Discipline subordonate lingvisticii

În raport cu elementele constitutive ale limbii, lingvistica îşi subordonează următoarele

discipline:
 Fonetica şi fonologia1: sunetele vorbirii pot fi privite din două perspective: material
(adică fizic şi fiziologic) şi funcţional.
Primul aspect ţine de fonetica acustică sau fonetica fizică (având ca obiect caracteristicile
fizice ale undei sonore după indici de frecvenţă, înălţime etc.) şi fonetica articulatorie sau
fiziologia vorbirii (având ca obiect de cercetare producerea sunetelor prin activitatea organelor
vorbirii).
Al doilea aspect, cel funcţional, ţine de fonologie2. Semnalele acustice ale vorbirii pot fi
descrise în termenii unor proprietăţi care le conferă individualitate (proprietăţi fonologice) şi
explică diferenţele funcţionale dintre entităţile acustice (adică acele diferenţe cu impact
asupra semnificaţiilor tranşelor sonore) care sunt numite foneme3.
Fonetica se deosebeşte de fonologie, prima studiind sunetele în diversitatea lor, iar cea
de-a doua stabilind inventarul fonologic (fonematic) al unei limbi date, la un moment dat.
Dacă numărul sunetelor posibile este infinit, numărul fonemelor, definite de specialişti după
criterii riguroase, este limitat. Fonetica este o disciplină empirică, fonologia, una teoretică.

 Gramatica: conceptul şi termenul gramatică (< lat. grammatica < gr. grammatiké) are
numeroase accepţiuni4, definindu-se în funcţie de teoria lingvistică în care se circumscrie.
Într-un sens mai larg, gramatica reprezintă structurarea unei limbi în general, precum şi
disciplina lingvistică care studiază structura şi funcţionarea de ansamblu a limbii, dincolo de
variaţiile spaţiale, socio-culturale şi pragmatice.
Gramatica, un domeniu al lingvisticii cu o tradiţie îndelungată, reprezintă un fragment din
organizarea generală a unei limbi, cuprinzând nivelul morfologic, având ca unitate de bază
morfemul, şi nivelul sintactic, a cărui unitate de bază este cuvântul, privit sub aspectul
posibilităţilor lui combinatorii.
O altă interpretare este aceea conform căreia gramatica reprezintă
„descrierea morfemelor gramaticale şi lexicale, a flexiunii şi a combinării lor în cuvinte şi în enunţuri”5.

1 BIDU-VRĂNCEANU et alii 2001, s.v. fonetică şi fonologie.

2 Pentru o prezentare amănunţită a activităţii reprezentanţilor Şcolii de la Praga v. FRÂNCU 1999: 46-55.
Fonologia, ca disciplină lingvistică, este de dată mai recentă, deşi termenul fonologie a început prin a-l dubla pe
cel de fonetică, ajungând să se confunde cu acesta, e de părere Iorgu Iordan2, de la jumătatea secolului al
XIX-lea. Distincţia dintre sunet şi fonem apărută în lucrările lui Baudouin de Courtenay, la sfârşitul secolului al
XIX-lea, reprezintă începuturile pentru fonologie, disciplina care urma să dobândească statut de disciplină a
lingvisticii la primul Congres internaţional de lingvistică (Haga, 1928), având la bază principiile asupra limbii
ca sistem, formulate de Ferdinand de Saussure şi dezvoltate de şcoala fonologică de la Praga. Fondatorii
fonologiei ca disciplină lingvistică distinctă de fonetică au aparţinut grupului de lingvişti ruşi N. S.
Trubetzkoy, Roman Jakobson şi S. Karcevsky.
3 IONESCU 2001: 120. Această idee a condus la teoria trăsăturilor distinctive, formulată de Roman Jakobson şi

