare ii spunea "tratament prin cuvant" sau
"curatatul hornului". Se stie acum ca literalmente, Anna O. a "inventat" psihanaliza; inventia s-a
produs in engleza, intr-o vreme cand tanara uitase limba materna (germana) vorbind in schimb
cateva limbi straine.
Joseph Breuer era fiul unui rabin de conditie modesta dar foarte respectat in sanul comunitatii
evreiesti vieneze. El isi venera tatal si se simtea foarte atasat de valorile religioase ale traditiei
evreiesti. Breuer era cu 14 ani mai mare decat Freud si facuse ca si acesta studiile cu Brücke.
Cercetarile lui Breuer din domeniul fiziologiei aveau sa furnizeze unul din fundamentele
conceptuale ale teoriei freudiene despre isterie. Breuer l-a ajutat pe Freud financiar in timpul
studentiei iar acesta in semn de recunostinta a dat primei sale fete numele Mathilde dupa numele
sotiei lui Breuer.
Istoria Annei O. va deveni legendara, devenind unul miturile de intemeiere ale istoriei psihanalizei.
Daca Freud a descoperit inconstientul, Bertha Pappanheim a "invenatat" cura analitica. Adevaratul
nume al "inventatoarei" a fost dezvaluit de Jones care a transformat-o intr-o eroina de roman.
Bazandu-se pe spusele ulterioare ale lui Freud, Jones a plasmuit povestea contratransferului lui
Breuer.
Astfel, potrivit spuselor lui, Anna O. l-a absorbit atat de mult pe Breuer, incat sotia sa a devenit tare
geloasa. El a hotarat atunci sa intrerupa tratamentul luandu-si ramas bun de la pacienta. in aceeasi
seara insa a fost chemat, gasind-o chinuita de o nastere imaginara, care atesta o sarcina isterica pe
care Breuer nu o remarcase, intr-atata fusese de convins de caracterul asexuat al tulburarilor
pacientei sale. Breuer a fost atat de tulburat de eveniment incat, dupa ce a linistit-o pe moment, si-a
luat sotia in aceeasi seara si au plecat la Venetia unde au petrecut o a doua luna de miere. Urmarea
acestei calatorii a fost nasterea unei fetite Dora. Henri E. Ellenberger a restabilit adevarul. Astazi
stim ca Dora, fiica lui Breuer s-a nascut la 11 martie 1882, fiind imposibil deci ca ea sa fi fost
conceputa, cum afirma Jones, in uram pretinsului incident acre a avut loc in iunie 1882. Nici in
raportul lu9i Breuer despre Anna O. nu se precizeaza aparitia simptomelor falsei sarcini, iar
termenul catharsis nu este folosit aici: bolnava n-a fost deci "vindecata" iar faimosul prototip al
vindecarii cathartice n-a fost de fapt nici vindecare si nici catharsis. in "Studiu asupra isteriei"
tratamentul Annei O. este prezentat ca incheiat in 1882. Cinci saptamani mai tarziu, Breuer o
interneaza (12 iulie 1882) in Elvetia la clinica Bellevue - Kreuzlingen, pe malul lacului Constance,
departe de privirile indiscrete. Va trece prin mai multe faze de restabilire si cadere pana in 1887 si
doar la inceputul anului 1890 tanara va fi considerata definitiv restabilita. in aceasta perioada, Anna
O. devine morfinomana (din cauza unei dureri faciale provocata 6 luni inainte de extractia unui
dinte post operat), mentinandu-se o parte din simptomele sale cele mai evidente. Se intelege mai
usor de ce Breuer nu a dorit sa se publice in 1882 un anunt al "miraculoasei" vindecari a pacientei
sale. Pe de alta parte, fiind puritan si fiu al rabinului, Breuer se simte realmente vexat de mania lui
Freud de a explica totul prin sex ("Recunosc, spune Breuer, ca nu-mi place sa plonjez in sexualitate,
teoretica sau practica"). Relatiile dintre cei doi incept sa se raceasca. Totusi, obosit de hartuire, intr-
un final Breuer va ceda mai intai printr-un raport comun aparut in 1893. Trec inca doi ani lungi, la
capatul carora Freud va schimba tactica. Pentru a-l imbuna pe Breuer, lasa temporar in surdina
teoriile sale asupra sexualitatii. Breuer accepta in fine sa-si publice observatiile asupra "Le cas Anna
O." ce va aparea in 1895 in faimoasele Etudes sur l`hystérie semnate de cei doi. De altfel, tocmai
din pricina factorului sexual al etiologiei isteriei se va produce ruptura dintre cei doi prieteni Breuer
si Freud. La Breuer respingerea nu este dictata de atitudinea teoretica ci de o aversiune morala si
religioasa, tocmai acea aversiune pe care Freud a izbutit sa o depaseasca in perioada de dupa
intalnirea sa cu Charcot. in timpul sederii la Paris Freud i l-a povestit lui Charcot care era mai
degraba sensibil la scena teatrului "public" al isteriei, iar nu in miezul unei istorii intime.
In 1885 face un stagiu la Paris la celebra Clinica de Neurologie a lui Charcot de la Salpetriere. in
bagajul sau, Freud avea istoria cazului Bertha Pappenheim care avea sa fie cunoscuta sub numele
Anna O. Aici asista la faimoasele « Leçon de Mardi » cu demonstratii clinice si discutii asupra
isteriei. Concomitent il cunoaste si pe P. Janet si studiile acestuia. in 1886 s-a stabilit ca medic la
Viena si a abandonat eletroterapia pentru sugestie si hipnoza.
In 1889 Freud face un nou stagiu, de data asta la Clinica de la Nancy, unde il cunoaste pe Liebaul si
Bernheim, cu care va studia hipnotismul si sugestia in tratamentul simptomelor clinica ale isteriei.
Lucrarea Studii asupra isteriei fundamenteaza o noua doctrina psihologica si o noua forma de
tratament a bolilor psihice. intre anii 1899 si 1905 Freud isi expune primele sale formulari teoretice
referitoare la psihanaliza in lucrari devenite celebre: Interpretarea viselor (1899), Psihopatologia
vietii cotidiene (1901), Trei eseuri asupra sexualitatii si Lapsusul si relatia sa cu inconstientul
(1905).
Psihanaliza va cunoaste o dezvoltare considerabila intre anii 1905-1920, perioada in care Freud
publica "Introducere in narcisism" (1914), "Complexul lui Odipe" iar in jurul lui se constituie o
echipa de tineri specialisti care vor ilustra ulterior domeniul psihiatriei, al psihanalizei si
psihoterapiei. Este vorba de E. Bleuer, C.G. Jung (de la Zürich), E. Jones (Londra), K. Abraham
(Berlin), S. Ferenczi (Budapesta), E. Régis si A. Hesnard (Paris). Toti vor fi nume de referinta in
domeniu.
Intalnirea dintre S. Freud si noii sai elevi nu a avut ca efect numai adoptarea si difuzarea
psihanalizei, ci si ridicarea unor intrebari din partea acestora referitoare atat la doctrina teoretica cat
si la metoda practica. Aceste din urma aspecte au dus la separarea unora dintre adeptii lui Freud de
acesta. Apar astfel curente desidente in psihanaliza: ale lui A. Adler, care pune accentul pe rolul
agresivitatii si al vointei de putere (complexele de superioritate si inferioritate) si C.G. Jung care se
distanteaza de Freud prin respingerea pansexualismului acestuia in materie de pulsiuni, precum si in
ce priveste modul de a considera inconstientul.
Dupa anul 1920, asistam la o modificare a teoriei psihanalitice si o extindere a acesteia, operata
chiar de catre Freud. Aceste aspecte le regasim in lucrarea "Dincolo de principiul placerii" (1920).
in aceasta lucrare, Freud imparte pulsiunile in doua grupe: pulsiuni ale vietii (sexualitate, libido,
Eros) si pulsiuni ale mortii si agresivitatii (Thanatos). De aici Freud procedeaza la o reevaluare a
organizarii sistemului personalitatii sau a "aparatului psihic" in trei instante: Sinele (sediul
pulsiunilor si dorintelor refulate), Eul (cuprinzand preconstientul si cenzura) Supra - Eul
(cuprinzand constiinta morala).
Pana in 1939, anul mortii sale la Londra, Freud se va ocupa de extinderea psihanalizei asupra
stiintelor umane: morala, religie, mitologie, societate, familie, cultura, arta, etc. ("Totem si tabu",
"Inhibitie, simptom, boala", "Moise si monoteismul", "Malaise de la civilisation" ).

Perioada postfreudiana

Psihanaliza are o istorie tensionata fiind zguduita de crize interioare determinate de curente
desidente. Psihanaliza cunoaste modificari multiple atat in plan doctrinar cat mai cu seama in planul
practicii psihoterapeutice si educatiei. Primele si cele mai importante curente desidente sunt cele ale
lui A.Adler si cel al lui C.G. Jung.
A. Adler pune accentul pe autoritate, pe pulsiunea agresivitatii si pe dorinta de putere ca forma
finala catre care tinde orice comportament, orice pulsiune a Eului, ca mod de autorealizare a
persoanei.
C.G. Jung revizuieste psihanaliza in special in problema inconstientului caruia ii acorda o valoare
esentiala. Continutul inconstientul este extins iar psihanaliza din perspectiva lui Jung devine o
"psihologie abisala", avand ca obiect de studiu tocmai inconstientul. Inconstientul nu poate fi numai
sediul exclusiv al pulsiunii sexuale, aici se regasesc si arhetipurile, starile complexuale, experienta
psihologica individuala sau simptomele clinico-nevrotice ale individului. Limbajul inconstientului
este simbolic si el se exprima in mituri, legende, religii, vise, arta. Considerata problema din aceasta
perspectiva, nu putem vorbi de un singur inconstient. Acesta cuprinde mai multe instante:
inconstientul instinctogen, ca sediu al pulsiunilor primare; inconstientul individual, ca sediu al
experientelor personale ale individului; inconstientul colectiv, depozitarul tuturor experientelor
ancestrale ale umanitatii, sub forma arhetipurilor.
Inca din timpul vietii lui Freud si mai ales dupa, psihanaliza a fost imbogatita de numeroase
contributii.
W. Stekel studiaza pulsiunile sexuale, problema sexualitatii si a traumatismului sexual in viata
individului, starile de angoasa, etc.
O. Ranck studiaza psihanalitic etapele vietii individuale, punand problema "traumatismului nasterii"
individului ca o serioasa problema a separarii copilului de mama, dependenta prelungita de aceasta,
si consecintele sale in procesul de formare si maturizare a personalitatii individuale.
A. Freud studiaza raporturile Eului cu Lumea si descrie mecanismele de aparare ale Eului. M. Klein
scoate in evidenta importanta primei copilarii, a fixatiilor emotionale din aceasta perioada, dar si
rolul psihotraumatizant al frustrarilor afective si a carentelor educationale pentru viitorul individ.
K. Horney face studii extinse asupra relatiilor dintre conflict si mediu, a rolului si semnificatiilor
psihotraumatismelor asupra personalitatii individului. L. Szondy realizeaza o analiza minutioasa in
ce priveste pulsiunile inconstientului si elaboreaza o metoda de diagnostic al acestora.
J. Lacan procedeaza la o analiza a stadiilor de dezvoltare si a semnificatiei discursului psihanalitic.
J. Starobinski aprofundeaza aceste aspecte prin analiza semantica aplicata la psihanaliza, realizand o
adevarata hermeneutica a discursului psihanalitic.
Cercetarile psihanalitice s-au extins si asupra altor celorlalte stiinte umane. M. Robert si Ch. Buhler
fac studii de analiza psihanalitica la cercetarile psihobiografice. L. Binswanger vorbeste despre
valoarea deosebita a studiului psiho-biografiei individuale, dintr-o dubla perspectiva: psihanalista si
existentiala, punand accentul pe viata interioara a individului considerata ca "istorie a vietii
interioare".
In domeniul atropologiei culturale, psihanliza devine o metoda pretioasa pentru L. Malinowski, R.
Linton in interpretarea vechilor culturi sau a civilizatiilor primitive. Aceste teme le regasim si la Cl.
Lévi-Strauss care face o analiza comparata din perspectiva antropologiei structurale a tehnicilor
psihanalizei si a practicilor samaniste.

II. PRINCIPIILE PSIHANALIZEI

PROBLEMELE PSIHANALIZEI
Domeniul psihanalizei il reprezinta "omul si "suferinta psihica". Suferinta psihica are un caracter
particular, diferit de suferinta somatica, aceasta fiind in primul rand durere. Ea este nenorocire si
tortura. Acest tip de suferinta este resimtita de individ in interior, traind-o ca pe o experienta psihica.
Din acest motiv psihanaliza isi propune "sa intre", "sa coboare" in inconstientul uman, in
profunzimea personalitatii pentru a descifra si rezolva aceste stari.
Una din principalele cuceriri ale psihanalizei este reprezentata prin precizarea cadrului psihologiei,
in sensul acesta, se disting doua mari tipuri de psihologii, si anume:
a) Psihologia de suprafata, care priveste comportamentul si actele umane; ea este o psihologie si o
psihoterapie de consiliere care aduce un ajutor practic si imediat, o solutie de moment.
b) Psihologia profunzimilor sau abisala, rezultat direct al psihanalizei (S. Freud, C. G. Jung, L.
Szondy), care vizeaza sondarea inconstientului, un fel de "psiho-speologie" sau "chirurgie a
sufletului" (P. Daco).
Psihologia abisala este o psihologie si o psihoterapie simbolica. Ea se bazeaza pe imaginatia
subiectului in scopul depistarii urmatoarelor aspecte: refularile; complexele; amintirile uitate;
profunzimile nesatisfacute.
Dupa S. Freud, pentru psihanaliza, domeniul psihologiei reprezinta studiul "fenomenelor mentale"
pe care aceasta le plaseaza exclusiv in "interiorul" persoanei, in sfera inconstientului.
Pe aceste considerente domeniul psihanalizei este dominat de urmatoarele trei mari dimensiuni ale
acesteia: dinamica, economica si topica sau structuralitatea.
Dinamica descrie fenomenele mintale si le explica prin interactiunea lor in raport cu "opozitia
fortelor" care genereaza situatii conflictuale sau stari complexuale. Aceste "forte" care genereaza
conflictele sunt reprezentate prin urmatoarele: pulsiunile biologice de natura sexuala sau agresive;
contra-pulsiunile, de origine sociala, care se opun realizarii pulsiunilor individului.
Economica pune accentul pe aspectul conservativ al fortelor in prezenta conflictului. Energia
pulsionala este modificata in unele perioade critice ale vieti: individului (pubertatea, adolescenta,
menopauza, involutia), situatiile in care forta pulsiunilor si a contra-pulsiunilor este decisiva in ceea
ce priveste evolutia conflictului. Aceasta energie psihica interna poate lua urmatoarele aspecte:
manie emotionala, agresivitate biologica.
Topica sau structuralitatea este legata de structura aparatului psihic, la care, asa cum am aratat si
mai inainte, S. Freud distinge trei instante: Supra-Eul moral; Eul constient; Sinele inconstient.
Aceste structuri sau instante ale personalitatii individului se disting fiecare prin forta, originea si
dinamica specifica.
in sfera psihanalizei, considerata ca doctrina teoretica fundamentala, se diferentiaza un domeniu
practic reprezentat prin psihanaliza clinica; aceasta este o colectie ordonata de "studii de cazuri"
(case history) si de interpretare explicativa a semnificatiei lor.
L. Binswanger completeaza acest punct de vedere vorbind despre "istoria vietii interioare". L.
Binswanger subliniaza faptul ca "istoria vietii interioare" nu este o descoperire a lui S. Freud, ci ea
preexista psihanalizei, chiar constituirii psihologiei ca stiinta, remarcandu-se in evolutia ei doua
etape:
a) Etapa lui Aristotel, care pune problema "spiritului" (nous) din care deriva ulterior activitatea
sintetica a "constiintei" (Plotin) si "aperceptia" (Kant, Maine de Biran). Ea este desavarsita de
experientele sufletesti de tipul "conversiunii" ale Sf. Augustin (Confessiones, VIII), care pune
problema "istoriei vietii interioare" si a "fiintei spirituale din mine", precum si la misticii Evului
Mediu (Sf. Thereza d'Avila, J. Boheme, R. Lulus etc.).
b) Etapa a doua este faza constiintei, a "aprehensiunii vietii interioare", a luarii la cunostinta de
catre persoana a unei vieti sau a unei ,,istorii interioare" proprii, ca un mod de autointelegere de
sine. Este, de fapt, reluarea tezei delphice a lui Socrate de "cunoastere de sine". Aceste idei pot fi
intalnite incepand de la Sf. Augustin, Petrarca, Montaigne, Paracelsus, Malebranche, Herder,
Goethe, Rousseau, Humbold, Schleier-macher, Nietzsche si Freud.
Se poate desprinde din cele de mai sus faptul ca problemele psihanalizei au dimensiuni si
caracteristici proprii, ce-i confera o anumita configuratie care o diferentiaza net de psihologia
descriptiva clasica si de psihiatria clinica. Elementul ei caracteristic, fundamental, este reprezentat
prin caracterul sau dinamic. Aceste aspecte se vor vedea pregnant in principiile psihanalizei.

Prin principiile fundamentale ale psihanalizei intelegem principiile sau legile cele mai generale
care, dupa S. Freud, guverneaza viata mintala, conduita si experientele persoanei umane. Aceste
principii teoretice sunt aplicabile constant in clinica si tehnica. Din punct de vedere istoric, ele si-au
facut aparitia de la originile psihanalizei (1895). Este totusi intemeiat sa distingem doua perioade: in
prima, pana in 1920, Freud tinde sa explice totul dupa principiul placere-neplacere; in a doua, dupa
1920, el instituie "compulsia repetitiei eficiente" dincolo de principiul placerii.
Freud vorbeste de urmatoarele principii: principiul constantei; principiul inertiei neuronale;
principiul Nirvana; principiul placere/neplacere; principiul realitatii; compulsiunea la repetitie.

1. Principiul constantei
Acesta este principiul conform caruia aparatul psihic tinde ca sa mentina la un nivel cat mai scazut
posibil, sau cel putin cat mai constant cu putinta, cantitatea de excitatie pe care el o contine.
Constanta este obtinuta, pe de o parte, prin descarcarea energiei existente, iar pe de alta parte, prin
evitarea a ceea ce ar putea creste cantitatea de excitatie si aparare impotriva acestei cresteri.
* Principiul constantei sta la baza teoriei economice freudiene. Prezent inca din primele lucrari, el
este tot timpul presupus implicit ca reglator al functionarii aparatului psihic; el cauta sa mentina
constanta in cadrul sau suma excitatiilor; in acest scop, sunt puse in miscare mecanisme de evitare
fata de excitatiile externe si de aparare si descarcare (abreactie) fata de cresterea tensiunii de origine
interna. Reduse la expresia lor economica ultima, cele mai diverse manifestari ale vietii psihice
trebuie intelese ca tentative mai mult sau mai putin reusite de a mentine sau restabili aceasta
constanta.
Principiul constantei se afla intr-un raport strans cu principiul placerii in masura in care neplacerea
poate, dintr-o perspectiva economica, sa fie abordata ca perceptia subiectiva a unei cresteri de
tensiune, iar placerea ca traducand diminuarea acestei tensiuni. Relatia dintre senzatiile subiective
de placere-neplacere si procesele economice care le stau la baza i-a aparut insa lui Freud deosebit de
complexa; de exemplu, senzatia de placere poate insoti o crestere de tensiune. Asemenea fenomene
fac necesara stabilirea unui raport intre principiul constantei si principiul placerii, raport care sa nu
se reduca la o simpla echivalenta (vezi: Principiul placerii).
Punand la baza psihologiei o lege a constantei, Freud, ca si Breuer, nu face decat sa-si asume o
exigenta general admisa in mediile stiintifice ale sfarsitului de secol al XIX-lea: extinderea la
psihologie si psihofiziologie a principiilor cele mai generale ale fizicii, principii care stau la baza
oricarei stiinte. S-ar putea gasi destule tentative, fie anterioare (in principal, cea a lui Fechner, care
da "principiului sau de stabilitate" o importanta universala) (1), fie contemporane lui Freud, pentru a
pune in evidenta in psihofiziologie o lege de constanta.
Dar, asa cum a observat insusi Freud, sub aparenta simplitate a termenului constanta, ".. .se pot
intelege lucrurile cele mai diferite" (2 a).
Cand se invoca in psihologie, dupa modelul fizicii, un principiu al constantei, este vorba de mai
multe acceptii ce pot fi sistematizate astfel:
Ne limitam la aplicarea la psihologie a principiului conservarii energiei, dupa care, intr-un sistem
inchis, suma energiilor ramane constanta. A supune faptele psihice acestui principiu ar echivala cu
postularea existentei unei energii psihice sau nervoase al carui cuantum nu variaza ca urmare a
diferitelor transformari si deplasari pe care le sufera. Enuntarea acestui principiu inseamna
intemeierea posibilitatii de a traduce faptele psihologice in limbaj energetic. Se poate remarca insa
ca un asemenea principiu, constitutiv teoriei economice din psihanaliza, nu se situeaza la acelasi
nivel cu principiul reglator desemnat de Freud prin termenul principiu al constantei.
Principiul constantei este inteles uneori intr-un sens care permite compararea lui cu cel de al doilea
principiu al termodinamicii: in interiorul unui sistem inchis, diferentele de nivel energetic tind spre
egalizare, in asa fel incat starea finala ideala este aceea a unui echilibru. "Principiul stabilitatii
enuntat de Fechner are o semnificatie analoga, insa, intr-o asemenea transpozitie, e necesara
definirea sistemului avut in vedere: este vorba de aparatul psihic si de energia care circula in
interiorul acestui aparat? Este vorba de sistemul constituit din ansamblul aparat psihic-organism sau
de sistemul organism-mediu? intr-adevar, de la caz la caz, notiunea de tendinta la egalizare poate
imbraca semnificatii opuse. De aceea, in ultima instanta, consecintele ar fi reducerea energiei
interne a organismului pana la starea anorganica (vezi: Principiul Nirvana).
In sfarsit, principiul constantei poate fi inteles in sensul unei autoreglari: sistemul avut in vedere
functioneaza in asa fel incat incearca sa mentina constanta diferenta sa de nivel energetic in raport
cu mediul, in aceasta acceptie, principiul constantei reafirma existenta unor sisteme relativ inchise
(fie aparatul psihic, fie organismul in ansamblu), care tind sa mentina si sa restabileasca, prin
schimburi cu mediul exterior, configuratia si nivelul lor energetic specific, in acest sens, notiunea
"constanta" a fost util raportata la aceea de homeostazie, notiune introdusa de fiziologul Cannon (W.
B. Cannon, in cartea sa intelepciunea corpului (1932), a desemnat prin homeostazie procesele
fiziologice cu ajutorul carora corpul tinde sa mentina constanta compozitia mediului sanguin. El a
descris acest proces pentru continutul de apa, sare, zahar, proteine, grasimi, calciu, oxigen, ioni de
hidrogen (echilibrul acido-bazic) al sangelui si pentru temperatura. Aceasta lista poate fi evident
extinsa la alte elemente (minerale, hormoni, vitamine etc.). Observam ca ideea de homeostazie este
aceea a unui echilibru dinamic caracteristic corpului viu si deloc aceea a unei reduceri de tensiune la
un nivel minimal.
Datorita acestei pluralitati de sensuri, este dificila determinarea acelei acceptii care ar coincide exact
cu ceea ce Freud intelege prin principiul constantei, intr-adevar. Formularile, date de el, formulari
de care el insusi nu era multumit, sunt adesea ambigue, chiar contradictorii: ".. .aparatul psihic are
tendinta de a mentine cat mai scazuta cu putinta cantitatea de excitatie prezenta in el sau cel putin sa
o mentina constanta" Freud pare sa raporteze la o aceeasi tendinta "...reducerea, constanta,
suprimarea tensiunii produse de excitatie interna". Or, tendinta de a reduce la zero energia interna a
unui sistem nu pare asimilabila tendintei proprii organismelor de a mentine constant, la un nivel ce
poate fi ridicat, echilibrul sau cu mediul. Aceasta a doua tendinta se poate traduce, dupa caz, fie ca o
cautare a excitatiei, fie ca o descarcare a acesteia.
Contradictiile si impreciziile, alunecarile de sens constatabile in enunturile freudiene nu se pot
clarifica decat prin incercarea de a delimita, mai net decat a facut-o Freud, experienta si exigenta
teoretica carora le corespund tentativele mai mult sau mai putin reusite de a enunta in psihologie un
principiu al constantei.
Principiul constantei face parte din aparatul teoretic pe care Breuer si Freud il elaboreaza in comun
in jurul anilor 1892-1895, mai ales pentru a clarifica fenomene pe care le-au constatat in isterie:
simptomele sunt raportate la un defect de abreactie (descarcare emotionala prin care un subiect se
elibereaza de efectul legat de mintirea unui eveniment traumatic, permitandu-i astfel sa nu devina
sau sa ramana patogen); resortul curei este cautat intr-o descarcare adecvata a afectelor, in acelasi
timp insa, daca se compara doua texte teoretice scrise de fiecare dintre cei doi autori, se constata,
dincolo de acordul aparent, o neta diferenta de perspectiva.
In capitolul "Consideratii teoretice" din Studii asupra isteriei (1895), Breuer examineaza conditiile
de functionare ale unui sistem relativ autonom in cadrul organismului, sistemul nervos central. El
distinge doua tipuri de energie in acest sistem: o energie cviescenta sau "excitatie tonica
intracerebrala" si o energie cinetica, energie care circula in aparat. Principiul constantei regleaza
nivelul excitatiei tonice: ,,.. .exista in organism o tendinta de a mentine constanta excitatia intra-
cerebrala". Trei aspecte esentiale trebuie subliniate aici:
Legea constantei este conceputa ca o lege a optimului. Exista un nivel energetic favorabil ce trebuie
restabilit prin descarcari atunci cand tinde sa creasca, dar si prin reincarcari (mai ales prin somn),
atunci cand este prea coborat;
Constanta poate fi amenintata fie prin stari de excitatie generalizate si uniforme (stare de asteptare
intensa, de exemplu), fie printr-o repartizare inegala a excitatiei in sistem (afecte);
Existenta si restabilirea unui nivel optim sunt conditii care permit o libera circulatie a energiei
cinetice. Functionarea fara piedici a gandirii, o derulare normala a asociatiilor de idei presupun ca
autoreglarea sistemului sa nu fie perturbata.
Freud, in Proiect de psihologie (1895), studiaza si el conditiile de functionare ale aparatului
neuronal. Dar el nu pune de la inceput problema unui principiu al constantei care mentine un
oarecare nivel energetic, ci a unui principiu de inertie neuronala, conform caruia neuronii tind sa se
videze de cantitatea de excitatie, sa o evacueze complet. Ca urmare, Freud presupune existenta unei
tendinte la constanta, dar vede in ea o "functie secundara impusa de necesitatile vietii", o modificare
a principiului inertiei: "...sistemul neuronal este obligat sa abandoneze tendinta sa originara la
inertie, adica spre nivelul = 0. El trebuie sa faca in asa fel incat sa aiba o provizie pentru a satisface
exigentele actiunii specifice. Din modul in care o face, reiese totodata continuarea aceleiasi
tendinte, modificata in efortul de a mentine cel putin la un nivel cat mai scazut cu putinta cantitatea
si de a se apara impotriva cresterilor, adica de a o mentine constanta". Principiul inertiei regleaza,
dupa Freud, tipul de functionare primara a aparatului, circulatia energiei libere. Legea constantei,
chiar daca nu este enuntata explicit ca principiu independent, corespunde procesului secundar, in
care energia este legata, mentinuta la un nivel oarecare.
Se observa ca, in ciuda unui aparat conceptual ce poate parea comun, modelele lui Breuer si Freud
sunt foarte diferite. Breuer isi dezvolta gandirea dintr-o perspectiva biologica din care nu lipsesc
asemanarile cu ideile moderne asupra homeostazei si sistemelor de autoreglare, pe care chiar le
anunta ( Se stie ca Breuer a colaborat la lucrarile neurofiziologului Hering asupra unuia dintre
sistemele de autoreglare cele mai importante ale organismului, acela al respiratiei.).
In schimb, constructia freudiana poate parea aberanta din punct de vedere al stiintelor vietii in
masura in care ea pretinde sa deduca un organism cu aptitudinile sale vitale, functiile sale
adaptative, constantele sale energetice, dintr-un principiu care este negarea oricarei diferente stabile
de nivel.
Dar aceasta divergenta, de altfel neexplicita, dintre Breuer si Freud (s-ar putea gasi urme ale
dificultatii celor doi autori de a se pune de acord asupra unei formulari a principiului constantei in
elaborarile succesive care ne-au parvenit din "Comunicarea preliminara" din cadrul Studiilor asupra
isteriei) este bogata in semnificatii. intr-adevar, ceea ce la Freud este reglat prin principiul inertiei
constituie un tip de proces a carui existenta este postulata prin descoperirea cu putina vreme inainte
a inconstientului: procesul primar. Acesta e descris incepand cu Proiect de psihologie prin exemple
privilegiate, cum ar fi visul si formarea simptomului, in special la isterici. Ceea ce caracterizeaza
procesul primar este o curgere fara piedici, o "deplasare facila". Pe planul analizei psihologice, se
poate observa ca o reprezentare se poate substitui complet alteia, pana la a-i imprumuta proprietatile
si eficacitatea: ".. .istericul pe care A il face sa planga ignora ca plansul sau e provocat de asocierea
A-B, unde B insusi nu joaca nici un rol in viata sa psihica. Simbolul s-a substituit aici complet
lucrului". Fenomenul unei deplasari totale a semnificatiei de la o reprezentare la alta, constatarea
clinica a intensitatii si eficacitatii pe care o au reprezentarile substitutive isi gasesc, pentru Freud, in
mod natural, expresia in formularea economica a principiului inertiei. Libera circulatie a sensului si
scurgerea totala a energiei psihice pana la completa evacuare sunt pentru Freud sinonime. Se vede
ca un asemenea proces este opusul mentinerii constantei.

Aceasta este invocata in Proiect ele psihologie, dar ca venind sa modereze si sa inhibe simpla
tendinta la descarcarea absoluta. Sarcina de a lega energia psihica si de a o mentine la un nivel mai
ridicat revine eului; el indeplineste aceasta functie pentru ca el insusi constituie un ansamblu de
reprezentari sau de neuroni in care se mentine un nivel constant de investire.
Filiatia dintre procesul primar si procesul secundar nu trebuie deci inteleasa ca o succesiune reala,
in ordine vitala, ca si cum principiul constantei ar fi succesiv principiului inertiei in istoria
organismelor; ea nu se sustine decat la nivelul unui aparat psihic in care Freud recunoaste de la
inceput existenta a doua tipuri de procese, a doua principii ale functionarii mentale.
Dupa cum se stie, capitolul VII al Interpretarii visului (1900) se bazeaza pe o asemenea opozitie.
Freud dezvolta aici ipoteza ".. .unui aparat psihic primitiv a carui activitate este reglata de tendinta
de a evita acumularea de excitatie si de a se mentine, in masura posibilului, fara excitatie". Un
asemenea principiu, caracterizat prin "...scurgerea libera a cantitatilor de excitatie" este desemnat de
Freud ca "principiul neplacerii". El regleaza functionarea sistemului inconstient. Sistemul
preconstient-constient are un alt mod de functionare; el ".. .produce investirile care emana din el o
inhibitie a acestei curgeri [libere], o transformare in investire cviescenta, fara indoiala cu ridicarea
nivelului". Prin urmare, opozitia dintre modurile de functionare ale celor doua sisteme va fi cel mai
adesea asimilata de Freud cu opozitia dintre principiul placerii* si principiul realitatii*. Dar daca,
din grija pentru clarificare conceptuala, vrem sa mentinem o distinctie intre tendinta de a scadea
pana la zero cantitatea de excitatie si o tendinta de a o mentine la nivel constant, observam ca
principiul placerii corespunde primei tendinte, in timp ce mentinerea constantei este corelata cu
principiul realitatii.

Abia in 1920, in Dincolo de principiul placerii Freud formuleaza explicit un "principiu al

constantei". Aici trebuie sa notam urmatoarele:
Principiul constantei apare ca baza economica a principiului placerii.
Definitiile propuse continua sa contina un echivoc: tendinta la reducerea absoluta si tendinta la
constanta sunt considerate ca echivalente;
Cu toate acestea, tendinta spre zero, sub numele de principiul Nirvana*, este considerata ca
fundamentala, celelalte principii nefiind decat modificari ale acestuia;
In acelasi timp in care Freud nu pare sa vada in actiune in ".. .viata psihica si poate [in] viata
nervoasa in general" decat o singura tendinta, mai mult sau mai putin modificata, el introduce la
nivelul pulsiunilor un dualism fundamental si ireductibil: pulsiunile de moarte, ce tind spre
reducerea absoluta a tensiunilor, si pulsiunile de viata, ce cauta, dimpotriva, sa mentina si sa creeze
unitati vitale care presupun un nivel ridicat de tensiune. Acest ultim dualism (despre care mai multi
autori au subliniat, de altfel, ca trebuie inteles ca un dualism de principii) poate sa se clarifice daca
il raportam la anumite opozitii fundamentale constant prezente in gandirea freudiana: energie libera-
energie legata, eliberare-legare, proces primar-proces secundar (vezi si: Pulsiune de moarte).
Dimpotriva, Freud n-a delimitat niciodata pe deplin opozitia care, la nivelul principiilor economice
ale functionarii mentale, corespunde opozitiilor precedente. Daca ea este schitata in Proiect de
psihologie prin distinctia dintre un principiu al inertiei si o tendinta la constanta, ea nu va putea
constitui, ca urmare, o referinta explicita care sa permita poate evitarea confuziei ce continua sa fie
legata de notiunea de principiu al constantei.

In Teoria atacului isteric (1892), manuscris trimis spre aprobare lui Breuer, ca si intr-o scrisoare
adresata acestuia, din 29.06.1892, Freud vorbeste de o tendinta de a "...mentine constanta" ceea ce
s-ar putea numi "suma de excitatie" in sistemul nervos.
In conferinta sustinuta de Freud la zece zile dupa aparitia "Comunicarii preliminare", publicata sub
acelasi titlu in numarul 4 din 1893 al revistei Wiener medizinische Presse, Freud nu vorbeste decat
despre o tendinta de a "...diminua [...] suma de excitatie" (7).
In "Comunicare preliminara" la Studii asupra isteriei, principiul constantei nu este enuntat. S-ar
introduce o oarecare clarificare in problemele cu care Breuer si Freud se lupta, distingand mai multe
planuri:
nivelul organismului, reglat prin mecanisme de homeostazie si functionand deci dupa un principiu
unic, principiul constantei. Un asemenea principiu nu este valabil numai pentru ansamblul
organismului, ci si pentru aparatul specializat care e sistemul nervos. Acesta nu poate functiona
decat daca sunt mentinute si restabilite conditii constante. Acest fapt era vizat de Breuer cand
vorbea despre un nivel constant al excitatiei tonice intracerebrale;
la nivelul psihismului uman, care face obiectul investigarii freudiene:
a) procesele inconstiente care, la limita, presupun o alunecare nedefinita a semnificatiilor sau, in
limbaj energetic, o scurgere total libera a cantitatii de excitatie.
b) procesul secundar, asa cum este reperat in sistemul preconstient—constient, care presupune o
legare a energiei, aceasta fiind reglata printr-o anumita "forma" tinzand sa mentina si sa
restabileasca limitele si nivelul sau energetic: eul.

La prima vedere, s-ar putea deci spune ca Breuer si Freud nu aveau in vedere aceleasi realitati:
Breuer pune problema conditiilor neurofiziologice ale unei functionari psihice normale, Freud se
intreaba cum se poate regla si limita procesul primar la om.

Ramane totusi un echivoc la Freud atat in Proiect de psihologie, cat si in opere tarzii, ca Dincolo de
principiul placerii: intre deducerea unui proces psihic secundar pornind de la procesul primar si o
geneza cvasimitica a organismului ca forma constanta si care tinde sa se pastreze in viata pornind de
la o stare pur anorganica. Acest echivoc fundamental in gandirea freudiana nu se poate interpreta,
dupa parerea noastra, decat daca intelegem eul insusi ca o "forma", un Gestalt edificat dupa modelul
organismului sau, daca vrem, ca o metafora realizata a organismului.

2. Principiul inertiei neuronale

Acesta este principiul de functionare a sistemului neuronal, in conformitate cu care neuronii tind ca
sa evacueze complet cantitatile de energie pe care le primesc. Este un mecanism de "descarcare
energetica" neuronala.

* Freud enunta in Proiect de psihologic (1895) un principiu al inertiei ca principiu de functionare a

ceea ce el numea atunci sistem neuronal, in textele metapsihologice ulterioare, el nu va relua
aceasta expresie. Notiunea apartine perioadei de elaborare a conceptiei freudiene privind aparatul
psihic. Se stie ca Freud descrie in Proiect de psihologie un sistem neuronal facand apel la doua
notiuni fundamentale: cea de neuron si cea de cantitate. Conform acestei ipoteze, cantitatea circula
in sistem, luand cai diferite prin bifurcatiile succesive ale neuronilor, in functie de rezistenta
("bariera de contact") sau de gradul de facilitare a accesului care exista la trecerea de la un element
neuronal la altul. Exista o analogie evidenta intre aceasta descriere intr-un limbaj neurofiziologic si
descrierile ulterioare ale aparatului psihic, descrieri in care de asemenea intervin doua elemente:
reprezentarile grupate in lanturi sau in sisteme si energia psihica.
Vechea notiune de principiu al inertiei prezinta interes prin faptul ca ajuta la precizarea sensului
principiilor economice fundamentale care regleaza functionarea aparatului psihic.
In fizica, inertia desemneaza urmatorul fenomen: "...un punct lipsit de orice legatura mecanica si
asupra caruia nu se exercita nici o actiune isi conserva nedefinit aceeasi viteza considerata din punct
de vedere al marimii si directiei (chiar si in cazul in care aceasta viteza este nula, adica acel corp
este in repaus)" (l).
1. Principiul enuntat de Freud privind sistemul neuronal prezinta o analogie sigura cu principiul
inertiei din fizica. El este formulat astfel: "Neuronii tind sa se debaraseze de cantitate"
Modelul unei astfel de functionari este furnizat de o anumita conceptie a reflexului: in arcul reflex,
cantitatea de excitatie primita de neuronul senzitiv se presupune ca e complet descarcata la
extremitatea motorie. Mai mult, pentru Freud, aparatul neuronal se comporta ca si cum ar tinde nu
numai sa descarce excitatiile, dar sa se si protejeze de sursele de excitatie. Fata de excitatiile
interne, principiul inertiei nu poate functiona fara sa sufere o modificare profunda; intr-adevar,
pentru a exista descarcarea adecvata este necesara o actiune specifica, actiune care, pentru a fi dusa
la bun sfarsit, cere o stocare a energiei.
2. Raportul dintre utilizarea pe care o da Freud notiunii de principiu al inertiei si utilizarea lui in
fizica ramane destul de vaga.
a) in fizica, inertia este o proprietate a corpurilor in miscare, in timp ce, pentru Freud, ea nu este o
proprietate a mobilului avut in vedere, adica excitatia, ci o tendinta activa a sistemului in care
cantitatile se deplaseaza.
b) in fizica, principiul inertiei este o lege universala, constitutiva a fenomenelor avute in vedere si
presupusa a actiona chiar in manifestari care, pentru observatorul comun, par sa o contrazica. De
exemplu, miscarea unui proiectil tinde aparent sa se opreasca de la sine, dar fizica arata ca aceasta
oprire se datoreaza rezistentei aerului si ca, facand abstractie de acest factor contingent, validitatea
legii inertiei nu este deloc pusa in cauza. Dimpotriva, in transpunerile psihofiziologice ale lui Freud,
principiul inertiei nu mai este constitutiv pentru ordinea naturala considerata; el poate esua datorita
unui alt mod de functionare, care-i limiteaza campul de aplicatie, in acest fel, formarea de grupe de
neuroni constant investiti presupune, de fapt, reglarea printr-o lege - legea constantei -, care
contracareaza curgerea libera a energiei. Numai printr-o deductie care apeleaza la finalitate poate
Freud sa sustina ca principiul inertiei utilizeaza pentru scopurile sale o anumita acumulare de
energie.
c) Aceasta trecere de la mecanism la finalitate se regaseste si in faptul ca Freud deduce din
principiul descarcarii excitatiei o tendinta de evitare a oricarei surse de excitatie.
3. Devine clar ca, in masura in care vrea sa se mentina la un anumit nivel de verosimilitate
biologica, Freud se vede obligat sa introduca imediat alterari considerabile ale principiului inertiei.
Cum ar putea sa supravietuiasca un organism care ar functiona dupa acest principiu? Cum ar putea
el sa existe daca este adevarat ca insasi notiunea de organism presupune mentinerea unei diferente
stabile a nivelului energetic in raport cu mediul inconjurator?
Contradictiile care se pot constata in notiunea freudiana de principiu al inertiei neuronale nu trebuie
totusi, dupa parerea noastra, sa descalifice intuitia de baza subiacenta utilizarii sale. Aceasta intuitie
este legata de insasi descoperirea inconstientului; ceea ce Freud traduce in libera circulatie a
sensului, care caracterizeaza procesul primar.
Astfel, principiul Nirvana asa cum apare el mult mai tarziu in opera lui Freud, poate fi considerat ca
o reafirmare, intr-un moment decisiv al gandirii freudiene ("turnanta" anilor '20) a intuitiei
fundamentale care ghida deja enuntul principiului inertiei.

