UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI

Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative

Specilalizarea: Drept

Lucrare de diplomă

Coordonator ştiinţific
lect. univ. dr. Vâlcu Elise Nicoleta

Absolvent
Selescu Liviu Cosmin

Piteşti
2011
 UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI
Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative
Specilalizarea: Drept

Abordări teoretice privind

Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene

Piteşti
2011
 Cuprins
Capitolul 1. Consideraţii generale privind C.J.U.E. ............................. 3
1.1 Evoluţia istorică a C.J.U.E. ................................................................. 3
1.2 Delimitări conceptuale ........................................................................ 4
1.2.1 Curtea europeană a Drepturilor Omului ................................. 5
1.2.2 Curtea penală internaţională ................................................... 6
1.2.3 Tribunalelor Penale Internaţionale .......................................... 7
Capitolul 2. Organizare şi funcţionare .................................................. 9
2.1 Structura CJUE ................................................................................... 9
2.2 Organizare ........................................................................................ 14
2.3 Funcţionare ....................................................................................... 15
2.4 Metode folosite în interpretarea normelor comunitare ...................... 16
2.5 Competenţa de judecată .................................................................... 18
Capitolul 3. Activarea procesuală în faţa Curţii de Justiţie ............... 20
3.1 Procedura în sala de judecată ............................................................ 20
3.2 Competenţa " raţione materiae" ........................................................ 26
3.2.1 Recursul în anulare ................................................................ 27
3.2.2 Recursul in carenţa ................................................................ 40
3.2.3 Recursul în interpretare ......................................................... 47
3.2.4. Recursul în responsabilitate extracontractuală. .................... 54
3.2.5 Recursul în constatarea neîndeplinirii de către state a obligaţiilor
decurgând din tratatele constitutive ......................................................... 58

2
 Capitolul 1. Consideraţii generale privind C.J.U.E.
1.1 Evoluţia istorică a C.J.U.E.

Necesitatea înfiinţării unei astfel de instituţii s-a resimţit încă din perioada
lucrărilor pregătitoare elaborării Tratatului de la Paris instituind C.E.C.O.
Astfel, partenerii prezenţi la negocieri vedeau în Curtea de Justiţie
adevăratul organ de control al legalităţii actelor emise de înalta Autoritate si
Consiliul Special de Miniştri , menit să sigure dar şi să garanteze neamestecul
autorităţilor C.E.C.O. în domeniile care cad sub incidenţa suveranităţii statelor
membre.
În cadrul negocierilor s-au propus mai multe soluţii, dar niciuna nu a fost
adoptată. Amintim în acest sens, următoarele soluţii propuse: înfiinţarea unei
comisii de arbitraj1 ş recurgerea la serviciile unui organ de justiţie deja existent,
eventual Curtea Internaţională de Justiţie.
S-a renunţat la această variantă pe considerentul că pe de o parte, legătura
strânsă dintre C.I.J. si O.N.U. din care nu făceau parte, la acea dată, toate statele
membre ale C.E.C.O., iar pe de altă parte, imposibilitatea persoanelor fizice sau
juridice , altele decât statele, de a o sesiza.
În cele din urma s-a optat pentru o soluţie propusă încă din anul 1950, de a
înfiinţa o Curte de Justiţie proprie care „sa asigure respectul dreptului in
interpretarea şi aplicarea tratatului şi a regulamentului de executare".
Mai târziu, cele doua Tratate de la Roma, acte constitutive ale C.E.E. şi
C.E.E.A.., ca şi cele două protocoale care le completează, prevăd crearea Curţii de
Justiţie, având acelaşi rol ca si Curtea de Justiţie înfiinţată prin Tratatul de la Paris.
La 25 martie 1957 este adoptată Convenţia relativă la unele instituţii
comune Comunităţilor Europene, care prevede ca atribuţiile conferite Curţii de
Justiţie, de fiecare dintre cele două Tratate de la Roma, vor fi exercitate de o Curte
de Justiţie unică şi ca această instituţie unică înlocuieşte Curtea prevăzută în
Tratatul de la Paris. Această situaţie a fost prezentată în literatura de specialitate
prin formula „une tete a trois casquette".
Curtea de justiţie a fost concepută ca mecanism comun al C.EC.O.,C.E.E. si
C.E.E.A. atât pentru raţiuni de ordin practic , cât şi, mai ales, pentru crearea unei
unităţi în aplicarea şi interpretarea tratatelor cât şi pentru a permite rezolvarea
eventualelor conflicte de competenţa dintre comunităţi.

1
considerata a fi insuficienta.

3
 Curtea de justiţie a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiţie, Tribunalul
şi tribunale specializate. Conform prevederilor, Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene reprezintă în lumina prevederilor Tratatului reformator, un ansamblu de
instanţe, fiecare dintre acestea având competenţe specifice. 2

1.2 Delimitări conceptuale

Constituirea, chiar de la debutul procesului de integrare europeană, a unei

Curţi de justiţie având menirea de a veghea la respectarea normelor comunitare a
avut o influenţă hotărâtoare asupra evoluţiei Comunităţilor.
Totodată, însăşi existenţa unei Curţi de justiţie este un element determinant
pentru un proces de integrare, deoarece sistemul de repartizare a competenţelor pe
care acesta îl comportă presupune, pe de o parte, garanţia pentru fiecare stat
membru că respectarea sa va fi asigurată atât de instituţii, cât şi de către state
membre şi, implică pe de altă parte, menţinerea uniformităţii de aplicare a regulilor
comune.
În doctrina de specialitate se arată că respectarea dreptului în interpretarea şi
aplicarea normelor comunitare de către Curtea de justiţie se face în condiţii
similare jurisdicţiilor statale. S-a ajuns la această concluzie avându-se în vedere
caracterul intern al jurisdicţiei comunitare. Acest caracter este relevat de persoana
justiţiabililor, de competenţa Curţii, de natura conflictelor deduse judecăţii,
precum şi de procedura de soluţionare a acestora.
De vreme ce justiţia internaţională clasică este, în genere, facultativă,
competenţa obligatorie constituind excepţia, Curtea de justiţie a Comunităţilor
europene este competentă de drept în cazurile prevăzute de Tratate, fără a mai fi
necesar pentru statele membre să accepte această competenţă. Jurisdicţia Curţii de
justiţie a devenit, în principiu, obligatorie prin intrarea în vigoare a Tratatelor
comunitare, ceea ce înseamnă nu numai că poate fi sesizată unilateral, chiar
împotriva statelor membre 3, dar şi că, în domeniul care i-a fost dat spre
competenţă, în mod exclusiv, nu poate fi supus altei metode de reglementare.
Un alt criteriu care susţine caracterul intern al jurisdicţiei comunitare este
cel al persoanelor care pot sesiza Curtea de justiţie în vederea soluţionării unui
litigiu. Astfel, există situaţii când şi particularii, persoane fizice sau juridice pot

2
E. Vâlcu, Drept comunitar instituţional, Ed. Sitech, Craiova 2010, pag. 234
3
Art. 169 şi art. 170 din Tratatul instituind CE.

4
sesiza Curtea de Justiţie, în timp ce, ca regula, jurisdicţiilor internaţionale le sunt
trimise spre soluţionare conflicte interstatale.
În prezent, existenţa unor instanţe judecătoreşti, pe plan internaţional,
constituie o excepţie. Apariţia acestora se datorează acordurilor interstatale, dar în
acelaşi timp asistăm la o creştere a numărului instanţelor cu caracter regional.

1.2.1 Curtea europeană a Drepturilor Omului

În acest sens au fost create Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Curtea

Inter Americană. Cele două instanţe judiciare au o vocaţie regională, iar rolul
acestora este de a veghea la respectarea drepturilor omului.
De asemenea, de-a lungul timpului s-a dorit ca, pe cât cu putinţă, diferendele
de natură politică sau juridică ivite să fie soluţionate pe cale paşnică. În acest sens,
prin Convenţia de la Haga (1907) se revede că pentru litigiile pe probleme cu
caracter juridic, ar fi de preferat ca, în caz de nevoie, părţile contractante să
recurgă la arbitraje pe cât le-ar permite împrejurările.
Tot prin Convenţia de la Haga a luat naştere Curtea Permanentă de Arbitraj,
însă doar un număr mic de litigii au fost deduse spre soluţionare acesteia. Din
acest considerent rolul acesteia în prezent este acela de a propune candidaţi la
Curtea de Justiţie internaţională.
Aşadar, Curtea Permanentă de Arbitraj de la Haga, aşa cum o arată şi
denumirea acesteia, este o jurisdicţie facultativă la care părţile aflate în conflict pot
apela în vederea soluţionării litigiilor pe calea arbitrajului.
De asemenea, sub egida organizaţiilor cu vocaţie universală, îşi desfăşoară
activitatea instanţe cu caracter administrativ.
Ideea de a înfiinţa o structură judicară permanentă pentru rezolvarea
diferendelor internaţionale a inspirat mulţi autori şi a data naştere unor iniţiative
din partea mai multor state. Prima instanţă judiciară a fost Curtea de justiţie
Centro-americană, creată prin Tratatul de la Washington din anul 1907, dar aceasta
şi-a încetat activitatea în anul 1918, ca urmare a denunţării de către Nicaraguaa
Convenţiei prin care a fost înfiinţată.
Pactul Societăţilor Naţiunilor la art. 14 este cel care pune bazele apariţiei
primei Curţi Internaţionale de Justiţie. Din punct de vedere al competenţei, se
poate observa că aceasta era lăsată la aprecierea statelor, statuându-se însă că
statele pot hotărâ ca jurisdicţia Curţii să fie obligatorie.
Din momentul înfiinţării Organizaţiei Naţiunilor Unite, s-a statuat, în
cuprinsul articolului 95 din Cartă, că organul judiciar principal al Naţiunilor Unite

5
este Curtea Internaţională de Justiţie la care vor fi părţi toate statele membre ale
Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Este posibil ca un stat care nu este membru ONU să devină parte la Statut în
condiţiile care urmează să fie stabilite, în fiecare caz în parte, de către Adunarea
Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate.
În faţa Curţii sunt deduse judecăţii litigiile interstatale, cu condiţia ca părţile
să fi subscris Statului acesteia şi să accepte jurisdicţia Curţii.
În conformitate cu Statutul Curţii, în competenţa acesteia intră toate cauzele
care-i vor fi supuse de părţi, precum şi toate cauzele speciale prevăzute de Carta
ONU sau în tratatele în vigoare4.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului este competentă potrivit Convenţiei
(1953) să se pronunţe asupra tuturor chestiunilor privind interpretarea şi aplicarea
Convenţiei şi a Protocoalelor sale care îi sunt supuse spre judecare prin sesizări
statale sau prin cereri individuale.
Normele referitoare la procedura jurisdicţională a Curţii Europene a
Drepturilor Omului sunt cuprinse în: Convenţia Europeană a Drepturilor Omului,
aşa cum aceasta a fost amendată prin Protocolul nr. 11 adoptat în anul 1998;
Regulamentul Curţii Europene a Drepturilor Omului şi Acordurile europene
privind persoanele care participă la procedurile în faţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului.
Pentru buna desfăşurare a procesului, părţile, reprezentanţii acestora şi
celorlalţi participanţi li se acordă anumite imunităţi şi facilităţi. Imunităţile şi
facilităţile prevăzute în Acordurile europene privind persoanele care participă la
procedurile în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt acordate pentru
asigurarea libertăţii cuvântului, aflării adevărului şi a independenţei necesare
îndeplinirii funcţiilor ce revin unor persoane implicate în activitatea jurisdicţională
a Curţii ori pentru a oferi posibilitatea de exercitare a unor drepturi ce aparţin
părţilor în proces.
CEDO soluţionează litigiile care i-au fost înaintate, dar competenţa sa nu
este obligatorie decât pentru statele părţi care i-o recunosc printr-o declaraţie
specială.

1.2.2 Curtea penală internaţională

4
A. Fuerea, Instituţiile Uniunii europene, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p. 110.

6
 Curtea penală internaţională (CPI) a fost înfiinţată ca organ jurisdicţional
permanent cu competenţă obligatorie pentru statele părţi la Statut. Statutul Curţii
penale Internaţionale a fost adoptat la 17 iulie 1998 cu ocazia Conferinţei
Dipolmatice a Plenipotenţiarilor, organizată la ROMA (15 iunie - 17iulie 1998), în
conformitate cu rezoluţiile Adunării generale a ONU nr. 51/207 din 17 decembrie
1996 şi nr. 52/160 din 15 decembrie 1997. Sediul Curţii penale Internaţionale este
stabilit la Haga. Curtea penală internaţională se pronunţă asupra celor mai grave
crime care privesc comunitatea internaţională în ansamblul său. Potrivit art. 1 din
Statut jurisdicţia CPI este considerată complementară jurisdicţiilor naţionale.
Jurisdicţia CPI se referă la crima de genocid (definită în art. 6), crimele
contra umanităţii (definite în art. 7), crimele de război (art. 8) şi crima de
agresiune.
CPI nu poate judeca decât crime comise ulterior intrării în vigoare a
Statutului (art. 11).
Curtea poate fi sesizată, prin procurorul său, de către un stat parte, de către
Consiliul de Securitate sau din oficiu.
CPI nu are jurisdicţie asupra persoanelor sub 18 ani la momentul săvârşirii
crimei, iar capacitatea oficială 5 nu este relevantă pentru exonerarea de răspundere.
Curtea penală internaţională are personalitate juridică internaţională şi
capacitate juridică necesară pentru exercitarea funcţiilor şi îndeplinirea
obiectivelor sale, pe teritoriul oricărui stat parte şi, prin acord special, al oricărui
alt stat.
Pe plan internaţional, au fost create instanţe de jurisdicţie penală, cu
competenţă specială şi cu durată determinată de durata soluţionării cauzelor
trimise spre judecată. Printre asemenea instituţii putem aminti: Tribunalul Militar
Internaţional de la Nurenberg 6. Obiectivul acestei instanţe a fost urmărirea şi
pedepsirea criminalilor de război.

1.2.3 Tribunalelor Penale Internaţionale

De asemenea din categoria tribunalelor penale internaţionale ad-hoc face

parte şi Tribunalul internaţional pentru judecarea persoanelor responsabile pentru
violări grave ale Dreptului internaţional umanitar pe teritoriul fostei Iugoslavii
(TPII).

5
6
inclusiv de şef de stat sau membru în guvern ori în Parlament.
Acordul de la Londra 1945.

7
 Tribunalul a fost creat prin Rezoluţia nr. 827/28 mai 1993 a Consiliului de
Securitate ONU cu scopul de a judeca aceste persoane pentru faptele amintite,
comise pe teritoriul fostei Iugoslavii „între 1 ianuarie 1991 şi o dată ce va fi
stabilită de Consiliul de Securitate după restabilirea păcii".
Jurisdicţia acestuia este determinată de Convenţia pentru prevenirea şi
pedepsirea crimei de genocid pentru încălcările normelor războiului şi pentru
săvârşirea crimelor contra umanităţii.
Competenţele TPII se întind inclusiv la cazuri de crime săvârşite în condiţii
de conflict intrastatal, nu doar de conflicte internaţionale.
Având în vedere că Tribunalul a fost creat de Consiliul de Securitate în
conformitate cu Capitolul VII din Carta ONU se poate spune că acesta este un
organism internaţional veritabil.
Statutul TPII prevede proceduri penale detaliate care includ şi dreptul la apel
al inculpatului. Articolul 9 alin. (2) prevede primatul TPII faţă de instanţele
naţionale, în ipoteza în care acesta solicită instanţelor naţionale transferul
acuzatului şi investigaţiei către jurisdicţia sa.
În componenţa Tribunalului intră 11 judecători aleşi de Adunarea generală a
ONU în septembrie 1993 şi un procuror-şef pentru efectuarea urmăririi şi trimiterii
în judecată.
TPII poate dispune condamnarea inculpaţilor la executarea pedepsei cu
închisoarea, dar nu poate acorda pedeapsa cu moartea. Prima sentinţă a fost
pronunţată în decembrie 1996.
O altă instituţie penală cu caracter ad-hoc a fost instituită prin Rezoluţia
995/8 noiembri 1994 a Consiliului de Securitate ONU. Tribunalul internaţional
pentru judecarea persoanelor responsabile pentru genocid şi alte violări grave ale
Dreptului internaţional umanitar comise pe teritoriul Rwandei şi a cetăţenilor
rwandezi responsabili pentru genocid şi alte violări grave comise pe teritoriile
statelor vecine între 1 ianuarie 1994 şi 31 decembrie 1994. Ca urmare a
conflictelor declanşate aproape un milion de persoane au fost ucise în regiunea
menţionată din Africa.
De menţionat este faptul că, spre deosebire de ostilităţile desfăşurate pe
teritoriile fostei Iugoslavii unde putem surprinde atât elemente specifice unui
conflict naţional, cât şi internaţional, în cazul înfruntărilor de pe teritoriul Rwandei
a fost vorba de un conflict naţional.

8
 Capitolul 2. Organizare şi funcţionare
2.1 Structura CJUE
Curte de Justiţie este compusă din câte un judecător pentru fiecare stat
membru. Acesta este asistat de avocaţi generali. Tribunalul cuprinde cel puţin un
judecător din fiecare stat membru. Judecătorii şi avocaţii generali ai Curţii de
Justiţie precum şi judecătorii Tribunalului sunt aleşi din personalităţile care
prezintă toate garanţiile de independenţă. Aceştia sunt numiţi de comun acord de
ătre guvernele statelor membre pentru şapte ani.Judecătorii şi avocaţii care işi
termină mndatul pot fi numiţi din nou. 7

l. Judecătorii.
Începând cu anul 2007, conform Tratatului de la Nisa, Curtea este compusă
din 27 de judecători stabilindu-se ca principiu desemnarea unui judecător de către
fiecare stat membru şi din 8 avocaţi generali.
La început, Curtea era formată din 6 judecători, apoi, odată cu aderarea
Danemarcei, Irlandei şi a Marii Britanii, numărul lor a crescut la 9, pentru, ca în
1981 odată cu aderarea Greciei, numărul să crească la 11, iar în 1986 odată cu
aderarea Spaniei şi Portugaliei, numărul judecătorilor să ajungă ta 13.8 Judecătorii
sunt numiţi pe baza acordului reciproc al statelor membre pentru o perioada de 6
ani, cu posibilitatea de reînnoire a mandatului. Practica arată că, ei rămân în
funcţie, în medie, două mandate 9. Din 3 in 3 ani are ioc o reîmprospătare a corpului
de judecători, fiind înlocuiţi 7 sau 8 dintre aceştia. Judecătorii pot fi aleşi din
rândul personalităţilor care oferă ga- ranţia unei independenţe şi obiectivităţii
în luarea deciziilor în statele lor de provenienţa, îndeplinind toate condiţiile
necesare pentru ocuparea funcţiei de judecător ori sunt jurişti de o capa -
citate excepţională recunoscută 10. Nu este necesar ca persoana aleasă să fi
fost judecător în ţara de provenienţa astfel că pot fi numite chiar şi persoane
fără studii juridice în cazul în care în ţările lor de origine asemenea
persoane pot ocupa funcţia de judecător la instanţa supremă. De exemplu,
judecătorii italieni şi spanioli provin dintre profesorii universitari, francezii
sunt de obicei foşti judecători naţionali, în timp ce printre judecăto rii
germani putem găsi atât profesori universitari, funcţionari superiori, dar şi
politicieni.

7
E. Vâlcu, Drept comunitar instituţional, Ed. Sitech, Craiova 2010, pag. 235
8
a se vedea, C. Leicu, I.Leicu, op. cit., p.79
9
a se vedea în acest sens, A. Fuerea, op. cit. II, p.l 15
10
art.223 alin.l, fostul art.167 din T.C.E.

9
 Judecătorii, pe timpul exercitării mandatului beneficiază de imunitate de
jurisdicţie11, aceasta însă, putând fi ridicată de Plenul Curţii Europene de Justiţie în
cazuri bine întemeiate 12. De asemenea, ei beneficiază, pe de o parte, de
inamovibilitate pe durata mandatului, neputând fi eliberaţi din funcţie, şi nu pot fi
decăzuţi din dreptul lor la pensie decât cu acordul unanim al plenului, 13 dar şi de
independenţă.
Pe durata mandatului, judecătorii au şi anumite obligaţii, cum ar fi rezidenţa
obligatorie în Luxemburg, unde se află sediul Curţii. De reţinut că, pe parcursul
desfăşurării mai multor şedinţe determinate, Curtea poate să îşi ia ca sediu orice
capitală a oricărui stat membru14.

2. Preşedintele.
Judecătorii aleg Preşedintele Curţii din mijlocul lor (art.223 fostul art.167
din T.C.E.), pentru o perioada de 3 ani, prin vot secret, fără participarea avocaţilor
generali. Potrivit art.8 din Codul de procedură, preşedintele conduce activitatea
jurisdicţională şi administraţia Curţii de Justiţie Europene. În virtutea acestei
funcţii, preşedintele conduce procedura orală sau dezbaterile, respectiv deliberările
plenului. El numeşte de fiecare dată «judecătorul raportor » pentru fiecare caz în
parte, fără ca el însuşi să exercite vreodată funcţia de judecător raportor. În schimb,
preşedintele decide singur, de fiecare dată, când se solicită eliberarea unor «
ordonanţe preşedinţiale »15. Preşedintele are atribuţii în ceea ce priveşte admi-
nistrarea generală a Curţii şi fixarea termenelor de judecată. 16

3. Avocaţii generali.
O primă trăsătură a Curţii Europene de Justiţie o constituie prezenţa în
componenţa sa a avocaţilor generali, care nu au corespondent la nivelul
jurisdicţiilor corespunzătoare naţionale.