Morris Halle care, investigând un număr mare de limbi, au ajuns la concluzia că fiecare sistem fonologic se
bazează pe un anumit număr de trăsături distinctive, cu ajutorul cărora se exprimă semnificaţii distincte şi că
orice fonem poate fi caracterizat printr-un set de asemenea trăsături, fiecare trăsătură având un rol distinctiv
în raport cu un alt fonem.
4 IORDAN & ROBU 1978: 325 – indică accepţiile termenului gramatică: „ştiinţă a literelor” sau „arta de a citi şi de a

scrie”; ştiinţă completă a limbii, cuprinzând fonetica şi fonologia, lexicologia şi semantica, morfologia şi
sintaxa.
5 Ibidem, p. 326.
 Cu această semnificaţie, gramatica poate fi considerată ca o morfosintaxă, întrucât
presupune exclusiv domeniul primei articulări, deci ceea ce se înţelege, în mod curent, prin
morfologie, formarea cuvintelor şi sintaxă (fără fonologie şi lexicologie).
Perspectiva modernă consideră gramatica ca fiind
„modelul competenţei ideale, generând un ansamblu de descrieri structurale, presupunând fiecare
o structură de adâncime, o structură de suprafaţă, o interpretare semantică a structurii de
adâncime şi o reprezentare fonică a structurii de suprafaţă.”6
Această interpretare corespunde gramaticii generative şi transformaţionale.
Conform concepţiilor formalizate moderne, gramatica reprezintă un sistem formal care,
pornind de la un vocabular finit şi de la un număr finit de reguli explicite şi de constrângeri
formale şi de aplicare, ajunge să producă infinitatea frazelor bine-formate dintr-o limbă şi să
procure, în funcţie de gradul de adecvare al modelului ales, descrierea lor structurală, precum
şi interpretarea lor fonetică şi semantică.

 Lexicologia7 este ramura lingvisticii care se ocupă de studiul vocabularului în ansamblu,

acoperind o problematică variată: factorii de organizare lexicală, structura materială a cuvintelor
(monosilabice, polisilabice, simple, complexe), categoriile semasiologice (polisemia, sinonimia,
omonimia, antonimia, paronimia etc), dinamica lexicului (apariţii şi dispariţii de cuvinte) etc.
În cadrul disciplinei lexicologie, în funcţie de perspectiva teoretico-metodică adoptată, se
disting mai multe ramuri, şi anume:
Etimologia8 stabileşte originea cuvintelor şi, implicit, evoluţia formală şi semantică a
acestora.
În stabilirea originii unui cuvânt, a etimonului sau a prototipului, se ţine seama de o dublă
corespondenţă: de corespondenţa de sunete, validată prin regularitatea legilor fonetice, şi de
corespondenţa de sens, cu motivarea adecvată (cel mai adesea fiind invocată istoria societăţii). 9
Se face distincţie între etimologia internă10 (având ca obiect de cercetare creaţiile lexicale ale
unei limbi), etimologia externă (având ca obiect împrumuturile lexicale dintr-o limbă) şi o etimologie
specială, având ca obiect de cercetare calcurile lingvistice. Dacă un cuvânt a intrat în limbă din mai
multe limbi, în acelaşi timp sau la date diferite, se vorbeşte despre etimologie multiplă. 11
Onomasiologia12 este o ramură a lexicologiei care are ca obiect studierea denominaţiei unor
concepte înrudite dintr-o limbă sau din mai multe limbi date. Spre deosebire de semantică, această
disciplină parcurge un drum invers, pornind de la planul ontic (al realităţii), investigând substanţa
conţinutului, apoi conceptele, adică semele care nu sunt dependente de limbă, şi apoi sememele,
semnificaţia.13

6 IORDAN & ROBU 1978: 326.

7 BIDU-VRĂNCEANU et alii 2001, s.v. lexicologie.
8 Problema etimologiei este tratată pe larg de SALA, 2005 şi 2010: 19-31: începută în Grecia, ca preocupare pentru

aflarea adevăratului sens al cuvintelor (gr. étimos „adevărat, real” şi logos „cuvânt, ştiinţă”), etimologia s-a
constituit ca ştiinţă în prima jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu descoperirea legilor fonetice şi cu
întemeierea gramaticii istorice şi comparate (v. GUIRAUD, 1979: 5).
9 Pentru rigurozitate este nevoie să se aibă în vedere şi alţi factori cum ar fi: presiunea sistemului, forţa analogiei,

apartenenţa unităţilor lexicale la diferite câmpuri morfosemantice etc..