3. Principiul Nirvana
Acest principiu desemneaza tendinta aparatului psihic de a reduce la zero, sau macar de a reduce cat
mai mult posibil, orice cantitate de excitatie de origine externa sau interna (B. Low, S. Freud).
Nirvana desemneaza stingerea dorintei umane, aneantizarea individualitatii, o stare de liniste si
fericire interioara perfecta, totala. Principiul Nirvanei este tendinta de reducere, de constanta, de
suprimare a tensiunilor produse de orice excitatie interna. Acest punct de vedere creeaza o stare de
ambiguitate, de echivalenta intre "principiul constantei" si "principiul Nirvana".
Dupa S. Freud, principiul Nirvanei exprima tendinta pulsiunii de moarte, motiv pentru care acest
principiu se diferentiaza de constanta sau de homeostazie (J. Laplanche si J. B. Pontalis). Termenul
de Nirvana exprima in primul rand o legatura profunda intre placere si aneantizare.
* Termenul "Nirvana", raspandit in Occident de Schopenhauer, este preluat din religia budista, unde
desemneaza "stingerea" dorintei umane, aneantizarea individualitatii, care se topeste in sufletul
colectiv, o stare de liniste si de fericire perfecta.
In Dincolo de principiul placerii (1920), Freud, reluand expresia propusa de psihanalista engleza
Barbara Low, defineste principiul Nirvana ca "...tendinta la reducerea, la constanta, la suprimarea
tensiunii produse de excitatia interna". Aceasta formulare este identica cu aceea pe care Freud o da
in acelasi text principiului constantei si contine deci ambiguitatea de a considera ca echivalente
tendinta de a mentine constant un anume nivel si tendinta de a reduce la zero orice excitatie.
Totodata, nu este lipsit de importanta sa notam ca Freud introduce termenul Nirvana, cu rezonanta
lui filozofica, intr-un text in care merge foarte departe pe firul speculatiei; in Nirvana hindusa sau
schopenhaueriana, Freud gaseste un corespondent pentru notiunea de pulsiune de moarte. Aceasta
corespondenta este subliniata in Problema economica a masochismului (1924): "Principiul Nirvana
exprima tendinta pulsiunii de moarte". in acest sens, "principiul Nirvana" desemneaza altceva decat
o lege a constantei sau de homeostazie: tendinta radicala de a reduce excitatia la zero, asa cum
Freud o enuntase deja sub numele de "principiul inertiei".
Pe de alta parte, termenul Nirvana sugereaza o legatura profunda intre placere si aneantizare,
legatura care ramane problematica pentru Freud.

4. Principiul placerii/neplacerii
Acesta este un principiu care guverneaza functionarea mintala in sensul ca ansamblul activitatii
psihice are ca scop sa evite neplacerea si sa procure placerea, in masura in care neplacerea este
legata de cresterea cantitatii de excitatie, iar placerea de reducerea acesteia, principiul placerii este
un principiu economic.
Acest principiu al placerii a fost preluat de catre S. Freud de la Fechner ("principiul de placere a
actiunii"), conform caruia nu numai ca finalitatea urmarita de actiunea umana este placerea, dar si
ca actele noastre sunt determinate de placerea sau de neplacerea procurate in prezent de
reprezentarea actiunii de indeplinit sau a consecintelor sale.
Se remarca la S. Freud existenta unei relatii stranse intre cele doua principii ale placerii si
constantei.
Principiul placerii este corelat si cu principiul realitatii. Pulsiunile nu cauta, la inceput, decat sa se
descarce, sa se satisfaca pe caile cele mai scurte. Ele se acomodeaza progresiv cu realitatea, singura
care le permite prin deturnari si amanari necesare, sa atinga satisfactia cautata.
Reiese de aici modul in care raportul "placere/realitate"' pune o problema care este ea insasi
dependenta de semnificatia data in psihanaliza termenului de "placere". Prin placere se intelege
satisfacerea unei nevoi.
Notiunea de principiu al placerii ramane aproape neschimbata in toata opera freudiana. Dimpotriva,
ceea ce devine problematic la Freud si primeste raspunsuri diferite este situatia principiului in raport
cu alte referinte teoretice.
O prima dificultate, sesizabila chiar in enuntul principiului, este legata de definirea placerii si a
neplacerii. Una din ipotezele constante ale lui Freud in cadrul modelului pe care-l da aparatului
psihic afirma ca, in principiul functionarii sale, sistemul perceptie-constiinta este sensibil la o
intreaga diversitate de calitati provenind din mediul exterior, in timp ce din interior el nu percepe
decat cresterile si diminuarile de tensiune care se traduc intr-o singura gama calitativa: scala
placere-neplacere. Putem oare ramane la o definitie pur economica, placerea si neplacerea nefiind
decat traducerea calitativa a unor modificari cantitative? Pe de alta parte, care este corelatia exacta
dintre aceste doua aspecte, calitativ si cantitativ? Freud a subliniat progresiv intreaga dificultate de a
da acestei probleme un raspuns simplu. Chiar daca, intr-o prima etapa, el se multumeste sa enunte o
echivalenta intre placere si reducerea de tensiune, intre neplacere si cresterea tensiunii, el inceteaza
foarte curand sa afirme ca aceasta relatie este evidenta si simpla: ".. .sa nu neglijam caracterul cu
lotul nedeterminat al acestei ipoteze atata timp cat nu vom reusi sa decelam natura relatiei dintre
placere si neplacere si variatiile in cantitatile de excitatie care actioneaza asupra vietii psihice. Cert
este ca. daca asemenea relatii pot fi foarte diverse, ele nu pot in orice caz sa fie foarte simple"
Freud nu ne ofera decat cateva indicatii privind tipul de functionare in cauza, in Dincolo de
principiul placerii (1920), el noteaza ca trebuie diferentiala neplacerea de sentimentul de tensiune:
exista tensiuni placute. "Senzatia de Tensiune nu trebuie raportata la marimea absoluta a investirii,
eventual la nivelul ei, in timp ce gradarea placere-neplacere ar indica modificarea cantitatii de
investire in unitatea de timp". intr-un text ulterior, este luat in considerare tot un factor temporal:
ritmul; in acelasi timp este repus in valoare aspectul calitativ al placerii.
In pofida dificultatilor de a gasi echivalente cantitative exacte pentru stari calitative ca placerea si
neplacerea, interesul pentru teoria psihanalitica a unei interpretari economice a acestor stari este
evident; ea permite enuntarea unui principiu valabil atat pentru instantele inconstiente ale
personalitatii, cat si pentru aspectele sale constiente. A vorbi, de exemplu, de o placere inconstienta
legata de un simptom evident neplacut, poate ridica obiectii la nivelul descrierii psihologice.
Plasandu-se in perspectiva unui aparat psihic si a modificarilor energetice care se produc in el,
Freud dispune de un model care-i permite sa considere fiecare substructura ca fiind reglata de
acelasi principiu ca ansamblul aparatului psihic, lasand nerezolvata dificila problema de a
determina, pentru fiecare dintre aceste substructuri, modalitatea si momentul in care o crestere de
tensiune devine efectiv motivanta ca neplacere resimtita. Aceasta problema nu este totusi neglijata
in opera freudiana. Ea este direct vizata in legatura cu Eul, in Inhibitie, simptom si angoasa (1926)
(conceptia angoasei-semnal ca motiv de aparare).
O alta problema, nu fara legatura cu cea precedenta, priveste relatia dintre placere si constanta, intr-
adevar, chiar o data admisa existenta unei semnificatii economice, cantitative a placerii, ramane
problema de a sti daca ceea ce Freud numeste principiul placerii corespunde unei mentineri a
constantei nivelului energetic sau unei reduceri radicale a tensiunilor pana la nivelul cel mai scazut.
Numeroase formulari apartinand lui Freud, care asimileaza principiul placerii si principiul
constantei, merg in sensul primei solutii. Dar, daca luam in considerare ansamblul referintelor
teoretice fundamentale freudiene (asa cum reies ele mai ales din texte ca Proiect de psihologie
(1895) si Dincolo de principiul placerii, se observa ca principiul placerii se gaseste mai degraba in
opozitie cu mentinerea constantei, fie ca el corespunde scurgerii libere a energiei in timp ce
constanta corespunde unei legari a acesteia, fie ca, la limita, Freud se poate intreba daca principiul
placerii nu este "in serviciul pulsiunii de moarte".
Problema, adesea dezbatuta in psihanaliza, a existentei unui "dincolo de principiul placerii" nu
poate fi pusa in mod corect decat dupa ce a fost pe deplin precizat ansamblul de probleme care
aduce in prim-plan conceptele de placere, constanta, legare, reducerea tensiunilor la zero. intr-
adevar, existenta unor principii sau forte pulsionale care transcend principiul placerii nu este
sustinuta de Freud decat din momentul in care opteaza pentru o interpretare a acestuia care tinde sa-
1 confunde cu principiul constantei. Daca, dimpotriva, principiul placerii tinde sa fie asimilat unui
principiu de reducere la zero (principiul Nirvana), caracterul sau ultim si fundamental nu mai este
contestat (vezi mai ales: Pulsiunea de moarte).
Notiunea de principiu al placerii apare, in teoria psihanalitica, mai ales corelata notiunii de principiu
al realitatii. De asemenea, cand Freud enunta explicit cele doua principii de functionare psihica, el
scoate in evidenta tocmai acest ax de referinta. Pulsiunile nu cauta la inceput decat sa se descarce,
sa se satisfaca pe caile cele mai scurte. Ele se acomodeaza progresiv cu realitatea, singura care le
permite, prin deturnari si amanari necesare, sa atinga satisfactia cautata. Din aceasta teza
simplificata, reiese modul in care raportul placere-realitate pune o problema care este ea insasi
dependenta de semnificatia data in psihanaliza termenului placere. Daca intelegem prin placere mai
ales satisfacerea unei nevoi, dupa modelul satisfacerii pulsiunilor de autoconservare, atunci opozitia
principiul placerii-principiul realitatii nu ofera nimic radical; aceasta cu atat mai mult cu cat s-ar
putea usor admite existenta in organismul viu a unei dotari naturale, a unor predispozitii care fac din
placere un ghid de viata, subordonandu-i comportamente si functii adaptative. Dar psihanaliza a pus
in prim-plan notiunea de placere intr-un cu totul alt context, in care apare, dimpotriva, legat de
procese (traire de satisfacere) si fenomene (visul) al caror caracter dereal este evident. Din aceasta
perspectiva, cele doua principii apar ca fundamental antagonice, implinirea unei dorinte
inconstiente raspunzand la cu totul alte exigente si functionand dupa cu totul alte legi decat
satisfacerea nevoilor vitale ( vezi: Pulsiuni de autoconservare).

5. Principiul realitatii
Principiul realitatii impreuna cu principiul placerii reprezinta pentru S. Freud cele doua mari
principii care guverneaza intreaga functionare a aparatului psihic. El formeaza un cuplu cu
principiul placerii pe care ii modifica, in masura in care reuseste ca sa se impuna ca principiu
reglator. In acest caz, cautarea satisfactiei nu se mai efectueaza pe caile cele mai scurte, ci accepta
deturnari si isi amana atingerea scopului in functie de conditiile impuse de mediul exterior.
Din punct de vedere economic, principiul realitatii corespunde unei transformari a energiei libere in
energie legata. Din punct de vedere topic, el este definitoriu pentru sistemul "preconstient -
constient". Din punct de vedere dinamic, psihanaliza cauta sa fundamenteze interventia principiului
realitatii pe un tip de energie pulsionala care este pus cu precadere in serviciul Eului.
Principiul placerii este pus si in serviciul Sinelui, intrucat din punct de vedere genetic acest
principiu al realitatii succede principiului placerii.

Prefigurandu-se de la primele elaborari metapsihologice freudiene, principiul realitatii este enuntat

ca atare in 1911 in Formulari privind cele doua principii ale functionarii psihice; el este pus in
relatie, intr-o perspectiva genetica, cu principiul placerii, caruia ii succede. Sugarul incearca mai
intai sa gaseasca, intr-un mod halucinatoriu, o posibilitate de descarcare imediata, nemijlocita a
tensiunii pulsionale: "...numai absenta persistenta a satisfactiei asteptate si deceptia antreneaza
abandonarea acestei tentative de satisfacere halucinatorie. in locul acesteia, aparatul psihic trebuie
sa rezolve problema prin reprezentarea starii reale a lumii exterioare si sa caute o modificare reala.
Prin aceasta, e introdus un nou principiu al activitatii psihice: ceea ce e reprezentat nu mai este ceea
ce e agreabil, ci ceea ce e real, chiar daca poate fi dezagreabil". Principiul realitatii, principiu
reglator al functionarii psihice, apare secundar ca o modificare a principiului placerii, care este la
inceput suveran. Instaurarea sa corespunde unei serii intregi de adaptari pe care trebuie sa le sufere
aparatul psihic: dezvoltarea functiilor constiente — atentie, judecata, memorie; substituirea
descarcarii motorii printr-o actiune ce are in vedere transformarea convenabila a realitatii; nasterea
gandirii, aceasta fiind definita ca o "activitate probanta" in care sunt deplasate mici cantitati de
investire, ceea ce presupune o transformare a energiei libere, care tinde sa circule fara piedici de la o
reprezentare la alta, in energie legata. Trecerea de la principiul placerii la principiul realitatii nu
suprima principiul placerii. Pe de o parte, principiul realitatii asigura obtinerea unor satisfactii in
real, pe de alta parte, principiul placerii continua sa guverneze un intreg camp de activitati psihice,
un domeniu rezervat, cedat fantasmei si functionand dupa legile procesului primar: inconstientul.
Acesta e modelul cel mai general pe care Freud 1-a elaborat in cadrul a ceea ce el insusi numeste
"psihologie genetica". El arata ca aceasta schema se aplica diferit, dupa cum este luata in
considerare evolutia pulsiunilor sexuale sau evolutia pulsiunilor de autoconservare. Daca in
dezvoltarea lor, pulsiunile de autoconservare se supun progresiv si pana la urma total principiului
realitatii, pulsiunile sexuale nu se "educa" decat cu intarziere si intotdeauna imperfect. Rezulta,
secundar, ca pulsiunile sexuale raman domeniul privilegiat al principiului placerii, in timp ce
pulsiunile de autoconservare reprezinta in sanul aparatului psihic exigentele realitatii, in fond,
conflictul psihic intre eu si continutul refulat isi are radacinile in dualismul pulsional, corespunzand
el insusi dualismului principiilor.
in ciuda simplitatii sale aparente, aceasta conceptie ridica probleme dificile, pe care multe indicii
din chiar opera lui Freud ni le semnaleaza.
1. In ce priveste pulsiunile, ideea ca pulsiunile sexuale si pulsiunile de autoconservare evolueaza
dupa aceeasi schema nu mai pare deloc satisfacatoare. E greu de conceput ce poate fi pentru
pulsiunile de autoconservare acest prim timp reglat de principiul placerii. Nu sunt ele de la inceput
orientate spre un obiect real satisfacator, asa cum Freud insusi a afirmat pentru a le diferentia de
pulsiunile sexuale? Invers, legatura dintre sexualitate si fantasma este atat de esentiala, incat ideea
de invatare progresiva a realitatii devine aici foarte contestabila, cum o atesta de altfel si experienta
analitica.
S-a pus adesea intrebarea: de ce, daca isi poate satisface dorinta prin halucinatie, copilul trebuie sa
mai caute un obiect real? Conceptia conform careia pulsiunea sexuala apare din pulsiunea de
autoconservare intr-o dubla relatie: anaclitica si de separare, permite clarificarea acestei probleme
dificile, in mod schematic, functiile de autoconservare pun in joc montaje de comportamente,
scheme perceptive care vizeaza de la inceput, chiar daca in mod inabil, un obiect real adecvat
(sanul, hrana). Pulsiunea sexuala apare in marginea exercitarii acestei functii naturale; ea nu devine
cu adevarat autonoma decat in miscarea care o separa de aceasta functie si de obiectul ei, repetand
placerea in mod autoerotic si vizand pe mai departe reprezentarile elective care se organizeaza in
fantasme. Constatam ca, din aceasta perspectiva, legatura dintre cele doua tipuri de pulsiuni avute in
vedere si cele doua principii nu apare deloc ca o achizitie secundara: legatura este la inceput foarte
stransa intre autoconservare si realitate; invers, momentul de emergenta al sexualitatii coincide cu
cel al fantasmei si al implinirii halucinatorii a dorintei.
2. I s-a atribuit adesea lui Freud, pentru a-1 critica, ideea ca fiinta umana ar trebui sa iasa dintr-o
ipotetica stare in care realizeaza un fel de sistem inchis destinat numai placerii "narcisice" pentru a
accede, nu se stie ce cale, la realitate. O asemenea reprezentare este dezmintita prin mai multe
formulari freudiene: exista de la inceput, cel putin in anumite sectoare, mai ales in cel perceptiv, un
acces la real. Contradictia ar putea oare sa vina din faptul ca in campul investigatiei pur
psihanalitice problematica realului se pune in termeni foarte diferiti de cei ai unei psihologii care-si
propune ca obiect analiza comportamentului copilului? Ceea ce Freud considera injust ca o
generalizare valabila pentru ansamblul genezei subiectului uman isi regaseste valoarea la nivelul, de
la bun inceput dereal, al dorintei inconstiente. Freud cauta conditiile de acces la ceea ce el numeste
"deplina iubire de obiect", in evolutia sexualitatii umane, in structurarea sa prin complexul Oedip.
Semnificatia unui principiu al realitatii capabil sa modifice cursul dorintei sexuale poate fi cu
dificultate surprinsa in afara acestei referinte la dialectica complexului Oedip si la identificarile
corelative acestuia.
3. Freud atribuie un rol important notiunii de proba a realitatii, fara insa a fi elaborat vreodata o
teorie coerenta asupra ei si fara a fi clarificat relatia cu principiul realitatii. In utilizarea acestei
notiuni, observam si mai limpede modul in care aceasta e apta sa acopere doua directii de gandire
foarte diferite: o teorie genetica a invatarii realitatii, de supunere a pulsiunii la proba realitatii (ca si
cum ea ar proceda prin "incercari si erori") si o teorie cvasitranscendentala, care trateaza despre
constituirea obiectului prin intermediul unei intregi serii de opozitii: interior-exterior, placut-
neplacut, introiectie-proiectie.
4. in masura in care, in care, in ultima sa topica, defineste eul ca o diferentiere a sinelui,
diferentiere ce rezulta din contactul direct cu realitatea exterioara, Freud face din Eu instanta careia
i se atribuie sarcina de a asigura dominatia principiului realitatii. Eul "...intercaleaza, intre
revendicarea pulsionala si actiunea care procura satisfactia, activitatea de gandire, care, orientandu-
se in prezent si utilizand experientele anterioare, incearca sa ghiceasca prin tatonari rezultatul
actiunilor proiectate, in acest fel, Eul ajunge sa stabileasca daca tentativa de a obtine satisfactia
trebuie pusa in aplicare sau amanata sau daca revendicarea pulsionala nu trebuie pur si simplu
reprimata ca fiind foarte periculoasa (principiul realitatii)". O asemenea formulare reprezinta
expresia cea mai directa a tentativei lui Freud de a face ca functiile adaptative ale individului sa
depinda de eu. Aceasta conceptie implica doua tipuri de rezerve; pe de o parte, nu este sigur ca
invatarea exigentelor realitatii trebuie pusa in intregime pe seama unei instante a personalitatii
psihice ale carei geneza si functie sunt ele insele marcate de identificari si conflicte; pe de alta parte,
in campul propriu psihanalizei, notiunea de realitate n-a fost ea profund reinnoita prin descoperiri
fundamentale ca aceea a complexului Oedip si a unei constituiri progresive a obiectului libidinal?
Ceea ce se intelege in psihanaliza prin "acces la realitate" nu poate fi redus la ideea unei puteri de
discriminare intre real si ireal, si nici la ideea unei puneri la incercare a fantasmelor si a dorintelor
inconstiente in contact cu o lume exterioara care, in definitiv, isi stabileste singura legile.

6. Compulsiunea la repetitie
Acest principiu al psihanalizei are doua acceptiuni:
a) In sfera psihopatologiei el reprezinta sau desemneaza procesul incoercibil si de origine
inconstienta, prin care subiectul se plaseaza activ in situatii neplacute, repetand astfel experiente
vechi, fara a-si aminti de prototipul lor; sau, dimpotriva, subiectul are impresia foarte vie ca este, de
fapt, vorba de ceva pe deplin motivat in actualitate.
b) In sfera psihanalizei acest principiu desemneaza un factor autonom, ireductibil in ultima analiza
la o dinamica conflictuala axata doar pe jocul principiului placerii si cel al realitatii. Ea este pusa
esential in legatura cu caracterul cel mai general al pulsiunilor, si anume cu caracterul lor
conservator.
Psihanaliza considera, in general, simptomele ca fiind fenomene de repetitie. Aceasta intrucat, in
psihanaliza, simptomul reproduce, mai mult sau mai putin deghizat, anumite elemente ale unui
conflict din trecutul bolnavului.
Referitor la compulsiunea la repetitie, E. Bibring distinge urmatoarele doua aspecte principale: o
tendinta repetitiva, proprie Sinelui; o tendinta restitutiva, proprie Eului.

Automatismul repetitiei sau, mai bine, compulsia repetitiei, desemneaza tendinta repetarii
experientelor puternice, oricare ar fi efectele favorabile sau nocive ale acestei repetitii. De la
inceputul operei sale psihanalitice, Freud a recunoscut importanta proceselor de repetare, la care se
raporteaza multe concepte (fixatie, regresie, transfer); dar numai dupa 1920 el ii va da importanta
unui principiu de functionare mentala care actioneaza "dincolo de principiul placerii." Faptele
psihologice pe care se bazeaza sunt imprumutate in special din nevrozele traumatice, din jocul
infantil, din nevroza de destin (repetarea acelorasi evenimente suparatoare in viata) si din transfer.
Unele dintre aceste repetitii se lasa reduse la principiul placerii: de exemplu, in nevroza traumatica
si in viata, repetitia poate avea sensul de a stapani o experienta neplacuta. Ramane totusi un rest:
experientele nefericite, comportamentele neadaptate se repeta cu o monotonie tragica; or, aceasta
repetitie conduce la esecuri, la lezari ale amorului propriu si nu putem deci sa o intelegem ca
repetarea nevoilor care cauta sa se satisfaca; ea restabileste o nevoie specifica de repetitie,
transcendenta principiului placerii. Viziuni biologice cu un caracter mai speculativ amplifica aceste
consideratii psihologice: orice viata duce la moarte, adica la o reintoarcere la anorganic, si
sexualitatea duce la reproducere. Compulsia repetitiei apare astfel ca un principiu psihologic solid
ancorat in biologic.
Ca si teoria instinctului mortii care ii este asociata, conceptul compulsiei repetitiei a ridicat
impotriviri si critici. Acestea se rezuma in mod esential sa arate ca fenomenele de repetitie invocate
in favoarea compulsiei repetitiei nu sunt "mai departe de principiul placerii" periodicitatea
pulsiunilor este inradacinata in sursele lor fizice; de fiecare data cand cererea pulsionala se afirma,
culpabilitatea, apararea Eului trebuie in acelasi fel sa intre in actiune intr-un mod repetitiv;
repetitiile multiple se explica prin persistenta si recurenta sentimentelor de culpabilitate; in ceea ce
priveste repetitiile evenimentelor traumatice ele au ca sens esential gasirea unei solutii mai bune,
stapanirea situatiei care nu a fost rezolvata; astfel, adultul redus la tacere intr-o cearta o rumineaza,
cautand replica perfecta pentru a-si nimici adversarul; efortul de stapanire esuand in timp ca nevoia
de stapanire persista, rezulta repetitia efortului (Kubie, Fenichel, Hendricks). Mai conservator,
Bibring disntinge in compulsia repetitiei o tendinta repetitiva si o tendinta de restabilire; tendinta
repetitiva exprima inertia materiei; este o tendinta conservatoare de mentinere si repetare a
experientelor intense, atat agreabile cat si neplacute; este un automatism pulsio-nal care se situeaza
peste principiul placerii; tendinta de restabilire este un mecanism reglator care are drept sarcina
descarcarea tensiunilor cauzate de experientele traumatice, punand astfel repetitia in serviciul Eului.
Ceea ce frapeaza in repetitiile nevrotice este persistenta comportamentelor neadecvate realitatii si
prezentului, este esecul principiului realitatii, imposibilitatea gandirii simbolice, care, singura, ar
putea rupe repetitia compulsiva prin luarea in considerare a efectelor indepartate ale
comportamentului, vazand lucrurile de mai sus. Repetitia compulsiva traduce dimpotriva
dependenta organismului in raport cu unele necesitati si emotii pe care le resimte acum, in raport cu
unele efecte ale conduitei resimtite ca iminente. Cu alte cuvinte, comportamentele descrise ca
repetitii compulsive au exact caracterele proceselor primare si inconstiente relevand procesul
placerii, pe cat il disting de principiul realitatii; ele au ca o conditie slabiciunea Eului,
imposibilitatea sa de a se elibera.
Se poate desprinde din cele de mai sus faptul ca "principiile psihanalizei", specifice acestui
domeniu, au in primul rand un caracter dinamic si prin aceasta ele exprima un anumit regim de
functionare a "aparatului psihic" uman. in plus, dincolo de aceste aspecte legate de functionarea
vietii psihice, principiile psihanalizei sunt in conformitate cu modalitatea de organizare a sistemului
personalitatii in instante specifice, fiecareia dintre acesteia corespunzandu-i principii dinamice
specifice.

III. Organizarea personalitatii in psihanaliza

Modul de organizare al personalitatii este oarecum particular in psihanaliza. insati notiunea de

personalitate este desemnata de catre Freud sub denumirea de "aparat psihic": un sistem functional
cu o organizare specifica, sub forma unui model ierarhic stratificat format dintr-o serie de instante
specializate din punct de vedere functional si dispuse succesiv de jos in sus.
In opera psihanalitica a lui S. Freud, inconstientul este mentionat in lucrarea sa "Traumdeutung"
(1899) in legatura cu aparatul psihic la care distinge trei calitati sau instante: constientul,
preconstientul si inconstientul. Dupa S. Freud, inconstientul este instanta personalitatii in care sunt
depozitate pulsiunile individului.
Aceasta teorie referitoare la structura aparatului psihic este revizuita de catre S. Freud in 1923, care
de data aceasta distinge urmatoarele trei instante ale personalitatii: inconstientul, Eul si Supra-Eul.
in cadrul acestui sistem al personalitatii, inconstientul este instanta psihica cea mai primitiva, cea
mai elementara a vietii psihice. Ea este constituita din pulsiunile instinctive, veritabile forte
biologice care tind in mod permanent a se descarca in sfera constientului.
Freud a elaborat doua topici sau teorii sau puncte de vedere ce presupun o diferentiere a aparatului
psihic intr-un anumit numar de sisteme dotate cu caracteristici sau functii diferite si dispuse intr-o
anumita ordine unele in raport cu celelalte, ceea ce permite metaforic considerarea lor drept locuri
psihice carora li se poate da o reprezentare figurata spatiala.
Prima conceptie topica asupra aparatului psihic este prezentata in capitolul VII al Interpretarii
visului (1900), dar evolutia ei poate fi urmarita incepand cu Proiect de psihologie (1895).
Prima topica considera aparatul psihic constituit din Inconstient, Preconstient si Constient.
Cea de a doua topica introduce trei instante: Sinele, Eul si SupraEul.
1. Inconstientul (Umberwusst)
Reprezinta primul sistem definit de catre Freud ca fiind rezervorul de continuturi refulate carora li
s-a refuzat accesul la sistemele superioare de preconstient si constient prin actiunea de refulare.
Caracteristicile sale esentiale sunt:
a) Continuturile sale sunt reprezentanti ai pulsiunilor;
b) Aceste continuturi sunt accentuate de mecanisme specifice procesului primar in special
condensarea si deplasarea.
Condensarea: este una din principale modalitati de functionare a proceselor inconstiente prin care
mai multe lanturi asociative capata o singura reprezentare situata la intersectia acestora.
Deplasarea: este mecanismul prin care accentul, interesul, intensitatea unei reprezentari se pot
detasa de aceasta pentru a trece la alte reprezentari initial mai putin intense, dar legate de aceasta
printr-un lant asociativ.
c) Continuturile inconstiente au o mare energie pulsionala si cauta mereu sa penetreze spre
instantele superioare. De regula acced numai dupa ce au fost modificate sub forma de compromis de
catre cenzura.
d) Dorintele din copilarie sunt cele care cunosc cea mai mare fixatie in inconstient.
Din punct de vedere topic, in special Jung subliniaza faptul ca inconstientul este structurat pe trei
niveluri:
Inconstientul instinctual sau instinctogen care cuprinde pulsiunile elementare (instincte, trebuinte,
s.a.m,d.).
Inconstientul personal care reuneste toata istoria personala a individului: experiente personale,
conflicte, traume, frustrari, etc.
Inconstientul colectiv - rezervorul amintirilor emotionale ale intregii umanitati reprezentate de
arhetipuri.

2. Subconstientul sau preconstientul : initial a fost folosit de Freud ca sinonim al inconstientului.

Termenul de "subconstient" a fost rapid abandonat de Freud din cauza ambiguitatii sale: este
intelegerea in sens topic ca fiind ceva ce se afla dedesubtul constiintei sau in sens calitativ o alta
constiinta sa-i spunem subterana.
Termenul de preconstient pare mai adecvat, daca ne referim la cea de a doua instanta a personalitatii
aflata la limita de tranzitie dintre constient si inconstient. La acest nivel opreaza cenzurarea
individului care filtreaza pulsiunile inconstientului, precum si reprezentarile simbolice; conflictele,
s.a.m.d.
3. Constientul (Bewusstein) este instanta superioara aflata in varful aparatului psihic. Aici
actioneaza atat informatiile venite din mediul extern, factorii sociali si culturali, precum si de la
nivelul structurilor (instantelor) inferioare: inconstient si preconstient.
Din punct de vedere functional aceasta instanta a personalitatii se opune atat inconstientului, cat si
(in mai mica masura) preconstientului.
Din punct de vedere structural constientul este structurat pe doua niveluri Eu si SupraEu.
Din punct de vedere energetic, se caracterizeaza printr-o mare energie vitala.

1. Sinele constituie polul pulsional al personalitatii. Continuturiel sale , expresii psihice ale
pulsiunilor, sunt inconstiente: unele mostenite si inascute, altele refulate si dobandite.
Din punct de vedere economic, sinele este pentru Freud rezervorul principal al energiei psihice; din
punct de vedere dinamic el intra in conflict cu Eul si Supraeul, care din punct de vedere genetic
reprezinta diferentierile sale.

2. Eu-l (Ich) este instanta personalitatii situata intre Sine si SupraEu. Eu1 este instanta personalitatii
care se diferentiaza de cea a inconstientului prin caracterul sau de instanta in contact cu realitatea
externa. Aceasta este instanta constienta a personalitatii individului.
1. Din punct de vedere topic Eu-l se afla in relatie de dependenta atat fata de Sine cat si fata de
SupraEu. Desi se afirma ca mediator, ca reprezentant al intereselor totalitatii persoanei, autonomia
sa este relativa.
2. Din punct de vedere dinamic Eu-1 reprezinta in special conflictul nevrotic, polul defensiv al
personalitatii, prin mecanismele sale de aparare.
3. Din punct de vedere economic este un factor de legare ale proceselor psihice.

3.SupraEu-l (Uber-ich) - instanta descrisa de Freud ca fiind un judecator sau cenzor in raport cu Eu-
l si avand ca functie constiinta morala, autoobservarea, formarea idealurilor. Supra-Eul nu trebuie
confundat cu idealul Eului si nici cu constiinta morala. Acesta se naste din asimilarea prin
introjectie a interdictiilor parentale si altor forte represive care-si exercita actiunea asupra
individului in cursul dezvoltarii sale.
Clasic este definit ca fiind mostenitorul complexului lui Oedip, constituit prin interiorizarea
exigentelor si interdictiilor parentale desi unii psihanalisti considera ca formarea SupraEu-lui are loc
mai devreme in stadiile preoedipiene.

Daca pentru S. Freud inconstientul este o zona unica si unitara a aparatului psihic, depozitarul
exclusiv al pulsiunilor , individului, C.G. Jung distinge doua zone bine diferentiate in acest strat al
personalitatii: inconstientul individual si inconstientul colectiv. Trebuie notat faptul ca aceste doua
zone ale inconstientului la care se refera C. G. Jung nu exclud si nici nu inlocuiesc inconstientul
pulsional, sau inconstientul instinctogen al lui S. Freud, ci vin numai sa-1 completeze.
Inconstientul individual este depozitarul amintirilor sterse, incetosate, al imaginilor penibile,
refulate sau "uitate", precum si al altor materiale care nu sunt inca apte de a putea intra in sfera
constientului. Inconstientul personal va contine reminiscentele infantile cele mai precoce ale
individului.
Inconstientul colectiv cuprinde "cunostintele epocii pre-infantile sau vestigiile existentei ancestrale"
sustine C. G. Jung. Dupa acesta, "pe cand imaginile formate de amintirile inconstientului personal
sunt imagini plenare pentru ca sunt traite de individ, vestigiile amintirilor continute in inconstientul
colectiv sunt simple siluete, pentru ca ele nu au fost traite in mod individual" (C. G. Jung).
Daca inconstientul personal este sediul experientelor individuale anterioare, traite in mod direct de
individ, inconstientul colectiv este sediul experientelor colective anterioare, traite direct de intreaga
umanitate si cu care individul se naste, ca o parte psihologica proprie persoanei sale. Acestea sunt
"arhetipurile" sau "imaginile primordiale" (eidole) despre care vorbeste si Platon ("Republica").
Pentru el, inconstientul personal este specific mecanismul sublimarii, al "prezenteificarii"
experientelor anterioare traite in sfera constienta a Eului personal. Pentru inconstientul colectiv,
sustine C. G. Jung, este specifica functia transcendentala care proiecteaza individul in orizontul
valorilor aflate in relatie cu arhetipurile, cu experienta colectiva anterioara a umanitatii.
Aceste doua straturi ale inconstientului, despre care vorbeste C. G. Jung, nu exclud, asa cum
spuneam mai sus, un al treilea strat al inconstientului, respectiv inconstientul instinctogen, care este
sediul pulsiunilor. Specific inconstientului instinctogen ca mecanism este actul refularii.
Daca problema inconstientului pare a fi clara, nu la fel de clar stau lucrurile in ceea ce priveste
continutul acestuia inca de la S. Freud, este admis de catre toti specialistii ca inconstientul este
sediul sau depozitarul pulsiunilor individuale, dar asupra naturii acestora discutiile nu par a fi pe
deplin incheiate.
Referitor la pulsiuni exista numeroase puncte de vedere, teorii, controverse. Un fapt este clar.
Problema exista de foarte multa vreme, cu mult inaintea nasterii psihanalizei ca stiinta, dar ea s-a
impus in diferite ipostaze celor care au incercat sa raspunda la aceasta problema in orice caz,
sintetizand in plan istoric si psihologic problema, putem afirma ca in ceea ce priveste pulsiunile, se
discuta doua mari aspecte de ordin psihologic: pasiunile si pulsiunile. Mentionam insa ca intre
pasiuni si pulsiuni deosebirile sunt in primul rand de orientare doctrinara si de atitudine
metodologica, deoarece primele, pasiunile, au in special o conotatie morala, pe cand celelalte,
pulsiunile, intra in mod direct in sfera psihologiei si a psihopatologiei, de unde au fost preluate de
psihanaliza.

PULSIUNILE
Definitie
Ideea de pulsiune a jucat un rol capital in conceptualizarea descoperirilor psihanalitice si
sistematizarea doctrinei. Termenul a fost introdus in traducerile franceze din Freud ca echivalent al
germanului TRIEB si pentru a evita implicatiile termenilor folositi mai de mult si non psihanalitici,
ca "instinct" si "tendinta". Aceasta conventie este departe de a fi respectata. Cand Freud vorbeste
despre instinct, el o face in sensul unui comportament animal fixat de ereditate si caracteristic
speciei. Cand vorbeste de pulsiune, el o face in sensul unui "puseu" energetic si motor, care face ca
organismul sa se indrepte catre un scop.
In psihologie si psihanaliza pulsiunea se defineste ca fiind tendinta "instinctiva partiala, element cu
caracter dinamic al realitatii interioare si care sta la originea dorintelor umane cu caracter
inconstient"(.A.. Porot). Remarcam din aceasta definitie a pulsiunilor urmatoarele aspecte: tendinta
instinctiva; caracterul dinamic; relatia cu dorintele; caracterul incontrolabil si inconstient.
O alta definitie afirma ca pulsiunea este un proces dinamic constand dintr-o descarcare energetica
sau o presiune, care face ca organismul sa tinda catre realizarea unui scop anumit.
Pulsiunea isi are sursa intr-o excitatie corporala (starea de tensiune), scopul ei fiind de a suprima
starea de tensiune din sursa pulsionala si in felul acesta pulsiunea isi poate atinge tinta in obiect sau
multumita acestuia. Orice pulsiune are un caracter imperativ. Din acest motiv ea se deosebeste de
instinct, care este un comportament animal ereditar, caracteristic speciei si adaptat obiectului sau.
Dupa S. Freud, .numim pulsiuni fortele pe care le postulam in spatele tensiunilor generatoare de
nevoi ale sinelui". Conceptul de pulsiune deriva din cel de pasiune, prin medicalizarea acestuia din
urma, si confiscarea sa din sfera moral-juridico-religioasa de catre S. Freud, care il plaseaza in sfera
medicinii, punandu-l sa joace un rol esential in psihanaliza.