11
„Judecătorii beneficiază de imunitate de jurisdicţie. In ceea ce priveşte actele îndeplinite de aceştia, inclusiv
cuvintele rostite şi scrise în calitatea lor oficială, judecătorii continuă să beneficieze de imunitate şi după încetarea
funcţiei lor."-art. 3 alin 1 din „Protocolul privind Statutul Curţii de Justiţie", anexat Tratatului de la Nisa
12
În cazul în care, după ridicarea imunităţii, se declanşează o acţiune penală împotriva unui judecător, acesta poate fi
judecat, în oricare stat membru, numai de instanţa care are competenţa de a judeca magistraţii celei mai înalte
autoritati judiciare naţionale.
11
a se vedea în acest sens, F. Gyula, Curtea de Justiţie Europeană. Instanţa de judecată supranaţională", Editura
Rosetti, Bucureşti, 2002,p. 39
14
a se vedea, A. Fuerea, op. cit. II, p.l 15
15
art.36 din Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
16
a se vedea, F.Gyula, op.cit,pp. 39-40

10
 Prezenţa avocaţilor generali în componenţa Curţii este inspirată de «
commissaires de gouvernement» ce apar în faţa Consiliului de Stat francez17.
În prezent, conform prevederilor Tratatului de la Nisa, numărul avocaţilor
generali este de 818. În ceea ce priveşte numărul acestora, la cererea Curţii, poate fi
mărit sau micşorat de Consiliu prin vot unanim, aşa cum s-a întâmplat până acum
ori de cate ori a fost necesară completarea numărului de judecători cu ocazia
aderării a unor state noi la Uniunea Europeană. 19
Patru dintre avocaţii generali sunt numiţi de 4 state membre « mari», adică
de Germania, Franţa, Anglia si Italia, urmând ca restul să fie numiţi prin rotaţie de
celelalte state membre « mici».
Toate condiţiile, modalităţile referitoare la numirea judecătorilor sunt
valabile şi în cazul avocaţilor generali care au un mandat de 6 ani, cu posibilitatea
de reînoire. O înlocuire parţială a acestora are loc la fiecare 3 ani 20.
Avocaţii generali au următoarele atribuţii21:
1) Avocaţii generali asista Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în
activitatea sa de asigurare a respectării dreptului în interpretarea şi aplicarea
dreptului comunitar.
2) La fiecare şedinţa de judecată participă un avocat general care după
încheierea procedurii orale va depune concluziile finale.
3) În ceea ce priveşte deliberarea, ei nu au decât un rol consultativ,
judecătorii fiind singurii în măsură să delibereze în secret, în Camera de Consiliu.
4) Într-o serie de proceduri, avocatul general participa fără sa fie sesizată
prezenţa sa de public, acestea fiind cazurile când procedura prescrie anterior
adoptării unei soluţii procedurale, ascultarea avocatului general. Asemenea cazuri
sunt de exemplu alegerea unei alte limbi ca limbă .22
5) În timp ce judecătorii lucrează în colectiv, avocatul general elaborează
întotdeauna singur concluziile finale care nu sunt altceva decât un conglomerat de
avize juridice, articole doctrinare de specialitate şi de hotărâri judecătoreşti. 23

17
a se vedea, T. Ştefan, Introducere în dreptul comunitar, Editară C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 14.
18
în 2006 componenţa Curţii Europene de Justiţie, în ceea ce priveşte avocaţii generali, se prezenta astfel:
Philippe Leger, Damato Ruiz- Jarabo,Leendert A. Geelhoed,Christine Stix- Hackl, Juliane Kokott, Luis Miguel
Poiares Pessoa Maduro, Eleonor Skarpson, Paolo Mengozzi.
19
a se vedea în acest sens, F.Gyula, op. cit. p.38
20
Înlocuirea parţială a avocaţilor generali priveşte de fiecare dată patru
avocaţi generali.
21
Avocaţii generali se apropie, prin atributii, mai degrabă de clasicul procuror decât de avocaţii pledanţi din
sistemele naţionale.
22
art.29 § 2, lit.c din C.proc.
23
E.VÂLCU, Drept comunitar instituţional, Ed. Sitech, Craiova 2010, pag.215

11
 Declaraţia cu privire la articolul 222 din Tratatul de la Lisabona privind
funcţionarea Uniunii Europene referitoare la numărul de avocaţi generali ai Curţii
de Justiţie. Conferinţa declară că, în cazul în care, în conformitate cu art. 222
parag. 1 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, Curtea solicită ca
numărul de avocaţi să se majoreze cu trei persoane, Consiliul, hotărând în
unanimitate, îşi va da acordul cu privire la această majorare. În acest caz,
Conferinţa convine ca Polonia, Germania, Franţa, Italia, Spania şi Regatul Unit, să
aibă un avocat general permanent şi să nu mi participe la sistemul de rotaţie, iar
sistemul de rotţie va funcţiona numai prin rotaţia a trei avocaţi generali. 24

4. Grefierul-sef.
Grefierul-şef34 este numit de membrii Curţii de Justiţie (judecători şi avocaţi
generali) potrivit art.224 (fostul art.168) din T.C.E. si art.12 §1 din C.proc. pe o
durata de 6 ani cu posibilitatea de realegere.
Grefierul-sef exercită două funcţii de natură diferită astfel că, pe de o parte
are funcţii jurisdicţionale, iar pe de altă parte este şeful administraţiei în sens
restrâns.
1) Funcţiile sale jurisdicţionale sunt asemănătoare cu cele ale grefierilor şefi
de la instanţele naţionale.
Grefierului-şef îi revine sarcina îndeplinirii procedurii din punct de vedere
tehnic, inclusiv în ceea ce priveşte adoptarea încheierilor, sentinţelor şi deciziilor.
Grefierul-şef verifică din punct de vedere formal regularitatea actului de
sesizare şi în caz de nerespectare a condiţiilor cerute ia măsuri. Se ocupă pe baza
împuternicirii preşedintelui, de comunicarea tuturor actelor părţilor, participanţilor,
instituţiilor în cursul procedurii scriptice.
Pentru procedura orală elaborează lista cu termenele şi redactează procesul-
verbal în şedinţele de judecată publice.
În afară de aceste atribuţii, se ocupă de elaborarea variantelor originale,
oficiale ale sentinţelor, deciziilor şi încheierilor Curţii. Dovada de comunicare pe
fiecare exemplar este semnată de grefierul-şef.
Grefierul-şef se ocupă de executarea încheierilor privind cheltuielile de
judecata şi ale celor date pe baza dreptului săracilor. De asemenea, este competent
să conducă arhiva şi răspunde pentru publicaţiile oficiale ale Curţii.
2) Grefierul-şef este şeful administraţiei numai în sens restrâns deoarece
conducerea administraţiei face parte din competenţa preşedintelui Curţii. Altfel

24
Art. 222, parag. 1 din Tratatul de la Lisabona

12
spus, grefierul şef îşi exercită funcţia de şef al administraţiei numai pe baza
împuternicirii primite de la preşedintele Curţii şi răspunde în faţa acestuia pentru
activitatea tuturor serviciilor administraţiei.

5.Sistemul sectorului administrativ.

Administraţia este formată din următoarele structuri:
 serviciul de translatori.
 direcţie de traduceri cu secţii pentru limbile oficiale.
 serviciu de informaţii care are atribuţiile unui birou de presă;
 Direcţia de serviciu ştiinţific.
 Administraţia propriu-zisă aflată sub supravegherea directă a
grefierului-ajutor este formată din Secţia de bu- getfinanţe, consilierul
juridic pentru probleme de administraţie, secţia serviciului intern,
secţia de personal (cadre ) şi secţia de informatică.

Administraţia Curţii se completează cu controlorii financiari fi cu
reprezentanta personalului care apără interesele funcţionarilor şi
tuturor angajaţilor Curţii.

6.Raportorii adjuncţi.
Protocoalele adiţionale reglementează o instituţie, 25asemănătoare
auditoriatului din Consiliul de Stat belgian sau francez, respectiv instituţia
raportorilor adjuncţi care, în practică, nu a fost însă folosită niciodată până în
prezent.
Art.12 din Protocolul C.E.E. prevede că « La propunerea Curţii, Consiliul
hotărând cu unanimitate, poate prevedea numirea de raportori adjuncţi şi să le
fixeze statutul. Raportorii adjuncţi pot fi chemaţi, în condiţiile ce vor fi determinate
de Regulamentul de procedură, să participe la cercetarea cauzelor cu care Curtea
este sesizată şi să colaboreze cu judecătorul raportor.
Raportorii adjuncţi, aleşi dintre persoane oferind toate garanţiile de
independentă şi reunind titlurile juridice necesare, sunt numiţi de Consiliu. Ei
depun jurământ în faţa Curţii urmând să-si exercite funcţiile cu deplină
imparţialitate şi cu toată scrupulozitatea şi să nu divulge nimic din secretul delibe-

22
Prevăzută încă de la înfiinţarea Curţii de justiţie a C.E.C.O

13
rărilor ». Raportorii adjuncţi numiţi de Consiliu au sarcina, în principiu, să ajute pe
Preşedinte în procedura de urgenţă (sau recurs) şi pe judecătorii raportori în
îndeplinirea atribuţiilor lor fără a avea dreptul de a participa la vot, pot lua însă
parte la deliberări în cauza pe care au avut-o în studiu.

7. Referenţii.
Fiecare judecător şi avocat-general primeşte asistenţa personală a doi
referenţi, care sunt jurişti calificaţi, de regulă doctori în drept şi care au aceeaşi
naţionalitate ca şi el.26
2.2 Organizare

În mod obişnuit, Curtea îşi desfăşoară activitatea în şedinţe plenare dar,

datorită numărului mare de cauze şi pentru respectarea principiului celerităţii, s-a
prevăzut posibilitatea creării unor camere în cadrul Curţii, compuse din 3 sau 5
judecători. Judecătorii aleg dintre ei preşedinţii camerelor. Fiecare judecător, cu
excepţia Preşedintelui , făcând parte din două camere, acestea din urmă nefiind
specializate în ceea ce priveşte obiectul dedus judecăţii. 27
De asemenea, Curtea înfiinţează în cadrul ei, potrivit Tratatului de la Nisa,
Marea Camera care este alcatuită din 11 judecători. Aceasta este prezidată chiar de
Preşedintele Curţii. Alături de acesta din Marea Cameră mai fac parte :
preşedintele camerei, de 5 judecători şi alţi judecători, în condiţiile prevăzute de
regulamentul de procedură.
Curtea poate delibera valabil numai în prezenţa unui număr impar de
judecători. Conform textelor, deciziile Curţii sunt valabile în caz de şedinţă
plenară, dacă sunt prezenţi 11 judecători, iar în caz de şedinţe ale Camerelor, dacă
sunt prezenţi 3 judecători28.Deciziile Marii Camere sunt valabile numai în cazul în
care sunt prezenţi 9 judecători. Curtea neputând delibera valabil decât în
compunere impară, în cazul în care, datorită indisponibilităţii unui judecător,
numărul membrilor este par, judecătorul cu vechime mai mică în funcţie se va
abţine sa participe la deliberări29.
Majoritatea cazurilor sunt rezolvate de Curte în plen, existând cauze care nu
pot face niciodată obiectul deliberărilor în cadrul camerelor, cum sunt cele în care

26
E.Vâlcu, Drept comunitar instituţional, Ed. Sitech, Craiova 2010, pag.218
27
E.Vâlcu, Drept comunitar instituţional, Ed. Sitech, Craiova 2010, pag. 220
28
In condiţii speciale, daca o parte din judecătorii unei Camere sunt indisponibili, Preşedintele Curţii
numeşte judecători din cealaltă Camera spre a se putea întruni quorumul necesar.
29
Conform art.4 din Regulamentul de procedura, vechimea judecătorilor si a avocaţilor generali se stabileşte
după vechimea în funcţie, iar daca au aceeaşi vechime in funcţie, după vârsta.

14
Curtea este sesizată de un stat membru sau un organism al Comunităţilor, sau care
au legătură cu recursul în interpretare supus înaltei instanţe.
Totodată, în funcţie de importanţa cauzelor, camerele pot să le retrimită spre
rezolvare Curţii, care va delibera în şedinţa plenară.
Curtea judecă în plen :
 cererea Parlamentului European de demitere a Mediatorului European;
 atunci când se pronunţă asupra sesizării de către Comisie sau Consiliu
privind comiterea de către un comisar european a unor greşeli grave
sau privind neîndeplinirea condiţiilor necesare exercitării funcţiei sale
 atunci când ia act de demisia unui membru al Curţii de Conturi, care
nu mai îndeplineşte condiţiile de exercitare a funcţiei.
Cele două camere sunt competente să se pronunţe pe cale de ordonanţă
nesusceptibilă de recurs, asupra acordării de asistenţă judiciară gratuită, totală sau
parţială, ca şi asupra cheltuielilor de judecată recuperabile când acestea sunt
contestate.
Nu în ultimul rând, camerele acţionează ca organe de jurisdicţie şi pentru
recursurile intentate de funcţionari sau de ceilalţi agenţi contra organismelor
comunitare pe lângă care funcţionează, repartizarea acestora din urmă, între
Camere, făcându-se anual prin hotărârea Curţii.

2.3 Funcţionare

Deliberările Curţii şi ale Camerelor au loc sub forma aşa numitei „Camera
de Consiliu", desfaşurându-se numai în prezenţa judecătorilor care au participat şi
în faza procedurii orale, avocatul general care a pus concluziile în cauza respectivă
şi grefierul nefiind admişi.
Votul începe cu judecătorul care are cea mai mica vechime şi pentru ca o
hotărâre sa fie adoptată este suficientă întrunirea majorităţii. Deliberările sunt strict
secrete şi „opinia separată" nu este admisă. Astfel, opiniile contrare nu vor fi făcute
publice aşa cum se întâmpla în sistemele de drept naţionale.
Când deliberările Curţii au ca obiect probleme de ordin administrativ ale
funcţionării acesteia,ca organ comunitar care se administrează el însuşi , la ele
participă şi avocaţii generali cu vot deliberativ şi asistă şi grefierul.
Judecătorii, avocaţii generali şi grefierul sunt obligaţi prin tratate să aibă
reşedinţa la sediul Curţii30. Deşi pentru una sau mai multe şedinţe determinate,

30
art.13 din Protocolul C.E.E. Sediul este fixat provizoriu, încă din 1952, la Luxemburg.

15
Curtea poate să îşi aleagă ca sediu oricare din capitalele ţărilor membre, până în
prezent nu a făcut niciodată uz de această facultate. Hotărârea luată de
reprezentanţii guvernelor statelor membre, cu prilejul semnării Tratatului de
fuziune, „cu scopul de a regla anumite probleme speciale ale Marelui Ducat"
prevede şi ea ca sediul Curţii rămâne la Luxemburg unde ar urma să se instaleze şi
organismele jurisdicţionale existente sau care se vor crea în virtutea celor trei
tratate şi a convenţiilor încheiate în cadrul comunităţii.
În ceea ce priveşte desfăşurarea şedinţelor de judecată şi chiar întregul act
procedural, Curtea de Justiţie funcţionează permanent, vacanţele judiciare, fixate
de ea însăşi, întrerupând activitatea, dar nesuspendând termenele procedurale. In
caz de urgenţă, Preşedintele Curţii are posibilitatea sa convoace şedinţele chiar în
aceasta perioadă 31.
În funcţie de sediul stabilit, ca soluţie raţională, Curtea respectă sărbătorile
legale ale statului Luxemburg32, fapt important pentru părţi, termenele de
procedură care expiră într-o zi de sărbătoare legală urmând să fie prorogate până la
finele zilei lucrătoare imediat următoare.
Lucrările Curţii se desfăşoară în fapt în limba franceză, ca limbă de lucru,
deşi se prevede că pot fi folosite toate limbile vorbite în Comunitate, deoarece
pentru fiecare cauză, limba utilizată este cea a pârâtului, mai puţin cazul când
pârâtul este Comisia sau Consiliul ( situaţie în care reclamantul poate decide limba
de procedură). 33

2.4 Metode folosite în interpretarea normelor comunitare

Din analizele făcute de specialiştii în drept comunitar a rezultat că, încă de la

originile sale, metodele folosite au evocat un aşa — numit funcţionalism judiciar.
S-a convenit ca specificitatea metodelor utilizate de Curtea de Justiţie rezultă
din poziţia sa particulară de instituţie comunitară ce trebuie să interpreteze şi să
aplice într-un cadru multinaţional noţiuni juridice ce au cel mai adesea un conţinut
economic (dreptul material comunitar). De aceea, Curtea de Justiţie trebuie sa
folosească o combinaţie multiplă de metode:
 exegetice - bazate pe textele tratatelor comunitare şi pe succesiunea
articolelor (în special pe raportul dintre dispoziţiile generale şi cele
speciale);

31
art.28 din Regulamentul de procedura.
32
enumerate in Anexa 1 a Regulamentului de procedura.
33
a se vedea în acest sens, B.Stefanescu, op.cit.,pp.43-45.

16
  finaliste - sau creatoare de efect util, care să ţină cont de obiectivele
comunitare explicite sau implicite prevăzute de Tratate;
 de conformitate - care sunt determinate, pe de o parte, de scopurile
constituirii Comunităţilor Europene şi, pe de altă parte, de stadiul de
dezvoltare istorică şi tehnică a lor. 34
Metodele folosite în interpretarea normelor comunitare sunt :

1. Interpretarea literal-gramaticală
În realizarea interpretării literal-gramaticale a normelor comunitare, Curtea
Europeană de Justiţie are dificila sarcină de a depăşi obstacolul naturii
plurilingvistice a dreptului comunitar.
Astfel, toate cele 23 variante corespunzătoare celor 23 limbi oficiale ale
Uniunii Europene sunt valabile şi pot constitui puncte de plecare pentru
interpretările realizate de Curte.
Procesul traducerii textelor juridice este unul complex şi dificil, implicând
nu numai armonizări lingvistice, ci şi stabilirea corespondentelor între instituţiile
juridice ale diferitelor sisteme de drept naţionale. O consecinţa a acestui fapt o
constituie variaţiile de nuanţă care, în mod inevitabil, vor apărea între variantele
exprimate în limbi diferite ale aceluiaşi text juridic.
Curtea de Justiţie, aflându-se în faţa mai multor variante ale textului juridic
comunitar (tradus în limbile comunitare), va opta nu neapărat pentru varianta care
se regăseşte cu fidelitate în mai multe traduceri, ci pentru acea variantă care este
mai apropiată de intenţia legiuitorilor comunitari, precum şi de principiile generale
ale dreptului comunitar. De aici rezultă necesitatea imperioasă ca traducătorii
angajaţi la Curte sa fie dublu licenţiaţi - în ştiinţe juridice şi în limbi străine -
deoarece un simplu translator nu se va putea ridica la exigenţele realizării de
traduceri juridice riguroase.
În legătură cu metoda de interpretare literal-gramaticală se poate releva, pe
de o parte, dificultatea ei, iar pe de altă parte, preocuparea de a beneficia de
traduceri calificate pentru a nu se produce distanţări care să altereze caracterul
iniţial al textului juridic comunitar. Şi acest din urmă aspect ilustrează deosebirea
existentă între Curţile naţionale şi Curtea Europeană de Justiţie.

2. Interpretarea sistematică şi de scop

34
a se vedea în acest sens,C. Lefter,op. cit. p.125

17
 Această metodă este frecvent folosită de Curte, date fiind limitele
interpretării literal- gramaticale şi istorice.
Esenţa acestei interpretări constă în analiza fiecărei dispoziţii de drept
comunitar, luată în considerare în raport cu ansamblul normelor de drept
comunitar, cu finalitatea urmărită prin reglementarea normelor respective şi cu
gradul de evoluţie atins în dezvoltarea sistemului de norme juridice la momentul în
care se impune aplicată respectiva normă .
Spre exemplu, atunci când se realizează analiza unei dispoziţii a Tratatului
de la Roma, Curtea de Justiţie va interpreta norma în contextul stabilit de tratat,
acordând o atenţie deosebită articolelor din preambulul tratatului care enunţă
obiectivele acestuia.

2.5 Competenţa de judecată

Curtea de justiţie este instituţia jursidicţională a Uniunii Europene, aceasta

însemnând că în domeniile în care se aplică legislaţia U.E., Curtea de Justiţie este
Curtea Supremă a U.E.
Curtea de justiţie este instituţia comunitară care funcţionează permanent şi
care adoptă hotărâri care nu pot fi recurate în faţa unei alte instanţe.
Competenţa ce revine Curţii, potrivit tratatelor comunitare nu este o
competenţă de drept comun, ci o competenţă de atribuire, deoarece este în mod
expres prevăzută în tratatul CE, care la art. 183 menţionează că „sub rezerva
competenţelor atribuite Curţii de justiţie prin prezentul tratat, litigiile în care
Comunitatea este parte, nu sunt excluse pe acest motiv din competenţa tribunalelor
sau Curţilor statelor membre".
• Competenţa cu privire la persoane - ratione personae Curtea de justiţie a
Comunităţilor europene, aşa cum apare din analiza dispoziţiilor Tratatelor
europene, are în sarcina sa soluţionarea litigiilor dintre statele membre ale UE,
între statele membre şi instituţiile comunitare, precum şi conflictele ivite între
instituţiile comunitare.
Aşadar, calitate procesuală activă, respectiv de reclamant în faţa Curţii de
justiţie, o pot avea atât statele membre, cât şi particularii persoane fizice sau
juridice care au intrat într-un conflict de interese cu instituţiile comunitare.
Din punct de vedere a calităţii procesuale pasive, pot fi pârâţi în faţa Curţii
statele membre, precum şi instituţiile Uniunii Europene.
Totodată, Curtea, spre deosebire de orice alt organ jurisdicţional
internaţional, are obligaţia -în anumite ipoteze şi cu îndeplinirea mai multor

18
criterii- să soluţioneze pricini şi între particulari, persoane fizice sau juridice,
resortisanţi ai statelor membre şi aceste state membre sau între particulari şi
organele/instituţiile comunitare.
• Competenţa materială - ratione materiae Trebuie menţionat faptul că,
Curtea de justiţie a Comunităţilor europene este obligată şi în egală măsură are
responsabilitatea de a observa şi de a asigura justa interpretare şi aplicare a
dreptului comunitar, astfel cum reiese el din legislaţia primară conferită de
Tratatele Comunităţilor, precum şi de instituţiile Comunităţilor europene.
Curtea de justiţie europeană este instituţia jurisdicţională care exercită
prerogative precum:
 controlul normativ, care presupune verificarea compatibilităţii actelor juridice
emise de Consiliu sau Comise cu prevederile tratatelor şi principiile generale de
drept comunitar;
 joacă rolul unei curţi constituţionale clarificând drepturile şi obligaţiile
reciproce ale instituţiilor europene şi a relaţiilor juridice între statele membre
U.E.;
 are atribuţiile unui tribunal administrativ examinând plângerile depuse de
persoane fizice sau juridice interesate cu privire la deciziile Uniunii, precum şi
recursurile introduse de agenţii instituţiilor europene împotriva angajatorilor
lor;
 îndeplineşte funcţiile unui tribunal civil determinând răspunderea
extracontractuală în ceea ce priveşte repararea prejudiciilor produse în
exercitarea de către U.E. a atribuţiilor sale oficiale;
 acţionează precum o curte de arbitraj în anumite cazuri strict determinate.
Raportată la aceste competenţe, Curtea apare ca o jurisidicţie permanentă şi
obligatorie a ordinii juridice comunitare, ordine juridică de drept internaţional
ale cărei subiecte sunt nu numai statele membre, ci şi resortisanţii acestora.

