DREPTUL COMERTULUI INTERNATIONAL

NOTE DE CURS

PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU

CAPITOLUL I. NOTIUNI GENERALE

1. CONCEPTUL DE DREPT AL COMERTULUI INTERNATIONAL

1.1. Notiunea de drept al comertului international este utilizata in doctrina de specialitate

intr-o dubla acceptiune.
Pe de o parte, privit ca o parte a dreptului obiectiv, dreptul comertului international a fost
definit ca fiind ansamblul normelor juridice care reglementeaza raporturile de comert
1

international si de cooperare economica si tehnico-stiintifica internationala, stabilite intre

participantii la schimbul mondial de valori si de cunostinte.
In acelasi timp, ca parte a stiintei juridice, dreptul comertului international este acea
disciplina care studiaza materia juridica a raporturilor comerciale internationale.

1.2. Dreptul comertului international opereaza cu doua categorii de norme: atat de drept
intern (drept comercial, drept civil) cit si de dreptu international (norme conflictuale si norme de
drept material uniform).
Desi vom mai reveni asupra acestei chestiuni, este de precizat aici ca prin norme
conflictuale intelegem acele reguli specifice dreptului international prin care se identifica
legislatia nationala aplicabila unui raport comercial international, atunci cand ne aflam in
prezenta unui conflict de legi in spatiu, deci cind raportul juridic este susceptibil de a fi guvernat
de doua sau mai multe sisteme de drept nationale.
Spre deosebire de normele conflictuale, care determina doar legea aplicabila raportului
juridic, normele de drept material uniform sunt acele norme care reglementeaza direct raportul
juridic de drept al comertului international, pe calea unei conventii internationale sau a unei legi
uniforme, transpuse in sistemul intern de drept al statelor semnatare sau aderente.
Toate aceste norme juridice sint reunite in cadrul dreptului comertului international prin
obiectul lor social, economic si juridic comun, care consta in disciplinarea raporturilor ce se nasc
in cadrul schimburilor economice internationale.2

1
A se vedea in acest sens, Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu, Dreptul comertului international, vol.1, Lumina Lex,
Bucuresti 1994, p.13
2
Ion Rucareanu in O. Capatana, V. Tanasescu si altii, Institutii de drept comercial international, vol.1, Editura

1
 2.OBIECTUL DREPTULUI COMERTULUI INTERNATIONAL

Obiectul dreptului comertului international este constituit din raporturile de comert

international si de cooperare economica si tehnico-stiintifica internationala.
Pentru ca asemenea raporturi sa constituie obiectul de reglementare al dreptului
comertului international el trebuie sa intruneasca cumulativ doua caracteristici : sa aiba atat
caracter comercial cat si caracter international, atribute care sint analizate succint in continuare.

2.1.CARACTERUL COMERCIAL.
2.1.1. In sens etimologic, denumirea de comert provine din cuvintul latin
COMMERCIUM, care reprezinta o rezultanta a juxtapunerii a 2 cuvinte CUM si MERX-MERCIS,
care inseamna "cu marfa".3
Caracterul comercial al unui raport juridic este prezent ori de cite ori raportul respectiv
are ca obiect un fapt sau un act de comert. Determinarea notiunii de act sau fapt de comert
implica intotdeauna realizarea unei operatiuni de calificare, care este intreprinsa prin prisma
reglementarilor specifice dreptului intern al fiecarui stat.
Comercialitatea unui act juridic este aceea trasatura care il distinge pe acesta de actele
civile sau de alta natura, avind drept consecinta plasarea respectivului act sub incidenta unui
regim juridic propriu, distinct. Doctrina de drept comercial a statuat ca urmatoarele criterii de
distinctie sunt de luat in considerare intre actele civile si actele de comert international:
-caracterul speculativ al actului sau faptului juridic, el fiind savarsit in scopul realizarii
unui profit;
-caracterul de interpunere in schimbul si circulatia internationala a valorilor si
cunostintelor, de la producator si pana la consumatorul final;
-caracterul de intreprindere a faptului juridic respectiv, ceea ce presupune o anumita
structura organizatorica atat a comerciantului cat si un sistem de raporturi de interpunere in
circulatia marfurilor; cu alte cuvinte, activitatea de comert este o activitate metodic organizata
avand ca obiect interpunerea in circuitul economic, in scopul obinerii unui profit.
-legatura, conexiunea economica a oricarui act sau fapt juridic cu cele ce intrunesc
criteriile mentionate mai sus.

2.1.2. In definirea comercialitatii unui raport juridic sunt cunoscute si aplicate

urmatoarele conceptii sau criterii:
A. Conceptia obiectiva are in vedere natura operatiunilor indeplinite sau obiectul
reglementarii; potrivit acestei conceptii, criteriul de determinare al comercialitatii unui act sau
fapt juridic il constituie forma, natura, obiectul sau scopul acestuia, adica elementele intrinseci
care definesc operatiunea.
In aceasta categorie sint incluse operatiunile privind circulatia capitalului (cum ar fi
vinzarea-cumpararea comerciala, consignatia cu vinzare, operatiuni bancare si de bursa, s.a.) si
activitatea intreprinderilor de furnituri, fabrici, constructii, manufactura, spectacole, editura,
tipografie, transporturi, depozitare, etc.
Tot in conceptul de acte obiective de comert mai sint incluse si actele auxiliare de
comert, care faciliteaza aducerea si procurarea marfurilor pe piata (de ex.: operatiuni

Academiei, Bucuresti, 1973, p.43

3
Stanciu Carpenaru, Drept comercial roman, Ed. All 1995, p.1

2
comerciale de intermediere sau gajul constituit pentru acte de comert) si, potrivit opiniei unor
autori, actele de comert unilaterale, care au caracter comercial numai pentru una din partile
care participa la operatiune. (de ex.:asigurarile).

B. Conceptia subiectiva are in vedere calitatea de comerciant a participantului la

raportul juridic; in aceasta categorie se includ operatiunile efectuate de un comerciant in
exercitiul profesiunii sale. Din acest punct de vedere, definitorie pentru calificarea unui act sau
fapt de comert subiectiv este deci calitatea de comerciant a persoanei.
Legea instituie deci in seama comerciantilor o prezumtie legala de comercialitate,
considerind ca activitatile desfasurate de acestia constituie acte si fapte juridice comerciale;
acestea dobandesc deci comercialitate prin faptul savarsirii lor de catre un comerciant.
Ca o consecinta, intentia sau scopul urmarit prin incheierea operatiunilor nu prezinta
importanta, operind prezumtia legala de comercialitate a actelor unui comerciant. Desigur ca
aceasta prezumtie este relativa, putind fi inlaturata prin administrarea probei contrare, din care
sa rezulte ca respectivele nu au natura comerciala.

C. Conceptia mixta imbina criteriul obiectiv cu cel subiectiv, potrivit acestei conceptii
actele de comert sint atit operatiunile care, prin elementele intrinseci ce le caracterizeaza,
constituie acte de comert cit si operatiunile realizate de un comerciant in exercitiul profesiei sale.

2.1.3. Definirea comercialitatii in dreptul roman. In dreptul nostru anterior anului

1990, pentru caracterizarea comercialitatii actelor se folosea exclusiv criteriul obiectiv, consacrat
prin prevederile art.3 alin.1 din Legea nr.1/1971 cu privire la activitatea de comert exterior si de
cooperare economica si tehnico-stiintifica a Romaniei, care enumerau, cu caracter enuntiativ,
operatiunile comerciale.
In prezent, prin aplicarea prevederilor codului comercial, care in aceeasi perioada,
mentionata mai sus, erau considerate a fi cazute in desuetudine si abrogate implicit, se poate
considera ca sistemul nostru de drept foloseste un dublu criteriu de calificare a comercialitatii,
acordand insa prepondrenta criteriului obiectiv: Astfel, art. 3 din Codul Comercial enumera, cu
caracter exemplificativ, actele pe care legea le considera fapte obiective de comert dar
reglementeaza, totodata, prin art. 4 o prezumtie relativa de comercialitate a actelor unui
comerciant, in masura in care acestea nu sunt civile sau daca din act nu rezulta contrariul.
De remarcat ca legiuitoriul roman foloseste notiunea de fapta de comert, dorind sa
reglementeze astfel nu numai actele de comert propriu-zise ci si faptele juridice licite si ilicite
savarsite de comercianti in legatura cu comertul lor.4 Altfel spus, cele doua concepte - acte si
fapte - au in conceptia legiuitorului aceeasi semnificatie: ele sunt mijloace juridice de infaptuire a
activitatii comerciale respectiv operatiuni comerciale privind circulatia marfurilor sau capitalului,
prestari de servicii, executari de lucrari si orice alte operatiuni de comert.

2.2.CARACTERUL INTERNATIONAL.
Notiunea de internationalitate se defineste prin prezenta in cadrul acestor raporturi
comerciale a elementului de extraneitate.
Asemenea elemente de extraneitate sau de internationalitate pot fi domiciliul sau sediul
participantilor la un raport juridic comercial (atunci cand acestea se afla in state diferite), locul
incheierii si/sau executarii actului juridic (atunci cand actul este incheiat intr-un stat dar urmeaza
a se executa pe teritoriul altui stat), circuitul international de valori (respectiv miscarea marfurilor

4
I.N. Fintescu, Curs de drept comercial, vol.I, Bucuresti 1929, p.32, citat in St.D. Carpenaru, op. cit., p.22

3
vandute dintr-un stat in altul), moneda in care urmeaza a se face plata, etc.
Simpla prezenta a elementului de extraneitate in sine nu este insa suficienta pentru ca
un raport juridic comercial sa cada sub incidenta dreptului comertului international. Altfel spus,
nu orice element de extraneitate confera unui raport juridic internationalitate.5 De exemplu,
incheierea unui contract de societate in vederea constituirii in Romania a unei societati
comerciale cu participare straina la capital, nu confera internationalitate acestui contract6, desi
printre asociati se numara si persoane fizice cetateni straini sau pesoane juridice de
nationalitate straina, cu domiciliul sau, dupa caz, sediul, in strainatate.
Este necesar, deci, ca prezenta acestor elemente sa fie examinata prin prisma
specificului operatiunii respective, avind relevanta numai acele elemente de extraneitate care,
adaugate naturii comerciale a unui act sau fapt juridic confera internationalitate raportului juridic,
care devine astfel susceptibil de a fi reglementat de doua sau mai multe sisteme de drept,
situatie ce poate conduce la un conflict de legi in spatiu.

3.NORMELE APLICABILE.

3.1.Principalele categorii de norme juridice aplicabile raporturilor patrimoniale decurgind

din activitatea de comert international sunt normele conflictuale si normele de drept material
uniform.

3.2.Prezenta unui anume element international in cadrul unor raporturi de comert face
ca aceste raporturi sa fie susceptibile de a fi carmuite de legislatiile nationale a mai multor state,
situatie cunoscuta sub denumirea de conflict de legi.
Pentru solutionarea conflictelor de legi, fiecare sistem national de drept a stabilit o serie
de reguli menite sa determine legislatia aplicabila unui raport juridic cu elemente de
extraneitate, norme cuprinse in cadrul dreptului international privat si cunoscute sub denumirea
de norme conflictuale.
In virtutea acestor norme conflictuale, un raport juridic de comert international poate fi
guvernat fie de legea nationala fie de o lege straina, fie, destul de des, atit de legea nationala cit
si de legea straina sau de mai multe legi straine.
Studiul normei conflictuale constituie obiectul privilegiat al dreptului international privat.
Ne limitam aici sa remarcam ca normele conflictuale indica legea aplicabila in raport cu legatura
care exista intre un raport juridic si un anumit sistem de drept; cele mai frecvente puncte de
legatura sunt chiar cele enumerate mai sus ca elemente de extraneitate (domiciliul sau sediul
partilor, locul incheierii sau executarii contractului).
In materie comerciala cele mai cunoscute norme conflictuale, prin frecventa aplicarii lor,
sunt urmatoarele:
-lex loci executionis, potrivit careia raportul juridic este supus legii locului de executare a
contractului;
-lex loci actus, potrivit careia atat forma raportului juridic cat si executarea sa este
supusa legii locului incheierii contractului;
-lex fori, potrivit careia locul unde se judeca litigiul determina legea procesuala aplicabila,
conform principiului ca instantele aplica legea nationala;
In doctrina moderna se subliniaza ca evolutia dreptului comertului international tinde din

5
Tudor R. Popescu, Dreptul comertului international, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti 1976, p.23
6
Mircea N. Costin in Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu, Dreptul Comertului International, Ed. Lumina Lex, Bucuresti,
1994, p.32

4
ce in ce mai mult sa consacre, ca lege aplicabila unui raport juridic comercial cu elemente de
extraneitate, legea partii care executa prestatiilor specifice contractului.
In dreptul roman, Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept
international privat constituie sediul materiei pentru majoritatea normelor conflictuale
reglementate de legiuitorul roman.
In materie comerciala, legea romana reglementeaza urmatoarele solutii pentru
eliminarea conflictelor de legi, in lipsa unei conventii a partilor privind legea aplicabila:
-conditiile de fond ale contractului sunt supuse legii statului cu care acesta prezinta
legaturile cele mai stranse, respectiv legea statului unde debitorul prestatiei caracteristice isi are
sediul sau domiciliul la data incheierii contractului;
-vanzarea mobiliara este supusa legii statului in care vanzatorul are sediul la data
incheierii contractului; totusi contractul este supus legii statului in care isi are sediul
cumparatorul daca negocierile si perfectarea contractului s-au realizat in acel stat;
-in raporturile dintre reprezentat si mandatar sau comisionar se aplica legea statului in
care intermediarul exercita imputernicirea; totusi, daca intermediarul isi presteaza serviciile cu
titlu profesional, se aplica legea sediului sau profesional;
-contractele de transport si asigurare sunt supuse legii sediului transportatorului sau
asiguratorului;
-pretentiile de reparatii intemeiate pe un act de concurenta neloiala sunt supuse legii
statului pe a carui piata s-a produs rezultatul daunator;
In fine, mai remarcam ca aplicarea normelor conflictuale este posibila numai atunci cand
partile, in virtutea principiului libertatii de vointa, au omis sa indice chiar ele legea aplicabila
raportului juridic (lex voluntatis) sau atunci cand respectivul raport juridic nu este reglementat
prin norme de drept material uniform.
In doctrina s-a exprimat si opinia ca dreptul comertului international este, in esenta, un
drept material si de aceea nu include in continutul sau normele conflictuale. Acestea, desi
intereseaza dreptul comertului international, sunt incluse in continutul dreptului international
privat comercial, un domeniu special al dreptului international privat.7

3.3. Pe langa norme conflictuale, sistemele juridice ale diferitelor state cuprind si norme
care restring sau lichideaza conflictele de legi, reglementind direct si nemijlocit raporturile
juridice de comert international.
Aceste norme, denumite norme de drept material uniform, s-au nascut urmare eforturilor
comunitatii internationale de a inlatura raminerea in urma a dreptului comertului international
fata de evolutia rapida a relatiilor economice internationale.
Actiunea de armonizare si uniformizare a reglementarilor de dreptul comertului
international a fost incredintata UNCITRAL (Comisia Natiunilor Unite pentru Dreptul Comertului
International) constituita in 1966, a carei activitate reliefeaza, in acest sens, o serie de realizari
incontestabile, printre care si elaborarea unor legi uniforme, cum ar fi cel adoptate de statele
lumii prin :
-conventia referitoare la prescriptie in materie de vinzare internationala de obiecte
mobile corporale, incheiata la New York in 1974;
-regulamentul de arbitraj comercial international UNCITRAL (1976) recomandat de
Adunarea generala ONU;
-conventia ONU privind vinzarea internationala de marfuri (Viena-1980)
Aceste legi uniforme, fiind receptate in dreptul intern al statelor semnatare sau care au

7
Dragos-Alexandru Sitaru, Dreptul comertului international, vol.I, Ed. ACTAMI, Bucuresti 1996, pag.79

5
ratificat ulterior respectivele conventii, inlatura sau restrang conflictele de legi in masura in care
aceeasi institutie sau concept juridic beneficiaza de o reglementare unitara si uniforma,
indiferent de legea chemata sa guverneze raportul juridic.
O alta expresie a tendintei de a reglementa uniform, pe plan international, o serie de
raporturi comerciale, o constituie formarea dreptului comunitar, ansamblu de legi uniforme care
reglementeaza raporturile comerciale dintre participantii apartinand statelor membre ale Uniunii
Europene.

CAPITOLUL II. PARTICIPANTI TRADITIONALI LA COMERTUL INTERNATIONAL

(CAPITOLUL INCLUDE UN STUDIU DE DREPT COMPARAT DEDICAT SOCIETATILOR

COMERCIALE SI ALTOR VEHICULE SOCIETARE)

CAPITOLUL III. NOI PARTICIPANTI LA COMERTUL INTERNATIONAL. SOCIETATEA

EUROPEANĂ.

SECȚIUNEA I. SEDIUL MATERIEI. CONCEPT, TRĂSĂTURI, FORME.

I.1. Sediul materiei. Regimul juridic al societăților europene (Societas Europaea – SE)
este guvernat, pe plan comunitar și național, de un ansamblu de reglementari:
- Regulamentul (CE) nr. 2157/2001 al Consiliului (Uniunii Europene) din 8 octombrie
2001 privind statutul societăţii europene (în continuare denumit ”Regulamentul”), care
reglementează constituirea, organizarea, funcționarea, situațiile financiare anuale, dizolvarea și
lichidarea societăților europene;
- Titlul VII1 din LSC (intitulat ”Societatea europeană”),8 care vizează, în principal,
chestiuni privind dobândirea personalității juridice de către o SE cu sediul în România precum și
formalitățile și consecințele transferării sediului acesteia pe teritoriul unui alt stat membru;
- Directiva 2001/86/CE a Consiliului (Uniunii Europene) din 8 octombrie 2001 de
completare a statutului societăţii europene în ceea ce priveşte implicarea lucrătorilor,9 (în
continuare denumită ”Directiva”), care urmărește să creeze un cadru legal care să asigure
implicarea salariaților în activitatea SE și să elimine posibilitatea ca înființarea unei SE să
restrângă sau să limiteze formele de participare a salariaților în activitatea societății europene, și
- Hotărârea Guvernului nr. 187/2007 privind procedurile de informare, consultare şi alte
modalităţi de implicare a angajaţilor în activitatea societăţii europene, al cărei rol este să
transpună în legislația națională prevederile Directivei 2001/86/CE.10

I.2. Definiție. Forme. Regulamentul nu oferă o definiție propriu-zisă a socetății

europene, dar prezintă trăsăturile caracteristice ale acesteia. Prin raportare la acestea, credem
că societatea europeană poate fi definită ca o societate comercială pe acțiuni, dotată cu
personalitate juridică, având un capital minim de 120.000 euro, creată pe teritoriul unui stat
membru de către asociați persoane juridice (societăți comerciale sau alte entităţi juridice

8 Titlu introdus prin prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 52/2008 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale şi pentru completarea Legii nr. 26/1990 privind
registrul comerţului.
9
Atât Regulamentul (CE) nr. 2157/2001 cât și Directiva 2001/86/CE a Consiliului (Uniunii Europene) din 8
octombrie 2001au fost publicate în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE) nr. L294 din 10 noiembrie 2001.
10
Hotărârea Guvernului nr. 187/2007 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 161 din 7 martie 2007.

6
reglementate de dreptul public sau privat), al căror statut național este guvernat de legislațiile a
cel puțin două state membre diferite, societate care are un scop și un obiect de activitate
depășind interesele locale sau naționale și al cărei regim juridic este guvernat de prevederile
Regulamentului (CE) nr. 2157/2001.
I.2.1. Societatea europeană este un comerciant – persoană juridică, întrucât îmbracă
forma unei societăți comerciale pe acțiuni, constituită cu un capital minim de 120.000 euro.
Societatea europeană dobândește personalitate juridică pe data înregistrării sale în registrul
comerțului (sau, după caz, în registrul național care asigură evidența comercianților). Potrivit art.
10 din Regulament, o societate europeană este tratată în orice stat membru ca şi cum ar fi o
societate pe acțiuni constituită în conformitate cu dreptul statului în care SE își are sediul social.
Cu toate acestea, există anumite elemente de particularizare a societății europene ca
societate pe acțiuni, elemente independente de legislația statelor membre. Astfel, indiferent de
statul în care este înregistrată, capitalul SE va fi exprimat în euro, chestiune care, pentru SE
înregistrate în Romania, reprezintă o derogare de la prevederile art. 10 și 11 LSC, din care
rezultă că societățile cu sediul în Romania au capitalul exprimat în lei iar acțiunile și părțile
sociale emise de acestea reprezintă multipli sau fracțiuni ale leului. De asemenea, filialele
societății europene, constituite la randul lor ca SE, sunt dispensate de obligația de a avea cel
puțin doi asociați, aplicându-li-se, mutatis mutandis, legislația care guvernează societățile cu
răspundere limitată cu asociat unic. In fine, sediul unei SE trebuie să fie situat, în mod
obligatoriu, pe teritoriul aceluiași stat membru unde este situată și administrația sa centrală.
I.2.2. Societățile europene se pot constitui în mai multe modalități și, sub aspect
structural și funcțional, pot îmbrăca mai multe forme:
(a) Societatea europeană poate fi înființată prin fuziunea a cel puțin două societăți pe
acțiuni, guvernate de legislatiile unor diferite state membre; potrivit prevederilor art. 17 alin. (2)
din Regulament fuziunea se poate produce atât prin absorbție cât și prin contopire.
(b) Societatea europeană poate fi înființată ca un holding,11 prin asocierea a cel puțin
două societăți pe acțiuni și/sau societăți cu răspundere limitată, (a) al căror statut este guvernat
de legislația a cel puțin două state membre diferite sau (b) care dețin, de cel puţin doi ani, o
filială reglementată de legislaţia unui alt stat membru sau o sucursală pe teritoriul altui stat
membru.
(c) Societatea europeană poate fi constituită, cu statut de filială, de către cel puțin două
societăți comerciale și/sau alte entităţi juridice reglementate de dreptul public sau privat, (a) al
căror statut este guvernat de legislația a cel puțin două state membre diferite sau (b) care dețin,
de cel puţin doi ani, o filială reglementată de legislaţia unui alt stat membru sau o sucursală pe
teritoriul altui stat membru.
(d) Societatea europeană poate fi înființată și prin transformarea unei societăți pe acțiuni
constituită pe teritoriul unui stat membru, cu condiția ca aceasta să dețină, de cel puţin doi ani, o
filială reglementată de legislaţia unui alt stat membru sau o sucursală pe teritoriul altui stat
membru.
(e) În fine, societatea europeană poate fi constituită pe teritoriul unui stat membru, cu
statut de filială a unei alte SE, constituite pe teritoriul unui alt stat membru.

11Un holding este, de regulă, o societate comercială care controlează mai multe societăți, prin deținerea
majorității acțiunilor ori a părților sociale sau a drepturilor de vot în respectivele societăți sau prin puterea de a
decide asupra numirii și revocării conducerii acestora; holdingul are, în principiu, un singur obiect de activitate și
acesta este administrarea participațiilor sale în societățile controlate.

7
 SECȚIUNEA II. CONSTITUIREA UNEI SOCIETĂȚI EUROPENE.

II.1. Constituirea prin fuziune. Atunci când societatea europeană se constituie prin
fuziune, sunt aplicabile prevederile care guvernează fuziunea în statul membru unde își are
sediul societatea absorbantă (care devine SE) sau pe teritoriul căruia își va avea sediul
societatea rezultată din contopire (care ia naștere ca SE). Evident că de primă aplicare sunt
prevederile naționale care guvernează fuziunea transfrontalieră, în completarea cărora se aplică
prevederile de drept comun, armonizate cu exigențele Directivelor comunitare care guvernează
materia.12
Se parcurge astfel întregul traseu procedural al fuziunii implicând:
- redactarea unui proiect de fuziune, menționând datele de identificare ale societăților
implicate în fuziune, raportul de schimb al acțiunilor, drepturile conferite de acestea, statul SE și
alte elemente de fundamentare a fuziunii;
- efectuarea unei publicități lărgite a condițiilor și efectelor fuziunii, prin publicarea unor
date minimale prevăzute de Regulament;
- examinarea proiectului de fuziune de către unul sau mai mulți experți, chemați să își
dea avizul de specialitate asupra condițiilor economice ale fuziunii;
- aprobarea proiectului de fuziune de adunările generale ale fiecărei societăți implicate în
fuziune;
- examinarea legalității fuziunii, în fiecare din statele membre în care își au sediul
societățile implicate în fuziune și emiterea unui certificat care să ateste îndeplinirea condițiilor
legale și încheierea formalităților premergătoare fuziunii
- examinarea legalității fuziunii, în statul membru în care se află sediul SE beneficiară a
fuziunii, luând în considerare certificatele menționate mai sus, proiectul de fuziune, statutul SE,
modalitățile stabilite pentru implicarea salariaților, respectarea dispozițiilor legale care
guvernează încheierea fuzionării.
- efectuarea publicității fuziunii, atât în jurnalul oficial național cât ți în Juenalul Oficial
al Uniunii Europene.
Efectele constituirii SE prin fuziune sunt cele specifice fiecărei forme de fuziune
(absorbție și contopire), implicând transferul patrimoniului societăților absorbite sau
contopite către SE, dizolvarea fără lichidare a acestor societăți, emiterea și repartizarea de
acțiuni ale SE către acționarii sau asociații societăților dizolvate și, după caz, transformarea
societății absorbante în SE. Aceste efecte se produc pe data înregistrării SE (rezultată din
contopire sau transformată ca urmare a absorbției) în registrul comerțului – pentru SE cu
sediul în România – sau în ergistrul specificat de legislația statului membru unde își are
sediul SE.
Nulitatea unei fuziuni care are ca efect apariția unei SE nu poate fi pronunțată după
înregistrarea acesteia, ceea ce înseamnă că acțiunea în nulitate trebuie promovată și
soluționată înainte de data acestei înregistrări.

II.2. Constituirea unei SE holding. Această procedură este similară procedurii de

drept comun a constituirii societății comerciale, cu mențiunea că prezintă anumite
particularități. Vocația participării la o asemenea societate europeană aparține numai
societăților pe acțiuni și societăților cu răspundere limitată din statele membre, care vor
redacta un proiect de constituire, menționând aspectele juridice și economice ale constituirii

12
Directiva 78/855/CEE (așa numită Directiva a 3-a privind fuziunea) și Directiva 2005/56/CE privind fuziunea
transfrontalieră a societăților de capital.

