Sunteți pe pagina 1din 346

Fapte 1:1

1. Teofile. Vezi Luca 1,3.

Cea dintâi. [dinainte, KJV]. Literal, „întâia”, arătând că lucrarea de faţă este a doua dintr-o serie.
Evanghelia după Luca este evident, „cea dintâi carte” (vezi vol. 5, p. 663).

Tot. Evanghelia după Luca este o relatare esenţială şi completă a „tuturor acestor lucruri de la obârşia
lor” (Luca 1,3). Luca raportează fapte principale, nu toate amănuntele (vezi p. 114). Lucrul acesta se poate
vedea dintr-o comparaţie cu Evanghelia după Ioan, care cuprinde multe dintre cele omise de Luca. Dar şi
Ioan omite multe detalii (vezi Ioan 20,30; 21,25). În Scriptură cuvântul „tot” (sau „aidoma”) e adesea folosit
într-un sens general (vezi Matei 2,3; 3,5; Fapte 2,5; 12,11; Romani 11,26; Coloseni 1,6; 1 Timotei 1,16;
Iacov 1,2).

A început. Gr. archomai, „a începe”, e ceva caracteristic pentru Evanghelia lui Luca, în care apare de
vreo 30 de ori. Prezenţa lui în Fapte e o dovadă neintenţionată a faptului că Luca este autorul.

Lucrarea Evangheliei, începută de Isus în persoană, este continuată prin Duhul Sfânt de către biserică.

Să facă şi să înveţe. Isus era „puternic în fapte şi în cuvinte” (Luca 24,19). Faptele la care se face
referire sunt minunile Sale (Fapte 10,38). Cuvintele şi faptele lui Isus aveau aceeaşi „autoritate” şi „putere”
(vezi Luca 4,32). Scriitorul lasă a se înţelege că această îndoită activitate va fi descrisă şi în cartea pe care
tocmai se pregăteşte să o scrie.

Fapte 1:2
2. Până în ziua. Adică a 40-a zi după învierea Sa (vezi vers.3).

S-a înălţat la cer. [„A fost luat sus”, KJV; „fu luat sus”, Nitz.]. Forma pasivă a verbului, aşa cum e
folosită aici şi în vers 9 şi 11 şi în Luca 24,51 lasă a se înţelege că înălţarea lui Isus a fost o manifestare a
puteri Tatălui.

Prin Duhul Sfânt. Expresia aceasta poate fi înţeleasă ca însemnând că Duhul Sfânt urma să
călăuzească pe ucenici în tot adevărul (Ioan 16,13) sau că Isus, atât înainte, cât şi după răstignirea Sa, vorbea
ca unul care era stăpânit de Duhul Sfânt. Trebuie că a doua idee să fi fost în intenţia autorului, deoarece tot
ce ţinea de viaţa lui Hristos pe pământ era săvârşit prin puterea Duhului; a) zămislirea Sa (Luca 1,35); b)
botezarea Lui (cap. 3,21.22); c) îndreptăţirea Lui, adică manifestarea vieţii Sa drepte (1 Timotei 3,16); d)
călăuzirea în viaţa Lui de servire (Luca 4,1); vezi cap. 2,49); e) minunile Sale (Matei 12,28); f) învierea Lui
(1 Petru 3,18).

Dăduse poruncile. Mai bine „poruncise” cu referire specială la însărcinarea evangheliei, făcută de
Domnul către apostoli (vezi Matei 28,18-20).

Apostolilor. Gr. apostoloi, „cei care sunt trimişi” de la apo „departe” şi stello, „a trimite”, în greaca
clasică apostolos (pl. apostoloi) adesea era legat cu trimiterea unei corăbii sau a unei expediţii navale şi mai
era folosit cu privire la comandantul unei escadre sau cu privire la un ambasador. Aceste două aplicaţii
generale la lucruri şi la persoane au fost transferate în greaca Koine. Aşa cum un papirus egiptean din
secolul al 2-lea sau al 3-lea d.Hr., vorbeşte despre „raportul pentru corabia [apostoles] al lui Triadelphus” (J.
H. Moulton şi G. Milligan, The Vocabulary of the Greek New Testament, p. 70). Papirusurile mai arată că
de la corabia însăşi înţelesul cuvântului a fost transferat la încărcătura ei, deoarece şi aceasta era „trimisă”.
Nu numai încărcătura era numită apostolos, dar şi documentele care reprezentau corabia şi încărcătura ei,
aşa că acest cuvânt se putea referi la un ordin de trimitere al unui vas, la factura privind conţinutul
încărcăturii, sau chiar la un permisul de export. În acelaşi timp, atât în Koine, cât şi în greaca clasică,
apostoles se poate referi la o persoană, aşa cum îl foloseşte Iosif cu privire la ambasadorii trimişi de iudei la
Roma (Antiquities, XVIII, 11.1).

Totuşi nici una dintre întrebuinţările acestea nu par să reverse lumină direct asupra originii cuvântului
„apostol” aşa cum era folosit în creştinismul primar. Pavel este cel dintâi scriitor al NT care a folosit
cuvântul (1 Tesaloniceni 2,6) şi pentru el, pare că „apostol” era deja un termen tehnic desemnând o anumită
grupă de oameni care îndeplineau în biserică funcţii cu autoritate general recunoscută. (vezi 1 Corinteni 4,9;
9,1.2). Faptul că în această literatură creştină foarte timpurie un asemenea înţeles specific al cuvântului era
deja considerat ca de la sine înţeles, sugerează că introducerea termenului în uzul curent avusese deja loc
mai devreme. Scriind în greceşte, la ani de zile după moartea lui Isus, Luca şi Ioan foloseau cuvântul
apostolos (Luca 6,13; 11,49; Ioan 13,16 [„cel trimis”, „apostolul”]). Slujba de apostol în biserica primară
pare să descindă de la hirotonirea şi însărcinarea de către Isus a celor doisprezece ucenici.

Denumind pe ucenicii Săi, „apostoli”, Isus probabil a folosit cuvântul aramaic shelicha, echivalentul
participiului ebraic shaluach, „trimis”. Cuvintele acestea par să fi avut o întrebuinţare tehnică atât printre
iudei cât şi printre creştini. Literatura rabinică folosea termenul shaluach (sau în altă formă, shaliach) cu
privire la diferiţi soli cu autoritate. Iustin Martirul zice (c. anul 146 d.Hr.) că iudeii trimiteau soli prin toată
lumea, spunând cuvinte hulitoare împotriva lui Hristos (Dialog cu Trypho, 17, 108). Eusebiu, istoricul
bisericesc din secolul al 4-lea, declară că scrieri deja vechi pe vremea lui relatau că preoţii şi bătrânii iudei
trimiteau oameni prin toată lumea pentru a avertiza pe cei din diaspora, împotriva creştinismului. El
continuă să numească pe iudeii aceştia „apostoli” şi spune că chiar pe vremea lui, ei călătoreau pretutindeni
pentru a duce cu ei scrisori encilice (Comentaria in Isaiam, XVIII, 1.2). Epifanul (m. anul 403 d.Hr.)
relatează că aceşti „apostoli” se consfătuiau cu iudeii de seamă şi călătoreau printre iudeii din afara
Palestinei, readucând pace în adunările tulburate şi colectând zecimi şi primele roade – funcţii care
constituie paralele impresionante cu apostolatul lui Pavel (vezi Fapte 11,27-30; Romani 15,25-28); 1
Corinteni16,1; Epifanul, Contra ereziilor 1.2, Erezia XXX, 4. 11). Codul Theodosian (anul 438 d.Hr.)
observă că „Este o superstiţie fără valoare faptul că iudei au căpetenii ale sinagogilor, sau prezbiterii ori
persoane pe care ei le numesc apostoli, care sunt numiţi de patriarh la o anumită şedinţă să colecteze aur şi
argint” (Codul Theodosian, XVI, 8.14, traducere în Adolf Harmack, Misiunea şi Expansiunea
creştinismului, vol. 1, p. 329).

Prin urmare, deşi nu poate fi dovedit faptul că apostolos a fost folosit în vremurile NT cu privire la
soli iudei trimişi la cei din diaspora, dovezile sugerează că folosirea aparte a acestui cuvânt de biserica
primară creştină a fost derivată de la un obicei oarecum asemănător printre iudei.

Pe care-i alesese. Vezi Marcu 3,13-19.

Fapte 1:3
3. Patima. Mai curând, „suferinţa”.

S-a înfăţişat viu. Vezi Nota adiţională la Matei 28.

Multe dovezi. [„Dovezi fără de greş”, KJV; „Multe semne netăgăduite”, Nitz.]. Gr. tekmera, „dovezi”
care purtau cu ele certitudinea convingerii, în contrast cu ceea ce era numai probabil sau circumstanţial.
Aceste „dovezi fără de greş” erau arătările de după înviere ale lui Hristos, nu minunile pe care ucenicii Îl
văzuseră pe Isus făcându-le (cap, 2,22). Ele confirmau minunea culminantă a învierii. Aceste dovezi constau
din: 1) faptul că a mâncat şi a băut cu ucenicii (Luca 24,41-43; Ioan 21,4-3); 2) trupul Lui real, pe care El
le-a îngăduit să-l atingă (Matei 28,5-9; Ioan 20,27); 3) repetatele Lui arătări văzute de chiar 500 de inşi
într-o ocazie (Matei 28,7; 10.16.17; Luca 24,36-38; Ioan 20,19-29; 1 Corinteni 15,6); 4) învăţătura Lui cu
privire la natura şi lecţiile despre împărăţie (Luca 24,25-27; 44-47; Ioan 20,17.21-23; 21,15-17; Fapte
2,32.36.37; 3,15; 4,10; 5,28.30-33). Aceasta era temelia argumentaţiei lui Pavel cu privire la certitudinea
învierii în trup a celor răscumpăraţi (vezi 1 Corinteni15,3-23).

Patruzeci de zile. Literal „timp de”, sau „în decurs de”, 40 de zile. Isus nu a rămas cu ei continuu, ci
S-a manifestat de repetate ori în decursul perioadei de după înviere (vezi Note adiţionale la Matei 28). Nu e
nici un conflict între aceste 40 de zile şi raportul mult prescurtat al lui Luca din Evanghelie (vezi Luca 24).

Lucrurile. Aici expresia cuprinde 1) interpretarea corectă a profeţiilor mesianice (Luca 24,27.44.45);
2) extinderea misiunii bisericii în toată lumea şi admiterea celor mântuiţi în împărăţie prin botez (Matei
28,19); 3) făgăduinţa puterii supranaturale şi a protecţiei divine (Marcu 16,15-18) şi 4) făgăduinţa prezenţei
permanente a lui Hristos în biserica Sa (Matei 28,20) vezi Matei 4,17; 5,3).

Fapte 1:4
4. Se afla cu ei. [Adunaţi împreună, KJV; Mâncând împreună cu dânşii, Nitz.]. Gr. sunalizo, literal „a
săra împreună”, deci „a mânca împreună cu” sau „a se aduna împreună”, „a se aduna”. Aceasta se poate
referi la o adunare din Galilea (Matei 28,16-18); deoarece ultima adunare la care ucenicii au văzut pe Isus
înălţându-Se nu e introdusă înainte de v. 6 din Fapte 1.

Să nu se depărteze de Ierusalim. Ei trebuiau să se reîntoarcă în capitală, locul unde Mântuitorul


lucrase atât de adesea şi unde în cele din urmă suferise, fusese îngropat şi înviase dintre cei morţi. Acolo,
ucenicii Săi urmau să fie împuterniciţi şi acolo urmau să-şi înceapă mărturia lor publică (AA 31, 32).

Să aştepte. Compară Luca 24,49. Sarcina care-i confrunta pe ucenici nu putea să fie săvârşită numai
prin mijloace omeneşti. E trebuiau să aştepte 1) până la timpul rânduit, 2) în locul rânduit, Ierusalim locul
celei mai mari primejdii şi celei mai mari solicitări. Ucenicii trebuiau să „aştepte” nu să se ducă „să prindă
peşte”, aşa cum Petru şi alţii făcuseră cu puţin mai înainte (Ioan 21,3). Trebuiau să aibă loc: 1) o evlavioasă
aşteptare a marii puteri a lui Dumnezeu; 2) un dor adânc după acea putere, şi după pregătirea de a o primi; 3)
şi rugăciune zeloasă şi unită pentru ca Dumnezeu să-Şi împlinească făgăduinţa.

Făgăduinţa Tatălui. Adică, făgăduinţa cu privire la darul Duhului Sfânt (vezi Ioan 14,16; 16,7-13).

De la Mine. Făgăduinţa fusese rostită de Isus, dar împlinirea ei trebuia să vină de la Tatăl şi de la Fiul
(vezi Ioan 14,16.26; 15,26; 16,7-15).

Fapte 1:5
5. Ioan a botezat. Adică, Ioan Botezătorul (vezi Matei 3,1-11).

Cu Duhul Sfânt. Un astfel de botez fusese făgăduit de Ioan Botezătorul (vezi Matei 3,11). Făgăduinţa
(Fapte 1,4) cerea un botez, nu cu apă (vezi Matei 3,6.11) ci cu Duhul „nu după multe zile”, după cum se
dăduse făgăduinţa pentru Ziua Cincizecimii.

Fapte 1:6
6. Strânşi laolaltă. [Veniţi laolaltă”, KJV; „adunaţi”, Nitz.]. Adică la Ierusalim, în ascultare de voia
Domnului (v. 4) şi în acord unul cu altul. Isus Însuşi era cu ei, deşi nu e pomenită nici o arătare neaşteptată,
supranaturală. Aceasta a fost ultima adunare a ucenicilor cu Domnul lor, deoarece era ziua înălţării Sale
(Marcu 16,19; Luca 24,50.51; 1 Corinteni15,7).

L-au întrebat. Expresia greacă sugerează că ei L-au întrebat de repetate ori.

În vremea aceasta ai de gând să aşezi din nou? Mai degrabă: „să restatorniceşti acum?” Ucenicii încă
nu înţelegeau prea bine natura împărăţiei lui Hristos. El nu făgăduise o restatornicire de felul aceleia pe care
ei o nădăjduiau (vezi Luca 4,19). Ei gândeau că Isus „avea să scape pe Israel”(Luca 24,21), adică de romani.
Petru şi ceilalţi ucenici au găsit o mântuire diferită de aşteptarea lor la Ziua Cincizecimii (Fapte 2,37-39).
Înălţarea şi experienţa din Ziua Cincizecimii care a urmat, le-a dat o nouă înţelegere; în cele din urmă, ei
şi-au dat seama de natura spirituală a împărăţiei Domnului lor.

Iudeii erau însetaţi de nădejde mesianică. În Psalmii lui Solomon, o lucrare apocrifă scrisă cu puţin
timp înainte de era creştină (vezi vol. 5, p. 90) se repetată mereu această idee. Următoarea rugăciune este
tipică: „Primeşte, o Doamne, şi ridică-le pe împăratul lor, fiul lui David, la vremea când Tu vezi, o,
Dumnezeule, că el poate domni peste Israel, servul Tău. Şi încinge-l cu tărie, ca el să zdrobească pe
domnitorii nedrepţi şi ca el să poată curăţi Ierusalimul de naţiunile care îl calcă în picioare spre nimicire…
Şi el va curăţa Ierusalimul, făcându-l sfânt ca odinioară; ca naţiunile să vină de la marginile pământului
pentru a vedea slava lui, aducând ca daruri pe fiii lui care leşinaseră şi să vadă slava Domnului, cu care
Dumnezeu îl proslăvise” (Psalmii lui Solomon 17,23-23; citat în R.H. Charles, Apocrifele şi
Pseudepigrafele, vol. 2 p. 649, 650). Asemenea gânduri ar fi putut foarte bine să facă pe ucenici să spere că
sosise timpul pentru stabilirea stăpânirii făgăduite şi să fi dat naştere la întrebarea lor.

Israel. Ucenicii încă nu înţeleseseră conceptul împărăţiei spirituale constituită din toate naţiunile
(Matei 8,11.12) formată din Israelul spiritual al celor tăiaţi împrejur cu inima (Romani 2,28.29). Ei nu şi-au
dat seama că atunci când naţiunea iudaică a lepădat pe Isus, ei au fost tăiaţi de la rădăcina şi tulpina
adevăratului Israel, în care urma să fie acum altoiţi convertiţii creştini, atât dintre iudei, cât şi dintre neamuri
(vezi Romani 11). Evident că ei încă mai aşteptau ca împărăţia mesianică a lui David să fie statornicită în
seminţia împărătească a lui Iuda. Vezi vol. IV, p.26-36.

Folosirea de către ucenici a termenului „Israel” pentru a înţelege „Iuda” nu prezintă nici o dificultate.
E adevărat că „Israel” adesea înseamnă triburile nordice spre a se distinge de Iuda. Dar adesea termenul este
aplicat la toate cele douăsprezece seminţii şi chiar la Iuda în particular, ca şi la poporul ales al lui Dumnezeu
fără desemnarea expresă a seminţiei (vezi de pildă la Isaia 9,8). Contextul este cel care trebuie să arate
întrebuinţarea acestui nume în fiecare caz particular. De aceea nu e surprinzător că NT aplică termenul
„Israel” la naţiunea iudaică. Deşi iudeii de pe vremea aceea erau în chip predominant din seminţia lui Iuda,
în linie de succesiune directă şi legitimă erau nu numai din provincia postexlilică Iuda (care era continuarea
regatului mai timpuriu al lui Iuda) dar şi din naţiunea unită a lui Israel dinainte de scindare.

Iudeii de pe vremea lui Hristos erau moştenitori vechii teocraţii care fusese guvernată de dinastia
davidică aşezată de Dumnezeu, având ca centru de închinare templul prescris de Dumnezeu, şi întemeiată pe
legământul dintre Dumnezeu şi poporul Său ales. Pavel numea „israeliţi” pe cei împreună cu el iudei, cărora
după trup le aparţineau „legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduinţele, patriarhii, şi din ei a
ieşit, după trup, Hristosul” (Romani 9,4.5; cf. v. 3; vezi şic ap. 3,1.2; 11,1).

Ucenici nu erau greşiţi în credinţa lor că profeţiile şi făgăduinţele date Israelului timpuriu aparţineau
iudeilor ca succesori ai vechiului regat davidic – nu, „Israelului” celor zece seminţii care se separaseră de
casa lui David. Celelalte seminţii se despărţiseră nu numai de Iuda, dar şi de templul şi de adevărata slujbă
dumnezeiască şi deci de legământul naţional. La faptul moştenirii regale era adăugat faptul că naţiunea de
sud, de pe vremea domniei lui Ieroboam cuprindea numeroşi membri ai seminţiilor nordice care doreau să
rămână credincioşi lui Iehova (2 Cronici 11,13-16; 15,9; cf. cap. 16,1). Faptele acestea explică folosirea
repetată a termenului Israel atât pentru regatul lui Iuda, cât şi după captivitate, pentru comunitatea iudaică
reconstituită ca provincie a lui Iuda, la care aparţineau toţi aceia care, indiferent de seminţia lor, se
înapoiaseră din exil (vezi Ezra 2,70; 3,1; 4,3; 6,16.17.21; 7,7.13; 8,29; 9,1; 10,5; Neemia 1,6; 9,1.2; 10,39;
11,3.20; Ezechiel 14,1.22; 17,2.12; 37,15-19; Daniel 1,3; Zaharia 8,13; Maleahi 1,1).

Mai departe, naţiunea iudaică din vremea lui Isus reprezenta celelalte triburi ale lui Israel nu numai în
ce priveşte populaţia (vezi Luca 2,36) dar şi ca teritoriu (vol. V, p. 45, 46). Ea era pomenită ca Israel de Ioan
Botezătorul (Ioan 1,31), de Simeon (Luca 2,32.34) de Isus Însuşi (Matei 8,10; Luca 9,9; Ioan 3,10), de
ucenici şi de alţii din Iudeea (Matei 2,20-22; 9,33; Luca 24,21; Fapte 1,6; 2,22.23; 3,12; 4,8.27; 5,31; 21,28)
şi de Gamaliel (Fapte 5,35) de Luca (Luca 1,80) şi Pavel (Fapte 13,16.17.23.24; Romani 9,4.6.31; 11,1; 1
Corinteni 10,18; 2 Corinteni 11,22; Filipeni 3,5).

În felul acesta, domnia mesianică profetizată pentru Israel era încă aşteptată de ucenici ca
restatornicire a suveranităţii iudaice naţionale. Într-adevăr, împărăţia lui Mesia le-ar fi aparţinut, dacă ei nu
ar fi pierdut dreptul la ea prin lepădarea Fiului lui David din cauză că El venise oferind o împărăţiei de
dreptate universală în locul celei iudaice. Lepădarea naţiunii ca popor ales, o situaţie condiţională de la
început (Ex. 19,5.6; Ier. 18,6-10; Matei 8,11.12; 21,33-45), era mult prea recentă pentru ca ucenicii să o
poată înţelege. Ei ştiau bine că vechiul regat nordic al lui Israel se separase irevocabil de adevăratul Israel al
legământului cu excepţia faptului că membrii individuali ar fi putut alege să se alipească la poporul
legământului. Ceea ce ei încă nu vedeau era faptul că naţiunea iudaică, respingând domnia Fiului lui David,
nu mai era poporul ales, deşi iudei individuali puteau fi altoiţi în tulpina adevăratului Israel, biserica lui Isus
Hristos (vezi vol. IV, p. 25-38) în care nu se face deosebire de rasă, naţionalitate, sau poziţie socială (Gal.
3,28.29; Coloseni 3,11).

Fapte 1:7
7. El le-a răspuns. [„El a zis”, KJV]. Hristos nu a dat un răspuns direct la întrebarea ucenicilor Săi. În
schimb, El le-a îndreptat atenţia spre lucrarea care le stătea în faţă.

Vremurile sau soroacele. [Timpurile sau sezoanele”, KJV]. Gr. chronoi e kairoi. Chronoi se referă la
„firul timpului”, considerat simplu ca atare, într-un sens general şi kairoi la date de timp specifice
culminante, cu accent asupra a ceea ce are loc. În felul acesta prin „vremuri” Isus pare că Se referă aici la
succesiunea liniară a veacurilor şi prin „soroace” [sezoane] la evenimentele culminate care urmează să aibă
loc la sfârşitul veacului (vezi Matei 24,3). E ca şi cum Isus le-ar fi spus: „Nu e pentru voi să cunoaşteţi data,
sau felul precis în care va fi aşezată împărăţia.” Trăind ca un om între oameni, Isus nu cunoştea nici ziua,
nici ceasul venirii Lui (vezi Matei 24,36). Aici e o mustrare delicată pentru oameni; 1) care nu sunt încă
pregătiţi să primească toată cunoştinţa (Ioan 16,12); dar 2) care cunosc îndeajuns pentru a aduce la
îndeplinire însărcinarea dată lor de Domnul (Matei 28,19.20) şi 3) care vor fi călăuziţi prin semne şi prin
Duhul (Matei 24,32.33; Marcu 16,17.18; Ioan 16,13).

Păstrat sub stăpânirea Sa. [Pus sub puterea Sa, KJV; Le-a aşezat Tatăl prin a Sa putere”, Nitz.]. Mai
degrabă „le-a fixat prin propria Sa autoritate”, Cuvântul grecesc folosit aici pentru „putere” sau „autoritate”
(exousia) diferă de cel folosit pentru putere (dynamis) în v. 8 (vezi Ioan 1,12). Dumnezeu nu e slujitorul
timpului; ci Stăpânul lui. Cunoaşterea Lui trece dincolo de timp, deoarece El este omniştient cunoscând
toate lucrurile (Psalmi 139,1-6; Prov. 15,3; Evrei 4,13). Precunoaşterea Lui este o dovadă a dumnezeirii Lui
(Is. 46,9.10). El împarte ce vrea cu cei care-I servesc (Deuteronom 29,29; Psalmi 24,14; Ioan 15,15; 16,25).