Structura pulsiunii
Pulsiunea este deci un concept - frontiera intre biologic si mental. Este mai putin o realitate
observabila decat o entitate "mitica", a carei existenta o presupunem in spatele nevoilor
organismului. Clasificarea pulsiunilor depinde de criteriul pe care il alegem: experienta clinica arata
ca obiectul si scopul sunt variabile. Fiziologii nu ne informeaza intr-o maniera certa despre sursa.
Nu ne mira faptul ca gandirea lui Freud a evoluat.
Se pot distinge trei momente in derularea procesului pulsional: sursa este o stare de excitatie in
interiorul corpului; scopul este suprimarea acestei excitatii; obiectul este instrumentul cu ajutorul
caruia este obtinuta satisfactia.
1. Sursa
Dupa cum indica si numele, sursa inseamna originea pulsiunii: pe un plan topografic si pe un plan
cauzal. Pe plan topografic, sursa pulsiunii corespunde locului sau de aparitie: unde, din care parte a
corpului, din care regiune psihica izvoraste aceasta?
Organizarea libidoului infantil permite reperarea exacta a sursei pulsiunilor pregenitale. In
pulsiunea orala, de pilda, sursa corespunde regiunii bucale: gura, buze, limba etc. Astfel, sursa
pulsionala pune corpul in joc. Cu toate acestea, unele pulsiuni nu sunt perceptibile fizic. Ele au un
caracter esential psihic. Pulsiunea este definita traditional ca avand un pol organic si un pol psihic.
Sursa pulsionala are, asadar, originea, pe deoparte in corp, iar, pe de alta parte, in mental.
Exemplu: Dorinta de a merge la cinematograf care, fiind tocmai de ordinul placerii, este direct
corelata cu o pulsiune, nu da loc, in general, nici unei manifestari corporale. Aceasta dorinta isi are
originea numai "in minte". Sursa este, in acest caz, intelectuala si/sau afectiva, dar nu propriu-zis
organica.
Aici se cuvine sa largim notiunea de sursa catre notiunea de cauza. Sursa nu cuprinde numai locul
de nastere al pulsiunii, dar se extinde si la cauzele sale. Punctul de vedere cauzal ia in consideratie
toti factorii declansatori. Astfel, sursa poate fi fizica sau psihica sau de ambele tipuri fuzionate,
interioara sau exterioara sau de ambele tipuri fuzionate.
Unde isi are originea pulsiunea? Care este cauza aparitiei sale?
Raspunsurile sunt numeroase. Sursa se regaseste in: - manifestarile fizice: o perceptie organica
(foamea, setea, excitarea unei zone erogene etc.); - factorii declansatori: stimuli endogeni sau
exogeni (o reclama poate starni dorinta de a consuma un anumit produs).
Exemple:
Mi s-a strans stomacul, n-am mai mancat de mai multe ore. Sursa pulsiunii de foame este organica,
interioara.
Ma plimb, dupa o masa copioasa. Brusc, mirosul imbietor de patiserii imi gadila placut narile si imi
provoaca dorinta de a manca o placinta. Sursa pulsiunii este, la inceput, exterioara si devine
interioara sub influenta stimulului reprezentat de mirosul imbietor (corelata cu o reprezentare
psihica legata de amintiri).
2. Scopul
Scopul pulsiunii corespunde, pur si simplu, satisfacerii nevoii sau a dorintei, adica disparitiei
tensiunii.
La modul absolut, scopul pulsional, dincolo de cautarea realizarii unei trebuinte sau dincolo de
placere, este de a se intoarce la starea anterioara si de a readuce energia la un nivel stabil (vezi
principiul constantei). Dupa cum am vazut, pulsiunea provoaca o crestere a energiei; scopul sau
este, implicit, o diminuare a energiei.
Se poate considera, asadar, ca scopul pulsiunii este "moatea", disparitia pulsiunii insasi. Aceasta
perspectiva este foarte apropiata de gandirea budista, potrivit careia cauza suferintei omenesti este
dorinta si, prin urmare, depasirea si eliberarea de aceasta suferinta rezida in "moarte", in disparitia
dorintei. Daca scopul pulsional este implinirea nevoilor si dorintelor, exista totusi, pe plan practic,
diferite expresii ale scopului.
Exemplu: Cand studiez, scopul este de a-mi satisface o pulsiune intelectuala, dar ceea ce este
efectiv cautat poate varia de la un individ la altul. Scopul urmarit poate fi de largire a cunostintelor
(scop intelectual), de a fi mai bine pregatit si, deci mai competent (scop profesional), de a avea mai
multa putere (scop social), de a spori veniturile (scop material), de a impartasi cunostintele cu
altcineva (scop afectiv).
Pentru o aceeasi pulsiune, pot fi vizate mai multe scopuri, dar primordiala ramane, in toate cazurile,
realizarea dorintelor, proiectelor sau motivatiilor. In teoria psihanalitica se vorbeste despre defulare.
3. Obiectul
Acesta este elementul component cel mai suplu, cel mai variabil si cel mai schimbator al pulsiunii.
Sursa si scopul pot fi considerate fixe, chiar daca, dupa cum am subliniat, expresiile lor imbraca
forme multiple. Sursa ramane totusi, in toate cazurile, originea pulsiunii, iar scopul, finalitatea sa.
In ceea ce priveste obiectul, acesta corespunde mijlocului prin care pulsiunea cauta sa-si atinga
scopul. Asadar, este elementul in care pulsiunea se va investi pentru a-si atinge tinta.
Obiectul poate fi o persoana, un element exterior si/sau interior, concret si/sau abstract - de
exemplu, corpul propriu intr-o pulsiune sexuala.
Prin urmare, este important sa se tina cont de relativitatea obiectului care serveste pulsiunii.
Obiectul este, intr-adevar, intru totul un servitor. Expresia utilizata este, de altfel, revelatoare: nu
este subiect, ci obiect.
Freud subliniaza variabilitatea obiectului, insistand asupra faptului ca pulsiunea "nu este in mod
originar legata de el". Daca se ia in consideratie o pulsiune de conservare, tinand cont de caracterul
ei primitiv si instinctiv, observam ca:
1. Sursa este organica (foamea, setea, instinctul de reproducere).
2. Scopul este defularea, adica satisfacerea nevoii vitale.
3. Obiectul este instrumentul, mijlocul prin care nevoia se satisface. In cadrul instinctului (al unei
pulsiuni de conservare), el este indiferent. Nu conteaza ce mancam ca sa ne satisfacem foamea. In
schimb, pentru pulsiunile si, ca urmare, pentru dorintele mai complexe, obiectul devine, dimpotriva,
mai important. Din aceasta pricina, o oarecare confuzie poate domni intre scop si obiect. Subiectul
se ataseaza de obiectul in care a investit pentru a-si atinge un scop determinat, pana cand il
considera ca un scop in sine.
Exemplu:
Setea (intr-o perspectiva legata de obiectul pulsiunii).
1. Setea, fiind o nevoie vitala, ma va impinge sa beau indiferent ce lichid = singurul lucru care
conteaza este satisfacerea nevoii (adica scopul) si nu obiectul.
2. Setea sau senzatia de sete de ordinul dorintei ma va face sa operez o selectie asupra bauturii
(obiectul) pentru a-mi satisface dorinta (scopul). As putea, de exemplu, sa nu vreau sa beau apa.
Se vede limpede ca, in acest al doilea caz, nu mai este vorba doar despre a potoli setea (nevoie
organica), ci de a gasi o placere legand-o de un anumit obiect (legatura operata intre scop si obiect).
Este dificil, in cadrul dorintelor, sa disociezi scopul de obiect. In orice caz, distinctia este ingreunata
la nivelul real sau perceptual, chiar daca exista la nivel teoretic.
Cu toate acestea, intr-o maniera generala, scopul primeaza si obiectul nu este decat secundar.
Pulsiunea renunta mai usor la obiectul decat la scopul sau. Sau chiar, pentru pulsiune, toate
mijloacele (obiectele) sunt bune pentru a-si atinge tinta (scopul).
Totusi, cu cat pulsiunea este mai complexa si mai organizata, cu atat mai mult isi va selectiona
obiectele in care investeste. Caracterul variabil si interschimbabil al obiectului este bine redat in
formatia substitutiva.

Reprezentarea si afectul
Teoria pulsiunilor face referinta, de asemenea, la notiunile de reprezentare si de afect. Prin acesti
termeni, se urmareste sa se faca distinctia intre incarcatura emotionala legata de o dorinta, afect si
invelisul sau, forma sau manifestarea sa (reprezentarea). Aceste doua notiuni ne permit sa intelegem
mai bine substitutia posibila sau interschimbabilitatea obiectelor.
Pulsiunea poate sa se dedubleze, sa se scindeze in doua, separand incarcatura afectiva de
reprezentarea pulsionala. Astfel, obiectul pulsional se poate disocia de scop, dupa ce au fost legate.
Pulsiunea isi schimba, asadar, obiectul (sau reprezentarea) pentru a-si putea atinge scopul.
Incarcatura afectiva (afectul) ramane identic.
Particularitatile obiectului se pot rezuma astfel
1. Este vorba despre un mijloc.
2. Obiectul este investit de catre pulsiune.
3. Pentru o pulsiune primitiva (un instinct), obiectul este mai putin important, chiar indiferent.
4. Pentru o pulsiune mai bine construita si mai organizata (o dorinta), se produce o alegere a
obiectului (de unde importanta acordata obiectului si posibila confuzie dintre obiect si scop).
5. Totusi, scopul continua sa primeze, si daca obiectul investit este interzis sau nu permite realizarea
scopului, pulsiunea va renunta mai usor la acesta din urma (obiect) decat la scop (defulare).
6. In acest caz, pulsiunea poate sa se investeasca intr-un nou obiect, mai conform cu realitatea sau
cu exigentele morale (formatie substitutiva, satisfacere compensatorie).

Functionarea tuturor constituentelor pulsiunii (sursa scop, obiect)

Pentru a intelege functionarea tuturor constituentelor pulsiunii (sursa, scop si obiect), vom lua
exemplul dorintei sexuale.
Exemple:
A. T. se uita la un film, care contine cateva scene erotice. Acestea ii trezesc dorinta sexuala. Fiind
singur, apeleaza la masturbatie si obtine un orgasm.
Sursa: scene erotice din film (stimuli exteriori)
Obiectul: propriul corp (masturbarea).
Scopul: orgasmul (satisfacerea dorintei sexuale).
B. A. si I. se saruta indelung. Saruturile si mangaierile lor le trezesc dorinta sexuala. Fac dragoste.
l. Sursa: stimularea zonelor erogene.
2. Obiectul: celalalt (o persoana fizica)
3.Scopul: actul sexual.
Si in acest exemplu s-ar putea spune, la fel, ca scopul este iubirea si ca actul sexual este o expresie a
acestei iubiri (un mijloc de a o manifesta, de a o dovedi, prin urmare, un obiect).
In primul caz, pentru M., scenele erotice constituiau sursa dorintei sale sexuale. La inceput, el se
uita la film din cu totul alte motive (ca un divertisment). Aici, imaginile stau la originea dorintei si
constituie, asadar, sursa acesteia. Dar, aceleasi imagini pot, uneori, sa fie un obiect, atunci cand o
persoana vizioneaza filme erotice sau pornografice pentru a-si procura placerea.
In ambele cazuri, ele constituie niste stimuli (excitatii exterioare), dar, in primul caz, ele sunt cauza
pulsiunii (sursa ei), iar in celalalt, ele sunt un mijloc de a obtine placere (obiectul ei).
Cu greu ne putem plasa in absolut, de aceea se cuvine, mai ales in situatiile complexe, sa
consideram fiecare situatie izolat. Aplicatia sistematica a teoriei nu se poate face decat la nivel de
instincte, de expresie primara si de nevoi vitale.
Exemplu: Relatia afectiva.
1. A. nu suporta sa traiasca singura. G. tocmai a parasit-o si ea sufera cumplit de pe urma
proaspatului sau celibat. i1 intalneste pe S.. Se instaleaza foarte repede intr-o viata de cuplu.
2. J. o iubeste pe M. inca din copilarie. Nu are decat o singura dorinta: s-o ia de nevasta. Numai ca
M. se casatoreste cu altcineva. Zece ani mai tarziu, ea divorteaza si J., mereu la fel de indragostit, isi
incearca din nou sansele pe langa ea.
Aceste doua situatii vorbesc despre iubire, in orice caz, despre o relatie afectiva. Cu toate acestea,
primul scenariu arata limpede ca scopul A. este de a nu ramane singura. S., prin oportunitatea pe
care i-o ofera de a pune capat singuratatii, ii permite sa-si realizeze dorinta. El nu este, asadar, decat
un mijloc. Scopul pulsional fiind de a trai in doi, pentru a nu mai fi singura.
In schimb, pentru J., M. nu este un obiect, ci un scop. Daca J. ar fi avut acelasi scop ca si A.(sa nu
ramana singur), el ar fi luat nu conteaza ce obiect pentru a si-1 satisface. Cu alte cuvinte, ar fi
renuntat la M. si i-ar fi substituit o alta femeie, atingandu-si, astfel, rapid scopul. Or, pentru J.,
scopul nu este de a pune capat singuratatii, ci de a putea s-o iubeasca pe M.. M. este in acest caz,
simultan, obiect si scop.

Proprietatea caracteristica a pulsiunii este ca poseda un pol somatic si un pol psihic.

Exemplu: Cand se manifesta o dorinta de hrana, exista o senzatie reala, adica fizica sau organica, de
foame (ti se strange stomacul, salivezi, esti slabit), dar si o excitatie psihica (reprezentari ale
dorintei, pofta selectiva pentru un anumit aliment, ganduri obsesive).
Pulsiunea nu este statica, dimpotriva, este in mod natural activa. Ea se moduleaza, se schimba,
creste sau scade. In aceeasi maniera, ea participa la investitii, dezinvestitii si contrainvestii. Vom
reveni, mai tarziu, asupra acestor termeni. Menirea pulsiunii este de a se investi intr-o reprezentare
sau intr-un obiect specific. Notiunea de investitie este corelativa cu aceea de pulsiune. Nu se poate
concepe aceasta din urma fara a tine cont de functionarea sau menirea sa.
Chiar in cazul in care calitatea pulsiunii este intotdeauna aceeasi (un puseu coplesitor), ea poate
aparea sub diverse aspecte, traducand motivatii distincte. Forma de pulsiune ramane sensibil
aceeasi, mai curand fondul si destinatia sa variaza. Astfel, Freud opereaza trei distinctii majore,
definind: pulsiunile Eului sau pulsiunile de conservare; pulsiunile sexuale sau libidoul; pulsiunile
mortii.

Prima teorie a pulsiunilor

Pana in 1920, prima teorie a pulsiunilor a facut distinctia dintre pulsiunile sexuale, al caror termen
"libido" desemneaza manifestarile dinamice si pulsiunile Eului. Aceasta teorie are o baza in
principal clinica: descoperirea rolului jucat de refularea nevoilor sexuale in patogenia nevrozelor;
satisfactiei sexuale i se opun angoasa, culpabilitatea, idealul moral sau estetica Eului; fortele
oponente tendintelor sexuale, servind conservarii Eului sunt numite "pulsiuni ale Eului". Conflictul
pulsiunilor sexuale si ale pulsiunilor Eului este sensul conflictului nevrotic; refularea este rezultatul
predominantei pulsiunilor Eului.

Narcisismul
O prima modificare a teoriei pulsiunilor isi are originea in descoperirea narcisismului (1911-1914),
adica a naturii libidinale sau sexuale a unor tendinte atribuite pana atunci pulsiunilor Eului. Teza
este ca o parte din egoism, din iubirea de sine, este de aceeasi natura ca libido-ul investit asupra
obiectelor exterioare; libido-ul este energia generala a pulsiunilor sexuale investite asupra Eului,
asupra semenului sau asupra lucrurilor. Dovada o reprezinta deplasarea libido-ului, a Eului asupra
obiectelor si viceversa. Suma interesului investit asupra obiectelor si asupra Eului este constanta; cu
cat ne iubim mai mult, cu atat iubim mai putin obiectele si invers; astfel in oboseala, somn, durere,
boala, tristete, o parte mai mare sau mai mica a libido-ului investit asupra persoanelor si obiectelor
exterioare se reflecta asupra Eului. Desi pot intra ulterior in conflict, libido-ul Eului si libido-ul
"obiectual" au aceeasi natura si aceeasi origine. Progresul dialectic al gandirii lui Freud a adus astfel
pulsiunile la o unitate.

A doua teorie a pulsiunilor

A doua teorie a pulsiunilor se bazeaza pe distinctia dintre pulsiunile vietii si pulsiunile mortii.
Pulsiunile vietii sau Eros inglobeaza pe viitor, in aceeasi unitate, opozitia dintre conservarea Sinelui
si conservarea speciei, ca aceea a libido-ului narcisist si a libido-ului obiectual; scopul este
"legatura" (Bindung), adica stabilirea de unitati mereu mai vaste si astfel, mentinerea acestora.
Pulsiunile mortii si ale distrugerii sau Thanatosul au ca scop dizolvarea ansamblurilor, scopul final
al oricarei fiinte vii fiind reintoarcerea la anorganic. Pulsiunile vietii ca si cele ale mortiisunt deci de
natura conservatoare, deoarece ele tind, atat unele cat si celelalte sa restabileasca o stare anterioara
de lucruri. Acest nou dualism corespunde celui al proceselor biologice de constructie si
reconstructie care se desfasoara in organism.
Proiectia pulsiunii mortii, autodistructiva, da tendinte distructive asupra obiectelor exterioare;
pulsiunile vietii, in mod primar investite asupra Eului, dau prin proiectie libido-ul obiectual. Nu
exista comportament pur narcisist sau obiectual, distructiv sau libidinal; toate comportamentele sunt
opozitii sau combinatii intre cele doua grupuri distincte, "fuzionari" sau "intricari", alterarea
amestecului, "dezintricarea pulsiunilor", conducand la tulburari ale comportamentului: de exemplu
excesul agresiunii sexuale face trecerea de la dragoste la crima, diminuarea excesiva a agresiunii
determina timiditatea sau impotenta.
Ipoteza pulsiunilor mortii a intampinat rezerve din partea a numerosi psihanalisti. Tendintele
distructive pot fi explicate altfel: agresiunea este modul dupa care sunt urmate unele scopuri la un
nivel primitiv, ca raspuns la frustrare sau spontan, prin nediferentierea dintre agresiune si libido.
Principiul constantei furnizeaza un principiu de explicatie unic, fie ca organismul continua direct
reducerea tensiunilor, fie ca el ajunge prin subterfugiu la tensiuni mai elevate (apetit de stimulare,
cautarea obiectelor, formarea unitatilor mai vaste).

1. Pulsiunile de conservare
Acestea corespund instinctelor. Ele il determina pe individ sa-si satisfaca nevoile vitale (sa se
hraneasca, sa caute caldura, sa bea, sa-si protejeze teritoriul, sa se reproduca). Sunt denumite si
pulsiuni ale Eului. Constituie un potential energetic care asigura supravietuirea omului. Ele
incarneaza o dimensiune foarte primara si arhaica, detasata de notiunile de dorinta sau placere. Este
vorba despre necesitatile vitale. Freud insista asupra naturii animalice si ereditare a instinctului, care
reprezinta tot ce exista mai primitiv in om.
Absolutizand, se poate considera ca noi avem, cu totii, aceleasi pulsiuni de conservare. Acestea sunt
colective si comune tuturor fiintelor vii. Cu toate acestea, se exercita cu mai mare sau mai mica
acuitate, dupa cum nevoile vitale sunt satisfacute sau nu.
Exemplu: Un locuitor dintr-o tara foarte saraca sufera din pricina nonsatisfacerii nevoilor sale
vitale. Cerintele de baza nu sunt acoperite. Lui ii este in mod real foame. Invers, un occidental,
evoluand intr-un mediu economic sanatos, simte in mod egal o insatisfactie, dar care, dupa toate
aparentele, nu are legatura cu nevoile vitale.
Exemplul ne arata ca exigentele pulsionale ale fiintei umane nu corespund numai instinctelor de
conservare. Exista, asadar, si alte pulsiuni, deosebite de cele dintai, numite pulsiuni sexuale sau
libido.

2. Pulsiuni sexuale
Acestea corespund dorintelor si urmaririi placerii. Nu mai vizeaza realizarea nevoilor vitale si
naturale, ci au legatura cu notiunile de stare de bine, de fericire, de multumire. Mai sunt numite si
libido.
Ele traduc o "evolutie" a energiei psihice, deoarece nu mai este vorba numai de a trai sau a
supravietui, ci de a-si imbunatati (si, proportional, de a face mai complexa) propria existenta. Din
acest punct de vedere, se pot considera ca fiind proprii fiintei umane, animalul impartasind cu noi
numai pulsiunile de conservare (sau instinctele). Putem totusi presupune ca domesticire naste la
animale dorinte diferite de nevoile vitale si, prin urmare, care tin de libido.
In stare salbatica, animalul se organizeaza in functie de instinctele sale, pentru a veghea la
supravietuirea speciei: vaneaza pentru a se hrani, isi delimiteaza teritoriul, se reproduce, etc. in
contact cu omul, el poate manifesta dorinte mai putin primare": cauta mangaierea, prinde gust
pentru dulciuri etc. intr-o oarecare masura, el se, "umanizeaza" si dezvolta, prin aceasta relatie
"contra naturii", o complexitate de dorinte si de trebuinte noi, fara legatura directa cu notiunile de
supravietuire sau de aparare.
In mod obisnuit, pulsiunile sexuale sunt, asadar, intelese ca suma dorintelor umane avand ca scop
cautarea placerii. Deosebirea dintre pulsiunile de conservare si pulsiunile sexuale nu este
intotdeauna usor de facut. Notiunea de esafodaj explica aceasta dificultate, datorata intrepatrunderii
initiale dintre nevoile vitale si dorinte. Exemplul originar este dat de catre sugar si pulsiunea orala.
La inceput, nou-nascutul suge pentru a se hrani si, ca atare, pentru a-si satisface o nevoie vitala si
organica. Pe baza acestei pulsiuni de conservare (foamea) se grefeaza o pulsiune sexuala (placerea
de a suge). Istoria arata ca pulsiunile din cea de-a doua categorie dau, in parte, nastere celor dintai.
In psihanaliza se vorbeste de esafodaj pentru a descrie acest fenomen. Esafodajul (etimologic: a se
sprijini pe) pulsiunilor sexuale pornind de la instincte dovedeste frecventa lor intrepatrundere.
Adesea este dificil de a le disocia.
Exemplu:
0 senzatie de sete. intrebarile care se formuleaza sunt: este vorba despre o nevoie vitala; de o nevoie
organica? Sau este vorba despre o dorinta, fara necesitate organica veritabila? Dupa modul in care
se resimte, este greu de decis. Maniera de a satisface aceasta pulsiune poate, in schimb, sa fie
revelatoare pentru propria sa natura.
Setea legata de nevoia vitala (pulsiune de conservare) s-ar satisface cu nu conteaza ce lichid. Cat
despre setea Iegata de o dorinta (si, ca atare, de o pulsiune sexuala), aceasta se va satisface intr-un
mod bine determinat, prin absorbtia unei bauturi speciale. in mod frecvent, cele doua pulsiuni sunt
impletite intr-atat incat nu se mai poate face diferenta la fel de net.
De ce se numeste energia dorintei "pulsiune sexuala" sau "libido"?
Ni se pare pur si simplu util sa reamintim un punct principal: aspectul simbolic. Legate de notiunile
de dorinta si de placere, pulsiunile sunt desemnate ca sexuale, simbolizand prin aceasta destinatia
lor intiala.
Totusi, se cuvine sa nu consideram lucrurile din punctul de vedere al realitatii. Aceasta ne-ar
conduce la afirmatia ca toate dorintele sunt sexuale. Conform acestei logici, totalitatea energiei
pulsionale libidinale (sau libido) ar fi directionata catre cautarea satisfacerii sexuale sau, mai exact,
catre coit. Freud parea sa fie convins de acest lucru, ca si majoritatea discipolilor sai. In schimb
multi altii (Jung, Adler, Fromm); s-au opus acestei definitii unilaterale a libidoului. Pulsiunile
nonvitale ar tinde, de fapt, si catre acte nonsexuale, de o alta natura si orientate catre o alta
destinatie. Ar exista, asadar, un libido nonsexualizat, presupunere mult mai concordanta cu
realitatea.
Se cuvine, de asemenea, sa apreciem si expresia de "pulsiune sexuala" ca simbolica (reprezentativa
pentru dorintele umane, inclusiv pentru cele care n-au nici o legatura cu sexualtatea), pastrand
totodata prezenta in minte dimensiunea originara si puternica a sexualitatii in formarea dorintelor.
Pulsiunile sexuale incarneaza, asadar, dorintele, poftele, aspiratiile, care nu sunt necesitati vitale in
sine.
Exemplu: Diferite expresii ale pulsiunii sexuale. C. mananca o prajitura. B. bea un suc de
portocale. M. scrie poezii. A. practica tenisul. V. organizeaza o petrecere intre prieteni. Acestea sunt
tot atatea expresii ale libidoului.
Vom observa, totusi, in studiul sublimarii si al satisfacerilor substitutive, punctul de vedere
psihanalitic despre aceste activitati obisnuite. Dar, intr-o prima abordare, ne este permis sa le
consideram ca tot atatea dorinte si placeri umane, legate in teorie de conceptul de libido. Pe plan
terminologic, pulsiuni sexuale, libido (sau energie libidinala) si Eros (in relatie cu zeul grec al
iubirii) fac trimitere la acelasi principiu.
3. Pulsiunile mortii
Inocarea pulsiunilor mortii este destul de tardiva in teorie. Daca Freud a subinteles mai dinainte
existenta lor, abia in 1920, in Dincolo de principiul placerii, defineste clar existenta unei pulsiuni a
mortii.
De unde s-a nascut teoria pulsiunilor mortii?
Si de data aceasta observatia a stat la originea elaborarii teoretice. Mai ales compulsia de repetitie,
prin caracterul sau chinuitor si negativ, se gaseste explicitata prin definirea unei pulsiuni a mortii.
Acest fenomen compulsiv se observa in nevroza "sortii", nevroza traumatica, reproducerea
momentelor sau a evenimentelor dezagreabile in jocurile copiilor si chiar ale adultilor.
Nu totul in fiinta umana este orientat catre viata, catre dezvoltare, catre avant sau catre progres.
Unele forte, dimpotriva, par sa participe la un destin invers. Ele sunt in serviciul distrugerii,
nimicirii, suferintei, mortii. Mereu fidel referintelor la mitologie, Freud va boteza pulsiunea mortii
cu numele de Thanatos.
Razboiul, de asemenea, sta la originea teoriei pulsiunilor mortii. Influenta acestuia in elaborarea
conceptului de Thanatos pare, intr-adevar, incontestabila. Opera teoretica (intre 1910 si 1920) este
contemporana cu Primul Razboi Mondial. Freud, in acel moment, s-a preocupat indelung de
violenta umana si de tendintele criminale sau suicidare.
O viziune filosofica asupra pulsiunii morti
Din punct de vedere filosofic, Freud merge chiar foarte departe, intrucat ajunge sa considere ca
moartea este scopul intregii existente si ca progresul, dezvoltarea, creatia nu sunt decat un
"accident", o compensatie sau o iluzio. Gandirea freudiana exprima, la acest nivel, o asemanare
evidenta cu preceptele budiste. Trebuie, desigur, sa se efectueze o loctura simbolica a afirmatiei
potrivit careia scopul vietii este moartea. Continuator al filosofiei schopenhaueriene, Freud nu ezita
sa declare ca moartea ar fi "rezultatul propriu-zis si, ca atare, scopul vietii". Intr-adevar, parintele
psihanalizei face referire la tendinta de intoarcere la o stare anterioara. in opinia sa, ar exista o
pulsiune (tocmai pulsiunea mortii) care 1-ar indemna pe om regaseasca o stare primordiala, sa se
intoarca, intr-o oarecare masura, de unde a venit. Universul intrauterin ar reprezenta aceasta unitate
originara. intr-o maniera mai simpla si mai realista, pulsiunea mortii si-ar avea originile in violenta
inerenta fiintelor umane.

Sadismul si masochismul
Pulsiunea mortii este, in realitate, usor reperabila in violenta, agresivitate, morbiditate si, evident, in
pietrele edificiului: sadismul si masochismul.
Intr-adevar, mai ales prin intermediul ultimelor doua atitudini, Freud isi elaboreaza teoria
pulsiunilor mortii. Aceasta vointa mai mult sau mai putin vizibila de distrugere (sadism) sau de a fi
distrus (masochism) dezvaluie clar insusirea particulara a pulsiunii mortii - nu poate fi vorba, de-a
lungul unei activitati sadice sau masochiste, numai de a gasi o placere; un alt rezultat este scontat, in
legatura cu moartea.
Daca reluam ideea ca scopul pulsiunii este placerea, adica usurarea tensiunii si evitarea neplacerii
sau a suferintei, comportamentele agresive, violente, morbide, directionate contra subiectului insusi
(tendinta masochista) sau contra unui alt subiect (tendinta sadica) contin in sine "un oarecare gust
pentru moarte". Aceste pulsiuni se opun vietii.
Cum se manifesta pulsiunea mortii?
Dupa cum am vazut, ea intra in cuprinsul tuturor atitudinilor agresive, violente, dar si periculoase
sau morbide. Pulsiunile de conservare (sau pulsiunile Eului) si pulsiunile sexuale (sau libido) sunt
numite pulsiunile vietii, pentru a marca opozitia cu celelalte, pulsiunile mortii.
Dar si aici este imposibil de a schematiza, deoarece complexitatea umana este responsabila de
intrepatrunderea pulsiunilor vietii cu cele ale mortii. Ele sunt, in fapt, frecvent legate intre ele,
fuzionate, ceea ce face ca in activitatea proprie unui individ sa participe adeseori ambele
componente: Eros (libido) si Thanatos (moartea).
Exemplu:
Fumatul reprezinta sugestiv fuziunea dintre libido si pulsiunea mortii. Este vorba despre o placere
pentru fumator, dar care se construieste pe o componenta "masochista" (atentat la sanatate,
nocivitate pentru organism, fara a mai pune la socoteala relatia alienanta instaurata).
In acest exemplu fuziunea pulsiunilor este limpede demonstrata. Se regaseste aceeasi schema in
alcoolism, sporturile extreme, relatiile sexuale sado-masochiste etc. Dar, multe alte fenomene contin
o imixtiune a pulsiunilor vietii cu pulsiunile mortii intr-un mod mai subtil sau, in orice caz, mai
putin evident.

Maturatia pulsiunilor
Sursa unei pulsiuni este corporala si relativ independenta de interactiunile organismului cu
anturajul. Maturizarea corpului determina deci o maturizare a pulsiunilor printr-o dezvoltare interna
comparabila cu cea a embrionului. Aceasta determinare biologica actioneaza in cursul intregii vieti;
ea se manifesta in special in perioadele de transformare corporala (copilarie, pubertate, menopauza,
batranete). Aceasta idee a unei cronologii si a unei inlantuiri de stadii pulsionale este o idee veche in
teoria psihanalitica (1905); desi a fost modificata prin revizuiri si imbogatiri, ea a ramas una dintre
partile cele mai stabile. Conceptul cheie este de zone erogene, adica regiuni ale corpului a caror
stimulare conditioneaza satisfacerea libidinala; zona erogena dominanta se schimba cu varsta si
cresterea organismului (stadii pulsionale): raportarea organismului la el insusi, la anturaj si la
persoane din jur se schimba corelativ (stadii obiectuale).
Stadiul oral primitiv (supt) corespunde primului semestru al vietii. Gura este atunci locul unui mod
de apropiere dominant dar nu exclusiv; inglobarea intervine nu numai in suptul sanului matern, dar
si in absorbtia prin organele senzoriale si piele a tuturor stimulilor care intra in campul accesibil
copilului. Acceptarea a ceea ce i se da se realizeaza cu atat mai bine cu cat anturajul si mai ales
mama sunt mai adecvate nevoilor. Ea se insoteste de o satisfactie libidinala intensa numita "orala".
in frustrare, tensiune, asteptare, copilul invata repede sa suga o parte din propriul corp, cel mai des
degetele in special degetul mare, dandu-si astfel o satisfactie autoerotica.
Stadiul oral tardiv incepe cu al doilea semestru. Incorporarea prin miscare se substituie suptului; nu
numai ca prinde placerea de a musca, dar activitatile senzoriale si motorii ale copilului "musca" mai
mult realitatea in relatia cu semenul, comportamentul tipic consta in a lua si a pastra. Tensiunea
legata de eruptia dentara determina copilul sa muste mai mult, punandu-i insa problema de a suge
fara sa muste, altfel ca mama isi retrage sanul, la aceasta se adauga iminenta sevrajului. Oricat de
adecvata ar fi atitudinea anturajului, nu poate fi evitat un conflict; durerea dentara, furia impotriva
mamei, furia neputintei antreneaza copilul in experiente sado-masochiste confuze, lasand impresia
generala ca este distrusa unitatea cu mama. Cum uniunea intima cu obiectul implica distrugerea sa,
se spune despre copil ca este ambivalent; intrucat el se intereseaza mai ales de propriul corp, se
spune ca este narcisist.
Stadiul sadic anal se intinde intre al doilea si al treilea an. Tensiunile se descarca in principal prin
defecatie. Satisfactia libidinala este legata de evacuarea si excitarea mucoasei anale; excitatia poate
fi crescuta prin retinere. Susceptibile de a fi ori eliminate, ori retinute, materiile fecale devin obiecte
ambivalente. Iesite din corp pentru a se transforma in obiect exterior, ele reprezinta "posesia".
Asocierea sadismului la analitate este datorata indeosebi in sensul distructiv al eliminarii si faptului
ca, in invatarea curateniei, controlul sfincterelor devine un instrument de opozitie fata de adulti.
Stadiul sadic anal este caracterizat prin ambivalenta si bisexualitate.
Stadiul "falic" se situeaza intre trei si cinci ani. Organele genitale (penis la baiat, clitoris la fetita)
devin zona erogena dominanta; tensiunile se descarca in principal prin masturbarea genitala insotita
de fantasme. Tendintele care imping copilul catre persoanele din anturajul sau devin asemanatoare
cu viata amoroasa a adultilor. La baiat, complexului Oedip pozitiv consta in faptul ca, intensificand
dragostea sa pentru mama, el resimte un conflict intre dragostea pentru tata (bazata pe identificarea
cu tatal) si ura fata de tata (bazata pe privilegiile paterne care ii sunt refuzate); angoasa castrarii il
determina sa renunte la posesia exclusiva a mamei. Se vorbeste despre complexul lui Oedip negativ
atunci cand mama este resimtita ca stanjenind dragostea pentru tata. La fata, apropierea de tata, mai
complexa, este pregatita de deceptiile in relatia cu mama, in principal de absenta penisului; dorinta
de a avea un penis este inlocuita cu dorinta de a avea un copil cu tatal.
De la sase ani si pana la pubertate, perioada de latenta corespunde unei scaderi a puseului
pulsional, determinat de cultura mai mult decat de cresterea biologica. Copilul uita "perversitatea
polimorfa" a anilor anteriori (amnezie infantila) si dezvolta impotriva pulsiunilor digul moralitatii.
La pubertate, puseul instinctual se loveste astfel de obstacole care nu exista in cursul dezvoltarii
sexualitatii infantile. Tendintele partiale care au caracterizat aceasta (tendintele or-ale, anale, sado-
masochiste, voyeurism, exhibitionism) nu dispar, ci se integreaza si se subordoneaza unei prioritati
a genitalului. Este inaugurarea stadiului genital, caracteristic sexualitatii adultului dominat de coit.
Daca subiectul este impiedicat sa realizeze din plin una dintre etapele dezvoltarii instinctelor, el
poate fie sa progreseze prematur, fie sa regreseze la o pozitie anterioara, mai sigura, realizand astfel
o fixatie pulsionala. O asemenea fixatie constituie o predispozitie pentru reintoarcerea tendintelor
care o caracterizeaza, de exemplu cu ocazia unei frustrari; aceasta reintoarcere a refularii joaca un
rol capital in geneza nevrozelor si a perversiunilor (exemple: reintoarcerea tendintelor oral sadice in
psihoza maniaco-depresiva, a tendintelor anale in psihoza obsesionala).
Acestea sunt liniile principale ale conceptiei clasice (Freud 1905, Karl Abraham 1924). Aceasta
conceptie a fost criticata, ea s-a imbogatit (Ruth Mack Brumswick 1940), sau a fost modificata de
unii autori (Melanie Klein). Ne vom limita sa subliniem ca realitatea este mai complexa, ca s-au
schematizat unele posibilitati, ca exista si altele si ca realizarea unora sau altora depinde in ultima
instanta de interactiunile complexe dintre copil si anturajul sau.

Educatia pulsiunilor
Ideea de pulsiuni dezvoltandu-se de o maniera pur interna, nu corespunde nici unei realitati umane.
Prin imaturitatea sa biologica, copilul depinde de anturajul sau, a carui actiune tinde sa modeleze
dezvoltarea pulsionala conform propriilor exigente. Aceasta actiune are ca si conditie plasticitatea
obiectelor si a scopurilor, pulsiunilor, a caror singura sursa sta in ansamblu, un invariant biologic.
Se pot da numeroase exemple ale acestor transformari ale pulsiunilor. Sevrajul substituie progresiv
sanului biberonul si alimentele solide (deplasare). invatarea curateniei presupune o inversare a
atitudinii in raport cu functia excrementiala (formarea reactionala) si o adeziune la preferintele
mamei (identificare). Pedepsirea unui act agresiv printr-o corectie fizica poate substitui
masochismul cu sadismul (inversarea unui instinct cu contrariul sau). Un mecanism deseori invocat
este sublimarea; ea schimba in acelasi timp obiectul) si scopul pulsiunii, in asa fel incat pulsiunea
gaseste satisfactie intr-un obiect-scop care nu este sexual, dar care are o valoare sociala sau morala
mai inalta.
Pulsiunile nu au deci in conduita umana rolul adaptativ pe care il au la multe animale. Orientarea lor
este straina de realitate. invatarea si socializarea fiintei umane sunt necesare si transmit Eului
functiile de conservare a organismului si de adaptare la realitate.