8
SE precum și consecințele pe care această operațiune le are asupra salariaților și
acționarilor/asociaților fiecărei societăți implicate. Proiectul de constituire se dă publicității cu
cel puțin o lună înainte de data adunării generale convocate, pentru fiecare societate
implicată, în vederea aprobării constituirii. După examinarea lui de către experți – care
verifică, în primul rând, dacă raportul de schimb al acțiunilor sau părților sociale este
pertinent și echitabil – acest proiect este supus aprobării adunării generale a fiecărei societăți
implicate.
Elementul care face diferența între constituirea unei SE holding și constituirea unei
societăți de drept comun, este acela că aportul acționarilor viitoarei SE holding constă
exclusiv în acțiuni sau participații pe care le dețin la societățile care promovează constituirea
holdingului, și care trebuie să reprezinte peste 50% din drepturile de vot asupra fiecărei
societăți implicate în holding. Datorită acestui specific, acționarii SE holding nu vor fi
societățile care promovează constituirea, ci asociații acestora, iar holdingul va deveni, în
schimb, un asociat cu drept de control asupra fiecărei societăți care a promovat constituirea
societății europene holding.
De aceea, asociații societăților implicate în constituirea SE holding vor avea la
dispoziție un termen de 3 luni pentru a se pronunța cu privire la constituire și la procentul de
acțiuni cu care intenționează să participe. SE holding se va constitui și înregistra numai dacă
asociații societăţilor care promovează operaţiunea alocă procentul minim de acţiuni sau parți
sociale deţinut în fiecare societate în conformitate cu proiectul de constituire şi în care toate
celelalte condiţii legale privind constituirea unei societăți comerciale sunt îndeplinite.

II.3. Constituirea unei filiale a SE. Examinarea acestei operațiuni impune o

diferențiere terminologică; astfel, filialele cu statut de SE pot fi constituite (a) fie de cel puțin
două societăți comerciale sau entități juridice de drept public sau privat, (b) fie, în mod direct,
de către o societate europeană.
II.3.1. În primul caz, printre societățile sau entitățile care subscriu acțiuni la filiala cu
statut de SE, trebuie să se afle cel puțin două al căror regim juridic să fie guvernat de
legislațiile unor state membre diferite. De asemenea, fiecare societate sau entitate
subscriitoare trebuie să dețină, de cel puțin doi ani, o filială reglementată de legislaţia unui alt
stat membru sau o sucursală pe teritoriul altui stat membru.
II.3.2. În al doilea caz, SE care constituie una sau mai multe filiale cu statut de SE
(toate aceste filiale trebuind sa fie constituite, în mod obligatoriu, sub forma unei societăți pe
acțiuni), este dispensată de obligația de a observa regulile naționale potrivit cărora o
societate pe acțiuni trebuie să aibă minimum 2 acționari sau în conformitate cu care o
persoană nu poate avea calitatea de asociat unic, simultan, în mai multe societăți.
II.3.3. Pe lângă respectarea condițiilor prezentate mai sus, constituirea unei SE cu
statut de filială urmează procedura de drept comun aplicabilă în statul membru în care se
constituie filiala.

II.4. Transformarea unei societăți pe acțiuni în SE. O societate pe acțiuni care

deține de cel puțin doi ani o filială reglementată de legislația unui alt stat membru se poate
transforma în SE. Pentru a aduce la îndeplinire această transformare, societatea (prin
administratorii săi) va redacta un proiect de transformare şi un raport explicativ şi justificativ
privind aspectele juridice şi economice ale transformării, menționând consecinţele pe care
adoptarea formei de societate europeană le are asupra acţionarilor şi salariaților.
Proiectul de transformare se dă publicităţii cu cel puţin o lună înainte de data adunării
generale convocată pentru a se pronunţa asupra transformării. Unul sau mai mulţi experţi

9
independenţi vor pregăti si prezenta adunării generale un raport în care vor arăta dacă
societatea dispune de active nete cel puţin echivalente cu capitalul său. Adunarea generală
a societăţii aprobă proiectul de transformare, precum şi statutul SE. Transformarea formei
juridice fiind o modificare a actului constitutiv, decizia adunării generale va fi adoptată cu
cvorumul și majoritatea cerute pentru validitatea hotărârilor adunărilor generale
extraordinare.

SECȚIUNEA III. ORGANIZAREA, FUNCȚIONAREA ȘI ÎNCETAREA SOCIETĂȚII

EUROPENE

III.1. Adunarea generală. Societatea europeană este întotdeauna o societate pe

acțiuni; de aceea, adunarea generală a SE își desfăsoară activitatea după regulilele care
guvernează, în legislația aplicabilă sediului ei, societatea pe acțiuni.
Adunarea generală are o competență limitată la atribuțiile exclusive stabilite prin
Regulament, potrivit legii naționale sau încredințate prin actul constitutiv. Adunarea generală
se intrunește cel puțin o dată pe an, în termen de 6 luni de la terminarea exercițiului financiar
și va putea fi convocată de administratorii sau conducătorii SE precum și la cererea
acționarilor care dețin cel puțin 10% din capitalul acesteia. Convocatorul sau cererea de
convocare, după caz, trebuie să cuprindă toate problemele care apar în ordinea de zi.
Adunarea generală decide, de regulă, cu majoritatea voturilor exprimate, în afara
cazurilor când se discută o modificare a actului constitutiv și când Regulamentul cere o
majoritate calificată de două treimi din voturile valabil exprimate. Fiecare stat membru poate
reglementa, însă, cerințe de majoritate mai mari pentru adoptarea unei hotărâri valabile a
adunării generale.

III.2. Administrarea, conducerea și supravegherea SE. Regulamentul permite

societății europene să opteze fie pentru un sistem de conducere și supraveghere (sistem
dualist), fie pentru o formă simplificată de administrare (sistem monist sau unitar).
III.2.1. Sistemul dualist presupune (a) existența unui organ de conducere compus din
unul sau mai mulți directori generali (un directorat, în termenii LSC), care asigură gestiunea
curentă și reprezentare SE și (b) existența unui organ de supraveghere, care îi numește pe
directori și controlează activitatea organului de conducere.
O persoană nu poate cumula calitatea de membru al organului de supraveghere cu
cea de membru al organului de conducere, decât în situația excepțională a vacanței unui
post de director, când un membru al organului de supraveghere va putea fi numit, temporar,
în funcția de director, fiindu-i suspendată calitatea de membru al organului de supraveghere.
Între organul de conducere și organul de supraveghere există un raport de
subordonare, directorii fiind obligați să informeze periodic organul de supraveghere cu privire
la activitatea SE, să răspundă oricărei cereri de informare și să permită verificările dispuse
de acest organ. De asemenea, anumite operațiuni vor putea fi întreprinse de organul de
conducere numai cu autorizarea expresă a organului de supraveghere.
III.2.2. Sistemul monist presupune existența unui singur organ de administrare, ai
cărui membri sunt numiți de adunarea generală sau prin actul constitutiv. Aceștia
administrează SE, dar pot delega competențele de gestiune unor directori administrativi, a
căror activitate o controlează și coordonează, actul constitutiv putând meționa operațiunile
care se pot realiza numai cu aprobarea organului de administrare. Membrii organului de
administrare se întâlnesc cel puțin o dată la trei luni.

10
 III.2.3. Dispoziții comune ambelor sisteme de administrare. Membrii organelor SE pot
fi aleși pentru un mandat maxim de 6 ani. Ei pot fi atât persoane fizice cât și persoane
juridice, acestea din urmă având obligația de a desemna o pesoană fizică pentru a le
reprezenta în organele de conducere, administrare sau supraveghere, după caz. Nu pot fi
membri ai organelor SE cei care, potrivit legislației naționale a statului membru, nu pot fi
membri ai organelor unei societăți pe acțiuni.
Organele sau organismele SE iau decizii valabile în prezența majorității membrilor lor,
cu majoritatea voturilor valabil exprimate. În caz de paritate de voturi, votul președintelui este
decisiv.

III.3. Transferarea sediului SE. În mod tradițional, transferarea sediului unei

persoane juridice pe teritoriul altui stat implica dizolvarea și lichidarea acesteia în statul din
care se transfera sediul ți înființarea unei noi persoane juridice în statul de destinație.
Transferarea sediului unei SE pe teritoriul unui alt stat membru nu are acest efect, SE
menținându-și personalitatea.
Traseul procedural debutează prin redactarea unui proiect de transfer, care se dă
publicității13 şi care va menționa denumirea societăţii, sediul social şi numărul de înregistrare
actual al SE precum și sediul social preconizat al SE, eventual noua denumire și noul act
constitutiv, consecinţele pe care transferul le poate avea asupra acționarilor și asupra
implicării salariaţilor în SE, calendarul operațiunilor de transfer precum și modul de
conservare a drepturilor prevăzute în materie de protecţie a acţionarilor şi a creditorilor. In
plus, organul de conducere sau de administraţie întocmeşte un raport explicând şi justificând
aspectele juridice şi economice ale transferului şi explicând consecinţele transferului pentru
acţionari, creditori şi lucrători.
Proiectul de transfer și raportul administratorilor va fi pus la dispoziția acţionarilor şi
creditorilor SE la sediul acesteia, cu cel puţin o lună înainte de data la care este convocată
adunarea generală ce urmează să se pronunţe asupra transferului. Adunarea generala va
putea aproba transferul numai după două luni de la publicarea proiectului, cu o majoritate
reprezentand cel puțin două treimi din voturile exprimate.14
Inregistrarea SE la noul sediu se va face pe baza unui certificat emis de autoritățile
competente din statul membru al vechiului sediu, care să ateste indeplinirea legală a tuturor
formalităților de transfer al sediului. Acest certificat nu se va elibera decât dacă societatea
face dovada că interesele creditorilor beneficiază de o protecţie corespunzătoare, în
conformitate cu dispoziţiile prevăzute de statul membru în care SE are sediul social anterior
transferului.15
Pe data data înmatriculării SE în registrul de la noul sediul social, se produc efectele
legale ale mutării sediului, incluzând și radierea SE de la vechiul sediu, pe baza notificării
trimise de oficiul registrului de la noul sediu. Față de terți, transferul sediului este opozabil de
la data publicării noii inmatriculări sau de la data radierii vechiului sediu, dacă SE nu

13 Potrivit prevederilor art. 2702 c)LSC, proiectul de transfer, vizat de judecătorul delegat, se publică în Monitorul
Oficial, cu cel puțin 30 de zile înaintea datei ședinței adunării generale convocate pentru a se pronunța asupra
transferului.
14
Potrivit prevederilor art. 2702 e) LSC, acționarii care se opun transferului sediului SE în străinătate pot să își
exercite dreptul de retragere, prețul acțiunilor lor urmând a fi determinat de un expert autorizat independent.
15 Creditori SE ale căror creanţe sunt anterioare datei publicării proiectului de transfer pot face opoziţie, care

suspendă executarea operaţiunii până la data la care hotărârea judecătorească devine irevocabilă, în afară de
cazul în care societatea debitoare face dovada plăţii datoriilor sau oferă garanţii acceptate de creditori ori încheie
cu aceştia un acord pentru plata datoriilor (art. 2702 d) LSC.

11
dovedeşte că respectivii terţi aveau cunoştinţă de noul sediu social.
Autoritățile unui stat membru se pot opune transferului sediului unei SE pentru motive
de interes public. În această situație, examinarea opoziției se va realiza de instanța
competentă. Orice litigii ale SE care și-a transferat sediul, izvorând din acte sau fapte
anterioare transferului, rămân de competența instanțelor din statul membru în care SE în
cauză era înregistrată anterior transferului, chiar dacă se intentează o acţiune în justiţie
împotriva SE după efectuarea transferului.

III.4. Dizolvarea, lichidarea, transformarea și insolvența SE. Pe lângă cauzele

generale sau speciale de dizolvare reglementate de legislația statului membru care
guvernează regimul juridic al SE, acestea se vor putea dizolva și dacă nu respectă cerința de
a avea atât sediul social cât și administrația centrală pe teritoriul aceluiași stat membru (art. 7
din Regulament). Regulamentul prevede și o acțiune în regularizare, prin care SE este
obligată fie să își transfere administraţia centrală înapoi în statul membru pe teritoriul căruia
se află sediul social, fie să își transfere sediul social pe teritoriul statului unde își are
administrația centrală.
Procedurile de dizolvare, lichidare și insovență a SE sunt cele prevăzute de legislația
statului membru unde aceasta își are sediul și trebuie să beneficieze de publicitatea care
privește actele SE.
O societate europeană poate să înceteze și prin transformarea ei într-o societate pe
acțiuni, guvernată de legea națională a sediului său. Procesul de transformare poate fi
declanșat numai după trecerea unui interval de timp de cel puțin doi ani de la data constituirii
SE și nu conduce la dizolvarea și lichidarea societății sau constituirea unei noi persoane
juridice, având ca efect doar pierderea calității de SE.16 Transformarea se face în baza unui
proiect și a unui raport justificativ redactate de organele SE, care se dau publicității și se
supun aprobării adunării generale, împreună cu un raport întocmit de unul sau mai mulți
experți independenți autorizați, atestând faptul că societatea dispune de active cel puţin
echivalente cu capitalul propriu.

SECȚIUNEA IV. IMPLICAREA SALARIAȚILOR ÎN ACTIVITATEA SOCIETĂȚII

EUROPENE.

Societatea europeană, constituită ca societate pe acțiuni și având fie o dimensiune

comunitară, fie un obiect de activitate sau interese care depășesc sfera locală sau națională,
utilizează, de regulă, un personal numeros. Pentru a se preveni posibilitatea ca înființarea
unei SE să afecteze regimul informării, consultării și implicării salariaților în activitatea SE a
fost adoptată Directiva 2001/86/CE a Consiliului (Uniunii Europene) din 8 octombrie 2001 de
completare a statutului societăţii europene în ceea ce priveşte implicarea lucrătorilor (în
continuare denumită ”Directiva”); pentru transpunerea ei, în Romania a fost emisă Hotărârea
Guvernului nr. 187/2007 privind procedurile de informare, consultare şi alte modalităţi de
implicare a angajaţilor în activitatea societăţii europene, ambele acte urmărind să creeze un
cadru legal care să asigure implicarea salariaților în activitatea SE și să elimine posibilitatea ca
înființarea unei SE să restrângă sau să limiteze formele de participare a salariaților în activitatea
societății europene.

16
Tocmai de aceea transformarea SE în societate pe acțiuni de drept național reprezintă o modalitate de încetare
a SE și nu de încetare a existenței SE.

12
 Pentru a proteja drepturile și interesele legitime ale salariaților unei SE în curs de
constituire, la nivelul societăților implicate, a filialelor sau sucursalelor acestora se constituie
un grup special de negociere, alcătuit din reprezentanți ai salariaților, care vor elabora un
regulament propriu de organizare și funcționare, pe baza căruia vor negocia cu organul de
conducere competent al societăţilor participante stabilirea modalităţilor de implicare a
salariaților în cadrul unei SE. Grupul special de negociere şi organele de conducere ale
societăţilor participante vor decide, împreună, modalităţile ți mecanismele de informare,
consultare şi implicare a salariaților în activitatea societăţii europene.
Rezultatul negocierilor dintre organele de conducere ale societăților participante și
grupul special de negociere este reflectat într-un acord încheiat între aceștia, cuprinzând
dispoziții referitoare la informarea, consultarea și implicarea salariaților, inclusiv prin
desemnarea unor membri ai organelor de administrare, conducere sau supraveghere ale
societății europene astfel constituite.
O societatea europeană nu va putea fi înregistrată în registrul național de evidență a
comercianților, respectiv în registrul comerțului, în absența unui asemenea acord.

CAPITOLUL III. PARTICIPANTII LA COMERTUL INTERNATIONAL. GRUPURILE

EUROPENE DE INTERES ECONOMIC.

SECŢIUNEA I. DESPRE ORIGINEA NOŢIUNII.

Grupurile europene de interes economic (GEIE) sunt reglementate prin Regulamentul

(CE) nr. 2137/85 cu scopul de a se crea, pentru persoane fizice, societăți comerciale sau alte
entități juridice, un cadru juridic care să faciliteze adaptarea activităților lor la condițiile
economice ale pietei comune precum si o cooperare eficienta la nivel transfrontalier.17
Ele sunt cunoscute, din aproximativ aceeasi epoca, si dreptului francez, in care
grupul de interes economic a fost reglementat pentru a permite întreprinderilor să se
adapteze evoluţiei unei pieţe în expansiune, organizând şi exploatând în comun anumite
activităţi, cum ar fi birouri de export-import, organisme de cercetare a pieţei, structuri de
marketing şi comercializare şi altele.18
Liantul care stă la baza constituirii grupului de interes economic este interesul
economic comun al membrilor fondatori, îndreptat înspre facilitarea şi dezvoltarea activităţii
acestora în vederea ameliorării sau creşterii rezultatelor economice ale acestor activităţi. 19

17
Regulamentul (CE) nr. 2137/85 este publicat in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, L199/1, 17 vol.1,din
31.7.1985; in continuare, trimiterea la acest act normativ se va face prin mentiunea “Regulamentul” iar in cadrul
acestui capitol, trimiterea la articolele acestui Regulament se face intre paranteze.
18 În acest sens, Ph. Merle, Droit commercial. Societes commerciales, Dalloz, 7e edition, 2000, p. 715.
19 În Franţa, grupurile de interes economic sunt constituite, mai ales, în domeniul construcţiilor şi al lucrărilor

publice, al comerţului precum şi în sectorul terţiar, al serviciilor (bănci, asigurări, cercetare de piaţă, etc.). Un
exemplu celebru este cel al Airbus Industrie care a fost constituit ca un grup de interes economic de drept
francez, prin asocierea a patru parteneri de naţionalitate diferită: Aerospatiale (Franţa), British Aerospace
(Anglia), Deutsche Airbus/M.B.B. (Germania) şi C.A.S.A. (Spania); în anul 2000, grupul a fost transformat în
societate pe acţiuni. În acest sens http://www.airbus.com. Un alt exemplu concludent, grupul de interes economic
GITOYEN, creat în 9 februarie 2001, este constituit de 5 furnizori de servicii Internet, care au decis să pună în
comun competenţele şi mijloacele lor financiare cu scopul de a da naştere unei noi entităţi, furnizor de
infrastructură pentru acces la Internet, pentru a oferi independenţa celor care vor să se exprime fără a participa la
operaţiuni comerciale pe Internet. În acest sens, http://www.gitoyen.org.

13
 SECŢIUNEA II. DEFINIŢIE ŞI TRĂSĂTURI DISTINCTIVE.

II.1. Definitie. Spre deosebire de reglementarea franceză a grupului de interes

economic, Regulamentul nu oferă o definiţie grupului european de interes economic. De
aceea, subliniind principalele elemente ce configurează individualitatea grupului european de
interes economic, mai ales în raport cu societăţile comerciale şi persoanele juridice de drept
privat national, rezultă că grupul european de interes economic este (de regula) o persoană
juridică cu scop patrimonial, constituită prin asocierea unor persoane juridice de drept public
sau privat, avand sediul si administratia centrala pe teritoriul Uniunii Europene si/sau a unor
persoane fizice care isi desfasoara activitatea in cadrul acestui teritoriu, cu scopul de a
înlesni, îmbunătăţi sau dezvolta activitatea economica a membrilor săi.

II.2. Trăsături caracteristice. Această definiţie, la rândul ei incompletă,20 permite

desprinderea acelor trăsături care conferă grupului european de interes economic o poziţie
distinctă faţă de alte entităţi juridice; în ordinea importanţei lor aceste trăsături sunt
examinate, succint, în continuare.

II.2.1. Este de reţinut că Regulamentul, desi considera ca GEIE trebuie să fie învestit
cu capacitate juridică si să se prevadă ca acesta să fie reprezentat, în relațiile cu terții, de
către un organism independent din punct de vedere juridic de membrii săi, lasa la aprecierea
statelor membre daca aceste entitati vor fi dotate sau nu cu personalitate juridica (art. 1
alin.3). Totusi, indiferent de aceasta optiune, de la data înregistrării sale, GEIE are
capacitatea ca în nume propriu să fie titular de drepturi și obligații de orice natură, de a
încheia contracte sau alte acte juridice și de a sta în justiție in nume propriu.
De aceea, intrucat aceste trasaturi sunt expresia obisnuita a personalitatii juridice,
GEIE sunt, de regula, constituite ca persoane juridice de sine statatoare. Aceasta este si
solutia pentru care a optat legiuitorul roman, prin reglementarea data in Cartea I, Titlul V al
recentei Legi nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în
exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi
sancţionarea corupţiei (menționată, în cadrul acestui capitol, drept ”Legea”).21
Potrivit legii romane, grupul de interes economic este o entitate dotată cu
personalitate juridică, pe care o dobândeşte de la data înmatriculării sale în registrul
comerţului, dată de la care are deplina capacitate juridică, putând dobândi şi asuma
drepturile şi obligaţiile stabilite prin lege sau actul constitutiv. Prezenţa personalităţii juridice
este un element de distincţie a grupului de interes economic faţă de societăţile civile
reglementate de art. 1491 şi urm. C. civ., cu care poate prezenta asemănări sub raportul
obiectului de activitate şi, după caz, al absenţei elementelor de comercialitate, dar care sunt
lipsite de personalitate juridică.
II.2.2. GEIE este o entitate având un scop patrimonial, trăsătură ce o delimitează, în
primul rând, de persoanele juridice de drept privat fără scop patrimonial, cum sunt asociaţiile
şi fundaţiile (reglementate in legislatia romana prin Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 privind
asociaţiile şi fundaţiile).
Scopul patrimonial al GEIE se relevă, în primul rând, din caracterul activităţii sale,
care este îndreptată spre înlesnirea sau dezvoltarea activităţii economice a membrilor săi
20 Am eliminat din definiţie acele elemente care sunt de natura, dar nu de esenţa grupului de interes economic
(cum ar fi prezenţa sau absenţa capitalului ori a calităţii de comerciant).
21
Legea nr. 161/2003 a fot publicată în Monitorul oficial nr. 279 din 21 aprilie 2003.

14
precum şi spre ameliorarea şi creşterea rezultatelor activităţii respective (art. 3 alin. 1).
Rezultă deci că grupul de interes economic nu poate desfăşura activităţi în interes propriu,
acestea trebuind să aibă un caracter accesoriu faţă de activitatea membrilor săi. El nu poate
urmari obtinerea profitului pentru el insusi (art. 3 alin. 1)
II.2.3. Grupul de interes economic poate fi constituit prin asocierea a două sau mai
multe persoane fizice sau juridice, dupa urmatoarele reguli:
(1) Pot fi membre ale unui grup numai:
(a) societățile comerciale, precum și alte entități juridice de drept public sau privat,
constituite în conformitate cu legislația unui stat membru și care își au sediul statutar sau
legal și administrația centrală pe teritoriul Uniunii Europene
(b) persoanele fizice care exercită orice activitate industrială, comercială,
meșteșugărească ori agricolă, o profesiune liberală sau servicii de altă natură în Comunitate.
(2) Un grup trebuie să cuprindă cel puțin:
(a) două societăți sau alte entități juridice, care au sediul si administrația centrală în
state membre diferite sau
(b) două persoane fizice, care își desfășoară activitățile principale în state membre
diferite sau
(c) o societate sau altă entitate juridică și o persoană fizică, dintre care prima are
administrația centrală într-un stat membru, iar cea de-a doua își desfășoară activitatea
principală în alt stat membru.

SECŢIUNEA III. AMBIVALENŢA GRUPULUI DE INTERES ECONOMIC.

Pe lângă aceste trăsături definitorii, este interesant să constatăm că Regulamentul a

conferit GEIE o ambivalenţă conceptuală şi funcţională care permite acestora să se plaseze
atât în sfera civilă cât şi în cea comercială.

III.1. Natura juridică. Astfel, GEIE poate avea atât calitatea de comerciant cât şi pe
cea de necomerciant. GEIE au obligaţia de a se înmatricula în registrele centrale prevazute
de legislatia fiecarui stat pentru evidenta comerciantilor sau apersoanelor juridice de drept
privat. Deci, calitatea de comerciant a unui grup de interes economic nu este prezumată prin
înmatricularea sa în registrul comerţului; această calitate trebuie să rezulte din actul
constitutiv al GEIE, care trebuie să precizeze natura comercială sau necomercială a activităţii
sale.

III.2. Prezența sau absența capitalului. O altă dimensiune a ambivalenţei GEIE este
conferită prin permisiunea ca aceste grupuri să se constituie atât cu capital cât şi fără capital.
În cazul afectării unui capital, acesta se poate constitui prin aporturi de orice natură, capitalul
urmând a fi împărţit în părţi de interes, repartizate membrilor.
Regulamentul nu face nici o corelaţie între calitatea de comerciant şi constituirea, cu
capital, a grupului de interes economic; astfel, un grup de interes economic neavând
calitatea de comerciant se va putea constitui cu capital, iar un grup de interes economic
având calitatea de comerciant, se va putea constitui fără capital. Aceasta flexibilitate care
creează persoane juridice civile dotate cu capital şi comercianţi lipsiţi de capital, bulversează
totuşi anumite concepte tradiţionale privind rolul capitalului, ca sumă a aporturilor asociaţilor,
principal instrument de realizare a profitului şi etalon în raport de care se determină
distribuţia dividendelor.