19
 Capitolul 3. Activarea procesuală în faţa Curţii de Justiţie
3.1 Procedura în sala de judecată

1. Caractere generale.
În ceea ce priveşte procedurile în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene,
Prin Tratatul de la Lisabona se menţin prevederile ce menţin prevederile din
Tratatul ce instituie o contituţie pentru Europa.
Statele membre precum şi instituţiile Uniunii sunt reprezentate în faţa Curţii
de Justiţie de un agent numit pentru fiecare cauză; agentul poate fi asistat de un
consilier sau de un avocat.
Statele părţi la Acordul privind Spaţiul Economic European, altele decât
statele membre, precum şi Autoritatea de supraveghere AELS menţionată de acest
acord, sunt reprezentate în acelaşi fel.
Celelalte părţi trebuie să fie reprezentate de un avocat.
Numai un avocat autorizat să practice în faţa unei instanţe a unui stat
membru sau a unui alt stat parte la Acordul privind Spaţiul Economic European
poate reprezenta sau asista o parte în faţa Curţii.
Agenţii, consilierii şi avocaţii care compar în faţa Curţii se bucură de
drepturile şi garanţiile necesare exercitării independente a funcţiei lor, în condiţii
care se stabilesc prin regulamentul de procedură.
În raporturile cu consilierii şi avocaţii care se prezintă în faţa ei, Curtea se
bucură de competenţele atribuite în mod normal curţilor şi tribunalelor, în condiţii
care se stabilesc prin acelaşi regulament.
Profesorii universitari resortisanţi ai statelor membre a căror legislaţie le
recunoaşte dreptul de a pleda se bucură în faţa Curţii de drepturile acordate
avocaţilor prin prezentul articol.
Procedura în faţa Curţii Europene de Justiţie este contradictorie, publică,
mixtă (scrisă şi orală), de tip inchizitorial şi teoretic gratuită. 35
Procedura este contradictorie deoarece toate documentele şi memoriile
utilizate de părţi în faţa Curţii sunt comunicate părţii adverse căreia i se acordă, la
nevoie, chiar un termen pentru a putea lua la cunoştinţă de eventualele noi acte pre-
zentate de cealaltă parte.
Procedura are, în principiu, caracter public, orice persoană interesată
putând lua la cunoştinţă raportul asupra audierilor în care sunt rezumate
argumentele din memoriile scrise şi putând participa la dezbaterile orale, ascultând

35
E.Vâlcu, Drept comunitar instituţional, Ed. Sitech, Craiova 2010, pag. 222

20
concluziile avocaţilor generali, ca şi lectura hotărârii care de altfel se publică într-o
culegere anuală. Procedura este publică numai în principiu deoarece există situaţii
când, pentru motive întemeiate, la cererea părţilor sau din oficiu, se poate dispune
desfăşurarea procedurii cu uşile închise.
Procedura este mixtă, ea comportând o fază scrisă şi una orală, demarcate,
uneori, prin desfăşurarea eventualelor măsuri de anchetă.
Procedura are şi un caracter inchizitorial, în sensul că judecătorii au un
rol relativ activ. Ei pot pune întrebări părţilor cerându-le informaţii asupra
punctelor litigioase ce li se par încă neelucidate după epuizarea fazei scrise sau a
celei orale, sau pot ordona măsurile de anchetă ce le consideră necesare.
Teoretic, procedura în faţa Curţii este gratuită, aşa cum reiese de altfel şi
din Regulamentul de procedură 36, cu excepţia anumitor activităţi excepţionale, cum
ar fi traducerile.

2. Procedura ordinară.
Procedura ordinară cuprinde mai multe faze succesive, şi anume:
 faza scrisă;
 faza orală;
 faza deliberărilor.
A) Faza scrisă începe prin sesizarea Curţii de către un stat membru, un
resortisant al unui stat membru, persoană fizică sau juridică, un organ al UE sau,
mai rar, de către o instanţa naţională. Atât statutul Curţii, cât mai ales
Regulamentul de procedură, fixează conţinutul obligatoriu al cererii. Aceasta
trebuie sa cuprindă:
 numele şi domiciliul reclamantului;
 numele părţii adverse;
 obiectul litigiului şi o sumara expunere a mijloacelor invocate;
 concluziile reclamantului;
 eventualele propuneri;
 oferte de probă;
 domiciliul ales la locul unde se afla sediul Curţii cu indicarea
persoanei autorizate şi care a acceptat să primească toate
comunicările37 .

36
art.72 din Regulamentul de procedură
37
Una din condiţiile de procedură este ca partea să aibă domiciliul în Luxemburg, statele rezolvând aceasta
problema prin reprezentantele lor diplomatice din Luxemburg, persoanele fizice si juridice însă trebuie să apeleze la
un rezident luxemburghez, care va fi folosit ca şi „cutie poştală" pentru introducerea acţiunii.

21
 Cererea trebuie introdusă în anumite termene peremptorii, care variază după
obiectul cauzei de la o lună la cinci ani şi care sunt expres prevăzute chiar în textul
tratatelor38. Acestor termene de recurs li se adaugă suplimentar aşa numitele „ter-
mene de distanţă". Modalitatea de calcul a termenului se face astfel, se exclude
dies a quo, dar se include dies ad quem.
Când actul atacat emană de la un organism comunitar, termenul începe cu
ziua imediat următoare notificării sau 15 zile după publicarea în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene. În cazul în care, ultima zi a termenului este o duminică sau o
altă sărbătoare legală, acesta expiră abia la finele zilei lucrătoare ce urmează. În
principiu, termenele nu pot fi suspendate, cu o singură excepţie, aceea a cazului
fortuit sau a forţei majore care, suspendă termenul, dar numai când este vorba de
reclamant şi numai pe perioada când acesta a fost împiedicat să acţioneze. De
asemenea, trebuie menţionat că, vacanţele judiciare nu suspendă termenele.
Cererea se depune la grefier39 care are obligaţia s-o trimită celeilalte părţi cu
toate piesele anexe indicând şi termenul în care trebuie depus memoriul.
În principiu, termenul este de o lună, existând însă posibilitatea prorogării lui
de către preşedinte, dar numai pe o durată scurtă în funcţie de distanţă şi numai la
cererea părţii.
Întâmpinarea trebuie să fie trimisă prin intermediul grefierului către cealaltă
parte care are facultatea ca într-un anumit termen fixat tot de preşedinte, să
prezinte un memoriu în replică, în contra căruia pârâtul poate prezenta un alt
memoriu în duplică, termenele prevăzute în acest caz reducându-se numai la
termenele de distanţă. Regula prevede ca fiecare parte poate depune în proces
numai două memorii, situaţie determinată în special de raţiuni de celeritate. După
ce schimbul de memorii între părţi s-a epuizat sau dacă reclamantul nu a uzitat de
facultatea de a răspunde în replică, după prezentarea întâmpinării, preşedintele
stabileşte data la care judecătorul raportor va prezenta un raport prealabil care să
evidenţieze dacă în cauza respectivă este sau nu necesară o anchetă.
Raportul acestuia este discutat în Camera de Consiliu şi după ascultarea
avocatului general, Curtea decide dacă este necesar cu adevărat să se procedeze la
o asemenea cercetare,

3
În acest sens, Tratatele C.E.E. si C.E.E.A. prevăd un termen de recurs de două luni.
31
Plângerea se înregistrează într-un registru. în care toate cauzele figurează sub un anumit număr de ordine,
numerotarea facându-se anual.

22
 În cazul în care hotăreşte asupra deschiderii unei anchete, Curtea poate cere
părţilor sau reprezentanţilor ori agenţilor lor, precum şi guvernelor statelor
membre, să dea toate informaţiile sau să producă toate documentele pe care
instanţa le consideră necesare, după cum poate ordona şi prezentarea părţilor,
proba cu martori, expertize, cercetare la faţa locului, apelând, sub aspect
procedural, la comisii rogatorii daca este cazul.
Cât priveşte desfăşurarea anchetei, Curtea poate decide ca aceasta să fie
făcută de judecătorul raportor cu participarea avocatului general, părţile având
facultatea de a asista.
Există situaţii când Curtea însăşi poate da un termen în favoarea părţilor
pentru ca acestea să poată prezenta în scris observaţii cu privire la măsurile de
anchetă şi la rezultatele lor.
B) Faza orală începe cu audierea publică care, de obicei, este prezidată de
preşedintele camerei căreia i-a fost repartizată cauza. În ipoteza în care una din
părţile în litigiu este un stat membru al Uniunii, în mod obligatoriu audierea are loc
în şedinţa plenară a Curţii sub conducerea preşedintelui acesteia.
Preşedintele camerei sau, după caz, al Curţii, fixează ordinea de zi,
înscrierea cauzelor făcându-se în ordinea în care ele au fost terminate. În cazul în
care, două cauze sunt gata în aceeaşi zi, prima înscrisă pe rol va fi cea mai veche
dintre ele.
Şedinţa publică de audiere începe prin citirea aşa-numitu- lui raport de
audiere de către judecătorul raportor, raport care cuprinde o prezentare generală a
întregii cauze ridicate în faţa Curţii, ca şi a argumentelor invocate de părţi şi a
concluziilor deduse de acestea40.
După citirea raportului, preşedintele camerei deschide dezbaterile. Părţile nu
au dreptul sa pledeze personal, pentru ele pledând agenţii, consilierii sau avocaţii,
cărora, în cursul dezbaterilor, oricare dintre magistraţii completului le poate pune
întrebări înainte sau după terminarea pledoariilor pentru lămurirea unor aspecte ale
cauzei sau pot cere explicaţii suplimentare.
Pledoariile părţilor, în general, se menţin în limitele conţinutului memoriilor
înaintate anterior în scris. În continuarea şedinţei publice de audiere se dă cuvântul
avocatului general care prezintă concluziile sale asupra cauzei aşa cum rezultă ele
în raport cu situaţia de drept. După ascultarea avocatului general, preşedintele
închide procedura orală şi anunţă luarea cauzei în deliberare.

40
În practică însă, situaţia este diferită, hotărârile fiind de cele mai multe ori foarte lungi, cuprinzând fundamentări
teoretice detaliate.

23
 În mod excepţional, se poate proceda la redeschiderea procedurii orale dacă,
spre exemplu, avocatul general demonstrează necesitatea unei măsuri de anchetă
sau a unor explicaţii suplimentare din partea părţilor. În general însă, Curtea nu ad-
mite redeschiderea procedurii la iniţiativa părţilor decât daca acestea pot invoca
fapte noi, evitându-se astfel o revizuire. 41
C) Deliberarea şi hotărârea. Ca şi în sistemul de drept românesc,
deliberările sunt secrete, acestea având loc în Camera de Consiliu. Pentru a nu
exista dubii provocate de limba de redactare, flecare judecător poate cere ca
problemele ce se ridică şi urmează a fi supuse la vot să fie formulate în limba
oficiala indicată de el. Curtea nu admite « procedura opiniei separate », spre
deosebire de procedura urmată de Curtea Internaţională de Justiţie.
Hotărârea se citeşte în şedinţă publică şi trebuie să fie semnată de preşedinte,
judecătorul raportor, judecătorii care au luat parte la deliberări şi de grefier. Minuta
hotărârii, parafată şi ea, va fi depusă la grefă şi câte o copie certificată a hotărârii se
notifică părţilor.
Din punctul de vedere al redactării hotărârii, aceasta trebuie să fie concisă,
bine proportionată şi cât mai scurtă posibil363.
Întocmai ca şi soluţiile din sistemul de drept românesc, consacrat prin
codurile de procedură după caz, hotărârile conţin:
1. prima parte, intitulată „în fapt", corespunde mai mult sau mai puţin
raportului de audiere al judecătorului raportor, fiind o expunere a faptelor ce
sintetizează dezbaterile orale, concluziile părţilor, mijloacele şi argumentele
prezentate de fiecare dintre ele;
2. a doua parte, intitulată „în drept", conţine raţionamentul Curţii faţă de
pretenţiile formulate de părţi şi afirmă poziţia luată referitoare la obiectul dedus
judecăţii;
3. a treia parte denumită dispozitiv, cuprinde soluţia Curţii cu privire la
cauza dedusă judecăţii. În sfârşit, pentru a fi aplicabilă, hotărârea Curţii trebuie să
fie investită cu formulă executorie
Hotărârile Curţii sunt publicate în aşa numitele „Colecţii de jurisprudenţă"
(în franceză se numesc „recueil", iar în engleză „case law"), fiind precedate de
litera „C" (de la Curtea de Justiţie).42
În acelaşi timp, Curtea decide şi asupra cheltuielilor, obligând, dacă este
cazul, la plata lor partea care pierde litigiul 43.

41
E.Vâlcu, Drept comunitar instituţional, Ed. Sitech, Craiova 2010, pag. 226
42
a se vedea în acest sens, C. Lefter, op. cit, pp.125-129

24
 D) Executarea hotărârilor. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
beneficiază în calitate de instanţă supranaţională de un sistem execuţional eficient.
Potrivit prevederilor art.244 (187) din T.C.E., hotărârile Curţii au forţa executorie,
adică sunt executorii. Astfel ele dobândesc calitatea de „titlu executoriu", dar cu
toate aceste prevederile comunitare necesită o completare din partea ordinii
juridice naţionale ale statelor comunitare. În concret, conform art.256 (192) alin.2-
4 din T.C.E., executarea silită este guvernată de regulile de procedură civilă aflate
în vigoare în statul pe teritoriul căruia urmează să aibă loc.
Decizia este investită cu formula executorie (fără îndeplinirea altei
formalităţi decât aceea a verificării autenticităţii titlului, adică a faptului că provine
de la Curtea de Justiţie) de autoritatea naţională desemnată în acest scop de
guvernul fiecărui stat membra şi adusă la cunoştinţa Comisiei şi Curţii de Justiţie a
Uniunii Europene.
După îndeplinirea acestor formalităţi la cererea celui interesat, acesta poate
porni executarea silită, conform legislaţiei naţionale sesizând direct organul
competent.
Executarea silită comunitară care, în principiu, ar putea urma oricărei
hotărâri, are însă anumite limite, astfel, sunt executorii acele hotărâri care stabilesc
o obligaţie de plată sau o obligaţie de a da, în sarcina celui care a căzut în pretenţii,
dacă aceasta este o persoana fizică sau juridică de drept privat (de exemplu o
societate comercială). În principiu însă, statele membre nu pot fi „executate silit".
În lumina tratatelor şi a Regulamentului de procedură, hotărârile Curţii, ca şi
ordonanţele asupra cheltuielilor recuperabile, au „forţă obligatorie" fiind
susceptibile de executare imediată.
Organe naţionale special împuternicite 44 de fiecare guvern în parte, după
verificarea, la solicitarea părţii interesate, a autenticităţii hotărârii Curţii, o
învestesc cu formula executorie.
Executarea silită nu poate fi suspendată decât în baza unei decizii a Curţii de
Justiţie. Totuşi, controlul legalităţii măsurilor de executare este de competenţa
jurisdicţiilor naţionale. Nici o instanţă naţională nu se poate prevala de propriile
sale reguli de procedură pentru a suspenda executarea silită a unei hotărâri a Curţii,

43
Curtea obligă numai la plata aşa numitelor „cheltuieli recuperabile" singurele care pot fi admise în lumina
principiului gratuităţii procedurii care este menţionat în Regulamentul Curţii. Prin cheltuieli recuperabile se înţeleg
cheltuielile şi onorariile agenţilor, consilierilor si avocaţilor, sumele datorate martorilor şi experţilor, cheltuielile de
deplasare făcute de părţile însăşi.
44
De exemplu, în Belgia, grefierul şef al Curţii de Apel din Bruxelles (conform legii din 2 mai 1967)

25
acest drept fiind rezervat expres numai forului unional de jurisdicţie, procedurile
acestea fiind sustrase procedurii de exequatur.45
E) Reprezentarea. Părţile sunt în mod obligatoriu reprezentate în faţa
Curţii, chiar şi pentru recursurile în anulare.
Reprezentarea depinde de categoria de „parte" aflată în litigiu. Astfel,
instituţiile comunitare şi statele membre sunt reprezentate de către „agenţii" lor. De
regulă, agenţii instituţiilor comunitare sunt membrii serviciilor lor juridice, iar
agenţii statelor sunt funcţionarii serviciului contencios sau juridic al Înaltului
Reprezentant al Uniunii pentru politică externă şi securitate comună.
Persoanele private, fizice sau juridice trebuie reprezentate de avocat368.
Deoarece nu există un barou propriu al Curţii, teoretic orice avocat înscris în
baroul unui stat membru poate semna cererea introductivă şi pleda în faţa Curţii.
De asemenea, profesorii de drept, resortisanţi ai statelor membre, pot reprezenta
„partea"în faţa Curţii, dacă legislaţia sa naţională îi recunoaşte dreptul de a pleda (a
se vedea cazul Germaniei).
F) Limba folosită în cursul procesului. Ca şi celelalte instituţii comunitare,
Curtea de Justiţie este o instituţie multilingvă, fiind folosite limbile tuturor statelor
comunitare, deoarece judecătorii ca şi părţile trebuie să se înţeleagă şi să se facă
înţeleşi în limba care le este mai cunoscută.
De asemenea, martorii, experţii, avocaţii generali pot utiliza în cadrul
audierilor oricare din limbile oficiale ale Comunităţilor.
Totuşi, în practică, pentru rezolvarea fiecărui caz se foloseşte una din limbile
oficiale, care devine astfel „limba de procedura" a respectivului caz. Regula
este ca limba aleasă să fie limba naţională a pârâtului sau a statului membru,
sau a resortisantului unui stat membra.
Când pârâtul este o instituţie comunitară, reclamantul poate alege liber
„limba de procedură". Odată aleasă limba de procedură, doar ea va fi aceea în care
părţile şi avocaţii lor se pot adresa Curţii.
Ordonanţele şi hotărârile Curţii vor avea valoare juridică doar dacă au fost
redactate în aceasta limbă, iar orice versiuni redactate în altă limbă vor avea doar
valoarea unei traduceri. Practica în domeniu arată că, limba franceză este cea mai
des folosită în faţa Curţii.

3.2 Competenţa " raţione materiae"

45
a se vedea în acest sens, B.Ştefănescu, op.cit., pp. 135-136

26
 În conformitate cu prevederile actelor constitutive, Curtea de la Luxemburg
„asigură respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor", sarcina
esenţială pe care o realizează pe calea multiplelor şi variatelor recursuri care pot fi
deduse în faţa ei. Curtea de Justiţie are, în îndeplinirea misiunii sale de „gardian ai
tratatelor", mai ales o competenţă contencioasă.
1. Principala competenţă atribuită Curţii este controlul legalităţii actelor
comunitare, obligatorii din punctul de vedere al compatibilităţii lor cu dispoziţiile
tratatelor, atribuţie realizată îndeosebi pe calea recursului în anulare şi a excepţiei
de ilegalitate, ca şi pe calea recursului în carenţă.
2. Curtea este abilitată să realizeze interpretarea unitară a tratatelor şi actelor
comunitare, mai ales pe calea recursului în interpretare, soluţionând problemele
ridicate în acest sens în faţa instanţelor naţionale.
3. Curtea de la Luxemburg este competentă să soluţioneze acţiuni relative la
repararea pagubelor cauzate de organele Comunităţilor sau de agenţi ale acestora.
4. Instanţa comunitară poate acţiona în soluţionarea litigiilor privind
raporturile funcţionarilor comunitari cu organele de care depind, comportându-se
în mod apropiat cu Tribunalul administrativ al O.N.U.
5. Ea poate deveni instanţa arbitrală dacă printr-o clauză compromisorie s-a
prevăzut acest lucru, clauza făcând parte integrantă dintr-un contract încheiat de
una dintre Comunităţi.
6. Curtea acţionează ca o instanţa de recurs, de ultim grad faţă de hotărârile
Comisiei de Arbitraj.
7. Curtea de Justiţie are şi o competentă consultativă trebuind să emită avize
în aşa - numita ipoteză a „micii revizuiri" prevăzute de art.95 din Tratatul de la
Paris, ca şi în cazul încheierii de acorduri cu terţe state sau organizaţii, situaţie pre-
văzută de art. 228 din Tratatul de la Roma.
În concluzie, Curtea de la Luxemburg apare ca jurisdicţie permanentă şi
obligatorie a ordinii juridice, definită de chiar organul în cauză ca fiind „ o nouă
ordine juridică de drept internaţional ale cărei subiecte sunt nu numai statele
membre, ci şi resortisanţii acestora. “

3.2.1 Recursul în anulare

1. Natura recursului în anulare. Reglementat în art. 33 din Tratatul

C.E.C.O., în art. 173 din Tratatul C.E.E. şi în art. 146 din Tratatul C.E.E.A.46,

46
Art. 33 din Tratatul C.E.C.O.: „Curtea este competentă să se pronunţe asupra recursului în anulare pentru
incompetenţă, violarea formelor substanţiale, violarea (încălcarea) tratatului sau a oricărei reguli de drept relativă la

27
recursul în anulare constă în posibilitatea deschisă statelor, organelor comunitare şi
persoanelor fizice ori juridice de a ataca în faţa Curţii un act obligatoriu emis de
Consiliu sau de Comisie şi de a obţine, în anumite condiţii, desfiinţarea acestuia.
Este, aşadar, expresia acelei categorii de competenţe care — apropiindu-se de ceea
ce legislaţiile naţionale înţeleg prin controlul constitu- tionalităţii legilor — face ca
instanţa de la Luxemburg să fie asemănată în literatura de specialitate cu o
jurisdicţie federală. Recursul în anulare reprezintă un mijloc de „control al
conformităţii actelor autorităţii comunitare", un control de legalitate privind
Consiliul şi Comisia care sunt subordonate dreptului comunitar fiind ţinute să
respecte atât tratatele constitutive pe care trebuie să le aplice, cât şi regulile gene-
rale pe care le-au elaborat în aplicarea acestor tratate.
Recursul în anulare urmăreşte desfiinţarea şi nu modificarea unui act ilegal.
2. Natura actelor atacabile. Prin recursul în anulare pot fi atacate numai
actele obligatorii, fie emanând de la Comisia executivă, fie de la Consiliul
Ministerial. Aceste acte diferă însă de la un tratat la altul.
Prin Tratatului de la Paris, pot fi atacate prin recurs în anulare numai
deciziile şi recomandările47 Înaltei Autorităţi.
Curtea a apreciat că natura actului în discuţie trebuie stabilită în raport de
conţinutul acestuia şi nu pornindu-se neapărat de la exprimarea sa formală. Astfel,
s-a apreciat că un aviz — care în mod normal nu are caracter obligatoriu48 —

aplicarea lui, sau deturnare de putere, introdus împotriva deciziilor şi recomandărilor înaltei Autorităţi de către unul
din statele membre sau de către Consiliu. Totuşi, examenul Curţii nu poate purta asupra aprecierii situaţiei
decurgând din fapte sau circumstanţe economice în vederea căreia au intervenit menţionatele decizii sau
recomandări, afară numai dacă se. reproşează înaltei Autorităţi de a fi comis o deturnare de putere sau de a fi ignorat
de o manieră manifestă (evidentă) dispoziţiile tratatului sau oricare regulă de drept relativă la aplicarea sa.
Întreprinderile sau asociaţiile vizate în art. 48 pot introduce, în aceleaşi condiţii, un recurs împotriva deciziilor şi
recomandărilor individuale care le privesc sau împotriva deciziilor şi recomandărilor generale pe care le apreciază
ca afectate de deturnare de putere în privinţa lor.
Recursurile, prevăzute în primele două alineate ale prezentului articol trebuie introduse în termen de o lună de la,
după caz, notificarea sau pu- blicarea deciziei sau recomandării".
Art. 173 din Tratatul C.E.E.: „Curtea de justiţie controlează legalitatea actelor Consiliului şi Comisiei,
altele decât recomandările sau avizele, În acest scop, ea este competentă să se pronunţe asupra recursurilor pentru
incompetenţă, violarea formelor substanţiale, încălcarea prezentului tratat sau a oricărei reguli de drept relativă la
aplicarea sa, ori deturnare de putere, introduse de un stat membru, de Consiliu sau de Comisie.
Orice persoană fizică sau morală (juridică) poate introduce, în aceleaşi condiţii, un recurs împotriva deciziilor a
căror destinatară este şi contra deciziilor care, deşi date sub aparenţa unui regulament sau a unei decizii adresate
linei alte persoane, o privesc direct şi individual.
Recursurile prevăzute în prezentul articol trebuie introduse într-un termen de două luni de la, după caz,
publicarea actului, notificarea sa reclamantului sau, dacă nu i s-a notificat, din ziua în care acesta a avut cunoştinţă
de act."
Art. 146 din Tratatul C.E.E.A., text identic cu art. 173 din Tratatul C.E.E.
47
Cf. art. 14 din Tratatul C.E.C.O., deciziile sînt acte obligatorii în toate elementele lor, în timp ce recomandările
sunt obligatorii cât priveşte scopul prevăzut de ele, alegerea mijloacelor de atingere a acestui scop rămânând la
latitudinea celor interesaţi.
48
Art. 14 C.E.C.O.