10 HRISTEA 1968: 21 sqq.
11 În GRAUR 1960: 67 sqq.: de pildă rom. lampă, în forma lampă („lampă cu ulei”) < ngr.; „lampă cu petrol” < ngr.

lampa, fr. lampe, germ. Lampe, rus. lampa, magh. lámpa

12 BIDU-VRĂNCEANU et alii 2001 s.v. onomasiologia.
13 FRÂNCU 1999: 98, citează pe K. Baldinger (Sémantique et structure conceptuelle, 1970), care consideră că

semasiologia corespunde poziţiei auditorului, pe când onomasiologia aceleia a locutorului. De fapt, se poate
 Principala preocupare a onomasilogiei o constituie modul în care grupează vocabularul în
funcţie de ceea ce exprimă cuvintele, pe baza experienţei comunităţii lingvistice: un domeniu al
tehnicii, o activitate practică, o sferă noţională (de pildă vocabularul mineritului, vocabularul
tehnicii, vocabularul aviaţiei, vocabularul politic etc.).
Onomasiologia are un caracter enciclopedic, combinând cercetarea diacronică cu cea
sincronică. Cercetările pornesc de la o noţiune, evidenţiază numele ei în timp şi spaţiu (sinonime,
antonime, perifraze, expresii, contexte tip etc.) şi se extind la grupuri înrudite, prin experienţă sau
prin logică, de noţiuni, finalitatea constituind-o acoperirea întregului „univers” extralingvistic
deservit denominativ de vocabularul unei limbi.
Onomastica (sau onomatologia) este un domeniu onomasiologic, întrucât se ocupă de
cuvintele care denumesc referenţi grupaţi în aceiaşi categorie şi pe baza practicii istorice a
vorbitorilor. Este vorba de studierea originii numelor proprii de persoană, formarea şi evoluţia
acestora. Aceste nume proprii sunt, la origine, cuvinte comune care s-au specializat în
individualizarea unor referenţi, fără a se mai trece prin faza generalizării conceptuale. Sensul
acestor nume nu mai corespunde unei clase de referenţi, ci unui referent individual, pe care-l
identifică direct, lexical, nu gramatical (printr-un articol, prin determinare etc.) ca în cazul
cuvintelor comune.
Numele proprii sunt departe de a fi unitare, iar cea mai cunoscută clasificare a lor se
realizează după criteriul tipului de referent denumit.14
Formarea cuvintelor (neologia) s-a constituit ca domeniu lexical de sine stătător, al cărui
obiect în reprezintă studierea mecanismului prin care limba creează, pornind de la cuvintele
primare de care dispune şi folosind diverse procedee (sufixare, prefixare, compunere, conversiune,
derivare regresivă) şi formanţi, cuvinte noi15.
Lexicografia16 are ca obiect explicarea, clasificarea şi înregistrarea cuvintelor în dicţionare,
sau, altfel spus, principiile şi metodele practice de întocmire a dicţionarelor. Lexicografia a evoluat
de la forme simple la forme din ce în ce mai ample şi mai complexe: glosare (liste de cuvinte
dintr-un domeniu, perioadă, regiune, operă etc.), vocabulare (glosare mai extinse), lexicoane, pentru
a se ajunge la dicţionare şi enciclopedii. Se face distincţie între dicţionare monolingve, bi- sau
plurilingve (poliglote), explicative17, etimologice18, speciale (de sinonime19, antonime20, omonime21,

spune că semasiologia şi onomasiologia nu sunt antagonice, ci se completează reciproc în practica

lexicografică. Situaţia este similară cu cea dintre gramatica analitică şi cea sintetică, care se completează
reciproc.
14TOMA 2001: 121-122: identifică următoarele tipuri: antroponime (Eminescu, Arghezi, Ionescu), toponime (Olt,