15
 Desigur că lipsa capitalului nu poate conduce la concluzia că un grup de interes
economic se poate constitui fără patrimoniu, dat fiind faptul că existenţa unui patrimoniu
propriu afectat realizării unui scop legal sau statutar este o condiţie esenţială pentru
dobândirea personalităţii juridice. Rezultă că membrii grupului constituit fără capital vor putea
realiza aporturi în numerar sau în natură – şi chiar şi în industrie – care vor constitui
patrimoniul iniţial al grupului de interes economic, dar care nu se vor capitaliza. 22 În fond, în
această situație specială a grupurilor de interes economic, capitalul are preponderent o
funcție internă, aceea de a comensura participarea membrilor și întinderea drepturilor ce
revin acestora; pentru terți, capitalul are o funcție strict informativă, de transparență, întrucăt
obligațiile grupului și, deci, creanțele lor sunt, oricum, garantate, de principiu, cu întreg
patrimoniul social și cu răspunderea nelimitată și solidară a membrilor grupului.
Grupul de interes economic nu poate avea ca scop obţinerea de profit; totuşi, în
situaţia obţinerii unui profit, acesta se distribuie, în mod obligatoriu, cu titlu de dividende, între
membrii grupului de interes economic. În lipsa de stipulaţie contrară, aceste dividende vor fi
distribuite în mod egal între membrii grupului.
Iată, deci, ca nici o altă funcţie tradiţională a capitalului, aceea de a fi un criteriu legal
de partajare a profitului între asociaţi, proporţional cu aporturile aduse la constituirea sau
majorarea capitalului social, nu mai este aplicabilă, ca regulă, în cazul grupurilor de interes
economic.

III.3. Întinderea răspunderii membrilor grupului. Ca regulă generală, membrii

GEIE răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile grupului (art. 24 alin. 1); în această
privinţă, regimul răspunderii lor este asemănător celui al asociaţilor din societăţile în nume
colectiv sau al asociaţilor/acţionarilor comanditaţi.
Această regulă urmăreşte să estompeze efectele constituirii unui GEIE fără capital
sau cu un capital nesemnificativ; răspunderea nelimitată şi solidară a membrilor reprezintă,
pentru creditorii grupului, un plus de credibilitate care „compensează” lipsa capitalului.
Regulamentul permite statelor membre sa determine consecintele unei asemenea
raspunderi; astfel, legiuitorul roman a decis ca membrii grupului de interes economic pot
deroga de la această regulă a răspunderii solitare, atât sub aspectul înlăturării răspunderii
solitare faţă de terţi, cât şi sub aspectul răspunderii nelimitate pentru obligaţiile grupului,
născute anterior aderării unui membru; aceste derogări trebuie însă să fie exprese şi să li se
asigure o publicitate corespunzătoare.

SECŢIUNEA IV. CONSTITUIREA ŞI ÎNMATRICULAREA GEIE.

IV.1. Forma și conținutul actului constitutiv. GEIE se constituie prin act sub
semnatura privata, care va cuprinde menţiuni privind denumirea si sediul grupului, datele de
identificare ale membrilor fondatori, obiectul de activitate, durata grupului (cu exceptia
cazului cand acesta este constituit pentru o durata nelimitata).

IV.2. Inregistrare si publicitate. Actul constitutiv al GEIE se inregistreaza in registrul

determinat de statul membru pe teritoriul caruia isi are sediul grupul. In acelasi registru se
depun si actele privind modificarea actului constitutiv sau schimbarile importatnte care

22
În Franţa, este uzual ca membrii grupului să plătească o anumită cotizaţie; cf. Paris 4 dec. 1990, Bull. Jolly
1991, p. 197, no. 63, D. Lepeltier, citat în Ph. Merle, op. cit., p. 721.

16
privesc viata sociala a grupului (numirea sau revocarea administratorilor, revocarea
acestora, nulitatea grupului, dizolvarea si lichidarea lui, etc). Toate aceste acte se publica si
în monitorul oficial al statului membru.

IV.4. Încălcarea cerințelor legale privind constituirea. Nulitatea grupului.

Asemenea încălcări ale cerințelor legale pot îmbrăca forma unor neregularități constatate
anterior sau ulterior înmatriculării grupului, neregularități (omisiunea unor mențiuni obligatorii,
neîndeplinirea unor cerințe imperative ale legii, încălcarea unor interdicții sau exigențe
legale) care beneficiază de un tratament juridic similar cu cel reglementat de LSC
(respingerea înmatriculării dacă nu s-au remediat neregularitățile, dreptul fiecărui membru de
a cere realizarea formalităților de înmatriculare neîndeplinite la termen, acțiunea in
regularizare).
IV.4.1. Nulitatea GEIE va putea fi declarată sau pronuntata (art. 15), in conditiile
reglementate de legislatia statului membru pe teritoriul caruia isi are sediul GEIE.
Cu titlu exemplificativ, potrivit legii romane, nulitatea grupului se poate declara numai
dacă acesta este înmatriculat în registrul comerţului, pentru următoarele cauze:
a) lipseşte actul constitutiv sau acesta nu a fost încheiat în forma autentică;
b) toţi fondatorii au fost incapabili la data constituirii grupului;
c) obiectul grupului este ilicit sau contrar ordinii publice;
d) lipseşte încheierea judecătorului delegat de înmatriculare a grupului;
e) lipseşte autorizarea legală administrativă de constituire a grupului, prevăzută de
anumite legi speciale (precum cele necesare pentru activitatea instituțiilor de credit
sau de asigurări);
f) actul constitutiv nu prevede denumirea, sediul şi obiectul de activitate al grupului.
Această nulitate este declarată de tribunalul competent şi poate fi acoperită până la
termenul acordata de instanta competenta pentru a se face regularizarea.
Efectele acestei nulităţi sunt similare cu cele ale nulităţii societăţii comerciale: produce
efecte numai pentru viitor, grupul se dizolvă şi se lichidează iar actele încheiate, în numele său,
până la declararea nulităţii, rămân valabile. Nulitatea este opozabila tertilor numai de la data
inregistrarii in registrul desemnat a hotararii de declarare a nulitatii.

SECŢIUNEA V. FUNCŢIONAREA, DIZOLVAREA ŞI LICHIDAREA GEIE.

V.1. Adunarea generală a membrilor. Este organul suprem al GEIE si poate lua
orice decizie prin care sa se realizeze obiectivele grupului. In cadrul acestei adunari fiecare
membru dispune. in principiu, de un vot, indiferent de marimea participatie sale; cu toate
acestea, adunarea poate conveni sa confere mai multe votrui unui membru, cu conditia ca
niciun membru sa nu detina majoritatea voturilor.
Adunarea ia decizii cu unanimitate de voturi pentru validitatea modificării obiectului
grupului, a numărului de voturi repartizat fiecărui membru, a condiţiilor prevăzute pentru
adoptarea hotărârilor, a aportului membrilor la capitalul social precum şi pentru prelungirea
duratei grupului si pentru orice modificare a actului constitutiv si poate decide cu majoritate in
alte chestiuni, daca actul constitutiv prevede astfel.

V.2. Administrarea grupului şi drepturile membrilor sunt şi ele guvernate de

principiile şi regulile aplicabile societăţilor în nume colectiv, fără diferenţe notabile.

17
 V.2.1. Calitatea de administrator o poate avea o persoană fizică sau una juridică; în
acest din urmă caz, se încheie un contract de administrare prin care persoana juridică îşi
desemnează cel puţin un reprezentant permanent, persoană fizică.
Dacă sunt mai mulţi administratori, fiecare este îndreptăţit să încheie, în numele
grupului, acele operaţiuni care se înscriu în limitele obişnuite ale exerciţiului comerţului; dacă
aceste limite sunt depăşite, administratorul în cauză, înainte de încheierea operaţiunii, va
încunoştiinţa pe ceilalţi administratori, sub sancţiunea suportării eventualelor pierderi, pentru
ca aceştia să decidă, cu majoritate, asupra realizării operaţiunii respective.
Dacă actul constitutiv dispune că administratorii vor lucra împreună, atunci decizia lor
se va lua în unanimitate; în caz de divergenţă, va hotărî adunarea generală, cu majoritate de
voturi.
V.2.2. Membrii grupului au un drept de control asupra gestiunii acestuia, putând
consulta şi obţine copii de pe documentele menţionate, în acest scop, în actul constitutiv;
dreptul lor de control este ocrotit printr-o acţiune specială, prin care pot cere instanţei
competente să dispună administratorilor grupului să permită exercitarea controlului şi să
răspundă eventualelor sesizări ale membrilor, sub sancţiunea plăţii unor sume de bani pentru
fiecare zi de întârziere.
Membrii sunt obligaţi solidar şi nemărginit pentru operaţiunile îndeplinite în numele
grupului de reprezentanţii săi legali; orice hotărâre pronunţată împotriva grupului este
opozabilă fiecărui membru.
Cesiunea părţii de interes se poate face cu acordul unanim al membrilor, fără ca
cedentul să fie liberat de ceea ce mai datorează grupului din aportul său de capital; el
răspunde de pierderi şi are dreptul la beneficii până în ziua cesiunii.

V.3. Modificarea sediului GEIE. Atunci cand modificarea sediului antreneaza

schimbarea legislatiei nationale care guverneaza statutul GEIE, aceasta modificare se face
cu respectarea conditiilor de inregistrare si publicitate cerute pentru infiintarea GEIE.
Dupa publicarea propunerii de schimbare a sediului, curge un termen de doua luni in
care orice autoritate competenta din statul de inregistare poate contesta modificarea sediului
pe teritoriul unui alt stat membru; modificarea sediului este opozabila tertilor numai dupa
inregistrarea noului sediu.

V.4. Încetarea calității de membru. Calitatea de membru încetează prin demisia,

decesul sau lichidarea acestuia precum si prin incetarea indeplinirii conditiilor cerute
persoanelor juridice si fizice pentru a fi fondatori ai GEIE.

V.5. Dizolvarea şi lichidarea GEIE urmăresc, şi ele, îndeaproape, modelul

societăţilor comerciale în nume colectiv.
Grupul se va dizolva atunci când i-a expirat durata, când și-a realizat obiectul de
activitate sau acesta a devenit imposibil. De asemenea, se va dizolva GEIE declarat nul
precum și GEIE in privinta caruia exista, în acest sens, o hotărăre irevocabilă a instanței
competente sau o hotărâre a adunării membrilor, adoptată cu unanimitate de voturi.
Lichidarea grupului european de interes economic trebuie terminată în cel mult 3 ani
de la data dizolvării iar radierea acestuia din registrul comerţului trebuie cerută – sub
sancţiunea unei amenzi civile de 100 de lei pentru fiecare zi de întârziere – în termen de 15
zile de la terminarea lichidării.

18
 Lichidarea grupului se realizează potrivit conditiilor reglementate de legislatia statului
membru pe teritoriul caruia isi are sediul GEIE dizolvat.

CAP. V. INCHEIEREA CONTRACTELOR

COMERCIALE INTERNATIONALE

SECȚIUNEA I. NOTIUNI GENERALE

Procesul de formare a contractelor comerciale internationale se finalizeaza prin

incheierea acestora. Raporturile contractuale internationale se incheie cu respectarea conditiilor
pentru validitatea conventiilor.

SECȚIUNEA II. ELEMENTELE CONTRACTULUI

2.1. Conditiile de incheiere a contractului

Incheierea valida a contractelor comerciale internationale presupune respectarea unor
conditii de fond si de forma.
Acestea difera, in functie de legea nationala care va guverna respectivele raporturi
juridice, asa numita lex contractus.

2.2. Legea aplicabila incheierii contractului

Conform principiului libertatii contractuale si a autonomiei de vointa, legea nationala
aplicabila contractului contractului urmeaza a fi determinata de partile raportului juridic; daca
partile nu au determinat-o ea va fi stabilita de catre organul de jurisdictie, cu aplicarea lex fori.
In domeniul contractelor comerciale internationale, lex contractus guverneaza
ansamblul operatiei comerciale, dar fara a avea un caracter exclusiv.
Astfel, capacitatea de a contracta este supusa legii personale a subiectului de drept,
indiferent care este legea contractului sau de locul incheierii sau executarii contractului. Legea
personala poate fi lex domicilii sau lex patriae, in functie de criteriile subiective sau obiective
folosite de fiecare stat pentru a determina nationalitatea, respectiv cetatenia unui subiect de
drept.
Consimtamintul, obiectul si cauza contractului sunt cirmuite de legea contractului, in
raport de care se va aprecia validitatea raportului juridic, sub aceste aspecte.
Forma contractului este determinata, de regula, de legea locului unde s-a incheiat actul -
lex loci actus.

SECȚIUNEA III. MOMENTUL INCHEIERII CONTRACTULUI

In stabilirea momentului incheierii contractului este necesar sa facem deosebirea dupa

cum partile sunt prezente sau absente.

3.1. Incheierea contractului intre prezenti

Atunci cind partile se gasesc la aceeasi data, in acelasi loc, contractul se considera
incheiat in momentul semnarii lui.

19
 3.2. Incheierea contractului intre absenti.
In cazul ca partile intre care se incheie contractul se afla, al aceeasi data, in tari diferite,
se deosebesc urmatoarele situatii:
- partile au desemnat in mod expres legea aplicabila contractului.
- partile nu si-au exercitat dreptul de a desemna legea aplicabila.
In prima situatie, legea contractului va fi cea care va determina momentul incheierii
contractului, potrivit regulilor sale specifice; in cea dea doua situatie, va fi mai intii necesar a se
determina care este legea contractului si numai dupa aceea se va putea stabili momentul
incheierii contractului.

3.3. Sisteme privind momentul incheierii contractului

In determinarea momentului incheierii contractului intre absenti sunt cunoscute patru
sisteme, consacrate de diferite legislatii nationale.

a). Sistemul emisiunii sau declaratiunii de vointa

In sistemul emisiunii, contractul se considera incheiat in momentul cind destinatarul unei
propuneri de a contracta si-a manifestat vointa de a accepta oferta.

b). Sistemul expedierii sau transmisiei declaratiei

In sistemul transmisiei declaratiei, contractul se socoteste incheiat in momentul in care
destinatarul ofertei a expediat emitentului ofertei acceptarea sa. Sistemul se aplica in dreptul
englez, american, spaniol.

c). Sistemul receptiei

In sistemul receptiei, contractul este considerat incheiat in momentul in care acceptarea
ajunge la ofertant, fiind indiferent daca acesta a luat sau nu cunostinata de ea.
De-a lungul anilor, partizanii teoriei receptiei au fost mai ales juristii germani. Aceasta
solutie este consacrata in materia vanzarii internationale de marfuri si de Conventia ONU de la
Viena din 1980, la care a aderat si Romania in 1991.

d). Sistemul informatiei

In sistemul informatiei, contractul se socoteste incheiat in momentul cind ofertantul ia
cunostinta despre acceptarea destinatarului.
O examinare a acestor teorii permite desprinderea unor concluzii interesante :
- sistemele emisiunii si informatiei folosesc criterii subiective de calificare a momentului
incheierii raportului juridic, pe care il leaga de unele manifestari a caror proba este dificil de
facut;
- dimpotriva sistemele expeditiei si receptiei au in vedere criterii obiective de calificare,
manifestate in actiuni ale subiectului, care pot fi relativ usor dovedite;

3.4. Momentul incheierii contractului in dreptul roman

In stabilirea momentului incheierii contractului intre absenti, dreptul roman a admis teoria
recepției.
Solutia este consacrata expres de catre legiuitor. Dupa cum rezulta din prevederile art.
1.186. C. civ. contractul se încheie în momentul şi în locul în care acceptarea ajunge la ofertant,
chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ea din motive care nu îi sunt imputabile. De asemenea,
contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei săvârşeşte un act sau

20
un fapt concludent, fără a-l înştiinţa pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor statornicite
între părţi, al uzanţelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în acest mod.

3.5. Momentul incheierii contractului in practica internationala

In comertul international normele de drept materia uniform s-au orientat, de principiu,
catre teoria receptiei. Astfel, Conventia de la Viena privind vanzarea internationala de marfuri
(1980) consacra si ea sistemul receptiei.

3.6. Importanta momentului incheierii contractului

Momentul incheierii contractului extern prezinta o deosebita importanta teoretica si
practica. In functie de stabilirea acestui moment se apreciaza urmatoarele consecinte juridice:
- posibilitatea de revocare a ofertei sau a acceptarii. Daca revocarea acestora
soseste la destinatie inainte sau impreuna cu oferta sau acceptarea, ea produce
efectele juridice urmarite de revocant, invalidind manifestarea anterioara de vointa.
Daca revocarea este receptionata dupa intilnirea vointei celor doua parti, ea
echivaleaza cu o rezolutie sau reziliere a contractului si urmeaza un regim juridic
diferit.
- caducitatea ofertei ori a acceptarii; astfel acceptarea ofertei dupa expirarea
termenului fixat in acest scop nu va produce efecte juridice, deci contractul nu se va
forma.
- valabilitatea incheierii unui contract, in caz ca oferta care mentiona, de exemplu,
existenta unui stoc limitat de marfuri, a fost adresata mai multor persoane, care au
acceptat-o succesiv;
- capacitatea partilor, existenta viciilor de consimtamint si a cauzelor de nulitate sau
anulabilitate a raportului juridic;
- producerea efectelor contractului, daca partile sau legea nu au fixat alt termen;
- determinarea pretului curent, din ziua contractarii;
- calculul termenelor de prescriptie;
- determinarea locului incheierii contractului;
- legea aplicabila contractului, in caz de conflict de legi in timp.

SECȚIUNEA IV. LOCUL INCHEIERII CONTRACTULUI

Intre cele doua elemente, loc si moment, exista o strinsa legatura. Daca partile nu au
determinat chiar ele aceste elemente, momentul formarii implica si o localizare in spatiu, care
indica incheierea contractului.

4.1. Determinarea locului incheierii contractului

In situatia cind partenerii sunt prezenti, contractul se incheie in locul unde se gasesc
partile.
In cazul ca partile sunt absente, locul incheierii contractului poate fi diferit, dupa sistemul
juridic respectiv. In sistemul emisiunii si expeditiei, contractul se incheie in localitatea in care se
gaseste acceptantul. In sistemul receptiei si informatiei, locul incheierii contractului va fi acolo
unde se afla ofertantul.

4.2. Locul incheierii contractului in dreptul roman

Locul incheierii contractului intre prezenti este in localitatea unde se afla partile. In
contractele perfectate prin telefon, locul incheierii este acela in care se afla ofertantul.

21
 Locul incheierii contractului intre absenti, prin adeziunea dreptului nostru la sistemul
receptiei, se considera la domiciliul ofertantului.
Rezulta ca definirea locului incheierii contractului este o problema de calificare, ce se
face dupa legea contractului, fiind necesar in primul rind sa se stabileasca momentul incheierii
contractului.

4.3. Importanta locului incheierii contractului

Determinarea locului incheierii contractului are urmatoarele semnificatii:
- determina competenta teritoriala a instantelor
- precizeaza cutumele comerciale locale aplicabile;
- indica legea aplicabila, in caz de conflict de legi in spatiu;
- faciliteaza interpretarea contractului.

4.4. Legea locului incheierii contractului

Determinarea locului incheierii contractului permite folosirea normei conflictuale lex loci
actus, ca fiind unul dintre punctele clasice de legatura a raportului juridic cu un anumit sistem
de drept.
Locul incheierii actului juridic este luat in considerare ca element susbsidiar de
determinare a legii contractului deoarece, prin aplicarea acestei norme conflictuale, contractul
va fi cirmuit de o singura lege, avind ca avantaj siguranta si unitatea normelor aplicabile. El
poate fi usor cunoscut de parti si de tertele persoane interesate in contractele intre prezenti.
Cu toate acestea, lex loci contractus prezinta si inconveniente, fiind adesea un fapt
intimplator si neprevazut. De exemplu, cind partile se intilnesc si contracteaza intr-o a treia tara,
din motive care nu au nici o legatura cu raportul lor juridic.

SECȚIUNEAV. FORMA INCHEIERII CONTRACTULUI

5.1. Notiunea de forma

Prin forma contractului se inteleg acele elemente care exteriorizeaza contractul.

5.2. Legea aplicabila formei contractului

Cu privire la forma contractului majoritatea sistemelor nationale de drept aplica regula
potrivit careia forma actului juridic este reglementata de legea locului incheierii lui (locus regit
actum).
In legislatia noastra, regula locus regit actum si-a gasit consacrarea in art.2 alin.3 din
Codul civil, care prevede ca forma exterioara a actelor este supusa legilor tarii unde se face
actul.

5.3. Forma contractului in practica internationala

In practica comertului international, cu toate ca formalismul ar putea frina perfectarea
operatiunilor comerciale internationale, caracterizate prin rapiditate, se admite necesitatea
incheierii contractelor in forma scrisa. Aceasta cerinta se justifica prin
complexitatea si valoarea mare a tranzactiilor comerciale internationale, care necesita o
probatiune facila si eficienta.
Cerinta inscrisului constatator nu implica ca intotdeauna raporturile contractuale sa
imbrace forma unui contract.
Modalitatile prin care se considera ca se pot constata in scris raporturile contractuale

22
externe sunt urmatoarele:
- oferta ferma urmata de acceptare;
- cererea de oferta urmata de oferta si confirmarea ofertei;
- comanda urmata de confirmarea de comanda;
- redactarea in comun a unui inscris unic.

5.4. Tendinte de simplificare a incheierii contractului in forma scrisa

In comertul international se manifesta si unele incercari de simplificare a modalitatilor de
incheiere a contractului in forma scrisa.
5.4.1. Contractele cadru
Intre partenerii, continuitatea legaturilor comerciale se asigura prin inchierea de
contracte cadru. Scopul unui contract este de a determina clauzele esentiale ale unei serii de
intelegeri ulterioare.
5.4.2. Contractele standardizate
Contractul standardizat cuprinde un numar de clauze prefigurate, care produc efecte
juridice prin semnarea lui de catre acceptant.
O specie a acestor contracte sunt asa numitele contracte de adeziune, in care principiul
libertatii contractuale si al autonomiei de vointa sufera un corectiv major; practic, optiunea
destinatarului unei asemenea propuneri de contract se reduce la acceptarea neconditionata a
acesteia sau respingerea ei.
5.4.3. Contractele-tip si conditiile generale de livrare
Contractele-tip si conditiile generale de livrare constituie procedeul cel mai uzitat in
practica internationala si care intruneste o preferinta majoritara. Ele formeaza un cadru juridic,
care faciliteaza intr-un minim de timp configurarea clauzelor contractuale ale unei operatiuni
comerciale.
In practica, oferta unui exportator poate fi insotita si de conditiile de livrare. Conditiile
precizeaza continutul ofertei si elementele viitorului contract. Contractul-tip cuprinde principalele
elemente, in forma standardizata, ale unei tranzactii comerciale. Clauzele contractuale sunt
tratate in bloc, partile stabilind numai termenul de livrare, cantitatea si uneori, calitatea.

CAP. VI. CONTINUTUL CONTRACTULUI

COMERCIAL INTERNATIONAL

SECȚIUNEA I. CLASIFICAREA CONTRACTELOR DE COMERT EXTERIOR

Contractele comerciale internationale au fost clasificate in doctrina in functie de cele mai

diverse criterii.

a) Astfel, dupa natura si obiectul operatiei comerciale, deosebim contracte de

vinzare-cumparare, contracte de cooperare in productie, contracte de executare de lucrari,
contracte de prestari de servicii, contracte de depozit, contracte de mandat, contracte de
reprezentanta comerciala, contracte de asistenta tehnica si service, contracte de transporturi si
expeditii internationale, contracte de societate, contracte de asigurari, contracte de turism,
contracte de leasing, contracte de franciza, cpntracte de factoring, contracte de know-how,
contracte de engineering, precum si alte tipuri de contracte mai putin uzitate in practica.

23
b) Dupa modul de incheiere, intilnim:
- contracte consensuale - in care simplul acord de vointa al partilor este suficient
pentru perfectarea valabila a contractului si in cazul carora forma scrisa este
necesara doar ca un mijloc de proba (ad probationem) si nu reprezinta o conditie de
validitate a conventiei (ad validitatem).
- contracte solemne - in privinta carora legea prescrie o anumita forma, ca o conditie
de validitate a contractului.
- contracte reale - in care incheierea actului trebuie insotita si de remiterea bunului ce
consituie obiectul material al contractului (transport marfuri si depozit).

c) Dupa caracterul reciproc sau unilateral al obligatiilor asumate:

- contracte sinalgamatice (bilaterale) - contract de vinzare cumparare;
- contracte unilaterale - contractul de imprumut.

d) Dupa efecte:
- contracte constitutive sau translative de drepturi reale
- contracte generatoare de drepturi de creanta (raporturi de obligatii)

e) Dupa scop:
- contracte oneroase - in care fiecare parte urmareste realizarea unui avantaj
material si in cadrul carora intilnim ca subdiviziuni:
- contractele comutative (la care existanta si intinderea prestatiilor se cunoaste in
momentul incheierii contractului);
- contracte aleatorii - in care existenta si intinderea prestatiilor depind de un
eveniment viitor si incert;

f) Dupa durata:
- contracte cu executare imediata
- contracte cu executare succesiva.

g) Dupa gradul de independenta:

- contracte principale
- contracte accesorii.

h) Dupa masura in care sunt reglementate in legislatia civila:

- contracte numite
- contracte nenumite (sui-generis).

SECȚIUNEA II. CONTINUTUL CONTRACTULUI

Contractul extern contine, in principal, urmatoarele elemente:

- identificarea, cu acuratete, a partilor si a reprezentantilor lor imputerniciti sa
semneze contractul;
- determinarea obiectului contractului;
- durata contractului, termenele si locul de executare a obligatiilor, modalitatile de
receptie si de rezolvare a eventualelor reclamatii;

24
 - pretul si modalitatea de plata, masurile pentru prevenirea unor eventuale deprecieri
monetare;
- garantiile privind calitatea marfii, conditiile de ambalaj, marcare si etichetare,
expediere si transport;
- clauze asiguratorii corespunzatoare, tinind seama de tendintele conjuncturii externe
si interesele economiei nationale;
- raspunderile contractuale ale partilor, legislatia aplicabila si jurisdictia competenta,
precum si orice alte clauze necesare, care se vor conveni de catre parti.

SECȚIUNEA III. CLAUZE SPECIFICE CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNATIONALE

3.1. Contractul comercial international nu este un simplu contract de drept intern la care
se adauga unele elemente de extraneitate.
El are o natura distincta, originala si de aceea comporta caracteristici proprii, regasite si
sub aspectul unor clauze specifice.
Principalele clauze specifice contractelor financiare internationale sunt enumerate si
prezentate in continuare:

3.2. Determinarea legii contractului. Este o clauza specifica de importanta deosebita,

intrucit indicarea legii aplicabile contractului conduce la determinarea sistemului de drept care
va cirmui contractul si in baza careia se vor solutiona litigiile.