28
constituie o hotărâre deghizată dacă stabileşte o regulă susceptibilă de a fi aplicată
în mod imperativ, în ipoteza întrunirii anumitor condiţii49. Tot astfel, o scrisoare
prin care
Înalta Autoritate indică în mod precis atitudinea pe care o va adopta în cazul
întrunirii anumitor condiţii specificate în această scrisoare, a fost considerată o
decizie obligatorie.
În legătură cu caracterul actului atacabil prin recurs în anulare, Tratatul de la
Paris distinge, de asemenea, între acte obligatorii — decizii şi recomandări — cu
caracter general şi acte obligatorii individuale, fără însă a preciza expres
elementele definitorii ale fiecărei categorii, lacună complinită pe cale de practică,
de către Curte, care a arătat că „pentru a cerceta caracterul general sau individual al
unei decizii a Înaltei Autorităţi, trebuie examinat mai ales conţinutul acestui act
spre a se constata dacă aceste dispoziţii sunt de natură să afecteze, de o manieră
individuală şi directă, situaţia celor obligaţi (celor la care se referă)"50.
Cu un alt prilej, Curtea a apreciat că o decizie (nr. 2/1957), în discuţie, este
generală, deoarece „vizează ansamblul întreprinderilor enumerate de art. 80 din
Tratat, în măsura în care ele utilizează fier vechi, atât cele care există în prezent,
cât şi cele care creează pe durata aplicării deciziei. Este o decizie generală;
stabileşte un principiu normativ; pune condiţii ale aplicării ei, de o manieră
abstractă şi enunţă consecinţele juridice care decurg din acestea" 51.
În acelaşi sens, în opinia Curţii, are un caracter general o decizie care
stabileşte reguli de organizare generală „care pot prezenta o importanţă identică
într-un număr nedeterminat de cazuri, sunt aplicabile tuturor adresanţilor care se
găsesc în condiţiile prevăzute pentru aplicarea lor"52. Aşadar, potrivit
jurisprudenţei Curţii, o decizie aplicabilă totalităţii întreprinderilor şi tranzacţiilor
vizate de regimul pe care-l stabileşte este de o decizie generală. Ea conservă acest
caracter chiar daca se aplică pe un teritoriu limitat, cu privire la o asociaţie
reclamantă grupând totalitatea întreprinderilor vizate53.

49
Hotărirea din 10 decembrie 1957 în cauzele 1/1957 şi 14/1957, în „Rec. III", p. 221-222.
50
Hotărârea in cauzele conexe 55 — 59/1963, 61 — 63/1963, AcciaierieFon- derie Ferriere di Modena contra
Înaltei Autorităţi, în „Rec. X", p. 447.
42
Hotărârea in cauza 13/1957 Wirtschaftsvereinigung Eisen-und Stahl- industrie contra înaltei Autorităţi, în „Rec.
IV", p. 286; hotărârea în cauza 3/1964, Chambre Syndicale de la siderurgie francaise contra înaltei Autorităţi, în
„Rec.
52
XI", p. 584.
Hotărîrea din 17 iulie 1959, în cauzele 36-38/1958, 40 şi 41/1958, Societa Industriale Metallurgica di Napoli
contra Înaltei Autorităţi, în „Rec. V", p. 352.
53
v. Gide-Loyerette, Nouvel Dlctionnaire di Marche Commun, voi. II, Paris, 1973, p. 47.

29
 Din contră, este individuală o decizie prin care înalta Autoritate autorizează
reglementări comerciale şi alte acorduri pronunţându-se astfel „asupra validităţii
juridice a unei decizii concrete adoptată de întreprinderi bine individualizate" 54.
Distincţia între actul obligatoriu general şi actul individual are o deosebită
importanţă cât priveşte posibilitatea întreprinderilor de a recurge la un recurs în
anulare.
În lumina Tratatelor de la Roma, care conţin reglementări identice, pot
face obiectul unui recurs în anulare numai actele având forţă obligatorie, emanând
de la Consiliu sau Comisie, respectiv regulamentele 55 şi directivele 56 şi în anumite
situaţii deciziile57.
Este important de subliniat diferenţa dintre regulamente şi decizii, pentru că
numai acestea din urmă pot fi atacate de persoanele fizice sau juridice. De aceea,
pe cale de juris- prudenţă, Curtea a simţit nevoia să facă o delimitare netă între
aceste două categorii de acte. În acest sens, Curtea a precizat că trebuie să fie
considerat ca decizie actul comunitar care vizează un număr limitat de destinatari
şi nu are efect obligatoriu decât faţă de aceştia.
„Regulamentul de caracter esenţialmente normativ — se arată într-o hotărâre
a Curţii — este aplicabil nu unor destinatari limitaţi, desemnaţi sau identificabili, ci
unor categorii avute în vedere în mod abstract şi în ansamblul lor", în timp ce
„trăsăturile esenţiaţe ale deciziei rezultă din limitarea «destinatarilor» cărora se
adresează"58. Astfel, Curtea a apreciat că un regulament referitor la un ansamblu de
cereri de autorizaţii de import ai căror număr nu mai poate creşte datorită expirării
termenului acestor cereri, trebuie să se analizeze nu ca un regulament, ci ca un
fascicol de decizii individuale, fiecare interesând individual pe fiecare autor de
cerere59.
Curtea a precizat că elementul de distincţie între un regulament şi o decizie
trebuie sau nu căutat în aplicabilitatea generală a actului în discuţie60."
3. Legitimarea procesuală activă m cadrul recursului în anulare. În
legătură cu calitatea de reclamant în recursul în anulare, tratatele, înfiinţând cele

54
55
Hotărârea din 20 martie 1959, in cauza 18/1957, in „Rec. V", p. 112.
Cf. art. 189 C.E.E. şi art. 161 C.E.E.A., „Regulamentul are o aplicabilitate generală. El este obligatoriu în toate
elementele
56
sale şi este direct aplicabil în orice stat membru".
Idem („Directiva leagă orice stat membru destinatar cit priveşte rezultatul de atins, lăsându-se instanţelor
(organelor) naţionale compe
tenţa cât priveşte forma şi mijloacele").
58
Hotărârea în cauzele 16 şi 17/1962, Confederation naţionale des pro- ducteurs de fruits et legumes contra Comisiei
C.E.E., în „Rec. VIII", p. 918; hotărârea din 15 iulie 1963 în cauza 25/1962, Plauman contra Comisiei C.E.E., în
„Rec. IX", p. 199 — 223. În acelaşi sens, sunt şi concluziile avocatului general Roemer în cauza 25/1962, în „Rec.
IX",
59
p. 235 şi P. Reuter, Aspects de la C.E.E., în „Revue du Marelui Commun", 1958, p.162.
Hotărârea şi concluziile avocatului general, din 13 mai 1971, în cauzele 41-44/1970, în „Rec. XVII", p. 411. v. şi
Robert Kovar, Vlad Con- stantinesco, Chronique de jurisprudence de la Cour de Justice des Communau- tes
europeennes,
60
în „Journal du droit internaţional", 1972, nr. 3, p. 87.
Concluziile avocatului general Roemer în cauza 40/1964, Sgarlata contra Comisiei C.E.E., în „Rec. XI", p. 300.

30
trei organizaţii, disting între statele membre, Consiliu şi Comisie, pe de o parte, şi
particulari, persoane fizice sau juridice, pe de altă parte. Cât priveşte prima
categorie, literatura de specialitate din ţările comunitare, pornind de la prevederile
tratatelor constitutive, apreciază că statele membre, Consiliul şi Comisia sunt „o
categorie de reclamanţi privilegiaţi", care pot cere anularea oricărui act obligatoriu
al autorităţii în cauză, invocând orice motiv de anulare şi fără a avea de justificat
vreun interes61.
Referitor la posibilitatea statelor membre de a cere anularea oricărui act
emanând de la Consiliu sau Comisie, credem că nu este vorba de un privilegiu şi
nici de o „compensaţie"62, ci de un atribut normal decurgând din calitatea de
membru al organizaţiei ale cărei organe au emis actul în discuţie.
Posibilitatea Comisiei de a cere anularea actelor obligatorii ale Consiliului
apare însă ca o manifestare a elementelor de supranaţionalitate, întrucât Comisia
este un organ cu o compunere ponderată şi având atribuţii executive, organ care,
prin recursul în anulare, poate obţine desfiinţarea unui act obligatoriu emanând de
la organul de decizie în care sunt egal reprezentate toate statele şi, deşi votul poate
fi ponderat, hotărârile se adoptă încă cu unanimitate. Această posibilitate nu
figurează în Tratatul de la Paris în lumina căruia nu se formulează un recurs în
anulare de către Înalta Autoritate. Prevederea este desigur justificată prin aceea că
recursul în anulare poartă numai asupra actelor comunitare cu caracter normativ,
ori acestea emană, potrivit Tratatului de la Paris, numai de la Înalta Autoritate şi nu
ar apărea deci raţional ca acest for unic de decizie să-şi atace propriile acte.
Aceleaşi elemente de supranaţionalitate sunt ilustrate şi de dreptul
particularilor de a formula un recurs în anulare, domeniu în care reglementările din
tratatele constitutive se diferenţiază.
În lumina Tratatului de la Paris. Potrivit Tratatului de la Paris, recursul în
anulare este deschis particularilor — întreprinderi siderurgice şi carbonifere 63 ori
asociaţii de întreprinderi64 — împotriva deciziilor ai căror destinatari sunt, ei
putând invoca oricare din motivele de anulare.
Dacă este ridicată problema anulării deciziilor sau recomandărilor
individuale, dar care nu se adresează direct reclamantului particular, pentru ca
acesta să poată formula un recurs în sensul art. 33, trebuie ca actul avut în vedere
„să-l privească", să se raporteze la interesul acestui reclamant.

61
v. Gerhard Behr, Le recours en annulation et en carence, în Droit des Communautes europeennes, Larcier,
Bruxelles, 1969, p. 311.
63
55
Art. 80 C.E.C.O.
Art. 48 C.E.C.O.

31
 Jurisprudenţa Curţii evidenţiază ideea că numai afectarea directă a
intereselor unui particular dă posibilitatea atacării cu recurs în anulare a unei
decizii adresate unei terţe persoane particulare sau stat 65.
Este de reţinut că pe această cale a recursului deschis de art. 33 alin. 2,
persoanele particulare — definite în modul specific al Tratatului de la Paris — pot
ataca chiar decizii comunitare adresate unui stat membru, dovadă certă de limitare,
de încălcare chiar a suveranităţii acestuia, în ultimă instanţă.
Particularii — aşa cum sunt ei definiţi de Tratatul de la Paris — pot ataca cu
recurs în anulare şi decizii sau recomandări generale, dar numai în situaţii
excepţionale, respectiv, dacă acestea sunt afectate de deturnare de putere în ceea
ce-i priveşte.
Pe cale de practică, Curtea a stabilit că un asemenea recurs poate fi acceptat
dacă particularul face dovada existenţei unei deturnări de putere din partea Înalte
Autorităţi şi dacă — cumulativ deci — demonstrează că este „obiectul sau victima"
acestei acţiuni ilegale. 66 Curtea a apreciat că, în ultimă instanţă, reclamantul
interesat trebuie să justifice suficient un „interes direct sau individual" 67 lezat prin
— şi numai prin — deturnare de putere. Este de reţinut precizarea Curţii în sensul
că „dacă Tratatul prevede că întreprinderile private dispun de dreptul de a cere
anularea unei decizii generale pentru cauză de deturnare de putere în privinţa lor,
înseamnă că un drept de recurs pentru alte motive nu le este atribuit" 68.
Se regăseşte aici materializarea grijii semnatarilor Tratatului de la Paris de a
nu accepta, în fond, diminuarea în prea mare măsură a atributelor derivând din
calitatea de stat membru, în raport cu resortisanţii acestor state.
În lumina Tratatelor de la Roma. Desigur că, şi în lumina Tratatelor de la
Roma, nu se ridică probleme speciale cât priveşte dreptul persoanelor fizice sau
juridice — particularilor deci — de a formula un recurs în anulare contra
deciziilor, ai căror destinatari sunt. Rămâne de analizat situaţia deciziilor
individuale adresate altor destinatari decât cei ce formulează recursul, precum şi a
actelor generale, respectiv, a regulamentelor.

65
Aşa cum preciza în concluziile sale avocatul general Lagrange, „desigur nu este vorba de orice interes: cuvântul
«îl priveşte » este prin el însuşi destul de puternic şi pare echivalent cu un interes direct" (hotărârea în cauza
30/1959, De Gezamenlijke Steenkolenmijnen in Limburg contra Înaltei Autorităţi, în „Rec. VII", p. 69). v. şi
hotărârea în cauza 1/1958, Friedrich Stork contra Înaltei Autorităţi, în „Rec. V", p. 61; concluziile avocatului
General Roemer în cauzele 24/1958 şi 38/1958, Cliambre syndi- cale de la siderurgie de l'Est de la France contra
înalte
66
Autorităţi, în „Rec. VI", p. 622 şi arm.
67
v. în acest sens Bebr Gerhard, op. cit., p. 317.
Hotărârea în cauzele reunite 56—59/1963 şi 61/1963, Acciaierie Fon- derie di Modena contra înaltei Autorităţi, în
„Rec. X", p. 447—488; hotărârea în cauza 8/1955, Fedechar contra Înaltei Autorităţi, în „Rec. II", p. 226. v. şi Jean
Claude Seche, La notion d'interit a agir dans le droit de la C.E.C.A., în „Revue generale de droit internaţional
public"
68
(citată în continuare „R.G.D.I.P".), 1962, nr. 2, p. 326 şi urm.
Hotărârea în cauza 8/1955, în „Rec. II", p. 226.

32
 Spre deosebire de Tratatul de la Paris, Tratatele de la Roma cuprind
formulări mai complete şi mai explicite, reţinând, în domeniul ce ne interesează că,
potrivit art. 173 alin. 2 (C.E.E.), „orice persoana fizica sau morală (juridică) poate
formula... un recurs... contra deciziilor care, deşi luate sub aparenţa unui
regulament sau a unei decizii adresate unei alte persoane, o privesc direct şi
individual".
Textul Tratatelor de la Roma, necuprinzând criterii precise de determinare a
caracterului „direct şi individual" al unui act comunitar, Curtea a precizat, pe cale
de practică, că „subiectele, altele decât destinatarii unei decizii, nu ar putea
pretinde a fi priviţi individual, decât dacă această decizie îi atinge în virtutea
anumitor calităţi ce le sunt specifice sau a unei situaţii de fapt care-i caracterizează,
în raport de orice altă persoană şi prin aceasta, îi individualizează într-o manieră
similară cu destinatarul"69.
Este vorba deci — în opinia Curţii — de cazul în care, cel puţin indirect şi în
ultimă instanţă, reclamantul este individualizat ca destinatar de decizia adresată
terţilor şi atacată. Astfel, o decizie priveşte în mod individual un reclamant dacă ea
afectează, pe lângă destinatar, una sau mai multe persoane ce pot fi precis
determinate şi în categoria cărora se poate îngloba şi reclamantul 70.
Potrivit textului evocat, pentru ca un particular să poată introduce un recurs
în anulare contra unei decizii adresate unei terţe persoane, nu este suficient însă ca
decizia în discuţie să-l individualizeze în ultimă instanţă, ci se cere ca respectivul
act comunitar să-l privească în mod direct.
Sunt semnificative, în acest sens, concluziile avocatului general Roemer într-
o speţă adusă în faţa Curţii, în 1964, şi în legătură cu care instanţa a respins
recursul în anulare, apreciind că decizia în discuţie nu priveşte direct şi individual
pe reclamant. Avocatul general arăta — cu acest prilej — că autorizaţia dată de
comisie guvernului francez nu putea fi considerată ca o decizie privind direct pe
reclamant, deoarece ea presupunea o acţiune ulterioară lăsată la discreţia
guvernului respectiv: „Nu vedem cum, în special în cazul unei autorizaţii date unui
stat membru, s-ar putea totuşi recunoaşte că particularul este privit în mod direct,
fără a priva această noţiune de semnificaţia sa cea mai marcantă" 71. Într-o altă
speţă, Curtea a admis recursul în anulare introdus de un particular împotriva
deciziei adresate unui stat, acceptând că „dacă intervenţia statului membru se

69
Hotărirea în cauza 25/1962 Plauman contra Comisiei C.E.E., in „Rec. IX", p. 223.
70
v. Georges Ferriere, Le conlrole de la legalite des ades etatiques par la Cour de Justice des Communautes
europeennes, in „R.G.D.I.P.", 1967, nr. 4, p. 958.
71
Cauza 1/1964, in „Rec. X", p. 834; cauza 25/1962, Plauman contra Comisiei C.E.E., în „Rec. IX" p. 238—239.

33
limitează la o executare pur tehnică, decizia comunitară priveşte direct pe
particular"72.
Decizii comunitare care pot privi „direct şi individual" pe reclamantul
particular, dar adresate terţilor, pot avea ca destinatari alţi particulari, dar şi state.
Ca atare şi Tratatele de la Roma deschid persoanelor fizice şi juridice posibilitatea
de a acţiona împotriva unor acte comunitare adresate statelor ai căror resortisanţi
sunt, cu alte cuvinte, trecând în ultimă instanţă peste suveranitatea acestora.
Este adevărat că destul de greu şi în puţine cazuri73 a admis Curtea un recurs
în anulare introdus de un particular împotriva unei decizii individuale adresate unui
stat şi numai dacă aceasta afecta, în ultimă instanţă, direct şi individual pe
reclamantul respectiv, dar modalitatea rămâne una din activităţile instanţei şi este
de natură să ducă — în cele din urmă — la limitarea suveranităţii statelor membre,
la un amestec al particularilor în activitatea decizional a organelor organizaţiilor
comunitare.
Art. 173 alin. 2 din Tratatul C.E.E. şi respectiv art. 146 alin. 2 din Tratatul
C.E.E.A. reglementează şi posibilitatea particularilor de a ataca cu recurs în
anulare un regulament — actul comunitar direct — aplicabil, de valoare supremă,
general, dar numai dacă acesta deghizează în fond o decizie individuală, privind
direct şi individual pe reclamant. Juris- prudenţa Curţii este constantă în a aprecia
că în nici un caz nu este şi nu poate fi vorba de un regulament, ci numai de o
decizie, „conţinutul material şi nu forma" determinând, în opinia instanţei
comunitare, natura actului atacat. Curtea a decis constant că un particular nu are
clitatea de a ataca un veritabil regulament sau un act care, prin conţinutul său ma-
terial, constituie un regulament74.
Curtea a apreciat că „pentru a determina în cauzele îndoielnice dacă suntem
în prezenţa unei decizii sau a unui regulament, trebuie cercetat dacă actul în
chestiune priveşte în mod individual subiecte determinate"; în aceste condiţii,
„dacă un act calificat ca regulament de autorul său conţine dispoziţii care sunt de
natură să privească anumite persoane fizice sau morale (juridice) de o manieră nu
numai directă, dar şi individuală, trebuie admis că aceste dispoziţii nu au un
caracter de reglementare şi pot, deci, să fie atacate de aceste persoane în temeiul
art. 173 alin. 275. Este de reţinut şi precizarea făcută de avocatul general Lagrange,

72
Concluziile avocatului general Gand în cauza 38/1964, Getreide — Import Gesellschaft contra Comisiei C.E.E.,
în „Rec. XI", p. 275; Alfred Toepfer contra Comisiei C.E.E., în „Rec. XI", p. 540.
73
74
Cauzele 106 şi 107/1963, în „Rec. XI" p. 540.
Cauzele 16 şi 17/1962, Confederation naţionale des producteurs de fruits et 16gumes contra Comisiei C.E.E., in
„Rec. VIII", p. 119; cauza 40/1964, Sgarlata contra Comisiei C.E.E., în „Rec. XI", p. 296.
75
Cauzele 16 şi 17/1962, Confederation naţionale des producteurs de fruits et legumes contra Comisiei C.E.E., în
„Rec. VIII", p. 918 şi 919.

34
care arăta că „în Tratatul de la Roma, un acelaşi act nu poate fi în acelaşi timp un
regulament şi o decizie"76.
Dacă ne raportăm la prevederile simetrice din Tratatul de la Paris, se
constată condiţii mai dificile impuse particularilor în cadrul Tratatelor de la Roma
pentru a putea formula un recurs în anulare. Este aici o manifestare a încercărilor
făcute de statele semnatare de a limita — de această dată, spre deosebire de
momentul înfiinţării C.E.C.O. — cât mai mult elementele de suprastatalitate,
încercare care însă nu afectează în fond puterile supranaţionale ale Curţii de
Justiţie, care, la sesizarea oricărui particular, poate proceda la anularea unui act
comunitar uneori provenind chiar de la forul suprem de decizie al organizaţiilor —
Consiliul.
Din activitatea practică a Curţii, se remarcă uneori chiar strădania de a
interpreta de o manieră foarte elastică tratatele constitutive spre a putea lărgi cât
mai mult posibilitatea particularilor de a folosi mijloacele deschise de art. 173 alin.
2, mergând până la a considera un regulament general atacat ca fiind „un fascicol
de decizii individuale adoptate sub aparenţa unui regulament, fiecare afectând
situaţia juridică a fiecărui autor de plîngere"77.
4. Legitimarea procesuală pasivă în cadrul recursului în anulare. Art. 33
din Tratatul instituind C.E.C.O. reţine posibilitatea formulării unui recurs în
anulare numai împotriva actelor — decizii sau recomandări — emanând de la
Înalta Autoritate, în timp ce art. 173 din Tratatul C.E.E. şi art. 146 din Tratatul
C.E.E.A. reglementează legitimarea procesuală pasivă atât a Comisiei, cât şi a
Consiliului.
Diferenţa de reglementare pare să-şi aibă izvorul în diferenţa de puteri ale
organelor celor trei organizaţii.
Din examinarea textelor tratatelor constitutive, apare certă ideea deschiderii
recursului în anulare numai împotriva actelor de decizie ori dacă, în lumina
Tratatelor de la Roma, decizia aparţine mai ales Consiliului şi, în mai mică măsură,
Comisiei, în temeiul Tratatului de la Paris, decizia era în puterea discreţionară a
Înaltei Autorităţi.
5. Procedura recursului în anulare. Conform art. 33 din Tratatul C.E.C.O.,
recursul în anulare trebuie să fie formulat într-un termen de o lună de la publicarea
actului comunitar de valoare generală sau de la notificare, dacă este vorba, desigur,
de un act individual.