MECANISMELE DE APARARE ALE EULUI

Istoric
Termenul de "aparare" apare pentru prima data in 1894, in "Studiu asupra isteriei", articol in care
Freud isi propunea sa fundamenteze o teorie psihologica a isteriei dobandite, a numeroaselor fobii si
obsesii si a unor psihoze halucinatorii. Termenul "psihonevroza" este folosit de Freud pentru a
desemna o serie de afectiuni in care conflictul psihic este determinant si in care, ca o consecinta,
etiologia este psihogena. Simptomele intalnite in cazul acestor afectiuni sunt expresia simbolica a
unor conflicte datand din prima copilarie. Pornind de la rolul apararii in campul isteriei, Freud
incearca sa identifice locul ocupat de diversele tipuri de aparare in celelalte psihonevroze. Ideea ca
apararea are o functie esentiala in orice psihonevroza este limpede exprimata intr-un articol publicat
in .,Noi observatii asupra psihonevrozelor de aparare", in care Freud scrie ca apararea este "centrul
nucleic al mecanismului psihic raspunzator de respectivele nevroze".
In cele doua articole citate, Freud clasifica diversele psihonevroze in functie de modalitatile
defensive:
1. conversiunea afectului, in cazul isteriei ;
2. transpunerea sau deplasarea afectului, in cazul nevrozei obsesionale ;
3. respingerea concomitenta a reprezentarii si a afectului sau proiectia, in cazul psihozei.
Cat despre refulare, ea este omniprezenta, intrucat toate tipurile de psihonevroza implica
inconstientul, iar refularea este insasi originea constituirii inconstientului.
In anii imediat urmatori aparitiei acestor articole, Freud utilizeaza cu acceasi frecventa termenii «
aparare » si « refulare ». Dar, dupa cum constata Laplanche si Pontalis (1967), in publicatiile
anterioare Interpretarii viselor (1900), numai in rare ocazii cei doi termeni sunt folositi de Freud "ca
cum ar fi pur si simplu echivalenti". Dupa 1900, fara sa dispara complet termenul "aparare" este
mai putin utilizat. De-a lungul intregii perioade pana in 1926, Freud concepe refularea ca pe "un fel
de prototip pentru alte operatii de aparare", iar in cazul presedintelui Schreber "ne apropiem tot mai
mult de confuzia dintre refulare si aparare" (Laplanche Pontalis, 1967).
In 1926, in postfata la Inhibitie, simptom si angoasa, Freud revine la conceptul de aparare si
precizeaza ca "este convenabil sa-1 folosim pentru a desemna in general toate procedeele de care se
serveste eul in conflicte susceptibile de a conduce la o nevroza, in timp ce cuvantul "refulare"
desemneaza un mod de aparare mai bine determinat si pe care cercetarile noastre ne-au permis sa-1
cunoastem mai bine".
Dupa o minutioasa analiza, Buckley (1995) ajunge la concluzia ca Freud a descris zece mecanisme
de aparare (de fapt noua, in afara refulari si indica lucrarile in care pot fi gasite aceste descrieri.
Asadar cele noua mecanisme sunt :
- regresia (notiune ce apare in 1900, in Interpretarea viselor, si a carei stranse legaturi cu
fixatia sunt precizate in Introducere psihanaliza, 1916) ;
- sublimarea si formatiunea reactionala (Trei studii privind teoriei sexualita1ii, 1905) ;
- proiectia ("Presedintele Schreber", 1911) ;
- intoarcerea impotriva propriei persoane si transformarea in contrariu ("Pulsiuni si destine ale
pulsiunilor", 1915a) ;
- introiectia sau identificarea ("Doliu si melancolie", 1917b) ;
- anularea retroactiva si izolarea (in Inhibitie, simptom si angoasa 1926),

In 1936, Anna Freud publica Eul si mecanismele de aparare, prima si vreme de multi ani - singura
lucrare pe aceasta tema. Pornind de contributiile tatalui sau, autoarea realizeaza o sinteza a
cunostintelor existente in epoca, vine cu propriile contributii teoretice si prezinta elementele
fundamentale a ceea ce avea sa devina mai tarziu analiza apararii. in aceasta lucrare, A. Freud
descrie scopurile si motivele apararilor, intocmeste un inventar al mecanismelor descrise deja si
prezinta alte tipuri de aparare (precum refuzul in fantezie sau refuzul in cuvinte si acte). Mai mult
decat atat, abordand identificarea cu agresorul si ceea ce ea numeste "o forma de altruism" A. Freud
ridica si chestiunea combinarii dintre mecanismele de aparare si problema utilizarii lor alternative
impotriva amenintarilor de ordin intern si extern.
Treizeci si sase de ani mai tarziu, se produce un eveniment exceptional: Joseph Sandler,
presedintele catedrei purtand numele lui Freud de la Universitatea din Londra si vicepresedinte al
Asociatiei Internationale de Psihanaliza, organizeaza in perioada 1972-1973 o serie de dezbateri la
care iau parte membrii echipei Index Research Group de la clinica londoneza Hampstead.
Rezultatul acestor reuniuni a constat in publicarea, incepand cu 1980, a unei serii de articole de
specialitate. Articolele au fost mai apoi adunate in 1ucrarea lui Sandler intitulata Analiza apararilor.
Convorbiri cu A. Freud (1985-1989) Dialogul dintre cei doi si discutiile cu ceilalti membri ai
echipei, asa cum sunt ele redate in lucrare, au condus la un progres evident in intelegerea
mecanismelor de aparare.
O alta consistenta contributie teoretica in domeniu ii apartine Melaniei Klein, careia ii datoram
descrierea unui grup de mecanisme de aparare precoce, dintre care unele sunt calificate uneori drept
"aparari ce distorsioneaza imaginea" (Vaillant, 1993). Acest grup include in primul rand clivajul
(clivajul obiectului este considerat de M. Klein cea mai primitiva aparare impotriva angoasei),
idealizarea si identificarea proiectiva.
Ceea ce individualizeaza teoria Melaniei Klein este afirmatia ca, inca de la nastere eul este capabil
sa stabileasca relatii primitive cu obiectul in fantasma si in realitate, sa resimta angoasa si sa
utilizeze mecanisme de aparare. Dupa cum subliniaza Segal in Introducere in opera Melaniei Klein
diverse mecanisme de aparare actioneaza in directia protejarii nou-nascutului, mai intai impotriva
fricii de moarte venind din interior si apoi - cand pulsiunea mortii este deviata - impotriva
persecutiilor din exterior si din interior.
Contributiile M. Klein in domeniul mecanismelor de aparare se inscrie in cadrul teoriei relatiilor de
obiect. Opera sa a fost continuata de Faibairn (1952-1974) si mai ales de Kernberg (1975), care
acorda clivajului un rol central in starile-limita. Kernberg a descris si alte mecanisme de aparare
caracteristice starilor-limita, cum ar fi : idealizarea primitiva, refuzul primitiv, ornnipotenta,
deprecierea si identificarea proiectiva. Chiar daca in jurul definitiei si validitatii mecanismelor de
aparare descrise de Kernberg in cazul starilor-limita s-a starnit o controversa de proportii, ele s-au
dovedit a fi conceptualizari utile, in sensul ca explica natura - adeseori violenta, derutanta sau
imprevizibila - a fenomenologiei manifestarilor clinice, cat si a evolutiei pacientilor (Buckley,
1995).

2. Sapte intrebari fundamentale

Pentru a realiza o prezentare didactica a aspectelor majore ale modului in care functioneaza
apararea, am ales sa raspundem la un numar de sapte intrebari fundamentale :

1) Exista diferente intre termenul "mecanism de aparare" si alti termeni utilizati pentru a desemna
apararea?
Asa cum remarca Laplanche si Pontalis (1967), termenul mecanism "este utilizat de la bun inceput
de Freud pentru a sugera ca fenomenele psihice se bazeaza pe structuri ce pot face obiectul unei
observatii si al unei analize stiintifice". Acest termen a aparut, inca din 1893, in titlul complet al
"Comunicarii preliminare", in care Breuer si Freud vorbesc despre mecanismul psihic al
fenomenelor isterice. Ulterior, pe masura ce notiunea de aparare capata o forma, Breuer si Freud
(1895) pun in relatie, pe de o parte, diferitele procedee in care se angajeaza eul pentru a se elibera
de incompatibilitatea cu o anumita reprezentare si, pe de alta parte, diferitele afectiuni nevrotice.
Termenul "mecanism", asociat conversiei isterice, apare un an mai tarziu, in "Noi observatii asupra
psihonevrozelor de aparare". Sa mai notam, in fine, ca termenul mecanism de aparare figureaza ca
atare in volumul Metapsychologie (1915).
Daca, in opinia lui Laplanche si Pontalis, termenul "mecanism" este utilizat de Freud pentru a
sugera existenta unor structuri, a unor combinatii de fenomene psihice care pot fi observate si
supuse unei analize stiintifice, acelasi termen presupune in egala masura un mod de functionare
asemanator cu cel al unei masinarii, trimitand prin urmare la o viziune mecanicista asupra apararii
eului. Sandler - atunci cand abordeaza diferenta dintre motivele apararii si mecanismele de aparare
ca atare - vorbeste de acestea din urma ca despre "un gen de masinarie mentala inevitabila".
Caracterul inconstient-automatic al mecanismelor de aparare ar fi compatibil cu o astfel de viziune.
Totusi, acest mod de a concepe realizarea actelor de aparare este greu de acceptat daca tinem seama
de diversitatea mecanismelor de aparare. Laplanche si Pontalis (1967) subliniaza pe buna dreptate
importantele diferente care exista intre rationalizare (in care intervin mecanisme intelectuale
complexe), intoarcere asupra propriei persoane (care constituie un "destin" al tintei pulsionale),
anulare retroactiva (operatie compulsiva) si sublimare (in care pulsiunea este deviata catre un scop
non-sexual, vizand diferite obiecte valorizate social). A. Freud distingea si ea tehnicile (cum sunt
izolarea si anularea retroactiva) de adevaratele procese instinctuale, cum ar fi regresiunea,
transformarea in contrar si intoarcerea asupra propriei persoane. Astfel, ne putem intreba cat de
potrivit este termenul "mecanisme de aparare".
Un alt aspect pe care-1 vom evoca aici este relatia dintre mecanismele de aparare si masurile
defensive. A. Freud (1936/1993) utilizeaza cei doi termeni cu acelasi sens, considerandu-i sinonimi.
in 1972-1973, pe vremea convorbirilor avute cu ea, Sandler abordeaza chestiunea liniei de
demarcatie dintre mecanism si masura. Din dialogurile lor desprindem urmatoarele idei:
- masurile defensive sunt alcatuite din diferite forme de activitate ce pot fi modalitati normale
de a exprima o intreaga varietate de lucruri si care pot fi utilizate, in anumite circumstante, in
scopuri defensive,
- mecanismele constituie insa niste instrumente care apar in vederea protejarii eului si sunt
utilizate in acest scop atat in situatiile normale cat si in cele patologice.
Doua elemente trebuie subliniate :
- cel dintai vizeaza specificitatea mecanismelor de aparare, instrumente proprii apararii eului. Pentru
a ilustra aceasta specificitate, A. Freud recurge la metafora armelor si compara mecanismele de
aparare cu niste arme care se definesc doar prin prisma functiei lor de arme (pusti, lanci etc.). Insa
in anumite circumstante, alte lucruri - cum ar fi o tigaie - pot fi utilizate ca arme. Transpunand
aceasta metafora in limbajul domeniului avut in vedere, se poate afirma ca, pe cata vreme refularea
sau proiectia sunt intotdeauna mecanisme de aparare, alte activitati - de pilda a face pe bufonul sau
a lua in deradere - nu reprezinta adevarate mecanisme de aparare, dar pot fi alese la un moment dat
ca masuri defensive;
- al doilea aspect priveste relatia acestor mecanisme si masuri de aparare cu patologia. in
debutul dialogurilor sale cu Sandler, A. Freud rezerva termenul "masura" tuturor elementelor care
indeplinesc o functie defensiva, fiind proprii unui individ sau catorva indivizi selectionati. Ea
considera, in acest caz, ca a face pe bufonul este o masura defensiva si ca s-ar putea mentiona
cateva tipuri de caracter bazate pe acest comportament. in schimb, subliniaza autoarea, nu exista
boli bazate pe o asemenea masura de aparare. Atunci cand Sandler invoca tulburarile narcisice, A.
Freud recunoaste ca starile si perturbarile narcisice se afla probabil in legatura cu aceasta forma de
aparare specifica. Convorbirile dintre Sandler si A. Freud arata ca, din motive de ordin istoric
(descoperirea de catre Freud a mecanismelor de aparare, cu prilejul studierii unor cazuri
patologice), exista o tendinta cvasigenerala - pe care o atesta si teoriile Annei Freud prezentate la
inceputul discutiei noastre dedicate distinctiei dintre mecanism si masura - de a stabili o stransa
legatura intre mecanismele de aparare si patologie, mai precis patologia starilor nevrotice, la care se
adauga importanta pe care au dobandit-o mecanismele de aparare in practica clinica. in finalul
acestor discutii, se degaja un consens in privinta faptului ca relatia cu patologia nu constituie un
criteriu care sa distinga mecanismele de aparare de masurile defensive.
De multe ori, mai ales in aceleasi dialoguri dintre Sandler si A. Freud, termenul "manevre
defensive" este utilizat ca sinonim pentru "masuri defensive". Aceasta observatie atrage doua
remarce :
- manevrele sau masurile defensive constituie, potrivit lui Sandler, niste procese mai
complicate decat mecanismele de aparare.
- un limbaj cu o pronuntata conotatie militara este utilizat in acest domeniu in care cuvinte ca
aparare, manevra, lupta, incursiune sau contraofensiva revin foarte des, limbaj ilustrat de titlul celui
de-al treilea capitol al cartii lui Sandler, intitulat "Operatiunile defensive ale eului considerate obiect
de analiza". De fapt, termenul "operatiune" se poate referi la actiuni intreprinse intr-un scop bine
determinat, dar evoca, deopotriva, operatiunile militare. Aceasta demonstreaza, fara indoiala,
influenta exercitata de Freud, care, dupa cum subliniaza McWilliams (1994), aprecia metaforele
militare si le utiliza adeseori incercand sa castige increderea unui public sceptic in privinta
metodelor psihanalitice.
Pentru a desemna mecanismele de aparare sunt utilizate si alte cuvinte. Astfel, in dialogurile lui
Sandler cu A. Freud apar termeni precum "tipuri" sau "rnoduri de aparare" specifice, cu referire la
diversele forme pe care le poate lua apararea. La un moment dat, Sandler precizeaza chiar ca,
potrivit Annei Freud, se poate opera o distinctie intre nevroze in functie de modelele specifice de
aparare utilizate de subiect. Unitatile implicate in aceasta diferentiere ar fi niste mecanisme de
aparare. Sa mai mentionam si termenul "metode defensive", folosit de A. Freud (1936/1993);
conceput ca un ansamblu de demersuri bine gandite si coerente, utilizate pentru a atinge un scop,
termenul se potriveste, fara indoiala, prea putin pentru desemnarea "mecanismelor de aparare".
Un ultim aspect pe care-1 vom analiza in aceasta sectiune consacrata terminologiei se refera la
abordarea mecanismelor de aparare in calitatea lor de procese. in finalul primului capitol din cartea
sa de dialoguri cu A. Freud, Sandler vorbeste chiar despre dificultatile cu care se confrunta in
privinta ideii ca "apararile pot fi create si cristalizate in asa fel incat sa poata actiona singure".
Sandler prezinta aici maniera sa de a concepe mecanismele de aparare, pe care le vede ca pe niste
procese declansate de o amenintare, eul intrand in actiune in momentele imediat urmatoare acesteia.
Raspunsul Annei Freud merge in aceeasi directie, dar insista asupra faptului ca, in teorie, apararea
este conceputa "ca parte integranta a procesului, si nu ca structura fosilizata". Posibilitatea de a
interveni asupra unei aparari tine, in opinia ei, de aceeasi viziune asupra apararii ca proces. Faptul
de a considera apararile niste procese este, fara indoiala, opusul acelui blindaj al caracterului despre
care vorbea Reich si care constituie un sistem defensiv stabilizator.

2.2. Impotriva cui se apara eul ?

In Eul si rnecanismele de aparare, A. Freud desemneaza doua tinte ale mecanismelor de aparare :
pulsiunile sinelui si afectele legate de aceste pulsiuni.
Pulsiunile sinelui nu sunt nicidecum dispuse sa ramana inconstiente. Ele incearca sa patrunda in
constient pentru a fi satisfacute aici sau macar sa trimita inspre constient unii din derivatii lor. Astfel
iau nastere conflictele, dintre eu si pulsiuni (sau derivatii acestora).
Cea de-a doua tinta a mecanismelor de aparare o constituie afectele legate de pulsiunile sinelui -
spre exemplu, iubirea, dezirenta*, gelozia mortificarea, durerea si doliul. Aceste afecte vor fi supuse
unor masuri variate pe care eul le adopta pentru a le putea tine sub control si vor suport asadar
anumite metamorfoze.
In aceleasi convorbiri cu A. Freud, Sandler afirma ca a considera intotdeauna "apararea ca fiind o
aparare impotriva afectului, in sensul ca daca nu am avea de-a face cu un afect neplacut, nu ne-am
mai apara". evoca apoi inca o distinctie posibila, care s-ar referi, de asta data, la ceea ce se afla sub
incidenta apararii : pe de o parte, continutul de idei care est transformat, iar pe de alta parte, afectul
care este evitat sau redus.
Sa mentionam in sfarsit ca, in opinia psihanalistilor Laplanche si Pontalis (1967), apararea este in
general dirijata impotriva pulsiunii si doar in mod selectiv impotriva reprezentarilor de care este
legata pulsiune (amintiri, fantasme), a situatiilor in masura sa declanseze pulsiuni dezagreabile
pentru eu ori impotriva afectelor neplacute.
2.3. Din ce motive se apara eul ?
Potrivit Annei Freud (1936/1993), in cazul apararilor care au ca tinta pulsiunile pot fi retinute trei
motive:
1) Teama supraeului. Din cauza acestei temeri a supraeului - care impiedica pulsiunea sa devina
constienta si sa fie satisfacuta -, eul pune in miscare mecanismele de aparare si intra in lupta cu
pulsiunea. Acelasi motiv se intalneste si in cazul nevrozelor adultului.
2) Teama reala. Este cazul copilului care considera pulsiunea un pericol, ca urmare a interdictiilor
formale venite din partea parintilor sau educatorilor si care ii interzic sa o satisfaca. Prin urmare,
copilul se teme de pulsiune din cauza fricii produse de lumea exterioara. Teama reala este un motiv
intalnit in nevrozele infantile.
Aceste prime doua motive ale apararii au in comun faptul ca, aparandu-se, eul se supune
principiului realitatii. Presupunand ca, in ciuda opozitiei supraeului sau a lumii exterioare, pulsiunea
ajunge sa isi gaseasca satisfacerea, s-ar inregistra mai intai o senzatie de placere, intrucat
satisfacerea unui instinct este intotdeauna placuta la inceput. Mai tarziu insa, sentimentele de
culpabilitate generate de inconstient sau legate de pedepsele explicate de lumea exterioara produc
repulsie. in ambele cazuri, eul incearca sa evite senzatia secundara de neplacere.
3) Teama ca intensitatea pulsiunii sa nu devina excesiva. Acest motiv se intalneste la copii si apare
ulterior in anumite perioade de transformare fiziologica, precum pubertatea sau menopauza
(manifestari normale), si la inceputul unui puseu psihotic (manifestari patologice).
Celor trei motive mai sus mentionate, A. Freud le mai adauga un al patrulea, intalnit la adult si
decurgand din nevoia de sinteza resimtita de eu. Aceasta nevoie este legata de faptul ca eul adult are
nevoie de o anumita armonie intre tendinte opuse cum ar fi : pasivitatea si activitatea,
homosexualitatea si heterosexualitatea, tendinte intre care apar conflicte (descrise de Alexander).
Motivele apararilor desfasurate impotriva afectelor provin, in opinia Annei Freud, din conflictele
dintre eu si pulsiune. Atunci cand - din motivele expuse anterior - eul se opune pulsiunilor, el cauta
deopotriva sa se apere si impotriva afectelor asociate acestora. A. Freud noteaza totusi ca intre eu si
afecte exista o relatie primitiva si speciala ce decurge din faptul
ca, mai intai de toate, afectul este fie placut, fie neplacut. Eul isi decide atitudinea fata de afect in
functie de principiul placerii : intampina cu bucurie afectul placut si se apara impotriva celui
neplacut.

2.4. Ce inseamna o aparare reusita ?

Elemente importante ale raspunsului la aceasta intrebare ofera discutiile dintre A. Freud si Sandler
(1985/1989) cu privire la capitolul IV din Eul si mecanismele de aparare. Afirmatiile Annei Freud
cuprind patru idei de baza :
1) Reusita unei aparari trebuie privita din punctul de vedere al eului, si nu in functie de lumea
exterioara, de adaptarea la aceasta lume.
2) Criteriile de reusita sunt legate de urmatoarele scopuri : sa impiedice intrarea in constiinta a
pulsiunii interzise, sa indeparteze angoasa conexa pulsiunii, sa evite orice forma de neplacere.
3) In cazul particular al refularii, reusita apararii este afectiva atunci cand orice constientizare
dispare.
4) O aparare reusita este intotdeauna un lucru periculos, caci ea restrange excesiv domeniul
constiintei ori domeniul competentei eului sau falsifica realitatea. O aparare reusita poate avea
consecinte nefaste pentru sanatate sau pentru dezvoltarea ulterioara.
Aceasta ultima idee de baza intra in contradictie cu criteriile reusitei asa cum au fost ele formulate
de A. Freud insasi. Sandler incearca sa nuanteze aceasta pozitie : "Poate ar fi bine sa adaugam ca o
aparare reusita nu trebuie sa aiba consecinte dezastruoase". A. Freud ramane insa inflexibila si
afirma ca o aparare reusita pe de-a-ntregul este intotdeauna (! ) periculoasa.
In ultimele randuri ale concluziei cartii sale, vorbind despre esecul apararilor, Sandler (1985/1989)
isi afirma convingerea ca "simptomele sunt construite cu minutiozitate ca masuri ultime utilizate
atunci cand apararea esueaza"; acest lucru se intampla pentru a conserva starea de bine a
subiectului, pentru a evita angoasa, pentru a indeplini aceeasi functie ca si apararile, chiar daca
subiectul ar putea suferi din cauza durerii provocate de simptom.
Cat despre A. Freud, aceasta precizeaza ca "activitatea de aparare ar trebui sa creeze o stare de
echilibru intre lumea interioara si cea exterioara, intre cerintele interioare si cele exterioare", si nu ar
trebui sa conduca la aparitia unui simptom. Ea reafirma faptul ca simptomul evita ceea ce e mai rau,
iar aparitia acestuia nu este decat un compromis.

Pentru a incerca un raspuns la intrebarea "Ce inseamna o aparare reusita? ", ni se pare important sa
mentionam precizarile aduse de Fenichel (1945/1953) cu privire la apararile reusite si la cele
esuate :
- apararile reusite - si pe care Fenichel le desemneaza prin termenul generic sublimare - nu
blocheaza descarcarea unei pulsiuni. in schimb, se inregistreaza o inlocuire a obiectului pulsiunii
si/sau o modificare a scopului acestei pulsiuni, care este deviata spre o tinta non-sexuala. in aceasta
categorie intra si alte aparari, cum sunt trecerea de la pasivitate la activitate sau transformarea in
contrariu ;
- apararile care esueaza sunt, dupa Fenichel, patogene, intrucat eul le utilizeaza foarte frecvent
sau chiar incontinuu pentru a preveni intruziunea pulsiunii inlaturate, deturnate dinspre constiinta.
Scopul acestor aparari esuate este deci acela de a bloca pulsiunea. Ele mobilizeaza multa energie si
trebuie mentinute cu pretul unor mari eforturi. Aceste aparari interfereaza cu alte functii ale eului si
pot antrena o suspendare partiala a unora dintre aceste functii. Fenichel aduce in discutie exemplul
lesinului cu functie defensiva, care este insotit de o oprire completa a tuturor functiilor eului.

2.5. Ce este o aparare adaptativa ?

Construind o teorie mai nuantata decat a Annei Freud, Vaillant (1993) considera ca anumite aparari
pot fi adaptative : ele faciliteaza deopotriva homeostazia psihica si adaptarea subiectului la lumea
inconjuratoare. Aceste aparari adaptative prezinta cinci caracteristici :
1) Modul lor de functionare vizeaza, spre exemplu, in cazul afectului, nu disparitia acestuia,
"anestezierea" lui, ci mai degraba "prelucrarea" lui si deci "reducerea durerii". Asa se explica de ce
anticiparea sau reprimarea (desemnata in aceasta lucrare sub numele de "suprimare") sunt
mecanisme mai adaptative decat formatiunea reactionala, activismul (acting-out) si refuzul psihotic.
2) Apararile adaptative se inscriu intr-o perspectiva temporala : ele sunt orientate mai degraba catre
un termen lung. Anticiparea este astfel superioara actiunii, intrucat ea permite, metaforic vorbind,
"sa platesti acum si sa zbori mai tarziu".
3) Pentru a fi adaptativa, o aparare trebuie sa fie cat se poate de specifica. Metafora cea mai
ilustrativa din acest punct de vedere este cea a cheii care se potriveste perfect in incuietoare, in
comparatie cu ciocanul de batut la usa.
Referindu-se la specificitate, Vaillant abordeaza o chestiune care fusese deja evocata de A. Freud
atunci cand vorbea despre faptul ca, in fata anumitor amenintari, unele mecanisme sunt mai utile
decat altele.
4) Pentru a putea fi socotite adaptative, apararile trebuie sa canalizeze sentimentele si nu sa le
blocheze. Reprimate, sentimentele pot fi, pentru un subiect care recurge in mod sistematic la
formatiunea reactionala, la fel de periculoase ca o defectiune survenita la supapa de evacuare a
vaporilor de la oala sub presiune pusa la foc.
5) Apararile adaptative il fac pe utilizatorul lor placut, atragator pentru ceilalti. in schimb, folosirea
unor aparari neadaptative conduce la respingerea utilizatorului, care este perceput ca suparator,
insuportabil. Aici se stabileste o relatie intre eu si ceea ce Vaillant considera a fi "cel mai mare
aliat" al acestei instante, adica alteritatea.

2.6. Exista aparari normale si aparari patologice ?

Interesul unei asemenea intrebari este dat de anumite ratiuni istorice, mai precis, descoperirea de
catre Freud a primelor mecanisme de aparare la bolnavi, precum si de importanta acestor
mecanisme in situatiile clinice. Dupa cum vom vedea mai departe, A. Freud a crezut mereu ca
legatura dintre mecanismele de aparare si patologie este una destul de puternica. Aceasta chestiune
a revenit frecvent in dialogurile dintre A. Freud si Sandler, (1985/1989). Marjorie Sprince, care a
luat si ea parte la aceste convorbiri, a evocat necesitatea stabilirii unei anumite diferentieri intre o
aparare ce nu provoaca stari patologice si o aparare care conduce in mod evident la patologie.
Raspunsul la intrebarea formulata mai sus se complica din cauza ca numerosi autori au definit
anumite grupuri de aparari utilizand termeni cu profunde conotatii psihopatologice.
Vaillant (1993) adopta o pozitie clara, fara umbra de ambiguitate. Pentru el, prezenta apararilor nu
este, prin ea insasi o dovada a bolii. Oricat de dezorganizate, nerezonabile sau condamnabile ar
putea pare apararile in ochii unui observator extern, ele nu sunt altceva decat un raspuns adaptativ.
.
Studierea apararilor considerate "psihotice" demonstreaza ca acelasi mecanism de aparare poate fi
utilizat la fel de bine de catre o persoana bolnava si de persoanele care nu sufera de nici o maladie.
Sa luam ca exemplu distorsiunea - mecanism asociat adesea fazei maniace din psihozele bipolare.
Vaillant (1993) arata ca acest mecanism poate fi observat si la subiecti normali, si isi ilustreaza
teoria aducand in discutie cazul unui personaj fictiv - o anume Peggy O'Hara, in varsta de 16 ani.
Aceasta adolescenta, care are un prieten, le spune tuturor ca un star al muzicii rock este indragostit
de ea. Gesturile acestui cantaret in emisiunile televizate ori interviurile pe care el le acorda unor
reviste de renume sunt interpretate de Peggy ca declaratii de dragoste adresate ei personal. Tanara
isi cumpara lenjerie sexy si o cantitate substanliala de anticonceptionale. Confruntati cu acest
comportament, parintii cred despre Peggy ca s-a ticnit, iar prietenul ei, care exista cu adevarat,
dispare "in ceata", locul lui fiind luat de catre faimosul cantaret rock.
In acest caz, distorsiunea transforma realitatea exterioara pentru a o face conforma cu visurile lui
Peggy, iar prietenul ei se transforma intr-un intangibil star rock. Valoarea distorsiunii ca mecanism
de aparare rezida in faptul ca, personajul imaginar fiind intangibil, Peggy se poate crede iubita fara
a mai avea de infruntat sexualitatea.
Vaillant ne mai propune spre analiza si alte exemple in care aceasta aparare "psihotica" este
prezenta la subiectii normali. El citeaza in acest sens povestea indienilor Lakota care, cu numai
cateva zile inaintea masacrarii lor de catre cavaleria americana la Wounded Knee, au executat un
dans pentru intoarcerea bizonilor in prerii, pentru invierea stramosilor morti si pentru ingroparea
dusmanului alb sub un morman de gunoaie. Fara indoiala ca indienii Lakota nu erau nebuni, dar se
confruntau cu un dezastru a carui intensitate le parea de nesuportat.
Contextul si varsta au implicatii majore in raspunsul la intrebarea noastra. Deoarece distorsiunea
presupune faptul ca subiectul se crede altcineva si considera ca atitudinea sa (chiar impulsiva fiind)
nu poate avea decat consecinte fericite, acest mecanism de aparare este oricand potrivit. Anodina in
viata de zi cu zi, izolarea afectului constituie o calitate intr-o sala de operatie, fiind insa cu totul
nepotrivita pentru un loc precum ringul de dans.
Sa ne gandim acum la varsta. Spre deosebire de adulti, copiii pot deforma realitatea interioara si
exterioara fara consecinte neplacute. O utilizare moderata a fanteziei si agresiunii pasive este
probabil esentiala in negocierea anumitor conflicte specifice adolescentei.
Ideea ca mecanismele de aparare pot indeplini atat functii pozitive, cat si negative este indeobste
cunoscuta sub numele de "dubla functie" a mecanismelor de acest fel si apare in numeroase
publicatii, unele deja destul de vechi. Van Der Leeuw (1971), care noteaza ca mecanismele de
aparare perturba dezvoltarea eului, dar o si favorizeaza, considera ca prezenta aceluiasi mecanism
indica, pe de o parte, existenta unei nevroze, iar pe de alta parte, faptul ca acest mecanism este
indispensabil pentru buna functionare a psihicului persoanei. Asa se face ca, de pilda, refuzul
perturba perceptia, dar protejeaza eul impotriva unor reactii violente.
Brenner (1967) distinge doua categorii de aparari : patologice si patogene ; el aminteste faptul ca
Freud a considerat ca refularea este patogena, fiind, cu alte cuvinte, o conditie prealabila necesara
pentru dezvoltarea unei patologii, dar care nu conduce in mod obligatoriu la instalarea acesteia. Cat
despre apararile patologice, ele pot fi identificate dupa trasaturi ca : rigiditate, intensitate,
suprageneralizare (utilizare in relatiile cu numeroase persoane sau in diverse situatii). Opinia lui
Bergeret (1972/1986) este similara, autorul insistand asupra faptului ca nu se poate spune despre un
subiect ca este bolnav "pentru ca recurge la aparari", ci pentru ca apararile de care el uzeaza in mod
obisnuit pot fi calificate drept ineficiente, prea rigide, prost adaptate realitatilor interne si externe
si/sau exclusiv de acelasi tip. Functionarea mentala este incomodata in supletea, armonia si
capacitatea ei de adaptare.
Apararile patologice sunt inadecvate, pentru ca pot fi decalate in raport cu nivelul de dezvoltare a
individului sau improprii situatiei in care se afla subiectul. Aceste aparari tind sa deformeze
perceptia realitatii si sa perturbe alte functii ale eului, aparand frecvent ca elemente ale unui tablou
psihopatologic.

2.7. Cum se definesc mecanismele de aparare ?

Majoritatea autorilor - poate chiar toti, dupa cum subliniaza Olff et al. (1991) - dau propria lor
definitie mecanismelor de aparare. Pornind de la aceasta constatare, ni s-a parut util sa procedam la
analiza a noua definitii bine cunoscute, in scopul identificarii eventualelor puncte comune si
precizarii aspectelor divergente.
1) Pentru Laplanche si Pontalis (1967), mecanismele de aparare reprezinta diferitele tipuri de
operatii in care apararea se poate concretiza. Cat despre aparare, ea constituie ansamblul operatiilor
a caror finalitate este sa reduca, sa suprime orice schimbare susceptibila de a pune in pericol
integritatea si constanta individului biopsihologic. Autorii citati mai precizeaza ca apararea ia
adesea o infatisare compulsionala si ca ea opereaza, fie doar si partial, in mod inconstient.
2) Widlocher (1971-1972) considera ca, in Vocabularul psihanalizei, formularile lui Laplanche si
Pontalis raman prea vagi. Definitia data de ei dovedeste, conform lui Widlocher, ca autorii nu au
vrut sa fie partinitori, dar enuntul lor implica deja o anumita luare de pozitie in privinta conceptului,
deoarece, dupa cum afirma acelasi Widlocher : "Mecanismele de aparare vor fi diferitele tipuri de
operatii in care apararea se poate concretiza, adica formele clinice ale acestor operatii defensive".
Pentru Widlocher, apararea reprezinta ansamblul operatiilor a caror finalitate este de a reduce un
conflict intrapsihic, facand in asa fel incat unul dintre elementele acestuia sa fie inaccesibil
experientei constiente. Psihanalistul pledeaza pentru unul din elementele conflictului, dar tot el arata
ca, intr-un anumit fel, se poate spune ca intregul conflict dispare. Pentru el, notiunea de aparare este
inseparabila de conflictul subiacent si, in consecinta, mecanismele de aparare trebuie studiate
intotdeauna in cadrul conflictului.
3) Pentru M. Sillamy (vezi N. Sillamy, 1980), apararea este un mecanism psihologic inconstient,
utilizat de individ pentru a diminua angoasa generata de conflictele interioare intre exigentele
instinctuale si legile morale si sociale.
4) Braconnier (vezi Doron si Parot, 1991) considera ca notiunea "mecanism de aparare" inglobeaza
toate mijloacele la care eul recurge pentru a stapani, controla si canaliza pericolele interne si
externe.
5) Wallerstein (1985) face distinctie intre conceptul "mecanism de aparare" si manifestarea
comportamentelor de aparare.
Conceptul "mecanism de aparare" este o abstractie teoretica, utilizata pentru a descrie un mod de
lucru, de functionare mentala. Wallerstein compara acest concept cu altele, precum asimilarea sau
conservarea (descrise de Piaget) - formulari abstracte utile in explicarea comportamentului care ar
ramane, altfel, de nedescifrat.
Inceput astfel, mecanismul de aparare nu este constient, fapt care poate avea urmatoarele
semnificatii (Gill, 1963 ; Wallerstein, 1967) :
- subiectul nu este constient de comportamentul prin care se manifesta apararea (un gand, de
exemplu) ;
- subiectul nu este constient ca respectivul comportament al sau are o orientare defensiva ;
- subiectul nu este constient de pulsiunea ori afectul care au declansat respectiva aparare.
Daca apararea ar deveni constienta, doar cele trei elemente citate ar fi constiente, si nu activitatea
psihica subiacenta, adica mecanismul de aparare. O data ce scopul vizat (unul defensiv) sau
pulsiunea ori afectul subiacent devin constiente, apararea in cauza inceteaza a mai fi utila, functia sa
de disimulare disparand.
In sfarsit, sa mai spunem ca, pentru Wallerstein, manifestarea comportamentelor de aparare - care
nu trebuie confundate cu mecanismele de aparare - este constituita din comportamente, afecte sau
idei specifice puse in slujba unor scopuri defensive. Aceste manifestari pot fi constiente sau
inconstiente.
6 a) Vaillant si Drake (1985) considera ca apararile sunt metafore utilizate in descrierea diferitelor
stiluri cognitive si a modalitatilor de remaniere a realitatilor interne si externe. Dificultatile inerente
acestei conceptii explica de ce definirea si identificarea lor nu sunt nici pe departe usor de
intreprins. Noi dificultati isi fac si ele aparitia cand se pune problema continuarii acestui demers
prin traducerea acestor concepte in derivati constienti.
6b) in 1993, Vaillant descrie apararile ca pe niste procese mentale de reglare vizand restaurarea
homeostaziei psihice. Revenind asupra formularii la care a ajuns impreuna cu Drake (1985),
Vaillant considera ca o aparare este o metafora ce descrie deformarea temporara a realitatii din
cauza unor ganduri, sentimente si comportamente.
7a) in DSM III-R (American Psychiatric Association, 1987/1989) mecanismele de aparare sunt
definite ca fiind ansambluri de sentimente ganduri sau comportamente relativ involuntare, care apar
ca raspuns 1a perceperea unui pericol psihic. Aceste mecanisme au drept scop sa mascheze ori sa
atenueze conflictele sau factorii de stres care genereaza anxietatea.
7b) in ultima editie a DSM, respectiv DSM-IV (American Psychiatri Association, 1994/1996),
mecanismele de aparare (sau stilurile de coping sunt definite ca fiind acele procese psihologice
automate care protejeaza individul de anxietate, de perceperea unor pericole sau de factorii de stres
(interni si externi). Autorii DSM-IV precizeaza ca mecanismele de aparare constituie niste mediatori
ai reactiei subiectului la conflictele emotionale si la factorii de stres interni sau externi. in acelasi
timp, ei mai subliniaza si faptul ca subiectii nu constientizeaza existenta acestor mecanisme de
aparare decat atunci cand sunt deja activate.
8) pentru Holmes (1994), mecanismele de aparare constituie niste strategii prin care indivizii reduc
sau evita anumite stari negative cum sunt conflictul, frustrarea, anxietatea si stresul.
9) in sfarsit, potrivit lui Plutchik (1995), termenul "aparare" se refera la un proces inconstient
destinat sa disimuleze, sa evite sau sa modifice amenintari, conflicte sau pericole.
Analizand aceste diferite definitii si cele cateva precizari sau comentarii care le insotesc uneori,
putem constata, referitor la ceea ce este numit, intr-o definitie tipica, drept gen proxim, ca
mecanismele de aparare sunt desemnate ca:
- procese (psihologice automate [7b]4, inconstiente [9], mentale de regulatie [6b]) ;
- operatii (1, 2) ;
- strategii (8) ;
- mijloace (la care recurge eul [4]) ;
- mecanisme psihologice (3) ;
- ansambluri de sentimente, ganduri sau comportamente (care apar la perceperea unui pericol
psihic [7a]) ;
- o abstractie teoretica (utilizata pentru a descrie un mod de activitate psihica, de functionare
mentala [5]) ;
- metafore ale stilurilor cognitive (6a).
Este interesant de notat care sunt diferentele specifice indicate in cele doua definitii citate.
-vom examina in continuare, pe rand, finalitatile mecanismelor de aparare si modurile de actiune
adoptate in vederea atingerii unei anumite finalitati altfel spus, procedeele utilizate si modul lor de
desfasurare.
Finalitatile sunt formulate adesea intr-o maniera foarte larga : reducerea, suprimarea oricarei
schimbari susceptibile de a pune in pericol integritatea si constanta individului biopsihologic (1) sau
restaurarea homeostaziei psihice (6b). in unele cazuri, finalitatea priveste intrapsihicul : reducerea
unui conflict intrapsihic (2) sau diminuarea angoasei generate de conflictele interioare dintre
exigentele instinctuale si legile morale si sociale (3). in alte definitii, finalitatea face referire in mod
explicit la mediul intern si la cel extern: stapanirea, controlarea, canalizarea pericolelor interne si
externe (4) sau protejarea individului impotriva anxietatii, a perceperii pericolelor sau impotriva
factorilor de stres interni si externi (7b). Pentru alti autori, aceasta dubla referire la mediul intern si
la cel extern este implicita, mediul extern fiind evocat prin conceptul de stres ; finalitatea
mecanismelor de aparare s-ar configura atunci astfel : mascarea sau atenuarea conflictelor ori a
factorilor de stres care genereaza anxietatea (7a), reducerea sau evitarea unor stari negative, cum
sunt conflictul, frustrarea, anxietatea si stresul (8). Sa spunem, in sfarsit, ca doar una dintre aceste
definitii (9) nu face referire clara la mediul intern sau extern; finalitatea este in acest caz
disimularea, evitarea sau modificarea amenintarilor, conflictelor sau pericolelor.
Dezacordul dintre aceste definitii este adeseori legat de originea exclusiv interna sau mixta (interna
si externa) atribuita pericolului care declanseaza apararea. Evocand aceasta chestiune in dialogurile
sale cu Sandler (1985/ 1989), A. Freud adopta o pozitie destul de complexa. Uneori, ea limiteaza
mecanismele de aparare la procesele intrapsihice si afirma ca "orice idee despre aparare se bazeaza
pe existenta unui proces intrapsihic, si nu pe acela aflat in relatie cu lumea obiectuala". Alteori, ea
considera ca eul se apara atat impotriva pericolelor interne, cat si a celor externe : "Intr-un mod cat
se poate de simplu, in anumite situatii, impotriva starilor de sentiment, apararea este pusa in
legatura cu pericolul pulsiunilor sau cu cel provenit din lumea exterioara ; la fel se intampla cand
apararea est rezultatul angoasei ori al altor sentimente neplacute de umilinta sau frustrare indiferent
care ar fi ele". Psihanalista evoca si neplacerea care declanseaza apararile si care "provine nu numai
din stimuli de pulsiune amenintatoare, ci si din anumite surse ale lumii exterioare". Cu alta ocazie,
ea subliniaza faptul ca angoasele copilului sunt adeseori "un amestec intre fantasmele si
exteriorizarile lui, pe de o parte, si realitate, pe de alta parte, si ca ele se combina, creand o sursa
particulara de angoasa". in acest context specific, A. Freud recomanda evitarea confuziei intre
angoasa atribuita lumii exterioare si angoasa a carei sursa reala emana din lumea exterioara.
Cele noua definitii citate mai sus mentioneaza mai multe procedee ce permit mecanismelor de
aparare sa-si atinga finalitatile :
- facand unul dintre elementele conflictului sa devina inaccesibil constiintei (2) ;
- printr-o remaniere a realitatilor interne si externe (6a) ;
- printr-o deformare temporara a realitatii din cauza unor ganduri, sentimente si
comportamente (6b) ;
- indeplinind o functie de disimulare (5) ;
- ca mediatori ai reactiei subiectului la conflictele emotionale si la factorii de stres interni sau
externi (7b).
In privinta modului de derulare a mecanismelor de aparare evocate, caracterul inconstient revine in
mai multe definitii : in (3), (5), (6), (9), (1) cel putin partial si in mod integral la (7b). Remarcam, de
asemenea, ca aspectul lor este adeseori unul compulsiv (1), ca sunt automate (7b) sau relativ
involuntare (7a). Sa mai amintim aici ca Wallerstein (1985) face distinctia intre mecanismele de
aparare, considerate moduri de lucru, de functionare mentala, si comportamentele de aparare,
constituite din comportamente, afecte sau idei specifice puse in slujba unor scopuri defensive si care
pot fi constiente sau inconstiente. Vaillant si Drake (1985) vorbesc despre traducerea mecanismelor
de aparare in derivati constienti, care ar fi manifestarile vizibile ale unui proces inconstient.
Pornind de la analiza acestor definitii, S Ionescu, M-M Javquet, Cl. Lhote propun urmatoarea
definitie, care tine seama de diferitele aspecte descrise si de discutiile purtate in jurul subiectului:
Mecanismele de aparare sunt procese psihice inconstiente care vizeaza reducerea sau anularea
efectelor neplacute ale pericolelor reale sau imaginare, remaniind realitatea interna si/sau externa si
ale caror manifestari* comportamente, idei sau afecte - pot fi constiente sau inconstiente.