Carpaţi, Galaţi), zoonime (Bobiţă, Grivei, Joiana), mitonime (Dumnezeu, Alah, Zeus), nume de firme, instituţii
(Facultatea de Litere, Academia de Arte, Camera Deputaţilor), denumiri de evenimente istorice (Unirea
Principatelor, Renaşterea), anemonime (Crivăţul, Austrul), astronime (Neptun, Marte), nume de opere literare,
artistice, ştiinţifice (Luceafărul, Etimologicum Magnum Romaniae, Oedip).
15 Formarea cuvintelor este amplu tratată în: Formarea cuvintelor în limba română, I. Compunerea, Editura Academiei,

1970, Formarea cuvintelor în limba română, II. Prefixele, Editura Academiei, 1978, Formarea cuvintelor în limba română,
III. Sufixele, 1 (Derivarea verbală), Editura Academiei, 1989, Th. Hristea (coordonator), Sinteze de limba română,
Editura Albatros, Bucureşti, 1984. Recent, profesorul Cristian Moroianu a publicat lucrarea Lexicul moştenit –
sursă de îmbogăţire internă şi mixtă a vocabularului românesc (Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române,
Bucureşti, 2013), al cărui obiectiv principal a fost acela de a demonstra că lexicul moştenit din latină a asimilat
treptat toate influenţele lingvistice externe, mai vechi sau mai noi, exercitate asupra limbii române, integrându-le
în structurile sale originare. Alte aspecte deosebit de interesante pe care autorul le analizează sunt: conceptul de
familie lexicală, motivarea etimologică a relaţiilor semantice, rediscutarea conceptului de etimologie multiplă, relaţia
dintre cuvinte şi variante etc.
16 O istorie amănunţită a lexicografiei româneşti realizează Mircea Seche în lucrarea Schiţă de istorie a lexicografiei

române, Bucureşti, I, 1966, II, 1969. Pentru o prezentare a lexicografiei din antichitate şi până astăzi v. Ana
Canarache, Lexicografia de-a lungul veacurilor. De când există dicţionare, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.
17 Dicţionarul explicativ este o operă lexicografică ce cuprinde cuvintele cele mai uzuale din epoca respectivă,

cărora li se dau explicaţii, pornindu-se de la cel mai cunoscut sens actual. Un astfel de dicţionar oferă indicaţii
 neologisme22, expresii, locuţiuni23, termeni dialectali, termeni populari, termeni referitori la un
anumit domeniu de activitate etc.).24
Frazeologia este o disciplină lingvistică care studiază unităţile frazeologice dintr-o limbă sau
dintr-un grup de limbi: apariţia, originea acestora, uzul acestora în comunicarea curentă sau în
anumite stiluri, rolul unităţilor frazeologice în procesul de modernizare a limbii literare.
Frazeologia este o disciplină lingvistică relativ nouă, neavând „o poziţie foarte clară în
ansamblul diverselor ramuri ale ştiinţei limbii.”25
Se admite că lingvistica rusă, prin lingvişti precum E.D. Polivanov sau V.V. Vinodragov, a
pus bazele teoretice pentru ca această disciplină să devină o nouă ramură a lingvisticii. Cu toate
acestea, nu pot fi deloc neglijate studiile unor mari lingvişti precum O. Jespersen, A. Sechehaye şi
Ch. Bally.26 Alături de lingvistica rusă, contribuţii semnificative au fost aduse de lingvistica
franceză şi cea germană.
În lingvistica românească, expresiile idiomatice au fost inventariate şi analizate riguros de
către Stelian Dumistrăcel în Lexic românesc. Cuvinte, metafore, expresii (1980). În această lucrare,
autorul aminteşte contribuţiile importante ale unor lingvişti precum B.P. Hasdeu, L. Şăineanu, Al.
Philippide, H. Tiktin, Sextil Puşcariu, Iorgu Iordan, Al. Graur, Florica Dimitrescu etc. Preocupările
profesorului Stelian Dumistrăcel în domeniul frazeologiei au rămas constante, dovadă fiind