Fapte 1:8
8. Putere. Gr. dynamis, „tărie”, „abilitate”, „putere” (vezi Ioan 1,12). Cuvântul nostru „dinamită”, e
derivat de la dynamis. Luca se referă aici la „putere” supranaturală, primită numai de aceia asupra cărora
vine Duhul Sfânt (vezi Luca 1,35; 24,49). Puterea aceasta este pentru mărturisire: ea dă 1) putere lăuntrică,
2) putere de a proclama Evanghelia, 3) putere de a conduce pe alţii la Dumnezeu. Prin ucenici, înzestraţi în
felul acesta cu putere, Isus urma să continue lucrarea pe care o începuse pe pământ şi chiar „lucruri mai
mari” decât acestea urmau să fie săvârşite (Ioan 14,12). Mărturia aceasta dată de Duhul urma să fie un semn
distinctiv al bisericii creştine.

Martori. Gr. martures, aceia care confirmă sau pot să confirme ceea ce ei înşişi au văzut, au auzit, sau
au cunoscut pe oricare altă cale. Ioan scrie: „Ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă” (1 Ioan 1,3).
Urmaşii lui Hristos de astăzi sunt la fel chemaţi să dea mărturie personală cu privire la lucrările şi
învăţăturile lui Isus, şi despre scopul lui Dumnezeu de a izbăvi lumea prin Fiul Său şi despre eficacitatea
Evangheliei asupra propriilor inimi. O altă mărturie mai convingătoare nici nu există. Fără experienţă
personală, nu poate fi mărturie creştină adevărată. Exprimarea curajoasă a lui Petru după vindecarea
ologului (Fapte 4,10) este un exemplu excelent de mărturisire de pe vremurile apostolice.

În Ierusalim. Era planul lui Dumnezeu ca poporul ales să aibă cea dintâi ocazie de a profita de pe
urma lucrării apostolilor (vezi Luca 14,21-24). În acest scurt răstimp, mii de iudei au crezut (vezi Fapte
2,41.47; 4,4.32.33; 5,14; 6,1.7; Material suplimentar EGW de la cap. 2,1.4.14.41). Când iudeii au respins
acest privilegiu şi au ucis cu pietre pe Ştefan (cap. 7) vestea cea bună a fost dusă în toată lumea.

În Samaria. Samaritenii erau un neam amestecat, pururi în vrăjmăşie cu iudeii (vezi Ioan 4,9). În ce
priveşte lucrarea personală a lui Isus pentru oamenii din Samaria vezi Luca 10,1.33; 17,16; Ioan 4,39-42).
După uciderea cu pietre a lui Ştefan au fost vizitaţi întâi de diaconul Filip (Fapte 6,5; 8,5) apoi de Petru şi
Ioan, care au mers în ajutorul lui Filip (cap. 8,14). Samaria a oferit un seceriş bogat.

Până la marginile. [„Partea cea mai depărtată”, KJV; „Marginea”, Nitz.]. Ucenicii urmau să meargă
„în toată lumea” (Marcu 16,15), „la toate neamurile” (Matei 24,14). Lucrarea mondială a fost începută de
reprezentanţii Evangheliei care au predicat iudeilor din Fenicia, Cipru, Antiohia din Siria (Fapte 8,4; 11,19)
şi de Saul din Tars în Siria şi Cilicia (Fapte 9,15.30; 11,25; Galateni 1,21.23). Curând lucrarea a fost extinsă
prin intermediul călătoriilor misionare ale lui Pavel (Fapte 13 la 28). El a fost inspirat să declare că pe
vremea sa Evanghelia fusese vestită „oricărei făpturi de sub cer” (Coloseni 1,23; cf. Tit 2,11). În contrast cu
însărcinarea dată, când Hristos a trimis pe cei doisprezece (vezi Matei 10,5.6), lucrarea aceasta urma să fie
universală. Tocmai acest început al lucrării mondiale este descris de Luca în Fapte. Cartea aceasta nu este un
amestec de biografii ale apostolilor şi nici măcar ale unor anumiţi apostoli şi nici exclusiv cu privire la
apostoli, ci ea arată ce au făcut toţi credincioşii pentru a proclama Evanghelia, „până la marginile
pământului”. Când lucrarea aceasta va terminată, Hristos va reveni (Matei 24,14).

Luca ne furnizează aici schema cărţii Faptelor apostolilor. Proclamarea Evangheliei în 1) Ierusalim şi
Iudea (cap. 1 la 7) şi 2 ) în Samaria (cap. 8 la 10), 3) şi până la marginile pământului (cap. 11 la 28).

Fapte 1:9
9. După ce a spus. Vezi Luca 24,50.

Pe când se uitau ei. Nici un credincios nu văzuse pe Mântuitorul înviind din morţi, dar celor
unsprezece ucenici şi mamei lui Isus (EW 191) le-a fost permis să-L vadă urcându-Se la cer. În felul acesta,
ei au devenit martori de încredere ai înălţării Sale.

S-a înălţat la cer. [„Înălţat”, KJV; „ridicat în sus”, Nitz.]. Aici înălţarea e relatată ca un simplu fapt
istoric. După aceea în NT ea nu este deseori pomenită, dar este acceptată în mod implicit ca un adevăr
cardinal al creştinismului istoric. Ea fusese prezisă de Isus (Ioan 6,62). Evenimentul a fost din nou relatat de
Petru (Fapte 3,21) şi mai târziu Pavel s-a referit la el (1 Timotei 3,16).

Înălţarea a fost o culminare corespunzătoare a lucrării lui Hristos pe pământ. Mântuitorul coborâse din
cer pentru a mântui pe omul căzut (Ioan 3,13.16). Când lucrarea Lui pe pământ s-a terminat, a plănuit să Se
reîntoarcă în căminul Său ceresc (Ioan 14,2) spre a mijloci pentru om (1 Timotei 2,5; Evrei 7,25; 8,1.2.6:1
Ioan 2,1) până la a doua Lui venire (Ioan 14,3).

Un nor. Norul acesta era o oaste îngerească (vezi DA 821). Revenirea lui Hristos va fi la fel „pe nori”
[cu nori] (Matei 24,30; 26,64; Apocalipsa 1,7). Nemărginite cete îngereşti vor însoţi pe Domnul când Se
arată în slavă (Matei 25,31). El „va veni în acelaşi fel” (Fapte ]1,11)-

L-a ascuns din ochii lor. [„De la ochii lor”, KJV; Nitz.].

Fapte 1:10
10. Cu ochii pironiţi. [„Priveau stăruitor spre”, KJV; „cu ochii neclintiţi”, Nitz.]. Literal „priveau
ţintă spre”, cu feţele îndreptate în sus.

Pe când Se suia. ([„Pe când Se suia”, KJV; „Ducându-Se El”, Nitz.]. Mai degrabă „pe când mergea”.
Isus S-a înălţat încetul cu încetul. Nu a avut loc o dispariţie bruscă aşa ca la Emaus (Luca 24,31).

Doi bărbaţi. Cu privire la identitatea unuia dintre îngerii aceştia, vezi Luca 1,19. Deşi numiţi
„bărbaţi”, deoarece erau în formă omenească, ei erau îngeri (DA 831,832). Compară pe cei doi îngeri
îmbrăcaţi „în alb” care au salutat pe Maria la mormânt (Ioan 20,12.13) dintre care unul e numit „un tânăr”
(Marcu 16,5).

Li s-au arătat. [„Au stat alături”, KJV; „Li se înfăţişară”, Nitz.]. Mai degrabă, „stătuseră alături”; ei
mai erau încă acolo când ucenicii i-ai observat.

În veşminte albe. În Evanghelia sa, Luca descrie îngerii vestitori ai învierii ca „doi bărbaţi… în haine
strălucitoare” (Luca 24,4). Vezi şi Fapte 10,30; cf. cap. 11,13.

Fapte 1:11
11. Bărbaţi Galileeni. Literal: „bărbaţi, galileeni”. Toţi ucenicii, cu excepţia poate a lui Iuda (vezi
Mar.3;19), erau de naştere din Galileea şi erau distinşi pentru graiul lor galileean (cf. Matei 26,73; vezi
Fapte.4,13). Dar îngerii cunoşteau pe oamenii aceştia fără referire la graiul lor, chiar aşa cum cunoşteau şi
viaţa altor oameni (cf. cap.10,3-6).

De ce staţi şi vă uitaţi? Ucenicii plini de uimire păreau să nu fie în stare să-şi ia ochii de la punctul
unde iubitul lor Domn dispăruse din vedere. Cei doi îngeri au rupt vraja cu o întrebare: Cel înălţat este
Dumnezeu Fiul; El v-a făcut cunoscut planurile Lui, El va veni iarăşi – „De ce staţi şi vă uitaţi?” El v-a dat o
lucrare de făcut în aşteptarea şi pregătirea revenirii Lui. Comparaţi întrebarea aceasta cu aceea a îngerului la
înviere: „Pentru ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi?” (Luca 24,5). Acesta este sensul în care creştinii ar
trebui să privească pururea spre cer (vezi Filipeni 3,20).

Acest Isus. [„Acelaşi Isus”, KJV; „Acest Isus”, Nitz]. Acest Isus este Cel pe care ucenicii Îl
cunoscuseră intim în decurs de trei ani şi jumătate. Deşi înviase dintre morţi şi Se înălţase la cer, ca Fiu al
lui Dumnezeu, El încă păstra natura Sa omenească (vezi DA 23-25).
Va veni. A doua venire a lui Hristos este indisolubil legată de învierea şi înălţarea la cer. Scriptura
descoperă pe 1) Hristos Creatorul (Coloseni 1,16; Evrei 1,2; vezi Ioan 1,1-3); 2) Hristos cel Întrupat
(Filipeni 2,7; Evrei 2,14.15; vezi Ioan 1,14); 3) Hristos cel Crucificat (Fapte 17,3; 1 Corinteni 15,3.4; vezi
Matei 27,31-56; Ioan 19,17-37); 4) Hristos cel Înviat (Romani 1,3.4; 1Corinteni15,3-22; vezi Matei
28,1,3.4; 1 Corinteni 15,9-22; vezi Matei 28,1-15; Ioan 20,1-18); 5) Hristos Împăratul care Vine (Matei
24,30; Apoc.11,15; 19,11-16; vezi Matei 25,31). Aceste revelaţii, dintre care nu îndrăznim să omitem nici
una, constituie o prezentare unificată a Fiului lui Dumnezeu în faze succesive ale marii Sale lucrări de
salvare a oamenilor pentru împărăţia Sa. În toate aceste faze El este „acelaşi Isus”, „acelaşi ieri şi azi şi în
veci” (Evrei 13,8).

În acelaşi fel. Prin făgăduinţa aceasta, revenirea Lui trebuie să fie 1) personală „acelaşi Isus” (vezi DA
832); 2) vizibilă – „L-aţi văzut mergând la cer”; 3) pe nori „un nor L-a ascuns”; 4) sigură – „va veni aşa”.
Această garanţie liniştită dar solemnă a sfetnicilor îngereşti aduc doctrinei celei de a doua veniri a lui
Hristos o deplină certitudine, asigurată de realitatea înălţării. Ori totul e adevărat, şi evenimentul, şi
făgăduinţa, ori nici una nici alta nu este adevărată. Fără a doua venire, toată lucrarea anterioară din planul de
mântuire ar fi tot atât de zadarnică cum ar fi semănarea şi cultivarea plantelor fără să mai fie recoltate.

Fapte 1:12
12. S-au întors. Ucenicii s-au depărtat de la cruce în profundă întristare şi deplina dezamăgire. După
fiecare arătare de după învierea Domnului, ei erau lăsaţi în derută şi descumpănire. Acum, însă, după ce
văzuseră pe Domnul lor luat la cer, ei s-au înapoiat cu o neclintită asigurare că El urma să revină curând.

În Ierusalim. În ascultare de porunca din vers.4.

Măslinilor. [„Olivet”, KJV; „Măslinis”, Nitz]. Locul înălţării, Muntele Măslinilor, aflat la răsărit de
Ierusalim şi la jumătate drum către Betania (vezi Matei 21,1). Betania se află la 15 stadii (gr. stadia. Vezi
Vol. V, p.50), adică la vreo 2 mile, de Ierusalim (Ioan 11,18). Luca spune că după cea din urmă adunare cu
ucenicii Săi în Ierusalim, „El I-a dus afară până spre Betania” (Luc.24,50), poate pentru că era în vechiul
cadru familial pe care El îl iubea atât de mult. De acolo, o scurtă plimbare de reîntoarcere peste „Muntele
Măslinilor, i-ar fi adus înapoi la Ierusalim.

Cât un drum în ziua Sabatului. [„O călătorie de Sabat”, KJV; „Cale de Sâmbătă având”, Nitz]. O
expresie care apare în Biblie numai aici, descriind distanţa de la Ierusalim la Muntele Măslinilor (Vezi Exod
16,29; vezi Vol. I, p. 50). Distanţa măsoară cam 5 -6 stadii (Antiquities XX.8.6; War V.2.3 [70], sau între
două treimi si trei sferturi de milă. Mişna e de acord cu cifrele acestea, deoarece defineşte „limita Sabatului”
ca fiind de 2000 de coţi. Ea zice: „Dacă un om căruia i s-a permis să facă lucrul acesta ar fi mers dincolo de
limita Sabatului şi i s-a spus apoi că fapta [pe care el intenţiona să o facă] fusese deja făcută, e îndreptăţit să
se mişte în cuprinsul limitei Sabatului, adică două mii de coţi în orice direcţie. Dacă distanţa era mai mică de
2000 de coţi se consideră că nu depăşise limita Sabatului. Toţi cei care ies să salveze viaţa cuiva se pot
întoarce la locurile lor de plecare” (Erubin 4,3 Ed. Soncino a Talmudului, p. 306).

Erau căi prevăzute pentru a înfrânge inconvenienţa pricinuită de o astfel de „limită”. „Dacă un om
care era în călătorie [spre casă] era prins de amurg, şi avea cunoştinţă de un copac sau un zid şi zicea: „Baza
mea pentru Sabat să fie sub el”, afirmaţia lui nu e de nici un folos. Dacă, însă, zicea: „Baza mea de Sabat să
fie la rădăcina lui”, el se poate deplasa de la locul unde se afla la căderea serii până la rădăcina pomului o
distanţă de două mii de coţi, şi de la rădăcina lui încă două mii de coţi până la casa lui. În felul acesta el
poate să meargă patru mii de coţi după amurg. Dacă nu cunoaşte vreun pom sau zid,… şi spunea: „Poziţia
mea actuală să fie baza mea de Sabat”, poziţia acelui loc îi dă dreptul de a se mişca pe o rază de două mii de
coţi în orice direcţie…. Înţelepţii, însă, au stabilit regula: „Distanţele trebuie să fie calculate în forma unei
suprafeţe pătrate, aşa încât călătorul să poată câştiga în zona colţurilor pătratului (Mişna ‘Erubin 4.7,8, Ed.
Soncio a Talmudului, p.343, 344).

„Înţelepţii n-au decretat legea pentru a adăuga restricţii ci pentru a le face mai convenabile” (Ibid. 5.5,
Ed. Soncio a Talmudului, p.411).

Originea măsurii celor 2000 coţi se pare că a fost stabilită în acord cu tradiţia că distanţa de la cel ,mai
depărtat cort din tabăra din pustie a Israeliţilor până la cortul întâlnirii, sau tabernacol (cf. Numeri 35,5), era
cea mai mare distanţă pe care un evreu ar fi parcurs-o fără ca să se spună că a ieşit „din locul său în ziua a
şaptea” (Exod 16,29). Mai exact, aceasta era distanţa specificată de Iosua ca trebuind să fie păstrată între
popor şi leviţii care purtau chivotul, la trecerea Iordanului (Iosua 3,4).

Chrysostom (Omilia III, Fapte 1,12) presupune că înălţarea trebuie să fi avut loc într-o zi de Sabat,
pentru a explica menţionarea aici a unui „drum de Sabat”. O atare concluzie nu e necesară. Înălţarea
probabil a avut loc într-o zi de Joi (vezi Nota Adiţională la Matei 28).

Fapte 1:13
13. Odaia de sus. [„O odaie de sus”, KJV; „Camera de sus”, Nitz]. Mai de grabă: „odaia de sus”. Nu
în Templu (Luca 24,53), unde ucenicii încă se mai închinau (cf. Fapte.3,1), ci la etajul de sus al unei case
particulare, chiar sub acoperiş, unde ar fi fost în linişte şi siguranţă (vezi Matei 26,18; Marcu 14,15; Luca
24,33; Ioan 20,19).

Erau: Petru [„Atât Petru”, KJV]. În ce priveşte lista apostolilor vezi Matei 10,2-5; Marcu 3,13-19.

Fapte 1:14
14. Stăruiau cu un cuget. Mai de grabă aici şi în cap., „perseverau cu un gând”. Ce diferenţă faţă de
spiritul de competiţie dat pe faţă la Sfânta Cină (Luca 22,24). Cât de deosebită era această perioadă a
aşteptării în calma şi solemna ei bucurie. Aici e începutul „armoniei” care a adus rezultate atât de pline de
putere câteva zile mai târziu (Fapte.2,1,41).

În rugăciune. Gr. te prosenche. Această expresie poate fi interpreta în cel puţin două moduri: 1) „în
rugăciune”; sau 2) „în locul de rugăciune”, sens în care apare în cap. 16,16. Unii comentatori sugerează că
ucenicii nu rămâneau mereu în „odaia de sus”, ci se duceau din când în când, la o sinagogă, şi că asemenea
vizite sunt relatate în Luca 24,53, „Şi tot timpul stăteau în Templu”.

În cereri. Dovezi textuale favorizează (cf. p.10) omiterea acestor cuvinte. Totuşi realitatea unirii
ucenicilor în rugăciune, rămâne. În decursul zilelor dinaintea Zilei Cincizecimii cam 120 de persoane
(vers.15) au stăruit în privinţa împlinirii făgăduinţei că Mângâietorul, urma să vină (Ioan 14,16) cu putere
(Fapte 1,8) „nu după multe zile” (vers.5). Vezi AA 36,37.

Textul acesta cuprinde o formulă excelentă pentru rugăciunea plină de putere lucrătoare: 1) Cererea –
ei se rugau; 2) stăruinţa – ei stăruiau în rugăciune; 3) unitatea – ei se rugau cu o inimă şi un gând. Vezi
Matei 18,19,20; Luca 18,1-8.

Împreună cu femeile. Mai degrabă, „cu femei”, care se poate referi la soţiile bărbaţilor adunaţi acolo.
Lucrul acesta poate fi susţinut de faptul că „Maria, mama lui Isus”, care nu era soţia nici unuia din cei
prezenţi, e amintită separat. Oricum, interpretarea obişnuită este că „femeile” se referă la acelea care
slujiseră lui Isus, între care erau Maria Magdalena, Ioana, Suzana, şi „multe altele” (vezi Nota Adiţională la
Luca 7; vezi Luca 8,2.3).

Maria. Această referire la mama lui Isus este semnificativă. Legătura ei unică cu Domnul înălţat
îndreptăţeşte faptul de a fi menţionată separat, dar nu i se dă prin aceasta, nici o poziţie neîndreptăţită. În
această ultimă apariţie a ei în Scriptură, ea este una din grupul celor care „stăruiau cu un cuget în rugăciune
şi în cereri”. Legendele cu privire la viaţa ei şi poziţia ei după aceea nu au nici un temei biblic sau istoric.

Fraţii lui. Aceştia erau Iacov, Iosif, Simon şi Iuda (Matei 13,55; vezi Matei 12,46; Marcu 6,3). Ei se
ţinuseră departe de Isus (Ioan 7,5; DA 450, 451), şi nu sunt pomeniţi printre cei care se adunaseră în jurul
crucii (Ioan 19,25-27). Dar scenele finale din viaţa pământească a lui Hristos înfăptuiseră convertirea lor, şi
ei sunt număraţi acum împreună cu urmaşii Lui. Nu se mai aude nimic de Simon şi Iosif, dar Iacov este
probabil cel care a devenit un conducător în biserică (vezi Fapte 12,17; vezi Fapte 15,13; 1 Cor.15,7;
Gal.1,19; Vol. V, p.71), şi e considerat de mulţi ca fiind autorul Epistolei lui Iacov (vezi Introducere la
Epistola lui Iacov, Vol.VII). Iuda ar putea să fie Iuda care a scris scurta epistolă care poartă numele lui (vezi
Mar.6,3; vezi Introducere la Epistola lui Iuda, Vol. VII).

Fapte 1:15
15. Zilele acelea. Între înălţarea la cer şi Ziua Cincizecimii. Înălţarea a avut loc la patruzeci de zile
după înviere (vers 3.). În felul acesta rămăseseră zece zile până la Ziua Cincizecimii, „a cincizecia”, ziua
Sărbătorii Săptămânilor (vezi Lev. 23,16; Fapte 2,1). Vezi Vol. V, p.233.

Petru. În ce priveşte chemarea, poziţia, şi caracterul lui, vezi Marcu 3,14-16. Învăţăturile pe care le
primise de la Isus (Luca 22,32; Ioan 21,15-17; vezi DA, 812,815) acum aduceau roade. Darurile lui naturale
fuseseră sfinţite prin convertire şi el se înalţă ca un conducător în biserică. Nu era nimic dictatorial în
conducerea lui. El stimula pe fraţii săi la acţiunea stabilită de comun acord. Deciziile următoare vin de la
întreaga grupă şi nu de la un singur om. El îndeplineşte un rol de frunte în treburile bisericii primare. Predica
lui este singura predică din Ziua Cincizecimii care e relatată (Fapte. 2,14-40), dar şi alte predici ale sale au
primit o atenţie deosebită (3,12-26; 4,8-12; 10,34-43). El, împreună cu Ioan, au săvârşit cea dintâi minune de
vindecare relatată în Faptele Apostolilor (cap. 3,1-11), şi puterile sale miraculoase sunt în mod special
menţionate (cap. 5,5; 9,32-41). El îndeplineşte partea principală în mustrarea lui Anania şi Safira (cap.
5,3-11). E clar că el a deţinut o poziţie de frunte în biserica timpurie, dar dispare din raportul lui Luca după
cap.15,7 şi atenţia este apoi concentrată la Pavel. În ce priveşte o discuţie asupra presupusei supremaţii a lui
Petru, vezi Matei 14,28; 16,16-19.

Fraţilor. [„Ucenicilor”, KJV]. Pot fi citate dovezi textuale importante (cf. p.10) pentru exprimarea
„fraţilor” (care nu trebuie restrânsă numai la fraţii lui Hristos, ca în vers.14, deoarece erau de faţă cam 120
de persoane la ocazia de înlocuire a lui Iuda Iscarioteanul).

Numărul. [„Numărul numelor”, KJV; „Gloata de persoane”, Nitz]. Literal, „gloata de nume”, adică
grup de persoane.

O sută douăzeci. Cuvântul „aproape” arată că acesta era o cifră aproximativă, dar grupul e destul de
mare pentru a alcătui o temelie fermă pentru tânăra biserică din Ierusalim. Numărul nu cuprinde pe toţi aceia
care credeau, deoarece „peste cinci sute de fraţi” au văzut pe Hristos după învierea Sa (1Cor.15,6).