3.3. Clauza de forta majora. Reglementarea acestei clauze este cu atit mai necesara
cu cit sistemul nostru de drept nu da o definitie cazului de forta majora, limitindu-se doar la
identificarea consecintelor si efectelor juridice ale unui asemenea caz. Doctrina de specialitate
si practica comerciala internationala au delimitat 3 modalitati de definire contractuala a clauzei
de forta majora:
- formula sintetica, care consta in enumerarea caracteristicilor esentiale care califica
evenimentul survenit drept caz de forta majora. Astfel, din acest punct de vedere, situatia de
forta majora reprezinta un eveniment imprevizibil, insurmontabil, inevitabil, independent de
vointa partilor, aparut dupa incheierea contractului si care impiedica, in totul sau in parte,
executarea contractului.
- formula analitica, care consta in enumerarea principalelor evenimente care pot fi
calificate drept situatii de forta majora: conflicte de munca, insurectii, embargo-uri, interdictii de
transfer devize, calamitati naturale si altele.
- formula mixta, care dupa ce enumera caracteristicile esentiale ale unei situatii de forta
majora, exemplifica prin folosirea unor elemente ce tin de formula analitica.

3.4. Clauzele de atenuare a efectelor riscurilor.

Actvitatea comerciala – si mai ales cea internationala – este supusa, in mod inerent,
unor riscuri. Riscul este, din aceasta perspectiva, un pericol care, putand afecta orice raport
juridic, este cu atat mai acut cu cat executarea contractului se prelungeste in timp. El vizeaza
indeplinirea obligatiilor contractuale asumate de ambele parti si realizarea lui genereaza un
prejudiciu sau un inconvenient care se localizeaza in patrimoniul uneia dintre parti, daca
acestea nu au prevazut stipulatii contractuale care sa indeparteze sau sa reduca riscurile sau,
cel putin, sa distribuie in mod echitabil, intre parti, efectele negative ale riscurilor.
In comertul international, riscurile pot fi valutare (legate de deprecierea monedei

25
contractului in raport cu alte monede de referinta) si nevalutare (comerciale, constand in lipsa
lichiditatilor comerciantului, economice sau conjucturale, constand, de exemplu, in modificarea
raportului dintre cerere si oferta sau modificarea costului materiilor prime si politice, constand in
efectele unor masuri de politica economica sau restrictii de natura militara).
Pentru a atenua efectele riscurilor, in comertul international au fost concepute o serie de
clauze care urmaresc prezervarea echilibrului contractual convenit de parti la incheierea
contractului, clauze care, dupa caz, pot produce fie efecte suspensive, fie rezolutorii.
Indiferent de natura riscurilor, aceste clauze au fost distribuite de doctrina dreptului
comertului international in doua mari categorii: clauze de mentinere a valorii contractului si
clauze de adaptare a contractului.

A. Clauze de mentinere a valorii contractului.

Clauzele de mentinere a valorii contractului sunt clauze specifice, a caror necesitate se
releva cu preponderenta, mai ales in contractele cu executare succesiva, prin formularea lor
urmarindu-se prezervarea echilibrului contractual.
Aceste clauze, indiferent de forma pe care o imbraca, au o finalitate identica, urmarind
repartizarea echitabila a riscurilor monetare intre parti, fie prin intermediul indexarii (prin
raportare la un etalon monetar sau valutar), fie prin intermediul optiunii monedei liberatoare, fie
prin revizuirea sau adaptarea pretului in functie de evolutia costurilor si preturilor la unele materii
prime, transporturi, asigurari, taxe vamale.
Clauzele pur monetare sunt menite sa evite riscurile decurgand din fluctuatiile valorii de
schimb a monedei de plata fata de moneda de referinta. Clauzele de neutralizare a riscurilor
vizeaza doar riscurile imprevizibile la momentul incheierii contractului.
Clauzele de mentinere a valorii contractului sunt (A) clauze valutare si (B) clauze de
adaptare a pretului.

(A.1) Clauzele valutare. Cele mai des intalnite clauze valutare sunt urmatoarele:

a) Clauza monovalutara este o clauza menita sa mentina valoarea contractului,

indiferent de fluctuatiile de curs ale monedei de plata in raport cu cea de cont (de referinta).
Prin aceasta clauza partile aleg 2 monede diferite; una in cont sau de referinta si care,
de regula, este mai stabila si alta de plata, liberatorie, care, de regula, este mai fluctuanta.
Moneda de cont este un etalon la care se raporteaza moneda de plata.
Moneda de plata este un instrument de exprimare a pretului si totodata de evaluare a
prestatiei pecuniare asumate de debitor fata de creditor. Clauza monovalutara este o clauza
de indexare valutara. Partile stabilesc paritatea dintre moneda de cont cu moneda de plata
de la data incheierii contractului. In cazul in care ea se schimba la data platii in sus sau in
jos, cantitatea de moneda de plata va fi ajustata coerspunzator. Uneori partile convin ca
numai in cazul in care fluctuatia inregistreaza anumite cote sa se produca ajustarea. Prin
continutul clauzei monovalutare se da expresie mecanismului convenit de parti pentru
mentinerea valorii contractului in conditiile de variatie de curs a monedelor de plata si de
cont. Ca regula aceasta clauza actioneaza automat, dar se pot conveni si negocieri. Uneori
prin acorduri bilaterale este stabilit procentul in care se poate produce fluctuatia monetara
care sa atraga dupa sine intrarea in functiune a clauzelor monovalutare. De retinut ca daca
moneda de cont nu este nici ea stabila (asa cum se prezinta ea acum), clauza monovalutara
nu-si gaseste eficienta asa incat sunt recomandabile clauze plurivalutare, bazate pe cosuri
valutare stabilite de parti sau de institutii internationale.

26
 b) Clauza plurivalutara sau multivalutara se fundamenteaza pe un cos valutar,
sintagma care desemneaza mai multe valute stabile, in raport de care se stabileste paritatea
monedei de plata, urmand ca la scadenta se se pastreze aceste paritati, calculate pe baza
unei formule convenite de parti; ca o varianta se utilizeaza un cos valutar institutionalizat (cum
ar fi DST - drepturile speciale de tragere, un instrument de evidenta si decontare utilizat de
Fondul Monetar International);
c) Clauza aur: partile exprima pretul intr-o valuta luandu--se aurul ca etalon al acelei
valute; este necesar ca moneda de plata sa aiba o paritate oficiala cu aurul, dar in perioada
recenta multe monede au renuntat la convertibilitatea in aur, ceea ce confera un aer usor
desuet acestei clauze;

d) Clauza de optiune a monedei liberatorii: partile exprima pretul contractual in mai

multe monede, in raport de paritatea acestora la data incheierii contractului, urmand ca la
scadenta, creditorul sau debitorul, potrivit conventiei partilor, sa fie autorizat sa opteze pentru
moneda in care va face plata; aceasta clauza nu elimina riscurile nevalutare ci le plaseaza fie
in sarcina debitorului, fie in sarcina creditorului.

e) Clauza de optiune a locului de plata: o combinatie intre clauza monovalutara si

clauza de optiune a monedei liberatorii, acesta clauza permite creditorului sau debitorului sa
opteze, la scadenta, pentru plata pretului, exprimat intr-o moneda prestabilita (moneda de
cont), intr-unul din locurile convenite de parti in acest scop; ca efect al aplicarii acestei clauze,
se modifica si valoarea prestatiei monetare, fiecare loc de plata presupunand si modificarea
monedei de plata (yeni la Tokio, DM la Berlin, franci la Paris).

(A.2) Clauzele de adaptare a pretului. Printre acestea se numara:

a) Clauzele de revizuire sau recalculare a pretului sunt acelea prin care partile
convin ca in functie de evolutia costurilor si preturilor la unele materii prime, transporturi,
asigurari, taxe vamale, servicii, sa revizuiasca de comun acord pretul, pe baza unei metode de
recalculare, stabilita inca de la incheierea contractului.
Aceasta revizuire se poate realiza fie prin indexarea unica a pretului (care se
raporteaza la momentul incheierii contractului la valoarea unei anumite materii prime, in raport
de evolutia careia se indexeaza pretul), fie prin indexarea cumulativa (atunci cand pretul se
raporteaza la un complex de elemente de referinta: materii prime, servicii, forta de munca,
etc.), fie prin indexarea globala (atunci cand partile apeleaza la un indicator sintetic ce
exprima puterea de cumparare globala a monedei de plata pe o anumita piata – cum ar fi
indexul DOW JONES pentru SUA sau NIKKEI pentru Japonia).

b) Clauza clientului cel mai favorizat, este o stipulatie contractuala prin care partea
care executa prestatia specifica contractului se obliga sa ofere celeilalte parti conditii la fel de
favorabile cu conditiile cele mai favorabile oferite sau acordate oricarui alt tert sau pe care le-ar
acorda., eventual, in viitor. Ca efect al aplicarii acestei clauze, de exemplu, vanzatorul care pe
parcursul executarii contractului ofera unui tert, pentru acceasi marfa si in aceleasi conditii
contractuale, un pret mai scazut, va fi nevoit sa admita aceleasi conditii si pentru contractul
deja incheiast; de regula, adaptarea pretului se produce ex nunc, chiar din momentul incheierii
contractului care prevede conditii mai favorabile;

27
 c) Clauza ofertei concurente, exprima conventia partilor prin care executantul
prestatiei specifice isi asuma obligatia de a acorda celeilalte parti aceleasi conditii cu cele
oferite acestuia de catre alti competitori; aceasta clauza, specifica contractelor de
aprovizuionare pe termen lung, permite beneficiarului sa se prevaleze de conditii mai
favorabile oferite de furnizori cunoscuti, seriosi si care actioneaza independent de grupul
beneficiarului clauzei. Nu sunt luate in calcul ofertele de complezenta sau provenite de la un
ofertant necunoscut sau neserios. Potrivit clauzei, la invocarea unei oferte concurente,
executantul prestatiei specifice va putea fie sa alinieze conditiile sale la cele ale ofertei fie sa
ceara desfiintarea contractului.

(B) Clauze de readaptare a contractului.

Spre deosebire de clauzele valutare de mentinere a valorii contractului, clauzele de

readaptare a contractului au in vedere globalitatea mecanismului contractual si ele se aplica ori
de cite ori imprejurarile avute in vedere la incheierea contractului se modifica de asa natura
incit s-a produs un dezechilibru contractual grav, care creeaza o situatie deosebit de grea
pentru una dintre parti (hardship).
Clauza de hardship (sau de impreviziune) se caracterizeaza prin generalitate (imbraca
ansamblul cauzelor si imprejurarilor contractuale), exterioritate (se refera la situatii imprevizibile
si extrinseci contractului) si mutualitate (beneficiaza ambele parti). Intrucat impreviziunea nu
este consacrata pe plan international, includerea acestei clauze in contractul international este
necesara pentru a da valenta principului rebus sic stantibus, in dauna principiului prea
restrictiv, pacta sunt servanda.

3.5.Clauza primului refuz. Potrivit acestei clauze, partile sau una dintre partile unui
contract se obliga, in favoarea celeilalte parti, sa nu realizeze o anumita operatiune de
comert international decat pe baza unui raport juridic incheoat cu cealalta parte; daca
aceasta va refuza oferta, atunci ofertantul va fi dezlegat de obligatia asumata prin clauza
primului refuz si va putea contracta respectiva operatiune cu orice alt tert, dar in aceleasi
conditii cu cele oferite primului sau cocontractant.
Aceasta clauza exprima un antecontract (unilateral sau sinalagmatic), afectat de o
conditie suspensiva potestativa simpla din partea promitentului; este un antecontract
deoarece da nastere obligatiei promitentului de a acorda beneficiarului preferinta fata de alt
potentiali cococntractanti si este afectat de o conditie suspensiva potestativa simpla intrucat
obligatia promitentului se n naste numai daca acesta se decide sa efectueze acea
operatiune comerciala internationala..

3.6. Clauza de arbitraj. In comertul international, arbitrajul constituie principala cale de

solutionare a litigiilor ivite intre partile contractante si de aceea, clauza arbitrala, sau, dupa caz,
compromisul arbitral, trebuie sa cuprinda o serie de elemente:
- sa prevada efecte obligatorii pentru parti, acestea obligindu- se in acest sens sa
respecte si sa execute intocmai sentinta arbitrala;
- sa prevada expres competenta arbitrajului desemnat, cu excluderea competentei
instantelor de drept comun;
- sa acorde puterile necesare arbitrilor pentru solutionarea litigiilor;
- sa permita organizarea unei proceduri care sa se poata finaliza prin hotarire.

28
 CAP. VII. VINZAREA CUMPARAREA IN
COMERTUL INTERNATIONAL

SECTIUNEA 1.CONTRACTUL DE VINZARE

INTERNATIONALA DE MARFURI

1.1. Notiune. Reglementare. Definitie

Vinzarea internationala de marfuri constituie operatiunea care, atit prin frecventa si

complexitatea sa cat si prin valoarea bunurilor si cunostintelor transmise, constituie cea mai
importanta componenta a comertului international. Contractul de vinzare internationala de
marfuri reprezinta instrumentul juridic prin care se realizeaza operatiunile comerciale de
interpunere in circulatia internationala a marfurilor de la producator la consumator.
Datorita importantei sale exceptionale pentru relatiile comerciale cu caracter
international, vanzarea internationala de marfuri a facut obiectul mai multor reglementari
internationale care cuprind norme de drept uniform privind formarea contractului, efectele
contractului si prescriptia extinctiva in materie de vanzare internationala de marfuri.23
Astfel, in ordine cronologica, au fost adoptate :
-Conventia de la Haga privind Legea uniforma a vanzarii internationale de bunuri mobile
corporale, adoptata in 1964;
-Conventia de la Haga privind Legea uniforma asupra formarii contractului de vanzare
internationala de bunuri mobile corporale, adoptata in 1964;
-Conventia UNCITRAL (Comisia Natiunilor Unite pentru Dreptul Comertului
International) asupra prescriptiei extinctive in materie de vanzare internationala de marfuri,
adoptata la New York in 1974;
-Conventia ONU asupra contractului de vanzare internationala de marfuri, adoptata la
Viena in 1980.
Aceasta ultima conventie internationala, numita in continuare Conventia de la Viena,
care de altfel le inlocuieste pe cele adoptate la Haga in 1964, constituie principala reglementare
internationala in materie; ea a intrat in vigoare in 1991 iar Romania a aderat la aceasta
conventie in 1991, incepand sa o aplice cu data de 1 iulie 1992.24
Conventia de la Viena reglementeaza numai formarea si executarea contractului de
vanzare internationala de marfuri, respectiv drepturile si obligatiile partilor, nascute in temeiul
unui astfel de contract. (art.4)
Conventia de la Viena nu da o definitie a contractului de vanzare internationala de
marfuri, dar trasaturile esentiale ale acestuia converg spre concluzia ca acesta este actul juridic
cu caracter comercial si international, prin care vanzatorul se obliga sa stramute, in favoarea
cumparatorului, proprietatea unei marfi, in schimbul unei sume de bani numita pret.

1.2. Caractere juridice

Contractul de vinzare-cumparare in comertul international, potrivit definitiei date, prezinta
un numar de caracteristici juridice. Ele se pot grupa in doua categorii, dupa cum coincid cu cele
din dreptul comun sau sint specifice.

23 A se vedea Mircea N. Costin, Dictionar de drept international al afacerilor, vol.1, Ed. Lumina Lex, Bucuresti 1996,
pag.342
24
Pentru o analiza aprofundata a Conventiei de la Viena si a contractului de vanzare internationala de marfuri a se
vedea Dragos-Alexandru Sitaru, op.cit, vol.II, Ed. ACTAMI, p.233 si urm.

29
 a) Caractere juridice comune:
-este un contract sinalagmatic, bilateral, dind nastere la obligatii reciproce pentru ambele
parti.
-este un contract cu titlu oneros, partile urmarind interese patrimoniale.
-este un contract comutativ, intinderea drepturilor si obligatiilor fiind cumoscuta din
momentul perfectarii acordului de vointa.
-este un contract translativ de proprietate

Caractere juridice specifice:

(A) Contractul de vinzare internationala de marfuri are caracter comercial, fiind
deci un instrument de interpunere in circulatia marfurilor, in scopul realizarii unui profit; in acest
sens Conventia de la Viena prevede ca ea nu se aplica marfurilor cumparate pentru folosinta
personala sau casnica a cumparatorului sau familiei sale.
(B) Contractul de vinzare-cumparare are caracter international, intrucat cuprinde
elemente de extraneitate.
In acest sens, Legea uniforma asupra vinzarii internationale de bunuri mobile corporale
de la Haga, adoptata in 1964, prevedea in art. 1 ca se aplica contractelor de vinzare-cumparare
incheiate intre parti care isi au sediul sau resedinta obisnuita pe teritoriul unor state diferite, in
oricare din urmatoarele cazuri:
- cind contractul prevede ca marfa vinduta face sau va face obiectul unui transport, din
teritoriul unui stat, in teritoriul altui stat:
- cind actele care constituie oferta si acceptarea sint indeplinite pe teritoriul unor state diferite;
- cind predarea lucrului vindut urmeaza sa se realizeze pe teritoriul unui stat, altul decit acela
in care s-au indeplinit actele constituind oferta si acceptarea contractului.
In cadrul Legii uniforme, sediul partilor contractante reprezenta deci un criteriu principal
si stabil caruia i se atasa si un element complementar sau secundar si anume:
- miscarea obiectelor vindute;
- locul incheierii contractului;
- locul predarii lucrului vindut.
Inovand si simplificand, Conventia de la Viena prevede ca ea se aplica (a) intre parti
care isi au sediul in state diferite, atunci cand acestea sunt state contractante precum si (b)
atunci cand normele de drept international privat conduc la aplicarea legii unui stat contractant.
Expresia "stat contractant" se refera desigur la statele semnatare ale Conventiei sau care au
aderat sau au ratificat, aceptat ori aprobat Conventia ulterior.
Deci, potrivit Conventiei de la Viena singurul element de extraneitate care confera
internationalitate contractului sunt sediile partilor, atunci cand acestea sunt localizate in state
diferite; elementele de extraneitate care se refera la nationalitatea partilor sau la caracterul civil
ori comercial al contractului nu sunt retinute ca elemente care sa atraga aplicarea conventiei.
Mai mult chiar, nici alte criterii traditionale de internationalitate care prezinta conexitate cu
raportul juridic - cum ar locul incheierii contractului, tranzitul international al marfurilor sau locul
executarii contractului - nu sunt explicit mentionate de conventie.
Aceste elemente pot primi insa semnificatie prin aplicarea celuilalt criteriu prevazut de
conventie, atunci cand normele de drept international privat conduc la aplicarea legii unui stat
contractant, dar numai cu conditia ca sediul partilor sa se afle in state diferite, chiar daca nici
unul dintre acestea nu este un stat contractant.
Astfel, tranzitul international al marfurilor sau locul incheierii ori executarii contractului nu
confera internationalitate contractului atunci cand partile au sediul in acelasi stat contractant. Ele

30
pot insa atrage aplicarea Conventiei atunci cand partile au sediul in state diferite, contractante
sau necontractante, iar legea de drept international privat a forului trimite, prin unul din aceste
puncte de legatura, la legea unui stat contractant.

1.3. Forma contractului

Contractul de vanzare internationala este un contract consensual care nu este supus
nici unei conditii de forma. In consecinta si proba lui se poate face prin orice mijloace, inclusiv
martori, conform principiului libertatii probei care domina materia comerciala. Cu toate acestea,
necesitatea asigurarii securitatii tranzactiilor internationale si valoarea ridicata a acestora au
impus in practica forma scrisa a contractului.

1.4.Obiectul contractului
Obiectul material al contractului de vinzare internationala de marfuri il formeaza marfa
vinduta, in schimbul careia cumparatorul plateste vinzatorului pretul stabilit. Desi Conventia de
la Viena nu defineste notiunea da marfuri ea se contureaza pe de o parte prin faptul ca aceasta
conventie inlocuieste pe cele de la Haga care privea vanzarea internationala de bunuri mobile
corporale precum si prin faptul ca o serie de tipuri speciale de vanzari nu sunt carmuite de
Conventie.
Astfel Conventia de la Viena nu se aplica marfurilor cumparate pentru folosinta
personala, vanzarilor prin licitatii, vanzarilor de valori mobiliare, de efecte de comert si monede,
de vapoare si aeronave, de electricitate.
Aceasta excludere nu inseamna ca aceste bunuri nu pot face obiectul unei vanzari
internationale, dar formarea si efectele contractului nu vor fi carmuite de Conventia de la Viena.

1.5. Formarea contractului

Pentru contractele incheiate intre absenti, deci atunci cand partile nu se afla fizic fata in
fata, momentul incheierii contractului urmeaza a fi determinat potrivit sistemului receptiei, deci
contractul va fi considerat valabil incheiat in momentul primirii de catre ofertant a acceptarii
emise de destinatarul ofertei.
Acelasi sistem urmeaza a fi aplicat si pentru determinarea efectelor ofertei si a revocarii
sale.

1.6.Efectele contractului
Efectele contractului de vinzare internationala de marfuri se concretizeaza prin obligatiile
care se creaza in sarcina partilor si transmiterea proprietatii si a riscurilor.

1.6.1. Transmiterea proprietatii si a riscului

Conventia de la Viena nu reglementeaza efectele pe care contractul international de
vanzare de marfuri poate sa le aiba asupra proprietatii marfurilor vandute. In aceste conditii, in
absenta unei legi alese de parti, urmeaza a se aplica normele de drept international privat ale
forului, care vor determina legea aplicabila, urmand ca transferul dreptului de proprietate sa fie
supus prevederilor acelei legi.
In dreptul nostru, transmiterea proprietatii marfii asupra cumparatorului are loc prin
simplul efect al incheierii contractului. Regula, prevazuta de art. 1295 din Codul civil este insa
facultativa, partile putind deroga de la dispozitiile ei.
Diversitatea solutiilor adoptate de alte reglementari nationale poate fi grupata in
urmatoarele doua categorii:
- proprietatea se transmite in momentul realizarii acordului de vointa;

31
 - transmiterea proprietatii se produce in momentul predarii marfii vindute.
In practica comertului international, stabilirea momentului transmiterii proprietatii marfii,
ca urmare a unui contract de vinzare-cumparare, are un caracter simplificat. Momentul
transferului proprietatii este stabilit de parti in functie de specificul contractului, prin intermediul
clauzelor de tip uzuale sau prin vointa partilor.
In principiu, odata cu transferul proprietatii se transmite si riscul lucrului (res perit
domine). In conformitate cu reglementarile aplicabile, riscul va fi suportat de cumparator fie din
momentul incheierii contractului, fie din momentul traditiei lucrului, fie din alt moment stabilit de
parti.
Conventia de la Viena leaga acest moment de cel al predarii marfurilor (art.67-69)
facand insa distinctie intre situatiile care implica un transport al marfurilor (riscurile sunt
transferate cumparatorului in momentul predarii marfurilor catre transportatorul desemnat, la
locul desemnat) si celelalte situatii (riscurile se transmit atunci cand marfurile sunt predate
cumparatorului sau, dupa caz, sunt puse la dispozitia acestuia, atunci cand cumparatorul nu
le-a preluat la termenul stabilit).
In practica comertului international, partile determina transmiterea riscului prin
includerea in contract a clauzelor tip care reglementeaza diverse tipuri de vanzare. In principiu,
fiecarei modalitati de vinzare ii corespunde un anumit moment in care are loc transferul
riscurilor.
Astfel de uzante standardizate sunt cele cunoscute sub denumirea de INCOTERMS
(International Rules for the Interpretation of Trade Terms - Reguli internationale pentru
interpretarea uzantelor comerciale) sau R.A.F.T.D. (The Revised American Foreign Trade
Definitions - Definitiile americane de comert exterior, revizuite).
Intre cele doua transferuri, al riscului si al proprietatii, nu exista insa o corelarea
obligatorie. Momentul transmiterii riscului si cel al transmiterii proprietatii pot fi considerate si ca
momente independente.
Partile pot sa prevada in contract si alte momente de transfer a riscurilor. In aceasta
imprejurare, intentia partilor trebuie sa se manifeste clar si precis. In absenta unei clauze
exprese, transferul riscurilor este supus legii aplicabile contractului, lex contractus.

1.6.2.Obligatiile vinzatorului
In contractul de vinzare internationala de marfuri, vanzatorul are o pozitie inportanta si
activa. Rolul sau se concretizeaza, in principal, prin urmatoarele obligatii:
- predarea efectiva a marfii vindute si, dupa caz, a documentelor referitoare la marfa;
- transferarea proprietatii asupra marfii;
- asigurarea conformitatii marfii predate cu clauzele contractuale;
- conservarea marfurilor;

A. Predarea marfii vindute

In comertul international, predarea consta in actele, faptele sau procedeele prin care
marfa este remisa cumparatorului. In legatura cu aceasta obligatie intereseaza momentul
predarii, locul predarii si obligatiile speciale ce revin vanzatorului, cu caracter accesoriu
obligatiei de predare.

A1. Termenul predarii. Predarea marfii implica pentru vinzator respectarea momentului
privind executarea obligatiei. Termenul de predare poate fi determinat sau cert si determinabil
sau indicativ. Termenul se poate stabili de partile contractante sau prin uzante comerciale.
Potrivit Conventiei de la Viena, daca marfa urmeaza sa fie predata intr-o anumita

32
perioada si nu exista o alta prevedere, vanzatorul poate sa determine data precisa a predarii in
orice moment al acestei perioade, daca din contract nu rezulta ca aceasta alegere revine
cumparatorului. Daca vanzatorul trebuie sa predea marfurile la o anumita data (termen fix), ele
trebuie sa respecte cu strictete acea data.
Partile pot opta pentru orice modalitate de stabilire a termenului. In absenta unor clauze
sau indicii, predarea se efectueaza intr-un termen rezonabil de la data incheierii contractului, in
functie de natura marfurilor si imprejurarile contractului. In acest sens, pot fi mentionate art.
2-309 din Codul comercial uniform al SUA (Uniform Comercial Code) si art. 33 din Conventia de
la Viena.
In practica, termenele de predare se calculeaza din momentul incheierii contractului.
Daca obligatia de predare este conditionata insa de un fapt al cumparatorului, termenul va
incepe sa curga dupa realizarea lui.
Predarea marfii inainte de termenul stabilit sau livrarea partiala se pot efectua numai cu
acordul anticipat al cumparatorului.