de natură gramaticală, precum şi de natură ortografică şi ortoepică. Exemplifică acest tip de dicţionar cu:
Dicţionarul limbii române moderne (1958), Dicţionarul explicativ al limbii române (prima ediţie apare în 1975 şi a
fost ulterior urmată de alte câteva ediţii).
18 Dicţionarul etimologic cuprinde acele cuvinte a căror “biografie” a putut fi explicată. După identificarea

etimonului, se dau explicaţii în legătură cu transformările de formă suferite de-a lungul veacurilor, precum şi
cu privire la evoluţia sensului / sensurilor. Se dau informaţii cu privire la primele atestări, la interferenţe, la
variantele dialectale. Primul dicţionar românesc consacrat exclusiv etimologiilor este semnat de Alexandru
Cihac, Dictionaire d’étymologie daco-romane, I. Élèments latins comparès avec les autres langue romanes (1870); II,
Élèments slaves, magyars, turcs, grecs-moderne et albanais (1879). În 1905, la Heidelberg, Sextil Puşcariu publică
un dicţionar etimologic, în care include numai elementele latine: Etymologisches Wörterbuch der rumänischen
Sprache. Un alt dicţionar etimologic este semnat de O. Densusianu şi I.A. Candrea – Dicţionarul etimologic al
limbii române, 1907-1914, care se ocupă tot doar de elementele latine. Lucrarea cuprinde 1419 articole, şi a
rămas neterminată, ultimul cuvânt explicat fiind verbul (a) putea. În 2002, a fost republicată lucrarea
lingvistului Alexandru Ciorănescu, cu titlul Dicţionarul etimologic al limbii române (prima ediţie, Diccionario
etimológico rumeno, a apărut în localitatea La Laguna, 1958-1966), ediţie îngrijită şi traducere din limba spaniolă
de Tudora Şandru Mehedinţi şi Magdalena Popescu Marin, Editura Saeculum I.O., Bucureşti ; în 2008, Cristian
Moroianu publică la Editura Universităţii din Bucureşti un Dicţionar etimologic de antonime neologice.
19 Primul Dicţionar de sinonime apare în 1972, la Editura Albatros, sub redacţia lui Gh. Bulgăr, cu încă 15

colaboratori.
20 Primul dicţionar de antonime, care a apărut în ţara noastră, aparţine lui Marin Bucă şi O. Vinţeler, primul fiind

profesor la Universitatea din Timişoara, iar cel de-al doilea la Universitatea din Cluj-Napoca. Lucrarea,
Dicţionar de antonime, a fost publicată la Editura enciclopedică română, Bucureşti, 1974.
21 Cel dintâi dicţionar de omonime a fost întocmit în 1966 de Gh. Bulgăr şi Al. Popescu-Mihăeşti.
22 Dicţionarul de neologisme înregistrează împrumuturile cele mai recente, precum şi derivatele acestor

împrumuturi, în cadrul limbii române. Primul dicţionar de acest fel a fost publicat în 1961 (prima ediţie) şi în
1966 (ediţia a II-a), avându-i ca autori pe Fl. Marcu şi C. Maneca. Până în prezent acest dicţionar a cunoscut
numeroase alte ediţii.
23 Exemplificăm acest tip de dicţionar cu următoarele titluri: Dicţionar de expresii şi locuţiuni româneşti (1969),

redactat de un colectiv format din Vasile Breban, Gh. Bulgăr, Doina Grecu, Ileana Neiescu, Grigore Rusu,
Aurelia Stan; I. Berg – Dicţionar de cuvinte, expresii, citate celebre (1968); Barbu Marian – Dicţionar de citate şi
locuţiuni străine (1973); Stelian Dumistrăcel, Până-n pânzele albe. Expresii româneşti. Biografii – motivaţii (2001).
24 O istorie a diferitelor tipuri de dicţionare din diverse limbi găsim la Ana Canarache, Lexicografia de-a lungul