Fapte 1:16
16. Fraţilor. [„Bărbaţi şi fraţi”, KJV; „Bărbaţi, fraţi”, Nitz]. Literal „bărbaţi, fraţi”. Unii au sugerat că
Petru se adresa în deosebi bărbaţilor din adunare şi că numai ei au luat parte la alegerea celui de al
doisprezecelea apostol.

Trebuia. Nu că evenimentele au fost aranjate pentru a se adapta Scripturii, ci că Scriptura, inspirată de


Duhul Sfânt, a prevăzut evenimentele. Matei foloseşte multe citate din VT, oarecum similare (vezi Matei
1,22).

Scriptura. [„Scriptura aceasta”, KJV]. Mai degrabă, „scriptura” care e citată în v. 20. Notaţi cum, de la
începutul ei, biserica a apelat la VT pentru autoritatea ei.

Duhul Sfânt. Aici Petru dă la iveală convingerile ucenicilor cu privire la inspiraţia psalmilor lui
David. Ei credeau că David vorbise (sau scrisese) ca purtător de cuvânt al Duhului. Învăţătura aceasta
concordă cu 2 Tim. 3,16 şi 2 Petru 1,21.

Iuda. Notaţi felul în care apostolul foloseşte Scriptura. El vede împlinirea ei după ce evenimentul a
avut loc şi în mod curajos o aplică la Iuda în persoană, deşi David nu menţionează pe vânzător pe nume.

Care a fost călăuza. Literal, „a devenit ghidul” (vezi Matei 26,3.14.47). Ce groaznică schimbare de
ocupaţie! Acela care fusese consacrat pentru a conduce oamenii la Hristos ca să poată fi mântuiţi, a ales să
conducă oameni la Hristos pentru ca Mântuitorul să poată fi nimicit. Dar notaţi moderaţia în descrierea lui
Iuda. În ciuda ororii pe care Petru şi fraţii săi apostoli trebuie să o fi simţit, nu sunt folosite abuzuri de
limbaj. Judecarea lui Iuda este lăsată în mâinile lui Dumnezeu.

Fapte 1:17
17. Era din numărul. [„Era numărat împreună cu”, KJV; „Numărat între”, Nitz]. Socotit unul din ceata
apostolilor (Matei 10,4; Marcu 3,19; Luca 6,16). Nu există relatare cu privire la chemarea lui ca ucenic; el
s-a oferit pentru a fi cuprins între cei doisprezece (vezi DA 293, 294).
Era. [„A obţinut”, KJV]. Mai bine, „a obţinut prin sorţ”, sau „a primit prin atribuire divină”, lucru care
subliniază primirea lui de către Hristos ca ucenic.

Părtaş. [„Parte”, KJV; „Fu ales”, Nitz]. Gr. kleros, „sorţi”, „parte atribuită”, sau „participaţie”. De la
acesta vine cuvântul nostru „cler”.

Slujbe. Gr. diakonia „serviciu”, „lucrare”, care mai târziu a ajuns să însemne „diaconie”. Slujbaşii din
biserica primară simţeau puternic răspunderea slujbei (diakonia) Evangheliei (Fapte 12,25; 20,24; 1 Cor.
16,15; Col. 4,17; 2 Tim. 4,5).

Fapte 1:18
18. Omul acesta a dobândit. [„Omul acesta a cumpărat”, KJV]. Versetele 18 şi 19 s-ar putea să fie
explicaţia lui Luca introdusă în vorbirea lui Petru; el nu ar fi avut motive să dea amănunte cu privire la
moartea lui Iuda. Nu trebuie să se tragă concluzia din această formulare că Luca credea că Iuda cumpărase
„ogorul sângelui” înainte de moartea lui. Banii lui Iuda, obţinuţi pe căi nelegiuite au fost folosiţi pentru a
cumpăra ogorul şi pentru cheltuielile de înmormântare, ca un fel de răsplată a faptei sale. Raportul lui Matei
este explicit: Când Iuda a văzut că Isus a fost condamnat să fie răstignit şi nu făcea nici un efort pentru a Se
salva, a fost apucat de remuşcare pentru trădarea sa. El a înapoiat cei 30 de arginţi preoţilor cu care făcuse
târgul ticălos şi apoi s-a spânzurat. Cu aceşti bani, preoţii şi fruntaşi au cumpărat ogorul olarului, unde
fuseseră aruncate resturi de olărie, şi acolo au îngropat pe Iuda. Din cauza aceasta, sau pentru că banii erau
preţul „sângelui nevinovat”, locul a fost numit „ogorul sângelui” (vezi Matei 27,3-10; vezi DA 722).
Diferenţa dintre relatările lui Matei şi ale lui Luca este retorică, nu faptică: tot ce a primit Iuda ca răsplată, a
fost o înmormântare dezordonată într-o bucată de pământ sterp.

A căzut cu capul în jos. Pare să fie o anumită dovadă că aceste cuvinte ar trebui să fie înţelese ca
însemnând „umflându-se”. Totuşi, evidenţele sunt neîndestulătoare pentru a recomanda lămurit o astfel de
traducere. Iuda, probabil cel mai ambiţios dintre ucenicii lui Isus, căutase să ajungă la mari înălţimi de
putere lumească identificându-se cu împărăţia pe care el gândea că o va întemeia Isus. Moartea lui
îngrozitoare pare izbitor de semnificativă cu privire la rezultatele tragice ale unei astfel de ambiţii. În loc de
a câştiga înălţimile la care aspira prin trădare josnică, „a căzut cu capul în jos”, şi a pierit jalnic.

Fapte 1:19
19. Cunoscut de toţi. Mai degrabă, „a ajuns cunoscut”. Când vestea despre trădarea lui Iuda şi despre
moartea lui sinucigaşă s-a răspândit, probabil că a influenţat pe oamenii din Ierusalim în favoarea lui
Hristos, deoarece şi-au dat seama că El fusese victima uneltirilor preoţilor şi a trădării unui ucenic. Mai
mult, scenele crucificării fusese văzute de mulţime (Luca 23,27.35; Ioan 19,19.20; DA 741, 775-777). Aceia
care au înviat din mormânt după cutremurul cel mare, s-au arătat multora (Matei 27,52.53; DA 786).
Evenimentele care au însoţit sacrificiul lui Hristos pentru păcătoşi nu au avut loc în taină; ele n-au fost
ascunse undeva într-un ungher (Fapte 26,26).

A fost numit. [„E numit”, KJV]. Unii au sugerat că folosirea formei verbului „este numit” este o
dovadă neintenţionată că Luca a scris Faptele Apostolilor înainte de distrugerea Ierusalimului în anul 70
d.Hr., iar după acest eveniment numele locului a fost pierdut în mare măsură din vedere.

În limba lor. [„În propria lor limbă”, KJV]. Literal: „propriul lor dialect [dialektos]”. Aceasta ar
sugera că aramaica nu era limba vorbită de Luca, el ne fiind iudeu.

Acheldama. [„Aceldama”, KJV]. O transliterare, din greacă a aramaicului, chagel dema’, „ogorul
sângelui”. Tradiţia îl asociază cu Hakk ed-Dumm, pe panta sudică a Văii lui Hinom, la sud de Ierusalim
(vezi Matei 5,22). Ogorul cumpărat cu cei 30 de arginţi a fost folosit pentru îngroparea străinilor care nu
aveau rude sau prieteni care să-i înmormânteze (Matei 27,6-10; cf. Zah.11,12.13).

Fapte 1:20
20. Este scris. Ar trebui să fie notată şi să se reţină legătura cu vers.17. După explicaţia versetelor
18,19 Petru citează Psalmi 69,25 (din LXX cu oarecare schimbări) şi Psalmi 109,8 (tot din LXX). Psalmi 69
cuprinde imprecaţiuni la adresa vrăjmaşilor lui David, dar cuprinde şi exprimări profetice care se referă la
Mesia, aşa cum se poate vedea din vers.7-21. Versetul 25 este în primul rând un blestem asupra vrăjmaşilor
lui David, şi într-un sens extins aspra vrăjmaşilor lui Mesia, şi deci e aplicabil la Iuda. Şi Psalmul 109 este
de imprecaţie, în termeni chiar mai aspri decât celălalt, iar v. 8 este o cerere stăruitoare ca vrăjmaşul lui
David şi al lui Mesia să aibă o viaţă scurtă şi să fie înlăturat din postul de răspundere (vezi Psalmi 69; 109).

Iuda şi faptele lui înspăimântătoare corespund cu aceea a vrăjmaşilor descrişi în aceste pasaje. Aceasta
este un tip de exegeză adesea folosit în NT pentru a interpreta şi aplica VT (cf. 1 Petru 1,10.11; cf. cele de la
Deuteronom 18,15).

Slujba. [„Episcopia”, KJV; „Însărcinarea”, Nitz]. Gr. episkope, „supravegherea”, „însărcinarea”,


„slujba”, traducând corect ebraicul pequddah. Cuvântul „episcopie” ar trebui mai de grabă să însemneze
„slujba de supraveghetor”. Episcopii erau slujbaşii conducători în Biserica Angliei în 1611, când a fost
tradusă KJV, şi psihologic e de înţeles că traducătorii anglicani citeau în cuvântul grecesc, care înseamnă
„supraveghere” sau „superintendenţă”, un sens eclesiastic mult mai puternic decât sensul original. Compară
menţionarea lui „Easter” din versiunea KJV în cap.12,4 unde cuvântul grec însemnează „paşte”. Refuzul
calvinist de a recunoaşte orice slujbaş cu autoritate mai mare ca „bătrân” (Gr. presbiteros), nu se regăseşte în
traducerea anglicană din 1611, deşi apăruse în Biblia de Geneva din 1560, tradus ca „însărcinarea”. În ce
priveşte sensul în NT al cuvintelor greceşti presbiteros, „bătrân”, şi episkopos, „episcop”, vezi p.26, 38. În
NT, „bătrânii” erau adesea numiţi „episcopi”, adică, „supraveghetori”, dar numai aici se face referire la
apostoli, chiar şi numai indirect, ca „episcopi”. Prin urmare traducerea „însărcinarea”, sau „slujba” e de
preferat aici. Vezi p. 26, 36.

Apostolul foloseşte Psalmi 109, ca autoritate pentru alegerea altui bărbat pentru a ocupa locul vacant.

Fapte 1:21
21. Cei. [„Aceşti bărbaţi”, KJV; „Aceşti bărbaţi”, Nitz]. Pare să fi fost mai mulţi cei care împlineau
condiţiile necesare pentru un urmaş al lui Iuda, deşi numai unul a fost ales.

Ne-au însoţit. [„Au fost în tovărăşie cu noi”, KJV; „Au venit împreună cu noi”, Nitz]. Petru descrie
calităţile necesare unui candidat. El trebuia să fi fost cu ucenicii în tot cursul lucrării Domnului – din timpul
lui Ioan Botezătorul până la data înălţării Sale.

A trăit… între noi. [„A intrat şi a ieşit”, KJV; „a stat între noi” Nitz]. Aceasta este o expresie ebraică,
referindu-se la activităţile zilnice, de felul celor pe care Isus le-a desfăşurat împreună cu ucenicii Săi.

Fapte 1:22
22. Cu începere. Compară „începutul” (Marcu 1,1).

. Botezul lui Ioan. Lucrul acesta se poate referi fie la vremea când Ioan predica şi boteza sau la ziua
anumită când Ioan a botezat pe Isus.

Să fie. [„Trebui”, KJV]. Gr. dei, „e necesar” (cf. vers.16). Pare că Petru se gândea că numărul original
al apostolilor trebuia să fie păstrat. Apostolii fără îndoială aveau o concepţie cu privire la numărul 12 ca
întreg, după exemplul celor 12 seminţii ale lui Israel. De fapt, lor le fuseseră făgăduite 12 tronuri de pe care
să guverneze (Matei 19,28), o făgăduinţă care aduce în minte cele 12 stele din coroana bisericii (Apoc.
12,1), şi cele 12 temelii ale zidurilor Noului Ierusalim, având scrise pe ele numele celor 12 apostoli (Apoc.
21,14). Isus a rânduit o grupă de 12, dintre care unul se pierduse. Prin urmare, Petru considera că numărul
întreg e necesar pentru a da mărturie cu privire la toate aspectele vieţii şi faptelor Domnului. În faţa
apostolilor se găsea o sarcină uriaşă, şi măsura întreagă a numărului lor era necesară pentru îndeplinirea ei.

Numărul 12 a fost stricat prin martirizarea lui Iacov cam prin anul 44 d.Hr. (cap.12,2), dar nu aflăm
nimic despre numirea unui succesor.

Rânduit. [„Hirotonit”, KJV; „Fie”, Nitz]. Gr. ginomai, „a deveni”. Unora li se pare că expresia „să fi
ordinat”, [hirotonit] reflectă prea puternic principiile de cârmuire bisericească susţinute de traducătorii KJV.
Susţinerea aceasta nu e necesară, deoarece cei doisprezece fuseseră deja „ordinaţi” [hirotoniţi] de Domnul
lor (vezi Marcu 3,14; vezi DA296), şi ar fi fost corespunzător ca cel ales să fie la fel pus deoparte pentru
lucrarea lor.

Martor. Vezi v. 8. Accentul e pe mărturisirea despre faptul istoric al învierii (vezi Luca 24,48).

Fapte 1:23
23. Ei. Poate fi vorba de întreaga ceată a celor 120, deşi contextul imediat al v. 21 şi 22 ar putea
sugera limitarea referirii numai la cei unsprezece.

Au pus înainte doi. [„Au numit doi”, KJV; „Puseseră înainte doi”, Nitz]. Gr. estesan duo; aceste
cuvinte pot fi traduse fie „ei au pus înainte doi” sau „doi au stat”. În forma de mai înainte, pasajul acesta ar
însemna că Iosif şi Matia au fost propuşi de ucenici drept candidaţi pentru care să se poată trage la sorţi.
Dacă verbul urmează să fie înţeles în sensul al doilea, ar lăsa să se înţeleagă că atunci când a făcut cunoscut
calităţile necesare pentru omul care trebuia să ocupe locul lui Iuda, Petru a întrebat dacă sunt de faţă unii ca
aceştia, şi Iosif şi Matia s-au ridicat în picioare.

Iosif. Un nume iudaic obişnuit (vezi Gen.30,24).

Barsaba. Gr. barsabas, o transliterare din aramaică, poate bar shebba’, însemnând „fiul Sabatului”,
adică cineva care se născuse în Sabat, sau bar saba’, „fiul bătrânului”. Unii au încercat să identifice pe acest
Barsaba cu Barnaba, Levitul din Cipru, care a devenit un însoţitor al lui Pavel (cap. 4,36; 9,27; 11,22.24).
Dar nu există susţinere biblică pentru aşa o interpretare. Este posibil ca acesta să fi fost fratele lui Iuda
Barsaba menţionat în cap.15,22.

Iust. Un supranume latin. În vremurile romane mulţi iudei luau astfel de nume.

Matia. Poate o formă prescurtată a lui Mattathias, care vine de la ebr. Mattithyah, „darul lui Iehova”.
El nu mai e menţionat, în afară de v. 26, şi nu e nici o tradiţie vrednică de încredere cu privire la viaţa lui.
Eusebiu (Istoria Eclesiastică i.12.3; iii.25.6) îl pune între cei Şaptezeci, şi pomeneşte o Evanghelie apocrifă
atribuită lui. Se spune despre el că ar fi fost martirizat în Etiopia sau în Iudeea (vezi p.36).

Fapte 1:24
24. Rugăciune. [„S-au rugat”, KJV]. Ce rugăciune trebuie să fi fost aceasta, izvorând proaspătă
dintr-o credinţă simplă, stăruitoare. În toate marile momente ale bisericii în curs de formare s-a recurs la
rugăciune spontană. Acesta nu era din simpla deprindere, deşi deprinderea era bună; nici ca un ritual,
deoarece cultul bisericii încă nu fusese stabilit, ci pentru că apostolilor le era natural să vorbească, prin
rugăciune, Domnului lor din cer tot aşa cum vorbiseră faţă către faţă cu Isus pe pământ. Aşa ar fi trebuit să
fie întotdeauna în experienţa bisericii, şi aşa ar trebui să fie acum.

Doamne. Întrucât Isus învăţase pe ucenicii Săi să adreseze cererile lor Tatălui în numele Lui (al lui
Isus), e de presupus că şi cuvântul „Doamne” se referă aici la Tatăl.

Cunoşti inimile. Compară 1 Samuel 16,7; Psalmi 139,1-4; Ioan 2,25.

Arată. Cei 120 folosiseră ce mai bună judecată de care erau în stare, prezentând numele lui Barnaba şi
Matia. Acum au apelat la Domnul să facă alegerea finală.

Fapte 1:25
25. Loc. [„Parte”, KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p.10) „loc”.

Slujba şi apostolia. Apostolii erau foarte conştienţi de demnitatea spirituală a chemării lor.

Din care a căzut. [„Prin abatere a căzut”, KJV, „Se abătu”, Nitz]. Mai de grabă „s-a dat la o parte”, „a
încălcat”.

La locul lui. Domnul fusese solicitat să aleagă pe cineva care să înlocuiască pe acela care alesese
apostazia, şi care-şi găsise „locul”, în dezastru şi moarte. Un astfel de loc i-a revenit prin propria lui alegere.
Evenimentele dovediseră că Domnul prevăzuse deja (Ioan 6,70.71; 13,2.21.26), că un loc între cei
doisprezece nu aparţinea pe bună dreptate lui Iuda.

Fapte 1:26
26. Au tras la sorţi. [„Au aruncat sorţii lor”, KJV; „Le deteră sorţi”, Nitz]. Acest lucru pare să
însemne 1) grupa a tras la sorţi în favoarea celor doi oameni, sau, 2) candidaţii înşişi au tras la sorţi.
Indiferent ce metodă a fost folosită, a avut ca rezultat alegerea lui Matia. Iudeii cunoşteau bine sorţul ca o
metodă de luarea deciziilor în VT: 1) la alegerea ţapilor din Ziua Ispăşirii (Lev.16,5-10); 2) la împărţirea
pământului ţării Canaan (Num. 26,55; Iosua 18,10 şi la înapoierea din exil (Neem. 10,34; 11,1); 3) la
tranşarea cazurilor de omor cu autori necunoscuţi (Iosua 7,14.18; 1 Samuel 14,41.42); 4) la alegerea trupelor
pentru luptă (Jud. 20,8-10); 5) la numirea în slujbe înalte (1Samuel 10,19-21); şi 6) în atribuirea de cetăţi
preoţilor şi Leviţilor (1Cr.6,54-65). Metoda e văzută în funcţiune în 1 Cronici 24 la 26. Domnul era
considerat ca având repartizarea finală a sorţilor (Prov.16,33). Soldaţii au tras la sorţi pe Golgota pentru
hainele fără cusătură ale Domnului (Matei 27,35; vezi Ioan 19,23.24). Dar alegerea lui Matia prin sorţi este
singurul caz relatat printre creştinii din NT. Pentru un avertisment contra folosirii acestei metode astăzi, vezi
Iosua 7,14; Prov.16,33.

Atât cât arată raportul, propunerea lui Petru de a folosi sorţii a fost acceptată fără contrazicere sau
discuţie. Reiese că după Ziua Cincizecimii conducerea directă a Duhului Sfânt a făcut fără rost tragerea la
sorţi (Fapte.5,3; 11,15-18; 13,2; 16,6-9). Un caz de tragere la sorţi în biserica post-apostolică este
prevederea pentru alegerea unui episcop în canonul al treilea al Conciliului din Barcelona, Spania, anul 599
d.Hr.

A fost numărat. Gr. sugkatapsephizomai, de la sun, „cu”, kata, „jos”, şi psephos, „o pietricică”,
referindu-se la metoda veche a alegerii unei persoane prin aruncarea unei pietricele într-o urnă. Cuvântul
poate fi tradus ca „votat” sau „înrolat”, „înscris”.

Cu cei unsprezece. În ochii lumii, Matia izbutise să ajungă la o poziţie foarte smerită, aceea de
conducător într-un grup neînsemnat de oameni care urma să fie în curând persecutat. Dar pentru credincioşi,
poziţia la care fusese chemat Matia avea nenumărate posibilităţi pentru viitor. Nu există motiv pentru a-i
tăgădui demnitatea lui Matia ca membru în corpul apostolic. Dacă s-ar argumenta că nimic nu se spune în
Scriptură cu privire la lucrarea de mai târziu a lui Matia, trebuie să se reţină faptul că nu se spune nimic nici
despre lucrarea de mai târziu a lui Andrei, Filip (Filip din cap. 8 era diaconul), Toma, Bartolomeu, Matei,
Iacov cel Mic, Simon Zelotul, şi Iuda Lebbaeus Tadeu.

Nu se relatează dacă ucenicii şi-au pus mâinile asupra lui Matia (cf. cap. 6,6; 13,3). Evident, biserica
credea că Duhul Sfânt arătase aprobarea Sa în alegerea prin tragerea la sorţi. În această alegere a lui Matia
avem dovezi timpurii şi însemnate de organizaţie bisericească: 1) o adunare oficială a credincioşilor; 2)
discutarea unui subiect important de administraţie bisericească; 3) luarea deciziei şi aplicarea ei. Biserica a
fost organizată prin putere dumnezeiască şi continuă să depindă şi astăzi de aceasta.

Unii îl consideră pe Pavel al doisprezecelea apostol. Deşi Pavel s-a numit pe sine de repetate ori
apostol (Rom. 1,1; 1 Cor.1,1; 2 Cor. 1,1; şi în alte epistole), el n-a pretins niciodată că ar fi unul din cei
doisprezece, şi nici nu e vreodată desemnat ca atare. De fapt, el socotea în evidenţă o deosebire între el şi
ceilalţi apostoli.(1 Cor. 15,5.8). El a explicat că n-a primit cunoştinţele cu privire la Evanghelie de la cei
doisprezece (Gal. 1,11.12.15-19). El a urmat un program special, diferit de al acestora (Rom.15,20.21). În
EW 199 şi AA102 se confirmă că Pavel a luat locul lui Ştefan.

COMENTARII ELLEN G. WHITE

3 AA 26; EW 189; FE 535

5 ML 57

5-7 AA 30

6,7 SR 241
7 EV 702; TM 55

8 AA 17,31,107; GW 273, 284; S 336; ML47; TM 65, 198, 267; 7T 273; 8T 15,56

9 EW 190

9-11DA 831; EW 191

10,11 AA 33; LS 50; 1T 41; 2T 194

11 EW 110; GC 301,339

14 EW 191; TM 170; ST 158; 6T 140; 7T

16-18 DA 722

21-26 9T 283

24 1T 333

Fapte 2:1
1. Ziua. Autoritatea rabinică permitea iudeilor din Palestina o singură zi pentru celebrarea Zilei
Cincizecimii, dar iudeilor din diaspora le erau rânduite două zile pentru această sărbătoare.