A.2. Locul predarii

Marfa se preda de catre vinzator la locul convenit in contract. In absenta unei asemenea
conventii, Conventia de la Viena prevede urmatoarele solutii:
-cind in contract nu se prevede transportul marfii, locul predarii este la sediul
vanzatorului (plata cherabila). Individualizarea sediului se face in raport de momentul incheierii
contractului.
-daca marfa trebuie transportata, locul livrarii este acolo unde bunurile se predau
carausului.
-cand marfa se gaseste sau urmeaza a fi fabricata intr-o anumita localitate, cunoscuta
de parti la incheierea contractului, locul predarii va fi acel loc unde se afla bunurile.

A.3. Predarea documentelor referitoare la marfa

In contractele care au ca obiect instalatii complete, obiective industriale mari, aparate
sau utilaje, vinzatorul trebuie sa predea documentatia tehnica si know-how-ul corespunzator.
Documentatia tehnica se preda in momentul si locul determinat de catre parti si uzante.
De asemenea, potrivit Conventiei de la Viena, de la caz la caz, vanzatorul mai poate fi
obligat (a) sa predea cumparatorului sau carausului un aviz de expeditie sau specificatia
marfurilor, (b) sa incheie un contract de transport sau (c) sa furnizeze informatiile necesare
incheierii asigurarii pe timpul transportului.

A.4 Raspunderea pentru neexecutarea obligatiei de predare

Vinzatorul poate sa nu-si execute obligatia de a preda marfa la termenul si locul
convenit. In aceasta situatie, cumparatorul poate fie (a) sa ceara executarea in continuare a
contractului, fie (b) sa declare rezolutia contractului.
(a) In ipoteza in care opteaza pentru executarea in continuare a contractului,
cumparatorul poate pretinde daune moratorii, care potrivit conventiei partilor pot imbraca forma
penalitatilor (daune moratorii anticipate).
Penalitatile se fixeaza de catre parti sau sant indicate in contractele tip ori conditiile
generale de livrare. Penalitatile se prevad procentual, pe zile si saptamini, calculindu-se la
valoarea marfii nelivrate in termen.
(b) In a doua ipoteza, rezolutia poate fi ceruta de cumparator daca:
-vanzatorul nu preda marfurile nici in termenul suplimentar acordat de cumparator sau
declara ca nu le va preda in termenul astfel acordat ;

33
 -predarea este tardiva iar rezolutiunea intervine intr-un termen rezonabil dupa data la
care cumparatorul a luat cunostinta de predarea tardiva.
Rezolutia contractului din initiativa cumparatorului, in materia contractelor de vanzare
internationala, prezinta urmatoarele trasaturi:
- organele de jurisdictie nu pot acorda termene de gratie;
- cumparatorul care a optat pentru rezolutiune nu mai poate cere executarea
contractului;
- debitorul, dupa introducerea actiunii in rezolutie, isi poate indeplini obligatiile numai
in contractele fara termen;
- rezolutia poate fi atit judiciara, cit si de drept. In situatia in care Conventia de la
Viena este aplicabila, rezolutiunea este extrajudiciara, intrucat ea se "declara" de
catre cumparator si se notifica celeilalte parti. (art. 26 si art. 40)
Pentru pagubele provocate de neexecutarea obligatiei de predare, cumparatorul poate cere
daune-interese. Despagubirile, de regula, se acorda numai pentru prejudiciul efectiv suferit.

B. Conformitatea marfii predate

Vinzatorul este obligat sa predea cumparatorului marfa vinduta. Marfa livrata trebuie sa
fie conforma clauzelor contractuale, sub aspectul cantitatii, calitatii si tipului marfii.
Conformitatea se poate referi si la ambalajul sau conditionarea marfii.
Prin conformitate se intelege ca bunul predat poseda calitatile si particularitatile
prevazute, expres sau tacit, in contract, fara a avea vicii.
Conformitatea se determina tinind cont de stipulatiile contractuale privind cantitatea si
calitatea marfii. Momentul aprecierii conformitatii este cel al transmiterii riscurilor. Atunci cand
aceste elemente sunt reglementate in contract, obligatia de conformitate este indeplinita daca
acestea corespund stipulatiilor contractuale. Daca aceste elemente nu sunt prevazute in
contract, marfurile sunt conforme daca:
- sunt adecvate destinatiei lor obisnuite sau chiar speciale, daca aceasta din urma
destinatie a fost cunoscuta vanzatorului.
- daca poseda calitatle esantionului sau modelului prezenta cumparatorului de
vanzator.
- daca sunt ambalate sau conditionate in mod obisnuit sau intr-o maniera adecvata
pentru a le proteja si conserva.

B.1. Cantitatea marfii

Cantitatea se stabileste in functie de natura marfii si uzante, prin utilizarea unei unitati de
masura specifice.
In ce priveste cantitatea marfii, in contract trebuie sa se mentioneze urmatoarele:
- locul unde se va determina cantitatea marfii;
- momentul determinarii cantitatii marfii;
- modul de determinare a cantitatii marfii.
Cantitatea poate fi stabilita la locul de expediere sau de destinatie. Uneori, se poate
folosi o dubla determinare, cantitatea verificandu-se atit la expediere cit si la destinatie.
Cantitatea marfurilor livrate, potrivit uzantelor internationale, se atesta prin urmatoarele
documente:
- scrisoarea de trasura internationala, la transporturile pe calea ferata si aeriene;
- conosamentul, la transporturile pe apa;
- documentul de transport, la transporturile cu mijloace auto;
- chitanta postala, la transporturile postale.

34
 B.2. Calitatea marfii
Calitatea reprezinta totalitatea insusirilor pe care le are o marfa si care, intrunind
exigentele cumparatorului, o fac sa fie preferata altor marfuri.
Calitatea cuprinde urmatoarele aspecte:
- caracteristicile tehnice ale marfii;
- functionarea marfii;
- gradul in care marfa corespunde cerintelor pentru care a fost produsa.

B.3. Determinarea calitatii marfii

In contract sau prin documente separate, specificatii, calitatea marfii trebuie prevazuta
precis si detaliat. In acest fel, se evita echivocurile si interpretarile diferite.
Nivelul calitativ al marfii se stabileste prin mijlocirea unor criterii sau caracteristici ale
produsului (functionale, constructive si tehnologice, de fiabilitate, ergonomice, privind gradul de
utilizare a elementelor refolosite sau tipizate, de estetica industriala).
In practica comertului international, calitatea marfii in contractul de vinzare-cumparare se
poate stabili prin mai multe metode si procedee:
- dupa incercare; marfa este supusa anumitor incercari iar incheierea contractului este
afectata de conditia acceptarii calitatii marfii de catre cumparator.
- Rye terms (R.T.); prin clauza R.T. cumparatorul va primi marfa in starea care se afla
la sosire. El poate cere insa o bonificatie, daca starea marfii nu este
corespunzatoare.
- Sound Delivered (S.D.); asemanatoare cu Rye terms, clauza Sound Delivered
permite cumparatorului de a refuza marfa avariata.
- Prin comparare cu mostre, modele, etaloane; mostra este o parte reprezentativa, de
dimensiuni reduse, fara utilizare comerciala sau un exemplar complet al marfii care
formeaza obiectul contractului. Marfa care va fi livrata de vinzator trebuie sa aiba
calitatile mostrei.
- Prin referire la tipuri si denumiri uzuale; tipurile reprezinta o notiune abstracta, cu
care calitatea marfii ce se livreaza trebuie sa corespunda sau sa se aproprie cit mai
mult. Tipurile sint folosite mai ales in comertul cu produse agricole si minereuri.
Astfel, in comertul cu cereale exista calitatea F.A.G. (fair average quality).
- Prin referire la norme si standarde; ca variante ale tipului de marfa, normele si
standardele reprezinta caracteristici ale produsului, care au fost codificate.
- prin descriere; determinarea calitatii pe baza de descriere se face prin indicarea in
mod detaliat a caracteristicilor tehnice ale marfii.
In situatia cind partile nu au prevazut ca produsele trebuie sa corespunda unei anumite
calitati, vinzatorul este obligat sa livreze marfa de calitate medie obisnuita existenta in tara sa si
corespunzatoare destinatiei prevazute in contract.

B.4. Controlul calitatii marfii

Pentru a se asigura calitatea tehnologica a produselor este necesar sa se efectueze
controlul calitatii marfii. Controlul calitativ poate fi facut de catre vinzator, la locul de expediere a
marfii, pe cheltuiala sa. Dupa efectuarea controlului, rezultatele trebuie sa fie comunicate
cumparatorului.
Controlul calitativ se poate efectua de catre cumparator la locul de expediere sau de
destinatie a marfii. Controlul de la locul de destinatie se executa in porturi, statii de frontiera sau
la unitatile beneficiare. In aceasta imprejurare, cumparatorul trebuie sa procure actele de control

35
al calitatii marfii.
Controlul calitatii marfii, efectuat de catre parti, in diferitele lui modalitati, implica cheltuieli
ridicate si dificultati tehnice. Datorita acestui fapt, in practica comertului international s-a impus o
forma proprie de control, care se realizeaza prin intermediul unui organ tert specializat, o casa
de control.

B.5. Garantia calitatii marfii

Garantia calitatii marfii da expresie obligatiei vinzatorului de a mentine produsul predat,
in aceleasi conditii calitative, o anumita perioada de timp.
Prin inserarea clauzei de garantie, vinzatorul raspunde pentru viciile marfii, fiind tinut sa
remedieze orice defectiune acre este o consecinta a unui viciu ascuns.
De asemenea, cumparatorul este obligat sa asigure folosirea normala a marfii, potrivit
destinatiei sale.
Termenele de garantie, in raport cu specificul marfurilor, se stabilesc de catre parti sau
rezulta din practica internationala.
In legatura cu garantia calitatii marfii, partile prevad in contract durata garantiei si
momentul din care ea curge, obiectul garantiei si responsabilitatile partilor.

B.6. Garantia de evictiune

Vanzatorul trebuie sa predea marfurile libere de orice drept sau pretentie a unui tert,
garantand in acest sens pe cumparator.
Cumparatorul decade din dreptul de a invoca garantia de evictiune daca nu a denuntat
vanzatorului dreptul sau pretentia tertului intr-un termen rezonabil, din momentul in care le-a
cunoscut sau trebuia sa le cunoasca; vanzatorul care cunostea dreptul sau pretentia tertului nu
se poate prevala insa de aceasta decadere.

B.7. Sanctiunea lipsei de conformitate

In situatia cind marfa predata nu corespunde prevederilor contractuale, cumparatorul are
obligatia de a denunta lipsa de conformitate, prin formularea unei reclamatii. Prin intermediul
reclamatiei se urmareste gasirea unei solutii amiabile si evitarea unui litigiu.
Denuntarea se face intr-un termen rezonabil, raportat la momentul cind cumparatorul a
cunoscut sau trebuie sa cunoasca lipsa conformitatii.(art.39 din Conventia de la Viena)
Reclamatia se prezinta in scris. Ea poate fi formulata prin scrisoare recomandata,
telegrama sau telex. In reclamatie cumparatorul trebuie sa precizeze, in principiu, urmatoarele:
- denumirea marfii si numarul contractului;
- cantitatea pentru care se formuleaza reclamatia;
- fondul reclamatiei;
- pretentia cumparatorului;
Reclamatia trebuie sa fie confirmata de catre vinzator sau, potrivit conventiei partilor, de
catre un tert neutru, de preferinta un organism specializat. Confirmarea se va face in scris, cu
respectarea unui anumit termen.
Daca denuntarea lipsei de conformitate are loc cu respectarea tuturor conditiilor,
cumparatorul poate sa ceara:
- executarea in continuare a contractului;
- rezolutia contractului cu daune interese;
In ce priveste executarea in continuare a contractului, cind vinzatorul admite pretentiile
cumparatorului, reclamatia se poate rezolva, potrivit prevederilor art. 45 si urm. din Conventia
de la Viena, prin unul din urmatoarele moduri:

36
 - inlaturarea deficientelor constatate prin reconditionarea marfii;
- restituirea marfii pentru inlocuirea ei, daca lipsa de conformitate reprezinta o
incalcare esentiala a contractului;
- reducerea pretului proportional cu diferenta dintre valoarea marfurilor la data predarii
si valoarea pe care marfurile conforme ar fi avut-o in acest moment. (art. 50)
Rezolutiunea contractului poate fi ceruta numai daca vanzatorul nu isi indeplineste
obligatia de a asigura conformitatea si daca aceasta neindeplinire constituie o incalcare
esentiala a contractului.

1.6.3. Obligatiile cumparatorului

In contractul de vinzare internationala de marfuri, cumparatorul are doua obligatii
principale si anume:
- plata pretului;
- luarea in primire a lucrului vindut.

A. Obligatia de plata a pretului

Plata pretului reprezinta obligatia asumata de cumparator de a lua masurile si de a
indeplini formalitatile destinate sa permita plata. Pretul de vinzare cuprinde pretul intern, la care
se adauga - dupa caz - un numar de elemente.
A.1. Determinarea pretului
La contractul de vinzare internationala de marfuri pretul poate fi determinat sau
determinabil.
Pretul determinat este prevazut de catre parti, cu ocazia incheierii contractului. El se
inscrie printr-o formula fixa sau variabila. In varianta fixa, partile stabilesc un pret unitar pe
unitatea de produs. Daca aplica formula variabila, partile vor fixa un pret de baza, urmand ca in
momentul livrarii, in raport de limitele procentuale indicate, sa se determine pretul real.
Pretul determinabil se concretizeaza dupa incheierea contractului, avindu-se in vedere
unele criterii. Partile pot stabili ca determinarea pretului sa se faca dupa conditiile de bursa,
pretul mediu al cotarilor pe ultimele zile inaintea predarii, media cotarilor de pe diferite piete sau
pretul din ziua predarii.
La livrarile care s-au esalonat pe o perioada mai lunga si este previzibila o fluctuatie a
preturilor mondiale, se poate stabili o scara mobila sau glisanta de preturi; la livrarile cu un ciclu
mare de productie, se vor lua in considerare si fluctuatiile preturilor la materiile prime si
materialele folosite pentru obtinerea produsului.
In stabilirea pretului se mai tine cont si de urmatoarele elemente:
- cantitatea la care se calculeaza pretul;
- valuta in care se va face plata;
- reducerile de pret acordate cumparatorului.
Pretul se exprima in moneda uneia dintre parti sau intr-o moneda terta, iar plata se
efectueaza in moneda de referinta sau eventual in alta, precizata de catre parti. In mod obisnuit,
se folosesc monedele forte cu convertibilitate deplina.

A.2. Elementele structurale ale pretului

Pretul de vinzare este constituit din suma rezultata ca urmare a aditionarii costului de
productie si urmatoarele cheltuieli:

Cheltuieli de ambalare. In transferul marfii, partile folosesc o gama de ambalaje

37
diversa si variata.Ambalajul pate fi exterior, avind functia de protejare a marfii si interior, cu rol
comercial. In raport de regimul juridic al ambalajului se impune ca partile sa prevada in contract
una dintre urmatoarele solutii privind ambalajul:
- fie trecerea ambalajului in proprietatea cumparatorului si determinarea pretului lui;
- fie restituirea ambalajului catre vinzator si modul de restituire;
Pretul ambalajului poate fi inclus in pretul marfii sau poate fi calculat si facturat separat.
Preturile indicate in listele de preturi si in cataloagele de preturi se inteleg ca privind
numai marfa, fara ambalaj. Preturile ce figureaza in oferte ferme si in contracte cuprind si
ambalajele sau mijloacele de protectie necesare pentru a evita deteriorarile in conditii normale
de transport pina la destinatie.

Cheltuielile de transport. Ca element al pretului, cheltuielile de transport sunt suportate

de una sau alta dintre parti, in functie de conditiile de livrare. Acestea se impart si ele in
cheltuieli de transport pe parcurs intern (efectuate de regula in moneda nationala) si cheltuieli
de transport pe parcurs extern (efectuate in devize liber convertibile).

Cheltuielile de asigurare. Asigurarea marfii contra riscurilor transportului este o

operatiune neesentiala, dar obisnuita. Uneori acordarea creditelor bancare pentru finantarea
unei vinzari este conditionata de asigurarea marfii.
Cheltuielile de asigurare constituie un element al pretului numai in vinzarea CIF sau CIP.
In aceste conditii de livrare, vinzatorul are obligatia sa procure, pe propria-i cheltuiala, o polita
de asigurare al carei beneficiar sa fie cumparatorul.
In celelalte conditii de livrare, asigurarea revine cumparatorului.

Cheltuieli diverse, cum ar fi: impozite, taxe, tarife vamale, comisioane bancare si
comerciale sau obtinerea unor documente prevazute de regimul exporturilor si importurilor.

A.3. Data platii

Data platii se prevede de parti sau rezulta din uzante. In comertul international,
momentul platii este cel al predarii efective a marfii sau a remiterii documentelor reprezentative
ale acestora. In exporturile complexe, plata pretului se esaloneaza, de obicei, in doua sau trei
etape. Partile pot conveni ca plata pretului sa se faca si anticipat, plata fiind o conditie a remiterii
marfurilor.
Potrivit Conventiei de la Viena, neplata pretului la data convenita il pune de drept pe
cumparator in intarziere, fara nici o alta formalitate.

A.4. Locul platii

Daca partile nu au stabilit un loc precis in care sa se faca plata, locul platii este
determinat, spre deosebire de dreptul comun, de principiul portabilitatii. Pretul se plateste deci
la sediul vanzatorului.
Uneori insa, in raport cu modalitatea de plata folosita, poate fi luat in considerare si locul
predarii, daca plata se face in schimbul predarii sau a remiterii titlurilor reprezentative.

A.5. Raspunderea pentru neexecutarea obligatiei de plata

Neexecutarea de catre cumparator a obligatiei de plata a pretului poate prezenta doua
aspecte: (a) intirzierea platii si (b) neplata pretului.
In situatia ca plata pretului se efectueaza cu intarziere, vinzatorul poate cere daune
interese moratorii.

38
 In imprejurarea neplatii pretului, vinzatorul are posibilitate sa ceara executarea obligatiei
sau rezolutia contractului.
Rezolutia poate surveni daca:
- obligatia de plata nu este executata nici in termenul suplimentar acordat de vanzator
sau daca cumparatorul declara ca nu va plati in termenul astfel acordat;
- cumparatorul a efectuat o executare tardiva a platii, iar vanzatorul a declarat
rezolutiunea inainte de a fi stiut ca executarea a avut loc;

B. Luarea in primire a lucrului

In afara de plata pretului, cumparatorul are si obligatia de a lua in primire lucrul vindut. El
este tinut de a efectua toate actele care se impun pentru realizarea operatiunii de predare -
primire.
In caz de neindeplinire de catre cumparator a obligatiei de a lua marfa in primire,
vinzatorul poate sa ceara executarea contractului sau rezolutia vinzarii.

1.6.4. Exonerarea de raspundere a partilor

Partile sunt exonerate de raspundere daca neexecutarea obligatiei asumate se
datoreste unui caz de forta majora.
Forta majora este un eveniment intervenit ulterior incheierii contractului, cu caracter
imprevizibil, inevitabil si insurmontabil, independent de vointa partilor si care face imposibila, in
totul sau in parte, executarea obligatiilor.
Spre deosebire de dreptul comun, in dreptul comercial international forta majora este o
modalitate indirecta de adaptare a contractului la conditiile intervenite. Incetarea contractului se
produce numai in situatia cind executarea in natura a devenit imposibila.
Imprejurarile de forta majora care provoaca intirzierea in executare vor fi anuntate in
scris celeilalte parti, intr-un anumit termen. Comunicarea trebuie sa cuprinda date privind
intervenirea si caracterul imprejurarilor, precum si eventualele consecinte. De asemenea, partea
este obligata sa comunice, fara intirziere, in scris, incetarea acestor imprejurari.
In cazul in care comunicarea nu intervine in limitele termenului de imdeplinire a
obligatiilor contractuale, debitorul este decazut din dreptul de a invoca exonerarea.
Comunicarea trebuie sa fie certificata de autoritatile competente in materie (Camera de comert
sau de un alt organ central competent).
In situatia ca forta majora este temporara, executarea contractului se suspenda si
termenele se prelungesc pe aceasta perioada.
In cazul cind forta majora impiedica definitiv executarea obligatiei, vinzatorul este
exonerat de orice fel de raspundere. In practica comertului international, neexecutarea obligatiei
contractuale datorita unor asemenea imprejurari are un caracter de exceptie.
Imprejurarea de forta majora poate provoca o imposibilitate de executare totala sau
partiala. In mod implicit, exonerarea de raspundere va fi proportionala co consecintele produse.

SECTIUNEA 2. REGULI SI UZANTE UNIFORME IN VANZAREA INTERNATIONALA

2.1. Expedierea marfurilor dintr-o tara in alta ca parte componenta a tranzactiei

comerciale poate fi o afacere riscanta, prin complexitatea operatiunii si lungimea fizica a
parcursului transportului. In plus, de multe ori, partile contractante nu cunosc practicile
comerciale din tarile partenerilor lor de afaceri. Aceasta ignoranta poate conduce la neintelegeri,
dispute, procese, cu toata pierderea de timp si de bani pe care acestea le antreneaza.

39
 Pentru a inlatura asemenea dificultati, Camera Internationala de Comert a publicat in
1936 un set de reguli internationale pentru interpretarea termenilor comerciali aplicabili in
contractele care implica livrarea de marfuri in comertul international. Aceste reguli cunoscute
sub denumirea de INCOTERMS (1936) au fost modificate ulterior in 1953, 1967, 1976, 1980,
1990, 2000 si 2010, pentru a fi puse de acord cu practica comerciala internationala curenta.
Motivul principal care a determinat, incepand cu 1990 si pana in 2010 elaborarea unui
nou set de Reguli INCOTERMS a fost dorinta de a adapta Regulile la realitatea existentei unor
zone tot mai largi in care nu se mai aplica taxe vamale (vezi cazul tarilor membre ale Uniunii
Europene), la utilizarea pe scara din ce in ce mai larga a schimbului electronic de date in
comertul international si la modificarea uzantelor in transporturile internationale, care tot mai
frecvent imbraca forme multimodale. Astfel se explica, dealtfel, ca din cele 11 Reguli
reglementate de INCOTERMS 2010, sapte sunt aplicabile oricarei modalitati de transport.

2.2. Daca atunci cand se redacteaza contractul, vanzatorul si cumparatorul fac referire la
INCOTERMS 2010 (denumite, in continuare, Regulile), pot fi siguri ca si-au definit obligatiile
fiecaruia in mod simplu si clar. Astfel se elimina orice posibilitate de neintelegere sau disputa
ulterioara privind drepturile si obligatiile ce revin partilor in legatura cu predarea-preluarea marfii
sau privind momentul transmiterii riscurilor de la vinzator la cumparator.25
Scopul INCOTERMS 2010 este de a pune la dispozitia participantilor la comertul
international un set de reguli internationale pentru interpretarea celor mai utilizati termeni
comerciali din comertul international. Astfel se evita nesiguranta izvorita din interpretarea diferita
a acestor termeni in diferite tari sau cel putin acest risc se reduce in mod considerabil.

2.3. Regulile INCOTERMS 2010 concretizeaza tipuri de vinzari internationale,

individualizate in raport de modul cum sint delimitate obligatiile partilor. Aceste tipuri de vanzari,
fara a oferi fundamentul integral al unui contract de vanzare internationala de marfuri, sunt
desemnate prin formule sau abreviatiuni si vizeaza, in principal, definirea obligatiilor ce revin
partilor in legatura cu:
- predarea marfii, care se poate face direct cumparatorului sau carausului desemnat
de acesta;
- transmiterea riscurilor contractuale, atit sub aspectul determinarii intinderii acestora
cit si a momentului transmiterii.
- repartizarea cheltuielilor intre parti (cheltuieli de transport, taxe vamale, etc.)
- obligatia realizarii formalitatilor vamale implicate de internationalitate vanzarii.

2.4. Regulile INCOTERMS 2010 au fost grupate in 2 categorii de baza, dupa cum ele
sunt aplicabile oricarie modalitati de transport (prima grupa) sau sunt aplicabile numai
transportului pe apa (maritim sau pe ape interne). In cadrul acestor categorii, Regulile sunt
organizate potrivit gradului de complexitate al obligatiilor vanzatorului, aceste obligatii fiind
minimale potrivit regulei EX WORKS si maximale in cadrul Regulii DELIVERED DUTY.
Aceasta noua clasificare, care, dupa parcurgerea unui proces de simplificare si
generalizare, cuprinde in prezent doar 11 Reguli, este redata tabelar astfel:

25
a se vedea Publication no.460, International Chamber of Commerce, ICC PUBLISHING S.A., 2000,

40
REGULI APLICABILE EXW EX WORKS (Franco fabrica)

ORICAREI MODALITATI DE FCA FREE CARRIER (Franco caraus)

TRANSPORT CPT CARRIAGE PAID TO (Transport platit pana la ...)

CIP CARRIAGE AND INSURANCE PAID TO (Transport si
asigurare platite pana la...)
DAT DELIVERED AT TERMINAL (Livrat la terminal)
DAP DELIVERED AT PLACE (Livrat la destinatie)
DDP DELIVERED DUTY PAID (Livrat taxe vamale platite)
REGULI APLICABILE FAS Free Alongside Ship (Franco de-a lungul navei)

TRANSPORTULUI PE APA FOB Free on Board (Franco la bord)

(TRANSPORT MARITIM SAU CFR COST AND FREIGHT (Cost si navlu)

PE APE INTERNE) CIF COST, INSURANCE AND FREIGHT (Cost, asigurare si

navlu)

2.5. Interpretarea Regulilor necesita cateva explicatii si definitii preliminare:

- Obligatiile partilor sunt reglementate „in oglinda”, in sensul ca obligatiile vanzatorului se
intind pana in momentul in care incep obligatiile cumparatorului, punctul de „reflectie” fiind, de
regula, momentul livrarii.
- Regulile din 2010 sunt astfel concepute inca sa poata fi folosite atat in comertul
international cat si in cel intern sau national, in aceasta din urma eventualitate urmand a fi
eliminate doar reglementarile care vizeaza efectuarea formalitatilor vamale.
- „Livrarea” marfurilor este definita ca fiind locul in care riscurile aferente marfurilor trec de
la vanzator la cumparator; de aceea, desemnarea cu precizie a locului livrarii este esentiala,
pentru ca din acest punct cumparatorul preia toate riscurile si costurile implicate in transportul
marfii pina la destinatie.
- Notiunea de „formalitati vamale” acopera toate cerintele sau formalitatile care sunt
indeplinite pentru conformarea cu exigentele vamale, incluzand, dupa caz, prezentarea oricaror
documente sau informatii, prezentarea marfurilor pentru inspectie vamala sau realizarea unor
cerinte de securitate a mediului sau a protectiei consumatorilor.
- „Carausul” este transportatorul cu care partea careia ii revine obligatia de a asigura
transportul marfurilor a incheiat un contract de transport.
- „Documentul de livrare” este orice act care atesta efectuarea livrarii; de regula, acesta
este un document de transport sau o chitanta ori recipisa care dovdeste primirea marfii.
Documentul de livrare poate sa constituie si un instrument necesar obtinerii platii marfurilor
livrate.
- Termenul „Free...” (Franco...) arata ca cheltuielile aferente livrarii sunt incluse in pret si
sunt suportate de vanzator pana la locul de livrare desemnat. El este utilizat in trei Reguli
(FREE CARRIER, FREE ALONGSIDE SHIP si FREE ON BOARD), in toate acestea vanzatorul
avand obligatia de a suporta costurile pana la predarea marfurilor catre caraus, in locul
desemnat.