veacurilor. De când există dicţionare, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970; la Vasile Şerban, Ivan Evseev,
Vocabularul românesc contemporan. Schiţă de sistem, editura Facla, Timşoara,1978, p. 18-34; Angela
Bidu-Vrănceanu, Lectura Dicţionarelor, editura Metropol, Bucureşti, 1993.
25 HRISTEA 1984: 134.

26 COLŢUN 2000: 11.

 apariţia lucrării Până-n pânzele albe. Expresii româneşti. Biografii – motivaţii, în anul 2001.
Bazele teoretice ale frazeologiei româneşti au fost puse de Th. Hristea, în capitolul IV –
Introducere în studiul frazeologiei din volumul colectiv Sinteze de limba română.27
În ultimii ani, domeniul frazeologiei a stârnit interesul multor cercetători, interes care s-a
concretizat în elaborarea unor foarte interesante lucrări, unele dintre ele, la origine, teze de
doctorat28.
Semantica29 – ştiinţă a semnificantului lexical şi a structurii semnificaţiei, se ocupă numai cu
una din funcţiile semnului studiat de semiotică, cea semnificativă (semantică). Semnificantul şi
ştiinţa care-l cercetează (semantica) au constituit pentru lingvişti preocupări majore. Totodată,
trebuie să se facă distincţie între teoriile semnului (proprii semioticii) şi teoriile semnificaţiei
(proprii semanticii)30.

 Dialectologia studiază varietăţile teritoriale ale limbii: dialecte, subdialecte, graiuri,

subgraiuri. În funcţie de modalităţile de studiu utilizate, se face distincţie între dialectologia
generală (teoretică) şi dialectologia aplicată la un anumit domeniu lingvistic; între dialectologia
sincronică şi diacronică; dialectologia geografică (care studiază distribuţia spaţială a formelor
dintr-o limbă) şi negeografică (studiază formele înregistrate într-o anumită localitate sau arie a
unui domeniu lingvistic); dialectologia tradiţională, structurală sau transformaţională; dialectologia
rurală şi urbană.31
La noi, primele cercetări propriu-zise de dialectologie apar în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea când se remarcă Ion Maiorescu cu Vocabular istroromân (în „Convorbiri
literare”, 1874), Miron Pompiliu cu Graiul românilor din Biharia (în „Convorbiri literare”, 1886)
şi B.P. Hasdeu, care, în lucrarea sa monumentală, Etymologicum magnum Romaniae (1886-1898),
studiază deosebirile dialectale.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, cercetarea dialectală a limbii române poate fi ilustrată
prin activitatea lingvistului german Gustav Weigand, ale cărui lucrări, alături de cele ale
colaboratorilor şi ale elevilor săi, între care şi Sextil Puşcariu, apar în „Jahresbericht des
Instituts für Romänische Sprache”, începând cu 1894.

27 HRISTEA 1984: 134-160.

28Amintim aici câteva titluri: Constanţa Avădanei, Construcţii idiomatice în limbile română şi engleză, Editura
Universităţii”Al.I. Cuza” Iaşi, 2002; Casia Zaharia, Expresiile idiomatice în procesul comunicării. Abordare
contrastivă pe terenul limbilor română şi germană, Editura Universităţii”Al.I. Cuza” Iaşi, 2004; Liviu Groza,
Dinamica unităţilor frazeologice în limba română contemporană, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti,
2005; Liviu Groza, Probleme de frazeologie, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2011; Ioana Scherf,
Expresii frazeologice în limbile germană şi română (Studiu contrastiv), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
2006; Cristinel Munteanu, Sinonimia frazeologică din perspectiva lingvisticii integrale, Editura Independenţa
economică, Piteşti, 2007; Cristinel Munteanu, Frazeologie românească. Formare şi funcţionare, Institutul European,
Iaşi, 2013; Petronela Savin, Romanian Phraseological Dictionary. The Onomasiological Field of Human Nourishment,
Institutul European, Iaşi, 2012.
29 FRÂNCU 1999: 97. Deşi semantica este considerată ca o achiziţie modernă, nu cu mult mai veche decât