Cincizecimii. Gr. pentekostes, de la adjectivul însemnând „al cincizecilea”, o referire la cele cincizeci
de zile dintre începutul Sărbătorilor Azimilor şi Sărbătoarea Celor dintâi Roade (Sărbătoarea Săptămânilor,
sau Ziua Cincizecimii). Cele dintâi întrebuinţări ale acestui cuvânt grec pentru sărbătoarea ebraică a
Săptămânilor apar în Tobie 2,1 (scrisă la c.250 de ani î.Hr.) şi 2 Macabei 12,32 (c.120 î.Hr.) astfel că acest
cuvântul ajunsese să fie folosit printre iudei cu mulţi ani înainte de era creştină. În ce priveşte o tratare mai
amplă despre Ziua Cincizecimii şi a locului ei în calendarul iudaic, vezi Exod 23,16; Lev. 23,16; cf. Vol. I,
p.709; Vol. Ii, p.106, 108; Vol. V, diagrama 10, p. 233. Urmează un scurt rezumat de fapte relevante şi
legătura lor cu revărsarea Duhului Sfânt la Cincizecime, după cum urmează:

Datarea Cincizecimii depinde de data Paştelui. Paştele era ţinut la 14 Nisan. Ziua de 15 marca
începutul Sărbătorii Azimilor, şi pe data de 16 era legănat înainte Domnului un snop din primele roade (din
recolta de orz) (Lev.23,5-11). De la data de 16, erau calculate prin metoda inclusivă 50 de zile, şapte
săptămâni care interveneau (Lev. 23,15.16). Această sărbătoare a ajuns să fie cunoscută ca Ziua
Cincizecimii.

Întrucât în anul crucificării, 16 Nisan a căzut într-o duminică (vezi Note Adiţionale la Matei 26, Nota
1), Ziua Cincizecimii, venind la 50 de zile mai târziu (şapte săptămâni şi o zi), ar cădea de asemenea
duminica în anul acela. Totuşi, din cauza aceasta nu există o dovadă biblică pentru atribuirea de sfinţenie
duminicii (cf. cele de la Matei 28,1).

Cincizecimea, dintre toate sărbătorile anului iudaic, atrăgea cel mai mare număr de peregrini din ţări
depărtate. Primejdiile călătoriei pe mare şi pe uscat la începutul primăverii şi târziu toamna (vezi Fapte.27,9)
împiedicau venirea oamenilor în număr mare la Paşte şi la Sărbătoarea Corturilor. Dar sezonul Cincizecimii
era favorabil, şi la nici o altă sărbătoare nu ar fi fost de faţă la Iersualim reprezentanţi ai atât de multor
naţiuni. Nu putea fi un timp mai potrivit ca acesta pentru ca Duhul Sfânt să producă cele mai mari efecte în
rândul celor prezenţi. De asemenea, caracterul jertfelor care se aduceau la templu şi care erau mai ales de
pace şi de consacrare, punea o amprentă de bucurie asupra acestei zile. Pâinea fiind fermentată, indica un
spirit de uşurare şi comuniune printre cei care se bucurau împreună. Cincizecimea avea mult din aerul unei
sărbători de strângere a recoltei. Chiar şi Pavel, cel mai puţin interesat în sărbătoriri (Rom.14,5), era
nerăbdător să prăznuiască Cincizecimea la Ierusalim, în ciuda călătoriilor sale misionare în Asia şi Grecia
(Fapte.18,21; 20,16).

Fiecare aspect al vechii Sărbători a Săptămânilor prezenta un înţeles simbolic care îi dădea o puternică
valoare tipică pentru întreaga era creştină care avea să urmeze. Ca Sărbătoare a Celor dintâi Roade, aceasta
era ocazia primei mari adunări din câmpurile care erau „albe…, gata pentru seceriş” (Exod 23,16; Ioan
4,35). La sărbătoarea aceasta, israeliţii, aducându-şi aminte că fuseseră robi în Egipt, puteau simţi din nou
libertatea pe care le-o dăduse Exodul (Deuteronom 16,9-12) şi să fie scutiţi de munca de rob (Lev. 23,21).
Astfel ea era un timp corespunzător pentru revărsarea Duhului lui Dumnezeu; şi „unde este Duhul
Domnului, acolo este slobozenie” (1 Cor. 3,17). Duhul acesta urma să călăuzească biserica în tot adevărul şi
îi va face pe toţi aceia care îl primesc, cu adevărat liberi (Ioan 8,32).

E lucru interesant de reţinut că rabinii, care au calculat intervalul dintre primul Paşte şi darea Legii pe
Sinai, au tras concluzia că Dumnezeu a rostit Legea înaintea poporului (Exod 20,1) în ziua care mai târziu a
fost ţinută ca zi a Cincizecimii. Prin tradiţia aceasta, sărbătoarea este considerată ca având un caracter
comemorativ.

Ziua Cincizecimii a fost o zi mare în experienţa lui Israel şi era un simbol corespunzător al zilei celei
mari care făcea să fie disponibil Duhul lui Dumnezeu pentru toţi aceia care se pregăteau să-L primească.

[„Venise pe deplin”, KJV; „Fu împlinită”, Nitz]. Literal, „era împlinită”, sau „împlinită”. Cuvintele
par să fie alese pentru a exprima faptul că ziua era în curs de ivire, în primele ceasuri ale dimineţii.

[„Ei”, KJV]. Probabil cei 120 de alţi credincioşi care poate li s-au asociat.

Toţi împreună. [„De comun acord”, KJV]. Dovezi textuale importante pot fi citate (cf. p.10) pentru
exprimarea „împreună”. Aici, scriitorul doar afirmă că „ei erau toţi împreună”.

Deşi cuvântul grec nu spune că a fost „acord”, e lucru evident că exista unire printre ucenici. Geloziile
date pe faţă în eşecul lor de a vindeca pe băiatul posedat de demoni (Luca 22,24) şi în refuzul de a-şi spăla
unii altora picioarele (cf. Ioan 13,3-17; DA 643, 644), fuseseră toate îndepărtate din inima lor de chinurile
răstignirii şi maiestatea înălţării. Domnul lor înviase în ziua aducerii snopului de legănat, care Îl
preînchipuia pe Cel care era Pârga. În decursul unei perioade de 40 de zile El avusese contact repetat cu cei
care mai aveau de aşteptat zece zile până la ziua aceea în care se va împlini „făgăduinţa Tatălui”. Ce urma să
aducă la iveală această făgăduinţă? Cele zece zile de aşteptare fuseseră zece zile de rugăciune care trebuie să
caracterizeze poporul lui Dumnezeu ori de câte ori ei aspiră la o experienţă specială cu Domnul sau aşteaptă
de la El o revărsare a puterii Sale. Tot ce strică o astfel de unire sau ar pune piedici Duhului care face
lucrarea lui Dumnezeu pentru poporul Său trebuie să fie înlăturat.

În acelaşi loc. [„Într-un loc”, KJV; „La un loc”, Nitz]. Poate aceeaşi mare încăpere de sus în care
fusese luată Sfânta Cină (Luc.22,11-14), ar fi putut să fie aceeaşi cu locul unde ucenicii fuseseră adăpostiţi
după crucificare şi la care ei se reîntorseseră după înălţarea lui Isus la cer (vezi Fapte 1,13). Unii susţin că
ucenicii poate se adunau în una din încăperile Templului, pe care Iosif (Antiquities viii.3.2 [65. 66]) îl
numeşte oikoi, „case”, şi care putea fi folosit de grupe de prieteni sau membri ai unei asociaţii la data unei
sărbători. Dar pare puţin probabil ca ucenicii să fi riscat să fie văzuţi împreună într-un loc atât de public ca
incinta Templului.

Vezi harta cu răspândirea diasporei evreieşti

Fapte 2:2
2. Deodată. Fără înştiinţare, pe neaşteptate. Cei 120 nu puteau să aibă nici o idee sau bănuială cu
privire la felul în care ar fi putut să vină Mângâietorul.

Din cer. Literal, „din cer”, locul de unde Duhul Sfânt a coborât asupra lui Isus cu prilejul botezului
Lui (Matei 3,16; Luca 3,21.22).

Un sunet. Gr. echos, „sunet”, sau „zgomot”, de unde derivă cuvântul nostru „ecou”. El este folosit de
Luca în Evanghelia sa (cap. 21,25) pentru a descrie „mugetul” mării şi al valurilor şi de scriitorul epistolei
către Evrei (cap. 12,19) pentru „sunetul” trâmbiţei de pe Sinai.

Vâjâitul unui vânt puternic. Literal, „un vânt violent dus înainte”. Notaţi că de fapt nu era un vânt, ci
„ca” sau „asemenea” unui vânt. Impresia senzorială făcută asupra acelora care treceau prin această
experienţă era ca şi cum ar fi fost un vânt. Cuvântul tradus „vânt” (pnoe) e folosit în NT numai aici şi în cap.
17,25 unde înseamnă „suflare”. El este folosit în exact acelaşi sens în LXX. Luca s-ar putea să fi ales aici
cuvântul pnoe ca descriind „suflarea” supranaturală pe care ucenicii erau pe punctul de a o experimenta şi
care trebuie să le fi reamintit senzaţia pe care au trăit-o când Domnul „a suflat asupra lor”, şi a zis: „Luaţi
duh Sfânt!” (Ioan 20,22). Acum din nou au simţit şocul divin al „suflării” aducătoare de înfiorare.

A umplut. Nu se dă nici un subiect al verbului şi contextul nu lămureşte la ce se referă „umplerea”.


S-ar putea să se refere la „sunet” sau la „vânt”. Mulţi comentatori însă susţin că se referă la „vânt”, adică, la
Duhul Sfânt (cf. Ioan 3,8).

Toată casa. Mai degrabă „întreaga casă”, adică „locul” din vers.1. Sunetul sau vântul era capacitatea
de a umple repede fiecare colţişor sau crăpătură a clădirii. Tot aşa revenirea Duhului a umplut locul unde
creştinii erau adunaţi.

Unde şedeau. Dimineaţa de vreme (vezi vers.15), poate aşteptând ora de rugăciune.

Fapte 2:3
3. Nişte limbi. [„Limbi despicate”, KJV; „Limbi cade foc”, Nitz]. Mai bine, „limbi împărţindu-se”,
sau „limbi fiind împărţite”. Expresia greacă oferă un tablou al unei iniţiale de foc care se împarte în mai
multe limbi mici, care apoi se aşează pe fiecare membru al adunării aşteptătoare. Imaginea „limbilor” e
corespunzătoare, având în vedere darul vorbirii pe care Duhul l-a acordat credincioşilor.

Foc. Nu că ele erau flăcări reale de foc, ci „ca de foc”, adică, „semănând cu focul” (cf. „ca vâjâitul
unui vânt puternic”, v. 3). Divinitatea şi focul sunt adesea legate laolaltă în Scriptură (cf. Exod 3,2;
Deuteronom 5,4; Psalmi 50,3; Mal. 3,2). Fără îndoială din cauza puterii, slavei şi efectelor curăţătoare ale
focului, Ioan Botezătorul făgăduise că Hristos avea să boteze cu „Duhul Sfânt şi foc” (Matei 3,11).

Aşezat. Sunt două interpretări posibile ale acestei construcţii. Subiectul singular [în KJV şi Nitz] se
poate referi la fiecare limbă de foc aparte sau să privească înainte la vers.4 şi să se refere la Duhul Sfânt.
Verbul grecesc pentru „aşezat” indică o aşezare asupra, în timp ce timpul sugerează acţiune momentană şi
nu continuă. Deşi limbile ca de foc au rămas asupra credincioşilor doar un timp scurt, efectele au durat tot
timpul vieţii credincioşilor care au primit Duhul.

Fapte 2:4
4. Toţi s-au umplut. Aici e împlinirea „făgăduinţei Tatălui” (vezi cap.1,4.5), şi rodul celor zece zile
de aşteptare cu rugăciune. Ucenicii fuseseră învăţaţi să se roage pentru Duhul (Luca 11,13). În noaptea care
a urmat învierii, Hristos „a suflat asupra lor” şi spusese „Luaţi Duh Sfânt” (Ioan 20,22). Stăpânind
profunzimile lăuntrice ale fiinţei lor şi stârnind fiecare capacitate a lor la activitate intensă, Duhul făgăduit a
venit asupra lor. Acum ei au intrat în experienţa profeţilor, gândind şi vorbind cuvinte care nu erau ale lor
(cf. 2Pet.1,2).

Nimeni nu trebuie să se gândească la faptul că numai apostolii au fost umpluţi de Duhul Sfânt.
Contextul conduce pe cititor să creadă că toţi cei care erau adunaţi, fără a le excepta pe femei, au fost părtaşi
la împărţirea darului Duhului Sfânt. Dacă lucrurile nu ar fi fost aşa, Petru nu ar fi putut să facă aplicaţia din
profeţia lui Ioel (Fapte 2,16-18).

Duhul Sfânt. Sunt multe referiri clare ale VT la Duhul lui Dumnezeu (Num. 24,2; Jud. 6,34; 1 Samuel
16,13; 2 Samuel 23,2; 2 Cronici 24,20; Psalmi 51,11; Isa.48,16; Ez.11,5; Ioel 2,28.29 etc.). Dar nici o
manifestare a Duhului din VT nu se poate compara cu cea din Ziua Cincizecimii: 1) în identificare fără greş
a Duhului, 2) în plinătatea revărsării, şi 3) în rezultatele care au urmat. Din această cauză Cincizecimea este
adesea numită ziua de naştere a bisericii. Marile episoade din viaţa publică a lui Isus, naşterea Lui, botezul
Lui şi primirea Duhului Sfânt, crucificarea Lui, învierea Lui, înălţarea Lui la cer, toate erau de importanţă
supremă pentru planul de mântuire, dar revărsarea Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii a urmat după primirea
cerească a marelui sacrificiu al lui Hristos şi aşezarea Lui pe tron (vezi AA 38, 39). Prin revărsarea Duhului
Sfânt, biserica a fost împuternicită să facă pentru Hristos ceea ce nu se încercase niciodată mai înainte,
predicarea veştii celei bune a mântuirii pentru toate popoarele pământului.
Aceasta n-a fost o simplă „mişcare” a Duhului. N-a fost doar o simplă „suflare” a Duhului. Ea a fost o
umplere a ucenicilor, completa posedare a lor de către Duhul Sfânt. De atunci înainte biserica a fost unealta
Duhului. Nu e nimic în raportul ulterior care să sugereze că vreunul din aceia care au fost luaţi în stăpânire
de Duhul în ziua aceea memorabilă a pierdut vreodată acea luare în stăpânire. Generaţiile următoare de
creştini, s-au depărtat tot mai mult de experienţa de la Ziua Cincizecimii, au devenit din ce în ce mai puţin
receptive la darul divin şi a rezultat apostazia. Credincioşii de astăzi ar trebui să ia aminte la acest fapt
solemn din istoria bisericii primare.

Început. Astfel este marcat efectul imediat al coborârii Duhului Sfânt asupra ucenicilor. N-a fost nici o
amânare, nici o perioadă de ucenicie; ei „au început să vorbească” imediat.

Alte limbi. Sau, „diferite limbi”, adică limbi diferite de graiul lor matern. Cuvântul grec tradus limbi
(glossai) aici şi în vers.11 se referă în primul rând la organul vorbirii, dar e folosit adesea cu referire la grai.

Capacitatea de a vorbi în limbi străine era un dar dat ucenicilor cu scopul special de a duce solia
Evangheliei în lumea întreagă. Peregrini din cele patru colţuri ale pământului (vezi vers.9-11) erau adunaţi
la Ierusalim pentru sărbătoarea Cincizecimii. Aceştia, fiind iudei din diaspora (vezi harta de la pag.136; Vol.
V, p.59-61), se poate să fi înţeles îndeajuns ebraica pentru a participa la slujbele de la Templu, dar se poate
să nu fi fost în stare să priceapă aramaica în care ucenicii de obicei ar fi vorbit. Pentru binele lor şi pentru
folosul acelora care ar fi primit solia prin ei, Duhul Sfânt a făcut în stare pe ucenici să proclame Evanghelia
în mod fluent în limba peregrinilor. Aceasta era o minune majoră şi a împlinit una dintre ultimele făgăduinţe
ale Domnului (vezi Marcu 16,17). Ea a înlesnit strângerea unei bogate recolte în ziua aceea (Fapte 2,41) şi a
condus la răspândirea Evangheliei în toată lumea în anii care au urmat. Vezi şi Fapte 10,45.46; 1 Cor. 14.

Relatarea nu afirmă explicit că darul acesta al vorbirii în alte limbi a fost permanent, dar ar trebui să
se reţină faptul că ceea ce Duhul a făcut cândva, El este în stare să repete ori de câte ori era nevoie (cf. AA
40).

Cum le da. Timpul verbului grecesc sugerează ideea de: „stăruia a le da”, ceea ce creează imaginea
Duhului care dădea fiecărui vorbitor tot ceea ce avea nevoie. E probabil ca ucenicii să se fi adresat pe rând
diferitelor grupe lingvistice şi că predica lui Petru (vers.14-36) ţinută întregii mulţimi să fi fost prezentată în
rezumat de ceilalţi apostoli.

Duhul. Duhul a dat ucenicilor nu numai darul de a vorbi în alte limbi, dar şi solia de prezentat. Ei au
vorbit sub directa îndrumare a Duhului.

Să vorbească. [„Rostire, KJV; „A se rosti”, Nitz]. Gr. apophtleggomai, „a se exprima”. În LXX


cuvântul acesta e folosit pentru a descrie profetizarea (1 Cronici 25,1, Ez. 13,19; Zah.10,2). Aici este folosit
pentru a da ideea de vorbire clară, elevată, viguroasă, care a dus la convertirea a 3.000 de persoane într-o
singură zi. În ce priveşte legătura dintre Ziua Cincizecimii şi „ploaia timpurie”, vezi Ioel 2,23.

Fapte 2:5
5. Se aflau atunci în Ierusalim. [„Locuiau la Ierusalim”, KJV; „Erau… locuitori în Ierusalim”, Nitz].
S-a pus întrebarea cum se făcea că străinii enumeraţi în v. 9-11 puteau fi consideraţi că „locuiau” la
Ierusalim. Sunt posibile două explicaţii. Iudeii pomeniţi aici s-ar fi putut să fi venit la cetatea părinţilor lor
pentru o rămânere prelungită pentru afaceri; sau poate, ca Pavel, pentru studiu (cap.22,3) sau unii s-ar fi
putut să fie oameni în retragere din viaţa activă. Pe de altă parte, e posibil de a înţelege „locuirea” lor, ca o
rămânere acolo temporară, mai ales având în vedere că unii sunt numiţi „locuitori din Mesopotamia”
(cap.2,9) iar alţii „oaspeţi din Roma” (vers.10).

Cucernici. Cuvântul este folosit cu privire la Simeon (Luc.2,25). Primul înţeles este unul de
precauţiune, dispoziţia de a trata cu luare aminte, cu evlavie, cu adorare cele sfinte. În înţelesul acesta pot fi
cuprinşi atât prozeliţi cât şi Iudei din naştere. Expresia „din toate neamurile care sunt sub cer” face o
asemenea includere necesară. Cuvântul apare din nou în Fapte.8,2.

Din toate neamurile. [„Din orice neam”, Nitz]. Irod Agripa II, în vestita sa vorbire ţinută două
generaţii mai târziu într-un efort de a potoli pe iudei de la rebeliunea faţă de romani, declara că „nu e popor
din lume care să nu cuprindă o parte din neamul nostru” (Iosif, War, ii.16.4 [399]), şi Iacov a adresat
epistola sa inspirată „către cele douăsprezece seminţii care sunt împrăştiate” (Iacov 1,2). Această împrăştiere
a iudeilor se datora în primul rând deportărilor şi robiilor pe care le suferiseră: 1) cele zece seminţii în Asia
şi Media în 722 î.Hr. (2 Regi 17,6); 2) seminţia lui Iuda în Babilonia, în trei serii începând în anul 605 (vezi
2 Cronici 36,1-21; Ier. 52,1-30; Dan. 1,1-7); 3) mulţi fuseseră strămutaţi în Egipt de Ptolemeu Soter (Iosif,
Antiquities xii.1.1[6,7]. O altă parte dintre iudei fuseseră răspândiţi prin activităţi comerciale.

Fapte 2:6
6. Când s-a auzit sunetul acela. [„După ce se făcu acest sunet”, Nitz]. Sau „după ce a avut loc acest
sunet”. Cuvântul grec pentru „zgomot” sau „sunet”, phone, e adesea tradus „glas”. În Ioan 3,8 e folosit
pentru „sunetul” vântului spre a ilustra mişcările Duhului. Aici cuvântul poate să aibă două sensuri posibile:
1) „sunetul ca vâjâitul unui vânt puternic” (Fapte 2,2); 2) sunetul creat de vorbirea amestecată a ucenicilor
(v. 4). Întrucât phone e la singular, pare cel mai corespunzător să se refere la sunetul divin, care pe bună
dreptate trebuie să fi fost auzit în afara clădirii unde se aflau ucenicii, dar s-ar putea să se refere şi la multele
voci din v. 4.

Mulţimea. Adică, gloatele de oameni din Ierusalim, cuprinzând mai ales pe vizitatorii din ţări străine.

A rămas încremenită. [„Au fost uluiţi”, KJV; „Se turbură”, Nitz]. Gr. sugchuno, „a da buzna”.
Cuvântul e specific pentru Fapte, unde e folosit de cinci ori şi e mai bine tradus „uluit” sau „zăpăcit”.
Mulţimea, în mod normal, a fost surprinsă, ca ajungând la locul de unde pornea zgomotul să audă vorbitori
care foloseau limbi atât de diferite.

Îi auzea vorbind. Se pune uneori întrebarea dacă darul acţiona aici asupra apostolilor, dându-le putere
să vorbească în alte limbi, sau acţiona asupra ascultătorilor, dându-le înţelegerea aceea ce spuneau apostolii.
Deşi e adevărat că Pavel mai târziu recunoaşte existenţa unui dar al tălmăcirii limbilor (vezi 1 Cor. 12,30;
14,13.27), darul din Ziua Cincizecimii pare destul de clar că fusese acordat apostolilor, deoarece Duhul
venise asupra lor (Fapte.2,3.4; vezi AA 40; DA 821).

Limba. Gr. dialektos (vezi cap.1,19). Lista care urmează (cap.2,9-11) se referă la grupe de limbi.
Probabil fiecare vorbitor folosea o limbă diferită, potrivit cu grupul căruia i se adresa. Cei care veneau mai
târziu la adunare fără îndoială căutau până găseau grupul unde se vorbea propria lor limbă. În felul acesta
multe naţionalităţi erau servite în acelaşi timp.

Fapte 2:7
7. Se mirau, se minunau. [„Se uimeau şi se minunau”, KJV; „Erau uimiţi şi se minunau”, Nitz].
Cuvântul grecesc tradus „uimeau” literal înseamnă „a-şi ieşi din minţi”, şi se referă la prima uimire cu ochii
mari deschişi care copleşea pe aceia care vedeau minunea limbilor. Compară folosirea lui în Marcu 3,21,
„Şi-a ieşit din minţi” [ „Şi-a ieşit din fire”, Nitz]. Cuvântul grecesc pentru „minunau”, conţine ideea de
continuitate, „a se tot minuna”, deoarece uimirea creştea tot mai mult pe măsură ce auzeau.

Galileeni. Această descriere a vorbitorilor se poate referi în primul rând la apostoli, care erau cu toţii
din Galileea (vezi Marcu 3,14), în cazul în care Matia e socotit că provenea tot de acolo. La modul general,
ar putea să fie adevărat şi cu privire la cei 120, dintre care fără îndoială mulţi veniseră din Galileea.

Titlul „Galileeni” pare să fi fost folosit batjocoritor, deoarece locuitorii Galileei, erau lipsiţi de cultură
(vezi Matei 2,22; 4,15; 26,73; vezi DA 232). Era, deci, cu atât mai surprinzător de a descoperi oameni din
Galileea vorbind curgător limbi străine.