2.6. Cele 11 Reguli cuprinse INCOTERMS 2010 se definesc prin urmatoarele

caracteristici specifice:

41
 A. REGULI APLICABILE ORICARUI MOD DE TRANSPORT

(a). EX WORKS - EXW (Franco fabrica) - inseamna ca vanzatorul si-a indeplinit

obligatia de livrare atunci cand a pus marfa la dispozitia cumparatorului, la sediul sau sau la
alt loc desemnat (uzina, fabrica, depozit, etc.).
Vanzatorului nu-i revine nici o obligatie in legatura cu incarcarea marfii pe mijloacele de
transport furnizate de cumparator sau pentru realizarea vamuirii marfii, daca nu s-a convenit
expres altfel. Daca totusi vanzatorul incarca marfa pe mijloacele de transport, el o face pe
costurile si riscurile cumparatorului.
Aceasta Regula contine, deci, obligatii minime pentru vanzator si obligatii maxime pentru
cumparator.

(b). FREE CARRIER – FCA (Franco transportator) - inseamna ca vanzatorul si-a

indeplinit obligatia de livrare atunci cand a predat marfurile carausului numit de cumparator,
incarcate pe mijlocul de transport si vamuite pentru export, la sediul sau ori la alt loc desemnat
(uzina, fabrica, depozit, etc.).
Fata de regula EXW, vanzatorul isi asuma, deci, doua obligatii suplimentare: sa incarce
marfa pe mijlocul de transport si sa o vamuiasca pentru export, indeplinind formalitatile vamale
cerute. Vanzatorul nu isi asuma obligatia de a intocmi si formalitatile vamale pentru import, chiar
daca marfa este livrata intr-o tara limitrofa tarii vanzatorului.

(c). CARRIAGE PAID TO – CPT (Transport platit pana la ...) - inseamna ca vanzatorul
si-a indeplinit obligatia de livrare atunci cand a predat marfurile carausului sau altei persoane
desemnate de cumparator, la „locul de livrare” convenit de parti. Vanzatorul asigura transportul
si suporta cheltuielile de transport al marfurilor precum si riscurile aferente pana la „destinatia”
convenita.
Aceasta Regula prezinta specificul ca riscurile si obligatia de a suporta costurile livrarii
se transmit de la vanzator la cumparartor in doua puncte diferite. Regula implica, asadar, doua
puncte geografice diferite la care se refera obligatiile asumate de parti, respectiv locul livrarii
(locul in care marfa se preda carausului si riscurile trec la cumparator) si locul de destinatie
convenit (locul pana la care vanzatorul suporta costurile livrarii). Astfel, riscurile marfii se
transfera de la vanzator la cumparator din momentul in care marfurile au fost predate carausului
sau persoanei desemnate de cumparator (la locul livrarii) in timp ce costurile de transport
trebuie suportate de vanzator pana la locul de destinatie. De aceea, ambele locuri trebuie
determinate cu precizie in contractul de vanzare.
Acest termen impune vanzatorului sa efectueze formalitatile vamale de export (dar nu si
de import, chiar daca trebuie sa suporte cheltuielile de transport pana cand marfa ajunge la
destinatia convenita).

(d). CARRIAGE AND INSURANCE PAID TO – CIP (Transportul si asigurarea platite

pana la) - inseamna ca vanzatorul are aceleasi obligatii ca si in cazul Regulii CPT dar, in plus,
vanzatorul trebuie sa furnizeze o asigurare impotriva riscurilor de pierdere sau avarie a marfii in
timpul transportului pana cand marfa ajunge la locul de destinatie convenit.
Aceasta Regula impune vanzatorului sa efectueze formalitatile vamale de export si sa
predea marfa carausului sau persoanei desemnate de cumparator, la locul de livrare convenit.
El va suporta cheltuielile de transport si va asigura marfa pana la ajungerea acesteia la
destinatia convenita. Astfel, desi riscurile trec de la vanzator la cumparator la locul de livrare,
vanzatorul trebuie sa asigure marfa pana la destinatia convenita, obtinand o polita de asigurare

42
cargo care sa permita cumparatorului se se adreseze direct asiguratorului, in calitate de
beneficar al asigurarii, in situatia producerii riscului asigurat.

(e). DELIVERED AT TERMINAL – DAT (Livrat la terminal) - inseamna ca vanzatorul

si-a indeplinit obligatia de livrare atunci cand marfurile au fost descaracate din mijlocul de
transport si puse la dispozitia cumparatorului la „terminalul” din portul sau din locul desemnat ca
destinatie.
Prin „terminal” se intelege orice loc, acoperit sau nu, cum ar fi, de exemplu, un chei, un
depozit, un parc de containere sau un terminal (statie finala) auto, de cale ferata sau de
transport aerian. Vanzatorul suporta toate riscurile pana la ajungerea marfurilor in acest
terminal.
In concret, vanzatorul trebuie sa suporte toate cheltuielile si riscurile pana la punerea
marfurilor la dispozitia cumparatorului si sa efectueze formalitatile vamale de export dar nu si pe
cele de import, atunci cand asemenea formalitati sunt aplicabile.

(f). DELIVERED AT PLACE – DAP (Livrat la destinatie) - inseamna ca vanzatorul si-a

indeplinit obligatia de livrare atunci cand a pus marfurile la dispozitia cumparatorului, pe mijlocul
de transport, gata pentru descarcare, la locul de destinatie convenit.
Vanzatorul efectueaza transportul si suporta toate cheltuielile si riscurile pana la locul
de destinatie convenit si trebuie sa efectueze si formalitatile de export, dar nu si pe cele de
import in tara unde sa afla locul de destinatie convenit.

(g). DELIVERED DUTY PAID - DDP (Livrat taxe vamale platite) - inseamna ca
vanzatorul si-a indeplinit obligatia de livrare atunci cand a pus marfurile la dispozitia
cumparatorului, vamuite pentru import, la destinatia convenita in tara de import.
Marfa se pune la dispozitia cumparatorului pe mijlocul de transport, gata pentru
descarcare. Vanzatorul suporta toate costurile si riscurile aferente aducerii marfii in locul de
destinatie covenit, si are obligatia de a efectua atat formalitatile de export cat si pe cele de
import si de a suporta costurile aferente.

B. REGULI APLICABILE TRANSPORTULUI PE APA

(a). FREE ALONGSIDE SHIP – FAS (Franco de-a lungul navei) - inseamna ca
vanzatorul si-a indeplinit obligatia de livrare atunci cand marfurile au fost depuse in portul de
expediere, langa nava desemnata pentru transport. Aceasta inseamna ca toate costurile si
riscurile de pierdere sau avarie ale marfii, din acel moment, revin cumparatorului.
Partilor li se recomanda sa determine cu precizie locul de incarcare (in cadrul portului
desemnat – de exemplu cheiul sau platfoma plutitoare aflata de-a lungul navei transportatoare,
pentru ca in acel loc se produce transferul riscurilor de la vanzator la cumparator si pana in acel
loc suporta vanzatorul cheltuielile de transport, manipulare, transbordare, etc.
Vanzatorul trebuie sa efectueze si formalitatile de export si sa suporte costurile aferente,
acolo unde este cazul.

(b). FREE ON BOARD – FOB (Franco la bord) - inseamna ca vanzatorul si-a indeplinit
obligatia de livrare atunci cand marfurile au trecut peste balustrada (copastia) navei de
transport, in portul desemnat pentru expediere. Aceasta inseamna ca toate costurile si riscurile
de pierdere sau avarie ale marfii sunt in sarcina vanzatorului pana la livrare pe nava si trec in
sarcina cumparatorului din acel moment.

43
 Aceasta Regula impune vanzatorului sa efectueze formalitatile vamale de export si sa
suporte cheltuielile aferente.Este una dintre cele mai uzitate Reguli in transportul maritim.

(c). COST AND FREIGHT - CFR (Cost si navlu) - inseamna ca vanzatorul si-a
indeplinit obligatia de livrare atunci cand a livrat marfurile peste balustrada navei desemnate
pentru transport, moment din care riscurile aferente trec in seama cumparatorului.
Si aceasta Regula prezinta specificul ca riscurile si obligatia de a suporta costurile livrarii
se transmit de la vanzator la cumparator in doua puncte diferite. Regula implica, asadar, doua
puncte geografice diferite la care se refera obligatiile asumate de parti, respectiv portul de
expediere (locul in care marfa se livreaza la bordul navei transportatoare) si portul de destinatie
convenit (locul precizat in contract, pana la care vanzatorul suporta costurile transportului).
Astfel, riscurile marfii se transfera de la vanzator la cumparator din momentul in care marfurile
au trecut peste balustrada navei de transport maritim, in timp ce costurile de transport trebuie
suportate de vanzator pana la locul de destinatie, stabilit in cadrul portului de destinatie agreat.
De aceea, ambele locuri trebuie determinate cu precizie in contractul de vanzare.
Aceast Regula impune vanzatorului sa efectueze formalitatile vamale de export si sa
suporte cheltuielile aferente.

(d). COST, INSURANCE AND FREIGHT – CIF (Cost, asigurare si navlu) - inseamna
ca vanzatorul are aceleasi obligatii ca si in cazul Regulii CFR dar, in plus, trebuie sa asigure
marfa impotriva riscurilor de pierdere sau avarie care ar putea surveni in cursul transportului.
Potrivit acestei Reguli vanzatorul si-a indeplinit obligatia de livrare atunci cand a livrat
marfurile peste balustrada navei desemnate pentru transport, moment din care riscurile aferente
trec in seama cumparatorului. Vanzatorul va efectua si formalitatile vamale de export si va
suporte cheltuielile aferente si va asigura transportul marfurilor in portul de destinatie. In plus,
vanzatorul trebuie sa asigure marfa pana la destinatia convenita, obtinand o polita de asigurare
cargo care sa permita cumparatorului se se adreseze direct asiguratorului, in calitate de
beneficar al asigurarii, in situatia producerii riscului asigurat.

2.7. In anumite situatii, s-ar putea sa nu fie posibil ca, in momentul incheierii contractului
de vanzare internationala de marfuri, sa se determine cu precizie punctul exact sau locul unde
urmeaza sa fie predata marfa de catre vanzator pentru a fi transportata sau locul de destinatie
finala. In asemenea situatii, partile vor identifica numai conditia de livrare, urmand a preciza
ulterior locul predarii.
In mod normal, este de dorit ca de vamuire sa se ocupe partea care domiciliaza in tara in
care are lor vamuirea sau, cel putin, o persoana care actioneaza acolo in numele sau. Astfel, de
regula, exportatorul trebuie sa indeplineasca formalitatile vamale de export, iar importatorul pe
cele de import.
Totusi, in cazul anumitor Reguli, cumparatorul se poate obliga sa indeplineasca
formalitatile vamale de export care au loc in tara vanzatorului (EXW), dupa cum, in cazul altor
Reguli, vanzatorul se poate obliga sa indeplineasca formalitatile vamale de import in tara
cumparatorului ( DDP). In asemenea cazuri, cumparatorul, respectiv vanzatorul isi asuma
riscurile decurgind din interzicerea importului sau exportului respectiv.
Riscul de pierdere sau deteriorare a marfii trece de la vazator la cumparator in
momentul in care vanzatorul isi indeplineste obligatia de livrare a marfii. Dat fiind faptul ca nu
trebuie sa se dea posibilitatea cumparatorului de a intirzia transferul riscurilor si a costurilor,
toate Regulile INCOTERMS 2010 prevad ca acest transfer poate avea loc chiar inaintea livrarii,
in cazul in care cumparatorul nu preia marfa asa cum s-a convenit sau nu transmite instructiuni

44
cu privire la data incarcarii si/sau locul de livrare, care sint necesare vazatorului pentru a-si
indeplini obligatia sa de livrare.

CAP. VIII CONTRACTELE CU FUNCTII

DE INTERMEDIERE IN COMERTUL
INTERNATIONAL

SECTIUNEA I. NOTIUNI GENERALE. ELEMENTE.

Reglementarea juridica a acestor contracte reprezinta o reactie a legiuitorilor nationali la

diversele tehnici si procedee utilizate de comercianti pentru realizarea operatiunilor de comert
exterior cu rapiditate si in conditii avantajoase.
Regimul juridic al intermediarilor este deosebit, iar tehnicile pe care le folosesc sint
diferite.
Contractele de intermediere se deosebesc prin natura juridica si continutul economic.
Intr-un sens foarte larg, intermedierea poate fi definita ca acea activitate depusa de o persoana,
alta decat cea a titularului interesului, care se interpune in circulatia marfurilor si serviciilor, fie in
numele si pe contul titularului (nomine alieno - reprezentare directa, perfecta) fie in nume
propriu dar pe contul titularului (nomine proprio - reprezentare indirecta, imperfecta). Indiferent
de acceptiunea data notiunii, intermedierea implica in orice caz reprezentare.26
Totusi, orice contract de intermediere contine, in principiu, un numar de clauze principale
cu caracter general si anume:
- denumirea si obiectul contractului, care identifica, sub raport juridic, procedeul de
intermediere folosit;
- partile contractante si calitatea lor contractuala;
- durata contractului, data intrarii in vigoare si a expirarii lui;
- obiectul material al contractului - produsele care fac obiectul contractului;
- teritoriul de actiune a intermediarului;
- definirea dreptului de exclusivitate sau a regimului de non- exclusivitate atribuit
intermediarului;
- efectele contractului, respectiv drepturile si obligatiile
partilor, cu accent pe natura si intinderea puterilor acordate partilor;
- comisionul, remiza sau curtajul, care se calculeaza asupra valorii nete sau brute a
facturii clientului ori a contractelor
incheiate;
- rezilierea contractului
- litigiile si modalitatea lor de rezolvare
- clauzele accesorii.
Contractele de intermediere in comertul international, de o mare varietate, imbraca
totusi, in principal, forma contractului de mandat comercial (cu reprezentare) si pe cea a
contractului de comision (mandat fara reprezentare), cu variante mai mult sau mai putin
dependente de regimul juridic al tiparului folosit.
Raporturile dintre reprezentat si mandatar sau comisionar, in lipsa unei legi alese de

26
Tudor R. Popescu, op. cit., p.326 si urm.

45
parti, sunt supuse legii statului in care intermediarul isi exercita imputernicirea; daca mandatarul
sau comisionarul exercita activitatea de intermediere cu titlu profesional, atunci raporturile lor cu
persoana reprezentatului vor fi carmuite de legea sediului lor profesional.

SECTIUNEA II. CONTRACTUL DE MANDAT COMERCIAL

Mandatul comercial este contractul prin care o persoana, mandatar, se obliga catre o
alta persoana, mandant, sa indeplineasca insarcinarea primita in numele si in contul acestuia.
Contractul de mandat isi are originea in dreptul roman. Receptat de dretul civil, regulile
mandatului si-au gasit aplicarea si in materiei comerciala.
Cele doua institutii, civila si comerciala, se aseamana prin structura si se deosebesc prin
functia indeplinita.
Calificarea unui mandat este data de natura obiectului. In comertul international, obiectul
mandatului consta in tratarea de afaceri comerciale cu elemente de extraneitate.
Elementele proprii, care individualizeaza configuratia mandatului comercial sint
urmatoarele:
- mandatul comercial poate fi numai conventional, partile stabilind limitele lui;
- reprezentarea este de natura contractului si nu de esenta lui;
- mandatul comercial este intotdeauna un contract cu titlu oneros;
- mandatarul este imputernicit de a face toate actele necesare executarii operatiunii cu
care a fost insarcinat;
- mandatul comercial se revoca numai pentru motive intemeiate. Contractul de mandat
comercial este folosit in activitatea de intermediere a agentilor. Ei au functia de a reprezenta
accidental sau continuu interesele mandatului lor.

SECTIUNEA III. CONTRACTUL DE COMISION

Comisionul este un contract prin care o persoana, numita comitent imputerniceste alta
persoana, numita comisionar, sa efectueze operatiuni comerciale, incheind acte juridice, contra
unei remuneratii.
Trasaturile contractului comercial de comision sint urmatoarele:
- existenta relatiilor de mandat, in raporturile dintre comitent si comisionar;
- comisionarul care a lucrat in numele comitentului apare ca un adevarat mandatar, fara
a se stabili raporturi juridice intre el si tert;
- comisionarul care a actionat in nume propriu are calitatea de parte in raportul perfectat
cu tertul, garantind executarea contractului;
- comisionarul are un privilegiu legal asupra bunurilor incredintate, ca o garantie a
creantelor impotriva comitentului.
Comisionul se deosebeste de mandat prin structura si nu prin esenta. In practica
internationala, contractul de comision este folosit la vinzarea-cumpararea de marfuri, in
domeniul transporturilor si in operatiunile asupra valorilor mobiliare.

46
 SECŢIUNEA IV. CONTRACTUL DE AGENŢIE

IV.1. Preliminarii. Contractul de agenţie, ca specie a contractelor de intermediere,

reprezintă o creaţie a sistemului de drept englez (common law)27 care, lipsit de rigorile
sistemului de drept continental, a imaginat un instrument juridic mai complex şi mai mobil
decât modelele furnizate, pe continent, de dreptul civil (contractul de mandat) sau de dreptul
comercial (contractul de comision).
Folosit preponderent în dreptul comercial, contractul de agenţie, caracterizat, în
dreptul anglo-american, printr-o deosebită flexibilitate conceptuală, permite agentului să
acţioneze (a) atât cu reprezentare directă (sau perfectă), comportându-se ca un veritabil
mandatar al principalului (adevăratul dominus negotii), cât şi (b) cu reprezentare indirectă
(sau imperfectă), în calitate de comisionar al principalului, încheind şi derulând operaţiuni
comerciale în nume propriu, dar pe seama stăpânului afacerii.
Cu alte cuvinte, în contractul de agenţie, reprezentarea este de natura agenţiei şi nu
de esenţa acesteia: în raport de împuternicirea primită, agentul poate acţiona fie în numele şi
pe contul principalului (nomine aleno), fie în nume propriu (nomine proprio), dar pe contul
principalului.
Pe plan international, contractul de agentie este reglementat prin Conventia
UNIDROIT de la Geneeva din 1983 privind agentia in vanzarea internationala de marfuri
(Conventia) precum si prin Directiva 86/653/CEE privind armonizarea continutului drepturilor
agentilor independenti din Statele Membre (Directiva). Pe plan national, contractul de agentie
este reglementat prin Legea nr. 509/2002 privind agentii comerciali permanenti (denumită în
continuare Legea).

IV.2. Noţiune şi caractere juridice.

IV.2.1. Definiţia contractului de agentie. Elementele definitorii ale contractului pot fi
desprinse din cerintele Conventiei si ale Directivei privind activitatea agentului permanent
(denumit în continuare şi agentul), elemente care releva (1) un raport juridic caracterizat prin
constanţă şi persistenţă, (2) în temeiul căruia agentul permanent este împuternicit să trateze
afaceri, (3) în schimbul unei remuneraţii.
Utilizând aceste elemente, definim contractul de agenţie ca fiind acel contract prin
care un profesionist, numit agent permanent, este împuternicit în mod statornic de către o
altă persoană, numită principal, fie să negocieze afaceri pentru acesta, fie să negocieze şi să
încheie afaceri în numele şi pe seama acestuia, contra unei remuneraţii.
IV.2.2. Caracterele juridice ale contractului de agenţie. Contractul de agenţie este un
contract sinalagmatic, oneros, comercial, intuitu personae, cu executare succesivă,
comutativ şi consensual.
Contractul de agenţie este un contract sinalagmatic, întrucât dă naştere unor obligaţii
reciproce între părţi: agentul se obligă să negocieze afaceri pentru principal sau să
negocieze şi să încheie afaceri în numele şi pe seama acestuia, iar principalul se obligă să
plătească agentului o remuneraţie.
Suntem în prezenta unui contract cu titlu oneros, întrucât ambele părţi urmăresc un
interes patrimonial; agentul are în vedere obţinerea unei remuneraţii de la principal, în timp
ce principalul urmăreşte să obţină din partea agentului o prestaţie care să-i aducă un câştig,

27 De unde a fost exportat şi în dreptul american, iar în secolul XX şi în Europa; în Franta chiar există
o lege specială care guvernează efectele contractului de agenţie, Decretul din 23 decembrie 1957.

47
şi anume ca acesta să negocieze sau să încheie afaceri pentru sau în numele şi pe seama
principalului.
Contractul are caracter comercial, deoarece obiectul său constă în negocierea şi
încheierea de afaceri comerciale. Contractul are şi caracter intuitu personae, întrucât
principalul selectează şi împuterniceşte în mod statornic un anumit agent în considerarea
abilitaţilor profesionale ale acestuia şi a bunului renume de care acesta se bucură. De altfel,
şi caracterul profesional şi de durată al activităţii agentului pledează pentru necesitatea unei
încrederi şi aprecieri reciproce între părţi, elemente specifice contractelor intuitu personae.
Contractul de agenţie este un contract cu executare succesivă, întrucât el presupune
repetate operaţiuni de negociere şi de încheiere de afaceri, efectuate de agent pentru sau în
numele principalului; acest caracter rezultă şi din faptul că agentul este împuternicit „în mod
statornic”, sintagma ce relevă şi caracterul de repetiţie al activităţii agentului.
Contractul are caracter comutativ, existenţa şi întinderea obligaţiilor părţilor fiind
determinate de la data încheierii contractului. De asemenea, are caracter consensual, fiind
un contract care se încheie prin simplul acord al părţilor (solo consens), fără altă formalitate;
în schimb, proba contractului se poate face numai prin înscris, atât în raporturile dintre părţi
cât şi faţă de terţi, indiferent de valoarea sa .

IV.3. Părţile contractului. Părţile acestui contract sunt agentul şi principalul.

IV.3.1. Agentul este un profesionist, persoană fizică sau juridică, care acţionează, în
calitate de intermediar independent, din împuternicirea principalului, negociind afaceri pentru
acesta sau încheind afaceri în numele principalului. Deşi este împuternicit în mod statornic
(contsinuu), sintagmă ce sugerează şi o anumită dependenţă, agentul nu este prepusul
principalului, ceea ce înseamnă că puterile sale de reprezentare nu se grefează pe un raport de
muncă sau de subordonare administrativă faţă de principal.
Următoarele persoane nu au calitatea de agenţi sau nu sunt supuşi prevederilor
Conventiei sau Directivei: intermediarii în cadrul pieţelor reglementate de valori mobiliare şi
mărfuri, agenţii sau brokerii de asigurări, agenţii care prestează servicii neremunerate,
persoanele care au atribuţii de reprezentare a unei persoane juridice în calitatea lor de organ
legal sau statutar, asociaţii sau acţionarii care îi reprezintă pe ceilalţi acţionari sau asociaţi
precum şi administratorii judiciari, lichidatorii, tutorii, curatorii, custozii sau persoanele numite
sechestru judiciar, în raport cu principalul.
IV.3.2. Principalul este o persoană fizică sau juridică, având, de regulă, calitatea de
comerciant, care încredinţează agentului negocierea sau încheierea unor afaceri. Calitatea sa
de comerciant este prezumată din faptul că îl împuterniceşte pe agent, în mod statornic, să
trateze afaceri comerciale; cum aceasta împuternicire nu priveşte acte izolate de comerţ, ci
vizează o activitate persistentă de intermediere comercială, se presupune că principala ocupaţie
a principalului constă în exerciţiul profesional al comerţului.

IV.4. Natura juridică a contractului de agenţie. Aşa cum am observat deja, în

dreptul anglo-american, contractul de agenţie are o natură complexă, care îl prezintă ca un
instrument juridic ce poate fi utilizat în cele mai variate domenii ale vieţii juridice.
Din aceasta perspectivă, contractul de agenţie îmbină, cel puţin aparent, cele două
forme ale reprezentării (directa sau perfecta si indirecta sau imperfecta), întrucât agentul
poate acţiona atât ca un mandatar cu reprezentare (negociind şi încheind afaceri în numele
şi pe seama principalului) cât şi ca un mandatar fără reprezentare (sau cu reprezentare
indirectă – negociind afaceri pentru principal).

48
 Pentru a determina cu acurateţe întinderea reprezentării principalului de către agent,
este necesar să reiteram conţinutul împuternicirii date acestuia din urmă:
a) să negocieze afaceri pentru principal; sau
b) să negocieze şi să încheie afaceri în numele şi pe seama principalului.
Ultima ipoteză presupune în mod cert o reprezentare perfectă (agentul acţionând
nomine alieno, în numele şi pe seama principalului); dacă eliminăm însă din construcţia
acestei ipoteze “încheierea” afacerilor şi comparăm, din nou, ambele ipoteze, rezultă ca
agentul are obligaţia (a) să negocieze afaceri pentru principal sau (b) să negocieze afaceri în
numele şi pe seama principalului.
Dacă este să dam o semnificaţie juridică acestor două ipoteze, care altfel nu ar fi
decât expresia unei inutile repetiţii, nu ne rămâne decât să constatăm că dacă, în cea de-a
doua agentul lucrează cu reprezentare, în prima el poate lucra atât cu reprezentare cât şi
fără (sau altfel spus atât cu reprezentare directă cât şi cu reprezentare indirectă), întrucât
formula ”pentru” acoperă ambele modalităţi ale reprezentării. De altfel, Conventia arata ca ea
se aplica agentilor indiferent ca ei lucreaza in nume propriu sau in numele principalului.
Conchidem această sumară examinare cu concluzia că, deşi agentul poate să
negocieze şi în nume propriu dar pentru principal, figura sa juridică este, în mod
preponderent, similară celei a mandatarului, lucrând în numele şi pe seama principalului.