Cateva exemple de mijloace de aparare

Din motive de accesibilitate incep prezentarea catorva dintre cele mai cunoscute mijloace de
aparare ale Eului cu rationalizarea, si nu cu refularea, care a fost primul mijloc de aparare studiat de
Freud si care, pentru un timp, a fost echivalat cu apararea in genere. Rationalizarea este accesibila
in egala masura autoobservatiei si observatiei nespecialistului.
1. Rationalizarea
Deoarece rationalizarea este un termen care poate fi intalnit in diferite limbaje, inclusiv in limbajul
curent, precizarea sensului propriu-zis psihanalitic este indispensabila. Dupa Laplanche si Pontalis
(Vocabularul psihanalizei), termenul introdus de Ernest Jones in campul psihanalizei are urmatoarea
acceptie: "Procedeu prin care subiectul incearca sa dea o explicatie coerenta din punct de vedere
logic sau acceptabila din punct de vedere moral unei atitudini, idei, sentiment ale caror adevarate
motive nu sunt percepute. Se vorbeste in special de rationalizarea unui simptom, a unei compulsii
defensive, a unei formatiuni reactionale. in delir intervine pentru a-1 sistematiza. in acest caz,
actiunea sa este asemanatoare cu a elaborarii secundare."
Anumite lucrari de psihanaliza nu includ rationalizarea printre mijloacele de aparare ale Eului,
deoarece nu se indreptata direct impotriva tendintelor pulsionale, ci camufleaza in mod secundar
diferite aspecte ale conflictului. Astfel, aspecte ale comportamentului nevrotic, - tendintele
autodistructive ale "omului cu sobolani" - pot fi rationalizate prin teorii estetice sau teorii referitoare
la dieta, dupa cum comportamentele neacceptate cultural (de tip homosexual masculin) pot fi
rationalizate invocandu-se superioritatea intelectuala si estetica a barbatului.
Exemplu: In sedinta a 140-a, A. comunica terapeutului emotia provocata de ganduri erotice de
neconceput pentru ea: s-a gandit cu dorinta la B., prietenul sotului, despre care a aflat ca este
supradotat sexual. Se invinovateste de imoralitate pentru astfel de ganduri, deoarece sotia trebuie sa
fie fidela sotului nu numai cu fapta, ci si cu gandul. Pana la sfarsitul orei se dovedeste ca de fapt
considerentele morale sunt folosite ca rationalizare pentru sentimentele de inferioritate provocate de
obezitatea ei. "O femeie care arata ca mine nu poate avea aventuri." Pentru imaginea de sine este
mult mai avantajos sa se considere o fiinta morala decat sa recunoasca faptul ca, din cauza
infatisarii, nu are succes.
2. Refularea
Nu este doar primul mijloc de aparare al Eului studiat de Freud, atat de important incat a fost
asimilat, pentru un timp, apararii, ci si unul dintre termenii centrali ai psihanalizei, corelativ
termenului de inconstient. Pana in 1915, Freud a considerat ca inconstientul este echivalent cu
refulatul, cu istoria infantila a libidoului. Chiar daca ideea de refulare, precum si termenul respectiv
circulau in filosofia si psihologia epocii (Schopenhauer, Nietzsche, Herbart), in psihanaliza a fost
introdus pe baza experientei psihoterapeutice a lui Freud legata de isterie. in masura in care
inconstientul este prezent si in alte tulburari psihice, se poate afirma ca refularea participa la
procesul defensiv caracteristic fiecareia. Mai mult, deoarece fiecare om are inconstient, este legitim
sa consideram refularea ca fiind un proces psihic universal. in acceptia freudiana, refularea este un
mijloc de aparare indreptat impotriva reprezentantilor pulsiunii (ganduri, imagini, amintiri).
Dupa E. Roudinesco si M. Plon, prin refulare trebuie sa intelegem "procesul care vizeaza
mentinerea in inconstient a tuturor ideilor si reprezentarilor legate de pulsiuni si a caror realizare,
producatoare de placere, ar afecta echilibrul functionarii psihice a individului devenind sursa de
neplacere".
In studiul din 1915, intitulat "Refularea", Freud descrie trei timpi ai refularii. Primul dintre ele,
"refularea originara", este un moment ipotetic, postulat pornindu-se de la efectele sale. (Laplanche,
Pontalis). Majoritatea refularilor se produc prin actiunea conjugata a instantei interdictive (supraeu)
si a atractiei exercitate de alte continuturi inconstiente. Cum exista si continuturi inconstiente care
nu s-au format prin atractia altor formatiuni inconstiente, Freud a presupus actiunea unei refulari
originare sau primare, care intervine foarte de timpuriu ca reactie la intensitatea extrema a stimulilor
care strapung filtrul de excitatii.
Refularea secundara sau refularea propriu-zisa indreptata impotriva reprezentantilor pulsiunii este
momentul cel mai bine studiat in psihanaliza freudiana. in sfarsit, intoarcerea refulatului, cel de-al
treilea timp, descrie revenirea in constient ca simptom, vis, act ratat, opera de arta etc. a
continuturilor refulate.
3. Regresia
Ca si refularea, regresia este unul din termenii cei mai importanti ai psihanalizei, desemnand atat
procese ,normale" cat si patologice. Asa cum refularea este considerata, in freudism, mijlocul de
aparare impotriva tendintelor oedipiene specific isteriei, regresiei i se atribuie acelasi rol in nevroza
obsesionala. in general, prin regresie se desemneaza procesul psihic prin intermediul caruia un
subiect individual sau colectiv se intoarce la un nivel anterior al dezvoltarii psihice, fie ca este vorba
de gandire, sentiment, comportament. Regresia este prezenta nu doar in viata cotidiana (intotdeauna
exista posibilitatea si tentatia de a ne intoarce la copilul din noi) sau in procesele patologice (in
conceptia clasica asupra nevrozei reprezentata de O. Fenichel, din procesul patogen face parte
regresia spre punctele de fixatie din dezvoltarea libidoului in fata dificultatilor vietii actuale), ci si in
terapia psihanalitica, atunci cand transferul pacientului exprima fantasmele sale inconstiente care tin
de copilaria sa.
Regresia poate fi globala, cand cuprinde intreaga personalitate sau partiala, cand vizeaza doar un
aspect al Eului sau a dezvoltarii libidinale. De asemenea, ea poate fi stabila sau fluctuanta, maligna
sau benefica, in serviciul Eului (M. Balint). in viata cotidiana sau creatia artistica, regresia
temporara poate fi salutara pentru depasirea impasurilor existentiale sau estetice.
Dupa Freud, regresia este topica, atunci cand parcurge in sens invers sistemele psihice orientate
intr-o directie determinata. Visul este terenul cel mai propice pentru manifestarea acestui tip de
regresie: daca in starea de veghe excitatiile evolueaza dinspre perceptie spre motilitate, in vis,
gandurile regreseaza spre sistemul perceptie, exprimandu-se in special sub forma imaginilor
senzoriale. Regresia mai poate fi temporala, cand subiectul revine la etape depasite ale dezvoltarii
(libidinale sau ale Eului). in sfarsit, Freud vorbeste si de o regresie formala, cand subiectul se
intoarce la "niveluri inferioare din punctul de vedere al complexitatii, structurarii si diferentierii".
(Laplanche, Pontalis). in opinia mea, ar fi necesara o mai atenta diferentiere a ultimelor tipuri de
regresie, deoarece la prima vedere, regresia temporala presupune, cel putin in anumite cazuri,
regresia formala.
4. Formatiunea reactiola
Descoperita de Freud prin studiul nevrozei obsesionale, formatiunea reactionala este definita de
Laplanche si Pontalis, ca atitudine sau comportament opuse ca sens unei dorinte pulsionale refulate
si constituite ca reactie la aceasta. Ca exemplu paradigmatic, cei doi psihanalisti francezi, autori ai
celebrului Vocabular al psihanalizei, se refera la pudoarea care se formeaza ca reactie la tendintele
exhibitioniste. Formatiunea reactionala nu este apanajul nevrozei obsesionale sau al personalitatii
obsesionale; o putem intalni frecvent atat in isterie cat si in viata cotidiana "normala", unde are doar
un caracter punctual, fara a atinge generalitatea si constanta din primul caz. in isterie, de exemplu,
formatiunea reactionala vizeaza doar anumite situatii: tandretea excesiva a mamei fata de copii pe
care de fapt ii uraste.
In cazul nevrozei obsesionale si al personalitatii obsesionale, tendintele instinctuale combatute tin
de stadiul sadic-anal al dezvoltarii libidinale. Ordinea, curatenia, mila inlocuiesc dezordinea,
murdaria, cruzimea. in viata cotidiana, trasaturile de caracter care au la baza formatiuni reactionale
sunt usor de recunoscut datorita exagerarii care defineste calitatea morala respectiva, iar in functie
de natura acestei calitati se poate deduce natura pulsiunii combatute. Astfel, daca veti intalni o
persoana extrem de politicoasa si prevenitoare sau, cum se mai zice, extrem de "urbana", excesul
atitudinii sale va poate autoriza sa presupuneti ca este vorba de o formatiune reactionala care este
menita sa combata agresivitatea, ostilitatea.
5. Identificarea cu agresorul
Ca si in cazul rationalizarii sau refularii, identificarea este un termen care apartine mai multor
limbaje. Acceptia psihanalitica subliniaza aspectul inconstient al fenomenului. in sens freudian este
vorba de procesul inconstient trait de eu in momentul in care, urmarind un scop defensiv, se
transforma intr-un aspect al obiectului. Faptul ca fiul reproduce comportamentul tatalui sau disparut
nu constituie un exemplu de identificare in situatia respectiva. Daca insa, acelasi fiu cade prada unui
lesin cu caracter isteric, faptul constituie un indiciu al identificarii cu reprezentarea inconstienta a
tatalui mort, de care incearca sa se apere, scrie psihanalistul francez Nasio.
Teoria psihanalitica distinge mai multe tipuri de identificare: primara, secundara, totala, partiala. in
identificarea primara, caracteristica inceputului vietii si de aceea ipotetica, "subiectul", care percepe
"obiectul" prin intermediul gurii, ochilor, urechilor, pielii, devine una cu acesta atunci cand el
dispare din campul perceptiei. Identificarile secundare sunt asociate acelor etape de dezvoltare care
presupun diferentierea intre interior si exterior, intre subiect si obiect. Scopul lor este de a face
suportabila o pierdere sau o tendinta agresiva orientata impotriva obiectului.
Daca primul criteriu de clasificare era temporal, al doilea se refera la amploarea identificarii. in
cazul identificarii totale sau narcisice, iubirea de obiect este inlocuita prin preluarea integrala a
obiectului in sine. Mi se pare concludent un exemplu oferit tot de psihanalistul Nasio: un baietel,
care se atasase puternic de o pisica, afla intr-o zi ca tovarasul sau preferat de joc a murit intr-un
accident de masina. O saptamana mai tarziu, copilul adopta un comportament de pisica: miauna, se
deplaseaza asemeni unei pisici. Imaginea obiectului iubit, pierdut si recuperat prin identificare, ar fi
de fapt propria sa imagine, pe care a proiectat-o si investit-o afectiv asupra unui obiect. De aici
denumirea de identificare narcisica.
Specificul identificarii partiale este dat, asa cum arata denumirea, de faptul ca preluarea vizeaza
doar un aspect al obiectului. Astfel, Dora, celebra pacienta a lui Freud, se identifica cu doamna K.,
amanta tatalui ei, doar in calitate de fiinta dezirabila sexual. Identificarea partiala poate avea ca
obiect nu numai un aspect al persoanei celuilalt, ci si o emotie presupusa a-i apartine. Aceeasi Dora
se identifica cu emotia orgasmului pe care o fantasmeaza a se produce in relatia sexuala dintre
doamna K. si tatal ei.
Functia defensiva a identificarii, orientata aici spre un obiect exterior, este deosebit de evidenta in
cazul formei cunoscute sub numele de "identificare cu agresorul". Cateva exemple imprumutate de
la Anna Freud, toate tinand de psihanaliza copilului, pun intr-o lumina clara aspectul amintit.
a) Un elev este indrumat catre psihanalist datorita grimaselor pe care le facea cand era certat de
profesorul sau, ceea ce producea ilaritate in clasa. Analiza a ajuns la concluzia ca grimasele
tanarului nu erau altceva decat imaginea deformata a trasaturilor modificate de manie ale
profesorului. Tanarul isi domina frica inspirata de profesor prin imitarea involuntara a agresorului.
b) O fetita care nu avea curaj sa parcurga holul intunecat al locuintei descopera spontan solutia,
pe care i-o comunica entuziasmata fratelui mai mic: pentru a trece fara frica prin hol este suficient
sa te comporti asemenea stafiilor presupuse a bantui locul. Transformarea Eului propriu in obiectul
temut duce la inlocuirea fricii prin siguranta placuta.
c) Functia defensiva este asigurata nu numai de identificarea, de obicei partiala, cu obiectul
care inspira frica. Acelasi efect il are si identificarea cu actul agresiv. Este cazul unui baietel care se
identifica, dupa un tratament stomatologic dureros, cu actiunea cauzatoare de suferinta a medicului.
Ajuns la psihanalista, baietelul incepe sa distruga obiectele din cabinet: mai intai o guma pe care o
taie cu cutitul, apoi o rola cu sfoara, precum si creioanele pe care le ascute, pentru a le rupe
varfurile.
Datorita naturii sale, identificarea cu agresorul joaca un rol important in situatia oedipiana ca mijloc
de aparare impotriva fricii de castrare. Contributia sa la cristalizarea Supraeului este importanta.
a. Identificarea cu agresorul in situatii limita
In situatii limita, identificarea cu agresorul poate produce fenomene irationale, de neinteles fara
aplicarea perspectivei psihanalitice, apta sa deconstruiasca edificiile inconstientului. Modificarile
psihice produse de "experimentul Pitesti", prin care s-a urmarit "reeducarea" tinerilor anticomunisti
intemnitati la sfarsitul anilor '40 la inchisoarea din Pitesti, alcatuiesc impreuna un astfel de produs
bizar, pe deplin tragic din punct de vedere moral. Trebuie sa va spun de la inceput ca spalarea de
creier realizata la Pitesti nu a urmarit doar obtinerea unei adeziuni superficiale la comunism din
partea catorva din oponentii sai cei mai tineri, ci producerea unei adevarate metamorfoze, a unei
convertiri sau "mutatii", cum o numeste Marcel Petrisor, unul din detinutii supravietuitori. Din
nefericire pentru conditia umana, experimentul Pitesti a avut un succes deplin: toti cei care au trecut
pe la Pitesti s-au transformat din opozanti in sustinatori convinsi ai comunismului.
Cea mai spectaculoasa, dar si cea mai dureroasa expresie a mutatiei profunde si durabile realizate in
inchisoarea de la Pitesti consta in transformarea victimelor in calai. Astfel, fostul student in
medicina Pop Cornel este intalnit in inchisoarea de la Gherla de D. Bacu, autorul uneia dintre cele
mai tulburatoare descrieri a ororilor de la Pitesti (Pitesi, Editura Atlantida, 1991). Pe Bacu il
impresioneaza nu numai urmele fizice ale metodelor "reeducarii", ci si cele morale, mult mai grave.
La Gherla trecea drept delatorul cel mai periculos, pentru ca peste cativa ani sa sfarseasca in fata
plutonului de executie, condamnat de tribunalul comunist care a judecat atrocitatile de la Pitesti.
Dupa acelasi D. Bacu, toti cei care au fost supusi "reeducarii" au cedat si au devenit la randul lor
tortionari. Doar cei care au murit in timpul schingiuirilor sau cei care, profitand de neatentia
tortionarilor, au reusit sa se sinucida au scapat neintinati. Rezistenta individuala sau colectiva a fost
nu numai inutila, ci si daunatoare, profunzimea si durabilitatea "convertirii" fiind direct
proportionala cu intensitatea rezistentei. Fostul student anticomunist Pop Cornel, transformat
ulterior in tortionar feroce, s-a numarat printre cei care s-au impotrivit energic si timp indelungat
"reeducarii".
Mutatia urmarita si obtinuta de experimentul Pitesti a avut nu numai un aspect comportamental
(transformarea victimei in calau), ci si unul spiritual - adeziunea intima la ideologia comunista.
Unul din personajele din Fortul 13 (Editura Meridiane, 1991), carte scrisa de Marcel Petrisor, isi
reaminteste ca devenise, in urma detentiei si metodelor folosite, un adept intim al comunismului si
ca burghezia ii aparea atunci drept "cel mai monstruos lucru de pe lume". D. Bacu il intalneste in
1951 pe studentul Cucole Gheorghe, care fusese "reeducat" la Pitesti in iarna lui 1949/1950, si este
frapat nu atat de schimbarea fizica si psihica a fostului sau cunoscut ("echilibrul interior zdruncinat
si bolnav de stomac"), ci metamorfoza sa spirituala: "facea apologia comunismului", in contradictie
cu convingerile sale anterioare.
De asemenea, valorile morale la care aderasera cei supusi experimentului Pitesti au fost combatute
cu succes. Cel mai dramatic efect al reeducarii in acest plan a fost, poate, distrugerea sentimentului
filial si a afectiunii care leaga rudele intre ele. La Canal, un produs al "reeducarii comuniste" isi
intampina mama, venita sa-1 viziteze, cu urmatoarele cuvinte: "Pleaca de aici curva, din cauza
educatiei pe care mi-ai dat-o acasa am ajuns la Canal. Nu vreau sa te mai vad. Eu nu am mama." (D.
Bacu, Pitesti).
Faptul ca modificarile de personalitate produse de "reeducarea" de la Pitesti s-au mentinut, in
universul concentrationar, si dincolo de momentele de maxima represiune, precum si in sfera vietii
penitenciare, cand supravietuirea nu mai depindea de respectarea comandamentelor interiorizate in
inchisoare, demonstreaza ca "reeducarea" a condus la modificari pe cat de profunde, pe atat de
durabile. Cand delatiunea devine gratuita, adevarat scop in sine, iar tradarea rasplateste increderea,
putem spune ca dezumanizarea a devenit o a doua natura.
Cum spuneam la inceput, "mutatia", "metamorfoza" sau "convertirea" au fost produse, in primul
rand datorita actiunii identificarii cu agresorul, 1a care s-a adaugat actiunea regresiei si a refularii,
alte doua importante mijloace de aparare ale Eului. Aceasta sumare a efectelor celor trei mijloace de
aparare a fost posibila si necesara pentru a supravietui psihic in conditiile limita impuse de
"experimentul Pitesti". in continuare vom incerca sa evidentiem legatura dintre metodele "
reeducarii" si efectul lor psihic.
"Spaima indescriptibila", cum o numeste Marcel Petrisor, pare sa fie starea dominanta in perioada
"reeducarii" si in acelasi timp factorul care a impus apelul la identificarea cu agresorul. Pe fondul
unei subalimentatii extreme, detinutii treceau prin cele patru etape ale "reeducarii" (demascarea
externa, demascarea interna, demascarea morala publica si activitatea de tortionar) datorita torturii.
in Fenomenul Pitesti (1990), Virgil Ierunca arata ca "tortura neintrerupta" era cheia experimentului.
in fiecare etapa, marturisirile erau intrerupte de torturi. Nici chiar cei care devenisera tortionari nu
erau scutiti de ele. Dar nu bataia care culmina cu doborarea pe ciment si calcarea victimei in
picioare (Fortul 13) sau alte forme clasice de schingiuire, cum ar fi arderea cu tigara a diferitelor
parti ale corpului, smulgerea unghiilor etc." au singularizat torturile de la Pitesti, ci inovatiile in
materie aduse de sinistrul turcanu. Printre ele, tortura permanenta pare a fi o premiera absoluta in
universul concentrationar comunist. Ziua si noaptea, anchetatorul si victima sa traiau in aceeasi
celula pe intreaga perioada a reeducarii. "Noaptea puteai dormi, e drept, dar numai pe spate,
complet gol, cu mainile intinse deasupra paturii. Iar daca, prin somn, faceai o miscare sau incercari
sa te intorci erai lovit direct in cap cu bata de un reeducator care facea de planton", scrie Virgil
Ierunca in Fenomenul Pitesti.
La crearea unei stari de frica maxima si permanenta a contribuit imbinarea torturii fizice cu
distrugerea morala. Credinta in Dumnezeu a constituit una din tintele preferate ale distrugerii
morale. Dupa D. Bacu, prigoana impotriva crestinismului din inchisoarea Pitesti a depasit-o in
intensitate pe cea din perioada inceputurilor vietii crestine. Nu numai sentimentele care leaga rudele
intre ele erau subminate, ci mai ales prietenia. Se cerea denigrarea celui mai bun prieten, dar si
lovirea sa. Uneori "lepadarea de prietenie" a imbracat forma cu adevarat dementiale. D. Bacau
descrie in cartea Pitesti o scena incredibila: "Studentul Oprisan Costache a fost luat din salonul
bolnavilor de oftica si adus intr-o celula de la temnita grea pentru a palmui si a fi palmuit la randul
sau de cel mai bun prieten al lui".
Nu este de mirare ca lipsiti de orice posibilitate de rezistenta fizica sau morala in fata agresiunii
tortionarilor, studentii intemnitati la Pitesti au cedat, uneori dupa o rezistenta de cateva luni,
presiunilor externe. Doar identificandu-se cu agresorul au putut indeparta frica pe care le-a inspirat-
o reeducarea comunista - o adevarata scoala a groazei.
Apelul la acest mecanism de aparare a fost favorizat de starea de regresie psihica indusa de aceleasi
conditii de detentie ireal de inumane de la penitenciarul din Pitesti. Alaturi de tortura fizica si
morala, combinate cu imposibilitatea sinuciderii, umilinta extrema a participat cu siguranta la
inducerea unei regresii maxime, la crearea unui sentiment de neputinta absoluta caracteristic primei
etape a copilariei. Ce poate simti un adult caruia nu i se lasa decat 30-60 de secunde pentru
satisfacerea nevoilor excretorii, iar daca depaseste timpul prescris este brutalizat, asa cum s-a
intamplat in faza "demascarii"? "Cei care nu reuseau sa termine in timpul prevazut, erau trasi afara
de guler, batuti... si dusi la celula, unde trebuiau sa astepte fie pana seara, fie pana a doua zi
dimineata", aflam de la D. Bacu. Si, in sfarsit, ce poate simti un adult care e silit sa-si spele in gura
lenjeria intima murdara de fecale sau sa-si scufunde capul in hardaul cu urina, fara sa se poata
refugia in moarte?
Actiunea identificarii cu agresorul si a regresiei a fost facilitata de colaborarea unui alt mecanism
inconstient de aparare al Eului - refularea. Dar nu in acceptia psihanalizei clasice pentru care
refularea vizeaza exclusiv tendintele instinctuale, in special cele legate de sexualitatea infantila, ci
intr-o acceptie largita, conform careia refularea poate viza orice continut, in orice moment al vietii,
daca produce conflicte. in cazul experimentului Pitesti a fost vorba de refularea valorilor pozitive,
care in conditiile date devenisera sursa de conflicte majore. In special demnitatea a fost, dupa D.
Bacu, vizata de refulare.
Asemenea oricarei refulari, refularea valorilor pozitive este amenintata de intoarcerea refulatului.
Toti studentii de la Pitesti au trait avertismentul tulburator, care venea din adancul fiintei lor, ca
"ceva nu este la locul lui", cum scrie D. Bacu, in noua ordine a constiintei, iar cand circumstantele
vietii lor au permis-o, valorile alungate in inconstient au revenit in multe cazuri, desi nu in toate, la
suprafata.
Celui care s-ar apara in fata fragilitatii conditiei umane (toti cei supusi "reeducarii" s-au transformat
mai devreme sau mai tarziu in tortionari), invocand semnificatia limitata a mutatiilor obtinute la
Pitesti (universul unei inchisori politice de la inceputul anilor '40), i-as pune intrebarea daca nu
cumva experimentul social comunist nu a creat si el un univers concentrationar extins la nivelul
unei tari sau al unui grup de tari ("lagarul socialist") care a apelat la metode sociale coercitive sau
represive generatoare de frica in proportii de masa (frica de restructurare, frica de securitate, frica
de delatiune). in asemenea conditii, adeziunea la organizarea sociala de tip comunist reprezinta o
forma de identificare cu agresorul, favorizata de infantilizarea indusa de totalitarism prin
dependenta economica absoluta de statul parinte, monopartidism si controlul vietii spirituale,
precum si de refularea valorilor noncomuniste, alungate in egala masura din constiinta colectiva si
cea individuala.
6. Proiectia
Si proiectia este un termen care poate fi intalnit in mai multe limbaje. Sensul psihanalitic este
excelent exprimat de Laplanche si Pontalis in al lor Vocabular al psihanalizei. in acest sens, prin
proiectie trebuie sa intelegem procesul psihic prin care "subiectul expulzeaza din sine si locatizeaza
in afara sa, in persoane sau lucruri, calitati, dorinte, sentimente care ii apartin, dar pe care nu le
cunoaste sau refuza sa le accepte".
Si psihanalistii care i-au dezvoltat ideile considera proiectia ca fiind un mijloc de aparare arhaic
care actioneaza in paranoia, dar si in fobie, putand fi intalnit si in modurile de gandire normala,
precum si in acelea care produc religiile primitive (animismul) si superstitiile. in general vorbind,
construirea unei realitati suprasensibile este rezultatul proiectiei. Tocmai de aceea, lumea
suprasensibila poate fi reconvertita intr-o psihologie a inconstientului. in esenta, atat Freud cat si
Jung impartasesc acelasi punct de vedere in privinta rolului jucat de proiectie in producerea
religiilor, diferenta constand in modul de concepere al continuturilor psihice proiectate: la primul
este vorba despre continuturi ale inconstientului personal, in timp ce la Jung, de continuturi ale
inconstientului colectiv (arhetipuri).
In ceea ce priveste rolul defensiv al proiectiei, exista importante asemanari cu refularea: ambele isi
limiteaza actiunea la a impiedica perceperea tendintei pulsionale generatoare de neplacere, spre
deosebire de transformarea in contrariu (a pasivitatii in activitate), de exemplu, care intervine in
procesul pulsional, modificandu-1. Spre deosebire de refulare, in cazul careia pulsiunea este trimisa
inapoi in Se, in proiectie ea este trimisa in lumea externa (Anna Freud). Dupa anumiti psihanalisti,
proiectia ar precede, in dezvoltarea ontogenetica, refularea, in legatura cu impulsurile agresive.
Exemple:
a) in viata cotidiana, proiectia este omniprezenta in relatiile interumane. De multe ori, ea joaca un
rol negativ tensionandu-1e, ca in cazurile in care unul dintre partenerii cuplului proiecteaza asupra
celuilalt tendintele sale inconstiente de infidelitate. Alteori, rolul proiectiei
poate fi pozitiv, din punct de vedere social, nu si din punctul de vedere al individului, ca in cazul
"participarii altruiste". Destinul uneia din pacientele Annei Freud poate ilustra excelent acest tip de
proiectie benefica social. Tanara profesoara, care a devenit pacienta Annei Freud, era dominata in
anii copilariei de doua dorinte puternice: sa aiba haine frumoase si copii multi, cand va fi mare. in
anii maturitatii, cand a intrat in analiza, era insa necasatorita, fara copii si imbracata saracacios. Nu
manifesta ambitie si nici invidie. Ca adult, s-a dezvoltat intr-un sens opus dorintelor din copilarie.
Pe de alta parte, saracia propriei vieti sexuale n-o impiedica sa urmareasca cu interes viata amoroasa
a prietenelor si colegelor. Lipsa de interes pentru propria vestimentatie nu o impiedica sa participe
activ la proiectele vestimentare ale altora. Lipsa propriilor copii era dublata de interes si participare
la viata si educatia copiilor altor oameni. Alegerea profesiei (era profesoara) a fost determinata
tocmai de modul ei de a fi.
Analiza relatiilor infantile ale pacientei cu parintii explica metamorfoza sa de la varsta matura.
Formarea unui Supraeu foarte puternic i-a interzis satisfacerea dorintelor de copil, dorinte care nu
au fost insa refulate, ci realizate prin delegatie in lumea exterioara. Anna Freud nu ofera o explicatie
multumitoare a preferintei acordate proiectiei de psihicul pacientei. Ati putea dumneavoastra avansa
o ipoteza? in exemplul urmator o asemenea explicatie este posibila.
Piesa Cyrano de Bergerac de Edmond Rostand reprezinta cel mai concludent exemplu literar pentru
participarea altruista datorata proiectiei. Va reamintesc ca personajul principal este un nobil francez,
bine cunoscut datorita inteligentei si curajului sau, poet si ofiter, care considera ca nu are acces la
iubirea femeilor datorita unui nas extrem de urat. Prin urmare, nu o interdictie morala (Supraeu
sever), ci un defect narcisic il fac sa renunte la satisfacerea directa a dorintelor sale. indragostindu-
se de frumoasa sa verisoara Roxana, isi va trai iubirea prin delegatie, proiectandu-si aspiratiile
asupra unui tanar si frumos coleg pe nume Cristian. Renuntarea la satisfacerea propriilor dorinte si
trairea lor prin intermediar apar in modul cel mai sugestiv in scena nocturna de sub balconul
Roxanei, femeia iubita de cei doi barbati. Cyrano ii sopteste lui Cristian cuvintele menite sa-i
asigure succesul iar uneori, profitand de intuneric, i se substituie. in razboi, Cyrano il protejeaza pe
Cristian, in loc de a-si apara propria viata. Cand Cristian este ucis, Cyrano renunta la iubirea sa
pentru Roxana, pe care n-o putea trai decat prin delegatie.
b) Din universul psihopatologiei, exemplul paradigmatic il constituie cazul presedintelui de tribunal
Schreber, unul din cele cinci cazuri celebre ale lui Freud. Scris in 1911, pe baza cartii autobiografice
a pacientului intitulata Memoriile unui bolnav de nervi (1903). Patologia este grava, diagnosticata
de Freud ca paranoia.
Cum reiese din relatarile pacientului, prima faza a bolii a durat aproximativ un an si s-a incheiat cu
o remisie completa, considerata de Schreber vindecata. Psihiatrul care 1-a tratat, Flechsig, a
diagnosticat maladia drept ipohondrie grava. in momentul primei crize pacientul era casatorit, sotia
pacientului fiindu-i recunoscatoare psihiatrului pentru reusita tratamentului. Pe parcursul primului
puseu nu s-a manifestat nici un element delirant mistic.
Intre prima si a doua decompensare psihotica s-au scurs opt ani fericiti. Singura umbra a vietii
sotilor Schreber a fost faptul ca nu aveau copii. in acest interval a visat de mai multe ori ca este din
nou bolnav, iar intr-o dimineata, aflandu-se intre somn si veghe, i-a trecut prin minte ideea ca "ar fi
minunat sa fie o femeie in timpul actului sexual".
A doua faza a bolii, care a debutat cu o insomnie grava, 1-a adus din nou pe Schreber in clinica
profesorului Flechsig. De data aceasta starea i s-a agravat. Curand au aparut ideile delirante de
persecutie, caracteristice pentru paranoia, care treptat au luat o forma mistica. Fusese persecutat de
diferite persoane printre care se afla si psihiatrul Flechsig, numit de pacient "asasin de suflete".
Apoi se considera a fi in relatii directe cu Dumnezeu, iar diavolul isi batea joc de el. Vedea aparitii
miraculoase, auzea o muzica sfanta.
La un an de la debutul celei de a doua faze, boala a luat forma definitiva. Schreber a elaborat un
sistem delirant de nuanta religioasa. Era chemat sa devina mantuitorul lumii si sa-i redea fericirea
pierduta. Misiunea sa putea fi realizata doar dupa ce s-ar fi transformat in femeie. Aceasta
metamorfoza nu depindea de vointa sa, ci corespundea unei necesitati a ordinii universale. El urma
sa fie obiectul exclusiv al miracolelor divine, omul cel mai deosebit care a trait vreodata pe pamant.
In acest moment al dezvoltarilor sale, Freud intrerupe cursul consideratiilor referitoare la pacient,
pentru a evidentia deosebirea dintre psihiatrii vremii si psihanalist, deosebire care, in anumite
cazuri, isi mai pastreaza si astazi actualitatea. Oricum, in societatea contemporana occidentala, dar
si in cea romaneasca, unde exista psihiatrii care sunt in acelasi timp si psihanalisti, valabilitatea
ideilor lui Freud este mult restransa. Interesul psihiatrului se epuizeaza, sustine intemeietorul
psihanalizei, la un nivel descriptiv, "cand a constatat efectele delirului si a evaluat influenta sa
asupra comportamentului". Psihanalistul este preocupat de intelegerea fenomenelor: "el va incerca
sa cunoasca mobilurile si modalitatile acestei transformari".
Dar daca psihanalistul este preocupat de intelegerea patologiei psihotice, nu numai nevrotice, care
este ipoteza avansata de Freud pentru delirul lui Schreber si paranoia in general?
Prima operatie realizata de intemeietorul psihanalizei este de a reorganiza materialul psihiatric.
Dintre cele doua elemente ale delirului - rolul de mantuitor si transformarea in femeie - cel de al
doilea este esential. Emascularea constituie delirul primar. La inceput ea a fost resimtita ca o
persecutie si insulta grava si abia in ultima faza a fost pusa in relatie cu tema mantuirii. Nu este
lipsit de importanta ca la inceput persecutorul a fost profesorul Flechsig, abia apoi Dumnezeu
luandu-i locul. (Dumnezeu a fost complice sau chiar instigatorul "asasinarii sufletului" presedintelui
Schreber, abandonarii corpului sau prostitutiei.
Momentul acceptarii emascularii prin punerea sa in legatura cu un scop al ordinii universale
marcheaza reconcilierea cu ideea deliranta esentiala. O alta dovada despre importanta acestei idei
este faptul ca dupa a doua remitere, care s-a produs la alti sase ani de la a doua criza, ideea
emascularii este singura care si-a pastrat eficienta asupra comportamentului: in anumite momente,
presedintele Schreber se complacea in a se contempla in oglinda cu torsul gol, impodobit cu coliere,
panglici etc.
inca o dovada in favoarea aceleiasi idei este, dupa Freud ca nici un aspect al bolii nu este descris de
pacient cu atatea amanunte ca "transformarea in femeie": nervii corpului sau sunt nervi ai voluptatii
feminine, corpul sau are conturul unui corp de femeie.
Interpretare:
Intelegerea delirului presedintelui Schreber este continuta in interpretarea data de Freud,
interpretare in care proiectiei ii revine un rol central. Problema psihica pentru care Schreber gaseste
o solutie psihotica este un puseu al libidoului homosexual pasiv, care l-a avut ca obiect pe medicul
curant (psihiatrul Flechsig). Fantasma de a fi femeie, care apare la un moment dat pe deplin
constient, trezeste in Schreber o puternica rezistenta si este refulata, respinsa in inconstient.
Urmatoarea operatie defensiva a fost de a o transforma in contrariul sau: dorinta homosexuala
pasiva s-a transformat in frica de a nu se abuza sexual de el, iar psihiatrul Flechsig a devenit din
obiect al iubirii, persecutor. A urmat a treia operatie defensiva: proiectia in exterior a continuturilor
inconstiente, datorita careia o perceptie interna reprimata ajunge la constiinta ca o perceptie a lumii
externe. Am putea presupune ca proiectia a devenit necesara datorita dificultatilor pe care le-a avut
pacientul de a mentine refularea. Datorita tuturor acestor operatii, incununate de transformarea
emascularii intr-un imperativ cosmic, pacientul reuseste sa atinga o stare de echilibru satisfacatoare
- cea de a doua remitere.
Cercetarile psihanalitice ulterioare asupra paranoiei efectuate de Jung si Ferenczi au condus la
concluzia ca, indiferent de rasa si sex, cauza bolii a fost esecul de a controla homosexualitatea
inconstienta intarita dintr-un motiv conjunctural.
Un exemplu integrator
In dictionarul de psihanaliza coordonat de Wolfgang Mertens si Bruno Waldvogel exista un
exemplu clinic ipotetic (creat de autori), folosit pentru a ilustra actiunea diferitelor mijloace de
aparare de la cele mai primitive la cele mai evoluate, urmand ierarhia stabilita de Vaillant (1992).
Deoarece mi s-a parut o ilustrare convingatoare, il reproduc intr-o forma rezumativa.
Pacienta imaginara este o femeie de 37 de ani, care a fost parasita de sotul ei, dupa ce timp de 7 ani
a facut eforturi considerabile dar infructuoase de a ramane insarcinata. Imediat dupa aceasta, s-a
imbolnavit de astm bronsic, ceea ce a necesitat o perioada de spitalizare. Psihoterapeutului care a
tratat-o in spital i-a comunicat sentimentul de inferioritate pe care 1-a avut intotdeauna fata de sora
sa mai mica, intre timp mama a trei copii. inainte de a o parasi, sotul pacientei si-a exprimat inca o
data dorinta de a avea copii.
Aparare psihotica (proiectie paranoica):
In primele zile de internare, inainte de a vorbi cu psihoterapeutul, pacienta a sunat-o pe o prietena
care lucra la politie pentru a reclama o asistenta din spital care ar fi avut intentia de a-i administra
medicamente care sa-i permita sa-i controleze gandurile. Respectiva asistenta a fost cu siguranta
platita de sotul ei. In perioada respectiva a refuzat intr-adevar medicamentele pentru astm desi
crizele o inspaimantau. Prin aceasta aparare, pacienta isi proiecteaza agresivitatea inconstienta
asupra obiectului (sotului) si este pe deplin convinsa ca pericolul vine de la acesta.
Aparari imature:
a) intoarcerea impotriva propriei persoane: dupa ce un tanar medic a dovedit o anumita
neindemanare in a-i pune o perfuzie, pacienta i-a comunicat asistentei de noapte ca ii pare deosebit
de rau ca ii creeaza probleme tanarului medic. A fost foarte impresionata cand asistenta 1-a ironizat
pe medic, nemaiindraznind apoi s-o cheme pe asistenta, desi lichidul din recipient se epuizase pana
cand frica a devenit insuportabila. Justificarea a fost ca nu mai vrea sa creeze probleme celorlalti. in
acest caz, pacienta intoarce agresivitatea masiva impotriva propriei persoane, in loc sa exprime o
parte din ea la adresa personajului medical.
b) Refuzul realitatii exterioare: in spital, pacienta povesteste vecinei de camera ca are un sot
minunat, care a preluat toate grijile casei in perioada bolii. Sotul ii telefoneaza foarte des pentru a o
asigura ca fiului lor ii merge foarte bine, asa incat nu trebuie sa-si faca nici o grija. Pacienta se apara
de situatia exterioara (si interioara) in care se afla, negand realitatea si inlocuind-o cu o realitate
imaginara.
Aparari nevrotice:
a) Refulare: dupa externare, a solicitat ajutorul unui alt psihoterapeut, recomandat de psihoterapeuta
din clinica. Cand noul psihoterapeut o roaga sa-i aminteasca numele primei psihoterapeute, ii este
imposibil sa si-1 aminteasca. ii sta pe limba, dar nu reuseste. Este important de precizat ca
despartirea de prima psihoterapeuta a fost extrem de dureroasa. Pacienta indeparteaza automat din
constiinta ganduri, afecte si impulsuri legate de prima psihoterapeuta, ceea ce face cu neputinta
reamintirea numelui.
b) Formatiune reactionala: cand sora ei a antrenat-o intr-o discutie despre sotul care a parasit-o, i-a
spus ca de fapt ii este recunoscatoare pentru ca in felul acesta nu se mai simte obligata sa aiba copii.
in aceeasi discutie, scoate in evidenta avantajele situatiei de a nu avea obligatii familiale. Pacienta
manifesta fata de sotul ei sentimente opuse sentimentelor reale pe care acesta i le inspira.
c) Izolare: cand noul terapeut avanseaza cu prudenta ipoteza ca citirea scrisorii de adio lasata de
sotul ei a suparat-o, pacienta mai intai neaga sentimentul respectiv, pentru ca apoi sa afirme ca sotul
ei trebuie sa fi avut motivele lui care 1-au facut s-o paraseasca. Intrebata de terapeut care crede ca
au fost aceste motive, a vorbit cu detasare, pe deplin rational despre ele. Pacienta separa
sentimentele de continutul cognitiv pentru a evita contactul cu sentimentele ostile pe care le avea
fata de sotul ei.
Aparari mature:
a) Sublimare: cand pacienta a primit in spital vederi de la copiii surorii ei, s-a hotarat sa tina un
jurnal imaginar in care descria aventurile unei matusi necasatorite cu copiii vecinei. Dupa
terminarea psihoterapiei din afara spitalului a propus unui ziar jurnalul sau care i-a oferit spre
publicare o rubrica speciala. in aceasta varianta, pacienta are capacitatea de a exprima conflictele
psihice, precum si impulsurile si afectele care rezulta de aici intr-o forma artistica avantajoasa
pentru ea si pentru ceilalti.
b) Reprimare: in spital a preferat lecturi filosofice si psihologice despre depasirea suferintei, dar a
refuzat o revista despre ingrijirea sugarilor. Pacienta este capabila sa mentina in planul constiintei
toate componentele conflictului si in acelasi timp sa controleze impulsurile si afectele generate de
conflict.