Fapte 2:8
8. Auzim vorbind fiecăruia. [„Auzim fiecare om”, KJV; „Auzim noi fiecare”, Nitz]. Evident e o
afirmaţie compusă, în care scriitorul încorporează numeroasele observaţii din partea reprezentanţilor
diferitelor naţionalităţi enumerate mai jos. Faptul afirmat de aceşti ascultători uimiţi era o pregustare şi o
garanţie a vestirii Evangheliei în toată lumea, în ciuda mulţimii limbilor vorbite.

În care ne-am născut. [„În care am fost născuţi”, KJV;Nitz]. Mulţi din cei prezenţi, deşi iudei prin
religie, se născuseră în alte ţări şi crescuseră vorbind limbile diferitelor ţinuturi. Lista care urmează arată că
scriitorul era familiarizat cu privire la naţiunile reprezentate la această mare ocazie. El însuşi avea să
participe mai târziu cel puţin la o Cincizecime (cap.21,15) şi deci cunoştea felul de oameni care se adunau la
o asemenea ocazie. Luca prezintă o listă de popoare ca şi cum s-ar afla în zbor de pasăre peste întreg
Imperiul Roman. Având Palestina în centru, el priveşte mai întâi la răsărit, apoi trece la nord, la vest şi sud.
În felul acesta, referirea la „toate neamurile care sunt sub cer” (cap. 2,5) este îndreptăţită. Iudeii din diaspora
(vezi Vol. V, p. 59,60; Ioan 7,35; Fapte 6,1) par în general să fi fost împărţiţi în patru categorii. Aceste
categorii împreună cu mici variaţiuni la care se referă Luca, sunt: 1) cei din Babilonia şi alte ţinuturi
răsăritene; Parţi, Mezi, Elemiţi; locuitori din Mesopotamia; 2) cei din Siria şi Asia Mică: Iudeea, Capadocia,
Pont, Asia, Frigia, Pamfilia; 3) cei din Africa de Nord: Egipt, Libia şi Cirene; 4) cei din Roma; oaspeţi din
Roma. Lista pare să fie alcătuită după o schemă general cunoscută. În ce priveşte poziţiile geografice ale
diferitelor popoare la care se face referire, vezi hărţile Vol. I, p.271; Vol. V, în faţa pe 273; Vol. VI, p.136.

Fapte 2:9
9. Parţi. Lista începe de la est cu marele regat al Parţilor, care încă mai era în fiinţă după ce fusese
înfrânt cu o sută de ani mai înainte de către generalul roman Crassus, din cauza vrăjmăşiei sale cunoscute
faţă de stăpânirea romană. Acest regat se găsea la sud de Marea Caspică şi Tigru, vorbind aceeaşi limbă
persană ca şi mezii.

Mezi. Ţara Mezilor se găseşte la sud-vest de Marea Caspică, la est de regiunea Asiei. În Media
fuseseră duse în robie unele din cele 10 seminţii (2 Regi 17,6). Vezi şi Gen. 10,2; Dan. 2,39.

Elamiţi. Populaţia aceasta locuia într-un regat mărginit de Parţia la est, de Media la nord, şi Babilonia
la vest. Golful Persic se afla la sud. Vezi Gen. 10,22; Estera 1,2; Dan. 8,2 poporul din Elam e numit
„persan” în LXX, dar limba elemită era diferită de aceea din Persia.

Locuitori din Mesopotamia. Mesopotamia se află „între râuri”, adică, între Tigru şi Eufrat (vezi Gen.
24,10) „Locuitorii” ar include mai multe grupe lingvistice care ar fi vorbit variante ale limbii aramaice (vezi
Vol. I, p. 30; vezi Dan. 2,4).

Iudea. Faptul că Luca a numit aici Iudeea, a pus în încurcătură pe unii cercetători biblici, ei socotind
că ar fi trebuit să o fi lăsat să fie de la sine înţeleasă. Unii au presupus că aceasta trebuie să fie o greşeală şi
că ar fi trebuit să fie India sau Idumea. Dar era natural pentru Luca, provenind dintre neamuri, să
menţioneze Iudeea care era punctul central al cărţii sale. Prezenţa ei face lista cu atât mai completă.
„Iudeea” poate fi luată într-un sens mai larg drept cuprinzând întreaga Palestină.

Capadocia. În timp ce se mişcă de la est la vest, Luca numeşte imediat provincia care se află la
nord-vest de Mesopotamia. Capadocia se găseşte în partea de est a ceea ce este acum Turcia, mărginită cu
Armenia la est, cu Marea Neagră (Euxin) şi provincia Pont la nord, Galatia la vest, şi Cilicia, patria lui Pavel
(cap. 21,39), la sud. Nu se ştie precis ce limbă era vorbită acolo. Poate că era una asemănătoare cu „limba
licaoneană (cap.14,11).

Pont. Această regiune se găseşte pe ţărmul sudic al Mării Negre, la nord de Capadocia. Ca şi vecina ei
era sub administraţie romană. Nu se cunoaşte limba folosită in această provincie.

Asia. Aceasta nu e Asia modernă, ci o provincie romană care se găsea la capătul apusean al Asiei
Mici, cuprinzând în mare, partea apuseană a Turciei moderne. Efes era principalul ei oraş. Duhul Sfânt a
oprit pe Pavel în a doua lui călătorie misionară de a intra în regiunea aceasta. Ea era deseori numită Iconia şi
era locuită de populaţie de limbă greacă. Cele şapte scrisori din Apocalipsa 2 şi 3 sunt adresate unor cetăţi
din provincia Asia. Deşi greaca era înţeleasă de majoritate din provincia aceasta şi cele următoare, poporul
de rând fără îndoială folosea dialecte locale.

Fapte 2:10
10. Frigia şi Pamfilia. Două mici districte la sud-est de provincia romană „Asia”.

Egipt. Legăturile dintre Egipt şi Palestina datau de mai bine de un mileniu şi jumătate. Vedeţi şederea
acolo a lui Iacov şi a familiei lui, robia egipteană şi invaziile ulterioare ale egiptenilor în ţara lui Israel. (vezi
1 Regi 14,25). Era o partidă puternică pro-egipteană în Iudeea pe vremea lui Ieremia şi mulţi, inclusiv
Ieremia însuşi, au fost duşi în Egipt, în timp ce Iudea cădea în mâinile Babilonienilor (Ier.42,13 la 43,7). Mii
de Iudei au fost duşi în Egipt de Ptolemeu şi alţii s-au dus acolo în timpul luptelor Macabeilor contra regilor
Seleucizi. Iudeii constituiau aproape o treime din populaţia Alexandriei pe vremea lui Luca şi erau conduşi
de un etnarh propriu (Iosif, Antiquities, xiv.7.2 [117]. Ţara era elenizată, limba locală era copta, o dezvoltare
a vechii limbi egiptene scrisă în cea mai mare parte în alfabetul grecesc şi modificat prin influenţe demotice
(scriere egipteană simplificată).

Libia. Un nume folosit în vechime pentru toată Africa cunoscută, cu excepţia posibilă a Egiptului, aici
se face referire aproximativ la acelaşi teritoriu cu Libia modernă. Cirene fiind oraşul ei principal pe ţărmul
mediteranean. Cultura ei era în mare parte elenistică, dar poseda o mare colonie iudaică formată în urma
unei deportări din Palestina sub Ptolemeu I. (Iosif, Contra lui Apion ii.4 [44]. Din Cirene venea Simon, care
a purtat crucea lui Isus (Matei 27,32), şi tot de acolo, bărbaţi cu o puternică orientare misionară urmau să
evanghelizeze Antiohia din Siria, având un aşa succes încât Barnaba şi Saul din Tars s-au dus să le dea o
mână de ajutor (Fapte.11,19-26). Vezi Gen.10,13.

Oaspeţi din Roma. [„Străini din Roma”, KJV; „Romani care se află aici ca străini”, Nitz]. Gr.
epidemountes Rhomaioi, „locuitori romani”. Rhomaioi, înseamniă de obicei „cetăţeni romani”. Expresia
„străini din Roma” s-ar putea referi deci la iudei care trăiau la Roma ca locuitori sau la iudei romani, locuind
temporar la Ierusalim. Iudeii erau atât de numeroşi în Roma, încât atunci când Varus a aprobat primirea unei
delegaţii, cei 50 de delegaţi au fost însoţiţi de 8000 de conaţionali care locuiau în capitală (Iosif, Antiquities,
xvii.11.1). Iudeii fuseseră alungaţi din Italia de Tiberiu în anul 19 d.Hr. Edictul acesta trebuie să fi trimis
câteva mii să caute azil şi natural o parte din ei se vor fi reîntors în Palestina. Tiberiu a revocat edictul
acesta, dar mulţi iudei romani trebuie să se fi stabilit la Ierusalim (Vezi Vol. V, p.65,66).

Iudei sau prozeliţi. Cuvintele pot fi aplicate la întreaga listă precedentă sau pot fi citite ca o notă,
scoţând în mod deosebit în evidenţă distincţia prozeliţilor romani în acea mulţime cosmopolită de
închinători.

E un lucru firesc ca Luca provenind dintre Neamuri (vezi Vol. V, p.664), să scrie lui Teofil şi el dintre
Neamuri (vezi Luca 1,3), menţionând pe vizitatorii din capitala imperiului roman. În ce priveşte „prozeliţii”
vezi Matei 23,15.

Fapte 2:11
11. Cretani şi Arabi. Cele două nume par să fie adăugate la lista precedentă, şi locul acesta a fost citat
ca o ilustraţie a naturii autentice a relatării lui Luca, ca şi cum Luca relata ceea ce un narator ocular i-ar fi
povestit în mod simplu. Insula Creta, la sud de Grecia, deţinea o populaţie iudaică numeroasă. Arabia,
mărginindu-se cu Palestina, era patria multor mii de iudei.

Un studiu al ţărilor menţionate în vers.9-11 scoate în evidenţă faptul că multe nume care ar fi trebuit
să fie menţionate lipseau şi altele mai mici erau cuprinse. Lucrul acesta poate fi luat ca o dovadă în plus că
Luca nu a inventat lista, ci a primit-o de la cei care fuseseră martori oculari la minunea din Ziua
Cincizecimii. Lista nu ar trebui însă să fie socotită ca un inventar exact al tuturor celor care erau în
Ierusalim, ci mai degrabă ca o încercare de a descrie natura cosmopolită a ascultătorilor şi a limbilor folosite
cu acea ocazie.

Lucrurile minunate. [„Lucrurile minunate”, KJV; „Măririle”, Nitz]. Mai de grabă, „lucrurile mari”,
sau „maiestatea”. Termenul ar cuprinde providenţa lui Dumnezeu care s-a dat pe faţă în tot timpul vieţii şi
activităţii lui Isus.

Fapte 2:12
12. Uimiţi. [„Uluiţi”, KJV]. Vezi vers.7.

Nu ştiau ce să creadă. [„Erau în îndoială”, KJV; „Nu se dumireau”, Nitz]. Gr. diaporeo, „a fi în
nedumerire”. Luca e singurul scriitor NT care foloseşte acest cuvânt.

Ce vrea să zică aceasta? [„Ce înseamnă aceasta?”, KJV; „Ce va să fie aceasta?”, Nitz]. Auzitorii erau
în mod autentic nedumeriţi cu privire acest fenomen şi discutau cu cu zel însemnătatea lui.

Fapte 2:13
13. Alţii. Gr. heteroi, „alţii de un fel diferit”, nu alloi, „alţii de acelaşi fel”. Acesta sugerează o
categorie de vorbitori deosebită de cea menţionată în vers.5-12. Poate aceşti heteroi erau rezidenţi de naştere
din Ierusalim sau Palestina care nu înţelegeau nici una din limbile pe care le foloseau ucenicii. Ei fuseseră
probabil influenţaţi de multe lucruri batjocoritoare care fuseseră spuse cu privire la Hristos. Iudeii
atribuiseră unele din minunile Domnului puterii mai marelui demonilor (Luc.11,15), iar Festus l-a declarat
pe Pavel nebun (Fapte 26,24). Preoţii vorbiseră batjocoritor despre Hristos Cel răstignit (Matei 27,41-43), şi
erau capabili de a scorni lucruri josnice pentru a explica acest miracol al limbilor pentru ca nu cumva el să
slăbească stăpânirea lor asupra poporului (cf. AA 40).

Must. [„Vin Nou”, KJV]. GR. gleukos, „vin dulce”, nu „vin nou”, întrucât Ziua Cincizecimii a căzut
în iunie şi strugurii noi nu erau copţi decât în august. În aparenţă, aici e vorba de o băutură îmbătătoare.
Acuzaţia batjocoritorilor ar sugera că era un element excitant în purtarea şi tonul ucenicilor. Ar fi fost
interesant, într-adevăr, dacă ei ar fi vorbit într-un fel cu totul calm sau obişnuit. Marea putere a lui
Dumnezeu era asupra lor, iar tema predicată era de o importanţă vastă.

Fapte 2:14
14. Petru. O remarcabilă schimbare venise asupra apostolului în decursul celor câteva săptămâni care
trecuseră de la tăgăduire. El se convertise. Mintea lui fusese deschisă de Domnul aşa că a putut înţelege
Scripturile (Luc.24,45). El fusese înzestrat cu pricepere şi cu putere de către Duhul Sfânt. Prin urmare el se
prezintă ca un conducător spiritual de efect. În loc de incertitudine, el are convingere; în loc de frică,
îndrăzneală; în loc de cuvinte pripite, ca în Evanghelii, e o cuvântare detaliată, bine alcătuită. Profeţiile cu
privire la Hristos sunt expuse metodic şi clar. Aici e o dovadă neintenţionată de autenticitate. Un născocitor
de poveşti nu ar fi îndrăznit să arate o asemenea schimbare a vieţii ca aceea pe care Luca o prezintă despre
Petru.

A stat în picioare. A ridicat glasul. [„S-a ridicat în picioare”, KJV; „Stând”, Nitz]. Deşi expresia
aceasta e găsită în LXX şi în greaca clasică, este şi un ebraism (Gen. 21,16; 27,38) şi sugerează o ridicare a
glasului, o exprimare cu voce tare. Lucrul acesta era necesar pentru ca Petru să se facă auzit de marea
mulţime.

Cu cei unsprezece. Petru nu vorbeşte de unul singur. El stă ca reprezentant al fraţilor săi. El se
adresează individual diferitelor grupe naţionale, dar Petru se adresează mulţimii şi leagă la un loc această
mare adunare evanghelistică. „Cei unsprezece” descoperă că Matia era inclus între apostoli şi în felul acesta
a fost repede cuprins de răspunderile sale.

A Zis: [„Le rosti”, Nitz]. Gr. apophtheggomai, „a rosti” (cf. cele de la vers.4). Folosirea acestui cuvânt
dă frumuseţe faptului că Petru vorbea cu darul Duhului. Apostolul nu numai „zicea”; el „declara” ceea ce îi
dădea Duhul.

Bărbaţi Iudei. [„Bărbaţi din Iudea”, KJV; „Fraţi Iudei”, Nitz]. Partea aceasta a vers.14 zice literal:
„Bărbaţi, Iudei şi locuitori ai Ierusalimului”. Ar părea că Petru vorbea mai întâi Iudeilor locali (vezi
vers.14), spre deosebire de iudeii din vers.5-11 care erau din diaspora.

Locuitori în Ierusalim. Expresia aceasta poate la fel fi luată în sens local, ca referindu-se la aceia a
căror locuinţă era în capitală. Cuvintele lui Petru, însă, urma să ajungă la toată adunarea şi este clar din v. 22
că apostolul se adresa în cele din urmă grupării mai mari.

Ascultaţi. Literal, „daţi ureche la”. Acesta este încă un ebraism şi s-ar putea să arate că Petru vorbea în
aramaică. Opinia în privinţa aceasta e împărţită, deoarece multe ebraisme sunt transferate în greaca LXX şi
citatele biblice sunt din LXX.

Fapte 2:15
15. Oamenii aceştia nu sunt beţi. Petru face apel la bunul simţ al ascultătorilor săi. Se putea ca
ucenicii să fie beţi în dimineaţa Zilei Cincizecimii, după o noapte petrecută în consacrare şi când toţi iudeii
credincioşi posteau? Beţia făcea parte din faptele petrecute noaptea (1 Tes. 5,7). Era un semn de extremă
grosolănie ca oamenii „care, sculându-se de dimineaţă, aleargă după băuturi îmbătătoare” (Isaia 5,11; cf.
Ecl. 10,16.17). Întemeindu-şi practica lor tradiţională pe Exod 16,8, iudeii mâncau pâine dimineaţa şi carne
seara; iudeii respectabili nu beau vin decât după-amiază, târziu.

Cum vă închipuiţi voi. Apostolul se ocupă cu tact de acuzaţia nefondată de beţie şi consideră că ei
făcuseră o greşeală şi nu o acuzaţie răutăcioasă.

Al treilea ceas. Adică, pe la 9 a.m. În ce priveşte calculul NT al timpului vezi Vol. V, p. 50; vezi
Matei 27,25. Al treilea ceas era timpul rugăciunii de dimineaţă.

Fapte 2:16
16. Aceasta este. Petru nu face o abordare timidă a subiectului acestuia. El identifică curajos predica
drept o împlinire a profeţiei. El îşi poate permite să facă lucrul acesta, întrucât fusese învăţat de Domnul şi
este inspirat de Duhul. Sub această dublă conducere el începe cea dintâi expunere publică a vieţii şi
lucrărilor lui Mesia după înălţarea Lui. Versetele care urmează dau o mărturie amplă despre capacitate cea
nouă a apostolului de a vorbi elocvent în public.

Ioel. Petru nu se afundă într-o controversă cu privire la Isus. El foloseşte mai întâi Scripturile VT, în
care ei aveau încredere, pentru a ratifica fenomenul la care tocmai atunci erau martori. Astfel le-a fost
câştigată atenţia, au fost ajutaţi să accepte raţionamentul lui care să-i facă în stare să primească referirile
ulterioare la Hristos. Profeţia lui Ioel e considerată de unii a fi cea mai veche carte profetică a Bibliei (vezi
vol. IV, p. 20,21). Sub tema viitoarei „zile a Domnului” Ioel cheamă pe Israel la pocăinţă şi promite o
revărsare a Duhului într-un timp viitor, identificat ca „după aceea” (vezi Ioel 2,28-32; vezi Vol. IV,
p.937,938). Aşteptarea unei astfel de revărsări a Duhului Sfânt era puternică printre oamenii evlavioşi ai VT
(vezi Fapte 2,3). Versetele 17-21 sunt citate din Ioel 2,28-32, urmând destul de exact textul din LXX.

Fapte 2:17
17. În zilele de pe urmă. Vezi Ioel 2,28; cf. cele de la Isaia 2,2.

Zice Dumnezeu. Aceasta nu apare în textul din Ioel. Ea este o inserţiune făcută de Petru pentru
scopuri omiletice permisibile şi identifică pe Dătătorul făgăduinţei care urmează.

[„Va fi”, KJV; Nitz]. Implicaţia este că ceea ce era viitor pentru Ioel e acum prezent. Ascultătorii
aveau chiar sub ochii lor profeţia împlinită.

Din Duhul Meu. Vezi cap. 3,19.

Peste orice făptură. [„Asupra a toată carnea”, KJV]. Adică, asupra tuturor oamenilor, înzestrând
natura omenească slabă cu capacitate divină. Darul nu e limitat la iudei sau la vreo clasă sau vreun sex, deşi
mintea lui Petru fără îndoială l-ar limita la propriul său popor.

Vor prooroci. Aplicaţia făcută de Petru profeţiei lui Ioel la experienţa prezentă din Ziua Cincizecimii
pare să lege darul proorociei de darul limbilor (vezi Ioel 2,28). Profeţia afirmă de asemenea că atât femeile,
cât şi bărbaţii urmează să aibă darul profeţiei, Luca relatează împliniri ale acestor făgăduinţe în Fapte
9,10-16; 11,27.28; 13,1-3; 16,6.7; 18,9.10; 21,9-11; 22,17.18; 27,10.22-25. Vezi şi la Luca 2,36. Darurile
Duhului totdeauna s-au dat pe faţă în activităţile slujitorilor lui Dumnezeu, mai ales în împrejurări cruciale.

Tinerii voştri. S-a arătat de repetate ori că bărbaţii încă din anii tinereţii au atât idealurile, cât şi
energia de a pătrunde viitorul şi de a încerca ceea ce pare imposibil. Pare că cei mai mulţi, poate toţi,
ucenicii lui Isus erau tineri. Cele mai multe mişcări religioase şi cele mai multe întreprinderi politice şi
cetăţeneşti au fost puse în mişcare de tineri.

Vor avea vedenii. În ce priveşte o tratare a „viziunilor” [„vedeniilor”] şi „visurilor” vezi Num. 12,6; 1
Samuel 3,1. Tinerii vor avea vedenii date de Duhul, conţinând încurajare şi învăţătură pentru prezent şi
viitor.
Bătrânii. În Ioel, aceştia sunt menţionaţi înainte de „tineri”.

Visuri. Adică, descoperiri primite în somn, în contrast cu „viziuni”, [„vedenii”] care se referă în
general la revelaţii vizuale.

Fapte 2:18
18. Robii. [„Servii, KJV]. Pasajul din care aceasta e citat (Ioel 2,29) spune simplu „servi” sau „robi”,
atât în Scriptura ebraică precum şi în LXX. El dă asigurarea că Duhul lui Dumnezeu nu e rezervat pentru cei
de sus şi puternici, ci urmează să fie primit şi de bărbaţi şi de femei de pe cele mai de jos trepte ale societăţii
(vezi Ioel 2,28). Dar în contextul prezent, Petru pare să facă o aplicaţie extinsă a acestor cuvinte. În vers.17,
el vorbeşte despre „feciorii voştri”, şi „fetele voastre”, „tinerii voştri”, „bătrânii voştri”. Apoi la începutul v.
18 el face o schimbare abilă de la VT. Declaraţia lui tradusă literal, este: „Şi într-adevăr asupra servilor mei
şi asupra servelor mele”. Această adăugire a cuvântului „într-adevăr” [„a da”] şi „mei”, „mele”, la textul VT
ar părea că implică faptul că Petru consideră pe „servi” şi „serve” nu ca o altă categorie a celor care ar primi
Duhul, ci mai de grabă ca un rezumat al celor care deja fuseseră menţionate. Fiii, fiicele, tinerii şi bătrânii
voştri, într-adevăr tot Israelul (vezi vers.17) urma să devină servii şi servele Mele, adevăraţi slujitori ai lui
Dumnezeu.

În zilele acelea. Adică, „în zilele de pe urmă” (v.17)

Din Duhul Meu. Vezi cap. 3,19.

Vor prooroci. Vezi vers.17. Cuvintele de aici nu apar în pasajul corespunzător din Ioel 2,29.

Fapte 2:19
19. Voi face să se arate. [„Voi arăta”, KJV] Literal, „Voi da”.

Minuni. Gr. terata, „prevestiri”, „minuni” (Vezi Vol. V, p.208).

În cer. În mintea lui Petru aplicarea imediată a acestei profeţii s-ar putea să fie darul Duhului din cer.
Dar citatul este foarte important şi pentru zilele de pe urmă (vezi vers.20).

Semne. Gr. semeia, „semne”, „minuni”. Cuvântul acesta sau echivalentul lui nu apare în ebraică sau
LXX la Ioel, dar e adesea folosit cu terata (vezi mai sus la „minuni”) în NT şi totdeauna la plural (Ioan 4,48;
Fapte 4,30; Rom.15,19 etc.).