IV.5. Trăsături distinctive ale contractului de agenţie. Aceste trăsături se referă, în

principal, la caracterul statornic și profesional al activității agentului precum și la
independența sa și la teritorialitatea mandatului său.
IV.5.1. Caracterul statornic al activităţii agentului. Potrivit prevederilor Directivei (art. 1
alin. 2) agentul este împuternicit în mod continuu să efectueze anumite operaţiuni juridice de
natură comercială. Această împuternicire statornică sugerează aşezarea între cele două
părţi a unor raporturi juridice caracterizate printr-o durată îndelungată, prin repetabilitate şi
prin constanţă, sau altfel spus, prin stabilitate.
Aceasta trăsătură este de esenţa contractului de agenţie, întrucât în absenţa acesteia
el dobândeşte natura juridică a contractului de mandat comercial. Existenţa acestui caracter
statornic reprezintă şi principala distincţie dintre contractul de agenţie şi contractul de mandat
comercial sau contractul de comision, în temeiul căruia mandatarul sau comisionarul poate
să primească o împuternicire care să aibă un caracter accidental, ocazional, referitoare la
tratarea unei singure afaceri comerciale.
IV.5.2. Caracterul independent al activităţii agentului. Agentul actioneaza in mod
independent, trebuind să execute împuternicirea primită cu diligenţa unui bun profesionist.
Caracterul independent este subliniat atat de definitia data acestuia de Directiva cat si
de faptul aca atat Conventia cat si Directiva arata că agentul nu este prepusul principalului.

IV.6. Condiţii de formă. Potrivit Conventiei (art.9), imputernicirea agentului poate fi

expresa sau implicita. Mai mult chiar, agentul poate actiona si in absenta unei imputerniciri
sau in afara limietlor acestuia, actiunile sale fiind valide daca sunt ratificate ulterior de
principal.
Potrivit Conventiei, imputernicirea nu trebuie sa fie data in scris si poate fi probata prin orice
mijloc de proba, inclusiv cu martori.
Rezulta ca nicio conditie de forma nu este ceruta pentru validitatea sau proba contractului
international de agentie.

49
 IV.7. Efectele contractului de agenţie. Obligaţiile părţilor sunt reglementate, în
principal, în art. 3 si 4 din Directiva. Caracterul esenţial al acestor obligaţii este subliniat de
art. 5 din Directiva, care interzice părţilor să deroge, prin convenţie contrară, de la dispoziţiile
art. 3 si 4.
Vom examina, în primul rând, acele obligaţii ale părţilor care sunt identice sau perfect
reciproce şi pe care le-am numit obligaţii comune, în sensul că revin ambelor părţi. După
aceea, având în vedere ca prestaţia caracteristică acestui contract este cea executată de
agent, vom acorda prioritate acestora şi vom prezenta, mai întâi, obligaţiile agentului şi apoi
pe cele ale principalului.
IV.7.1. Obligaţii comune ale părţilor.
(a) Ambele părţi au obligaţia de a executa contractul cu bună credinţă şi cu diligenţa
unui profesionist. Aceasta obligaţie, prevăzută cu titlu general, se desprinde din
comandamentele şi exigentele cu valoare de principiu ale dreptului comercial, potrivit cărora
comercianţii trebuie să-şi desfăşoare activitatea cu bună credinţă şi cu respectarea uzanţelor
comerciale cinstite. Ca o consecinţă inevitabilă a calităţii de profesionişti ai comerţului, pe
care o au părţile acestui contract, contractul de agenţie trebuie executat cu bună credinţă şi
cu diligenţa unui profesionist. Aceasta dispoziţie legală se justifică şi prin prisma modului
statornic în care conlucrează părţile, stabilitatea contractului depinzând, în mod direct, de
buna credinţă a părţilor şi de modul profesional în care acestea îşi execută obligaţiile.
(b) Părţile au obligaţia reciprocă de a obtine si de a comunica informaţiile necesare
executării contractului. Principalul are obligaţia de a comunica agentului nu numai informaţiile
necesare executării contractului ci şi mostre, cataloage, tarife şi alte documente sau
informaţii necesare executării împuternicirii sale. De asemenea, atunci când volumul
operaţiilor va fi sensibil inferior celui anticipat, în mod normal, de agent, principalul trebuie
să-l înştiinţeze pe agent în termen util (art. 6 din lege).
Tot astfel, principalul are obligaţia să-l informeze pe agent despre acceptarea, refuzul
ori neexecutarea unei operaţiuni comerciale negociate sau încheiate de agent În fine,
principalul are obligaţia de a comunica agentului, la cererea acestuia, orice informaţie
necesară verificării valorii comisionului datorat acestuia.
La rândul lui, agentul trebuie să procure şi să comunice principalului informaţiile
relevante privind teritoriul contractual şi cerinţele pieţei şi sa-l înştiinţeze de îndată despre
eventualele reclamaţii privitoare la viciile bunurilor ori serviciilor sau despre măsurile de
asigurare solicitate în interesul principalului.
IV.7.2. Obligaţiile agentului.
(a) Agentul trebuie să respecte în mod corespunzător instrucţiunile rezonabile primite
din partea principalului, ţinând cont şi de natura lor imperativă sau facultativă. Acţionând în
temeiul împuternicirii primite de la principal, agentul trebuie, desigur, să se conformeze
instrucţiunilor acestuia. Dacă instrucţiunile principalului nu privesc decât anumite aspecte ale
afacerilor pentru a căror negociere sau încheiere este împuternicit agentul, acesta este liber
să aleagă modul de acţiune pentru celelalte chestiuni ridicate de executarea operaţiuni,
pentru care nu a primit instrucţiuni [art. 375 alin. (2) C. com.]. Agentul nu poate însă, în lipsa
unei împuterniciri speciale, să primească plăţi, să acorde reduceri sau amânări de plată [art.
8 alin. (1) din lege].

IV.7.3. Obligaţiile principalului.

(a) Principalul trebuie să plătească agentului remuneraţia convenită. Remuneraţia
agentului constă fie într-o sumă fixă, fie într-un comision raportat la volumul sau valoarea
operaţiunilor, fie într-o combinaţie a acestor două metode de determinare. Dacă părţile

50
au omis să stabilească mărimea acesteia, agentul va fi îndreptăţit să primească o
remuneraţie în conformitate cu uzanţele comerciale ale zonei şi sectorului de piaţă pe care
operează sau, în lipsă, o remuneraţie corespunzătoare caracteristicilor operaţiunilor
efectuate.
Dacă remuneraţia îmbracă forma comisionului, calculat procentual la volumul sau
valoarea afacerii, acesta nu se datorează numai în contul operaţiunilor efectuate de agent, ci
şi atunci când aceste operaţiuni s-au încheiat de principal, în mod direct, cu terţi care au fost
anterior clienţi prezentaţi de agent sau care provin din teritoriul contractual, dacă agentul
avea exclusivitate de reprezentare.
Comisionul se datorează chiar şi după încetarea contractului, dacă afacerea s-a
încheiat într-un termen rezonabil de la data încetării contractului, ca urmare a activităţii
agentului său dacă agentul sau principalul au primit comanda terţului înainte de încetarea
contractului. Plata comisionului se face trimestrial, cel mai târziu în ultima zi a trimestrului în
care a luat naştere dreptul la comision.
(b) Principalul trebuie să îndeplinească orice altă obligaţie care ii revine potrivit
contractului sau dispoziţiilor legale. Prin aplicarea prevederilor care guvernează mandatul
comercial şi în lipsa unor stipulaţii contrare revin principalului şi următoarele obligaţii:
- principalul trebuie să pună la dispoziţia agentului, împuternicit să negocieze şi să
trateze afaceri în numele şi pe seama principalului, mijloacele necesare pentru executarea
împuternicirii
- principalul are obligaţia să restituie agentului cheltuielile făcute pentru executarea
împuternicirii.

IV.8. Încetarea contractului de agenţie.

IV.8.1. Cazuri de încetare a contractului de agenţie.
(a) Expirarea contractului se produce atunci când acesta este încheiat pe durată
determinata; dacă el continuă să fie executat şi după expirare, contractul se consideră
transformat automat într-un contract pe durată nedeterminată.
(c) Denunţarea unilaterală a contractului are caracter extrajudiciar şi poate surveni în
trei ipostaze:
- denunţarea unilaterală a contractului încheiat pe durată nedeterminată poate fi declarată
numai cu acordarea unui preaviz, care nu va depăşi 6 luni;
- denunţarea unilaterală a contractului încheiat pe durată determinată poate fi declarată
numai dacă este expres permisă prin contract, regula preavizului fiind aplicabilă şi acestei
denunţări;
- independent de situaţiile prezentate mai sus, denunţarea unilaterală a contractului poate
surveni oricând, cu repararea prejudiciilor astfel pricinuite celeilalte părţi, atunci când
circumstanţe excepţionale, altele decât cele de forţă majoră sau caz fortuit, fac imposibilă
continuarea executării contractului.
În acest din urmă caz, legiuitorul reglementează, cel puţin aparent, o clauză de
impreviziune, care răstoarnă regula rebus sic stantibus (…), aplicabilă în materie civilă.
Încetarea contractului, în acest caz, se prezumă de la data primirii notificării scrise a intenţiei
de denunţare a contractului şi a motivului denunţării; aceasta prezumţie legală susţine şi ea
caracterul extrajudiciar al denunţării.
(d) Rezilierea contractului poate fi declarată fără preaviz, în cazul neîndeplinirii
obligaţiilor contractuale, din culpă gravă, de către una dintre părţi. În lipsa unei stipulaţii
contrare, ea va avea caracter judiciar.

51
 IV.8.2. Efectele încetării contractului. La încetarea contractului, agentul este
îndreptăţit să primească o indemnizaţie rezonabilă, care să remunereze contribuţia sa la
sporirea volumului operaţiunilor principalului, să acopere comisioanele ce le-ar fi primit dacă
ar fi continuat contractul sau să compenseze eventuala restrângere a activităţii sale, ca efect
a aplicării clauzei de neconcurenţă. Această indemnizaţie nu poate depăşi nivelul mediu al
unei remuneraţii anuale.
Indemnizaţia nu e datorată în cazul încetării contractului (a) prin reziliere din culpa
agentului, (b) prin denunţare unilaterală de către agent (cu excepţia denunţării pentru motive
temeinice – vârsta şi starea sănătăţii agentului, respectiv cauze imputabile principalului) şi (c)
prin novaţie subiectivă, prin înlocuirea agentului cu un terţ.

SECȚIUNEA V. ALTI INTERMEDIARI IN COMERTUL INTERNATIONAL

Intermediarii in comertul international practica o gama variata de tehnici si procedee de

comercializare si in raport de specificul relatiei lor cu “stapanul afacerii”, de puterile incredintate -
respectiv de intinderea lor - si de modul lor de retribuire sunt grupati in mai multe categorii.

Reprezentantul. Reprezentantul este un angajat, mandatar, comisionar sau agent28

caruia o firma producatoare sau comerciala, din tara sau strainatate, ii incredinteaza
reprezentarea intereselor sale pe o anumita piata externa.
Reprezentantul poate avea si obligatia de a transmite informatii comerciale curente, de a
organiza propaganda si reclama in tara importatoare, de a inchiria mijloacele de transport si de
a apara drepturile asupra brevetelor, patentelor si marcilor de fabrica. Uneori, are ca sarcini
organizarea service-ului sau a unei manifestari economice internationale. In anumite limite, el
mai poate rezolva reclamatiile clientilor si sa incaseze sumele provenite din vanzare.
Daca reprezentantul a desfasurat o activitate sustinuta pentru introducerea unei marfi pe
o piata, el poate cere apararea drepturilor sale, prin clauza de exclusivitate. Prin inscrierea
acestei clauze, firma exportatoare se obliga sa nu acorde altor intermediari dreptul de a plasa
produsele lor pe un anumit teritoriu, iar agentul este recunoscut ca reprezentant general.
Clauza de exclusivitate poate fi si reciproca. Reprezentantul se poate obliga sa nu
primeasca reprezentanta unor articole similare de la alti exportatori. De asemenea, se poate
stabili realizarea unor rulaje minime, sub sanctiunea anularii exclusivitatii sau rezilierii
contractului.

Consignatarul.Cerintele pietei impun uneori ca in tara importatoare comisionarul sa

primeasca in depozit marfuri in consignatie. Comisionarul devine astfel consignatar, iar
comitentul - consignant.
Contractul de consignatie este reglementat ca o forma particulara a contractului de
comision. Prin contractul de consignatie se urmareste accelerarea desfacerii si apararea
intereselor consignantului, prin prezenta permanenta pe piata tarii importatoare a unui stoc de
marfa, care sa raspunda prompt si eficient cererii consumatorilor.
Consignantul isi rezerva intotdeauna dreptul de proprietate asupra marfurilor trimise, pina in
momentul vinzarii sau depunerii in cont a contravalorii.

28
a se vedea Victor Babiuc, Dreptul comertului international, Ed. Atlas Lex, Bucuresti 1994, p.108

52
 Curtierul.Curtierul este un intermediar care se ocupa cu mijlocirea incheierii contractelor
prin punerea in legatura a celor doi parteneri. El este un comerciant independent care
sesizeaza oportunitatea unei afaceri intre doi parteneri, mijlocind intalnirea acestora si
perfectarea contractului.
Curtierul isi desfasoara activitatea din proprie initiativa sau pe baza unor ordine izolate,
fara a avea relatii contractuale de durata. El nu incheie personal contractul, ci numai constata
perfectarea lui, pe baza consimtamintului exprimat de catre parti. In practica, dovada incheierii
se face prin inregistrarea efectuata de intermediar.
Ca intermediari pot lucra si doi curtieri, din partea ambelor parti. In principiu, curtierul nu
poate fi cumparator sau vinzator al marfurilor tranzactionate.

Intermediari care lucreaza pe baza contractului de agentie.

Brokerii sunt agenti comercial care isi desfasoara activitatea in numele principalului. Ca
reprezentant al principalului, brokerul negociaza si incheie contracte de vanzare cumparare,
fara a avea posesia si controlul bunurilor negociate.
Firmele de brokeri asigura desfacerea marfurilor, ofera garantia executarii ordinelor primite,
calitatea corespunzatoare a marfurilor si finantarea tranzactiilor efectuate. Uneori, in schimbul
unei taxe suplimentare garanteaza si realizarea tranzactiei.
Factorii sunt agenti comerciali a caror prinicpala activitate este aceea de a vinde bunuri
a caror posesie si control i-au fost incredintate de principal. Orice act de dispozitie facut de
factor asupra bunurilor incredintate lui se considera ca a fost facut cu autorizarea expresa a
principalului si produce efecte fata de terti, desi factorul actioneaza in nume propriu, la fel ca un
consignatar din dreptul continental.
Avand posesia unor bunuri apartinand principalului, factorul poate exercita un drept de
retentie asupra acestora, pentru plata comisionului ce I se datoreaza.
Licitatorii sunt agenti specializati in vanzarea bunurilor principalului la licitatie, in
numerar si la cel mai bun pret obtenabil, in schimbul unui comision, raportat la pretul de
vanzare. Avand posesia bunurilor incredintate spre vanzare, ei nu garanteaza insa dreptul de
proprietate al principalului asupra acestor bunuri, dar sunt raspunzatori fata de cumparatori de
livrarea bunurilor adjudecate. Ei pot exercita un drept de retentie asupra bunurilor principalului
aflate in posesia lor, pentru obtineream comisionului datorat lor.
Agentii imobiliari sunt imputernciti de principal sa vanda terenuri si constructii si sa
incaseze de la tertii dobanditorii pretul acestora.

CAP. IX CONTRACTELE DE CONCESIUNE

IN COMERTUL INTERNATIONAL

Contractele de concesiune in comertul international sunt contracte comerciale cu functii

apropiate de intermediere. Ele imbraca forma concesiunii exclusive (reglementata de dreptul
continental) si pe cea a contractului de franchising (creatie a dreptului anglo -american).

53
 SECȚIUNEA I. CONTRACTUL DE CONCESIUNE EXCLUSIVA

1. NOTIUNE, AVANTAJE

1.1. Contractul de concesiune exclusiva este acel contract prin care o parte, numita
concedent, vinde, in exclusivitate, anumite marfuri unei alte parti, numita concesionar, ce le
revinde, in nume si pe cont propriu, clientilor sai de pe o piata precis delimitata.
In contractul de concesiune exclusiva, concesionarul are o dubla calitate, de cumparator
si revanzator, lucrand in nume si in cont propriu. Datorita acestui fapt, concesiunea reprezinta o
forma imperfecta de intermediere, un contract cu trasaturi proprii, care nu poate fi asimilat cu
mandatul sau comisionul si nici nu poate fi redus la un simplu contract de vanzare internationala
de marfuri

1.2. Avantajele contractului de concesiune sint urmatoarele:

Concedentul isi asigura desfacerea produselor si patrunderea pe noi piete fara
cheltuielile de investitii pe care le-ar implica organizarea si exploatarea unei retele proprii de
distributie. De asemenea, prin vinderea marfurilor catre concesionar, el obtine o accelerare a
desfacerii acestora pe piata internationala si cresterea vitezei de rotatie a fondurilor circulante.
Concesionarul beneficiaza, in primul rand, de oportunitatea pe care o are de a utiliza
marca de fabrica a concedentului. Prin intermediul ei, concesionarul obtine un drept exclusiv de
comercializare a anumitor marfuri pe o piata determinata, in conditiile in care I se asigura o
aprovizionare ritmica si la preturi avantajoase.

2. CARACTERISTICI

Contractul de concesiune exclusiva este un contract sinalagmatic, consensual, oneros,

comutativ, translativ de proprietate, intuitu personae.
Contractul de concesiune exclusiva se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi specifice:
- intre parti se instaleaza, de regula, o dubla legatura de exclusivitate, intrucat
concedentul se obliga sa vanda numai concesionarului anumite marfuri, iar concesionarul sa
cumpere si sa revanda clientelei sale numai marfurile concedentului;
- activitatea concesionarului se desfasoara in mod independent, el neprimind o
remuneratie directa din partea concedentului; retributia concesionarului consta in diferenta
dintre pretul de cumparare si pretul revanzare pe piata determinata.
- relatia de exclusivitate este limitata in timp si teritorial; astfel contractul se incheie, de
regula, pentru perioade de 1-3 ani iar teritorial el este limitat la anumite zone geografice precis
delimitate (tari, regiuni, etc.).

3. EFECTELE CONTRACTULUI

3.1. Concedentul are urmatoarele obligatii:

 obligatia de a vinde, intr-o zona determinata prin contract, numai concesionarului;
 obligatia de a asigura o aprovizionare ritmica precum si conditii de pret si credit
avantajoase.

54
  dupa caz, el isi va putea asuma obligatia de a suporta o parte din cheltuielile ocazionate
de promovarea produsului pe piata determinata, prin reclame publicitare sau participare
la expozitii si demonstratii;

3.2. Concesionarul are urmatoarele obligatii:

 obligatia de a revinde marfurile ce fac obiectul concesiunii, asigurand un anumit volum
de desfacere intr-o perioada de timp, in conditiile convenite cu concedentul;
 obligatia de a nu face concurenta concedentului prin vanzarea de produse similare ale
altor producatori sau furnizori;
 obligatia, dupa caz, de a organiza publicitatea comerciala, inclusiv prin participarea la
targuri, expozitii si demostratii;
 obligatia de a presta serviciile de asistenta tehnica si service, in termen de garantie si
post garantie.

3.3. Dubla legatura de exclusivitate este stipulata, de regula, sub conditia rezolutorie a
atingerii de catre concesionar a unui anumit plafon al valorii marfurilor comercializate intr-o
anumita perioada. Neindeplinirea plafonului convenit echivaleaza cu indeplinirea conditiei
rezolutorii, situatie care poate produce, potrivit conventiei partilor, fie incetarea contractului, fie
numai a regimului de exclusivitate.
Dubla legatura de exclusivitate este de natura contractului si nu de esenta lui. Astfel, in
practica se pot intalni contracte in care numai concesionarul este tinut de o legatura de
exclusivitate (fiind obligat sa vanda numai marfurile importate de la concedent), in consideratia
unor avantaje oferite lui de catre concedent (cum ar fi conditii de credit sau preturi avantajoase);
tot astfel exclusivitatea poate viza numai pe concedent (care se obliga sa vanda marfa numai
concesionarului) in timp ce concesionarul se va putea aproviziona si de la alti comercianti cu
marfuri de aceeasi natura (de exemplu, atunci cand reteaua de desfacere a concesionarului
depaseste capacitatile de livrare ale concedentului).
Concesiunea exclusiva poate implica si incheierea unui contract de depozit, pentru a
asigura astfel aprovizionarea ritmica a concesionarului. Ca depozitar, concesionarul are
indatorirea sa conserve marfurile primite si sa le restituie la cerere, atunci cand nu le-a
comercializat in perioada de referinta.

4. INCETAREA CONTRACTULUI. Contractul de concesiune exclusiva, fiind un

contract intuitu personae, poate inceta prin expirarea termenului, denuntare unilaterala (atunci
cand este incheiat pentru o perioada nedeterminata) si prin reziliere.
Rezilierea se poate produce de plin drept atunci cand se implineste conditia rezolutorie
mentionata mai sus; ea poate surveni si la cererea uneia dintre parti, atunci cand sunt incalcate
obligatii contractuale esentiale.

CAP.X. CONTRACTELE DE TRANSFER

DE TEHNOLOGIE IN COMERTUL
INTERNATIONAL

SECȚIUNEA II. NOTIUNI GENERALE

In cadrul schimburilor economice internationale, un loc important il ocupa comertul cu

55
inteligenta umana. Elementul esential in aceasta forma de comert este transferul sau schimbul
de tehnologie.
Notiunea de tehnologie reprezinta mijloacele tehnice, procesele tehnologice si
cunostintele de specialitate, legate de aplicarea lor.
Transferul de tehnologie poate constitui obiectul unui contract principal, a unui contract
accesoriu sau a unei clauze intr-un contract complex. In comertul international, contractele de
transfer de tehnologie se prezinta, dupa natura lor juridica, in urmatoarele forme principale:
- contractul de licenta
- contractul de know-how

SECȚIUNEA II. CONTRACTUL DE LICENTA

2.1.Definitie, avantaje.
Contractul de licenta este utilizat atat in domeniul brevetelor de inventie cat si in cel al
marcilor.
Prin contractul de licenta care priveste un brevet de inventie, titularul unui brevet, numit
licentiator, transmite unui beneficiar, numit licentiat, dreptul de utilizare a unui brevet de inventie
contra unui pret convenit de parti.
Prin contractul de licenta de marca, titularul unei marci transmite unei alte persoane,
numita beneficiar, dreptul de a aplica sau atasa marca sa pe produsele pe care beneficiarul le
fabrica sau le pune in circulatie29.
Utilizarea contractului de licenta in comertul international confera partilor un numar
insemnat de avantaje.
Astfel, licentiatorul/titularul marcii beneficiaza de urmatoarele foloase:
- evitarea barierelor vamale si masurilor restrictive cu caracter netarifar;
- repartizarea zonelor de desfacere si inlaturarea concurentei pe piata;
- stimularea exporturilor de utilaje, masini si materii prime;
- valorificarea rezultatelor cercetarii, precum si a potentialului de proiectare;
- facilitatea patrunderii pe pietele externe
- obtinerea de participatii directe la beneficiile obiectivelor realizate.
In comparatie cu licentiatorul, licentiatul/beneficiarul este mai putin avantajat. Totusi, el
se bucura de unele privilegii si anume:
- realizarea de economii valutare, prin reducerea importurilor de marfuri similare sau
identice.
- introducerea unei tehnici avansate.
- asimilarea unor produse tehnice complexe.
- promovarea exporturilor de marfuri produse sub licenta.

2.2.Caractere juridice.
Contractul de licenta prezinta urmatoarele caractere juridice:
- licenta este un contract intuitu personae, intrucit se incheie in vederea calitatilor
personale ale licentiatului/beneficiarului.
- licenta, in lipsa unei prevederi exprese, este un contract incesibil, deci drepturile si
obligatiile contractuale nu pot fi transmise tertilor.
- este un contract sinalagmatic, oneros, comutativ, consensual.

29
Yolanda Eminescu, Regimul juridic al marcilor, Editura Lumina Lex, Bucuresti 1996, p. 164.

56
 2.3.Obiectul contractului
Obiectul contractului, in raport de domeniul de utilizare, il formeaza autorizarea sau
acordarea dreptului ca un brevet de inventie sau o marca sa fie folosite de licentiat, in anumite
conditii.
Contractul de licenta nu implica deci un act de dispozitie asupra dreptului exclusiv din
brevet. Licentiatorul transmite numai folosinta dreptului, exploatare acestuia, care poate fi totala
sau partiala.
In ceea ce priveste licenta unei marci, singura forma acceptabila este licenta de
exploatare, prin care se acorda nu numai dreptul de aplicare a marcii ci si acela de a fabrica
produsul; in consecinta, produse de origine diferita dar cu caracteristici identice sunt plasata sub
aceeasi marca.
Simpla aplicare de catre beneficiar a marcii, pe produsele furnizate de titularul marcii, nu
echivaleaza cu o reala si autentica licenta, reprezentand doar unb mod de exercitare prin
delegatie a dreptului exclusiv al titularului.

2.4.Formele contractului.
(a) Licenta, in functie de intinderea drepturilor care se atribuie prin contract, poate fi de
doua feluri:
* licenta exclusiva, prin care licentiatorul renunta la posibilitatea de a mai acorda alte
licente, licentiatul/beneficiarul avind drept exclusiv de utilizare a inventiei sau de aoplicare a
marcii.
* licenta neexclusiva, care nu creaza in sarcina licentiatorului obligatia de a restrange
sau limita acordarea licentelor catre terti.