76
Idem, p. 930. v. şi Robert Kovar, Vlad Constantinesco, Chronique de jurispmdence de la Cour de Justice des
Communautes europeennes, în „Journal du droit internaţional", 1972, nr. 3, p. 687 şi urm.
77
Cauzele 41 si 44/1970, N. V. United Fruit Company s. a. contra Comisiei C.E.E., in „Rec. XVII", p. 422.

35
 Practica Curţii este unitară în sensul de a lua în considerare ca moment de
începere a curgerii termenului de recurs, data depunerii la grefă şi nu data remiterii
la poştă78.
Potrivit art. 173 din Tratatul C.E.E. şi art. 146 din Tratatul C.E.E.A.,
termenul înlăuntrul căruia se poate formula recursul în anulare este de două luni şi
curge pentru actele generale de la publicarea lor, iar pentru actele individuale de la
notificarea lor către interesat. Tratatele de la Roma reţin ca moment al începerii
termenului de recurs şi ziua în care interesatul a luat cunoştinţă de existenţa şi
conţinutul actului — desigur individual — dacă acesta nu i-a fost notificat oficial.
Regulamentul de procedură al Curţii prevede că termenul curge în caz de
notificare din ziua următoare acestei nofificări, iar în caz de publicare, cu începere
din a 15-a zi următoare publicării actului atacat în Jurnalul Oficial al Comuni-
tăţilor79.
6. Cauze de ilegalitate invocabile pe calea recursului în anulare. Aşa cum
am arătat mai sus, tratatele constitutive ale Comunităţilor europene sunt unanime
în a reţine, ca motive ale recursului 80 în anulare, incompetenţa 81, violarea formelor
substanţiale82, violarea tratatului sau a oricărei reguli de drept referitoare la
aplicarea acestuia 83 sau deturnarea de putere 84.

78
79
Hotărîreadin 17 iulie 1959 în cauzele 36—38 şi 40—41/1958, în „Rec. V", p. 351.
Art. 81 § 1 din Regulamentul de procedură.
80
Mijloacele de ilegalitate invocabile ca temeiuri ale recursurilor ce se pot introduce în faţa Curţii, ca judecător
constituţional, sunt inspirate din temeiurile de anulare a actelor, aşa cum sunt ele prevăzute in dreptul administrativ
francez. Inserate în cele trei tratate, aceste temeiuri, în număr de 4, interesează incompetenţa instituţiei al cărui act
este atacat, violarea formelor substanţiale, violarea prezentului tratat sau a oricărei reguli de drept relative la
aplicarea sa şi, în fine, deturnarea de putere (art. 173 din Tratatul de la Roma).

81
Incompetenţa reprezintă un viciu de o importanţă specială în cadrul comunităţilor, fiecare instituţie având un rol
bine conturat prin tratate şi deci ea nerespectându-şi acest rol, echilibrul tratatului este deteriorat. Dealtfel, în
practică, cazurile de incompetenţă se întâlnesc extrem de rar.
82
Violarea formelor substanţiale, spre deosebire de cea a formelor nesubstanţiale (distincţie împrumutată din dreptul
francez), antrenează anularea actului violat. Doctrina şi practica neajungând la o definiţie clară a ceea ce se poate
înţelege prin formă substanţială, interpretarea dată de Curte s-a limitat la o exemplificare cazuistică. În general, se
consideră, prin formă substanţială, tot ceea ce ar pune în discuţie garanţiile generale ale statelor sau ale
întreprinderilor, garanţii date prin tratatele constitutive (concluziile avocaţilor generali Roemer şi Lagrange, în „Rec.
II").
83
Noţiunea de violare a tratatului şi a oricăror norme de drept relative la aplicarea acestuia a fost lămurită la
Conferinţa din 1962, asupra dreptului aplicabil in comunităţi. De remarcat este faptul că noţiunea, ca atare, este
foarte largă, ea înglobând violarea Tratatului, a oricăror alte reguli de drept relative la aplicarea acestuia, a
regulamentelor de aplicare deci, precum şi a principiilor generale de drept recunoscute de ţările comunitare sau a
oricărei alte dispoziţii speciale cuprinse în Tratat.
84
Ne aflăm în faţa unei deturnări de putere atunci când autoritatea administrativă şi-a folosit puterile într-un alt
scop decât acela pentru care aceste puteri i-au fost date prin Tratat. Într-o hotărâre din 21 martie 1955, dată în
litigiul dintre guvernul Olandei şi înalta Autoritate, Curtea defineşte deturnarea de putere în termenii următori:
„Înalta Autoritate ar fi uzat, deci, după spusele reclamantului, de puterile pe care i le dă art. 61 al Tratatului, într-un

36
 Tratatul de la Paris, aşa cum am văzut, pare a acorda un loc special
deturnării de putere ca motiv de recurs, fiind, în lumina art. 33, singurul temei de
ilegalitate pe baza căruia particularii pot cere anularea unui act general al Înalte
Autorităţi.
Este şi motivul pentru care — pe cale de practică — Curtea a adus o serie de
precizări în legătură cu deturnarea de putere, stabilind, în acest sens, că, pentru a
conclude asupra existenţei acestui temei de ilegalitate, trebuie să se demonstreze că
decizia atacată urmăreşte un scop diferit de cel cu privire la care Înalta Autoritate
era în drept sa acţioneze85.
În cazul în care sunt urmărite mai multe scopuri, chiar dacă un motiv fără
just temei se adaugă unor motive valabile, legale, hotărârea — apreciază Curtea —
nu este afectată de deturnare de putere, dacă nu sacrifică scopul esenţial 86.
Spre deosebire de Tratatul de la Paris, Tratatele de la Roma, având ca obiect
de reglementare o sferă mai largă a relaţiilor economice, renunţă la o ierarhizare a
temeiurilor de ilegalitate invocabile pe cale de recurs în anulare.
Este de remarcat însă că, pe calea recursului în anulare, invocând deturnarea
de putere, spre exemplu, comisia executivă ar putea cere şi obţine anularea unui
regulament emanând de la Consiliul de Miniştri, organ în care sunt reprezentate
toate statele membre şi unde hotărârile, în ciuda prevederilor Tratatului de la Roma
şi a speranţelor adepţilor integrării, se iau cu unanimitate. Este încă un exemplu
prin care se manifesta elementele suprastatale ce caracterizează activitatea Curţii,
care — pe această cale — se amestecă în puterea de decizie suverană a statelor
membre ale Comunităţilor.
7. Excepţia de ilegalitate 87. Aşa cum am văzut mai sus, particularii nu pot
ataca — pe calea recursului în anulare — acte generale comunitare cu valoare
normativă — decizii sau regulamente.
Particularii pot însă invoca ilegalitatea unor asemenea acte, în mod indirect,
ridicând, cu prilejul punerii în discuţie a unei decizii individuale nerespectate,
excepţie de ilegalitate a actului general pe baza căruia a fost emisă decizia
individuală. Pe această cale, particularii pot cere nu anularea actului general de
bază, ci doar pronunţarea de către Curte a neaplicării acestuia cu privire la
reclamant. Aşadar, Curtea nu poate anula actul a cărui legalitate este contestată, ci

scop, altul decât acela în vederea căruia aceste puteri i-au fost conferite." Simpla existenţă a unei erori nu constituie
deturnare de putere.
85
77
Hotărârea din 12 iunie 1958 in cauza 2/1957, în „Rec. IV", p. 147;
87
hotărârea din 12 iunie 1958 în cauza 15/1957, în „Rec. IV", p. 194.
Hotărârea din 21 decembrie 1954 în cauza 1/1954, în „Rec. I", p. 32; hotărârea din 21 decembrie 1954 în cauza
2/1954, în „Rec. II", p. 102. v. Jean Claude Siche, op. cit., p. 349 — 351.

37
doar să-l declare inaplicabil, în limitele cazului în discuţie, cu privire la recla-
mantul respectiv.
Excepţia de ilegalitate este reglementată foarte succint în Tratatul de la Paris,
care prevede posibilitatea ele a fi invocata numai cu ocazia recursurilor introduse
contra sancţiunilor (pecuniare sau alte constrângeri), pronunţate în virtutea Tra-
tatului.
Conform art. 36 alin. 3 din Tratatul de la Paris, „reclamanţii — deci şi
particularii (subl. ns.) — pot să se prevaleze, în sprijinul acestui recurs în condiţiile
prevăzute în primul alineat al articolului 33 din prezentul Tratat, de iregularitatea
deciziilor şi recomandărilor a căror ignorare le este reproşată".
Făcând aplicarea acestei prevederi, Curtea a subliniat că deşi textul se referă
numai la iregularitatea deciziilor şi recomandărilor a căror ignorare este reproşată
reclamantului, fără a preciza că trebuie să fie vorba de decizii sau recomandări
generale, textul trebuie interpretat numai în acest sens, întrucât atacarea deciziilor
individuale este reglementată de art. 33, care ar rămâne fără substanţă dacă
„reclamantul, neatacînd în termen o decizie individuală, care-l priveşte direct, ar
avea în plus facultatea de a contesta legalitatea acestei decizii atacând o decizie de
aplicare a deciziei precedente neatacate" 88.
Curtea a decis, de asemenea, că dispoziţiile art. 36 alin. 3 nu trebuie aplicate
doar cu privire la situaţia singulară a sancţiunilor, ci că „ilegalitatea deciziei
generale poate fi invocată în sprijinul unei decizii individuale chiar dacă acestea nu
se referă la sancţiuni" 89.
Curtea a apreciat deci — făcând o interpretare extensivă a Tratatului de la
Paris — că excepţia de ilegalitate prevăzută în art. 36, nu este limitată la cazurile
prevăzute prin acest text, ci că ea se aplică chiar dacă o dispoziţie expresă a
tratatului nu a menţionat-o „dat fiind că nu trebuie considerată această dispoziţie a
art. 36 ca o reglementare specială aplicabilă numai în caz de sancţiuni pecuniare şi
constrângeri, ci ca o reflectare a unui principiu general, a cărui aplicare o prevede
art. 36 în cazul particular al unui recurs în plină jurisdicţiei" 90.
Este ideea care a fost consacrată de reglementarea dată excepţiei de
ilegalitate în Tratatele de la Roma.

88
Hotărârea din 8 martie 1900 in cauza 3/1959, în „Rec. VI", p. 129; v. si P. Reuter, Le Plan Schwnan, în „Recueil
des
89
cours de l'Haye", II, 1952, p. 560.
Hotărârea din 13 iunie 1958 în cauza 9/1956 (Meroni), în „Rec. IV", p. 23 (cu acest prilej Curtea a aplicat art. 36
alin. 3 în materie de repartizare de fier vechi importat); hotărârea din 12 iunie 1958 în cauza 15/
- Companie des Hautes Fourneaux de Cliasse, în „Rec. IV", p. 155 şi urm.; v. şi J. Rivero, Le probleme de
l'influence des droits inlernes sur la Cour de Justice de C.E.C.A., în „Annuaire francaise de droit internaţional",
-90 p. 302.
Hotărârea din 13 iunie 1958 în cauza 9/1956, în „Rec. IV", p. 26.

38
 Conform art. 184 din Tratatul C.E.E. (156 din Tratatul C.E.E.A.), „în ciuda
expirării termenului prevăzut de art. 173 alin. 3, orice parte poate, cu ocazia unui
litigiu punând în cauză un regulament al Consiliului sau al Comisiei, să se
prevaleze de mijloacele prevăzute în art. 173 alin. 1 pentru a invoca în faţa Curţii
de Justiţie inaplicabilitatea acestui regulament".
În legătură cu invocarea excepţiei de ilegalitate, Curtea a precizat că „apare
din textul art. 184 şi din economia sa că nu vizează declararea inaplicabilităţii unui
regulament pe cale incidentală şi cu efecte restrânse, decât într-o procedură armată
în faţa Curţii însăşi, pe baza unei alte dispoziţii a Tratatului" 91.
Remarcăm deci că — pe calea excepţiei de ilegalitate — se deschide
posibilitatea şi particularilor, subiecte supuse suveranităţii statelor membre, să
atace un act general emanând în ultimă instanţă de la aceste suveranităţi. Regăsim,
din nou, un exemplu ilustrând manifestarea supranaţionalului în activitatea
instanţei comunitare.
8. Recursuri speciale în anulare. Tratatele constitutive ale Comunităţilor
europene reglementează şi unele recursuri în anulare, având un caracter special,
precum:
 recursul deschis cumpărătorului vizat de art. 63 alin. 2 b C.E.C.O.,
care ar fi lovit de sancţiunile pronunţate de Înalta Autoritate (respectiv
interzicerea pentru alte întreprinderi de a trata cu acel cumpărător);
 recursul deschis de art. 60 §5 alin. 2 C.E.C.O. oricărei persoane
„direct interesate de o decizie interzicând o concentrare ilicită, recurs
întemeiat pe condiţiile art. 33";
 recursul prevăzut de art. 180 b C.E.E. şi deschis statelor membre,
Comisiei şi Consiliului de administraţie al Băncii Europene de
Investiţii împotriva deliberărilor Consiliului guvernatorilor acestei
Bănci, recurs întemeiat pe art. 173;
 recursul prevăzut de art. 180 c C.E.E. şi deschis în condiţiile art. 173,
statelor membre sau Comisiei împotriva deliberărilor Consiliului de
administraţie al B.E.I., recurs ce poate fi formulat numai pe temeiul
violării formelor prevăzute în art. 21 alin. 2 şi 5—7 din statutul acestei
Banei.
În demonstrarea ideii urmărite de lucrarea de faţă interesează însă recursul
prevăzut de art. 38 C.E.C.O., care crează posibilitatea anulării de către Curte a

91
Hotărârea din 14 decembrie 1962 în cauzele 31 şi 32/1962, în „Rec.
"VIII", p. 969, 979, 980.

39
deliberărilor Adunării sau Consiliului, la cererea unui stat membru, dar şi a Înalte
Autorităţi, invocându-se incompetenţa sau violarea formelor substanţiale.
Este de reţinut că în temeiul art. 38 C.E.C.O., Înalta Autoritate — organ cu
compunere ponderată, având puteri discreţionare şi caracterizat de chiar Tratatul de
la Paris ca supra- naţional — poate cere şi obţine de la Curte anularea deliberărilor
singurului organ în care toate statele sunt reprezentate egal şi hotărârile se iau încă,
în ciuda prevederilor din tratat, cu unanimitatea Consiliul. Este încă o dovadă a
manifestării caracterului suprastatal al integrării vest europene.

3.2.2 Recursul in carenţa92

1. Natura recursului în carenţă 93. Recursul în „carenţă" constă în

posibilitatea pusă la dispoziţia statelor, orga- nelor comunitare, precum şi
întreprinderilor sau chiar particularilor — în anumite situaţii strict limitate — de a
ataca în faţa Curţii de Justiţie abstenţiunea, refuzul Comisiei sau al Consiliului de
Miniştri de a decide în materii în care aceste organe comunitare au prin tratate
obligaţia de a lua o anumită măsură. Aşadar, tăcerea, refuzul implicat de a acţiona
atunci când dispoziţiile tratatelor constitutive prescriu o asemenea acţiune, refuz
dedus tocmai din această tăcere din partea organelor comunitare, poate fi atacat în
faţa Curţii, prin introducerea unui recurs aşa-zis în „carenţă" .

92
Termenul este impropriu, dar întrucât el este folosit şi încetăţenit în literatura de specialitate occidentală, ni se pare
necesar să-l utilizăm ca atare (v. Brînduşa, Ştefănescu, Recursul in carenţă în fata Curţii de Justiţie a Comunităţilor
europene, în, „S.C.J.", 1971, nr. 4, p. 627 şi urm.).
93
Art. 35 din Tratatul C.E.C.O.: „În cazul în care Înalta Autoritate, ţinută, printr-o dispoziţie a prezentului Tratat sau
a regulamentelor de aplicare, să ia o hotărâre sau să formuleze o recomandare, nu se conformează acestei obligaţii,
aparţine, după caz, statelor, Consiliului sau întreprinderilor şi asociaţiilor să o sesizeze. Se procedează la fel în
cazul în care Înalta Autoritate, abilitată printr-o dispoziţie a prezentului Tratat sau a regulamentelor de
aplicare să ia o hotărâre sau să formuleze o recomandare, se abţine şi când această abţinere constituie o deturnare de
putere. Dacă, la expirarea unui termen de două luni, Înalta Autoritate nu a luat nici o hotărâre sau nu a formulat nici
o recomandare, un recurs poate fi formulat în faţa Curţii într-un termen de o lună contra hotărârii implicite de refuz
ce se consideră a rezulta din această tăcere".
Art. 175 din Tratatul C.E.E.: „În cazul în care, cu încălcarea prezentului Tratat, Consiliul sau Comisia se abţine
să hotărască, statele membre şi celelalte instituţii ale Comunităţii pot sesiza Curtea de Justiţie spre a se constata
această încălcare. Acest recurs nu este admis (acceptabil) decât dacă instituţia în cauză a fost invitată in prealabil să
acţioneze. Dacă la expirarea unui termen de două luni, considerate de la această invitaţie, instituţia nu a luat poziţie,
recursul poate fi formulat într-un nou termen de două luni.
Orice persoană fizică sau morală poate sesiza Curtea de Justiţie in condiţiile fixate de aliniatele precedente pentru
a reproşa uneia dintre instituţiile comunitare de a fi omis să-i adreseze un act, altul decât o recomandare sau un
aviz".

40
 Ca mijloc de control jurisdicţional recursul în carenţă joacă un rol deosebit,
garantând exercitarea puterilor comunitare conferite instituţiilor prin tratatele
constitutive şi urmărind să oblige organul competent să acţioneze 94.
Reglementarea de amănunt a recursului în carenţă este diferită — după cum
vom vedea — în Tratatul instituind C.E.C.O. faţă de Tratatele instituind C.E.E. şi
C.E.E.A., aceste diferenţe avându-şi sorgintea, în principal, în întinderea diferita a
puterilor şi domeniilor de activitate ale organizaţiilor în discuţie.
Examinând natura recursului în cauză, Curtea a decis, într-o hotărîre din 23
aprilie 1956, că „recursul formulat de reclamant în aplicarea alineatului 3 al
articolului 35 al Tratatului (C.E.C.O.) este .... un recurs în anulare . . aşa cum este
prevăzut în art. 33 din acelaşi Tratat şi deci, supus condiţiilor sale"95.
Absolutizarea acestei apropieri a condus la concluzii eronate — criticate,
dealtfel, de specialiştii în materie — care au arătat că, deşi este evident că recursul
reglementat de art. 35 este o formă particulară a recursului în anulare, este mai
puţin evident că acesta trebuie supus aceloraşi condiţii cu recursul în anulare,
condiţii prevăzute în art. 33 96.
Recursul în carenţă, prin obiectul său, este totuşi diferit de recursul în
anulare; acesta din urmă vizează desfiinţarea existenţei legale a unui act, în timp ce
recursul în carenţă tinde să oblige instituţia competentă, să acţioneze. Dealtfel,
pornind de la interpretarea art. 35, în lumina art. 33, într-o perioadă de început a
aplicării Tratatului C.E.C.O., s-au produs unele confuzii care au determinat o
practică neunitară a Curţii. Astfel, exagerând apropierea dintre recursul în carenţă
şi recursul în anulare, Curtea de la Luxemburg a admis un recurs în carenţă în
temeiul art. 35, introdus chiar şi împotriva unui refuz expres al Înaltei Autorităţi,
act împotriva căruia, în fond, numai un recurs în anulare ar fi fost posibil. Confuzia

94
Instiuirea carenţei se aplică din dreptul administrativ francez (de exemplu, J. M. Auby şi R. Drago,
Trăite de contentieux administratif, Paris, 1962) care consideră că tăcerea unui organ administrativ, un
anumit timp, echivalează cu refuzul de a satisface cererea ce i -a fost adresată. Jurisprudenţa
Consiliului de Stat francez, mai ales, şi a Consiliului de Stat italian, a căutat un remediu pentru
ipotezele în care un organ administrativ opunea tăcerea sa unei cereri determinate din partea celor
interesaţi, tăcere care a fost asimilată unei decizii explicite de refuz. Aşadar, la expirarea unui anumit
termen de la punerea în întârziere a organului administrativ în culpă, se consideră că acesta din urmă
refuză să adopte o măsură precisă şi, din acest moment, cei interesaţi au posibilitatea să intenteze un
recurs care, în fond, nu este altceva decât un recurs în anulare îndreptat împotriva unei hotărâri
implicite asimilate unei hotărâri explicite
95
v. .Recueil de jurisprudence de la Cour du Marche Commun",II, p. 57 şi urm., speţele 7 şi 9/1954. Este vorba, de
fapt, de „însusirea" de către Curte, a concluziilor avocatului general Roemer, care examinase minuţios această
problemă în cadrul recursului grupurilor industriilor siderurgice luxemburgheze, contra Înaltei Autorităţi.
96
v. în acest sens V. I. Boulouis, Les recours en carence, raport prezentat la Congresul european de la Colonia
1963, în Dix ans de jurisprudence de la Cour de Juslice des Communautes europeennes, Cologne, 1965, p. 359 şi
urm. În acelaşi sens şi Georges Ferriere Le controle jurisdictionnel des actes des Communautes, în „Revue generale
du droit internaţional public", 1967, nr. 4, p. 933, v. şi „Recueil de jurisprudence de la Cour", II, p 85 şi p. 121.