PRINCIPALELE MANIFESTARI ALE INCONSTIENTULUI: ACTUL RATAT

Spre deosebire de filosofi sau de reprezentantii curentului romantic, Freud dezvolta o teorie despre
inconstient pornind de la o experienta psihoterapeutica. Nu speculatia sau introspectia ii
alimenteaza consideratiile teoretice asupra inconstientului, ci contactul nemijlocit cu simptomele
produse de actiunea patogena a inconstientului si cu efectul vindecator al integrarii inconstientului
in constient. Formatia de om de stiinta a lui Freud, precum si inceputul activitatii sale profesionale,
care sta sub semnul neurologiei de laborator, nu lasau sa se intrevada nimic din evolutia sa spre
psihanaliza, ceea ce arata ca psihanaliza s-a nascut pe o baza factuala, fara preconceptii teoretice. in
acelasi sens, trebuie mentionat si faptul ca marile schimbari din psihanaliza au avut, de asemenea, o
baza psihoterapeutica, si nu doctrinala. Adler, care realizeaza prima desexualizare majora a
inconstientului, porneste de la clientela sa recrutata din categoriile defavorizate ale capitalei
Imperiului Austro-Ungar, pentru care principalele probleme psihice erau legate de posibilitatile de
afirmare sociala si nu de reprimare a sexualitatii, ceea ce caracteriza burghezia mijlocie a Vienei,
care furniza clientela lui Freud. Teoria inconstientului colectiv, avansata de Jung, se alimenteaza, la
randul ei, dintr-un nou material clinic, si anume din terapia si cercetarea psihozelor, pe care
psihanalistul elvetian le-a cunoscut in perioada de 10 ani cat a functioneaza ca psihiatru in clinica
lui Bleuler. innoirile psihanalizei datorate Melaniei Klein prelucreaza datele obtinute din terapia si
cercetarea copilului, asa cum cea mai recenta psihanaliza americana a aparut datorita abordarii
patologiei borderline si narcisice.

1. Actul ratat
Spre deosebire de simptom, care este accesibil prin natura sa celor specializati in tratarea
disfunctiilor psihice (psihiatri, psihoterapeuti, psihologi clinicieni), actul ratat poate fi inregistrat cu
usurinta in viata cotidiana la sine si la ceilalti. Este motivul pentru care Freud si-a construit
"psihopatologia vietii cotidiene" tocmai in jurul actului ratat. in al doilea rand, din majoritatea
manifestarilor inconstientului (simptom, vis, cuvant de spirit etc.), actul ratat este cel mai putin
cifrat, de-a dreptul transparent, uneori.
Exemple din viata publica:
a) La scurt timp de la initierea schimbarilor sociale din 1989, crainicul Cristian topescu afirma pe
postul national de televiziune: "de la revolutie au trecut zece ani!", in loc de zece luni. Ce credeti ca
1-a determinat sa faca aceasta greseala, destul de inofensiva, de altfel? Posibila interpretare:
Nemultumit de nesiguranta situatiei care a urmat revolutie, Cristian topescu isi exprima, prin
intermediul acestei greseli, intr-un moment de neatentie, provocat de oboseala, dorinta de a fi trecut
zece ani de la declansarea revolutie, ceea ce, se poate presupune, ar fi adus multe schimbari in bine
a realitatilor romanesti. in nici un caz nu poate fi vorba de intamplare.
b) Avansand cronologic in perioada postrevolutionara, fostul premier Nicolae Vacaroiu, in chiar
momentul investiturii sale din 1992,spune in discursul din ziar: "In primul rand, as dori sa
multumesc Parlamentului pentru increderea pe care a acordat-o echipei guvernamentale si, in
acelasi timp, sa multumesc si celor care nu au fost pentru aceasta echipa guvernamentala, desigur,
din anumite considerente. Vreau sa va spun ca echipa guvernamentala, pe care dumneavoastra ati
aprobat-o astazi, are o sarcina deosebit de grea, stim acest lucru, insa nici un efort nu este prea mic
atunci cand este vorba despre Romania". Care credeti ca ar putea fi greseala care s-a strecurat in
discursul premierului de atunci?
Interpretare: Nu cred ca trebuie sa cautam prea adanc in spatele acestei erori de exprimare, pentru a
gasi factorul perturbator. ingrijorat de dificultatea misiunii pe care o avea de indeplinit, Nicolae
Vacaroiu va fi refuzat ideea imensului efort care era asociat cu respectiva misiune si va fi lasat, tot
intr-un moment de deconcertare, sa se exprime omeneasca, prea omeneasca dorinta ca efortul sa fie
cat se poate de mic.
c) in timpul campaniei electorale pentru alegerile prezidentiale din anul 1996, presedintele in
exercitiu in acel moment - Ion Iliescu - i se adreseaza cu totul surprinzator lui Emil Constantinescu,
cel care va castiga alegerile spunandu-i: "domnule Ceausescu". De data aceasta mi se pare mai
dificil sa decelam care era curentul mental subiacent, dar nu este exclus ca acesta sa fi fost alcatuit
din sentimente de ostilitate, dar si de teama fata de contracandidatul sau, care, daca e sa ducem
speculatia mai departe, i-1 va fi amintit, prin anumite particularitati, pe defunctul presedinte
comunist.
d) in sfarsit, presedintele Emil Constantinescu, in momentul retragerii de la Cotroceni, dupa
alegerile din anul 2000, se adreseaza garzii militare, care-i prezenta onorul cu "la revedere",
contrazicand in felul acesta declaratiile sale anterioare ca se va retrage din politica, pentru ca prin
intermediul actului ratat isi anunta intentia ascunsa, poate si fata de sine, de a reveni la Cotroceni in
calitate de presedinte.
Trebuie precizat ca ipotezele referitoare la tendinta subiacenta, care a generat in fiecare caz in parte
perturbarea discursului, nu pot fi verificate in absenta asociatiilor autorilor respectivi, in momentele
urmatoare comiterii greselii. Totodata, aceleasi exemple constituie materialul concret care sa
permita o mai buna intelegere a definitiei actelor ratate.
Definitie: actele ratate sunt acte psihice care rezulta din interferenta a doua intentii: una constienta
si alta preconstienta sau inconstienta, prima constituind tendinta perturbata, in timp ce cealalta
reprezinta tendinta perturbatoare.
Observatii:
a. Nu este de mirare ca actul ratat a fost introdus in psihologie o data cu aparitia psihanalizei, fapt
subliniat in Introducere in psihanaliza, deoarece psihologia prefreudiana era o psihologie a
constiintei, pentru care fenomenele psihice inconstiente erau un nonsens, in masura in care psihicul
era identificat cu constiinta.
b. Freud nu rateaza nici o ocazie pentru a sublinia autonomia vietii psihice in raport cu somaticul.
Faptul ca actul ratat este considerat a fi un act psihic inseamna ca rezulta din alte acte psihice si nu
este produs de cauze organice. in acelasi timp, situarea sa pe palierul psihicului ii confera un sens:
dincolo de nonsensul aparent al continutului manifest, putem identifica o intentie, o tendinta.

a. Conditiile de existenta ale actului ratat

in Psihopatologia vietii cotidiene, carte pe care Freud o dedica in intregime studierii actelor ratate,
sunt expuse si comentate conditiile in care o disfunctie psihica poate fi inca tratata in categoria
actului ratat. Demersul are in primul rand scopul de a distinge patologia usoara, psihopatologia cea
de toate zilele, de patologia "grea", care face obiectul activitatii terapeutice a psihiatrilor si
psihoterapeutilor. in esenta identice, patologia vietii cotidiene si patologia in sens propriu nu sunt
identice din toate punctele de vedere. Primele trei conditii de existenta ale actului ratat, mentionate
de Freud, marcheaza tocmai astfel de deosebiri neesentiale.
- pentru a fi doar act ratat si nu si simptom nevrotic, de exemplu, o disfunctie psihica trebuie
sa aiba un caracter punctual, sa fie doar o tulburare de moment.
- disfunctia psihica in discutie isi merita numele de act ratat doar daca persoana care ii este
autor putea mai inainte realiza corect actul respectiv si-l poate realiza corect in orice moment.
- disfunctia psihica este act ratat doar daca cel care o sufera este capabil sa recunoasca
justetea observatiei care i-1 sesizeaza, ceea ce deosebeste actul ratat de simptomele psihotice, in
cazul carora nu exista constiinta perturbarii.
- a patra conditiei de existenta a actului ratat este, dupa Freud, refuzul autorului actului ratat,
constient de greseala sa, de a-i gasi un sens, atribuindu-l hazardului sau neatentiei. Trebuie sa
vedem in acest refuz o reactie de aparare in fata asumarii propriului inconstient, a carui manifestare
contrariaza in cele mai multe cazuri narcisismul nostru. "In mine nu pot exista asemenea tendinte",
ne spunem si preferam varianta explicativa, mult mai comoda, a interventie hazardului.

b. Teorii explicative prefreudiene

inainte ca Freud sa vada in actul ratat un fenomen cu sens, au existat in domeniile stiintei sau in
afara sa incercari de a-1 explica. Toate aceste incercari, dincolo de deosebirile dintre ele, au un
element comun, si anume privarea de sens a actului ratat.
b.1.Teoriile fiziologice si psihofiziologice
Conform acestor teorii, reprezentate printre altii si de celebrul Wundt, cauze fiziologice, cum ar fi
rau fizic general, tulburari de circulatie a sangelui sau psihofiziologice, cum ar fi oboseala, starea de
surescitare, distrag atentie de la activitatea constienta in curs (lectura, scriere, auditie etc.), ceea ce
produce actul ratat. Asadar, diminuarea concentrarii asupra desfasurarii unei activitati poate produce
perturbarea acesteia. O asemenea explicatie, ca si explicarea visului prin diminuarea activitatii
cerebrale in timpul somnului, exclude posibilitatea ca fenomenele respective sa aiba sens.
Critica lui Freud
- actele ratate apar si la persoane care nu sunt obosite, distrate, surescitate.
- performanta psihica nu este conditionata de concentrarea atentiei asupra actului respectiv. O
multime de acte automatizate se indeplinesc fara a necesita concentrarea atentiei. Pianistul versat
alege clapele potrivite in mod automat, in timp ce intreaga atentie se concentreaza la partitura. Dupa
cum se stie, reinvestirea cu atentie a unor activitati automatizate nu creste performanta, dimpotriva.
- exista cazuri in care concentrarea atentiei este inevitabila: in pofida eforturilor constiente pe
care le facem, nu ne putem aminti un nume propriu uitat.
- actul ratat poate fi sugerat, ceea ce, de asemenea, contrazice varianta producerii sale datorita
distragerii atentiei. Freud relateaza un caz in care, unui debutant intr-ale actoriei i se sugereaza la
repetitii ca in locul replicii "contabilul trimite inapoi sabia" (Schwert) sa rosteasca: "confortabilul isi
trimite inapoi calul" si intr-adevar la reprezentatie, replica a fost data in maniera sugerata.
Freud nu contesta contributia conditiilor psihofiziologice la producerea actului ratat. Dar ele nu sunt
cauze, nici macar conditii necesare, ci doar conditii favorizante. Cei care sustin rolul cauzal al
conditiilor psihologice se plaseaza intr-o pozitie tot atat de absurda cu a persoanei care, atacata de
hoti, pe intuneric si intr-un loc izolat, reclama la politie ca intunericul si locul izolat i-au furat
bunurile.
b.2. Teoriile fonetice
Reprezentantii acestor teorii, printre care se numarau filologul Wringer si psihiatrul Meyer,
sustineau ca actele ratate ar fi cauzate de relatiile fonetice dintre cuvinte (consonante, asonante),
excluzand orice posibilitate ca asemenea fenomene sa aiba sens. Pentru Freud, si in acest caz este
vorba doar de conditii favorizante si nu de cauze sau conditii necesare, factorii fonetici indica doar
calea pe care o urmeaza actul ratat. Nu este suficient, isi ilustreaza Freud ideea, sa am un drum in
fata mea pentru a ma angaja sa-1 parcurg. Pentru aceasta am nevoie de un motiv si de energia
necesara.
Exemplu dintr-o analiza contemporana
intr-un moment dificil al unei analize, psihanalistul face urmatorul act ratat: in loc sa-i comunice
analizandei ca proxima sedinta va avea loc "lunea urmatoare", ii spune "luna urmatoare". in acest
caz, asemanarea dintre "lunea" si "luna", deosebite doar prin vocala "e", nu reprezinta cauza actului
ratat, ci doar forma intamplatoare prin care s-a exprimat destul de clar dorinta analistului de a spatia
cat mai mult cu putinta sedintele cu respectiva analizanda.
b.3. Opinia comuna
Spre deosebire de vis, in cazul caruia opinia comuna s-a constituit intr-o adevarata "teorie" cu
indelungata traditie, teorie pe care Freud o apreciaza in mod deosebit, pentru ca atribuie visului un
sens, actul ratat nu a facut obiectul unui interes deosebit, pentru ca constituie perturbari de moment,
lipsite in cele mai multe cazuri de importanta practica. Psihanaliza, in schimb, se ghideaza dupa
principiul ca nu trebuie sa confundam importanta problemei cu importanta indicilor care ne-o
semnaleaza, caci indicii insignifiante conduc la probleme importante. Ca si criminologia,
psihanaliza fructifica pe deplin indiciile neinsemnate, in special in interpretarea viselor. Folosind
aceasta perspectiva si in alte domenii, cum ar fi abordarea artelor plastice, Freud a reusit sa ofere un
punct de vedere nou asupra statuii Moise a lui Michelangelo. Pozitia nefireasca a tablelor de legi nu
ar indica momentul culminant al furiei lui Moise in fata necredintei poporului sau, ci un moment
ulterior, in care Moise renunta la exteriorizarea spectaculoasa a gestului sau, pentru a impiedica
spargerea tablelor cu legi.
Cand acorda atentie actului ratat, opinia comuna il atribuie hazardului, ceea ce il priveaza de sens.
Aceasta fata a hazardului este combatuta cu fermitate si pe larg de Freud, pentru care in viata
psihica nu exista liber arbitru sau hazard, totul fiind determinat in mod strict, ,via r daca medierile
intre efect si cauza pot fi numeroase existenta hazardului este admisa de Freud doar in lumea
exterioara.
Demonstratia lui Freud, careia ii consacra un capitol in Psihopatologia vietii cotidiene, nu se
limiteaza la actele ratate, ci inglobeaza si alte fenomene asemanatoare. in cazul actelor ratate,
impresia ca s-ar datora hazardului vine din faptul ca fortele determinante se afla in preconstient sau
inconstient, zone care scapa temporar sau permanent controlului constiintei. in clasificarea actelor
ratate, vom putea proba in fiecare caz in parte prezenta si natura factorului determinant.
Printre fenomenele psihice considerate a sta sub semnul hazardului se numara si alegerea aleatorie
de numere sau nume. Caracterul aleatoriu este, dupa Freud, o simpla impresie, asa cum o dovedeste
experimentul unui student citat de intemeietorul psihanalizei. Studentul la medicina, care dorea sa
verifice teoria lui Freud, o roaga pe mama sa sa spuna un numar la intamplare. Numarul ales este
79. Asociatiile mamei in legatura cu numarul respectiv arata ca, in subsidiar, aceasta se gandea la o
frumoasa palarie pe care o vazuse in vitrina unui magazin. Pretul era de 158 de marci, adica dublul
cifrei alese "la intamplare". Gandul preconstient care a dus la alegerea deloc intamplatoare a
numarului 79 era cu aproximatie urmatorul: "daca palaria ar fi costat jumatate, adica 79 de marci,
atunci as fi cumparat-o".
Un alt fenomen cu aura misterioasa, al carui determinism ar parea sa tina mai curand de
suprasenzorial sau mai bine zis suprapsihic este fenomenul de deja vu. Una din pacientele lui Freud,
in varsta de 37 de ani, a relatat in analiza ca la varsta de 12 ani si jumatate, in timpul unei vizite pe
care o facea unei prietene la tara, a avut senzatia inconfundabila ca a mai fost candva acolo.
Senzatia s-a produs nu numai cand a intrat pentru prima data in gradina, ci si cand a intrat in casa,
mobilierul si ordinea in care se succedau camerele parandu-i-se cunoscute.
Circumstantele in care s-a petrecut vizita ne conduc spre un determinism psihic incontestabil. in
timpul vizitei a aflat ca fratele mai mic al gazdei era grav bolnav. Cu cateva luni in urma, fratele
mai mic al actualei paciente fusese, la randul sau, grav bolnav (de difterie), atat de grav, incat sora
sa trebuise sa fie indepartata de acasa pentru a o impiedica sa asiste la un probabil deces. Dupa
insanatosirea surprinzatoare a fratelui, primul drum al pacientei a fost tocmai vizita la casa de la tara
a prietenei sale. Aici gaseste o situatie asemanatoare, situatie care ar fi trebuit sa-i aminteasca ce a
simtit in acele zile fata de boala fratelui ei. Acest lucru nu se produce, pentru ca respectivele
amintiri sunt refulate. in acele momente si-a dorit ca fratele ei sa moara pentru a ramane copil unic.
Dupa Freud, aceasta dorinta nu a fost niciodata constienta sau a fost refulata, dupa insanatosirea
fratelui. in loc de a-si aminti de dorintele ei vinovate, viitoarea pacienta are impresia ca a mai vazut
candva casa si gradina. Dupa Freud este vorba de o deplasare a rememorarii de la dorintele refulate,
la casa si gradina si, deci, de o falsa recunoastere.

c. Clasificarea actelor ratate

Freud grupeaza actele ratate in trei categorii, in functie de trei criterii diferite:
c.1. Primul criteriu il constituie relatia dintre tendinta perturbata (constienta) si tendinta
perturbatoare (preconstienta sau inconstienta) sau, mai precis spus, raportul de forte dintre cele
doua.

- Prima subgrupa a acestei categorii contine acele acte ratate in care tendinta perturbatoare
inlocuieste complet tendinta perturbata.
Exemplu: Este cazul actului ratat, facut de presedintele senatului din Viena lui Freud, care, vrand sa
deschida sedinta, rosteste surprinzatoarea propozitie "declar sedinta inchisa", tradandu-si astfel, fara
echivoc, lipsa de disponibilitate pentru activitatile din ziua respectiva.
In aceeasi situatie se afla si primul-ministru Nicolae Vacaroiu, care, cu ocazia discursului sau de
investitura, spune in loc de "nici un efort nu este prea mare pentru tara, contrariul, si anume: "nici
un efort nu este prea mic". Aceasta subgrupa a primei categorii ilustreaza cat se poate de concludent
ca, din perspectiva inconstientului, actul ratat este un act reusit: tendinta subiacenta, reprimata, isi ia
pe deplin revansa, manifestandu-se integral in planul discursului.
- A doua subgrupa reuneste acele acte ratate, in cazul carora, din intalnirea celor doua tendinte,
rezulta un compromis mai mult sau mai putin lizibil.
De exemplu un act ratat dintr-o analiza contemporana. Analizanda vorbea despre incapatinarea sa si,
dorind sa foloseasca cuvantul "obstinatie", a rostit "obstinenta". Acest hibrid provine din intalnirea
dintre "obstinatie" si "abstinenta". Asa cum au aratat asociatiile in marginea actului ratat, curentul
mental subteran, care dubla discursul, continutul lui era legat de perioada de abstinenta sexuala pe
care o traversa in acea perioada, cu destul disconfort.
c.2. A doua clasificare a actului ratat de care ne vorbeste Freud utilizeaza drept criteriu natura
activitatii constiente perturbate. in functie de acesta, vor exista tot atatea subgrupe, cate activitati
perturbate. in continuare vom trece in revista doar cateva tipuri de acte ratate din aceasta categorie.
- rostirea gresita constituie un subgrup cu extrem de numeroase exemple. Dintre acestea, prezentam
actul ratat facut de Stekel, unul dintre primii discipoli ai intemeietorului psihanalizei. Acesta ii
saluta pe doi pacienti ai sai folosind numele celuilalt: "Buna ziua, domnule Peloni!" in loc de "Buna
ziua domnule Ascoli!" Tendinta subterana care se satisfacea prin acest act ratat era de a se pune in
valoare fata de fiecare dintre cei doi, aratandu-le astfel ca este un psihoterapeut vestit, pe care il
solicitau numerosi pacienti veniti din strainatate.
- scrierea gresita. Particularitatea acestei subgrupe de acte ratate consta in faptul ca eroarea ramane
materializata in scris, ceea ce o face mai usor demonstrabila.
Exemple:
Printre insemnarile lunii septembrie a anului respectiv, Freud gaseste data de 20 octombrie, ceea ce
constituie o greseala de scriere de tipul anticipatiei. Freud explica perturbarea, prin interventia unei
dorinte - dorinta ca pacienta care-si anuntase venirea pe 20 octombrie sa fi venit mai devreme, in
septembrie, cand se afla refacut dupa vacanta si avea putini pacienti.
A1 doilea exemplu demonstreaza ca uneori actele ratate pot avea o semnificatie practica majora.
Este vorba despre un medic care prescrie acelasi medicament in doze de zece ori mai mari la trei
doamne in varsta. Dupa Hitschmann, de la care Freud preia exemplul, greseala de (pre)scriere este
provocata de gandurile si sentimentele medicului pentru mama sa. De ani de zile traia in aceeasi
casa cu mama sa si cu fratele mai mic, fapt care constituia o piedica in calea relatiilor sale erotice.
De aici provenea dorinta de a-si elimina mama, pe care a vazut-o in fiecare dintre cele trei femei in
varsta.
- uitarea de nume sau intentii. Opinia comuna a sesizat, fara sa aiba in spate o teorie psihologica,
faptul ca uitarea unui nume sau uitarea unei intentii, cum ar fi, de exemplu, aceea de a merge la o
intalnire, semnifica ostilitatea si dezinteresul fata de persoanele respective.
Freud ne ofera in aceeasi Psihopatologia a vietii cotidiene un exemplu interesant si convingator:
Aflandu-se intr-un compartiment de tren cu un tovaras de calatorie cultivat, intemeietorul
psihanalizei constata ca acesta omite cuvantul "aliquis" dintr-un citat latin. Dupa ce companionul de
calatorie produce numeroase asociatii, Freud ajunge la concluzia ca omisiunea se datoreaza
ingrijorarii provocate de eventualitatea ca prietena tovarasului de calatorie sa fi ramas insarcinata.
Absenta ciclului menstrual reprezentata prin cuvantul aliquis (fara lichid) anticipa un eveniment
neplacut, preocupant in preconstient, asa incat, parca pentru a influenta realitatea in sensul dorit,
cuvantul care trimitea la evenimentul nedorit a fost eliminat.
- pierderea de obiecte este si ea un "simptom" bine reprezentat in cadrul psihopatologiei vietii
cotidiene, fiind provocata de o intentie preconstienta sau inconstienta.
Exemple (Freud).
Un barbat primeste de la cumnatul sau o scrisoare in care-1 mustra in termeni severi: "De altfel nu
am nici timp si nici nu doresc sa incurajez superficialitatea si lenea ta". A doua zi si-a pierdut stiloul
primit in dar de la respectivul cumnat. Freud interpreteaza pierderea ca un semn al faptului ca nu
mai voia sa-i datoreze nimic. insa ar mai fi posibila o interpretare, si anume, ca pierzand stiloul
primit in dar de la cumnat, domnul in discutie elimina un obiect care i-ar fi adus mereu aminte de
jignirea suferita.
A1 doilea exemplu este semnificativ din mai multe puncte de vedere. in primul rand este vorba de
pierderea de obiecte. Murindu-i mama, o doamna din Viena si-a propus sa respecte doliul pana la
capat. Totusi, cu putin inainte de expirarea perioadei de doliu se lasa convinsa de insistenta unui
grup de prieteni si isi cumpara bilet la un spectacol de teatru, care se anunta extrem de interesant.
Ajunsa la teatru, in ziua spectacolului, constata ca a pierdut biletul, ceea ce inseamna ca intentia de
a tine doliul pana la capat, desi refulata, s-a impus in cele din urma pe calea indirecta a actului ratat.
in al doilea rand, acesta este singurul exemplu din scrierile lui Freud de dinainte de 1920, in care
intemeietorul psihanalizei accepta existenta unui continut refulat nepulsional, tinand de valorile
culturale. Cu alte cuvinte, nu numai instinctualul, pulsionalul neacceptat cultural (raul) poate face
obiectul refularii, ci si anumite norme culturale (binele). in acest fel, Freud anticipeaza culturalismul
american, care sustine ca refularea este activa fata de orice continut psihic, in functie de situatie si
moment, daca acesta este sursa de conflict.
c.3. A treia clasificare are drept criteriu complexitatea actului ratat. in functie de acest criteriu,
actele ratate pot fi multiple, caz in care avem de-a face cu un singur act ratat, sau complexe, caz in
care este vorba de o suita de acte ratate, provocate de aceeasi motivatie.
Exemple: Din ultima categorie face parte actul ratat multiplu al unui tanar care devine membru al
unei asociatii literare in speranta ca in felul acesta va reusi sa-si puna in scena o piesa de teatru.
Imediat ce a primit asigurari ca piesa de teatru va fi reprezentata, a inceput "sa uite" sa se mai duca
la sedintele respectivei asociatii literare. Simtindu-se culpabil, s-a hotarat sa se duca vinerea
urmatoare. Ajuns la sediul asociatiei, a constatat cu surprindere ca usile erau incuiate. Si-a dat
seama ca in loc de vineri, se dusese sambata, ceea ce reprezinta al doilea act ratat.
Intr-un alt exemplu, furnizat tot de Freud, autorul unor acte ratate succesive alimentate de aceeasi
motivatie, este o doamna care isi insoteste cumnatul, un pictor vestit, la Roma, unde urma sa
primeasca din partea comunitatii germane o medalie antica de aur. Trebuind, ulterior decernarii, sa
se intoarca in tara, doamna constata ca "din greseala" a luat medalia cu ea. isi anunta cumnatul
telegrafic, angajandu-se sa-i trimita medalia a doua zi. in momentul in care se pregatea sa mearga la
posta pentru expediere, constata ca nu gaseste medalia. Cele doua acte ratate au aceeasi motivatie, si
anume dorinta inconstienta de a pastra medalia.

Semnificatia actului ratat pentru psihoterapia psihanalitica

Datorita faptului ca, in majoritatea cazurilor, prin intermediul actelor ratate se exprima tendinte
preconstiente, profunzimea cunoasterii psihologice oferite prin analizarea acestora este redusa in
raport cu cea oferita de analiza visului, care permite accesul la dorintele inconstiente din prima
copilarie. Pe de alta parte, atuul actului ratat in raport cu visul este ca se produce nemijlocit in
timpul orei de terapie, ceea ce face ca intre producerea si analiza sa sa nu se intercaleze un timp mai
lung sau mai scurt, care sa permita modificarea materialului. Calea de a ajunge la tendinta
perturbatoare este asocierea libera in marginea continutului manifest, ceea ce conduce, din aproape
in aproape, la motivatia subiacenta. Dupa Freud, aceasta motivatie este de regula alcatuita din
tendinte neacceptate cultural (agresive, sexuale, de autoafirmare), condamnate de educatia morala.
Manifestarea lor mai mult sau mai putin directa ne convinge de faptul ca nu suntem stapani nici
macar in propria noastra lume interioara, constiinta fiind perturbata in activitatile sale de forte pe
care le controleaza mai mult sau mai putin bine, uneori fiind chiar redusa la tacere, cum se intampla
in cazul actelor ratate, in care tendinta perturbatoare se exprima integral.

PRINCIPALELE MANIFESTARI ALE INCONSTIENTULUI: VISUL

In locul casei de la Bellevue, unde intemeietorul psihanalizei a facut, pe 24 iulie 1895, Visul
interpretat pentru prima data in maniera psihanalitica, undeva pe un deal din marginea Vienei se afla
un obelisc care imortalizeaza evenimentul. Pe placa acestui monument sta scris: "Aici i s-a
dezvaluit doctorului Sigmund Freud, la 24 iulie 1895, secretul visului". Aceasta inscriptie este
preluata integral dintr-o scrisoare adresata de Freud prietenului sau Fliess, la 12 iunie 1900, in care
autorul isi exprima scepticismul cu privire la recunoasterea peste timp a meritelor sale de
intemeietor al onirologiei moderne. Scepticism infirmat, in mod surprinzator, de catre urmasi.

Teorii prefreudiene despre vis

Ca si in cazul actului ratat, conceptia psihanalitica despre vis a fost precedata de cel putin doua
grupuri de teorie. Modul in care Freud se raporteaza, in documentata "Introducere" de 100 de pagini
la Interpretarea viselor (1900), la aceste teorii este extrem de semnificativ pentru psihanaliza.
a. Teoriile somatice
Aceste teorii vad in vis un fapt organic rezultat din diminuarea activitatii creierului in timpul
somnului. Pe de o parte, acesta separa psihicul omului de lumea exterioara, iar pe de alta parte,
micsoreaza numarul legaturilor intrapsihice si saraceste materialul folosit. Gradul diminuarii
activitatii psihice din starea de veghe determina gradul de indepartare a visului de realitate.
Absurditatea visului indica indepartarea maxima de realitate. Dupa Freud, exponentul cel mai
proeminent al acestui tip de teorie este Binz, care vedea in vis un fapt organic, "intotdeauna inutil,
adesea morbid".
Desi acest tip de teorie domina mentalitatea stiintifica a sfarsitului de secol XIX si desi medicul
Freud fusese format in spiritul acestei mentalitati, cele mai multe critici ale intemeietorului
psihanalizei vizeaza tocmai teoriile somatice. Principala obiectie adusa de Freud este ca o astfel de
teorie nu poate explica functia visului. De asemenea, problema interpretarii visului nu se pune
pentru aceste teorii.
b. Teoriile populare si romantice
Freud considera visul un fenomen psihic, adica un fenomen dotat cu sens. Astfel, in Antichitate
visul era considerat a fi purtatorul unui mesaj divin. Visul era vehicolul comunicarii dintre oameni
si lumea zeilor. O alta varianta a teoriilor populare atribuie visului o valoare profetica: din vis putem
afla ce ni se va intampla in viitor.
Una din particularitatile asociate de istoria culturii curentului romantic este interesul si pretuirea
acordate visului. Si la romantici regasim ideea ca visul este un fenomen cu sens. Astfel, Novalis
subliniaza valoarea compensatorie a visului in raport cu viata diurna: "visul este un antidot
impotriva regularitatii, monotoniei vietii; visul este jocul liber al imaginatiei; ...cu siguranta am
imbatrani mai repede fara vise".
In al doilea rand, Freud apreciaza teoriile populare despre vis deoarece acestea propun metode de
interpretare a visului. Daca visele au un sens, atunci nu trebuie sa ne lasam dusi in eroare de faptul
ca adesea ele par de neinteles, obscure, absurde. Pentru astfel de cazuri, foarte frecvente de altfel,
teoriile populare propun un set de tehnici de interpretare, care permit accesul la sensul visului
dincolo de fatada confuza sau absurda. Onirologia populara a elaborat, conform cercetarii lui Freud,
doua metode principale de interpretare: metoda simbolica si metoda descifrarii.
In esenta, metoda simbolica se caracteriza prin urmatoarele:
- considera visul ca pe un intreg;
- cauta sa inlocuiasca acest intreg prin alt intreg inteligibil si analog.
Exemplu:
Interpretarea pe care o da, in Biblie, Iosif visului Faraonului. Sapte vaci grase dupa care urmeaza
sapte vaci slabe, care le devoreaza pe primele = sapte ani de foamete in tara Egiptului, care vor
distruge surplusul creat de sapte ani de prosperitate.
Deficientele metodei simbolice
- desi utilizarea metodei simbolice este incununata de succes in anumite cazuri, limitele ei sunt
clare, din punct de vedere psihanalitic:
- visele ininteligibile ii sunt inaccesibile;
- nu exista o tehnica de interpretare, rolul esential jucandu-1 inspiratia, intuitia autorului
interpretarii. Utilizarea metodei simbolice este o arta netransmisibila, care tine de aptitudinile
individuale ale talmacitorului de vise.
Spre deosebire de metoda simbolica, metoda descifrarii procedeaza prin descompunerea visului in
elementele componente, pe care le "traduce" cu ajutorul unui dictionar de simboluri -
binecunoscutele "carti de vise". Conform conceptiei care sta la baza metodei descifrarii, visul este
un fel de scriere cifrata, care poate fi descifrata daca te afli in posesia cifrului respectiv. Contributia
interpretului consta in a reuni intr-un intreg cu sens toate sensurile partiale obtinute prin traducerea
elementelor visului cu ajutorul unui dictionar de simboluri onirice. in Introducerea la Interpretarea
viselor, Freud da cateva exemple de echivalari de acest tip: daca in visul meu apare elementul
"scrisoare", in cartea de vise el este tradus prin "suparare"; aceeasi carte de vise traduce
"inmormantare" ca simbol pentru logodna.
Metoda de interpretare a viselor din psihanaliza este mai aproape de metoda descifrarii in sensul ca,
la fel ca aceasta din urma, descompune visul in elementele componente, pe care le interpreteaza
separat. Diferenta consta in modalitatea interpretarii. Cartile de vise folosite de metoda descifrarii
nu ofera nici o garantie de obiectivitate, fiind elaborate arbitrar. in acelasi timp, circula intr-una si
aceeasi cultura mai multe carti concurente de vise, nici una dintre ele nejustificand echivalarile pe
care le contine. Pe de alta parte, metoda descifrarii, care apeleaza la dictionare de simboluri, nu
acorda nici o importanta aspectului individual al sensului visului. Visului meu sau visului
dumneavoastra i se aplica aceeasi grila de interpretare, netinandu-se seama de diferentele
considerabile dintre noi. Psihanaliza face dreptate tocmai acestui aspect personal, interpretand
elementele visului pe baza asociatiilor pe care le produce pacientul (anlizandul, clientul), in legatura
cu elementele visului.

Conceptia freudiana asupra visului

Ceea ce deosebeste in mod esential conceptia freudiana a visului de teoriile populare, cu care
impartaseste ideea ca visul are un sens accesibil interpretarii, este sursa sa si in acest caz teoria
freudiana a fost construita pe baza experientei psihoterapeutice. Recomandandu-le pacientilor sa-i
comunice asociatiile lor legate de simptome, Freud a constatat ca acestia relatau adesea vise. Astfel,
Freud a invatat de la pacientii sai ca visul isi poate gasi locul pe traseul psihic care conduce de la o
idee maladiva la o amintire a trecutului indepartat. Asemeni simptomului nevrotic, visul are un sens,
nu este o excrescenta inutila si fara sens a somaticului, ci un fenomen psihic produs de jocul fortelor
psihice. La sensul visului se poate ajunge daca visul este tratat ca un simptom, daca pacientul
produce asociatii in marginea elementelor sale, pe care le comunica psihanalistului. Ca si
simptomul, visul isi are originea in inconstient. Pentru Freud, visul este calea regala de acces la
inconstient.
Definitie:
visul este, asemenea actului ratat, un fenomen psihic de compromis, care satisface in acelasi timp
doua tendinte contradictorii: dorinta de a dormi, care tine de sistemul preconstient - constient, si
dorinta inconstienta sau refulata, de natura instinctuala. Visul permite o satisfacere deghizata a
dorintei instinctuale inconstiente, asa incat somnul sa nu fie perturbat.

Continutul manifest si continut latent

Analiza oricarui vis prin intermediul asociatiei libere in cadrul psihanalizei conduce la concluzia
existentei a doua dimensiuni: continutul manifest si continutul latent.
Prin continut manifest se desemneaza imaginile, ideile, sentimentele pe care visatorul le pastreaza
in minte in momentul in care se trezeste sau si le poate aminti. Altfel spus, continutul manifest este
fateta constienta a visului, care poate fi comunicata.
Particularitatile esentiale ale continutului manifest sunt, dupa Freud, urmatoarele:
- caracterul lacunar (intre elementele textului care alcatuieste continutul manifest legaturile sunt
incomplete, ceea ce creeaza pentru visator si observatorul din exterior impresia de text cu omisiuni);
- majoritatea viselor pe care le producem noi, adultii, sfideaza logica dupa care ne ghidam in starea
de veghe. Visul ne-a obisnuit cu o lume in care este posibil orice, care se ghideaza dupa alta logica
decat viata constienta;
- ca o consecinta a primelor doua caracteristici, continutul manifest este de obicei ininteligibil. Fara
sa apelam la interpretare, nu-1 putem intelege;
- continutul manifest este uneori lipsit de orice nuanta afectiva, neutru din punct de vedere
emotional.
La continutul latent nu se poate ajunge decat in cadrul psihanalizei, prin intermediul interpretarii.
Prin urmare, continutul latent este totalitatea semnificatiilor desprinse de analiza. Mai concret, este
vorba de: resturi diurne, amintiri si dorinte din copilarie, impresii corporale, aluzii la situatia
transferentiala. incercarile pe care le veti face sau pe care le-ati facut deja, de a interpreta propriile
vise sau visele colegilor, reprezinta, fara indoiala, un exercitiu interesant, captivant chiar, dar ale
carui sanse de a atinge continutul latent sunt reduse, tocmai pentru ca se produc in afara procesului
psihanalitic.
Caracteristicile continutului latent constituie inversul caracteristicilor continutului manifest. Spre
deosebire de continutul manifest care este lacunar si, in aceasta masura, falsificator, continutul
latent este complet si veridic; continutul latent este logic si inteligibil, viata afectiva fiind pe deplin
prezenta in cadrul sau.