(b) Licentele, dupa caracterul lor, prezinta mai multe forme:

- licente nelimitate sau depline, cand licentiatul/beneficiarul beneficiaza de
exclusivitate pe toata durata de valabilitate a brevetului;
- licente limitate, cind dreptul de folosire a inventiei prezinta unele ingradiri privind
modul de aplicare a inventiei, utilizarea obiectului contractului, perioada de timp,
intinderea in spatiu, cantitatea de obiecte produse, preturile de vinzare.

2.5.Efectele contractului
Partilor le revin urmatoarele obligatii:

A. Licentiatorul/cedentul:
- licentiatorul are obligatia de a asigura beneficiarului o exploatare optima a inventiei
si de a garanta existenta dreptului acordat;
- cedentul marcii isi pastreaza dreptul de exploatare a marcii sale.
- licentiatorul si cedentul sunt tinuti la obligatia de garantie de evictiune.

B. Licentiatul/beneficiarul:
- licentiatul este tinut sa foloseasca inventia in conditiile stabilite, cu limitarile reiesite
din brevet si sa plateasca pretul;
- beneficiarul are obligatia de a exploata marca, de a mentine calitatea produselor
sau serviciilor acoperite de marca si de a plati pretul.
- uneori, licentiatul/beneficiarul este tinut sa realizeze o anumita cifra minima de
vanzare, pentru a-si mentine exclusivitatea acordata prin copntract.

57
 2.6. Pretul
In contractul de licenta, pretul (redeventa) se poate determina si plati prin folosirea mai
multor modalitati:
- o suma forfetara, globala, stabilita initial, care ramine invariabila;
- un procent aplicat la valoarea productiei sau a vanzarilor;
- o taxa initiala, la care se adauga un procent calculat la valoarea cifrei de afaceri
realizate de licentiat/beneficiar.

2.5. Incetarea contractului.

Contractul de licenta poate inceta datorita urmatoarelor cazuri:

- expirarea duratei pentru care licenta a fost acordata;
- intrarea inventiei in domeniul liberei concurente, dupa perioada de protectie legala.

SECȚIUNEA III. CONTRACTUL DE KNOW-HOW

3.1.Notiune.
Contractul de know-how este conventia in temeiul careia una dintre parti, numita
furnizor, transmite celeilalte parti, numita beneficiar, in schimbul unei redevente, un ansamblu
de cunostinte nebrevetate necesare, dupa caz, la fabricarea, functionarea, exploatarea,
intretinerea si uneori comercializarea unui produs sau la elaborarea si aplicarea unor tehnici,
procedee sau formule.
Indiferent de acceptiunea folosita, elementele unui know-how tin fie de un suport
material (planse, instructiuni) fie de persoana unor specialisti si de abilitatea, experienta si
cunostintele lor tehnice.
Calea specifica de transmitere a tehnologiei, procedeului sau cunostintelor de
specialitate nebrevetate o constituie contractul de know- how.

3.2.Caracteristici
Know-how-ul se individualizeaza prin urmatoarele caracteristici proprii:
- gradul de noutate, care desi este relativa si subiectiva, are valoare prin eficacitatea
si utilitatea rezultatului, in raport de momentul transmiterii;
- secretul, care trebuie pastrat de catre partile contractante, intrucat reprezinta
modalitatea de fapt de protejare a cunostintelor nebrevetate;
- complexitatea elementelor componente, care se pot concretiza in forme variate;
- dinamismul operatiunii, fiind un proces in continua transformare.
- utilitatea elementelor de know-how pentru beneficiar.

3.3.Clasificarea contractului.
a) Dupa gradul de complexitate al operatiunilor de efectuat, contractele de know-how se
impart astfel:
- contracte prin care se transfera o tehnologie sau un procedeu in stadiu determinat
de momentul incheierii, prin acte simple;
- contracte care cuprind aceleasi operatiuni stabilite in mai multe faze;

58
 - contracte prin care se transfera produse si procedee tehnice dintr-un domeniu de
activitate, care au rezultat din cercetari proprii sau se vor obtine succesiv, pe o
perioada de timp determinata.

b) In raport de gradul de interferare cu alte operatiuni tehnico- economice, contractele de

know-how pot fi:
- contracte de know-how pur, cind transferul nu este conditionat de o alta operatiune;
- contracte de know-how combinat, cind tranferul este un accesoriu sau o consecinta
a altor operatiuni;
- contracte de know-how complimentar, cind conditiile de transfer, necesare realizarii
unor conventii distincte, se stabilesc separat.

3.4.Obiectul contractului
Obiectul contractul de know-how il constituie transmiterea de cunostinte tehnice, de la
informatii si documentatii simple pina la procedee sau tehnologii complexe, in schimbul unor
redevente.
Redeventa, ca expresie a pretului know-how-ului, constituie o renta care se plateste
periodic, la date fixe si in suma fixa, sub forma de cota fixa sau procent din vanzari sau
productie.

3.5.Efectele contractului
Furnizorul are urmatoarele obligatii principale:
- sa comunice cunostintele ce fac obiectul contractului, sa asigure utilizarea lor
completa si, dupa caz, sa garanteze dreptul exclusiv de folosinta;
- sa asigure exploatarea eficienta a cunostintelor transmise si sa acorde asistenta
tehnica necesara pe durata convenita;
- dupa caz, sa acorde dreptul de folosire a marcii sale de fabrica, potrivit conventiei
partilor;
- sa pastreze secretul know-how-ului fata de competitorii beneficiarului.

Beneficiarul sau dobanditorul are urmatoarele obligatii:

- sa exploateze cunostintele transmise de furnizor si sa platesca redeventele
convenite;
- sa pastreze secretul cunostintelor primite de la furnizor, pe durata existentei
contractului si ulterior; avind in vedere absenta unui brevet asupra acestor
cunostinte sau tehnologii, reprezinta de obicei o obligatie esentiala;
- daca i s-a permis si folosirea marcii furnizorului, sa mentina la un anumit nivel
calitatea produselor obtinute prin aplicarea cunostintelor primite; beneficiarul poate
comercializa produsele obtinute sub marca furnizorului numai sub rezerva pastrarii
parametrilor calitativi specifici produselor licentiate.
- sa respecte limitarile impuse de furnizor privind limitarea productiei, a vanzarii, a
pretului ori a exportului produsului.

3.5.Incetarea contractului
Contractul de know-how inceteaza in urmatoarele imprejurari:
- expirarea termenului stipulat;
- denuntare sau reziliere.

59
 SECȚIUNEA IV. CONTRACTUL DE FACTORING

2.1.NOTIUNE, APARITIE, ROL

Factoring-ul este contractul prin care o persoana, numita aderent, cedeaza creantele
sale unui tert, factor, ce se obliga sa preia activitatea de incasare, in schimbul unui comision.
Contractul de factoring implica urmatoarele persoane:
- aderentul, vinzator de bunuri sau furnizor de servicii;
- factorul, cesionarul creantelor, concretizate in facturi;
- clientul, cumparatorul marfii sau beneficiarul serviciilor.
Cedarea creantelor se realizeaza prin intermediul unei subrogari conventionale, cu
consecinta ca factorul devine proprietarul creantelor precum titularul tuturor actiunilor si
garantiilor atasate creantei.
Factoring-ul a aparut in sec. XVIII-lea, fiind o creatie a practicii engleze., Ulterior,
operatiunile de factoring cunosc un real succes in SUA.

2.2.FORME DE FACTORING

Operatiunile de factoring sint de doua feluri:

- factoring la scadenta (maturity factoring) in care factorul plateste facturile la data
scadentei lor.
- factoring traditional sau obisnuit (old line factoring) prin care factorul plateste
creantele imediat.
Factoring-ul obisnuit este un mijloc de finantare pe termen scurt.

2.3.NATURA JURIDICA

Factoring-ul prezinta unele asemenari cu cesiunea de creanta din dreptul continental,

imprumutul, mandatul comercial si scontul. Datorita insa trasaturilor sale specifice, contractul
de factoring nu poate fi asimilat cu o alta institutie juridica.
Clauzele conventiei fiind stabilite de cesionarul creantelor, factoring-ul este un contract
de adeziune, cu caracter intuitu personae. De asemenea, contractul de factoring este cu titlu
oneros si executare succesiva.
Contractul de factoring poate contine si o clauza de exclusivitate. In baza ei, aderentul
cedeaza creantele in totalitatea lor, integral sau global, factorului.

2.4.EFECTELE CONTRACTULUI

Partilor contractului le revin urmatoarele obligatii:

1.Factorul are obligatia de a plati creantele pe care le-a aprobat si care i-au fost
transferate de aderent. Ca urmare a subrogarii, el trebuie sa incaseze facturile cedate si sa
suporte eventualele riscuri financiare.
Factorul achita numai creantele pe care le-a acceptat si aprobat in prealabil, tinind cont
de garantiile care le prezinta. Daca facturile nu sint aprobate, factorul le poate prelua, dar cu titlu
de mandatar pentru incasare, cu consecinta ca nu-si asuma nici un risc financiar privind
insolvabilitatea debitorului creantei.
Dupa subrogare in drepturile, actiunile si garantiile aderentului, factorul, in calitate de

60
proprietar al creantelor, nu mai dispune de nici un drept de recurs asupra aderentului. Numai in
imprejurarea deosebita a inexistentei creantei, el are o actiune in repetitiune a platii nedatorate.
Facturile se remit factorului in termenele stabilite prin contract. Ele sint insotite de un
borderou, care contine:
- mentionarea creantelor cedate, cu drepturile, accesoriile si actiunile respective;
- declaratia de transmitere a creantelor in proprietatea factorului;
- cererea de plata a facturilor, in schimbul unei chitante subrogatorii.
Pentru efectuarea platilor, factorul contabilizeaza facturile prin conturile care le deschide
fiecarui client agreat. In raport de plafoanele stabilite, factorul deschide aderentului un credit in
cont curent, care permite compensarea creantelor si are un rol de garantie.
Prin contractul de factoring, factorul poate presta pentru aderent si unele servicii, de
natura administrativa si comerciala, cum ar fi selectionarea clientilor, punerea la dispozitie a
unor metode moderne, efectuarea de studii, procurarea de informatii.
Totodata, prin gestiunea creantelor factorul are posibilitatea de a cunoaste si orienta
activitatea aderentului.

2.Aderentul este tinut de a plati un comision de factoring, ca o remuneratie a serviciului

de incasare a facturilor si un comision de finantare, atunci cand plata se face la transferul
facturilor.
Aderentul are si obligatia de a garanta existenta creantei si de a coopera cu factorul pe
toata durata contractului. De asemenea, aderentul trebuie sa notifice debitorului transmiterea
creantei si sa mentioneze pe factura subrogarea efectuata.

CAP. XI CONTRACTUL DE COOPERARE

ECONOMICA INTERNATIONALA

SECȚIUNEA I. CONCEPTUL DE COOPERARE ECONOMICA INTERNATIONALA

Cooperarea economica internationala este o conditie si un rezultat al dezvoltarii relatiilor

economice internationale, reflectind interdependenta dintre economiile statelor lumii, urmare a
participarii acestora la circuitul international de
valori si cunostinte.
Potrivit definitiei cuprinsa in Raportul Conferintei natiunilor Unite pentru Comert si
dezvoltare (UNCTAD), cooperarea economica internationala se refera la "relatiile economice pe
termen mediu sau lung, intre parteneri independenti din tari diferite si care depasesc simpla
vinzare sau cumparare de produse industriale sau de servicii, pentru a ingloba un ansamblu de
operatii industriale complementaresau solidare precum si alte activitati ajutatoare, in special
cele pribind finantarea si asistenta tehnica"
Se poate deduce ca, in practica, cooperarea economica internationala se concretizeaza
prin instrumente juridice complexe, combinate, a caror sfera de cuprindere vizeaza diverse
operatiuni juridice - vinzare-cumparare, executare de lucrari, prestari de servicii, transfer de
tehnologie, intermediere si finantare - precum si altele, in functie de obiectul cooperarii.
De aceea, in marea majoritate a cazurilor, nu putem vorbi de un contract de cooperare

61
economica internationala, ci de un contract cadru si mai multe contracte accesorii, cu
obiecte diferite dar aflate in strinsa interdependenta si subordonate contractului cadru,
contractul propriu-zis de cooperare.

SECȚIUNEA II.CONTRACTUL CADRU

Contractul cadru de cooperare urmareste sa defineasca obiectul cooperarii economice
internationale, obligatiile pe care partile si le asuma in acest sens precum si modalitatile juridice
prin care se va realiza cooperarea. Contractul cadru nu constituie deci instrumentul juridic de
realizare a cooperarii, ci doar prefigureaza si precede, pe plan juridic, realizarea acesteia.
Prin contractul cadru se stabilesc, de regula, urmatoarele:
- obiectul cooperarii, care poate fi, de exemplu, construirea, modernizarea sau
reorientarea unui obiectiv ori exploatarea unor resurse naturale ori specializarea in
productie (realizarea unui produs industrial prin specializarea participantilor pe
anumite faze tehnologice sau componente ale produsului).
- obligatiile partilor, cum ar fi furnizarea de bunuri, transferul de tehnologie, acordarea
de asistenta tehnica si servce, finantarea lucrarilor si altele.
- modul de reglementare a problemele financiare ridicate de cooperare : sursele de
finantare si rambursare a finantarii, constituirea si administrarea unui fond financiar
comun (daca este cazul), distributia cheltuielilor si profitului intre parti.
- raporturile dintre parti, indicind contractele ce se vor incheia intre acestea in baza
contractului cadru;
- raporturile cu tertii, tinind cont si de pozitia juridica a beneficiarului cooperarii, care
poate fi parte la contractul cadru sau poate fi un tert in raport cu acesta.
- durata cooperarii, care de regula se intinde pe mai multi ani.
- legea aplicabila si modul de solutionare a eventualelor litigii.

SECȚIUNEA III.CARACTERISTICI GENERALE ALE CONTRACTULUI

- este un contract multilateral, implicind mai multe persoane - care actioneaza pentru
realizarea unui obiectiv comun dar si al propriului interes si care, de regula, sunt de
diferite nationalitati;
- este un contract oneros, fiecare parte urmarind obtinerea unui avantaj material;
- este un contract intuitu personae, intrucit selectia partenerilor se face in
considerarea increderii reciproce si a calitatii specifice a fiecarei parti, calitate ce
califica respectiva parte pentru realizarea unei anumite parti sau faze a cooperarii
economice internationale;
- este un contract consensual, incheindu-se prin simplul consimtamint al partilor.

SECȚIUNEA IV. TRASATURI SPECIFICE

Asa cum s-a aratat deja, realizarea cooperarii economice internationale presupune un
complex de operatii si tehnici juridice, concretizate prin perfectarea unui contract cadru - un ante
contract care precede cooperarea - si incheierea unor contracte accesorii, cu obiect distinct, la
care, uneori, participa numai unele dintre partile contractului cadru, in functie de specializarea
lor in cadrul raporturilor de cooperare.
Desigur ca nimic nu se opune ca partile sa elimine incheierea unui contract cadru si sa
incheie direct un contract de cooperare multilateral, reglementind detaliat obligatiile fiecarei parti
contractante.
Specifice acestor contracte sunt relatia de subordonare fata de contractul cadru precum

62
si strinsa lor legatura cu obiectul cooperarii.
In ansamblu, aceste contracte dau nastere unui complex de obligatii juridice de naturi
diferite dar care concura toate la realizarea obiectului cooperarii. Pentru buna realizare a
acestora, partile pot constitui forme organizatorice speciale, menite sa urmareasca si sa
coordoneze realizarea etapelor cooperarii si, pe aceasta cale, modul in care fiecare parte isi
indeplineste obligatiile contractuale.
Desi pretul fiecarui contract este stabilit intr-o anumita moneda conventionala,
modalitatile de remunerare a fiecarei parti pentru bunurile livrate, serviciile prestate sau lucrarile
executate nu se limiteaza, de regula, numai la plati in numerar. Ca expresie a interesului urmarit
de fiecare parte in actiunea de cooperare, interes care consta in accesul la un produs sau un
serviciu care nu ar putea fi realizat fara actiunea de cooperare sau, in lipsa acesteia, ar fi
realizat in conditii necompetitive, partile obisnuiesc sa achite bunurile, lucrarile sau prestatiile
primite chiar prin produsele realizate in cooperare sau prin realizarea unor prestatii catre
celalata parte sau prin transmiterea tehnologiilor dobindite in cursul cooperarii sau prin alte
forme convenite.
Aceste modalitati de stingere a obligatiilor reprezinta si o expresie a comunitatii de
interese a partilor, care urmaresc un obiectiv comun : realizarea obiectului cooperarii. Aceasta
comunitate de interese se manifesta prin intentia partilor de a coopera, ceea ce, desigur pe alt
plan, evidentiaza asemanarea contractului de cooperare cu contractul de societate, expresie a
intentiei partilor de a se asocia in vederea constituirii unei societati, civile sau comerciale.
Raspunderea partilor fata de beneficiarul cooperarii este individuala, fiecare parte
raspunzind numai in masura in care s-a obligat direct fata de acesta si in limita intinderii acestei
obligatii. Partile raspund intre ele, potrivit raporturilor contractuale stabilite.
Recapitulind, contractul sau contractele de cooperare economica internationala
reprezinta expresia unei uniuni de interese a partilor si a vointei lor de a coopera si se
caracterizeaza prin faptul ca dau nastere unor obligatii complexe, de durata, de regula de
natura diferita si cu executie succesiva.

SECȚIUNEA V. LEGEA APLICABILA CONTRACTULUI

Fiind un contract cu elemente de extraneitate, localizate in nationalitatea diferita a a
partilor sau in faptul realizarii obiectului cooperarii pe o piata care este straina pentru cel putin
una dintre parti, contractul de cooperare economica internationala ridica problema legii ce-l va
guverna (lex contractus).
Aceasta problema este rezolvata, de regula, de parti, prin prevederile contractului cadru,
in temeiul principiului lex voluntatis. Daca partile nu au ales legea contractului, ea urmeaza a fi
stabilita de instanta de judecata, prin aplicarea normelor conflictuale. Avind in vedere ca, de
obicei, in realizarea contractului cadru, suntem in prezenta mai multor contracte de cooperare,
care fiecare ar putea fi cirmuite de diferite legi, este sarcina instantei ca, tinind seam de
elementul dominant al operatiei - respectiv obiectul cooperarii sau prestatia caracteristaica - sa
stabileasca legea aplicabila, care prezinta cea mai strinsa legatura cu intreaga operatie de
cooperare economica internationala, lege ce va fi apoi aplicabila tuturor contractelor.

63
 CAP. XII. RELATIILE DE PLATI SI
CREDIT IN COMERTUL INTERNATIONAL

SECȚIUNEA I. INSTRUMENTELE DE PLATA

Modalitatile de plata in schimburile internationale incorporeaza acele mecanisme si
instrumente prin care importatorul plateste exportatorului contravaloarea marfurilor livrate,
seviciilor prestate sau lucrarilor executate.
In comertul international se utilizeaza urmatoarele modalitati de plata:
- creditul documentar
- incasso-ul documentar
- ordinul de plata.

SECȚIUNEA II.CREDITUL DOCUMENTAR

2.1.NOTIUNE, AVANTAJE
Regulile si uzantele uniforme privind creditul documentar (Uniform Customs and
Practice for Documentary Credits – UPC) au fost adoptate de Camera de Comert International
de la Paris in 1933 si au fost revizuite de mai multe ori, ultima ediție intrand in vigoare in 2007
(Publicatia 600UPC).
Potrivit acestor norme, creditul documentar reprezinta aranjamentul prin care o banca, la
cererea si in conformitate cu instructiunile unui client, se obliga, fata de un tert beneficiar, sa
plateasca, la scadenta si contra unor anumite documente, o suma determinata, in moneda
convenita.
La executarea unui credit documentar participa urmatoarele persoane:
- importatorul, debitorul sau ordonatorul creditului, care este clientul bancii;
- exportatorul, creditorul sau tertul beneficiar;
- banca emitenta sau ordonatoare;
- banca corespondenta sau intermediara.
Creditul documentar se executa numai in baza unor anumite documente, care dovedesc
expedierea marfii sau indeplinirea altor obligatiuni contractuale.
Datorita acestui fapt, creditul documentar se realizeaza in doua faze:
- verificarea de catre banca a documentelor de expeditie;
- plata, acceptarea sau negocierea documentelor prezentate ori a cambiilor trase de
beneficiar.
Creditul documentar constituie un mijloc de garantie a platii si de control reciproc intre
partile unei tranzactii comerciale, fiind, in esenta, o plata conditionata.
Utilizarea creditului documentar ofera partilor urmatoarele avantaje:
- certitudinea importatorului ca plata se va efectua in conditiile stabilite;
- siguranta exportatorului ca va incasa pretul marfii livrate.

2.2.DESCHIDEREA CREDITULUI DOCUMENTAR

Deschiderea creditului documentar implica urmatoarele operatiuni:
- un acord intre importator si exportator, prin care partile stabilesc ca modalitate de
plata creditul documentar. Ca urmare, importatorul se obliga sa deschida un credit
documentar in favoare exportatorului.
- o conventie intre importator si banca, prin care banca se obliga sa puna la dispozitia
clientului un credit, iar importatorul sa plateasca dobinda prevazuta si comisioanele.
Dupa deschiderea creditului, banca ordonatoare avizeaza banca exportatorului, aceasta

64
din urma putind fie sa confirme deschiderea creditului, adaugind astfel si garantia sa privind
efectuarea platii in conditiile creditului, fie sa avizeze numai deschiderea creditului, fara obligatii
din partea sa.
Creditele documentare, potrivit R.U.U. referitoare la creditele documentare, reprezinta
tranzactii comerciale separate de contractele comerciale care stau la baza lor. Banca nu este in
nici un fel legata sau angajata de asemenea contracte.

2.3.DOCUMENTE DE EXPEDITIE. Principalele documente necesare pentru utilizarea

unui credit documentar sint urmatoarele:
- documente de incarcare si expediere, reprezentate prin conosament, scrisoare de
trasura, scrisoarea de transport aerian, recipisa postala;
- documentele de asigurare : polita de asigurare sau certificatul de asigurare;
- documentele de receptie, reprezentate de: certificatul de receptie calitativa si
cantitativa;
- documentele secundare: factura, autorizatia de export, specificatiile tehnice,
certificatul de origine, certificatul sanitar-veterinar.
Documentele de expeditie se depun de exportator la banca sa. Banca exportatorului
plateste documentele numai daca sint conforme conditiilor cuprinse in textul creditului
documentar. Odata cu efectuarea platii, documentele sint transmise bancii ordonatoare, care le
remite importatorului pentru justificare.

2.4.FORMELE CREDITULUI BANCAR. In platile internationale, creditul documentar se

utilizeaza in urmatoarele 2 forme:
- acreditivul documentar;
- scrisoarea de credit comerciala.

2.5.ACREDITIVUL DOCUMENTAR
2.5.1.Notiune. Acreditivul documentar este modalitatea de plata prin care importatorul
da dispozitie bancii sale sa achite exportatorului, printr-o alta banca, contravaloarea marfii, a
carei livrare se dovedeste cu anumite documente.
Importatorul emite instructiunile de plata pe baza creditului acordat de banca sau a unui
depozit propriu al banca ordonatoare.

2.5.2. Clasificare Acreditivele documentare pot fi clasificate in mai multe categorii:

a) In raport de natura, caracterul, fermitatea sau garantia lor, acreditivele documentare

pot fi:
- acreditive revocabile - care in cadrul perioadei de valabilitate pot fi modificate sau
anulate, in orice moment. In practica, acreditivul revocabil este folosit in situatiile cind
beneficiarul are incredere in ordonator.
- acreditive irevocabile - care nu pot fi modificate sau anulate decit cu acordul
tuturor partilor interesate. Acreditivul irevocabil reprezinta un angajament ferm al
bancii emitente.
La rindul lor, acreditivele irevocabile se divid in:
- acreditive irevocabile neconfirmate - ce se deschid de banca importatorului si se
avizeaza beneficiarului prin intermediul unei alte banci, care nu-si asuma nici un
angajament.
- acreditive irevocabile confirmate - care se deschid de banca importatorului si se

65
 confirma de catre banca notificatoare.
Prin confirmare, banca intermediara se angajeaza in mod ferm, alaturi de banca ce a
deschis acreditivul. Intre cele doua banci se creaza un raport juridic direct. Daca obligatiile fata
de beneficiar nu sint indeplinite, banca notificatoare se substituie bancii emitente.

b) Dupa locul de plata sau domiciliere, acreditivele documentare pot fi:

- acreditive domiciliate in tara importatorului, prin care exportatorul incaseaza
contravaloarea marfii numai dupa primirea documentelor de expeditie de catre
banca straina si verificarea lor.
- acreditive domiciliate in tara exportatorului, prin care beneficiarul incaseaza
suma stabilita in momentul prezentarii si verificarii de catre banca locala a
documentelor de expeditie.
- acreditive domiciliate intr-o tara terta, care se notifica sau confirma beneficiarul
de o banca din tara sa.

c) Avind in vedere clauzele pe care le contin, acreditivele documentare se impart in

urmatoarele grupe:
- acreditive trasferabile, care pot fi cedate de catre beneficiar unui alt exportator sau
unei alte banci.
- acreditive netransferabile, care se platesc numai beneficiarului in favoarea caruia
a fost deschis.
- acreditive utilizabile total sau partial, care se achita in transe proportionale cu
volumul livrarilor.
- acreditive pentru livrari esalonate, caree prevad expedierea marfii intr-un numar
de transe repartizate in timp;
- acreditive revolving, care se deschid pentru o transa din valoarea marfii, cu dreptul
bancii de al reactiva automat, pina la concurenta sumei totale a livrarii, pe masura
utilizarii lor si in limita termenelor de valabilitate.

2.5.3. Elementele acreditivului documentar. Acreditivul documentar cuprinde

urmatoarele mentiuni esentiale:
- denumirea si adresa bancii ordonatoare si a bancii corespondente;
- numele si adresa importatorului si a exportatorului;
- conditiile in care beneficiarul poate obtine plata creditului documentar;
- conditiile in care se utilizeaza acreditivul;
- valoarea in valuta a acreditivului;
- termenele de valabilitate ale acreditivului;
- descrierea marfii care formeaza obiectul acreditivului si pretul; - enumerarea
documentelor de expeditie.

66