Pe pământ. Aceasta s-ar putea referi foarte bine, imediat, la vorbirea în alte limbi, dar, aşa cum arată
expresiile următoare, însemnătatea lui reală aparţine zilelor de pe urmă. Nici „sus” nici [„jos” nu sunt în
Ioel; ele sunt cuvinte adăugate de Petru pentru a scoate în evidenţă contrastul dintre „cer” şi pământ.

Sânge. „Sânge”, „foc”, şi „fum” îngrozitoarele elemente însoţitoare ale războiului.

Vârtej. [„Abur”, KJV; „Nor”, Nitz].

Fapte 2:20
20. Soarele. În ce priveşte împlinirea specifică a semnelor menţionate în versetul acesta, vezi Ioel
2,10; Matei 24,29.

Înainte. Lăsând a se înţelege că minunile şi semnele preced „ziua Domnului” şi nu sunt o parte din ea.

Ziua Domnului. Vezi Isa.13,6; Ioel 1,15; 2,21. Ziua va fi teribilă pentru vrăjmaşii lui Dumnezeu (Ioel
2,1.2; Amos 5,18-20; Apoc. 6,15-17; etc.), dar binevenită pentru aceia care primesc chemarea Domnului
(Isa. 25,9; Ioel 2,32).

Strălucită. [„Notabilă”, KJV]. Gr. epiphanes, „manifestat”, „ilustru”, sau „glorios”. Ebraica la Ioel
2,31, totuşi, însemnează literal „teribil”, „strălucită”, „glorioasă”.
Expresia „zi mare şi strălucită” e de acord cu LXX, dar partea finală din Fapte 2,20 poate fi redată
„înainte de a veni Ziua Domnului, ziua cea mare şi strălucită” (RSV).

Fapte 2:21
21. Oricine. Acest cuvânt s-ar aplica în primul rând la ascultătorii lui Petru, dar în sensul lui mai larg
cuprinde toată omenirea şi accentuează universalitatea apelului Evangheliei.

Va chema. A „chema numele Domnului” era o expresie ebraică obişnuită legată de aceia care se
închinau lui Dumnezeu (vezi Gen.12,8; vezi cap.4,26). Şi Luca şi Pavel folosesc această construcţie (Fapte
7,59; 9,14; 22,16; Rom.10,12; 1 Cor. 1,2). În Fapte aceasta este folosită în sensul acţiunii de apel de la un
tribunal inferior la unul superior (cap. 25,11,12.21.25).

Rugăciunea credinţei va avea ca rezultat o siguranţă calmă în mijlocul teroarei zilei Domnului. Mai e
adevărat şi faptul că aceia care, oricând cheamă cu inimă sinceră numele Domnului, găsesc calea mântuirii
(cap. 4,12).

Petru apoi trage concluzia că Isus este Domn şi Hristos (cap.2,36). El a luat o profeţie din VT care
vorbeşte de Yahweh, Iehova (vezi Vol. I, p.172,173) şi a aplicat-o la Isus. Titlul Kurios, „Domn”, folosit în
LXX pentru Yahweh, e dat Domnului înălţat la cer. E un pas îndrăzneţ. El arată cum convingerea despre
dumnezeirea lui Hristos era piatra de boltă în gândirea şi doctrina lui Petru.

Atât de adesea apare cuvântul „nume” în legătură cu Domnul în cartea Faptele Apostolilor, încât
aceasta constituie o temă în sine. Numele Domnului a devenit un simbol pentru discipoli în ce priveşte
caracterul glorios şi puterea nemărginită a Aceluia cu care ei umblaseră prin Palestina.

Va fi mântuit. Acesta are o dublă aplicaţie – mântuit de păcat şi de judecăţile lui Dumnezeu pe
pământ. Cu privire la aceste judecăţi, creştinii din secolul 1 care au ascultat sfatul lui Isus din Matei
24,15-20, au fost salvaţi de la distrugerea Ierusalimului şi de furia romanilor. (Eusebius Ekklesiastical
History iii 5.3 vezi Matei 24,16) În mod similar, la sfârşit cei care L-au primit pe Hristos ca Mântuitor şi ca
Împărat care vine, vor fi mântuii din catastrofele zilelor de pe urmă. Totuşi, aplicaţiile principale ale
cuvintelor acestui verset sunt privitoare la izbăvirea de păcat.

Fapte 2:22
22. Bărbaţi Israeliţi. [„Bărbaţi ai lui Israel”, KJV]. Literal, „bărbaţi, Israeliţi”. Termenul „Israel”
cuprinde în sine legătura de legământ (vezi Gen. 32,28).

Ascultaţi cuvintele acestea. O expresie impresionantă, marcând o secţiune în argumentaţia lui Petru.
Petru prezentase fundalul profetic şi acum se lansează în tema lui principală, divinitatea lui Isus.

Isus din Nazaret. Prima parte a titlului fixat la cruce (cf. Ioan 19,19). Şapte săptămâni mai târziu
acesta este numele folosit pentru a prezenta pe Acela despre care Petru demonstrează că e „Domn şi
Hristos” (Fapte 2,36). Folosirea numelui nu ar fi putut fi întâmplătoare.

Om. Petru îşi începe argumentaţia cu un Isus omenesc, Omul care trăise şi se mişcase printre ei pe faţă
şi public şi a dovedit prin viaţa şi faptele Lui că e tot ceea ce Petru era acum pe punctul de a pretinde cu
privire la El.

Adeverit de Dumnezeu. [„Aprobat de Dumnezeu”, KJV; „Adeverit de la Dumnezeu”, Nitz]. Adică,


recunoscut de Dumnezeu.

Minunile, semnele şi lucrările. [„Miracolele, şi minuni şi semne”, KJV]. În loc de „minuni”, citeşte,
literal „puteri”, sau „lucrări mari”. „Minuni” şi „semne” pot să se refere la cuvintele lui Ioel citate în
vers.19. Cele trei cuvinte sunt sinonime, exprimând diferite aspecte al aceluiaşi fapt mai de grabă decât o
clasificare meticuloasă a lucrărilor lui Hristos.

Le-a făcut Dumnezeu. Petru revendică autoritatea şi aprobarea lui Dumnezeu pentru minunile lui Isus.
În mijlocul vostru. [„Între voi”, KJV]. Mai de grabă, „pentru voi”.

[„Voi înşivă”, KJV; „Înşivă”, Nitz]. Ascultătorii nu puteau să se ia la ceartă cu privire la afirmaţiile
lui Petru, deoarece ei le cunoşteau că sunt adevărate, bazate pe faptele săvârşite în mijlocul lor.

Fapte 2:23
23. Pe omul acesta. [„Pe El”, KJV; „Pe acesta”, Nitz]. Literal, „pe acesta”; adică Isus din Nazaret
(vers.22).

Dat. [„Predat”, KJV]. Adică, trădat de Iuda. Pentru ca să acorde lui Satana ocaziile de a demonstra
relele guvernării lui, Dumnezeu îngăduie ca multe lucruri să se întâmple, contrar scopului Său. Totuşi, în
înţelepciunea Lui dumnezeiască, El îndreaptă totul spre slava Sa.

Sfatul hotărât. Petru îşi dezvoltase atât de mult puterea lui de pătrundere spirituală încât acum poate
vedea realizarea scopului lui Dumnezeu, în armonie cu precunoaşterea Lui în evenimentele tragice asociate
cu moartea lui Hristos (cf. cap.1,16). Vezi Isaia 53,10; cf. Luca 22,22.

[„Pe care l-aţi făcut”, KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p.10), omiterea acestor cuvinte.

L-aţi răstignit şi L-aţi omorât. [„Crucificat şi ucis”, KJV; „Pironindu-l voi… L-aţi omorât”, Nitz].
Literal „Ţintuindu-l [pe cruce] l-aţi omorât”. Petru cuprinde aici pe ascultătorii săi printre cei vinovaţi de
moartea Domnului său. Aceasta este o acuzaţie teribilă, având în vedere concluzia sa (vers.36).

Prin mâna celor fărădelege. [„Prin mâini nelegiuite”, KJV]. Literal, „prin mâna [oamenilor] nelegiuiţi.

Fapte 2:24
24. Dar Dumnezeu l-a înviat. [„Pe care Dumnezeu l-a înviat”, KJV; Nitz]. E cu putinţă ca o naraţiune
a învierii lui Isus să-şi fi găsit drum printre oameni şi fusese întemeiată pe falsa istorisire relatată în Matei
28,11-15. Dar acesta este cea dintâi mărturisire publică cu privire la acel eveniment făcută de unul din
ucenicii lui Hristos.

Legăturile. [„Chinurile”, KJV; „Durerile morţii”, Nitz]. Literal, „chinurile de naştere”. Cuvântul
pentru „chin” este acelaşi ca pentru „întristări” în Matei 24,8.

Nu era cu putinţă. Convingerea lui Petru se sprijină, în parte, pe cuvintele sigure ale profeţiei citate în
vers.25-28, care prezic biruinţa lui Mesia asupra morţii. Dar sunt şi alte motive: 1) Neprihănirea lui Hristos
(Ioan 8,46; 1 Petru 2,22; vezi Matei 4,1-11; vezi Nota Adiţională la Ioan 1) – moartea nu putea ţine pe Cel
Nevinovat; 2) Dătătorul de Viaţă nu putea să fie ţinut în moarte (Ioan 5,26; 10,17.18).

Fapte 2:25
25. Despre El. [„Cu privire la El, KJV]. Fără această explicaţie Psalmi 16 ar fi putut să pară că
prezintă nădejde numai cu privire la propria eliberare a lui David de vrăjmaşii săi. Faptul învierii a dat un
nou înţeles profeţiilor care nu ar fi sugerat-o de la sine, dar care ar fi fost incompletă fără el.

Aveam… înaintea mea. [„Vedeam în faţă”, KJV; „Zăream de mai înainte”, Nitz]. Aceasta poate să fie
tradusă: „Am văzut în faţa mea”.

Domnul. Dumnezeu Tatăl.

La dreapta mea. Referirea ar putea să fie la o scenă de luptă, în care un ostaş, stând la dreapta
prietenului său, îl protejează de atac. Ar putea de asemenea să reprezinte un avocat alături de clientul său.
Citatul scoate în evidenţă ajutorul netăgăduit al Tatălui pentru Fiul.

Fapte 2:26
26. Mi se bucură inima. Unirea cu Dumnezeu cea mai mare sursă de fericire.

Limba. Vezi Psalmi 16,9.


Trupul. [Carnea, KJV]. Adică, „corpul”.

Se va odihni. Literal, „va cartirui” sau „va locui ca într-un cort” (vezi 2 Petru 1,13.14). Versiunea
ebraică la Psalmi 16 vorbeşte despre siguranţa lui David, dar Petru aplică cuvintele psalmistului la înviere.

Fapte 2:27
27. Sufletul. Vezi Psalmi 16,10; Matei 10,28.

Locuinţa morţilor. [„Iad”, KJV]. Gr. hades, „mormântul” (vezi Psalmi 16,10; Matei 11,23). Moartea
lui Hristos a fost o moarte reală, dar învierea Lui a procurat biruinţă asupra ei, o moarte pe care El a gustat-o
pentru fiecare om (Evrei 2,9).

Sfântul. Gr. hasios, „curat”, „evlavios”, „sfânt”. Cuvântul acesta oferă ideea evlaviei şi temerii de
Dumnezeu (Evr.7,26; Apoc.15,4), şi prin aceasta diferă de hagios care se referă la consacrare sau dedicare
(vezi Mar.1,24). Vezi Nota Adiţională la Psalmul 36.

Putrezirea. În textul ebraic al versetului citat cuvântul este shachath, „prăpastie”, adică, „mormânt”
(vezi Psalmi 16,10). Fără îndoială Luca urma LXX la Psalmi 16,10, care zice „stricăciune”.

Fapte 2:28
28. Căile vieţii. Acesta e în acord cu LXX, care e o redare foarte liberă a versiunii ebraice (vezi
Psalmi 16,11).

Bucurie. Gr. euphrosune, „bună dispoziţie”, „voioşie”, „veselie”.

Cu starea ta de faţă. [„Faţa Ta”, KJV; Nitz]. Faţa lui Dumnezeu, adică, prezenţa Lui, este izvorul
veseliei şi bucuriei.

Fapte 2:29
29. Patriarhul. Folosit în înţelesul lui primar, de fondator al familiei sau dinastiei. În NT este folosit şi
cu privire la cei 12 fii ai lui Iacov (cap.7,8) şi cu privire la Avraam (Evrei 7,4).

Să-mi fie îngăduit,… să vă spun fără sfială. [„Lăsaţi-mă să vorbesc liber”, KJV; „Îmi este iertat a
vorbi fără sfială”, Nitz]. Mai de grabă „este îngăduit pentru mine să vorbesc cu libertate”. Cei cărora le
vorbea apostolul nu puteau contrazice moartea şi îngroparea lui David. Prin urmare profeţia citată mai
înainte trebuia să aibă o altă aplicaţie.

Fraţilor. [„Bărbaţi şi fraţi”, KJV; „Bărbaţi şi fraţi”, Nitz]. Literal, „bărbaţi şi fraţi” Petru menţine
forma sa persuasivă de cuvântare.

Mormântul lui. Împăratul David a fost îngropat în Ierusalim „cetatea lui David” (vezi 1 Regi 2,10;
3,1).

Fapte 2:30
30. Era prooroc. O descriere neobişnuită a Împăratului David, dar îndreptăţită din cauză că Psalmi 16
trece dincolo de experienţa lui David şi devine mesianic.

Dumnezeu îi făgăduise cu jurământ. [„Dumnezeu jurase”, KJV; „Cu jurământ i-a jurat Dumnezeu”,
Nitz]. Vezi 2 Samuel 7,12-14.16. Jurământul sugerat în Psalmi 132,11, pe care Petru îl citează.

[„După trup”, KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p.10) omiterea cuvintelor „după trup El va ridica
pe Hristos”, aşa că pasajul ar suna astfel: „Dumnezeu i-a jurat cu jurământ să aşeze pe tronul Său pe cineva,
din odraslele mădularelor Sale”. Acesta ar fi mai aproape de înţelesul Psalmului 132,11.

Fapte 2:31
31. Când a zis. [„Văzând acesta mai înainte”, KJV; „Mai înainte văzând”, Nitz]. Acesta atribuie lui
David viziune profetică, dar acesta nu înseamnă că el personal înţelegea că profeţia se referea la învierea lui
Mesia (vezi 1 Petru 1,11).

Sufletul. Dovezi textuale favorizează (cf. p.10) exprimarea „el nu a fost lăsat în hades”, în loc de
„sufletul lui nu a fost lăsat în iad”. Vezi v. 27 în ce priveşte comentariul la „iad” şi „putrezire”; pentru
„suflet”, vezi Psalmi 16,10; Matei 10,28.

Fapte 2:32
32. Acest Isus. Isus din Nazaret, Cel Răstignit, din v. 22.23.

Dumnezeu a înviat. Hristos a înviat la chemarea lui Dumnezeu Tatăl, care a însărcinat îngerii să
solicite pe Fiul Său să iasă afară dintre morţi (Matei 28,2-6; Rom. 8,11; DA 785).

Martorii. Vezi cap. 1,8,22.

Fapte 2:33
33. Înălţat. Vezi Ioan 1,1-3.14; vezi Nota Adiţională la Ioan 1.

Prin dreapta. Sau, „la dreapta”. Poziţia aceasta era o poziţie de onoare (vezi Matei 20,21; 25,33), şi e
rezultată ca aceea luată de Hristos la proslăvirea Sa (Matei 26,64; Evrei 1,3; cf. Fapte 2,34).

Făgăduinţa Duhului Sfânt. Vezi Ioan 14,16.26; 15,26.

Turnat. [„Vărsat”, KJV].

[„Acum”, KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p.10) omiterea acestui cuvânt.

Fapte 2:34
34. Nu s-a suit. Argumentaţia lui Petru e clară. David murise şi fusese îngropat (vezi v. 29). De aceea
afirmaţia din Psalmi 16,10: „Nu vei lăsa sufletul meu în iad” (vezi Fapte 2,27), nu se putea referi la el. Aici
e dovada clară că Petru credea că omul când moare nu se înalţă la cer (cf. 1 Tes. 4,14-17; vezi 2 Samuel
12,23; 22,6; Iov 7,9).

El singur zice. Petru citează Psalmi 110,1. Psalmul acesta este cel mai mult citat în NT (vezi Matei
22,14; 1 Cor. 15,25; Evrei 1,13; 5,6; 7,17.21; 10,13). Psalmul acesta era privit ca mesianic de către Iudei, şi
era în felul acesta interpretat de Isus (Matei 22,41-46). Vezi Psalmi 110.1.

Domnul. În termenii contextului prezent, titlul acesta se referă la Dumnezeu Tatăl (vezi Psalmi 110,1).

Domnul meu. În termenii contextului prezent acesta se referă la Hristos (vezi Psa.110,1).

Şezi. Cuvintele acestea sugerează recunoaşterea că Hristos deţinea o poziţie unică (vezi Ef. 1,20; cf.
Fil. 2,10.11).

Fapte 2:35
35. Vrăjmaşii tăi. Hristos este biruitor în marea luptă cu Satana şi oştirile lui: În triumful ultim asupra
răului, „vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit, va fi moartea” (1 Cor. 15,26).

Sub picioarele tale. [„Scăunel pentru picioare”, KJV; „Aşternut picioarelor”, Nitz]. Împăratul instalat
la putere pe un tron sigur are piciorul pe un scăunel (vezi Psa.99,5). Punerea unui vrăjmaş în locul dezonorat
al scăunelului de picioare e un semn de deplin triumf (vezi Iosua 10,24). Într-o zi Hristos va birui deplin pe
toţi vrăjmaşii Săi, şi împărăţia Lui va fi statornică în slava veşnică (Apoc. 11,15). La data aceea de triumf
Fiul va preda împărăţia universală Tatălui (1 Cor. 15,21-28).

Fapte 2:36
36. Casa lui Israel. Petru intenţionează ca prin cuvintele lui să treacă dincolo de cercul imediat al
ascultătorilor săi la „tot” Israelul. Cu toate acestea, viziunea lui până aici este evident limitată la neamul
iudaic, lucru adevărat şi despre ceilalţi ucenici. Lucrul acesta este evident din experienţa lui Petru cu
Corneliu (vezi cap. 10,9-16; 11,1-18).

Domn şi Hristos. Cuvântul „Domn” reflectează ideea psalmului citat în v. 34. Hristos identifică pe
Isus ca Mesia (vezi Psalmi 2,2; Matei 1,1). Cuvântul originar posedă o forţă pe care engleza nu o poate da:
„Atât Domn cât şi Hristos a făcut Dumnezeu pe acest Isus”.

Pe acest Isus. Mai de grabă, „chiar acest Isus” (cf. v. 22,23).

L-aţi răstignit. Pronumele „voi” (humeis), neredat în chip obişnuit în limba greacă, accentuează
contrastul dintre tratamentul aplicat de Iudei lui Isus şi recunoaşterea primită din partea Tatălui. În versiunea
greacă cuvântul „răstignit” vine la sfârşitul propoziţiei, şi constituie o concluzie cât se poate de solemnă.
Petru plin de îndrăzneală pune crima în seama Iudeilor. În chip ferm el accentuează vina lor şi în felul acesta
pregăteşte calea pentru efectele descrise în v. 37.

Fapte 2:37
37. După ce au auzit. [„Când au auzit”, KJV; „Ei auzind”, Nitz]. Dumnezeu a rânduit ca predicarea
Cuvântului Său să fie unul din mijloacele cele mai efective pentru a aduce omului convingere şi credinţă
(vezi Rom.10,17; 1Cor.1,21).

Străpunşi. Gr. katanussomai, „a străpunge”, şi metaforic, „a chinui mintal”. Aici este adânca întristare
lăuntrică, întristare care ar trebui să însoţească adevărata pocăinţă (2Cor.7,9-11).

Apostoli. Ei trebuie să fi fost aproape susţinând pe Petru în lucrarea lui dinamică.

Fraţilor. [„Bărbaţi şi fraţi”, KJV; Nitz]. Exact termenul pe care ucenicii îl foloseau unii faţă de alţii
(cap.1,16), şi cu care Petru s-a adresat mulţimii în cap. 2,29. Predica inspirată de Duhul a adus pe oamenii în
simpatie cu apostolii.

Ce sa facem? Adevăratul strigăt al unei inimi zdrobite (cf. cap. 16,30; 22,10).

Fapte 2:38
38. Pocăiţi-vă. În ce priveşte o tratare a importanţei acestui cuvânt vezi Matei 3,2; 4,17. Acesta e
solia pe care Hristos a poruncit să fie predicată (Luca 24,47).

Fiecare. Petru nu admite nici o exceptare de la botez. Deşi nu e un act mântuitor, el este semnul
exterior al morţii vieţii vechi şi începutul celei noi şi e cerut de la toţi.

Fie botezat. Vezi Matei 3,6; Marcu 16,16. Acesta urma să fie o parte integrală a lucrării apostolului
(Matei 28,19).

În numele. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. 9.10) între exprimarea aceasta şi exprimarea „pe
numele”, adică, pe temeiul mărturisirii numelui lui Isus. O astfel de interpretare ar corespunde contextului,
care tratează pe Isus ca „Domn şi Hristos” (vers.36).

Se ridică întrebarea: Pentru ce în cazul acesta şi în cap.10,18; 19,5, e pomenit numai numele lui Isus
în legătură cu botezul, şi nu întreitul nume dat în Matei 28,19? Au fost date diferite explicaţii. Soluţia cea
mai satisfăcătoare pare să fie că Luca nu relatează formula baptismală, ci îndemnul lui Petru către cei care
sunt dispuşi să mărturisească pe Isus ca Hristos. Era numai logic ca despre botez să se spună uneori ca fiind
numai în numele acesta singur, întrucât din persoanele Dumnezeirii, botezul arată spre Hristos. Lucrul
acesta este ilustrat în literatura creştină timpurie atât în NT cât şi mai târziu. În felul acesta Didahiile, sau
Învăţătura celor Doisprezece Apostoli (7,9), foloseşte şi numele singur şi cele trei nume în legătură cu
botezul. Această atitudine timpurie este demonstrată de Ambrozie (m. anul 397 d.Hr.), care declara cu
privire la formula baptismală: „Acela care zice unul vrea să spună Treimea. Dacă zici Hristos, aţi numit şi pe
Dumnezeu Tatăl de care Fiul a fost uns, şi Duhul Sfânt, cum şi Fiul, chiar cel care fusese uns, şi Duhul Sfânt
de care El a fost uns” (De Spiritu Sancto i.3; red. J.P. Migne, Patrologia Latina, Vol. XVI, col.743).
ascultătorii lui Petru deja credeau în Dumnezeu Tatăl, adevărata punere la probă, în măsura care-i privea, era
dacă ei ar primi pe Isus ca Mesia.

Aşa după cum dăduse Hristos învăţătura, botezul era adus la îndeplinire acum „în numele”, în legătură
vitală cu persoana lui Isus Hristos. Numai prin recunoaşterea Lui putea să vină acum la botez convertitul.
Ucenicii primiseră cu puţin înainte darul Duhului Sfânt, şi în felul acesta erau în poziţia de a recunoaşte
sensul profeţiei, lui Ioan Botezătorul că Hristos urma să-i boteze „cu Duhul Sfânt şi cu foc” (Matei 3,11).
Unirea mistică dintre credincios şi Domnul său, făcută reală de Duhul, e semnalizată în ritualul botezului.