Travaliul visului si interpretarea

Continutul manifest si continutul latent constituie in esenta acelasi continut exprimat in doua
limbaje diferite. Trecerea de la limbajul coerent, afectiv al ideilor latente ale visului la limbajul
incifrat al continutului manifest, inaccesibil pentru constiinta visatorului sau a observatorului
profan, se face prin intermediul travaliului visului Acesta consta dintr-o seama de procedee si
procese psihice care determina modificarile de formatare, care ascund continutul latent pentru a
permite continuarea somnului. Interpretarea este demersul invers travaliului visului: interpretarea
realizata de psihanalist deconstruieste, demasca, descifreaza deformarile impuse gandurilor visului
de travaliul visului.
Observatie:
Deoarece inconstientul este o dimensiune psihica prezenta si la oamenii "sanatosi", nu numai la cei
"bolnavi" (nevrotici), orice produs al activitatii psihice umane, nu doar actul ratat sau visul, vor fi
marcate mai mult sau mai putin de participarea inconstientului. De aici rezulta ca aceste produse,
chiar daca vor fi produse ale culturii (morala, arta, religie), vor fi structurate, asemenea actului ratat
sau visului, pe doua niveluri (continut manifest si continutul latent). Procedeele travaliului visului
vor fi active si in producerea operelor literare, de exemplu, care vor transmite, alaturi de mesajul
constient, si din mesaj subliminal (inconstient), accesibil doar printr-un travaliu de interpretare,
identic in esenta cu interpretarea visului. in cursul dedicat simptomului nevrotic va exista un capitol
in care incerc sa demonstrez ca in vis, simptom sau opera literara, continutul inconstient este
acelasi.
Visul despre injectia Irmei - primul vis interpretat psihanalitic
Oricat de putin profunda poate parea astazi interpretarea pe care o da Freud propriului vis despre
injectia facuta Irmei, semnificatia visului respectiv si a interpretarii sale raman considerabile,
constituind unul din momentele fondatoare ale psihanalizei. Pentru prima data Freud are revelatia ca
sensul visului consta in realizarea unei dorinte. Aceasta idee va face cariera datorita capodoperei lui
Freud Interpretarea viselor, publicata in 1900. Lacunele interpretarii lui Freud vor fi completate de
continuatorii sai, care vor scoate la suprafata noi sensuri ascunse ale visului.
Irma este pseudonimul sub care Freud o prezinta pe una din pacientele sale preferate. in vacanta de
vara a anului 1895, cand este produs visul, tratamentul aplicat de Freud obtinuse anumite succese
partiale (disparuse angoasa isterica), nu insa si "toate simptomele somatice". indoielile lui Freud
sunt activate de vizita unui prieten mai tanar, care o vizitase pe Irma la tara si care, la intrebarea lui
Freud despre starea sanatatii Irmei, da un raspuns iritant: "Ii merge bine, dar nu foarte bine". Freud
vede in acest raspuns un repros, care ar fi exprimat mai curand nemultumirea rudelor pacientei. in
aceeasi seara, intemeietorul psihanalizei revede notele cazului si alcatuieste o prezentare pe care
intentiona s-o supuna atentiei lui Joseph Breuer, care, in vis, apare ca doctor M., drept justificare.
Peste noapte produce visul pe care il analizeaza pe 12 pagini in Interpretarea viselor. in continuare,
citam doar acea parte din continutul manifest al visului, care contine realizarea uneia dintre
dorintele lui Freud. Cea mai usor de recunoscut.
In vis, Irma este diagnosticata ca avand o infectie, confirmata si de doctorul M. Finalul visului
aduce si explicatia acestei situatii. Citat din visul lui Freud: "Prietenul Otto i-a facut nu demult,
cand nu se simtise bine, o injectie cu o solutie de propil, propilena... acid propionic...
trimetilamina... Asemenea injectii nu se fac cu atata usurinta... Probabil ca nici seringa nu era
curata". Cu alte cuvinte, nu Freud este vinovat pentru starea in care se afla Irma, ci Otto, care i-a
facut o injectie nepotrivita, in conditii improprii. Visul il razbuna pe Freud, atribuindu-i prietenului
Otto, care paruse ca ii reproseaza vindecarea incompleta a Irmei, cauza suferintei acesteia, si anume
o manevra medicala gresita. Concluzia lui Freud, devenita intre timp istorica, este ca "el (visul)
infatiseaza lucrurile conform dorintei mele; continutul sau este realizarea unei dorinte, iar motivul
sau, o dorinta".
Dorinta in vis
Pe buna dreptate veti spune ca nu este suficient un singur vis, si inca unul personal, pentru a elabora
o teorie general-valabila asupra visului. Freud este de aceeasi parere si, pe parcursul celor 600 de
pagini ale Interpretarii viselor, isi propune sa verifice ipoteza pe care i-a furnizat-o visul despre
injectia facuta Irmei. Rezultatul este pozitiv, ceea ce-1 determina pe Freud sa sustina ca orice vis are
ca sens realizarea unei dorinte, realizare care este mai directa sau mai deghizata, in functie de natura
dorintei. Dorintele pe care visul le prezinta ca realizate sunt de mai multe tipuri, dar decisiva pentru
formarea visu1ui este dorinta infantila refulata (inconstienta).
Ca si teoria despre etiologia sexuala a nevrozelor, teoria freudiana despre vis a fost supusa, in mai
multe randuri, contestarilor, ceea ce a dus la restrangerea valabilitatii ei, dar nu la respingerea totala.
Primul care a contestat valabilitatea generala a teoriei lui Freud a fost Carl Gustav Jung. Alaturi de
visele prin intermediul carora se realizeaza, deghizat, o dorinta inconstienta, acesta admite vise care
exprima simbolic, dar nu deghizat, deformat, continuturi ale inconstientului colectiv (arhetipale).
De asemenea, in psihanaliza contemporana exista autori pentru care sensul visului poate fi altceva
decat realizarea de dorinte. Cea mai superficiala si mai transparenta dorinta care se poate satisface
pe cale onirica este dorinta diurna (actuala), acceptata de Eul visatorului, dar care, din cauza unor
circumstante exterioare nefavorbile, nu a putut fi realizata. O astfel de dorinta devine, conform
primei teorii freudiene despre psihic, preconstienta.
Exemple:
a. visele de tip infantil, care pot fi intalnite si la adulti, mai ales in situatii limita (expeditiile in
tinuturi polare) nu sunt altceva decat dorinte diurne, frustrate de conditiile diurne si realizate oniric.
Astfel, conductorul unei expeditii polare povesteste ca el si ceilalti membri ai expeditiei, siliti sa
manance putin si monoton, visau invariabil in timpul noptii mese copioase, munti de tutun,
bucuriile caminului;
b. O a doua categorie de dorinta pe care visul le poate exprima ca realizate sunt dorintele fiziologice
activate in timpul somnului: sete, foame, dorinte sexuale. Abordand aceasta categorie, Freud insista
asupra rolului acestor vise in continuarea somnului. Din acest motiv, le numeste vise de comoditate.
Deosebirea fata de prima categorie consta in momentul declansarii dorintei: visele din prima
categorie satisfac dorinte aparute in timpul zilei, in timp ce visele din a doua categorie, dorinte care
apar in timpul noptii.
Exemple:
Visul despre satisfacerea setei in timpul somnului permite continuarea somnului daca intensitatea
dorintei nu este extrema. Un alt vis de comoditate, care pare sa fie destul de frecvent, este cel in
care visam ca ne aflam deja la scoala, facultate sau locul de munca, ceea ce ne permite sa ne
continuam somnul. Visele erotice fac si ele parte din aceasta categorie. Cineva relateaza un astfel de
vis in care accentul nu cade atat asupra aspectului fizic al relatiei, cat asupra faptului ca era
indragostit de femeia cu care facea dragoste. Dorinta sa era de a se indragosti.
c. A treia categorie de dorinte pe care visul le poate satisface reprezentandu-le ca realizate o
constituie dorintele diurne neacceptate de eu si refulate, impinse in inconstient. in timpul noptii,
aceste dorinte revin si se pot realiza oniric in forme mai mult sau mai putin transparente.
Exemple:
Unei simpatice si vesele doamne din vremea lui Freud i se solicita parerea, de catre o prietena mai
tanara in legatura cu logodnicul acesteia. Desi considera ca barbatul respectiv este un om comun,
fara valoare, "un om de duzina", simpatica doamna nu a ezitat sa-1 prezinte prietenei sale in lumina
cea mai favorabila. Noaptea a visat ca i se punea aceeasi intrebare si ca raspundea in conformitate
cu parerea sa reala.
d. In sfarsit, cea mai importanta categorie de dorinte care se satisfac halucinatoriu in vis o reprezinta
dorintele infantile. Acestea nu pot depasi in forme directe, nemodificate, perimetrul inconstientului.
Ele ar fi, dupa Freud, asemenea titanilor din mituri, care au fost zdrobiti de zeii invingatori sub
muntii pe care i-au rostogolit asupra lor, fara sa fi fost omorati. Tresaririle lor mai zguduie si astazi
muntii. Dorintele infantile inconstiente la care ajunge cu regularitate analiza viselor realizata in
psihanaliza, dorinte de natura sexuala sau agresiva, sunt decisive pentru formarea viselor. Dorintele
constiente nu pot produce un vis decat daca reusesc sa mobilizeze o dorinta inconstienta
asemanatoare, care s-o intareasca, sustine Freud.
Exemple:
Visele despre moartea rudelor celor mai apropiate, moarte insotita de afecte dureroase, realizeaza
dorinte inconstiente sever condamnate cultural, care isi au originea in copilarie. in astfel de vise se
exprima fie sentimentele ostile legate de rivalitatea infantila dintre frati si surori, fie rivalitatile cu
parintii din perioada oedipiana. Una din pacientele lui Freud face urmatorul vis: "Multi copii, toti
fratii, surorile, verisorii si verisoarele visatoarei alergau pe o pajiste. Dintr-o data s-au transformat in
pasari si au zburat". La prima vedere, continutul manifest nu are nici o legatura cu dorintele
infantile ale visatoarei de a-si elimina concurentii. O asociatie a pacientei legata de vis arata ca
tocmai despre astfel de dorinte este vorba. Cand nu avea decat patru ani, pacienta a intrebat un adult
din anturajul ei despre ce se intampla cu copiii care mor. Raspunsul a fost: se transforma in pasari si
apoi in ingeri.
Dificultati ale teoriei freudiene despre vis ca realizare a unei dorinte
Doua tipuri de vise par a se abate de la ideea ca visele reprezinta realizarea unei dorinte. Mai intai
este vorba de ceea ce Freud numeste "visele de pedepsire", insotite de o mai mult sau mai putin
marcata neplacere, in timp ce visele in care dorintele sunt realizate halucinatoriu sunt insotite de
placere sau sunt neutre emotional. De fapt, sustine Freud, si aceste vise reprezinta realizarea unei
dorinte inconstiente, dar ea nu tine de Se, de instanta instinctelor, ci de Supraeu, de instanta
interdictiilor culturale, care impune o pedeapsa pentru anumite dorinte neacceptate cultural.
Exemplu:
Intr-o analiza contemporana, pacientul, un barbat tanar, extrem de inteligent si performant in plan
profesional, dar tot atat de fragil afectiv, viseaza ca pe un testicol ii aparuse o infectie. Pentru a
scapa de ea se ducea la doctor, care urma sa i-o extirpe. Interpretarea pacientului, care avea o
indelungata experienta analitica, a fost ca visul era legat de un eveniment real, care se petrecuse cu
doua saptamani in urma. Atunci ii aparuse in locul respectiv un cos mare, care ulterior se retrasese
si lasase in urma un chist. Visul ar exprima dorinta lui constienta de a scapa de respectivul chist.
Interpretarea analistului: visul exprima, in situatia transferentiala, dorinta pacientului ca analistul sa-
1 pedepseasca (sa-1 castreze-opereze in zona testiculelor), pentru dorintele sale incestuoase, asa
cum se intamplase in copilarie in plan imaginar, tatal fiind atunci autorul ratiunii punitive.
In al doilea rand, este vorba de cosmar, vis caracterizat de prezenta unei puternice angoase, care, in
situatia cand intensitatea sa atinge cote inalte, provoaca trezirea. in acest caz este vorba nu numai de
neplacere ca provocata de angoasa, ci si de trezire, care contrazice flagrant ideea lui Freud despre
vis ca gardian al somnului. Angoasa si trezirea care insotesc anumite vise sunt, afirma intemeietorul
psihanalizei, tot mijloace, desi extreme, de a impiedica dorinta interzisa, care tine de inconstient, de
a patrunde in constient. Ele sunt, asemenea incifrarii continutului latent, mijloace folosite de
cenzura in functie de intensitatea dorintei. Prima masura, impusa de cenzura, atunci cand dorinta
inconstienta este favorizata in dauna dorintei de a dormi, este de a introduce in vis ideea ca tot ceea
ce se intampla nu este decat un vis, adica ireal. Abia ulterior se apeleaza la angoasa si se produce
cosmarul. Sentimentul de frica pe care-1 traim in timpul visului este provocat de forta dorintelor
noastre refulate, care tind sa patrunda in planul constiintei.
Ca exemplu mentionez visele de efractie. Foarte frecvent, analizandu-le, dar nu numai ele, ci si
persoane care nu sunt in analiza, relateaza vise in care un raufacator incearca sa patrunda in locuinta
lor, ceea ce si reusesc uneori, caz in care urmaresc victima cu un cutit sau cu un pistol. Astfel de
vise sunt insotite de o puternica angoasa. Dorinta neacceptata si angoasanta este de obicei dorinta de
a avea relatii sexuale, uneori violente (viol), dorinta neacceptata de cenzura. in ultima instanta,
cenzura apeleaza la trezire pentru a impiedica dorinta inconstienta de a patrunde in constiinta.
Cenzura, spune Freud, se comporta asemenea paznicilor din vechile orase, care aveau misiunea de a
indeparta toate sursele de zgomot pentru a asigura somnul cetatenilor, dar nu ezita sa-i trezeasca
daca pericolul este considerabil.
Clasificarea viselor in functie de raportul dintre continutul manifest si continutul latent
a. prima categorie a acestei clasificari o reprezinta visele la care continutul manifest si continutul
latent coincid total sau in mare parte. Ceea ce inseamna ca intre cele doua continuturi nu se
interpune travaliul visului. Astfel de vise sunt caracteristice pentru copiii de varste foarte mici, dar
pot aparea si la adulti in anumite circumstante. Mai sunt cunoscute si sub denumirea de vise de tip
infantil. Pentru Freud, importanta lor consta, in primul rand, in faptul ca demonstreaza cu
incontestabila claritate ca esenta visului consta in realizarea unei dorinte. Astfel de vise realizeaza
dorinte constiente trezite in timpul zilei dar nesatisfacute, datorita unor piedici conjuncturale. in
timpul noptii, visul transforma propozitiile optative in imagini de satisfacere: "daca plimbarea ar fi
durat mai mult!", "daca as fi mancat toate ciresele", "daca as fi mare!", devin realitati.
Exemple:
O fetita de doi ani este pusa la dieta din cauza unui deranjament stomacal, pentru ca, in dimineata
zilei respective, vomitase. Raul fiind provocat de capsuni, i se interzisese acest aliment. Noaptea
viseaza ca mananca tarte cu capsuni, capsuni. (Freud)
O fetita de trei ani si trei luni, care facuse o plimbare cu vaporul, care i s-a parut mult prea scurta,
asa incat la coborarea din vapor a izbucnit in plans, a visat in noaptea urmatoare o interminabila
plimbare cu vaporul.
O fetita de patru ani, innopteaza la o matusa unde doarme intr-un pat disproportionat de mare.
Viseaza in schimb ca doarme intr-un pat mult prea mic. Astfel realizeaza una din cele mai puternice
dorinte ale copilariei, si anume dorinta de a fi mare. E posibil ca aceasta dorinta sa fi fost activata de
patul imens in care a trebuit sa doarma.
b. A doua categorie, care deriva din criteriul relatiei dintre continutul manifest si continutul latent,
contine visele in care continutul manifest si continutul latent nu coincid, intre ele interpunandu-se
travaliul visului.
Din aceasta categorie fac parte majoritatea viselor de tip adult, care sunt, fie vise clare, coerente, dar
care ne uimesc prin lipsa lor de legatura cu situatia reala (visele care figureaza moartea unei rude
apropiate, fara ca in realitate sa existe temei pentru aceasta), fie vise in aparenta lipsite de sens,
incoerente, absurde.

Travaliul visului
Pentru formarea visului decisive sunt constituirea gandurilor latente ale visului si transformarea lor
in continut manifest. Acest ultim aspect da continut travaliului visului in sens strict. Principala
caracteristica a travaliului visului este absenta caracterului creator: travaliul visului reprezinta doar
o operatie de traducere in limbajul continutului manifest. Procesele care asigura aceasta traducere
sunt: condensarea, deplasarea, figurabilitatea, elaborarea secundara.
a. Condensarea
Daca definim condensarea din punctul de vedere al rezultatului, atunci actiunea sa cea mai evidenta
consta intr-o prescurtare a continutului manifest in raport cu continutul latent. in timp ce continutul
manifest are doar cateva randuri, continutul latent dezvaluit de analiza se poate intinde pe pagini
intregi. Prescurtarea nu se realizeaza prin rezumare, pentru ca una si aceeasi idee latenta poate fi
reprezentata de mai multe elemente ale continutului manifest. O reprezentare grafica a relatiilor
dintre elementele continutului latent si elementele continutului manifest ar putea arata in felul
urmator:
Continut manifest: El + E2 + E3

Continut latent: el e2 e3 e4 e5 e6 e7
Din punctul de vedere al modalitatii de realizare, condensarea consta in inlocuirea mai multor
lanturi asociative printr-o singura reprezentare, aflata la intersectia lor. Energia psihica aferenta
respectivelor lanturi asociative este preluata de reprezentarea care le inlocuieste.
Desi actiunea condensarii este mai evidenta in vis, nu este vorba despre un proces specific visului.
Am intalnit-o in cazul actului ratat si o vom regasi in cazul simptomului si al cuvantului de spirit.
Mai mult decat atat, condensarea este o particularitate a functionarii proceselor psihice inconstiente
fiind unul din mijloacele folosite datorita interventie cenzurii (Supraeu).
In ceea ce priveste modalitatile de realizare ale condensarii, ele pot fi reduse la doua: utilizarea
asemanarii si a contrarietatii intre elementele visului. Cel mai adesea, condensarea se realizeaza pe
baza asemanarilor intre elementele continutului latent. Astfel, Irma, personajul principal din visul
despre injectia facuta Irmei este reprezentanta mai multor persoane feminine din viata lui Freud,
paciente, fiica si sotia sa, asa cum in viata politica un deputat sau un senator reprezinta multimea
oamenilor care i-au dat votul. Nu numai o persoana, ci si o tema poate deveni "punct nodal" al unui
vis, reprezentand alte teme conexe.
De acest tip este visul despre "monografia botanica" facut de Freud. Continutul manifest este
urmatorul: "Am scris o monografie despre o specie de plante (nedeterminata). Cartea se afla in fata
mea si tocmai o rasfoiesc, privind o plansa colorata. Exemplarul contine si un specimen uscat al
plantei". Elementul cel mai pregnant al visului, numit de Freud "monografie botanica", condenseaza
o multime de elemente din continutul latent: o impresie diurna (in ziua respectiva vazuse in vitrina
unei librarii o monografie despre specia ciclama"); referirea la lucrarea dedicata de Freud cocainei;
de aici gandul la doctorul Konigstein, care a contribuit la aceasta lucrare etc. Iata trei din elementele
reprezentate de monografia botanica.
Figurile compozite din vise sau produsele mitologice (centaurul, cerberul) sunt realizate reunind
trasaturile a doua sau mai multor persoane, pe baza uneia sau mai multor trasaturi comune. Doctor
M. din acelasi vis despre injectia facuta Irmei, vorbeste si actioneaza ca J. Breuer, dar arata si
schiopateaza asemenea fratelui mai mare al lui Freud. Paloarea si faptul ca amandoi nu au fost de
acord cu Freud intr-o anumita privinta constituie trasaturile comune.
Visul unei femei numita Maria ilustreaza condensarea pe baza de contrarii: purta o ramura cu flori,
asemanatoare cu aceea a ingerului din anumite tablouri cu Buna Vestire, ceea ce simboliza Inocenta.
Florile sunt insa albe asemanatoare cameliilor, ceea ce reprezinta o aluzie la doamna cu camelii,
adica la contrariul inocentei.
Exemplu sintetic:
Continutul manifest al visului facut de o tanara analizanda intr-o analiza contemporana este extrem
de concentrat, ceea ce indica o masiva interventie a condensarii: "Bunica mea adormise in mijlocul
unei gramezi de pastai de fasole". Elementul din continutul manifest "bunica", punctul nodal al
acestui vis, trimite mai intai la o amintire din copilarie, cand visatoarea, aflandu-se la casa de la
mama acesteia, a vrut sa culeaga o pastaie de fasole de pe un arac din vie. Sub frunzele vitei de vie
se afla incolacit un sarpe. in felul acesta, pastaia de fasole s-a asociat cu sarpele, care este un simbol
falic universal. O alta amintire "condensata" in personajul "bunica" se refera la o fotografie (sau o
scena?) in care aceasta statea intr-o gramada de pastai de fasole. Tot bunica o reprezinta pe visatoare
nu numai datorita rudeniei de sange, dar si datorita relatiei cu boabele de fasole, respectiv pastailor
de fasole. Boabele sunt continute de pastai. Elementul diurn, declansator al visului, este faptul ca
dupa ce a facut dragoste cu prietenul ei, acesta adoarme pentru cateva secunde. Visatoarea comenta:
"Era fie prea obosit, fie pe deplin satisfacut. Atunci am simtit din nou ca-1 domin".
Dorinta visului, legata de elementele de mai sus si realizata pe deplin, vizeaza sa compenseze o
insatisfactie sexuala: mai intai insatisfactia superficiala ca asemenea scene de dragoste se produc
foarte rar si, apoi, insatisfactia profunda care trimite la dorinta de penis. Si-ar putea domina mai
bine partenerul si orice partener daca ar dispune de o gramada de penisuri, si nu de unul singur, ca
acesta.
b. Deplasarea
In timp ce actiunea condensarii asupra continutului latent produce comprimarea acestuia, actiunea
deplasarii consta in schimbarea intensitatii reprezentarilor: ceea ce in continutul latent era accentuat,
important, devine in continutul manifest neinsemnat, lipsit de intensitate, sau lipseste, accentul fiind
preluat de alte reprezentari legate de primul, si invers, ceea ce in continutul latent este lipsit de
importanta, capata in continutul manifest un relief deosebit. Deplasarea este o rasturnare, o
inversare a valorilor psihice, afirma Freud.
Asemenea condensarii, deplasarea poate fi mai usor identificata in vis, dar actioneaza in orice
produs al inconstientului, inclusiv in cazul simptomelor nevrotice. Dupa Laplanche si Pontalis,
teoria deplasarii presupune ipoteza unei energii libere, apte sa se detaseze de reprezentari si sa
circule de-a lungul lanturilor asociative. In vis, deplasarea lucreaza in favoarea cenzurii. Deplasarea,
care actioneaza impreuna cu condensarea si celelalte procedee ale travaliului visului, are un rol
decisiv in crearea aspectului obscur al visului. Visele in care nu intervine deplasarea sunt clare si
inteligibile.
Exemple:
In visul despre "monografia botanica", accentul continutului manifest cade asupra aspectului
"botanic", in timp ce, in continutul latent importante sunt aspecte ale relatiilor dintre colegi. De
asemenea, in visul despre bunica adormita in gramada de pastai de fasole, continutul manifest
ascunde complet elementele esentiale ale continutului latent - sentimentul de frustrare sexuala si
dorinta de penis - punand in prim-plan aspecte indiferente.
c .Figurabilitatea
in Interpretare viselor, Sigmund Freud considera luarea in considerare a figurabilitatii drept o
varianta a deplasarii. in timp ce prima varianta, care poate fi considerata deplasarea in sens strict,
consta in inlocuirea unei reprezentari prin alta, "figurabilitatea" se refera la inlocuirea expresiei
abstracte a unui gand al visului printr-o imagine mai ales vizuala decat alte cuvinte, este vorba
despre trecerea dintr-un limbaj in altul. Importanta pe care o are posibilitatea de a gasi un
corespondent concret, imagistic, pentru formarea visului deriva din faptul ca visul este un fenomen
regresiv. Este vorba dupa Freud, de o tripla regresie: topica (fenomenele se apropie de extremitatea
perceptiei), temporala (se realizeaza intoarcerea la formatiunile psihice mai vechi, respectiv la
scenele infantile inregistrate vizual), formala: modurile de expresie evoluata, verbale, sunt inlocuite
cu cele primitive (imagini vizuale). inlocuirea expresiilor abstracte prin expresii concrete contribuie
substantial la aspectul absurd, incomprehensibil al continutului manifest. Si in felul acesta sunt
servite interesele cenzurii. Concret, luarea in considerare a figurabilitatii opereaza in felul urmator:
dintre diferitele ramificatii ale principalelor ganduri ale constientului latent, vor fi preferate cele
apte de o prezentare vizuala.
Exemple:
Deoarece exemplele pe care le da Freud in Interpretarea viselor sunt extrase din vise relativ
complicate si si-ar pierde relevanta in afara contextului oniric amplu, dificil de redat, vom alege
pentru exemplificare experimentul lui Herbert Silberer, citat tot de Freud (in editia din 1914).
Acesta a constatat ca in stare de oboseala, in faza premergatoare somnului, se intampla ca anumite
ganduri sa fie inlocuite prin imagine. Fenomenul a fost numit de Silberer "autosimbolizare".
Procesul poate fi reprodus experimental:
a) Gandul de a inlocui, intr-un articol, un pasaj necizelat a produs imaginea autorului slefuind o
bucata de lemn.
b) Experimentatorul pierde firul intr-o inlantuire de ganduri. incercarea de a-1 regasi este zadarnica.
in plan vizual, situatia a aparut sub forma unei scrieri din care au disparut ultimele randuri.
In experienta psihoterapiei psihanalitice este un fapt frecvent ca trasaturile psihice pe care
analizandul le atribuie analistului sa fie reprezentate in visele sale prin trasaturi fizice: statura inalta,
constitutie atletica, forta fizica.

Utilizarea simbolurilor
Si folosirea simbolurilor in vis constituie o varianta a deplasarii, in masura in care simbolizarea face
parte dintre modalitatile de reprezentare indirecta. Specificitatea simbolizarii in raport cu alte forme
de reprezentare indirecta consta in constanta legaturii dintre elementul simbolizat, care tine de
continutul latent, si simbolul care face parte din continutul manifest. Simbolurile onirice pot fi
individuale, generale sau universale. Psihanaliza freudiana acorda o deosebita importanta
simbolurilor individuale, la a caror descifrare se ajunge pe baza asociatiilor analizandului, simboluri
valabile doar pentru o singura persoana. Ca exemplu, fara indoiala socant, dar cu atat mai
concludent, de simbol individual, poate functiona asocierea, caracteristica unui analizand, intre
pescuit si masturbare, pe care va trebui s-o recunoasteti ca fiind intr-adevar singulara. Realizata cu
ocazia unei partide de pescuit solitare, care 1-a inspirat la masturbare, respectiva asociere aparea
frecvent in vise. Ori de cate ori visa ca pescuieste, pescuitul simboliza o dorinta sexuala interzisa.
Nu numai dorintele autoerotice, dar si cele homosexuale, de exemplu.
Freud a recunoscut si existenta simbolurilor universale, fara sa dezvolte o teorie ampla a lor. Carl
Gustav Jung a fost psihanalistul care a acordat un rol central simbolurilor universale, pe care le-a
numit simboluri arhetipale. Acestea fac parte din teoria despre inconstientul colectiv, despre care
voi vorbi in ultima parte a anului. Pentru a reveni la Freud, convingerea despre existenta
simbolurilor universale a dobandit-o tot pe baza experientei de psihoterapie psihanalitica. in analiza
viselor din cadrul terapiei apar simboluri in marginea carora pacientul nu poate produce asociatii.
Cauza nu este rezistenta pacientului, ci imposibilitatea efectiva de a furniza asociatii. Astfel de
simboluri preexista experientei individuale. Freud a numit astfel de simboluri "mute", tocmai pentru
ca nu produc asocieri. La sensul unor asemenea simboluri se poate totusi ajunge apeland la
comparatia cu produse culturale inrudite cu visul, cum ar fi basmele, miturile, proverbele, cuvinte
de spirit, limbajul poetic sau chiar limbajul comun. Prin aceasta idee, Freud prefigureaza "metoda
amplificarii practicata de Jung, prin care acesta stabilea caracterul arhetipal al anumitor simboluri.
Apelul la comparatia simbolurilor onirice cu simbolurile culturale deosebeste psihanaliza de cartile
populare de simboluri, in care echivalentele sunt stabilite arbitrar.
Din punctul de vedre al utilizarii viselor in terapia psihanalitica, Freud pledeaza pentru o imbinare a
utilizarii simbolurilor individuale cu cele universale, prioritatea revenind primelor.
Exemple de simboluri universale:
Dintre exemplele numeroase din Interpretarea viselor le-am ales pe cele mai caracteristice
psihanalizei freudiene:
a) imparat, imparateasa, rege, regina reprezinta parintii visatorului, in timp ce print, printesa,
simbolizeaza visatorul sau visatoarea.
b) Cutitul, pumnalul, umbrela, bastonul sau pestele, melcul, soarecele, pisica, dar in special sarpele
constituie simboluri falice.
c) Cutiile, casetele, dulapurile, sobele, pesterile, navele, precum si toate receptaculele simbolizeaza
corpul femeii, caracterizat de functia receptiva si reproductiva.
d) Potecile abrupte, scarile, faptul de a urca sau cobori scara simbolizeaza actul sexual.
e) in vis, castrarea este reprezentata simbolic prin: calvitie, taierea parului, pierderea unui dinte,
decapitarea. Apararea fata de castrare este simbolizata in vis prin aparitia obiectelor falice. Poate cel
mai sugestiv simbol de acest tip este soparla, care este un animal capabil sa isi regenereze coada,
dupa ce a pierdut-o.
Observatie:
Predominanta simbolurilor sexuale printre simbolurile universale este explicata de Freud ca
reminiscenta a unei limbi originare, care, initial, s-ar fi dezvoltat in legatura cu necesitatea
comunicarii in plan sexual, ulterior extinsa si asupra activitatii de munca a oamenilor
e. Elaborarea secundara
Asa cum sugereaza termenul folosit de Freud, este vorba de un timp secund al travaliului visului,
care se aplica asupra rezultatelor condensarii, deplasarii, luarii in considerare a figurabilitatii.
Efectele elaborarii secundare constau in adaugiri sau remanieri. Scopul urmarit este de a da visului
un aspect mai coerent, asemanator cu cel al unei reverii. Rezultat al activitatii cenzurii, elaborarea
secundara intervine in momentele premergatoare trezirii sau in timpul relatarii visului. Visele sau
pasajele de vis clare indica interventia elaborarii secundare, in timp ce visele sau pasajele
ininteligibile, obscure, tradeaza esecul elaborarii secundare. Acest procedeu, care este activ nu
numai in vis, ci si in produse psihopatologice, cum ar fi fobiile, obsesiile, delirurile (in special
paranoice), corespunde nevoii mintii omenesti de coerenta, inteligibilitate.
Functia visului: dorinta si cenzura
Dupa Freud, functia visului este de a fi gardianul somnului, in al carui spatiu se dezvolta tocmai in
acest scop. Pentru a-si realiza functia, visul absoarbe si prelucreaza toate excitatiile interne si
externe, capabile sa intrerupa somnul. Dintre excitantii externi cei mai frecventi se mentioneza
zgomotele, lumina foarte puternica, mirosurile, iar dintre cei interni, durerea, nevoile fiziologice
(setea, foamea, nevoia de a urina, nevoia sexuala), interese psihice persistente, dorinte actuale sau
dorinte infantile refulate. Din toti acesti stimuli, visul produce o halucinatie, de obicei vizuala, apta
sa satisfaca atat dorinta de a dormi proprie sistemului preconstient - constient (Eului din a doua
teorie despre psihic), cat si dorinta inconstienta, de natura instinctuala. Visul permite manifestarea
deghizata a dorintei inconstiente, asa inca somnul sa poata continua.
Un exemplu extrem de sugestiv despre capacitatea visului de a prelucra excitantii externi il
constituie ceea ce Rank a numit visul "bonei franceze". Este vorba de opt imagini dintr-un ziar
umoristic maghiar, care infatiseaza tot atatea secvente ale unui vis. Prima scena reprezinta prima
reactie la stimulul care ar trebui sa produca trezirea; la solicitarea copilului care exprima nevoia de a
urina; visul inlocuieste camera cu strada. A doua scena il prezinta pe copil urinand, ceea ce permite
continuarea somnului. Cum stimulul nu se opreste, visul foloseste mijloace simbolice asiguratoare,
care sa permita continuarea somnului: urina de copil se transforma intr-un curs de apa, din ce in ce
mai amplu, pe care pot circula ambarcatiuni din ce in ce mai mari. Abia ultima secventa prezinta
trezirea bonei care se arata in sfarsit dispusa sa-si faca datoria.
Un rol decisiv in protejarea somnului il joaca prelucrarea dorintei inconstiente de catre travaliul
visului, care actioneaza in folosul cenzurii si al dorintei de a dormi. Cand cenzura esueaza, protectia
somnului se realizeaza prin modalitatile paradoxale ale angoasei si trezirii (cosmarul). in general,
dorintele inconstiente sunt dorinte blamabile din punct de vedere social, etic si estetic. in aceste
dorinte se exprima egoismul fara limite al visatorului. Mai concret, este vorba, dupa Freud, de
dorinte sexuale condamnate cultural, al caror obiect poate fi nu numai sotia/sotul
prietenului/prietenei, dar si rudele cele mai apropiate, frati, surori, parinti (dorintele incestuoase) sau
persoane de acelasi sex (dorinte homosexuale). De asemenea, dorintele de natura agresiva se pot
exprima oniric in forme incifrate: ura, dorinta de razbunare, dorinta de a-i elimina pe rivali, chiar
daca fac parte din categoria persoanelor celor mai apropiate (visele despre moartea rudelor
apropiate).
Justifica oare dezvaluirea de catre psihanaliza a laturii intunecate a omului, a acestor dorinte pe care
constiinta morala le poate aprecia ca monstruoase, acuzatia care i s-a adus freudismului ca ar fi o
disciplina denigratoare a naturii umane, acuzatie adusa atat de fascism, cat si de comunism?
Contraargumentele la aceasta acuzatie sunt doua:
a) psihanaliza dezvaluie umbra omului, dar nu neaga existenta dimensiunii sale luminoase;
b) psihanaliza nu exalta fortele obscure din psihicul uman, nu recomanda trairea lor;
Constientizarea dorintelor inconstiente creeaza premisele pentru sublimarea energiei care le
corespunde, pentru utilizarea acestei energii in scopuri inalt valorizate social si cultural.
Cenzura, careia, asa cum am vazut, ii revine un rol important in formarea visului, consta, in esenta,
in normele culturale (sociale, etice, estetice) interiorizate de subiect, in special in prima copilarie.
Cenzura se manifesta nu doar in producerea continutului manifest din continutul latent, ci si in
anumite fenomene caracteristice psihoterapiei psihanalitice. Pe de o parte, trebuie sa recunoastem
interventia cenzurii in refuzul visatorului de a asocia in marginea elementelor visului, iar pe de alta
parte, in respingerea interpretarii psihanalistului.
Actiunea cenzurii in vis este conditionata de natura dorintei si natura cenzurii. Ea va fi cu atat mai
pronuntata, cu cat dorintele sunt mai blamabile si cenzura mai severa.

Interpretarea visului in psihanaliza contemporana

Fata de perioada inceputurilor psihanalizei, cand interpretarii visului ii revenea o importanta de
prim ordin (multe din analizele efectuate de Freud constau, mai curand, in interpretarea viselor
produse de pacient), psihanaliza contemporana, datorita imbogatirii considerabile a experientei
clinice si a teoriei, a restrans considerabil rolul interpretarii viselor. Principalele surse de informatii
despre inconstientul pacientilor le constituie astazi analiza transferului si analiza contratransferului.
Pe de alta parte, conceptia freudiana despre functia visului ca realizare de dorinte a fost imbogatita
cu aspecte noi.
Inca din 1913, Adler a atras atentia asupra valorii prospective (nu doar regresive) a visului si a
rolului sau in rezolvarea problemelor. La randul sau, Jung, prin teoria viselor "mari" arhetipale, a
introdus ideea despre functia de autoexprimare a visului, care este simbolica in mod natural, fara sa
presupuna deghizarea si deformarea. Aceste inceputuri au fost dezvoltate de autori importanti, cum
ar fi Erickson si Kohut, ceea ce a presupus si o reconsiderare a semnificatiei continutului manifest,
care nu mai este privit ca o coaja nefolositoare, care trebuie aruncata pentru a putea ajunge la
continutul latent, care reprezinta miezul. Astfel, Kohut vorbeste despre visele care exprima starea
sinelui, in care continutul manifest exprima reactia partilor sanatoase ale sinelui la schimbarile
nelinistitoare (pericol de dezintegrare). De acest tip sunt anumite vise de zbor.
Inca din anii '60 a inceput un dialog al teoriei psihanalitice cu cercetarile de neurofiziologie axate pe
tema visului, cu speranta posibilitatii de a ajunge la o teorie sintetica. Dupa psihanalistul german
Wolfgang Mertens, etapa sperantelor a fost urmata de dezamagire, deoarece progresele in
neurobiologia somnului si viselor nu pot furniza nici un instrument pentru a explica sensul
individual al visului.
Aplicatie a tehnicii de interpretare a visului la fenomenele culturale
Relatia dintre psihanaliza si produsele culturii este biunivoca: nu numai miturile, arta, religia,
basmele contribuie la stabilirea simbolurilor onirice universale, de exemplu, ci si psihanaliza poate
contribui la o intelegere mai profunda a produselor culturii, utilizand mai sus
numitul simbolism oniric. Una din cele mai reusite ilustrari pentru ultima situatie o ofera Freud in
eseul "Motivul alegerii casetei".
Scena alegerii dintre trei casete din "Negutatorul din Venetia" de Shakespeare contine un element de
neinteles fara interventia psihanalizei. Frumoasa si inteleapta Portia va lua de barbat, conform
hotararii tatalui sau, pe cel care va alege dintre cele trei casete (de aur, de argint, de plumb), pe cea a
atribuirii in care se afla portretul Portiei. Contrar asteptarilor noastre, cei care au ales caseta de aur
si de argint s-au exclus. Castigatorul este Bassanio, care alege caseta de plumb. Fiecare pretendent a
tinut un discurs, in care a elogiat metalul ales. Prima interventie psihanalitica a lui Freud consta in a
remarca faptul ca discursul lui Bassanio a sunat fortat. Daca personajul lui Shakespeare ar fi pacient
de psihanaliza, am fi indreptatiti sa afirmam ca in spatele unui asemenea discurs se ascund motive
tainuite, sustine Freud.
A alege intre trei casete echivaleaza cu a alege intre trei femei, deoarece caseta simbolizeaza, in
calitate de cavitate, vaginul si femeia. Aceasta e a doua interventie psihanalitica a lui Freud. Motivul
alegerii intre trei casete este preluat de Shakespeare din mitologie, unde mereu este aleasa cea de a
treia: pastorul Paris o alege pe Afrodita, care era cea de a treia competitoare, fiul de imparat din
basmul "Cenusareasa" o prefera pe cea de a treia sora etc. insusi Shakespeare mai utilizeaza motivul
o data, in "Regele Lear", cand batranul rege trebuie sa aleaga intre trei femei. Printre calitatile
acestei femei, asupra careia cade de obicei alegerea, intalnim, alaturi de perfectiunea fizica si
morala, o calitate aparte, pe care Freud o denumeste generic "mutenie". Portia e simpla, discreta
asemenea plumbului. Cordelia, pentru a zabovi inca la Shakespeare, refuza manifestarile
zgomotoase si se tine de o parte. Cenusareasa se ascunde, dar a se ascunde echivaleaza cu a nu
vorbi. Afrodita nu este rezervata in mitul originar, dar capata aceasta trasatura in libretul piesei
"Frumoasa Elena" de Offenbach, unde tace.
Intre simbolurile onirice inventariate de psihanaliza, mutenia simbolizeaza moartea. Atunci, cea de
a treia este o moarta, moartea insasi, zeita mortii (Atropos), cea de a treia dintre Moire. Daca
demersul freudian este corect, carui fapt se datoreaza metamorfoza din productiile culturale, unde
ea apare ca zeita iubirii, frumoasa si intleapta la superlativ?
Raspunsul la aceasta intrebare constituie cea de a treia interventie psihanalitica a lui Freud.
Imaginarul uman refuza sa accepte faptul ca omul este o fiinta intru moarte si, pentru a modifica in
aparenta conditia umana, apeleaza la reprezentarea prin contrariu, procedeu care apare in vis, dar si
in alte produse ale inconstientului. Zeita mortii apare ca zeita a iubirii, fatalitatea mortii, ca alegere
libera. Deformarile de tip oniric nu sunt perfecte, nu pot ascunde originile de la care s-a plecat:
alegerea trebuie sa cada intotdeauna asupra celei de a treia, ceea ce indica inevitabilitatea mortii,
pentru ca altfel se ajunge la nenorocire, ca in "Regele Lear". Tudor Vianu, altfel destul de retinut
fata de psihanaliza, apreciaza in mod deosebit aceasta interpretare a lui Freud, considerand ca
reveleaza sensuri nebanuite ale dramei shakespeariene.