41
la care ne referim a fost înlăturată în 1959, când, prin hotărârea dată în speţa „De
Gezamenlijke Steen- kolenmijen in Limburg contra Înaltei Autorităţi"97, Curtea a
renunţat la a asimila total recursul în carenţa cu recursul în anulare şi a admis că un
recurs în carenţă nu poate fi introdus decât împotriva unui refuz implicit al înaltei
Autorităţi, refuz dedus din tăcerea acesteia. „În sfârşit — se arăta în hotărâre -—
carenţa vizată de art. 35 al Tratatului, este caracterizată prin absenţa unei hotărâri
exprese"98. În aceeaşi hotărâre, Curtea a declarat că refuzul expres de a adopta vreo
măsură, la care instituţia comunitară era obligată, poate face obiectul eventual al
unui recurs în anulare. Din acest punct de vedere, orice confuzie a putut fi evitată,
cu privire la reglementarea în materie, în cadrul Tratatului C.E.E., care dă
articolului 175, ce are ca obiect recursul în carenţă, o formulare mult mai precisă,
prevăzându-se expres că scopul acestui recurs este de a permite Curţii să constate
că instituţia competentă a violat Tratatul, abţinându-se de a lua măsurile
menţionate de acesta. În lumina formulărilor cuprinse în Tratatul instituind
Comunitatea Economică Europeană, este greu de admis o asimilare a recursului în
carenţă, reglementat de art. 175, cu recursul în anulare reglementat de art. 173 99.
Formularea mai exactă, cuprinsă în art. 175 alin. 2, exclude, de la bun
început, posibilitatea introducerii unui recurs în carenţă în cazul unei hotărâri
exprese de refuz, acesta fiind deschis numai în cazul în care instituţia nu a luat nici
o poziţie. Prin urmare, carenţa vizată de acest text nu poate fi asimilată unui
răspuns negativ expres din partea instituţiei chemate să-l dea100, răspuns care poate
fi, eventual, atacat conform art. 173, art. 175, aplicându-se numai abţinerilor
stricto- sensu, abţinerea analizându-se nu ca un refuz de a acţiona sau de a rezolva
cererea — aşa cum Curtea admisese cu privire la reglementările cuprinse în
Tratatul de la Paris (C.E.C.O.) —, ci ca lipsa oricărei hotărâri formale. Rezultă clar
deci că trecerea însăşi, independent de semnificaţia sa negativă, abţinerea de a
statua, carenţa în sensul propriu al cuvântului, dă posibilitatea introducerii unui
recurs numai în temeiul art. 175.
2. Legitimarea procesuală activă în cadrul recursului în carenţă. Cât
priveşte problema de a şti cine anume poate introduce un recurs în carenţă,
Tratatele se pronunţă diferit.

97
Cauza 30/1959, în „Rec. VII", p. 3. În acelaşi sens, v. şi R. M. Che- vallier, L'arret 30/1959 de la Cour de Juslice des Communautes
europeennes in „R.G.D.I.P.", 1962, nr. 3, p. 540.
98
Cauzele reunite 42 şi 49/1959, S.N.U.T.A.T. contra înaltei Autorităţi, in „Rec. VII", p. 144 si cauzele reunite 22 — 26/1961, Meroni
contra Înaltei Autorităţi, în „Rec. VIII", p. 154.
99
Aşa cum a fost posibil, la o examinare superficială, cit priveşte art. 33 şi 35 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui
şi Oţelului.
100
v. în acest sens Georges Ferri&re, op. cit., p. 967 şi hotărârea Curţii de la Luxemburg din 1 martie 1966, în „Rec. XII", p. 39.

42
 În lumina Tratatului de la Paris. Aşa după cum prevede art. 35 în caz de
carenţă a Înaltei Autorităţi, obligată sau abilitată să ia o hotărâre sau să formuleze o
recomandare, cu respectarea formelor şi termenelor procedurale stabilite, tăcerea
acesteia poate fi atacată în faţa Curţii de statele membre, Consiliul de Miniştri sau
de întreprinderi şi asociaţii de întreprinderi. Formularea nu ridică probleme cu
privire la calitatea statelor membre sau a Consiliului de a introduce recurs în
carenţă împotriva tăcerii ilegale a Înaltei Autorităţi. Statele au acest drept în
virtutea calităţii lor de semnatare ale Tratatului constitutiv. În limitele principiilor
generale operand în materie, se poate admite, chiar şi calitatea Consiliului de a
sesiza Curtea, Consiliul fiind organ al Comunităţilor format din împuterniciţi ai
statelor şi reprezentând voinţa acestora.
Probleme deosebite se ridică însă cu privire la posibilitatea acordată prin
tratat, întreprinderilor şi asociaţiilor de întreprinderi, de a introduce recurs în faţa
Curţii. Preocupate permanent ca, în fapt, integrarea economică prevăzută de
Tratatele constitutive ale Comunităţilor europene să nu atingă, să nu prejudicieze
intereselor lor fundamentale politice — şi chiar economice uneori — statele
membre au ţinut să insereze în înseşi textele tratatelor, dar mai ales ulterior, în
regulamentele de aplicare ale acestora, clauze şi reglementări care să limiteze strict
posibilitatea de ingerinţă în treburile lor interne sau de politică externă din partea
organelor cu configuraţie supranaţională.
Tocmai această preocupare a statelor semnatare ale tratatelor este evidenţiată
şi prin reglementarea dată de Tratatul instituind C.E.C.O., cu privire la posibilitatea
particularilor de a putea introduce recursul în carenţă.
În primul rând, dreptul statelor membre şi al Consiliului de Miniştri de a
introduce un recurs în carenţă, este mult mai larg decât al persoanelor particulare,
aceste subiecte privilegiate netrebuind să dovedească că inacţiunea atacată le-a
produs un prejudiciu şi fiind indiferent dacă Înalta Autoritate s-a abţinut de la
adoptarea unui act individual sau general.
Cât priveşte cauzele de ilegalitate, pentru care recursul poate fi introdus,
situaţia este diferită, după cum este vorba de o persoană particulară sau de un stat
ori de Consiliul de Miniştri, aceştia din urmă putând invoca, în cazul neadoptării
unui act obligatoriu, fie violarea tratatului, fie „deturnarea de putere".
Persoanele particulare — în plus — sunt obligate, în opinia Curţii, să
stabilească nu numai inacţiunea constând în abţinerea de a adopta un act, ci şi
natura generală sau individuală a actului, ele putând sesiza instanţa pentru violarea
tratatului sau deturnare de putere, dacă . Înalta Autoritate s-a abţinut de a adopta un
act general şi numai dacă actul respectiv îi poate prejudicia indirect. Mai mult, în

43
accepţia Tratatului instituind C.E.C.O., persoane particulare sunt considerate
numai întreprinderile producătoare de cărbune şi oţel, sau asociaţii de asemenea
întreprinderi101, respectiv, persoane juridice şi nicidecum persoana fizică102.
În urma Tratatelor de la Roma. Art. 175 din Tratatul de la Roma distinge
şi mai precis între dreptul statelor membre sau ale instituţiilor comunitare de a
introduce un recurs în carenţă şi cel al persoanelor particulare. Din compararea pri-
mului şi celui de-al treilea alineat al articolului amintit, apare clar că statele
membre sau organele comunitare pot sesiza Curtea dacă Consiliul sau Comisia se
abţin să adopte unul din actele cu caracter obligatoriu, vizate de art. 189 — regu-
lament, directivă sau decizie — ori care ar fi destinatarul acestor acte şi indiferent
dacă inacţiunea le-a produs sau nu vreun prejudiciu, recursul în carenţă apărând
astfel ca mijloc de control al modului în care organele competente ale Comunităţii
îşi îndeplinesc obligaţiile ce le revin în temeiul tratatului şi ca fiind introdus în
interesul ordinii juridice comunitare103.
Spre deosebire de aceste subiecte, persoanele particulare, înţelegând prin
aceasta „orice persoană fizică sau morală", pot introduce recursul în carenţă numai
dacă Comisia sau Consiliul s-a abţinut de a le adresa un act „altul decât o
recomandare sau un aviz".
Tratatul instituind C.E.E., acoperind un câmp de activitate economică cu
mult mai larg şi având un caracter mai general decât Tratatul instituind C.E.C.O.,
ar fi fost imposibil să prevadă de la început ce tipuri de întreprinderi ar putea, dacă
este cazul, să fie interesate să introducă un recurs în carenţă.
În schimb, condiţiile în care o persoană fizică sau juridică poate introduce un
recurs în carenţă, sunt mult mai restrânse şi mai stricte decât în cadrul Tratatului
instituind C.E.C.O. În primul rând, persoanele fizice sau juridice nu pot, în prin-
cipiu, să se refere decât la neadoptarea unei decizii individuale, ale cărei

101
Art. 80 din Tratatul de la Paris instituind C.E.C.O.
102
Cauza 12/1963, Marga Schleiker contra Înaltei Autorităţi, in „Rec. IX", p. 873 şi urm. Situaţia de fapt care a dat
naştere cauzei in discuţie este următoarea: d - n a Schleiker, participantă minoritară în două din întreprinderile
depinzând de grupul Schleiker, a cerut în noiembrie 1962 Înaltei Autorităţi să declare nule contractele încheiate în
cadrul grupului Schleiker, cu întreprinderile exterioare, ca fiind contrare prescripţiilor Tratatului C.E.C.O., relative
la înţelegeri sau, cu titlu subsidiar, să ordone restabilirea situaţiei anterioare. Ca urinare a tăcerii Înaltei Autorităţi, in
februarie 1963, d-na Schleiker introduce un recurs în carenţă în faţa Curţii. Recursul este respins, Curtea constatind,
între altele, că d-na Scheliker nu poate fi considerată ca o întreprindere în virtutea definiţiei date de art. 80, care re-
zervă această calificare întreprinderilor având o activitate de producţie in domeniul cărbunelui şi oţelului.
Reclamanta, participantă minoritară a grupului Schleiker, nu a acţionat ca mandatară a acestui grup, ci în nume
propriu. Astfel, neavând, conform stipulaţiilor Tratatului, calitatea de a sesiza Înalta Autoritate, reclamanta nu are
nici calitatea de a introduce un recurs in faţa jurisdicţiei comunitare. În acelaşi sens, v, şi Lau- rent Lucchini,
Chronique de la jurisprudence de la Cour de Justice des Communautes europeennes, în „Journal du droit
internaţional", 1964, nr. 2, p. 410-412.
103
v. în acest sens Droit des Communautes europeennes, Bruxelles, 1969, p. 322.

44
destinatare sunt104. În al doilea rând, persoanele fizice sau juridice pot, totuşi, să
intenteze un recurs în carenţă, cu privire la deciziile care nu le sunt direct adresate
şi care, din contra, sunt adresate unei alte persoane, dar cu stricta condiţie ca, în
realitate, aceste decizii să le privească „direct şi individual". Aşadar, în nici un caz
persoanele fizice sau juridice nu pot ataca inacţiunea organelor comunitare cu pri-
vire la adoptarea unui act general cu valoare de lege comunitară. Este un exemplu
elocvent de situaţie în care, în fapt, se încearcă respectarea suveranităţii membrilor
deşi, în raport cu anumite prevederi inserate în Tratat, s-ar părea că se aduce
atingere acestui atribut inalienabil al statelor.
3. Legitimarea procesuală pasivă în cadrul recursului în carenţă. Art. 35
din Tratatul instituind C.E.C.O. prevede posibilitatea atacării, în faţa Curţii, numai
a carenţei Înaltei Autorităţi, în timp ce art. 175 din Tratatul instituind C.E.E. se
referă şi la carenţa Consiliului, nu numai a Comisiei.
Diferenţa de reglementare pare justificată dacă se apreciază problema în
contextul general al atribuţiilor organelor comunitare şi al mecanismului
decizional, aşa cum reiese din cele două tratate. Este evidentă intenţia tratatelor de
a deschide posibilitatea introducerii unui recurs în carenţă numai împotriva
organelor de decizie.
În sistemul organizat de Tratatul de la Paris, organul suprem de decizie —
singurul de altfel — era Înalta Autoritate şi, deci, numai inactivitatea acestui organ
avea raţiune de a fi atacată, în timp ce, în sistemul instituţional al Tratatului de la
Roma, organul principal de decizie a devenit — şi devine tot mai mult —
Consiliul, existînd numai anumite puteri, de acest gen, în favoarea Comisiei.
4. Procedura recursului în carenţă. Procedura care trebuie urmată spre a
se ajunge la introducerea unui recurs în carenţă105, cuprinde două etape, o etapă
preliminară, de punere în întârziere a organului aflat în carenţă, şi o a doua, imediat
următoare, constând în procedura contradictorie în faţa Curţii şi în timpul căreia se
examinează legalitatea inacţiunii organului comunitar.
În prima etapă, partea interesată trebuie să ceară organului competent al
comunităţii să pună capăt inactivităţii sale. Această cerere reprezintă, de fapt, o
punere în întârziere şi este de o deosebită importanţă pentru desfăşurarea ulterioară
a procedurii, ea trebuind să fie clară şi precisă şi să avertizeze organul comunitar că
perseverarea în inactivitate va duce la un recurs în carenţă. În sfârşit, este necesar
ca cererea preliminară să precizeze data de la care curge termenul de două luni în

104
Curtea a lărgit considerabil, în fond, dreptul de recurs al întreprinderilor supuse reglementărilor din Tratatul
C.E.C.O., considerând că acestea ar putea ataca nu numai carenţa cu privire la decizii ale căror destinatare sunt, ci şi
carenţa
105
privind orice decizie având un caracter individual.
Protocolul asupra Statutului Curţii de Justiţie a C.E.E., art. 19.

45
decursul căruia organul comunitar trebuie să pună capăt tăcerii sale. Cererea
preliminară trebuie adresată numai organului competent şi obligat la o anumită
acţiune, ea trasând, dealtfel, limitele în care viitorul recurs în carenţă va putea fi
introdus.
Dacă la capătul celor două luni, ce au trecut de la punerea în întârziere,
organul în culpă perseverează în tăcerea sa, partea interesată are la dispoziţie un
nou termen de o lună — în reglementarea dată de Tratatul de la Paris — sau de
două luni — în cea dată de Tratatul de la Roma — pentru a sesiza Curtea cu un
recurs în carenţă propriu-zis.
Diferenţa de întindere a acestui al doilea termen între cele două tratate este
greu de explicat; s-ar justifica, ni se pare, prin caracterul special al materiei
reglementate prin Tratatul instituind C.E.C.O., şi care, dată fiind importanţa resur-
selor energetice pentru economia oricărei ţări, impune o celeritate mai mare în
rezolvarea tuturor problemelor litigioase şi în înlăturarea eventualelor perturbări pe
care le-ar produce.
De subliniat este faptul că, aşa cum arată Curtea „recursului în carenţă nu
este acceptat decât dacă, la expirarea termenului de două luni, organul respectiv nu
a luat poziţie"106.
Curtea a apreciat că orice act sau acţiune a organului în cauză, chiar fără a
îmbrăca un caracter formal şi obligatoriu, trebuie considerat ca fiind o luare de
poziţie şi deci ca punând capăt carenţei.
5. Cauze de ilegalitate invocabile pe calea recursului în carenţă. Aşa cum
am arătat, recursul în carenţă este mijlocul de a invita instituţia comunitară
competentă, să acţioneze atunci când refuză nejustificat să-şi îndeplinească obliga-
ţiile. Natura şi obiectul acestui recurs exclud practic orice acţiune în faţa Curţii
care ar avea drept temei incompetenţa organului sau violarea formelor substanţiale.
Rămân de discutat deci drept cauze de ilegalitate, temeiuri de atac cu recurs
în carenţă, violarea tratatului şi deturnarea de putere. Aceste temeiuri de ilegalitate
pot fi invocate la introducerea recursului în carenţă, atât în reglementarea dată de
Tratatul de la Paris, cat şi în aceea dată în Tratatul de la Roma.
Articolul 35 din Tratatul de la Paris, distingând între obligaţia şi facultatea
de a acţiona, menţionează posibilitatea de a invoca drept temei de ilegalitate în
cazul neîndeplinirii obligaţiei legale de a lua o anumită măsură de către organul
sesizat, fie violarea tratatului, fie deturnarea de putere, iar în cazul în care organul

106
Hotărârea dată în cauza 48/1965 (Liitticke), în „Rec. XII", p. 39.

46
culpabil ar fi avut numai facultatea de a adopta o anumită măsură şi nu obligaţia de
a o face, numai deturnarea de putere. \
Articolul 175 din Tratatul de la Roma nu face distincţie între obligaţia de a
lua o anumită poziţie şi facultatea de a avea o asemenea conduită; în această
situaţie s-ar părea că o carenţă poate face obiectul unui recurs dacă ea s-a produs cu
violarea Tratatului. Interpretarea dată de Curte — chiar în tăcerea textului — este
însă mai largă, considerând şi deturnarea de putere ca temei de ilegalitate pentru
introducerea unui recurs în carenţă, alături de violarea Tratatului 107.
Deschis — după cum am văzut — şi particularilor, persoane fizice sau
juridice, recursul în carenţă constituie o expresie a elementelor supranaţionale ce
caracterizează Comunităţile europene108.
Cât timp însă recursul în carenţă ar fi deschis numai statelor membre sau
organelor unei organizaţii interguvernamen- tale, instituţia ca atare ar putea fi
admisă în cadrul oricărei instanţe internaţionale, ea fiind menită să pună capăt inac-
ţiunii organelor respectivei organizaţii, inacţiune prin care acestea încalcă, în fond,
atribuţiile ce le reveneau conform tratatului constitutiv al organizaţiei pe lângă care
fiinţează instanţa. În termeni similari trebuie, credem, apreciată şi instituţia
recursului în anulare care, dacă ar reţine legitimarea activă numai a statelor
membre şi ar urmări anulare actelor ilegale sau netemeinice ale organelor
organizaţiilor interguvergnamentale ale acestor state, ar fi de natură să contribuie la
buna funcţionare a oricărei organizaţii interstatale.

3.2.3 Recursul în interpretare

1. Natura recursului în interpretare. Aşa cum am văzut mai sus, Curtea de

la Luxemburg are misiunea de a veghea la corecta aplicare a tratatelor constitutive,
precum şi de a realiza o interpretare unitară a acestor tratate ca şi a dreptului
comunitar în general. Cu alte cuvinte, instanţa de la Luxemburg este abilitată să
interpreteze tratatele instituind cele trei organizaţii comunitare, dar şi
regulamentele, deciziile, directivele, recomandările adoptate de instituţiile
comunitare în aplicarea acestor tratate. Această activitate se realizează, mai ales, pe

107
v. K. Roemer, Die U ntaligkeitsklage im Recht der Europaischen Ge- mcischafien, în „Social economische
wetgeving", 1966, p. 14.
108
Nu este mai puţin adevărat însă că, date fiind condiţiile restrictive în care particularii au acces în faţa Curţii de
Justiţie, aceste elemente de supranaţional trebuie apreciate nuanţat.

47
calea contenciosului propriu-zis. Tratatele constitutive prevăd. însă şi posibilitatea
realizării unei activităţi de interpretare de către Curte şi cu titlu incidental, prealabil
— în afara unui litigiu propriu-zis dedus direct în faţa instanţei comunitare — pe
calea recursului aşa-numit în interpretare care însă este reglementat diferit în
Tratatele de la Roma, faţă de Tratatul de la Paris 109.
În lumina Tratatului de la Paris. Art. 41 din Tratatul C.E.C.O. prevede:
„Curtea este singura competentă să sta- tuteze, cu titlu prejudiciar (prealabil)
asupra validităţii deliberărilor Înaltei Autorităţi şi ale Consiliului, în cazul în care
un litigiu adus în faţa unui tribunal naţional ar pune în cauză (în discuţie) această
validitate".
În urma acestei dispoziţii apare evident că:
 instanţei de la Luxemburg nu i s-a atribuit nici o competenţă cu privire
la interpretarea actelor comunitare cu titlu prejudiciar (prealabil) în
ipoteza în care o problemă de interpretare s-ar ridica în faţa unui
tribunal naţional;
 instanţele naţionale nu au nici un fel de competenţă cu privire la
aprecierea validităţii actelor C.E.C.O.;
 aprecierea de „validitate" se referă numai la „deliberările" Înaltei
Autorităţi şi ale Consiliului, adică la deciziile generale sau
individuale, precum şi La recomandări110;
 ori de câte ori, în faţa tribunalelor naţionale, de orice grad ar fi ele,
este dedus un litigiu care pune în cauză validitatea deliberărilor Înaltei
Autorităţi sau ale Consiliului, acestea sunt obligate să suspende cauza
şi să se adreseze pe calea recursului în interpretare Curţii de la
Luxemburg pentru ca instanţa comunitară să statueze asupra validităţii
actului în discuţie.
Deşi art. 31 C.E.C.O. prevede că instanţa comunitară „asigură respectul
dreptului în interpretarea şi aplicarea" tratatului şi a regulamentelor de executare,
în lumina art. 41 din Tratatul C.E.C.O. nu este exclus ca jurisdicţiile naţionale, pe
cale incidentală, să poată face şi ele interpretarea unor dispoziţii ale actului de la
Paris. Această ipoteză „contrară ideii de supranaţionalitate care a stat la baza
înfiinţării C.E.C.O." a făcut ca doctrina să exprime critici serioase la adresa

109
v. în acest sens A. Pepy, Les questions prejudicielles dans Ies trailts de Paris et de Rome, în Cahiers de droit
europeen, Louvain, 1965, p. 202 şi urm.; J. P. Colin, op. cit., p. 85 şi urm.; Collette Constantini des-Megret, Le droit
de la C.E.E. et l'ordre juridique des Etats membre, Paris, 1967, p. 113 şi urm.; Brînduşa Ştefănescu, Recursul in
interpretare in fala Curţii de Justiţie de la Luxemburg, comunicare susţinută la A.D.I.R.I. (manuscris), martie, 1973.
110
v. şi F. Dumon, Le renuoi prejudiciel, în Droit communautaire et droit naţional, Bruges, 1965, p. 205 — 206.