Păcatelor. Dovezi textuale favorizează (cf. p.10) expresia: „păcatele voastre”. Lucrul acesta face
iertarea o chestiune foarte personală (vezi Matei 1,21; 3,6; 26,28; Luc.3,3).

Darul Sfântului Duh. Aceste cuvinte pot fi înţelese ca identificând darul, şi aşa s-ar putea citi, „darul
care este Duhul Sfânt”. Gr. dorea, „dar”, e un termen general, şi diferă de charisma, un termen aplicat la
darurile mai specifice ale Duhului (1Cor.12,4). Apostolul promite prezenţa Duhului lui Dumnezeu ca o
posesiune personală pentru fiecare credincios. El nu e preocupat aici de acordarea puterilor miraculoase.

Notaţi paşii din fericita experienţă de a deveni creştin, aşa cum e schiţată în acest verset: 1) pocăinţa,
2) botezul, 3) iertarea păcatelor, 4) primirea Duhului Sfânt.

Fapte 2:39
39. Făgăduinţa. Vezi cap. 1,4.

Pentru voi. Chiar aceia care participaseră la crucificarea Domnului. Copiii lor de asemenea erau liberi
să beneficieze de făgăduinţa aceasta (cf. Matei 27,25).

Departe. Iudeii din diaspora (vezi Vol. V, p.59-61), cărora după aceea apostolul le-a scris (1 Petru
1,1.2) şi posibil şi naţiunile păgâne printre care trăiau Iudeii răspândiţi (cf. Ef. 2,13.17). S-ar putea ca prin
inspiraţie Pentru să prevadă aici intrarea neamurilor în biserică (vezi Matei 28,19).

Va chema. Mai de grabă, „i-ar chema la Sine”. Chemarea lui Dumnezeu este pentru oricine. Oricine
are prilej de a fi mântuit. În sensul intervenţiei, cei „chemaţi” sunt mulţi; cei „aleşi” sunt cei care răspund la
chemare (vezi Matei 22,14); aceştia sunt cei „chemaţi” în sensul ultim. În ce priveşte comentariul mai
departe vezi Rom.8,28-30.

Domnul, Dumnezeul nostru. Dumnezeu Tatăl, pe care Iudeii mărturiseau că-L servesc.

Fapte 2:40
40. Multe alte cuvinte. Acum Luca rezumă restul cuvântării lui Petru, citând numai apelul final (cf.
cele de la Ioan 21,25).

Mărturisea, îi îndemna. Mai de grabă, „protestă solemn şi stăruia îndemnându-i”.

Mântuiţi-vă. Literal, „fiţi mântuiţi”. Oamenii nu se pot mântui pe sine; ei pot numai să accepte sau să
respingă prevederile de mântuire ale lui Dumnezeu.

Ticălos. [„Sucit”, Nitz]. Mai de grabă, „strâmb” ca în Luca 3,5; Filipeni 2,15. Compară Deuteronom
32,5.

Fapte 2:41
41. [„Voios”, KJV]. Dovezi textuale importante pot fi citate (cf. p.10) pentru omiterea acestui
cuvânt.

Adăugat. La aceia care deja mărturiseau pe Hristos (vezi cap.1,15).

Trei mii. Din cauza mărimii acestui număr s-a susţinut că botezul a fost prin turnare sau stropire, nu
prin scufundare. O atare susţinere nu e necesară. Erau rezerve corespunzătoare de apă în Ierusalim sau în
apropiere pentru a face faţă botezării unui mare număr de persoane, ca de pildă scăldătoare Betesda (vezi
Ioan 5,2) şi Siloam (vezi Ioan 9,7), şi iazul lui Solomon. Pe lângă acestea, nu e nevoie să se creadă că
administrarea ritualului era în mod necesar mărginită la cei doisprezece. Capitolele următoare arată că au
fost făcuţi mulţi convertiţi dintre iudeii elenişti care erau prezenţi la sărbătoare (Fapte 6,1) şi probabil câţiva
şi din clasa conducătoare locală (cap. 4,1). Unii din aceşti convertiţi s-au înapoiat în localităţile de unde
veniseră, şi s-ar putea să fi fost întemeietorii încă necunoscuţi acum ai bisericilor din localităţi ca Damasc,
Alexandria, sau Roma însăşi.

Suflete. Gr. psuchai, „suflete”, folosit aici în sensul de „persoane”, ca în Fapte 2,43; 3,23; Rom. 13,1;
etc.; vezi Matei 10,28.

Fapte 2:42
42. Ei stăruiau. [„Continuau stăruitor”, KJV]. Gr. proskartereo, „a persevera”, „a da stăruitoare
atenţie la”. Aceasta duce naraţiunea dincolo de Ziua Cincizecimii şi include purtarea credincioşilor în zilele
care au urmat (vezi cap. 3,1).

Învăţătura. [„Doctrina”, KJV]. Adică, „învăţătura”. Creştinii proaspăt botezaţi auziseră predica lui
Petru şi grupe separate beneficiaseră de soliile date în multe limbi. În zilele următoare acea primă instruire
poate fi cuprinsă în termenul „învăţătură”. E greu de a crede că apostolii deja formulaseră ceva de felul unui
„crez”.

Legătura frăţească. [„părtăşie”, KJV; „Împărtăşire”, Nitz]. Gr. koinonia; deşi cuvântul acesta e tradus
cel mai adesea ca „părtăşie” (1Cor.1,9; Filipeni 1,5; 3,10; 1Ioan 1,3,6.7; etc.), în 1 Cor. 10,16; 2 Cor. 13,14 e
redat prin „părtăşie”, şi în Rom. 15,26; 2 Cor. 9,13; Evrei 13,16 se referă la contribuţii de binefacere. Pare
clar că în cazul de faţă cuvântul se referă la frăţietatea care s-a dezvoltat între apostoli şi confraţii lor.

Frângerea pâinii. Probabil aceasta cuprindea atât Sfânta Cină [„Cina Domnului”] (vezi 1 Cor. 10,16)
cât şi mesele comune obişnuite (vezi p. 45; Fapte 2,44.46).

Expresia „frângerea pâinii”, sau ceva asemănător cu ea, apare în Matei 14,19; 15,36; Marcu 8,6.19;
Luca 24,30.35, cu privire la mese care precis nu erau celebrări ale Sfintei Cine [„Cina Domnului”]. „Frânge
pâinea” era un idiom ebraic obişnuit însemnând „a mânca”. În Matei 26,26; Marcu 17,22; Luca 22,19; 1
Cor. 10,16; 11,24 e folosit specific cu privire la Sfânta Cină [„Cina Domnului”]. În Fapte 2,42.46; 20,7.11
s-ar putea indica ori una ori alta. Faptul că nu se face referire la pahar în legătură cu pâinea nu exclude în
mod necesar posibilitatea ca să fie referire la Sfânta Cină. Deşi contextul nu justifică o concluzie dogmatică,
s-ar putea nota că expresia „frângerea pâinii” apare într-o serie descriptivă de activităţi religioase. Versetul
41 vorbeşte despre credincioşi ca primind „cuvântul”, ca fiind botezaţi, şi fiind „adăugaţi” la biserică. În
acord cu aceasta, ar putea fi logic de a trage concluzia că „frângerea pâinii” la care se face referire aici la fel
avea o semnificaţie specific religioasă. Vezi Fapte 20,7; 1 Cor. 11,20.21.

Rugăciuni. Vezi cap.1,14. Aici erau patru elemente fundamentale în viaţa noii societăţi creştine: 1)
Credincioşii creşteau în cunoaşterea adevărului prin învăţătura apostolilor. 2) Ei erau conştienţi de
comuniunea cu Hristos şi unul cu altul în acte de cult comune şi în amabilitate şi bunăvoinţă reciprocă. 3) Ei
participau la „frângerea pâinii” probabil incluzând Sfânta Cină. 4) Ei se rugau atât în particular, cât şi în
grup.

Fapte 2:43
43. Fiecare. [„Fiecare suflet”, KJV; „Fiecărui suflet”, Nitz]. Emoţii puternice trebuie să fi avut atât
credincioşii cât şi necredincioşii. În cursul celor două luni premergătoare, Ierusalimul trecuse prin vremuri
de încercare. El fusese martor la momentul de strălucire maximă a lucrării lui Isus, ceea ce atrăsese atenţia
publică asupra Sa. El fusese crucificat şi înviase dintre morţi. Ucenicii proclamaseră plini de îndrăzneală
învierea Lui şi înălţarea Lui la cer. Apoi veniseră evenimentele remarcabile ale Zilei Cincizecimii.
Revărsarea Duhului Sfânt era prezentată ca dovadă a acceptării lui Hristos în cer. Influenţa comunităţii
creştine asupra necredincioşilor a avut ca rezultat convertirea şi botezarea a mii de persoane. Aici era
motivul principal pentru înălţarea sufletească a poporului din Ierusalim.

Era plin. [„Venea”, KJV; „I se făcu”, Nitz]. Mai de grabă, „îi venea mereu”.
Frică. Adică, o exaltare plină de respect.

Se făceau. Mai de grabă, „se făceau fără încetare”.

Multe minuni şi semne. Aici era o nouă cauză de exaltare. Duhul se manifesta prin acordarea
apostolilor a unei mari puteri nu numai la predicarea, dar şi la săvârşirea de minuni chiar aşa cum le
făgăduise Isus (vezi Marcu 16,14-18).

Fapte 2:44
44. Împreună. Acesta se poate referi fie la adunarea fizică laolaltă a credincioşilor, fie la unitatea lor
de spirit.

Toate de obşte. A avea lucrurile de obşte nu era ceva neobişnuit în viaţa iudaică a timpului.
Vizitatorilor la sărbătorile anuale adesea li se ofereau toate cele trebuincioase de către prietenii lor din
Ierusalim. E clar însă că ceva mai mult de cât aceasta este implicat în afirmaţia lui Luca. Creştinii erau
restrânşi la ei înşişi şi se întocmea o economie nouă, cea creştină. Totuşi, aceasta nu înseamnă instituirea a
ceea ce se numeşte socialism creştin. Ea era probabil o continuare şi o dezvoltare a „pungii” comune, din
Ioan 12,6; 13,29. Noii convertiţi ar fi fost cei mai dispuşi să împartă posesiunile lor materiale datorită iubirii
lor proaspăt găsită pentru Hristos şi a unora pentru alţii şi a aşteptărilor lor zeloase a apropiatei reveniri a
Domnului (Fapte 1,11). Nu era nici o constrângere în ce priveşte părtăşia (cap. 5,4). Era o împlinire literală a
cuvintelor Domnului nostru (Luca 12,33) şi un act foarte natural pentru o societate nu întemeiată pe legea
interesului personal şi al competiţiei, ci pe legea simpatiei şi a tăgăduirii de sine. Duhul lui Dumnezeu îşi
arăta puterea, nu numai în darurile specifice, ci şi pe calea iubirii.

Nu e nici o dovadă că acest fel de viaţă a continuat în biserică pentru o durată oarecare de timp, cu
excepţia actelor de binefacere pe care biserica fără îndoială le-a săvârşit la fiecare ocazie. În acelaşi timp,
însă, biserica s-a deprins să facă discriminare în economia ei (2 Tes. 3,10; 1Tim. 5,8.16). Biserica din
Ierusalim a ajuns să fie de repetate ori dependentă de belşugul bisericilor dintre neamuri, după cum se vede
în Fapte 11,29. Nu e totuşi nevoie să se creadă că biserica din Ierusalim a ajuns să fie în felul acesta în lipsă
din cauza extravaganţei lucrării ei de binefacere în anii timpurii, ci mai de grabă grelei persecuţii şi foametei
pe care le-a suferit (vezi Fapte 11,27-30; Rom. 15,26; 1 Cor. 16,1-3).

Fapte 2:45
45. Vindeau. Mai de grabă, „vindeau”, sau „obişnuiau să vândă”. Vânzările aveau loc când ocazii
speciale de lipsă cereau cheltuirea de fonduri pentru ajutarea celor în lipsă.

Fapte 2:46
46. Ogoarele. [„Posesiunile”, KJV; „Averile”, Nitz]. Gr. ktematab, „posesiuni”, în sensul de averi
imobiliare, ca de pildă ogoarele.

Averile. [„Bunurile”, KJV; „Avuţiile”, Nitz]. Gr. hupasseis, „posesiuni”, în sensul proprietăţii mobile,
posesiuni personale.

Împărţeau. Adică, „distribuite”. Ei distribuiau produsul vânzării proprietăţilor.

Între toţi. [„La toţi”, KJV]. Adică, tuturor credincioşilor.

După nevoile fiecăruia. [„Aşa cum avea nevoie fiecare, KJV; „După cum avea cineva trebuinţă”,
Nitz]. Mai degrabă, „potrivit cu ceea ce avea fiecare nevoie”. Cuvintele implică discriminare judicioasă.
Ajutorul era dependent de măsurarea nevoii. Calea a fost curând pregătită pentru ajutor sistematic (vezi cap.
6,1-6).

Toţi împreună. [„Într-un gând”, KJV]. Compară la cap. 1,14.

Erau nelipsiţi. [„Stăruind zilnic”, KJV; „Stăruitori”, Nitz]. Noii credincioşi erau stăruitori în
devoţiunile lor publice.
De la Templu. S-ar fi putut crede că ucenicii Aceluia pe care conducătorii Îl osândiseră la moarte ar fi
evitat Templul. Dar ei îl frecventau chiar şi înainte de Ziua Cincizecimii (Luc.24,53). Dar el urma să fie cu
atât mai preţios pentru ei decât zilele dinainte ca ei să fi cunoscut pe Domnul lor ca Mesia. Prin El ei
ajunseseră să cunoască pe Dumnezeul Templului. Curţile Templului erau deschise tuturor Israeliţilor care
nu-i tulburau pacea, parţial, poate, pentru că erau în Sinedriu persoane ca Nicodim, Iosif din Arimatea, şi
Gamaliel, care erau la hotarul credinţei. În plus, biserica se poate să fi căpătat o anumită popularitate prin
sfinţenia ei de viaţă şi prin dăruirea din partea ei de milostenii bogate. Cât priveşte ucenicii ei nu considerau
religia lor ca o abatere de la Iudaism, ci mai de grabă ca împlinirea a lui. Creştinii deci se închinau împreună
cu fraţii lor iudei de sânge (Fapte.3,1), nu numai din deprindere şi dorinţă, dar şi în nădejdea de a-i vedea
câştigaţi la Evanghelie. Vezi şi la cap.3,1.

Frângeau pâinea. [„Frângând pâinea”, KJV]. Vezi v. 42.

Acasă. [„Din casă în casă”, KJV; Nitz]. Sau, „acasă”. Creştinii se închinau la Templu, dar părţile
particulare ale vieţii lor de comunitate, frângerea pâinii, şi luarea mesei împreună avea loc în casele lor.

Îşi luau hrana. Este evident că frângerea pâinii era strâns legată de viaţa zilnică a creştinilor (vezi
Fapte.2,42; 1Cor.11,20-22).

Bucurie. Gr. agalliasis, „bucurie”, „bucurie nemărginită”. Ei se bucurau de privilegiul de a fi creştini.

Curăţie de inimă. [„Sinceritate”, KJV; „Firească nevinovăţie a inimii”, Nitz]. Gr. aphelotes, literal,
„liber de pietre” referindu-se la teren neted, dar aici însemnând simplitate de caracter, binefacere
neamestecată, generozitate. Emoţiile acestea ar fi fost în chip natural evidente la creştinii primari.

Fapte 2:47
47. Lăudau pe Dumnezeu. [„Lăudând pe Dumnezeu”, KJV; Nitz]. O expresie deseori folosită de Luca
(cf. Luc.2,13.20; 19,37; Fapte 7,8.9). Bucuria în credinţa lor de curând găsită în chip firesc îi determina să
laude pe Tatăl. Adevăratul copil al lui Dumnezeu găseşte totdeauna motive îndestulătoare pentru a lăuda pe
Domnul.

Plăcuţi. [„Având favoare”, KJV]. Isus fusese plăcut înainte poporului; biserica se bucura acum de o
favoare asemănătoare, poate pentru că lăudau pe Dumnezeu şi erau binefăcători.

Domnul. Biserica recunoştea că marile momente de strălucire ale credinţei erau datorate Domnului şi
nu lor înşişi.

Adăuga. Mai de grabă, „stăruia să adauge”, dând ideea de continuitate dincolo de Ziua Cincizecimii.
Acesta este întărită de folosirea cuvântului „zilnic”, [„în fiecare zi”].

La numărul lor. [„La biserică”, KJV; „La un loc”, Nitz]. Dovezi textuale favorizează (cf. p.10)
omiterea acestor cuvinte.

Pe cei ce erau mântuiţi. [„Pe cei care urma să fie mântuiţi”, KJV; „Pe cei mântuiţi”, Nitz]. Gr. hoi
sozomenoi, „cei care erau mântuiţi”. Exprimarea „urma să fie mântuiţi” probabil reflecta inconştient
credinţa teologică a traducătorilor, dar nu are suport în versiunea greacă.

COMENTARII ELLEN G. WHITE

1DA 827; Ed 95; ML 58; MM 201; 8T 191

1, 2AA 37, 39; COL 120; Ed 95; Ev 697; TM 170; 5T 252

1–4GC ix; SR 242; TM 66; 7T 31

1–47AA 35–46; SR 241–247; 9T 196


27T 213

2–4ML 60; 8T 15

3–5AA 39

4DA 821; EW 24; 7T 213; 8T 26

5AA 87

5–8SR 243

6–8, 13AA 40

13–16TM 66

14–18AA 41

17EW 78; GC 611

19PP 110

21GC 611; ML 62

22–25AA 41

23FE 535

25–27SR 244

26, 27, 29AA 42

29GC 546

301T 203

31, 32AA 42

34GC 546

36AA 165

37, 38SR 245

37–39AA 43

38SC 23

38, 39GC ix

398T 57

41AA 22, 44; COL 120; DA 275, 770, 827; Ev 35, 699; ML 61; SR 245; 8T 15, 21, 26

41–47WM 271

43Ev 35
46AA 45

46, 47MB 137; 5T 239

Fapte 3:1
1. [„Acum”, KJV; „Iar”, Nitz]. Gr. de, un cuvânt implicând o legătură logică cu cele de mai înainte, şi
nu un element de timp. Nu e dată nici o relatare cu privire la intervalul de timp care trecuse de la Ziua
Cincizecimii. Probabil cap. 2,42-47 rezumă o înaintare treptată fără vreun incident impresionant şi ar putea
să cuprindă o perioadă de câteva luni. E un lucru remarcabil că Luca, scriitorul care pune un aşa accent pe
datele cronologice în Evanghelie (Luca 3,1; 6,1), dă atât de puţine date în Fapte. Evident, Duhul Sfânt,
care-i călăuzea pana, nu a găsit de bine să lumineze mintea lui asupra acestor aspecte.

Petru şi Ioan. Această asociere a celor doi apostoli duce naraţiunea Evangheliilor într-o interesantă
legătură cu Faptele A. Aceşti doi bărbaţi fuseseră în strânsă legătură. Ei fuseseră tovarăşi ca pescari pe Lacul
Galileei (vezi Luca 5,10). Petru cu Ioan şi Iacov se bucuraseră de o legătură confidenţială cu Domnul (vezi
Marcu 5,37; 9,2; 13,3; 14,33). Petru şi Ioan fuseseră trimişi să pregătească Paştele pe care Isus dorea să-l
mănânce cu ucenicii Săi (Luca 22,8). În noaptea judecăţii lui Isus, Ioan, fiind cunoscut în casa marelui preot,
a luat pe Petru şi l-a dus în palatul marelui preot (Ioan 18,15.16). La o dată ulterioară, Petru şi Ioan avea să
fie trimişi să ajute pe Filip în misiunea din Samaria (Fapte 8,14) şi împreună, cu Iacov urmau să aprobe
lucrarea făcută de Pavel şi de Barnaba printre neamuri (Gal. 2,9). Astfel apariţia lor aici e tipică pentru
însoţirea caracteristică a celor doi apostoli, Petru şi Ioan.

Se suiau. [„S-au suit”, KJV]. Mai corespunzător „se suiau”. Incidentul ce urma să fie relatat a avut loc
pe când cei doi apostoli erau în drum spre templu ca să se închine.

La Templu. [„În Templu”, KJV; „În sanctuar”, Nitz]. Gr. hieron, care cuprindea nu numai sanctuarul,
dar şi curtea şi întregul complex al clădirilor legate de templu (vezi Matei 4,5). Apostolii „tot timpul stăteau
în templu şi lăudau şi binecuvântau pe Dumnezeu” (Luca 24,53; vezi Fapte 2,46). Iudeii convertiţi la
creştinism nu aveau clădiri bisericeşti în care să se adune, şi încă nu le venise în minte că serviciile
templului nu mai aveau însemnătate pentru creştini.

Ceasul rugăciunii. Acesta este ceasul al nouălea, cam ora trei după-amiază (vezi cap. 2,15; vezi Vol.
V, p. 50). Acesta era timpul jertfei de seară (vezi Iosif, Antiquities, xiv.4.3 [65]). Era cunoscut atât ca
„ceasul rugăciunii” cât şi ca „timpul tămâierii” (vezi Luca 1,9.10). Sacrificiile de dimineaţă şi de seară erau
aduse cu tămâie în ceasurile al treilea şi al nouălea ale zilei (cam 9 în.a. şi 3 d.a.), timp la care cei evlavioşi
se rugau în curţile Templului. O rugăciune la amiază pare de asemenea să fi fost obişnuită, cel puţin pentru
unii (vezi Psalmi 55,17; vezi Dan. 6,10; Fapte 10,9). E lucru cunoscut că în sec. al II-lea d.Hr., o a treia
rugăciune zilnică avea loc la apusul soarelui şi lucrul acesta s-ar fi putut să fie o deprindere ceva mai
timpuriu. Scrieri rabinice arată că era permisă o oarecare întârziere în timpul exact al acestor rugăciuni.
Practica de a se ruga de trei ori pe zi apare în Biserica Creştină încă din sec. al II-lea, o practică probabil
transferată direct din sinagoga iudaică (Didahia 8). Pe la începutul secolului al III-lea pare că erau observate,
de mulţi, trei ceasuri de rugăciune (vezi Clement din Alexandria Stromata vii.7).

Fapte 3:2
2. Din naştere. [„Din pântecele mamei sale”, KJV; „De la naştere”, Nitz]. Relatarea atentă a duratei
suferinţei omului este oarecum caracteristică pentru Luca (vezi cap. 9,33; 14,8). Ologul era în vârstă de
aproape 40 de ani la data vindecării sale (vezi cap. 4,22).

Dus. [„Purtat”, KJV; Nitz]. Mai bine, „era mereu purtat”, sau „obişnuia să fie purtat”. Versiunea
greacă poate fi înţeleasă aici ca indicând fie că ologul era dus la locul său de cerşit, când a întâlnit pe
apostoli, fie că deja şedea când au apărut Petru şi Ioan. În zilele acelea nu erau nici spitale, nici azile; aşa că
pentru a fi ajutat, ologul trebuia să fie aşezat acolo unde oamenii binevoitori ar fi putut să-l vadă (vezi
Marcu 10,46; Luca 16,20; 18,35). Mulţimile care mergeau la Templu ar fi fost înclinate să ajute, datorită
sentimentului religios al momentului.