întrebuinţarea termenului sémantique (M. Bréal, Essai de sémantique. Science de seginifications, 1897), se admite
faptul că preocupările privind esenţa ei sunt foarte vechi atât în filozofia limbajului şi logică, în general, cât şi
în ştiinţa semnelor, semiotica.
30 Semantica actuală cunoaşte numeroase orientări între care amintim: modelul de analiză componenţială propus de

lingvistica generativă americană (J. J. Katz şi I. A. Fodor – The Structure of a Semantic Theory, 1963; P.M. Postal –
An Integrated Theory of Linguistic Description, 1964), semantica psihologică (care se ocupă de reprezentarea
mentală a semnificaţiilor), semantica argumentativă (este dezvoltată de Ascombre şi Ducrot ce iau în
consideraţie modul în care o frază poate fi analizată semantic prin legăturile argumentative posibile, pornind
de la structura ei), semantica cognitivă (aduce în prim plan problema categorizării, a stabilirii unor clase unice
pornind de la realitatea multiplă).
31 BIDU-VRĂNCEANU et alii 2001, s.v. dialectologie.
 După primul război mondial, dialectologia românească este reprezentată de şcoala de la
Bucureşti (Ov. Densusianu, L. - A. Candrea), a cărei activitate s-a concretizat într-un număr
de monografii dialectale, şi prin şcoala de la Cluj (S. Puşcariu, E. Petrovici, S. Pop), care
acordă un interes deosebit geografiei lingvistice, realizând al doilea atlas lingvistic român, dar
şi monografii dialectale: Theodor Capidan – Meglenoromânii, vol. I (1925), vol. II (1928), vol. III
(f.a.) şi Aromânii (1932).
Activitatea acestor mari lingvişti a fost continuată, după al doilea război modial, prin
Noul Atlas lingvistic român pe regiuni/ NALR, proiect realizat în cadrul Institutelor Academiei
Române. Aceste atlase lingvistice regionale sunt in număr de opt: şapte atlase lingvistice
regionale pentru provinciile istorice din România (Banat, Crişana, Maramureş, Transilvania,
Moldova şi Bucovina, Muntenia şi Dobrogea, Oltenia) şi un altlas regional pentru Peninsula
Balcanică. Scopul acestor atlase era cercetarea graiurilor şi dialectelor româneşti la câteva
decenii de la anchetele efectuate pentru Atlasul lingvistic român / ALR (în anii ’30, ’40 ai
secolului al XX-lea), prin fixarea unei reţele de anchetă mult mai extinse (998 localităţi), de trei
ori mai mare faţă de reţeua ALR (301 localităţi).
Studiul subdiviziunilor teritoriale ale limbii implică două etape: informarea şi interpretarea
materialului dialectal Informarea este activitatea desfăşurată pentru culegerea datelor
lingvistice necesare descrierii unei anumite subdiviziuni teritoriale, şi se poate realiza prin
două procedee: prin observaţie şi prin anchetă.32