48
formulării din art. 41. Astfel, s-a apreciat că „această situaţie juridică este foarte
puţin fericită, întrucât judecătorul normal competent să interpreteze tratatul este
Curtea de Justiţie" ... şi că „Asupra punctelor esenţiale., o interpretare naţională,
poate hazardată, s-ar putea găsi în contradicţie cu jurisprudenţa Curţii" 111. Cu toate
opiniile contrare, exprimate de doctrină, Tratatul de la Paris nu a fost modificat şi
nici practica Curţii de Justiţie nu a reţinut soluţii de natură să depăşească limitele
prevăzute de art. 41 din Tratatul C.E.C.O. 112.
Reţinem, sub aspectul ilustrării elementelor supranaţionale, obligaţia tuturor
tribunalelor naţionale de a se abţine să aprecieze validitatea actelor comunitare, de
a cere o asemenea apreciere Curţii şi de a se supune deciziei acesteia în soluţio-
narea cauzei date, dincolo şi peste indicaţiile propriei lor suveranităţi.
Prin Tratatelor de la Roma. Conform art. 177 din Tratatul C.E.E.1 „Curtea
de Justiţie este competentă pentru a hotărâ cu titlu prejudiciar (prealabil):
 asupra interpretării prezentului Tratat;
 asupra validităţii şi interpretării actelor luate de instituţiile
comunităţii;
 asupra interpretării statutelor organismelor create prin- tr-un act al
Consiliului, dacă aceste statute o prevăd.
Dacă o asemenea chestiune este ridicată în faţa unei jurisdicţii a unui stat
membru, această jurisdicţie poate, dacă apreciază că o decizie asupra acestui punct
este necesară pentru a da hotărârea, să ceară Curţii de Justiţie să decidă asupra
acestei chestiuni.
Dacă o asemenea chestiune este ridicată într-o cauză pendinte în faţa unei
jurisdicţii naţionale ale cărei hotărâri nu sunt susceptibile de un recurs
jurisdicţional de drept intern, această jurisdicţie este ţinută să sesizeze Curtea de
Justiţie.
Prin urmare Curtea de Justiţie este competentă să interpreteze dreptul
comunitar, precum şi să aprecieze validitatea actelor comunitare. În legătură cu
aceasta, în literatura de specialitate s-a arătat că, deşi art. 177 alin. 1 c,
împuterniceşte Curtea să interpreteze statutele organismelor create printr-un act al
consiliului, nu este exclusă deloc o hotărâre prejudicială asupra validităţii acestora,

111
v. M. Lagrange, L'ordre juridique de la C.E.C.A. vu â travers la juris- prudenee de la Cour de Justice, in „Revue
du droit public", 1958, p. 894.
112
Singura excepţie a fost întemeiată pe art. 16 din Protocolul asupra privilegiilor şi imunităţilor C.E.C.O., astăzi
abrogat, în cauza Humblet contra Belgiei, hotărîrea din 16 decembrie 1960, cauza 6/1960, în „Rec. VI", p. 1129. v.
şi J. Amphoux, L'arret de la Cour de Justice des Communautes europeennes du 16 decembrie 1960 dans l'affaire
Humblet, în „R.G.I.P.", 1961. nr. 3, p. 546-571.

49
Curtea putând examina acest aspect bazându-se pe art. 177 alin. 1 b, întrucât aceste
statute sunt „actele unei instituţii comunitare" 113.
S-a apreciat că sunt acte adoptate de instituţiile comunitare si tratatele
internaţionale încheiate sub egida Comunităţilor sau de către acestea şi, ca atare,
pot face obiectul unei hotărâri ale Curţii privind interpretarea sau validitatea lor în
cadrul procedurii recursului în interpretare 114.
În susţinerea acestei opinii se poate cita Protocolul privind interpretarea de
către Curtea de Justiţie a Convenţiei din 27 septembrie 1968 referitoare la
competenţa judiciară şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, care
precizează şi lista instanţelor naţionale având calitatea de a introduce în materie un
recurs în interpretare115.
2. Condiţiile cererii de recurs în interpretare. Pentru ca instanţa de la
Luxemburg să se poată pronunţa în temeiul art. 177, trebuie să existe un litigiu
pendinte în faţa unei jurisdicţii naţionale, care să sesizeze Curtea cerând
interpretarea sau aprecierea de validitate asupra actului comunitar îni cauză.
Pe cale de practică, instanţa de la Luxemburg a precizat că „tratatul
subordonează competenţa Curţii numai existenţei unei cereri în sensul art. 177, fără
a fi cazul pentru judecătorul comunitar să examineze dacă hotărârea judecătorului
naţional a dobândit autoritate de lucru judecat potrivit dispoziţiilor dreptului sau
naţional"116.
Curtea a precizat, de asemenea, că, deoarece „Tratatul nu prevede nici
explicit nici implicit forma în care jurisdicţia naţională trebuie să prezinte cererea
sa pentru o hotărâre pre- judiciară", „îi este permis judecătorului naţional să
redacteze cererea sa într-o formă directă şi simplă care lasă Curţii de Justiţie grija
de a nu decide asupra acestei cereri decât în limitele competenţei sale, adică numai
în măsura în care ea cuprinde chestiunea de interpretare a Tratatului" 117.
Într-o altă cauză, Curtea a subliniat, de asemenea, că „pentru a conferi
competenţă Curţii, trebuie şi este destul să apară în suficientă măsură că chestiunea
pusă vizează o interpretare a Tratatului".
Se remarcă totuşi din jurisprudenţa Curţii, că temeiurile care au ghidat o
instanţă naţională în alegerea problemelor ca şi „pertinenţa pe care înţelege să le

113
v. A. Pepy, op. cit., p. 212.
114
Ibidem, p. 205.
115
116
v. şi art. 150 C.E.E.A., cu un conţinut aproape identic.
Hotărârea din C aprilie 1962 în cauza 13/1961, Bosch şi Van Rijn contra De Gens, în „Rec. VIII", p. 101;
hotărârea
117
din 15 iulie 1964 în cauza 6/1964, Costa contra E.N.E.L., in „Rec. X", p. 141.
Hotărârea în cauza 13/1961, în „Rec. VIII", p. 102.

50
atribuie în cadrul unui litigiu supus judecării sale, rămân sustrase aprecierii
Curţii"118.
La o cercetare atentă a practicii instanţei de la Luxemburg în această materie
se constată că nereţinându-se „nici o formulă sacramentală"119 pentru sesizarea
Curţii în baza art. 177, jurisdicţia comunitară a dovedit totdeauna cea mai mare
largheţe în acceptarea cererilor, îndepărtând în mod constant obiecţiile opuse
introducerii de recurs în interpretare mai ales de către state şi aceasta tocmai spre a
lăsa câmp liber amestecului în suveranitatea lor.
3. Legitimarea procesuală activă. Aşa cum am văzut, numai instanţa
naţională în faţa căreia se derulează procesul în fond, poate sesiza Curtea cu un
recurs în interpretare.
Părţile la un litigiu pendinte în faţa unei jurisdicţii naţionale nu se pot adresa
direct Curţii cu un recurs în anulare120, iar Curtea nu poate răspunde din oficiu
întrebărilor care nu i-au fost puse de tribunalul naţional şi nici să modifice sensul
sau întinderea chestiunilor indicate de acest tribunal121.
Conform art. 177 din Tratatul C.E.E., au calitate procesuală activă în
recursul în interpretare numai jurisdicţiile naţionale, adică acele organe naţionale
care, în raport de statutul şi funcţia lor definite de dreptul naţional, au atribuţii
jurisdicţionale în mod curent122 şi nu autorităţile care exercită asemenea atribuţii
numai în mod cu totul excepţional 123.
Nu sunt considerate jurisdicţii naţionale, în sensul art. 177, nici instanţele
arbitrale care nu întrunesc elementele unui tribunal (în sensul art. 41 din Tratatul
C.E.C.O.), îşi au sorgintea în compromisul părţilor şi uneori arbitrează în echitate,
amiables compositeurs. Dealtfel, arbitrii au decis la 22 iulie 1964, că arbitrajul „nu
constituie o jurisdicţie în sensul art. 177 C.E.E." 124.
Potrivit art. 177 din tratatul menţionat şi 150 C.E.E.A., unele instanţe
naţionale au facultatea de a formula un recurs în interpretare, în timp ce altele,
respectiv „acelea ale căror hotărâri nu sunt susceptibile de un recurs jurisdicţional

118
119
Hotărârea din 9 februarie 1962 in cauza 26/1962, in „Rec. IX", p. 22.
120
v. A. I'apy, op. cit., p. 2.
Hotărârea din 1 decembrie 1962 in cauzele 31 şi 33/1962, Milchwerke H. Wohrmann şi Soc. a Liittike, în „Rec.
VIU", p. 970 şi urm.; v. şi concluziile avocatului general Roemer la hotărârea din 18 februarie 1964 în cauzele 73 şi
74/1963, Internatio şi Pattersehoeeh, în „Rec. X", p. 54.
121
Concluziile avocatului general Gand la hotărirea din 9 decembrie 1965 în cauza 44/1965, Hessische Knappschaft
contra
122
Singer, în „Rec. XI" p. 1198 şi 1199.
v. în acest sens A. Pepy, op. cit., p. 25, nota 24; J. C. Schults, La procedure selon l'art. 177 du Traite C.E.E., in
„Sociaal Economische Wetgeving" („S.E.W."), 1965, p. 510; L. J. Brinkhorst, De Nedertandse- rechter in het
gemeenschapsrecht, in „S.E.W.", 1966, p. 88; F. Dumon, Ques- tions prejudicielles, în „Droit des Communautes
europeennes", Larcier, Bruxelles, 1969, p. 350 şi urm.
123
v. A. Astolfi, La procedure suivant Vart. 177 du Traite C.E.E., in „S.E.W.", 1965, p. 456.
124
Hotărârea dată de Fransen Van de Putte, Brands şi Moret, în Arbitrale Rechtspraak, 1964, p. 240.

51
de drept intern" sunt obligate să deschidă un asemenea recurs la Curtea de la
Luxemburg.
Pornind de la natura şi locul jurisdicţiilor în ierarhia organizării judecătoreşti
naţionale, Curtea a apreciat totuşi că „în termenii art. 177, jurisdicţiile naţionale ale
căror hotărâri sunt nerecurabile, trebuie să sesizeze Curtea pentru a hotărî cu titlu
prejudiciar (prealabil) dacă o asemenea problemă este ridicată în faţa lor" 125.
Aşadar, sunt obligate să formuleze recurs în interpretare nu numai
jurisdicţiile supreme, dar şi jurisdicţiile care dau în speţa concretă, o hotărâre
nesusceptibilă de recurs de drept intern126.
Dacă jurisdicţiile inferioare pot evita recursul în interpretare fără a fi
obligate să justifice aceasta127, jurisdicţiile naţionale, obligate de art. 177 C.E.E. şi
150 C.E.E.A. la un asemenea recurs, au încercat, în practică, să ocolească aplicarea
dispoziţiilor evocate invocând, cel mai adesea, aşa numita teorie a „actului clar" 128.
Astfel, în covârşitoarea majoritate a cazurilor, instanţele naţionale supreme,
în special, consideră că dispoziţiile puse în cauză în fiecare speţă în parte „sunt acte
perfect clare, care nu necesita nici o interpretare specială" şi pe baza cărora „pot
judeca în deplin acord cu tratatele constitutive" 129. Dealtfel, chiar unul din avocaţii
generali a declarat în susţinerea teoriei „actului clar", că pentru a pune în mişcare
procedura recursului în interpretare, „trebuie evident să te găseşti în prezenţa unei
chestiuni şi ca această chestiune să fie relativă ia interpretarea textului în cauză. În
caz contrar, dacă textul este perfect clar nu se pune problema interpretării, ci a apli-
cării, ceea ce aparţine competenţei judecătorului însărcinat tocmai cu aplicarea
legii. Este ceea ce se numeşte uneori, cu o expresie poate inexactă, dar adesea rău
înţeleasă teoria «actului clar»"130.
Teoria actului clar, apreciată ca expresie a demnităţii judecătorilor naţionali,
a independenţei judecătorilor131 este — în fond — o materializare a încercărilor
repetate din partea instanţelor naţionale — în cele din urmă din partea
suzeranităţilor statale — de a se opune elementelor de supranaţio- nalitate ce
definesc misiunea Curţii de la Luxemburg.
În numele acestei supranaţionalităţi, Curtea a declarat „că art. 177, alineatul
ultim, obligă fără nici o restricţie jurisdicţiile naţionale ale căror hotărâri nu sunt

125
126
Hotărârea din 15 iulie 1964 în cauza 6/1964, Costa contra E.N.E.L., in, „Rec. X", p. 1150.
127
v. in acest sens şi C.C. Megret, op. cit., p. 118.
128
Până in 1967, doar 13 recursuri în interpretare au fost formulate de instanţe inferioare.
129
Teoria „actului clar" a fost evidenţiată mai ales de doctrina şi practica judecătorească franceză.
Spre exemplu, hotărârea Consiliului de Stat francez in cauza Shell (19 iunie 1964), în „Gazette du Palais", 1964,
nr.
130
190 şi nr. 192.
Concluziile avocatului general Lagrange la hotărârea din 27 martie 1963, in cauzele 28-30/1962, în „Rec." IX",
p.
131
88.
P. Reuler, Conferinţa. în faţa magistraţilor francezi din 29 ianuarie 1969 (mss., Biblioteca Universităţii din
Nancy).

52
susceptibile de un recurs jurisdicţional de drept intern, să supună Curţii orice
problema de interpretare ridicată în faţa lor" 132. Ideea este susţinută şi de
teoreticienii integrării care, pledând pentru formularea obligatorie şi automată a
recursului în interpretare, declară că teoria actului clar, nu se poate şi nu trebuie
aplicată „dacă interpretarea sau validitatea textelor tratatelor şi actelor C.E.E. şi
C.E.E.A. sunt puse în cauză în faţa unei jurisdicţii de ultim grad"133.
4. Valoarea hotărârii Curţii de Justiţie. Hotărârea dată de Curte în materie
de recurs în interpretare are, conform doctrinei majoritare şi jurisprudenţei
comunitare, autoritate de lucru judecat relativa 134 (care privesc numai părţile inte-
resate). Curtea nu poate în baza art. 177 C.E.E., 150 C.E.E.A. şi 41 C.E.C.O., „nici
să aplice Tratatul la o speţă determinată, nici să hotărască asupra validităţii unei
măsuri de drept intern în legătură cu aceasta" 135. Judecătorul naţional rămâne liber
să folosească din hotărârea Curţii acele elemente necesare spre a soluţiona cauza
sau, dacă întrevede o altă soluţie, să nu uziteze deloc de această hotărâre,
întemeindu-se pe alte elemente decât cele interpretate.
Dacă aceeaşi chestiune este din nou ridicată pe calea recursului în
interpretare, într-un alt litigiu, nici instanţa naţională în cauză şi nici Curtea nu sunt
legate de hotărârea anterioară136.
Reţinem că hotărârea Curţii prin care se pronunţa asupra validităţii unui act
în baza art. 177, art. 150 şi art. 41 nu suprimă acest act şi are autoritate de lucru
judecat doar între părţile din litigiul concret dedus în faţa judecătorului naţional 137.
5. Procedura recursului în interpretare 138. Potrivit art. 20 din Protocolul
asupra statutului Curţii de Justiţie a C.E.E. şi art. 21 din Protocolul asupra
statutului Curţii de Justiţie a C.E.E.A., judecătorul naţional, care deschide un
recurs în interpretare, suspendă procesul pendinte şi comunică hotărârea sa Curţii
care o notifică prin grefier părţilor în cauză, statelor membre şi Comisiei, precum şi
Consiliului dacă actul în discuţie emană de la acesta.
Într-un termen de două luni de la comunicare, părţile, statele membre,
Comisia şi, dacă a fost anunţat, Consiliul, au dreptul să depună Curţii memorii sau
observaţii scrise.

132
Hotărârea din 27 martie 1963 în cauzele 28-30/1962, Da Costa en Schaake, în „Rec. IX", p. 64.
133
v. M. Chevalier, Le droit de la Communautes europiennes et Ies juris- dictions franţaises, în „Revue de droit
privee", 1962, p. 646.
134
135
Hotărârea din 27 martie 1963 în cauza Da Costa.
Hotărârea din 4 februarie 1969 în cauza 20/1964, S.A.R.L. Albatros
contra S.O.P.E.C.O., în „Rec. XI", 3, p. 1.
137
Hotărârea din 27 martie 1963 în cauza Da Costa
138
v. M. Erades, De verhonding van de rechtspraak von het Hof der Euro- pese Gemeenschappen tot die der
naţionale rechters in de lid-Staten, în „Me- deledlingen van de Nederlandse Vereniging voor internationaal reckt",
1964, nr. 49, p. 7-8.

53
 După depunerea acestor considerente scrise sau dacă cei interesaţi declară că
renunţă să prezinte asemenea considerente ori în tăcerea celor care au primit
notificarea, se urmează procedura obişnuită prevăzută de art. 44 şi următoarele din
regulamentul de procedură 139.
Cât priveşte aplicarea art. 41 din Tratatul C.E.C.O., în tăcerea Protocolului
asupra statutului Curţii de Justiţie a C.E.C.O., se aplică art. 103 § 2 din
Regulamentul de procedură, potrivit căruia hotărârea tribunalului naţional interesat
este notificată părţilor în cauză, statelor membre, înaltei Autorităţi şi Consiliului
care, în termen de două luni de la comunicare, pot prezenta Curţii memorii sau
observaţii scrise. După depunerea considerentelor scrise, sau după scurgerea
termenului, se urmează procedura generală în faţa Curţii140.
Recursul în interpretare, mai ales în lumina art. 41 din Tratatul C.E.C.O. şi
art. 177 alin. 3 din Tratatul C.E.E. şi art. 150 alin. 3 din Tratatul C.E.E.A.
formulând obligaţia instanţelor naţionale (toate sau numai cele de ultim grad) de a
suspenda procesul pendinte şi a se adresa Curţii de Justiţie, reprezintă o
materializare evidentă a puterilor deosebite pe care le are instanţa de la Luxemburg
de a interveni dincolo şi peste suveranitatea statelor membre, singurele cărora ar fi
normal să li se supună, în toate situaţiile şi sub toate aspectele, organele
judecătoreşti de orice grad ar fi acestea.

3.2.4. Recursul în responsabilitate extracontractuală.

Răspunderea lelictuală a celor trei Comunităţi cunoaşte reglementări diferite

după cum este vorba de Tratatul de la Paris sau de Tratatele de la Roma.
A. Conform Tratatului de la Paris141

139
104
Art. 103 alin. 1 şi 2 din Regulamentul de procedură.
Art. 44 şi urm. din Regulamentul de procedură.
141
v. în acest sens Leon Goffin, La responsabilite nori contractuelle des Communautes, Larcier, Bruxelles, 1969, p.
141 şi urm.; idem, Recours en indemnite., Larcier, Bruxelles, 1969, p. 333 şi urm.; V. Lagrange, The non
contractual liability of the Community in the E.C.S.C. and the E.E.C., C.M.L. Rev., 3, 1965 — 1966, p. 10;
Amigliazza, La responsabilita della C.E.C.A. e la giurisprudenza della Corte di Giustizia della Comunita europea, în
„Rivista trimenstriale di diritto e procedura civile", 1961, p. 1568.

54
 a) Specific. Conform art. 40 din Tratatul C.E.C.O.142 „litigiile născute între
Comunitate şi terţi, în afara aplicării clau- zeior prezentului tratat şi ale
regulamentelor de aplicare, sunt deduse în faţa tribunalelor naţionale" care au o
competenţă generală de drept comun.
Această dispoziţie este de natură a sublinia că, în materie de răspundere
civilă delictuală, Curtea de la Luxemburg este competentă numai în anumite
situaţii, respectiv „în caz de prejudiciu cauzat în executarea prezentului Tratat".
Reglementările formulate în Tratatul de la Paris reţin atât răspunderea
delictuală directă a Comunităţii, cât şi răspunderea acesteia pentru fapta altuia,
respectiv, a agentului său.
Cât priveşte răspunderea delictuală pentru fapta proprie, aceasta este
angajată — în lumina Tratatului de la Paris — ori de câte ori prejudiciul este
cauzat, în legătură cu executarea actului constitutiv, „printr-o greşeală de serviciu a
comunităţii"143. Or, potrivit art. 6 din acelaşi Tratat, „Comunitatea este reprezentată
de instituţiile sale, fiecare în cadrul atribuţiilor ei144, ceea ce conduce la ideea că ori
de -câte ori o «greşeală de serviciu» este săvârşită de Înalta Autoritate, Consiliu,
Adunare Parlamentară sau Curte şi, fiind în legătură cu tratatul, cauzează pagube
unui terţ, este angajată răspunderea delictuală directă a Comunităţii însăşi".
Este şi ideea reţinută de art. 34 din Tratatul de la Paris care reglementează un
caz concret de asemenea răspundere delictuală directă, şi anume răspunderea
Comunităţii pentru ipoteza în care Curtea a hotărât anularea unei decizii sau
recomandări care a produs un prejudiciu direct şi special unei întreprinderi sau
unui grup de întreprinderi, reprezentând, în acelaşi timp, o greşeală de natură a
angaja răspunderea C.E.C.O. şi care, înaintată Înaltei Autorităţi, aceasta nu a luat
într-un termen rezonabil măsurile necesare spre a executa decizia de anulare
pronunţată de instanţă.
Pentru ca instanţa de la Luxemburg să oblige Comunitatea la plata de
despăgubiri, adică spre a putea reţine în sarcina acesteia o răspundere delictuală
directă, trebuie să existe o „greşeală de serviciu" reţinută în sarcina unuia din
organele principale ale organizaţiei, adică o acţiune care să „presupună dolul sau
cel puţin o neglijenţă culpabilă"145, fără însă a trebui să fie vorba de o „greşeală
grea sau gravă, ci chiar de o greşeală ordinară" 146; trebuie, de asemenea, ca această
greşeală de serviciu săvârşită în legătură cu tratatul să fi produs un prejudiciu

142
143
Aşa cum a fost el modificat prin art. 26 din tratatul de fuziune a executivelor.
99
Art. 41 alin. 1, Tratatul C.E.C.O.
145
Art. 6 alin. 4, Tratatul C.E.C.O.
146
Cauzele 1/1950 şi 3—7/1957, Algera s. a. contra Adunării, In „Rec. III", p. 128.
Concluziile avocatului general Lagrange în cauza Meroni, în „Rec. VII", p. 347.

55
actual şi cert147 şi să existe „o legătură directă de la cauză la efect între
comportamentul reproşat pârâtei şi prejudiciul suferit" 148.
Potrivit practicii Curţii nu este exclusă invocarea deci şi repararea unui
prejudiciu moral149.
Articolul 40 din Tratatul C.E.C.O. reţine însă şi răspunderea delictuală
indirectă în sarcina Comunităţii atunci când, în alineatul al doilea se referă la
competenţa Curţii „de a acorda o reparaţie în sarcina Comunităţii în caz de preju-
diciu cauzat de o greşeală personală a unui agent al acesteia în exerciţiul
funcţiunilor sale". Este limpede că textul are în vedere fapta agentului prejudiciind
un terţ, deoarece, în finalul aceluiaşi alineat, Tratatul de la Paris precizează că „res-
ponsabilitatea personală a agenţilor faţă de comunitate este reglementată în
dispoziţiile fixând statutul lor sau regimul care le este aplicabil".
Textul art. 40 alin. 2 are în vedere o situaţie similară răspunderii comitetului
pentru prepusul său, agentul acţionând în îndeplinirea funcţiilor sale, fiind
salariatul, funcţionarul Comunităţii150.
b) Legitimarea procesuală activă. Pot formula un recurs în repararea
pagubelor toate persoanele interesate, adică persoane fizice sau juridice ce cad sub
incidenţa Tratatului de la Paris sau sunt în afara Comunităţii şi care fac dovada
unui prejudiciu cauzat de greşeala de serviciu a unui organ comunitar sau de fapta
personală a unui agent al organizaţiei aflat în exercitarea atribuţiilor sale.
Cât priveşte ipoteza avută în vedere de art. 34 din Tratatul C.E.C.O.,recursul
poate fi introdus numai de către întreprinderi sau grupuri de întreprinderi151 care
dovedesc un prejudiciu cauzat de o decizie sau o recomandare a cărei anulare au
cerut-o şi au obţinut-o şi pe care Curtea o recunoaşte ca fiind afectată de o greşeală
„de natură să angajeze responsabilitatea Comunităţii şi dacă Înalta Autoritate
obligată să execute decizia de anulare şi să repare paguba nu acţionează într-un
termen rezonabil"152.
B. Conform Tratatelor de la Roma
a) Specific. Tratatele de la Roma au reţinut, cât priveşte răspunderea
delictuală a Comunităţilor, o formulare mai largă şi deci mai puţin precisă decât
Tratatul de la Paris, menţionând: „Comunitatea trebuie să repare, conform prin-

147
148
Hotărârea în cauza 36/1962, S.N.U.P.A.T. contra Înaltei Autorităţi, în „Rec. IX", p. 653.
149
Cauza Meroni.
150
Hotărârea în cauza Leroy, în „Rec. IX", p. 420.
Faptul că este vorba de o răspundere a comitentului pentru fapta pre- judiciabilă a prepusului apărea cu mai mare
evidenţă în formularea textului în redactarea originară a Tratatului de la Paris — formulare care prevedea expres
posibilitatea
151
acţionării, în faţa Curţii, a Comunităţii, dacă partea lezată nu putea obţine reparaţia de la agentul însuşi.
Aşa cum sunt ele definite de Tratatul de la Paris, pentru că numai acestea au calitatea de a formula un recurs în
anulare.
152
Termenul avut in vedere este lăsat la aprecicrea Curţii în fiecare caz în parte.