Principalele manifestari ale inconstientului: simptomul nevrotic

Faptul ca am inceput enumerarea principalelor manifestari ale inconstientului cu actul ratat nu
trebuie sa va sugereze ca este vorba de ordine cronologica in abordarea manifestarilor
inconstientului. Freud ar fi inceput cu actele ratate, ar fi continuat cu visul, studiului simptomului
revenindu-i cel de al treilea loc. in realitate, in cronologia cercetarii produselor inconstientului,
primul loc revine simptomului nevrotic, caruia ii urmeaza visul si actul ratat. Inversarea a fost
impusa de necesitatile expunerii, incepand cu actul ratat si visul, fenomene accesibile observatiei si
autoobservatiei curente.
Asemenea actului ratat sau visului, simptomul nevrotic este un fenomen cu sens, chiar daca sensul
este de cele mai multe ori ascuns, inconstient. intrucat psihanaliza este in primul rand o psihoterapie
— descoperirea inconstientului in acceptie contemporana s-a bazat pe experienta psihoterapeutica,
innoirile teoretice ulterioare pornind si ele de la un nou material clinic —, ideea ca simptomul
nevrotic este un fenomen cu sens, adica un fenomen psihic, are o semnificatie deosebita pentru
statutul psihanalizei. Spre deosebire de psihiatria epocii (Kraepelin), pentru care orice disfunctie
psihica avea un substrat organic, fiind in fond o boala a creierului, Freud scoate nevroza din campul
somaticului si o reaseaza pe terenul psihicului si al psihologiei. in acelasi timp, psihanaliza iese din
cadrul medicinei, devenind cel mult o disciplina paramedicala. Asa se explica si pozitia lui Freud in
disputa legata de problema practicarii psihanalizei de catre nemedici. Nu numai ca intemeietorul
psihanalizei a fost favorabil psihanalistilor nemedici, disponibili prin formatie pentru dimensiunea
psihica si spirituala, dar a considerat si ca formatia biologica a medicilor poate constitui uneori un
obstacol in practicarea psihanalizei.
Ca si in cazul actului ratat si visului, factorul somatic detine pentru simptomul nevrotic un rol
secundar. Ideea poate fi ilustrata concludent prin notiunea de "disponibilitate somatica". Exprimarea
simbolica a conflictului psihic in conversia isterica "alege" un anumit organ care, datorita
particularitatilor sale innascute sau dobandite pe parcursul istoriei individuale, devine apt pentru
aceasta exprimare a tendintelor sexuale reprimate. Dupa Otto Fenichel, autorul tratatului Teoria
psihanalitica a nevrozelor, ale carui doua volume insumeaza aproximativ 900 de pagini, alegerea
zonei somatice afectate de conversie este determinata de mai multi factori:
a) Natura fixatiilor inconstiente. Astfel, o persoana cu fixatii orale va dezvolta simptome orale, asa
cum se intampla cu Dora, pacienta lui Freud, care isi localizeaza simptomele — afonie, tuse — in
zona aparatului fonator, pentru ca in copilarie fusese o adevarata "sugatoare", exercitand sustinut si
prelungit zona orala.
b) Particularitatile anumitor organe determinate constitutional sau de catre o boala. Dupa Fenichel,
un miop va dezvolta, in cazul unei imbolnaviri isterice, tulburari vizuale.
c) Un alt factor care poate influenta localizarea conversiei este situatia in momentul in care s-a
produs refularea: "Organele cele mai active in perioada respectiva sau cele care au constituit sediul
celor mai puternice tensiuni sunt cele mai apte sa exprime astfel de tulburari", scrie Fenichel (voi.
I). Ca exemplu ofera urmatorul caz: o pacienta care suferea de dureri abdominale reproducea astfel
durerile de apendice resimtite in copilarie, care il determinasera pe tatal ei sa-i arate o tandrete
deosebita. Durerile varstei adulte exprimau dorinta de a beneficia de tandretea paterna, precum si
frica de operatia care le-a succedat in copilarie.
Sensul simptomului nevrotic
Ca si in cazul visului sau actului ratat, sensul simptomului nu se ofera de la sine, ci este obtinut prin
interpretarea continutului manifest in care este incifrat. La fel ca actul ratat sau visul, simptomul
nevrotic este o formatiune de compromis in care se infrunta si se satisfac simultan tendinta interzisa
(care, dupa Freud, este intotdeauna de natura sexuala) si apararea impotriva acestei tendinte. Desi
Freud subliniaza identitatea structurala dintre simptomul nevrotic si fenomene psihice ale vietii
cotidiene, deci "normale" sau "sanatoase", el nu pierde din vedere diferentele care exista intre ele.
In timp ce psihopatologia vietii cotidiene (actul ratat), de exemplu, afecteaza pasager functii psihice
neesentiale, simptomul nevrotic perturba durabil functii psihice vitale, cum ar fi simtul realitatii,
capacitatea de relationare sociala, ceea ce se repercuteaza negativ asupra performantei profesionale.
La toate aceste diferentieri se adauga suferinta care insoteste in diferite grade simptomul nevrotic.
Suferinta psihica si fizica despre care putem spune ca ilustreaza cat se poate de concludent valentele
patogene ale inconstientului.
In ceea ce priveste fortele care se infrunta in conflictul nevrotic, Freud a sustinut constant ideea unei
etiologii sexuale, ceea ce inseamna ca sexualitatea reprezinta, intr-o forma sau alta, elementul
indispensabil. intr-o prima incercare de a explica psihogeneza nevrozei, Freud elaboreaza, intre
1895 si 1897, teoria seductiei. Conform acesteia, nevroza ar fi cauzata de un abuz sexual real
petrecut in istoria personala a pacientelor, experienta care ulterior este uitata (refulata), fara ca
datorita acestui fapt sa devina ineficienta psihic. Freud ajunge la aceasta teorie pe baza relatarilor
pacientelor sale de la sfarsitul secolului XIX, relatari care contineau invariabil marturii de acest tip
si care s-au dovedit in parte simple fictiuni.
Dupa 1897, Freud renunta la teoria seductiei, pe care o inlocuieste treptat cu teoria sexualitatii
infantile, asociata cu teoria fantasmei si a realitatii psihice. Daca in teoria seductiei, sexualitatea era
impusa copilului din exterior de catre adult, teoria sexualitatii infantile afirma caracterul endogen al
sexualitatii inca de la nastere. Freud constata, folosind mai multe surse de informatie, printre care
sexologia vremii, dar in primul rand propria experienta psihoterapeutica, prezenta activitatilor
sexuale in primii ani de viata ai individului uman. Aceste activitati, spre deosebire de sexualitatea
adultului, nu urmaresc reproducerea, ci placerea ca scop in sine. Aceste activitati se alimenteaza din
surse diverse numite de Freud "zone erogene" si parcurg o evolutie in timp. Cea mai importanta
dintre fazele dezvoltarii psiho-sexuale pentru aparitia nevrozei este considerata a fi "stadiul genital",
cand se dezvolta si se rezolva "complexul Oedip". Freud 1-a numit "complexul central al nevrozei".
Asa cum indica si numele, este vorba de un ansamblu de dorinte amoroase (incestuoase) si ostile
fata de parinti, mai precis de dorinte sexuale fata de parintele de sex opus si de rivalitate si ura fata
de parintele de acelasi sex. Asa cum complexul Oedip reprezinta culmea dezvoltarii sexualitatii
infantile, depasirea sa reprezinta incununarea eforturilor de prelucrare culturala a instinctelor si
dorintelor pe care acestea le alimenteaza.
De modul in care individul parcurge complexul Oedip depinde "alegerea" nevrozei sale viitoare.
Pentru isterie sunt considerate caracteristice fixatiile oedipiene (si orale), iar ca mijloc de aparare,
refularea, in timp ce pentru nevroza obsesionala, fixatiile in stadiul sadic-anal (imediat anterior
stadiului falic) si regresia. Indiferent care este punctul de localizare, fixatia intr-unul din stadiile
sexualitatii infantile este considerata drept o conditie esentiala pentru aparitia nevrozei adultului.
Tot atat de importanta este considerata frustrare afectiva si sexuala in anii maturitatii sau, altfel
spus, esecul sentimental si sexual. O astfel de frustrare produce regresia pana la punctul de fixatie
infantila a libidoului, ceea ce reactiveaza conflictele copilariei, care se rezolva in simptome.
Nevroza este o disfunctie specific umana, deoarece omul e singura fiinta care traieste in cultura,
ceea ce impune restrictii tendintelor sale naturale. Mai precis, interzicerea incestului, care poate fi
constatata in orice cultura, chiar si in cele mai primitive, constituie semnul distinctiv al omului in
raport cu restul lumii vii. Nevroticul este, dupa Freud, o persoana care n-a reusit sa realizeze pe
deplin trecerea de la natura la cultura, care ramane suspendat intre natura si cultura, simptomele sale
exprimand tocmai aceasta oscilatie.
Inhibitiile sexualitatii: impotenta si frigiditatea
Dupa Otto Fenichel, inhibitiile sexualitatii reprezinta simptomele nevrotice cele mai frecvente,
prezente in toate tipurile de nevroza. Prin intermediul lor se exprima in mod pregnant apararea fata
de anumite tendinte sexuale. Individul atins de aceste simptome considera in mod inconstient ca
activitatea sexuala este periculoasa. Apararea, care impune evitarea actului sexual, mobilizeaza
dimensiunea fiziologica. Astfel, impotenta "este o perturbare fiziologica, provenind din actiunea
defensiva a Eu-lui, care impiedica realizarea unei activitati instinctuale considerate periculoase"
(voi. I). Mai precis, temerea care provoaca impotenta este frica de castrare, element important al
constelatiei oedipiene. Cu alte cuvinte, datorita unui atasament inconstient fata de mama, exista si
temerea inconstienta ca intromisia presupune pericolul ranirii penisului. Atasamentul inconstient
fata de mama si corelativa frica de castrare, ambele vestigii ale complexului Oedip, perturba atat in
plan superficial, cat si in plan profund activitatea sexuala. In plan superficial, nici o partenera nu
este satisfacatore, pentru ca nici una dintre ele nu este mama, in timp ce in plan profund,
atasamentul sexual nu trebuie realizat, pentru ca orice partenera reprezinta (inconstient) mama.
Din aceleasi surse infantile (oedipiene) ale sexualitatii provin si oscilatiile de potenta ale multor
barbati: in timp ce in relatiile cu un anumit tip de femeie exista o buna functionare sexuala, in
relatiile cu un alt tip de femeie, respectivii esueaza sexual. Una dintre cauzele cele mai frecvente
este incapacitatea de a sintetiza curentul tandru si curentul senzual al sexualitatii. Astfel de barbati
sunt impotenti cu femeile pe care le iubesc si care inconstient le sugereaza mama, in timp ce cu
femeile cu care au doar relatii fizice, de exemplu, prostituatele, nu au probleme de erectie.
Frigiditatea, corespondentul feminin al impotentei, reprezinta, dupa acelasi Otto Fenichel, o
inhibitie a satisfactiei sexuale complete. Cauza este asocierea cu acest tip de satisfacere a unui
pericol inconstient. Acest fapt indica persistenta inconstienta a unor tendinte ale sexualitatii
infantile, reprimate pe parcursul dezvoltarii psiho-sexuale individuale. Desi in cazul femeii
tendintele sexuale infantile care perturba din inconstient sexualitatea genitala adulta sunt mai
variate, factorii oedipieni joaca un rol important: comparatii inconstiente dintre partenerul sexual si
tata pot perturba satisfactia sexuala completa. O cauza cu un rol important in frigiditate este
"identificarea masculina", care are drept consecinta faptul ca excitatia clitoridiana, specifica
debutului fazei falice, nu cedeaza locul, la varsta adulta, excitatiei vaginale. in astfel de cazuri,
frigiditatea este doar partiala, vaginala.

Angoasa si fobia
Daca angoasa este, asa cum afirma Otto Fenichel in Teoria psihanalitica a nevrozelor, forma cea mai
simpla de compromis intre tendinta instinctuala si apararea fata de respectiva tendinta, isteria de
angoasa este cea mai simpla forma de nevroza. in ultimul caz, angoasa apare legata de o situatie
determinata, ceea ce da continut fobiei.
Atat angoasa ca tema fara obiect precizat, cat si fobia, ca frica de o persoana, animal, situatie
determinate pot fi ilustrate excelent prin cazul "micului Hans", unul din cele cinci cazuri clasice ale
lui Freud. De la inceput, intemeietorul psihanalizei tine sa sublinieze ca baietelul de cinci ani pe
care-1 trateaza prin intermediul tatalui sau, Max Graf, un apropiat al cercului psihanalitic vienez
este pe deplin sanatos din punct de vedere somatic. Aceasta precizare vizeaza psihiatria epocii, care
ar fi diagnosticat simptomele lui Hans ca fiind provocate de o "degenerescenta" organica. Sensul
simptomelor lui Hans este dat, asa cum vom vedea, de conflictele oedipiene.
Desi dotat cu o constitutie robusta, micul Hans se imbolnaveste psihic, dezvoltand un
comportament nemotivat la prima vedere. Dupa o perioada in care teama fara obiect determinat a
predominat, se declanseaza fobia. Principalul element al continutului manifest al simptomului este
frica de a nu fi muscat pe strada de un cal. Acesta ar putea chiar sa intre seara in camera sa. in
momentele de maxima intensitate a fobiei, Hans refuza sa mai iasa pe strada sau in curte, ramanand
in balcon. Alaturi de fobia principala, se manifesta fobii adiacente: la gradina zoologica ii este frica
de animalele mari; ii mai este frica de camioanele incarcate cu multe pachete si de posibila
prabusire a calului.
Continutul manifest este de neinteles nu numai pentru constiinta lui Hans, ci si pentru cea a
parintilor sai. Hans nu a avut niciodata experiente negative cu vreunul din animalele sau obiectele
care-i inspira frica. Sensul (continutul latent) este dat de constelatia oedipiana, de lupta impotriva
tendintelor incestuoase care o vizau pe mama sa si a tendintelor agresive la adresa tatalui sau.
Manifestarile, interesele, gandurile si fantasmele care il caracterizeaza pe Hans incepand cu varsta
de trei ani si jumatate, garanteaza pe deplin afirmatia lui Freud ca ne aflam in fata unui "mic
Oedip". Una din fantasmele sale — "fantasma cu girafa" — contine principalii curenti afectivi ai
triunghiului oedipian: "Noaptea erau in camera o girafa mare si una sifonata si cea mare a tipat
pentru ca am luat-o de pe cea sifonata. Atunci ea a inceput sa tipe incontinuu si apoi eu m-am asezat
pe girafa sifonata". Planul imaginar reflecta atat nevoia de tandretea materna, cat si dorinta pentru
organul genital al mamei (girafa sifonata), dar si interventia interdictiva a tatalui (girafa cea mare).
Fobia de cai a micului Hans exprima deformat conflictul ambivalentei afective fata de tata. in
situatia oedipiana, acesta nu este doar obiectul iubirii, ci si un rival, fata de care Hans simte gelozie
si ostilitate. insa sentimentele negative fata de tata vor fi cu necesitate refulate cel putin din doua
motive: in primul rand datorita sentimentelor pozitive fata de tata si apoi datorita raportului de forte
dintre tata si fiu, net defavorabile celui din urma. in afara de refulare, fobia mai presupune proiectia
si deplasarea. Agresivitatea lui Hans la adresa tatalui sau este proiectata asupra acestuia, care,
datorita acestui fapt, este resimtit ca ostil si amenintator si apoi deplasata asupra calului. Frica de a
fi muscat pe strada de un cal exprima frica de castrare, ca o pedeapsa paterna pentru activitatile sale
autoerotice legate de dorinta pentru mama. Ca rival, tatal este instanta interdictiva si punitiva. Frica
de animalele mari de la gradina zoologica este o alta forma pe care o imbraca frica de castrare:
disproportia dintre penisul acestora si penisul sau ii induce teama ca ar fi fost castrat. Din frica de
posibila prabusire a calului transpare dorinta lui Hans ca tatal sau sa cada, adica sa moara.
Fobia ca rezolvare a conflictului ambivalentei fictive fata de tata are nu numai beneficii psihice.
Beneficiile pragmatice sunt, de asemenea, importante. Micul Hans, care, ca orice copil obisnuit,
trebuie sa-si vada tatal in fiecare zi, isi face viata usoara, arata Freud, deplasand ura asupra calului.
in acest mod tatal ramane doar obiectul iubirii, in timp ce calul, care preia ura lui Hans, poate fi
evitat prin ramanerea in casa... Cand obiectul de substitutie este un lup, ca in cazul "omului cu lupi",
evitarea este mult mai facila, animalul fobogen putand fi intalnit cel mult la gradina zoologica.
Conversia
Particularitatea acestui simptom extrem de bine studiat in psihanaliza consta in utilizarea
somaticului ca teren de manifestare pentru conflictul psihic. intrucat conflictele care se exprima prin
simptomele de conversie tin de sexualitate, saltul in somatic se explica prin legatura dintre
sexualitate si celelalte functii vitale ale organismului, in copilarie, activitatile sexuale se dezvolta
sprijinindu-se pe functia de hranire sau pe functiile de excretie, ceea ce in psihanaliza poarta
denumirea de anaclisis. Ca orice simptom nevrotic, conversia exprima deformat tendinte sexuale
refulate. in masura in care istericul se defineste prin fixatii puternice in stadiul falic, nedepasind
niciodata alegerile de obiect incestuoase, conversiile exprima in primul rand fantasme oedipiene
intr-un mod direct sau indirect.
Marea criza isterica, devenita o raritate in lumea contemporana, este, arata Otto Fenichel, "expresia
pantomimica" a fantasmelor oedipiene si a derivatelor acestora.
Utilizand tehnica de interpretare a visului, se poate ajunge la continutul latent. Natura sexuala a
acestuia devine evidenta cand respectiva criza se termina cu un adevarat orgasm. in alte cazuri, criza
pune in scena rezultatele activitatii sexuale: sarcina si nasterea. Dupa Fenichel, cel mai concludent
exemplu de acest tip este pseudo-sarcina isterica. De asemenea, vomismentele isterice pot avea
aceasta origine.
Asemenea vomismente constituie exemple despre modul in care complexul Oedip este mascat de
fantasme intermediare de natura pregenitala.
Exemplul (Fenichel): Este vorba de o pacienta care suferea de greturi si vomismente. Pe parcursul
analizei, pacienta si-a dat seama ca aceste simptome nu apareau decat atunci cand manca peste.
Explicatia pe care ea o dadea vedea in simptome o reactie la actul de cruzime pe care-1 reprezinta
faptul de a manca animale si in special pesti, pentru ca acestia au suflet: in germana, intestinele de
hering se numesc "seele", cuvant care are si semnificatia de "suflet". Cum tatal pacientei era mort,
ideea de a-i manca sufletul (ceea ce ii sugera ingerarea pestilor) era o modalitate deghizata in
maniera orala de unire sexuala cu el.
Obsesiile si compulsiile
In nevroza obsesionala, conflictul esential ramane acelasi, respectiv conflictul oedipian. Diferenta
fata de isterie consta in modalitatea de a-1 solutiona. Spre deosebire de isterie, care apeleaza la
refulare ca principal mijloc de aparare impotriva tendintelor oedipiene, obsesionalul utilizeaza, in
vederea atingerii aceluiasi scop, regresia la stadiul anterior de evolutie al libidoului (stadiul sadic-
anal). Acest fapt explica imaginea stranie si derutanta pe care o ofera nevroza obsesionala care
satisface dorintele oedipiene in maniera sadic-anala, caracterizata de agresivitate, cruzime.
Unul din exemplele oferite de Fenichel, socant pentru profani, ilustreaza excelent ideea anterioara.
Este vorba de un pacient dominat de doua obsesii: de cate ori vedea o femeie se simtea constrans
ulterior sa gandeasca: "As putea ucide aceasta femeie", iar cand vedea un cutit: "As putea sa-mi tai
penisul". Sensul inconstient al primei obsesii, revelat de analiza, este, la un prim nivel, dorinta de a-
si ucide mama; extensia acestei dorinte la toate femeile reprezinta o deformare prin generalizare; la
un al doilea nivel de profunzime, dorinta ucigasa ascundea sub forma sa cruda atasamentul
incestuos fata de mama. Cea de a doua obsesie a acestui simptom bi-fazic exprima transparent
pedeapsa (castrarea) pentru dorintele incestuoase.
Un simptom celebru — marea temere obsesiva a "omului cu sobolani", pacientul lui Freud —
ilustreaza si el faptul ca agresivitatea, trasatura definitorie pentru stadiul sadic-anal, caracterizeaza
gandirea si comportamentul obsesionalilor. De altfel, apelul la tratamentul psihanalitic i-a fost
impus pacientului tocmai de continutul aberant al simptomului. Doctor Lorenz, alias "omul cu
sobolani", ia cunostinta prin intermediul unui coleg, in perioada unei concentrari ca ofiter in
rezerva, de o cumplita pedeapsa orientala: peste fesele condamnatului se aplica un vas cu sobolani,
care patrund in anus. Imediat pacientul s-a gandit ca o astfel de pedeapsa s-ar putea aplica unor
persoane dragi, respectiv tatalui si prietenei sale. Ulterior, simptomul a devenit obsesiv. Caracterul
aberant al simptomului provenea in primul rand din faptul ca tatal sau era mort de noua ani.
Agresivitatea cruda si excesiva a "omului cu sobolani" nu era doar expresia resentimentelor fata de
tata, ci in primul rand rezultatul regresiei la stadiul sadic-anal. Conform ipotezei lui Freud, regresia
a fost provocata de o pedeapsa severa pe care tatal sau i-a aplicat-o la varsta de sase ani pentru
activitati masturbatorii caracteristice complexului Oedip.
Pe parcursul vietii, Doctor Lorenz a dorit de mai multe ori moartea tatalui. La doisprezece ani,
indragostit de sora unui prieten, care nu era suficient de afectuoasa fata de el, i-a trecut prin minte
ca daca i s-ar intampla o nenorocire, de exemplu, sa-i moara tatal, mica prietena ar deveni mai
tandra. Cu sase luni inainte de moartea tatalui, i-a venit o idee: "daca moare tata, voi avea
mijloacele necesare pentru a ma casatori cu doamna X", pentru ca apoi sa se autopedepseasca,
dorind sa fie dezmostenit de tatal sau.
Ca agresivitatea a devenit a doua sa natura o ilustreaza atitudinea "omului cu sobolani" fata de
iubita sa, fara ca in relatia lor sa existe vreun eveniment traumatic. Este o agresivitate care imbraca
o forma distructiva nu numai in gandul obsesiv de a aplica si prietenei sale pedeapsa orientala, ci si
in alte simptome. intr-o vacanta de vara, pe care o petrece impreuna cu prietena sa si care debuteaza
cu o neintelegere intre cei doi, pacientul lui Freud produce mai multe simptome alimentate de
tendinte agresive inconstiente, indreptate impotriva ei. Astfel, compulsia de a o proteja, care opera
in timpul unei plimbari cu vaporul, avea drept continut manifest ideea "nu trebuie sa i se intample
ceva", iar in plan comportamental, insistentele ca Gisela sa-si puna gluga. Ideea latenta a
simptomului, fata de care continutul manifest reprezinta o aparare, avea sensul contrar.
Comentariul lui Freud explica asemenea simptome prin natura realitatii psihice a pacientului,
evenimentele exterioare neputandu-le justifica: "Stim ca tendintele ostile ale pacientului nostru sunt
extrem de violente, asemanatoare unei furii fara sens; consideram deci ca, in ciuda impacarii
ulterioare cu doamna, aceasta furie a contribuit in continuare la formarea de obsesii".
O alta caracteristica a stadiului sadic-anal pe care o regasim in simptomele obsesionale in general,
precum si in simptomele "omului cu sobolani" in particular este ambivalenta afectiva. Aflandu-se pe
strada in ziua plecarii prietenei sale, Doctor Lorenz se simte constrans interior sa inlature o piatra
care se afla pe drumul pe unde urma sa treaca Gisela cu trasura, spunandu-si ca in felul acesta va
evita un accident. Dupa cateva minute si-a spus ca gestul sau este absurd si, presat de o noua
constrangere interioara, a reasezat piatra in mijlocul drumului. Dupa Freud, astfel de simptome in
doi timpi exprima succesiv atitudinea pozitiva si negativa, de intensitati egale, fata de aceeasi
persoana.
Exista in cazuistica psihanalitica o dovada "aproape experimentala", cum o numeste Fenichel,
despre legatura indisolubila dintre nevroza obsesionala si regresia la stadiul sadic-anal al dezvoltarii
libidoului. in studiul "Predispozitia la nevroza obsesionala", Freud descrie cazul unei paciente care
inlocuieste o nevroza de angoasa, de care suferise timp de cativa ani, cu o nevroza obsesionala
grava. Prima nevroza a aparut dupa ani buni de viata echilibrata si satisfacatoare, ca reactie la o
frustrare majora - imposibilitatea de a avea copii cu barbatul pe care il iubea, sotul ei. Conflictul
patogen a avut ca termeni opusi tendintele erotice exprimate fantasmatic, asociate dorintei de a avea
copii, pe de o parte, si normele referitoare la fidelitate si familie, pe de alta parte. Nevroza
obsesionala, cea de a doua nevroza, a aparut dupa devalorizarea vietii genitale cauzata de impotenta
sotului. Principalele simptome - nevoia constrangatoare de a se spala si masuri preventive fata de
vatamarile pe care le-ar putea aduce celor apropiati - au in spate, in primul caz, tentatia murdariei, si
tendinte sadice, in al doilea. De fapt, simptomele sunt, asa cum afirma Freud, formatiuni reactionale
fata de doua din tendintele caracteristice ale stadiului sadic-anal.
Un alt exemplu utilizat de Freud pentru a-si ilustra teza mentionata il constituie modificarile
caracteriale care intervin la femei dupa menopauza, adica dupa renuntarea la functia genitala.
Aceasta abandonare conduce, in cazurile in care exista fixatii, la regresia la stadiul sadic-anal, ceea
ce se reflecta in plan caracterial, daca nu in simptome. Agresivitatea, meschinaria, avaritia pe care le
manifesta la varsta a treia cele care au fost candva tinere femei gratioase, sotii iubitoare si mame
tandre sunt trasaturi de caracter care tin de stadiul sadic-anal.
Dupa parerea mea, nici barbatii nu sunt feriti, la varsta a treia, de regresie la stadiul sadic-anal,
ulterior pierderii sau diminuarii functiei genitale. Si la ei vom intalni aceleasi distorsiuni
comportamentale ca in cazul femeilor, ceea ce arata ca existenta fixatiilor la stadiul sadic-anal este
decisiva pentru astfel de distorsiuni si nu apartenenta la un anumit sex.
Daca regresia la stadiul sadic-anal caracterizeaza nevroza obsesionala, "alegerea" acestei nevroze
este determinata de factorii care favorizeaza regresia. Dupa Fenichel, principalul factor este fixatia
la stadiul sadic-anal. Conditiile care favorizeaza fixatia sunt: a) un grad sporit de erogenitate a zonei
anale, determinat constitutional; b) satisfactiile si frustratiile severe ale erotismului anal; c)
alternanta unor satisfactii exagerate cu frustratii exagerate. Importanta decisiva revine influentelor
culturale care se exercita prin intermediul educatiei sfincteriene. Momentul ales pentru a o efectua,
precum si modalitatea in care se realizeaza prevaleaza asupra factorului constitutional.
Un alt factor semnalat de Fenichel este natura organizarii falice. Slabiciunea acesteia predispune la
regresie, deoarece o pozitie insuficient consolidata a dezvoltarii este mai usor abandonata decat una
consolidata. Pozitia falica poate fi slabita de o reprimare traumatica a activitatilor erotice specifice
acestei etape, respectiv de o amenintare explicita cu castrarea, de tipul celei careia i-a cazut victima
"omul cu sobolani".
Al treilea factor notabil enumerat de Fenichel il constituie particularitatile dezvoltarii Eului. Eul
care apeleaza la regresie si-a dezvoltat de timpuriu functia critica si capacitatea intelectuala, in timp
ce gandirea are inca o orientare magica. Un asemenea eu se poate raporta critic la instincte, folosind
insa mijloace defensive imature.
Complexul Oedip in literatura
Abordarea psihanalitica a actului ratat, visului si simptomului a aratat ca inconstientul psihic, care
isi face simtita prezenta in diferite grade la nivelul constiintei, este depozitarul tendintelor naturale
pe care cultura le respinge. Printre aceste tendinte, continuturile care tin de sexualitatea infantila
joaca un rol important mai ales in vis si in simptomul nevrotic. in ultimul caz, constelatia oedipiana
este, dupa Freud, decisiva. Faptul ca si in literatura mare regasim, la nivelul continutului latent,
aceeasi constelatie, demonstreaza corectitudinea tezei freudiene despre diferenta doar graduala
dintre sanatatea si boala psihica, precum si omniprezenta inconstientului. El este activ nu numai in
psihicul individual sanatos sau maladiv, ci se insinueaza si in planul creatiilor spirituale majore,
cum ar fi operele literare.
Una din capodoperele literaturii universale, in care Freud inregistreaza prezenta complexului Oedip,
este Hamlet de Shakespeare. Acelasi motiv apare si in Oedip rege de Sofocle sau in Fratii
Karamazov de Dostoievski. In acestea, motivul oedipian este suficient de accesibil, in timp ce in
Hamlet, incifrarea se apropie prin rezultate de ininteligibil. Pentru intemeietorul psihanalizei,
precum si pentru un alt psihanalist, Ernest Jones, care a dedicat o carte intreaga relatiei dintre Oedip
si Hamlet, celebra sovaiala hamletiana, atat de discutata in exegeza literara, este expresia cea mai
pregnanta a complexului Oedip.
inaintea psihanalizei, ipotezele explicative ale sovaielii hamletiene s-au orientat in trei directii (dupa
Ernest Jones): a) Ipotezele subiective, reprezentate de autori consacrati, cum ar fi Goethe,
Coleridge, Schlegel, atribuie inhibitia lui Hamlet unei slabiciuni a naturii sale. Dupa Goethe,
aceasta ar consta in "hipersensibilitate"; dupa Coleridge, in hipertrofierea facultatilor contemplative;
dupa Schlegel, in lasitate si nehotarare, marcate de o "circumspectie a reflexiei"; b) Ipotezele
obiective, care, in esenta, deriva neputinta lui Hamlet de a actiona pentru a-si razbuna tatal din
dificultatea misiunii, care ar putea descuraja pe oricine; c) Ipotezele spirituale: Hamlet s-ar indoi de
justificarea morala a razbunarii, ceea ce-1 inhiba fiind comandamentele moralei crestine, sau ar
prefera pedeapsa legala primitivei razbunari familiale.
Interpretarea psihanalitica propusa de Freud in Interpretarea viselor si dezvoltata de E. Jones in
Hamlet et Oedip porneste de la observarea unui detaliu semnificativ, si anume de la faptul ca
Hamlet era nehotarat si inactiv intr-o singura privinta: pedepsirea unchiului sau, care i-a ucis tatal si
s-a casatorit cu mama sa, misiune pe care i-o incredinteaza spiritul tatalui sau intr-o scena
impresionanta. in afara acestei situatii, Hamlet il ucide fara ezitare pe Polonius, care-1 spiona din
spatele unei draperii, sau planuieste cu sange rece moartea curtenilor pusi sa-1 suprime.
Psihanaliza explica acest comportament contrastant cu restul personalitatii printr-un conflict
inconstient. Dupa Ernest Jones, unchiul lui Hamlet, Claudius, a realizat dorintele cele mai ascunse
ale lui Hamlet, adica tocmai dorintele oedipiene inconstiente de a-si ucide tatal si a se casatori cu
mama sa. intr-un sens, a-1 ucide pe unchiul sau inseamna pentru Hamlet, de fapt, a se sinucide in ce
are mai profund. De aici ezitarea sa. Cu alte cuvinte, Hamlet ar fi un isteric, caracterizat de un
complex Oedip nerezolvat. S-ar parea ca Shakespeare a scris Hamlet la putin timp dupa moartea
tatalui sau, starea de doliu reactivandu-i sentimentele infantile nutrite fata de acesta.
Dem Zamfirescu considera ca Hamlet este visul lui Shakespeare, imbinand elemente reale cu
elemente fantasmatice. Asa cum se intampla in vis, visatorul apare ca print - fiul regelui. Ca in
realitate, tatal sau, regele, a murit. insa trecerea sa in nefiinta nu s-a produs natural, ci a fost
provocata prin otravire de catre un rival care dorea sa-i ia pozitia si femeia, ceea ce reprezinta
deghizarea, prin deplasare (asupra unei rude), a dorintelor infantile oedipiene ale scriitorului.

Alte conflicte nevrotice

1 Conflicte legate de agresivitate
Desi Freud nu a acordat suficienta atentie agresivitatii, aceasta tema a fost dezvoltata de
continuatorii sai. in ce priveste relatia cauzala dintre agresivitate si depresia nevrotica, dupa
psihanlistul german Dietmar Stiemerling, numerosi autori postfreudieni au vazut in agresivitatea
reprimata una din cauzele importante ale depresiei nevrotice. Astfel, Karl Abraham, unul din
analistii Melaniei Klein, afirma ca depresia provine din agresivitatea refulata, asa cum angoasa
provine din libidoul refulat. Margaret Mahler si E. Jakobson vad in conflictele legate de agresivitate
sursa principala a depresiei. Dupa Stiemerling, cauzalitatea depresiei poate fi, in anumite cazuri, de
alta natura.
In ceea ce priveste agresivitatea, aceasta produce rezultatul depresiei, pe doua cai diferite: calea
"clasica", mentionata inca de Freud, consta intr-un conflict "intra-sistemic", in conflictul dintre
supraeu si eu. Cea de a doua cale presupune un conflict "intersistemic". Un obiect exterior
agreseaza sau frustreaza obiectul, care nu reactioneaza, nu-si descarca agresivitatea provocata, ceea
ce conduce la devitalizare, la depresie.
In cea de a doua varianta, care este mai simpla, esentiala este constituirea, pe parcursul istoriei
individuale, a inhibitiilor care impiedica descarcarea agresivitatii. Dupa Stiemerling, orice copil, pe
parcursul istoriei sale, este expus la diverse frustrari, la care, in mod natural, reactioneaza prin
comportamente agresive, care merg de la expresia mimica a furiei pana la gesturi de lovire a
parintilor. Motivele care ii fac pe acestia sa nu tolereze agresivitatea naturala a copiilor lor sunt
diverse. Stiemerling enumera zece dintre ele: reactiile agresive ale copilului la frustrare lezeaza
narcisismul mamei, care nu se mai poate inchipui o mama perfecta; in fata acelorasi reactii, anumiti
tati pot simti ca autoritatea lor este pusa in discutie, agresivitatea copilului intristeaza mama, care se
ghideaza dupa un ideal al existentei pacifice; reactia la frustrare a copilului poate contraria pretentia
la recunostinta a parintilor etc.
Pentru a elimina agresivitatea copilului, astfel de parinti ameninta cu retragerea iubirii sau chiar o
retrag pentru un timp, il pedepsesc moral (reprosuri, certuri, condamnari) sau fizic (batai,
consemnare in casa). Atitudini de acest tip ale parintilor "demonizeaza" raspunsul agresiv si il
elimina din comportament. La limita, impulsurile agresive sunt refulate, nu mai ajung la constiinta.
La adult, datorita inhibitiilor privitoare la agresivitate induse de educatia familiala, impulsul agresiv,
neputandu-se descarca in exterior, se orienteaza spre interior si conduce la devitalizare, care
subiectiv este resimtita ca depresie (episod depresiv de scurta durata). In anumite cazuri, cand
cuantumul de agresivitate este considerabil si nu mai poate fi controlat psihic, apar actele
autoagresive, de tipul celor relatate de o pacienta a lui Stiemerling, care, atunci cand era parasita de
prietenul ei, se dadea cu capul de pereti in sensul cel mai propriu. Calea "clasica" de producere a
depresiei din surse agresive a fost descrisa de Freud in studiul "Doliu si melancolie". Dupa doi
autori contemporani, Blanck G. si Blanck R. (1974), in acest caz depresia este consecinta pierderii
unui "obiect" (persoane apropiate) si a patologiei Supraeului. Pierderea obiectului iubirii poate sa
fie nu numai fizica (deces), ci si psihica (despartire). Succesiv pierderii obiectului se produce
identificarea Eului cu obiectul pierdut, ceea ce anuleaza pierderea. Datorita ambivalentei fata de
obiectul iubirii pierdut si recuperat prin indentificare, ambivalenta insemnand ca sentimentele
pozitive sunt dublate de sentimente negative, Eul devine obiectul sentimentelor negative.
Autoreprosurile melancolicului nu i se adreseaza, scrie Freud, ci privesc obiectul preluat in eu.
Tendintele sinucigase au acelasi sens, vizand prin intermediul Eului obiectul pierdut. Chinuirea si
devalorizarea Eului este resimtita subiectiv ca depresie. Principala conditie pentru producerea pe
aceasta cale a depresiei este existenta unui supraeu imatur, care ramane exterior Eului si se
raporteaza la acesta ca tatal la fiu.
2. Conflicte legate de individuatie
Pe parcursul dezvoltarii psihanalizei au fost descoperite si alte surse ale simptomelor nevrotice,
alaturi de conflictele legate de sexualitate si agresivitate. O astfel de sursa o reprezinta conflictele
legate de individuatie, care produc depresie nevrotica. Pe aceasta linie o contributie importanta o
reprezinta, dupa Stiemerling, lucrarile lui Riemann (1901). Simptome de acest tip apar, conform
acestui autor, la persoane care, din cauza conditiilor familiale, nu au ajuns la un grad suficient de
autonomie, in special influentele materne care impiedica dezvoltarea si creeaza dependenta sunt
raspunzatoare pentru aceasta. Copilul este impiedicat sa dobandeasca acele competente specifice
varstei sale, sa se afirme, sa se impuna. Adultul imatur in privinta individuatiei traieste existenta in
registrul dependentei, daruirii, apropierii si resimte toate situatiile care necesita independenta ca pe
un pericol de separare. Situatiile cele mai obisnuite pentru declansarea conflictului dintre tendintele
spre dependenta si tendintele spre independenta sunt: despartirea de parinti, despartirea de partener,
resimtit ca un substitut parental, situatiile noi de viata care presupun asumarea raspunderii (o functie
noua, nasterea unui copil). in plan subiectiv, conflictul inconstient intre dependenta si independenta
este resimtit ca depresie.

Nevroza si conditia umana

Omul este singura fiinta care traieste in cultura si de aceea singura fiinta expusa riscului nevrozei.
Conflictele care produc simptome nevrotice, respectiv conflictele legate de sexualitate, agresivitate
sau individuatie sunt conflicte intre natura si cultura. Toti oamenii sunt, datorita acestui fapt, expusi
disfunctiilor nevrotice. Cei la care imbolnavirea nevrotica se produce efectiv sunt caracterizati de
conflicte infantile defectuos rezolvate. Astfel, in ce priveste conflictele legate de sexualitate, la
nevrotic fixatiile infantile au o pondere covarsitoare, in timp ce la omul sanatos, reziduurile
dezvoltarii sexuale infantile sunt minime. Pentru a relua, impreuna cu Fenichel, o comparatie
militara a lui Freud, la omul "sanatos" doar o mica parte a trupelor dezvoltarii psihosexuale a ramas
in spate, in pozitia complexului Oedip. Marea masa a armatei dezvoltarii psihice a atins pozitiile
genitalitatii adulte orientate spre reproducere, facandu-1 pe individ apt de alte alegeri de obiect
decat cele infantile. Dimpotriva, la nevrotic, cea mai mare parte a trupelor dezvoltarii au ramas in
pozitia complexului Oedip si doar o infima parte au avansat. La cea mai mica dificultate, avangarda,
putin numeroasa, revine la pozitiile consolidate din spate.