 Stilistica are ca obiect de cercetare stilul, adică ansamblul de procedee care

caracterizează vorbirea unui grup de indivizi sau chiar a unui singur individ. Centrată asupra
limbajului, stilistica s-a dezvoltat în două direcţii: stilistica lingvistică şi stilistica literară.
Pornind de la distincţia saussuriană limbă-vorbire, Ch. Bally, creatorul stilisticii lingvistice
moderne, fixează, la începutul secolului al XX-lea, obiectul stilisticii:
„Stilistica studiază faptele de expresie ale limbajului organizat, din punctul de vedere al
conţinutului lor afectiv, adică expresia faptelor de sensibilitate prin limbaj şi acţiunea faptelor de
limbaj asupra sensibilităţii”33
„Pentru Ch. Bally, care tipărea, în 1905, la Geneva, Précis de stylistque, şi în 1909, la Heidelberg,
Traité de stylistique française (2 vol.), stilistica nu numai că nu însemna studiul stilurilor (prin care se
înţelegea stilurile individuale ale scriitorilor), dar stilurile erau chiar excluse din sfera obiectului
propriu noului tip de cercetare.
Prin aceasta, Ch. Bally înscria cercetarea stilistică în sfera ştiinţei limbii, ceea ca a şi determinat
înţelegerea ei ca stilistică lingvistică şi, totodată, generarea unei opoziţii faţă de cercetarea stilurilor
întreprinsă deja în sfera ştiinţei literaturii şi, înţeleasă, de aceea, ca stilistică literară / estetică.“34
Stilistica limbii române este ilustrată în direcţie lingvistică de Iorgu Iordan, Stilistica
limbii române. (ediţie definitivă 1975), de Ion Coteanu, Stilistica funcţională a limbii române, vol.
I, 1973, şi de Dumitru Irimia, Structura stilistică a limbii române (1979) şi Introducere în stilistică
(1999), iar în direcţia estetică de Tudor Vianu, Arta prozatorilor români (1941), Problemele
metaforei şi alte studii de stilistică (1957), de Ştefan Munteanu, Stil şi expresivitate poetică (1972) şi
Limba română artistică (1981), de Mihaela Mancaş, Limbajul artistic românesc în secolul al XIX-lea

32Amintim aici numele lui Stelian Dumistrăcel, specialist în domeniul dialectologiei, care, în colaborare cu Doina
Hreapcă şi Ion-Horia Bîrleanu, a publicat monografia Ancheta dialectală ca formă de comunicare, Editura
Academiei Române, Iaşi, 1997. Autorii prezintă metodologia investigaţiei dialectale, insistând asupra
necesităţii analizei valorii rezultatelor anchetei dialectale.
33 BIDU-VRĂNCEANU et alii 2001, s.v. stilistică.
34 IRIMIA 1999: 7.
(1983) ş.a.

 Pragmatica este domeniul care studiază întrebuinţarea care se dă limbii în discurs şi

comunicare, şi vizează descrierea interacţiunii dintre cunoştinţele furnizate de diferite unităţi
lingvistice şi cunoştinţele extralingvistice (sau contextuale) necesare pentru înţelegerea
frazelor enunţate. Pragmatica studiază „ansamblul circumstanţelor în care are loc o enunţare
(scrisă sau orală)”,35 fiind un conglomerat eterogen de consideraţii lingvistice, metalingvistice
şi extralingvistice disparate, care ţin de planuri diferite.
„Astfel, domeniul lingvisticii în sens strict se opreşte la semantică. Vom vedea totuşi că frontiera
dintre lingvistică şi pragmatică este discutabilă, în funcţie de considerarea regulilor de utilizare a
expresiilor lingvistice ca făcând parte din semnificaţia acestora sau ca fiind independente. Oricum
ar sta lucrurile, unul dintre scopurile pragmaticii este de a explica, cu ajutorul unor principii
generale şi nelingvistice, concluziile pe care ajungem să le tragem pentru a înţelege enunţurile.“36
Dintre lingviştii români preocupaţi de cercetarea acestui domeniu, amintim pe Liliana
Ionescu Ruxăndoiu cu lucrarea Conversatia: structuri şi strategii. sugestii pentru o pragmatica a
romanei vorbite (1999), pe Elena Dragoş cu Introducere în pragmatică, (2000) şi pe Luminiţa
Hoarţă Cărăuşu cu Dinamica morfosintaxei şi prgamaticii limbii române actuale (2007).

35 DUCROT-SCHAEFFER 1996: 492.

36 MOESCHLER & AUCHLIN 2005: 12.