56
cipiilor generale comune dreptului din statele membre, pagubele cauzate de
instituţiile sale sau de agenţii săi, în exerciţiul atribuţiilor (funcţiilor) lor" 153.
Potrivit tratatelor de la Roma, competenţa soluţionării litigiilor relative la
pagubele ivite în legătură cu această răspundere delictuală a Comunităţilor revine
Curţii154.
Orice alt litigiu în care Comunitatea este parte şi nu a fost expres prevăzut în
Tratatele de la Roma este de competenţa instanţelor naţionale. Această prevedere
formulată în ambele tratate de la Roma este de natură să sublinieze că şi în materia
recursului în repararea pagubelor, Curtea de la Luxemburg are o competenţă
excepţională155.
Deşi textele nu fac aceeaşi distincţie, ca şi Tratatul de la Paris, între
răspunderea delictuală directă şi indirectă a Comunităţilor, la o analiză coroborată
a dispoziţiilor Tratatelor de la Roma, această distincţie reiese în mod implicit.
Întrucât atât C.E.E. 156, cât şi C.E.E.A. 157 au personalitate juridică, ce se
manifestă în raporturile cu terţii prin instituţiile comunitare acţionând în
îndeplinirea atribuţiilor prevăzute prin tratatele constitutive, este limpede că
pagubele cauzate de aceste instituţii, aflate în exercitarea funcţiilor lor, sunt
cauzate de Comunitatea respectivă însăşi şi deci antrenează răspunderea ei
delictuală directă.
Ori de câte ori fapta prejudiciabilă este produsă de un agent al Comunităţilor
aflat în îndeplinirea atribuţiilor sale, decurgând din această calitate, va fi antrenată
răspunderea delictuală indirectă a Comunităţii în cauză, în postură de comitent
pentru prepusul său. Această idee este susţinută, dealtfel, şi de art. 214 din Tratatul
C.E.E. şi art. 187 din Tratatul C.E.E.A., care disting între „membrii instituţiilor
comunitare" care exprimă faţă de terţi voinţa organizaţiei însăşi şi „funcţionarii şi
agenţii" Comunităţii care sunt pre- puşii acesteia.
b) Legitimarea procesuală activă. În tăcerea textului, dar în aplicarea
„principiilor comune de drept din statele membre" în materie de răspundere
delictuală, apare evident că pot introduce un recurs în responsabilitate în faţa Curţii
de la Luxemburg orice persoane fizice sau juridice interesate, care dovedesc că au
suportat un prejudiciu cauzat de fapta instituţiei sau agentului comunitar aflat în
exercitarea funcţiilor lui.

153
154
Art.215 alin. 2 C.E.E. si art. 188 alin. 2 C.E.E.A.
155
Art.178 C.E.E. si art. 151 C.E.E.A.
156
Art.183 C.E.E. şi art. 155 C.E.E.A.; v. şi G. Pasetti, Trattato institutivo della C.E.E., Milano, 1965, p. 215.
157
Art.210 C.E.E. si art. 4 C.E.E.
Art. 184 C.E.E.A. si art. 3 C.E.E.A.

57
 În concluzie, se poate sublinia că, în mod excepţional, în virtutea
formulărilor exprese ale Tratatelor de la Paris şi Roma, Curtea de la Luxemburg
este abilitată să soluţioneze litigii în legătură cu răspunderea delictuală a
Comunităţilor ori de câte ori fapta prejudiciabilă a fost comisă în exercitarea
atribuţiilor comunitare. Cu alte cuvinte, resortisanţii statelor membre (sau chiar
terţe), persoane fizice sau juridice,. care au suferit un prejudiciu cauzat prin fapta
instituţiilor ori agenţilor comunitari aflaţi în exercitarea atribuţiilor lor, sunt
obligaţi — spre a-şi valorifica pretenţiile — să ocolească instanţele naţionale de la
locul producerii faptei cauzatoare de prejudicii — normal competente, potrivit
principiilor general admise de dreptul internaţional privat — şi să se adreseze
instanţei de la Luxemburg.
Este încă o dovadă a caracterului specific pe care au înţeles statele vest-
europene să-l atribuie Curţii de Justiţie a Comunităţilor.

3.2.5 Recursul în constatarea neîndeplinirii de către state a obligaţiilor

decurgând din tratatele constitutive

1. Specific. Prin Tratatele de la Paris şi Roma, statele membre au înţeles să

confere executivelor comunitare, Înalta Autoritate (C.E.C.O.) şi Comisiile C.E.E.
şi C.E.E.A., misiunea de a veghea la aplicarea acestor tratate, misiune în virtutea
căreia organele evocate au a urmări modul şi măsura în care statele semnatare îşi
îndeplinesc obligaţiile decurgând din actele constitutive ale celor trei Comunităţi.
Conform acestor competenţe, organul executiv are posibilitatea să constate,
pe cale de decizie, că un stat membru nu şi-a îndeplinit o obligaţie derivând din
tratatele constitutive, decizie ce poate fi atacată de acest stat, în faţa Curţii, care, în
urma unui contencios în plină jurisdicţie, urmează a se pronunţa asupra măsurilor
hotărâte de organul executiv, confir- mându-le, modificându-le sau anulându-le.
2. După cum se cunoaşte, deşi executivele s-au unificat, ele au puteri diferite
şi continuă să acţioneze în limitele acestora potrivit fiecărui tratat în parte 158. Din
această cauză, între altele, şi recursul în constatarea neîndeplinirii de către state a
obligaţiilor decurgând din tratatele constitutive, este reglementat diferit în Tratatul
de la Paris faţă de Tratatele de la Roma.

Este şi motivul pentru care în lucrarea de faţă, deşi tratatul de fuziune organizează o comisie unică, am
158

menţinut şi denumirea anterioară, de Înaltă Autoritate, ori de câte ori ne-am raportat la atribuţii exercitate
de Comisia Executivă in temeiul Tratatului de la Paris.
58
 A. Tratatului de la Paris159
a) Specific. Potrivit art. 88 C.E.C.G., „Daca înalta Autoritate apreciază că un
stat nu şi-a respectat una din obligaţiile ce-i incumbă în virtutea prezentului Tratat,
ea constată această nerespectare printr-o decizie motivată, după ce a pus acest stat
în situaţia de a-şi prezenta observaţiile. Ea acordă statului în cauză un termen
pentru a realiza executarea obligaţiei.
Un recurs în plină jurisdicţie este deschis acestui stat în faţa Curţii într-un
termen de două luni de la notificarea deciziei". Deci, înainte de toate, trebuie să fie
vorba de neîndeplinirea unei obligaţii rezultând din Tratatul de la Paris de către un
stat membru.
Desigur că prevederea din art. 88 C.E.C.O. poartă nu numai asupra
obligaţiilor rezultând direct şi expres pentru statele membre din tratatul de la Paris,
ci şi asupra acelora care se degajă din actele comunitare obligatorii, decizii sau
recomandări, adoptate pe baza tratatului constitutiv şi în aplicarea lui. Este ceea ce
rezultă şi din prevederile art. 86 C.E.C.O. care menţionează că „statele membre se
angajează să ia toate măsurile generale sau speciale necesare asigurării executării
obligaţiilor rezultând din deciziile şi recomandările instituţiilor Comunităţii",
precum şi din soluţiile constant formulate în jurisprudenţa Curţii 160 şi în literatura
de specialitate (occidentală)161.
În lumina art. 88 C.E.C.O., o a doua condiţie prealabilă deschiderii
recursului de care ne ocupăm este existenţa unei decizii de constatare a
neîndeplinirii de către un stat membru a obligaţiei decurgând din tratat sau din acte
obligatorii emise pe baza tratatului, decizie ce trebuie dată de către Înalta
Autoritate şi în absenţa căreia, statul în cauză nu se poate adresa Curţii.
Decizia de constatare va fi dată de Înalta Autoritate numai după ce statul în
culpă a fost pus în situaţia de a-şi prezenta observaţiile, adică a avut posibilitatea
să-şi formuleze apărările şi, eventual, să se disculpe, ducând, în această ultimă ipo-
teză, la suspendarea procedurii în faţa executivului comunitar. Numai dacă, după
observaţiile prezentate de statul în cauză, Înalta Autoritate reţine totuşi existenţa
neîndeplinirii unei obligaţii de către acesta, ea va putea da decizia de constatare

159
Giuseppe Marchesini, Recours en constatation des manqement des Etats — Le Traite C.E.C.A. — în Droit des
Communautes
160
europeennes, Larcien, Bruxelles, 1969, p. 367—378; G. Ferriere, op. cit., p. 894.
Hotărârea in cauza 3/1959, R.F.G. contra Înaltei Autorităţi, în „Rec. VI" p. 133 şi concluziile avocatului
general Lagrange, p. 145; hotărîrea în cauză 20/1959, Italia contra Înaltei Autorităţi, in „Rec. VI", p. 69l; hotărârea
în
161
cauza 25/1959, Olanda contra Înaltei Autorităti, în „Rec. VI", p. 760.
G. Rasquin, Les manquements des Etats membres des Communautes earopeennes devant la Cour de Justice,
Luxemburg, 1964, p. 8; E. Wohl- fahrth, B. Sc.hloh, Les acts des insiitutions, în Droit des Communautes
europeennes, Larcier, Bruxelles, 1969, p. 419 şi urm.

59
motivată temeinic 162 prin care, notificând-o statului respectiv, îl invită să-şi
îndeplinească angajamentul în raport de care se află în culpă.
Dacă statul vizat nu este de acord cu conţinutul deciziei de constatare,
emanând de la Înalta Autoritate, poate ataca această decizie, respectiv, măsurile
avute în vedere de organul executiv, în faţa Curţii, introducând un recurs în plină
jurisdicţie în temeiul art. 88 alin. 2 C.E.C.O.
b) Legitimarea procesuală activă. Recursul avut în vedere de art. 88 alin. 2
C.E.C.O. poate fi formulat numai de către un stat membru, şi anume cel în raport
de care Înalta Autoritate a reţinut o neîndeplinire a unei obligaţii decurgând din
tratat sau alte acte normative comunitare.
c) Legitimarea procesuală pasivă. Statele membre pot introduce în faţa
Curţii un recurs în temeiul art. 88 alin. 2 C.E.C.O. numai împotriva Înaltei
Autorităţi, atacând decizia dată de aceasta prin care constată neîndeplinirea unei
obligaţii de către statul reclamant. Aşa cum rezultă din art. 88 C.E.C.O. procedura
avută în vedere nu se poate referi, în nici un caz, la un alt act emanând de la
executivul comunitar, spre exemplu, actul obligatoriu neîndeplinit de statul
reclamant, şi nici nu poate fi deschisă împotriva altui organ comunitar, ori a unui
alt stat membru.
d) Procedura recursului prevăzut în art. 88 alin. 2 C.E.C.O. presupune
obligatoriu două etape, şi anume: prima, prealabilă, obligatorie şi desfăşurată, în
totalitate, cum am văzut, la iniţiativa şi în faţa Înaltei Autorităţi şi, a doua,
contenciosul propriu-zis, desfăşurată în faţa Curţii.
Contenciosul propriu-zis urmează regulile generale care di- recţionează
procedura judiciară în faţa instanţei de la Luxemburg, reţinând, în legătură cu
aceasta, termenul de două luni care curge de la notificarea către statul în cauză a
deciziei constatatoare a Înaltei Autorităţi şi înăuntrul căruia statul respectiv are
facultatea de a formula plângerea către Curte.
e) Consecinţele recursului prevăzut de art. 88 alin. 2 C.E.C.O. Sesizată
cu un recurs în temeiul art. 88 alin. 2 Curtea de Justiţie are de constatat dacă există
sau nu o încălcare a unei obligaţii din partea statului reclamant; dacă statul
reclamant se află în culpă, Curtea va respinge recursul, iar dacă nu, va anula
decizia constatatoare emanând de la înalta Autoritate, ori, dacă este cazul, o va
modifica în ipoteza unei neobservări parţiale de către statul respectiv a obligaţiei în
discuţie. Este şi ceea ce se desprinde din jurispru- denţa instanţei de la Luxemburg
care precizează „recursul prevăzut de art. 88 alin. 2 are ca obiect să supună

162
v. G. Rasquin, op. cit., p. 10.

60
controlului Curţii constatarea făcută de înalta Autoritate a unei încălcări din partea
unui stat membru ca şi măsurile urmând acestei constatări", „să obţină anularea sau
modificarea măsurilor stabilite ca o consecinţă a constatării încălcării". 163
B. Tratatului de la Roma 164
a) Specific. Recursul în constatarea încălcării de către state a obligaţiilor
decurgând din tratatele constitutive, aşa cum este reglementat în art. 163—171
C.E.E. şi, respectiv, art. 141— 143 C.E.E.A., se deosebeşte substanţial de soluţiile
reţinute de art. 88 C.E.C.O.
Conform art. 169 C.E.E.: „Dacă Comisia apreciază că un stat membru a
încălcat una din obligaţiile ce-i revin în virtutea prezentului Tratat, ea emite un
aviz motivat în legătură cu aceasta, după ce a pus statul în măsură să-şi prezinte
observaţiile.
Dacă statul în cauză nu se conformează acestui aviz în termenul stabilit de
comisie, aceasta poate sesiza Curtea de Justiţie."
Conform art. 170 C.E.E.: „Fiecare stat membru poate sesiza Curtea de
Justiţie dacă apreciază că un alt stat membru a încălcat una din obligaţiile ce-i
incumbă în virtutea prezentului Tratat.
Înainte ca un stat membru să introducă împotriva unui alt stat membru, un
recurs fondat pe o pretinsă violare a obligaţiilor ce-i incumbă în virtutea
prezentului Tratat, el trebuie să sesizeze Comisia (despre aceasta).
Comisia emite un aviz motivat după ce statele interesate au fost puse în
situaţia de a-şi prezenta contradictoriu observaţiile scrise şi orale.
Dacă Comisia nu a emis avizul în termen de trei luni de la cerere, absenţa
avizului nu constituie obstacol la sesizarea Curţii de Justiţie".
Aşadar, se disting în optica Tratatelor de la Roma, cât priveşte recursul în
constatarea încălcării obligaţiilor de către un stat membru, două situaţii: prima,
avută în vedere de art. 169 C.E.E. şi, oarecum, mai apropiată de reglementările
simetrice din art. 88 C.E.C.O. şi o a doua, prevăzută de art. 170 C.E.E. şi care
vizează mai mult competenţa internaţională a Curţii de la Luxemburg.
Aşa cum am văzut, ambele ipoteze au în vedere încălcarea de către un stat
membru a unei obligaţii decurgând din tratat. Ni se pare neîndoielnic că textele
invocate au în vedere nu numai obligaţiile expres prevăzute în Tratatele de la
Roma în sarcina statelor membre, ci şi pe cele decurgând din acte obligatorii emise
de organele comunitare în limitele şi pe baza tratatelor, Comisia, implicată în

163
164
Hotărârea
în cauza 3/1959 R.F.G., contra Înaltei Autorităţi, în „Rec. VI", p. 132 şi 133.
v. Jean Amphoux, Recours en constation des manquements des Etats — Les Traites C.E.E. et EUR ATOM —, în
Droit des Communautes europeennes, Larcier, Bruxelles, p. 379—389; G. Ferriere, op. cit., p. 910—930.

61
procedura avută în vedere de art. 169, dar şi 170 C.E.E., fiind însărcinată „să
vegheze la aplicarea dispoziţiilor prezentului Tratat ca şi a dispoziţiilor luate de
instituţii în virtutea acestuia"165.
Ca şi art. 88 C.E.C.O., şi art. 169 şi 170 C.E.E. şi, respectiv, 141—142
C.E.E.A. stabilesc o procedură prealabilă şi obligatorie ce se desfăşoară cu
participarea Comisiei şi care condiţionează posibilitatea introducerii, în materie, a
unui recurs în faţa Curţii166.
În prima ipoteză, avută în vedere de art. 169 C.E.E., Comisia, observând că
un stat membru a încălcat o obligaţie derivând din tratat şi după aprecierea
observaţiilor justificative prezentate de acesta, emite un aviz motivat constatator al
încălcării; numai dacă statul în culpa nu se conformează avizului constatator, în
termenul acordat de Comisie, se poate formula recursul în faţa Curţii.
Îndeplinirea şi regularitatea acestei faze condiţionează derularea ulterioară a
procedurii şi, mai ales, admiterea recursului167. Avizul constatator trebuie să fie
motivat, cuprinzând „o expunere coerentă a raţiunilor care au dus Comisia la
convingerea că statul interesat a încălcat una din obligaţiile ce-i reveneau"168.
Potrivit jurisprudenţei Curţii, avizul constatator trebuie să cuprindă măsurile pe
care comisia le consideră necesare spre a pune capăt încălcării constatate 169.
În cea de-a doua ipoteză, prevăzută de art. 170 C.E.E., statul membru care
constată o încălcare a unei obligaţii statutare de către un alt stat membru, sesizează
Comisia care, după examinarea observaţiilor justificative ale statelor interesate,
emite un aviz motivat.
Spre deosebire însă de situaţia anterioară, vor prezenta observaţii scrise, dar
şi orale, ambele state, urmându-se o procedură în contradictoriu în faţa Comisiei; şi
tot deosebit de ipoteza reglementată de art. 169 C.E.E., recursul poate fi formulat
chiar dacă Comisia nu a emis avizul constatator, cu condiţia ca statul în culpă să nu
fi pus capăt încălcării şi sa se fi scurs un interval de trei luni de la sesizarea
Comisiei de către statul membru reclamant.
Articolul 170 reţine doar ca obligatorie şi prealabilă procedurii contencioase
în faţa Curţii, sesizarea Comiei, în timp ce art. 169 prevede obligativitatea emiterii
avizului constatator al încălcării.

165
166
Art.155 C.E.E. şi art. 124 C.E.E.A.
Această fază prealabilă nu este nccesară în cazul recursului similar avut in vedere de art. 93 şi art. 225 C.E.E. şi
art. 38 şi 82 C.E.E.A., datorită urgenţei situaţiei de remediat (art. 225 şi art. 38) sau faptului că asemenea procedură
fusese deja antamată în condiţii mult mai riguroase (art. 93).
167
v. G. Be.hr, Les principes qai regissent la procedure, în Dix ans de jurisprudenee de la Cour de Justice, Cologne,
1965,
168
p. 92 şi urm.
169
Hotărârea în cauză 7/1961, Comisia contra Italiei, în „Rec. VII" p. 654
Concluziile avocatului general Lagrange în cauza 7/1961, în „Rec. VII", p. 76.

62
 b) Legitimarea procesuala activa. În conformitate cu art. 169 C.E.E. şi
spre deosebire de art. 88 C.E.C.O., recursul în constatarea încălcării obligaţiei de
către un stat membru, poate fi introdus numai de către Comisie, în timp ce calitatea
procesuală activă este recunoscută, în temeiul art. 170 C.E.E., numai statului care a
avut iniţiativa procedurii, adică aceluia care a sesizat comisia.
c) Legitimarea procesului pasivă. În lumina art. 169 şi art. 170 C.E.E.,
recursul avut în vedere poate fi introdus numai împotriva statului membru care a
încălcat o obligaţie decurgând din tratat sau dintr-un alt act normativ comunitar.
d) Procedura urmată în faza contencioasă este procedura obişnuită pentru
orice recurs în faţa Curţii, reţinându-se că, întrucât nici tratatele, nici statutele
Curţii şi nici regulamentul de procedură nu fixează un termen pentru introducerea
recursului în discuţie, acesta este lăsat la aprecierea reclamantului — Comisie sau
stat membru.
În practică, s-a constatat că posibilii reclamanţi formulează recursul în
constatarea neîndeplinirii obligaţiilor de către statele membre într-un termen de
două luni curgând de la expirarea intervalului în care Comisia trebuia să emită
avizul constatator.
e) Valoarea hotărârii Curţii. Examinând cauza, Curtea va constata dacă şi
în ce măsură statul membru pârât a încălcat o obligaţie vizată de Tratatele de la
Roma, exprimând constatarea existenţei încălcării în hotărârea sa pe care o
comunică acestui stat. Curtea îşi epuizează competenţa prin această constatare,
neavând calitatea să aplice statutului în culpă vreo constrângere. Conform art. 171
C.E.E. (143 C.E.E.A), „dacă Curtea recunoaşte că un stat membru a încălcat una
din obligaţiile ce-i incumbă în virtutea prezentului Tratat, acest stat este ţinut să ia
măsurile pe care le comportă executarea hotărârii Curţii de Justiţie".
Hotărârea Curţii, în această situaţie, nu este direct executorie, deoarece,
având ca destinatar un stat, scapă de sub incidenţa art. 187 şi 192 C.E.E.
Este aici una din situaţiile expres avute în vedere în Tratatele de la Roma
spre a salvgarda suveranitatea statelor membre de un amestec din partea organelor
comunitare.

63
 Bibliografie
1. FABIAN GYULA , Curtea de justiţie Europeană. Instanţă de judecată
supranaţională, Ed. Rosetti, Bucureşti 2002
2. DUMITRU MAZILU, Integrare europeană. Drept comunitar şi instituţii
europene, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2001
3. M. DUŢU, A. DUŢU, Dreptul contenciosului european, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti 2010
4. ELISE NICOLETA VÂLCU, Drept comunitar instituţional, Ed. Sitech, Craiova
2010
5. ELISE NICOLETA VÂLCU, A. BARBU, Drept comunitar, Ed. Sitech, Craiova
2007
6. NICOLETA DIACONU, Sistemul jurisdicţional al UE, Ed. Szlvi, Bucureşti
2004

64