Poarta… numită „Frumoasă”. Nici o poartă cu numele acesta nu e cunoscută în altă parte în Biblie sau
în literatura iudaică. Opinia învăţătorilor este împărţită în ceea ce priveşte faptul dacă poarta aceasta
urmează să fie identificată cu Poarta Şuşan în zidul exterior al părţii de răsărit al ariei templului sau cu
Poarta Nicanor, care probabil ducea de la Curtea Neamurilor şi la Curtea Femeilor. Unii au plasat această
poartă între Curtea Femeilor şi cea a Bărbaţilor. Dacă Poarta Frumoasă constituia o parte a zidului exterior
sau era între curţi pare să depindă în cea mai mare măsură de drumul ce se crede că apostolii l-ar fi parcurs
conform acestei relatări. Luca relatează că ei au venit la poartă, au vindecat pe om, au intrat în templu şi,
aparent, după ce îşi făcuseră rugăciunile, au întâlnit o ceată de oameni în Porticul lui Solomon care fusese
atrasă de miracol. Întrucât Porticul lui Solomon pare să fi fost chiar înăuntrul zidului extern (vezi v. 11),
Poarta Frumoasă s-ar fi putut să fie poarta externă, Şuşan, deoarece, dacă ar fi fost poarta interioară dintre
curţi, ar fi fost necesar ca apostolii să iasă din nou prin ea ca să ajungă la Porticul lui Solomon. Totuşi, pare
oarecum dificil de a explica folosirea de către Petru şi Ioan a unei astfel de porţi la început, deoarece se afla
pe direcţia Muntelui Măslinilor şi nu ar fi fost în direcţia de unde ar fi intrat ei în templu, ei care locuiau în
cetate. Comparată cu alte porţi care duceau direct din cetate în templu, ea trebuie să fi fost puţin folosită şi
nu ar fi fost un loc unde un cerşetor să şadă în mod obişnuit. Din cauza acestor dificultăţi aparente, mulţi
învăţaţi preferă să presupună că apostolii au ieşit din nou prin Poarta Frumoasă înainte de a întâlni mulţimea
în Porticul lui Solomon şi că această poartă trebuie să fie identificată cu Poarta Nicanor, situată probabil
între Curtea Neamurilor şi Curtea Femeilor. Iosif descrie poarta aceasta astfel: „Una, care în afară de
sanctuar, era din bronz corintean, şi depăşea mult în valoare pe acelea împletite cu argint şi încrustate cu
aur” (War V.5.3 [201]). Cu privire la poarta aceasta Mişna declară: „Toate porţile originare au fost înlocuite
cu porţi de aur cu excepţia porţilor lui Nicanor, deoarece cu ele s-a săvârşit o minune; unii spun, însă, că din
cauză că arama de pe ele strălucea [ca aurul]” (Mişna Middoth 2.3, ed. Soncio a Talmudului, p.7,8). Punând
toate dovezile laolaltă, e probabil că Poarta Frumoasă trebuie să fie identificată cu Poarta lui Nicanor.

Ca să ceară milostenie. Împrejurimile Templului, ca şi acelea ale moscheii moderne şi ale unora din
marele catedrale ale Europei, fără îndoială erau înţesate de orbi, ologi, schilozi şi cerşetori de toate soiurile.

Fapte 3:3
3. Să intre în Templu. [„Să meargă în templu”, KJV]. Faptul că apostolii erau gata să intre în templu,
probabil pentru a se închina, i-a recomandat pentru mintea ologului ca fiind oameni evlavioşi de la care
putea să aştepte o milostenie.

A cerut milostenie. În nevoia lui, ologul nu putea să vadă dincolo de nevoile şi mijloacele vizibile.
Chiar şi cel mai evlavios om ca ologul, după vindecare (v. 8), s-ar putea să nu recunoască sursele
dumnezeieşti din cauza nevoilor lui fizice imediate. Petru şi Ioan nu prezentau nici o dovadă exterioară că
erau purtători de putere divină. Pe de altă parte, acest olog, un martor zilnic al slujbelor templului, şi poate
un furnizor al clevetirilor lui, nu ar fi putut să fie neştiutor de evenimentele impresionante care însoţiseră
crucificarea şi învierea recentă a lui Isus.

Fapte 3:4
4. S-a uitat ţintă. [„Aţintindu-şi ochii”, KJV; „Pironind privirea”, Nitz]. Sau, „după ce a privit la”
(vezi Fapte.1,10; Luc.4,20).

Uită-te la noi. Petru şi Ioan nu aveau de gând să lase a se înţelege că ologul trebuia să creadă că ei
aveau putere în ei înşişi să-l vindece (vezi v. 6). Dar au căutat să-i captiveze atenţia spre ei, pentru ca ei apoi
să-l poată îndrepta la Hristos.

Fapte 3:5
5. Aştepta. [„Aşteptând”, KJV]. Nădejdea omului nu s-a ridicat mai sus de satisfacerea trecătoare a
unei nevoi fizice pe care câţiva bani ar fi putut să o procure.

Fapte 3:6
6. Argint şi aur. Relatările din cap. 2,45; 5,2 arată că apostolii erau deţinătorii fondurilor încredinţate
conducerii bisericii de către generozitatea comunităţii creştine. Se putea înţelege că Petru şi Ioan nu aveau
banii lor proprii, dar de ce nu i-ar fi dat ologului din tezaurul bisericii? Sau că ei n-aveau nimic din fondurile
acestea asupra lor în momentul acesta sau pentru vreun motiv oare considerau că asemenea bani trebuiau să
fie rezervaţi pentru folosul membrilor societăţii creştine. Dar ei aveau de dat ceva mai mult decât bani, un
dar pe care biserica în bogăţia ei de mai târziu nu a arătat că îl mai are. O anecdotă remarcabilă se povesteşte
despre Thomas Aquinas, care a vizitat pe Papa Inocent IV, având pe masă în faţa lui o sumă de bani foarte
mare. Papa îi spune: „Vezi, Thomas, că Biserica nu poate spune ca Biserica primară: ’Argint şi aur nu am’.
„Dar, Sfinte Părinte”, a replicat Aquines, „nu poate zice nici cum a zis Petru ologului: „Ridică-te şi umblă”.

Ce am. Luca deja se referise la „minuni şi semne”, săvârşite de apostoli înainte de acest incident (cap.
2,43); aşa că aceasta s-ar putea să nu fie cea dintâi minune a lui Petru după ziua Cincizecimii. Pasajul acesta
îl arată vorbind cu fermitate. În prezenţa acestui mare incident fiecare creştin ar trebui să se întrebe: Ce am
eu de dat? Cineva nu poate să dea ceea ce nu a primit, şi nici nu poate să dea dintr-o inimă lipsită de
generozitate. El nu poate să dea pe Hristos când nu-l are pe Hristos. Dar când are pe Hristos, el ştie lucrul
acesta şi doreşte cât repede să împartă altora darul lui preţios.

În numele. Numele lui Isus Hristos, Mântuitorul uns, cuprinde descrierea persoanei şi caracterului
divinului lui purtător. Invocarea respectuoasă a numelui a avut ca rezultat o demonstrare a puterii Lui.
Recunoaşterea şi invocarea puterii acestui nume e frecventă în cartea Faptele Apostolilor (vezi cap. 4,10.12;
9,14; 16,18; 19,5.13; 22,16). Deplina încredere cu care a fost rostit acest nume de către Petru la actul
vindecării era o exprimare de credinţă simplă în făgăduinţa Domnului (Marcu 16,18,). Vezi Fapte 3,16.

Isus Hristos din Nazaret. Numele poate că nu era nou pentru olog. Fusese cândva un orb care primise
vederea la Scăldătoarea Siloam (Ioan 9,7.8). Poate că vindecarea slăbănogului la Betesda (Ioan 5,2-9) era
cunoscută şi ea de omul acesta care suferea de aceeaşi infirmitate.

Nazaretul era un loc cu o reputaţie proastă (Vezi Ioan 1,46). Potrivit cu relatarea lui Ioan, Nazaretul a
fost trecut în inscripţia de la cruce (cap. 19,17). Nu numai provenienţa galieleeană a lui Isus (cap. 7,40-42),
dar şi faptul că El venea din Nazaret, era o piatră de poticnire pentru Iudei. Trebuie să fi fost o mare punere
la încercare a credinţei pentru olog să răspundă invitaţiei lui Petru. Numai cu câteva săptămâni mai înainte,
Cel care purta numele acesta ajunsese de ocară şi condamnat la moarte pe cruce, ca unul care înşelase
poporul. Dar rostirea numelui în credinţă a deschis calea pentru lucrarea puterii lui Dumnezeu. „De îndată
ce numele lui Isus este pomenit cu iubire şi gingăşie, îngerii lui Dumnezeu se apropie pentru a domoli şi a
supune inima”. (CM 112).

Scoală-te şi umblă. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p.10) cu privire la faptul dacă pasajul acesta
ar trebui să sune aşa sau doar: „Umblă!”. Omul acesta nu umblase niciodată, sau dacă umbla, o făcea
poticnindu-se foarte rău, deoarece fusese infirm din naştere (vers.2). Porunca lui Petru trebuie să fie
ascultată în puterea lui Dumnezeu, indiferent de împrejurări. Ascultarea în credinţă însemna sănătate.

Fapte 3:7
7. L-a ridicat. Gestul lui Petru a venit ca un ajutor amabil pentru credinţa copilărească a ologului şi
poate abia acum revărsându-se. Era un ajutor tranzitoriu, întinzându-se ca o punte peste prăpastia
momentană dintre ultimul moment de neajutorare a omului şi întâiul moment al acceptării din partea sa prin
credinţă a faptului că asupra lui se săvârşise o minune. Aşa cum a făcut Petru, tot aşa trebuie să facă copiii
lui Dumnezeu: „Întăriţi mâinile slăbănogite şi întăriţi genunchii cari se clatină” (Isaia 35,3).

I s-au întărit. [„A primit putere”, KJV]. Mai de grabă, „au fost întărite”. Tendoanele şi muşchii slabi şi
moleşiţi au fost făcuţi tari şi activi.

Gleznele. [„Oasele gleznelor”, KJV]. Mai de grabă „gleznele”. Luca era medic (Col. 4,14), şi astfel e
aici un scriitor cu experienţă medicală care descrie precis ce se petrecuse cu ologul.

Fapte 3:8
8. Dintr-o săritură a fost în picioare şi a început să umble. [„Sărind a stat în picioare şi a umblat”,
KJV]. „A umblat” probabil e mai bine tradus prin „a început să umble”. Când i-a venit omului puterea a
făcut o săritură în sus; apoi s-a descoperit în stare să stea în picioare pentru prima dată în viaţa sa. El umbla
şi alterna paşii cu sărituri de bucurie.

În Templu. Cum ar fi dorit omul acesta, în decursul anilor, după libertatea fizică de a merge pe
picioarele lui în templu pentru a se închina aşa cum făceau alţii. Acum, în stare de a face lucrul acesta, a
intrat imediat. La ora aceasta, ceasul de rugăciune, curţile templului erau pline de închinători. Ce uimire
trebuie să fi cuprins mulţimea când l-au văzut „umblând, sărind şi lăudând pe Dumnezeu”.

Fapte 3:9
9. Norodul l-a văzut. Minunea nu a fost făcută „într-un ungher” [colţ]. Martorii vindecării erau
numeroşi şi printre ei trebuie să fi fost mulţi care de ani de zile cunoscuseră pe omul acesta ca fiind schilod.
Lucrul acesta a fost recunoscut şi de autorităţile iudaice (cap. 4,16).

Relatarea amănunţită şi plină de dovezi pe care Luca o face aici aduce convingere pentru cineva care
o citeşte. A fost bazată fără îndoială pe istorisirile martorilor oculari cu care a vorbit şi autentificate de
Inspiraţie. Dumnezeul care a creat poate să creeze din nou, şi El face aşa când doreşte.

Fapte 3:10
10. Îl cunoşteau. Mai de grabă, „îl recunoşteau”. Oamenii ştiau că omul fusese într-adevăr olog şi că
nu era un impostor. Ei ştiau că acum era vindecat. Ei au putut vedea că intrase în Templu, sărind şi
bucurându-se de sănătate şi lăudând pe Dumnezeu.

La poarta „Frumoasă”. Vezi vers.2.

Fapte 3:11
11. Se ţinea de Petru şi de Ioan. [„Ţinea pe Petru şi pe Ioan”, KJV; „El ţinând pe Petru şi pe Ioan”,
Nitz]. Există oarecare dovezi textuale (cf. p.10) pentru exprimare: „Când Petru şi Ioan au ieşit, el a mers
împreună cu ei ţinându-i; şi cei care erau uimiţi stăteau în porticul numit al lui Solomon”. O asemenea
redare ajută să se rezolve problema amplasării Porţii Frumoase şi, deşi probabil că nu e originală, pare să fie
o dovadă timpurie în favoarea identificării ei ca Poarta Nicanor (vezi vers.2).

Mirat. [„Mult uimit”, KJV; „Uimiţi fiind”, Nitz]. Tocmai din Pridvorul [Porticul] lui Solomon, numai
cu câteva luni mai înainte, la Praznicul Înnoirii (Ioan 10,22.23), Isus predicase oamenilor despre lucrările lui
Dumnezeu. Amintirea a ceea ce El spusese atunci trebuie să fi rămas în mintea celor doi ucenici. Oamenii se
plânseseră pentru că Isus nu le spunea deschis dacă era Hristosul (Ioan 10,24-26), şi totuşi erau gata să-L
omoare cu pietre când a pretins că e una cu Tatăl (Ioan 10,30-33). Acum aud că e proclamat „Cel Sfânt”,
„Domnitorul vieţii”; că este însuşi Hristosul, Mesia din profeţie (Fapte 3,14.15.18).

Pridvorul. [„Portic”, KJV; Nitz]. Gr. stoa, „portic”, „coridor boltit”. Nu se găseşte nici o menţionare a
unui portic „care e numit al lui Solomon” în relatarea originală a clădirii primului templu. Iosif (Antiquities
XX.9.7) fixează acest portic pe latura de est a ariei templului. El spune (War v.5.2 [190]) că se distingea prin
două şiruri de coloane înalte, aproximativ de 10 m. Porticului acestuia i s-a dat numele lui Solomon,
probabil pentru că cuprindea urme ale clădirii mai vechi de pe timpul lui Zorobabel. Când Irod Agripa I.
completa lucrarea bunicului său, oamenii au căutat să-l convingă să dărâme porticul acesta şi să-l
construiască din nou, dar el a refuzat să facă lucrul acesta.

Fapte 3:12
12. Pentru ce vă miraţi? Acesta este o întrebare asemănătoare cu aceea a îngerului: „De ce staţi şi vă
uitaţi?” (cap. 1,11). În ambele locuri ideea este că martorii miracolului n-ar fi trebuit să fie aşa de uimiţi de
eveniment aşa cum evident erau.

De ce vă uitaţi cu ochii ţintă la noi? [„De ce priviţi cu aşa zel la noi?, KJV; „Pentru ce pironiţi ochii la
noi?”, Nitz]. Literal, „la noi de ce priviţi ţintă?” (vezi cap. 1,10). Nu unor oameni obişnuiţi ca Petru şi Ioan,
ci numai unei puteri divine trebuie să i se pună în seamă minunea.

Cucernicia. [„Sfinţenia”, KJV; „Temere de Dumnezeu”, Nitz]. Mai de grabă, „evlavia”, sau
„devoţiunea”. Cuvintele lui Petru reamintesc teoria populară că dacă un om e îndeajuns de evlavios,
Dumnezeu îl va asculta şi mari rezultate vor urma (vezi Ioan 9,31). Aici apostolul respinge orice idee de
felul acesta. Nici un gest de evlavie personală nu i-ar fi fost de folos lui Petru; numai puterea lui Dumnezeu
manifestată în numele lui Isus din Nazaret putea face lucrarea aceasta.

Fapte 3:13
13. Dumnezeul lui Avraam. Aici este un ecou a propriei învăţături şi frazeologii a Domnului nostru
(vezi Matei 22,32), deşi expresia este din VT (Exod 3,6.15). Susţinând că Isus era Fiul Dumnezeului lui
Avraam, Petru reasigura pe ascultătorii săi Iudei că el nu predica un Dumnezeu nou, ci că el lega pe Isus de
Dumnezeul părinţilor lor.

Robul. [„Fiu”, KJV; „Sluga”, Nitz]. Gr. pais, un cuvânt care poate însemna fie „fiu” fie „serv”. În
sensul din urmă e folosit în LXX în ultimele capitole din Isaia pentru „robul Domnului”. De fapt, pasajul
prezent accentuează textul din Isaia 52,13. În NT pais e aplicat la Hristos în Matei 1,18; Fapte 3,26; 4,27.30.
Aceste pasaje sugerează că Matei şi Luca înţelegeau că Servul suferind al lui Isaia era o figură aplicativă la
Hristos. Vezi Isaia 41,8.

La-ţi dat. Sau, „predat”. Petru e sincer şi îndrăzneţ în plasarea blamului pentru moartea lui Isus asupra
iudeilor, aşa cum aveau s-o facă totdeauna apostolii de aici înainte.

Lepădat. [„Tăgăduit”, KJV; Nitz]. vezi Ioan 19,15.

El era de părerea. [„Determinat”, KJV; „Găsi cu cale”, Nitz], sau „decis”. Pilat hotărâse pe bună
dreptate să elibereze pe Isus ca nevinovat (Ioan 19,4), dar iudeii, spre marea lor ocară şi blamare, l-au
determinat să condamne pe Hristos la moarte.

Fapte 3:14
14. Cel Sfânt. Aceasta este o desemnare impresionantă, probabil nu nouă, pentru ascultătorii lui
Petru, deoarece apare în literatura iudaică intertestamentală (vezi Ioan 6,69). Demonizatul o folosise cu
privire la Hristos (Marcu 1,24). La judecarea Lui, Isus fusese găsit nevinovat de toate acuzaţiile (Marcu
15,10; Luca 23,4). Atât Pilat, cât şi soţia lui dăduseră mărturii accentuate cu privire la nevinovăţia lui Isus
(Matei 27,19.24). Aşa a făcut şi tâlharul pocăit (Luc.23,41) şi sutaşul (vers.47). Vezi Fapte 2,27.

Neprihănit. [„Drept”, KJV]. Vezi 1 Petru 3,18; 1 Ioan 2,1; vezi Fapte 7,52).

Cerut… un ucigaş. [„Dorit un ucigaş”, KJV]. Adică, Baraba (vezi Marcu 15,7; Luca 23,19).

Fapte 3:15
15. Domnul vieţii. Gr. archegos tes zoes, care este mai bine tradus „autor al vieţii” (cf. Evrei 12,2; în
cap.2,10 archegos e tradus „căpetenia”). Hristos este începătorul vieţii. „În Hristos este viaţă originară,
neîmprumutată, nederivată” (DA 530). „Domnitorul vieţii”, „Căpetenia… mântuirii” (Evrei 2,10), este prin
urmare, Cel de la care vine viaţa şi mântuirea. Hristos este clar prezentat ca Autor al vieţii. El însuşi a ridicat
de repetate ori aceeaşi pretenţie emfatică (vezi Ioan 3,14.15; 5,26.40; 6,48.51). Iudeii aleseseră să păstreze
în viaţă un ucigaş şi să dea morţii pe Autorul şi Dătătorul vieţii.

Dumnezeu L-a înviat. Că Tatăl a fost Cel care a înviat pe Hristos din morţi este de repetate ori afirmat
în Noul Testament (Fapte 2,24; Rom. 6,4; 8,11). În acelaşi timp Isus declara că El Însuşi avea putere să-Şi
dea viaţa şi să o ia iarăşi (Ioan 10,18). Aceste două declaraţii cu privire la înviere nu sunt contradictorii.
Deşi Hristos avea viaţa în Sine, totuşi ca Fiu întrupat care „a luat chip de rob” (Filip. 2,7), El nu putea „să
facă nimic de la Sine” (Ioan 5,19). Isus a exercitat puterea Sa divină numai la porunca Tatălui. Astfel deşi
„Mântuitorul a ieşit din mormânt prin viaţa care era în Sine Însuşi” (DA 785), El a făcut lucrul acesta la
chemarea lui Dumnezeu Tatăl Său.

Ai Lui. [„Despre care”, KJV; „Pentru care”, Nitz]. Petru atestă din nou singurul fapt central că
apostolii ştiau despre ce vorbeau. Ei cunoscuseră pe Domnul, ei Îl văzuseră pe Domnul, ei Îl văzuseră
murind, şi-L văzuseră înviat.

Fapte 3:16
16. Numele lui. De repetate ori în NT, şi mai ales în Faptele Apostolilor, numele lui Isus este
prezentat ca mijlocul prin care sunt săvârşite minunile şi e obţinută mântuirea (Fapte 3,6; 4,10.12.17.18;
16,18; Marcu 9,38; Luca 10,17). Folosirea cuvântului „nume” în legătura aceasta e de înţeles în termenii
bogatei implicaţii pe care o are în NT. Vezi Fapte.2,21.

Învăţaţii au scos în evidenţă faptul că în antichitate anumite nume erau considerate ca având o
sfinţenie specială şi eficacitate particulară. Astfel printre iudeii perioadei de după exil, numele divin
Yahweh (Iehova) era păstrat ca un secret cunoscut numai de marele preot şi adevărata lui pronunţare a fost
în cele din urmă pierdută cu totul. Rostirea altor nume era considerată deosebit de eficientă în săvârşirea
minunilor. Iosif (Antiquities viii.2.5 [46-49]) relatează că a văzut un om cu numele Eleazar care se spunea
că scotea demoni prin folosirea numelui lui Solomon. Folosirea numelui lui Isus pentru acelaşi scop a fost
încercată de cei şapte fii ai lui Sceva la Efes (cap.19,13.14). Ei considerau că simpla folosire a numelui avea
o putere magică. Fără îndoială, mulţi din cei care observau minunile pe care ucenicii lui Isus le săvârşeau în
numele Lui considerau că eficacitatea acelor minuni se găsea numai în folosirea unui nume magic. Vezi Vol.
I, p.170-173.

Este clar şi mai presus de orice îndoială că ucenicii, săvârşind minuni, nu foloseau numele lui Hristos
cu cea mai mică intenţie de a invoca vreo putere magică. În VT cuvântul ebraic shem, „nume”, este uneori
folosit în sensul de „caracter” (vezi Ier. 14,7.21), şi poate fi aproape sinonim cu persoana însăşi (vezi
Psa.18,49). Această strânsă legătură dintre nume şi caracter e ilustrată de bogăţia de nume din VT care arată
caracterul purtătorilor lor sau anticiparea pe care părinţii o făceau cu privire la persoana copiilor lor. Aceeaşi
idee de „caracter” e probabil înţelesul cuvântului „nume” în lucrarea apocrifă, Enoh (cap. 48,7), unde se
spune despre Fiul omului: „Deoarece în numele lui, ei [cei drepţi] sunt mântuiţi”.

Un alt aspect al acestei dezvoltări e văzut în vremurile NT când cuvântul grecesc pentru „nume”
(onoma) ar putea să însemne „persoană”. Într-un papirus egiptean din anul 13 d.Hr., apare expresia, „de la
numele scris mai jos”, însemnând, natural, „de la persoana subsemnată”. O întrebuinţare similară apare în
Fapte 1,15; Apoc. 3,4; 11,18.

Toate acestea arată că, prin folosirea numelui lui Isus în săvârşirea de minuni şi în proclamarea
mântuirii, apostolii declarau că puterea vindecătoare şi mântuitoare era exercitată în strânsă legătură cu
persoana şi caracterul lui Isus Hristos. Declaraţia lui Petru în Pasajul de faţă că „numele Lui a întărit pe
omul acesta” era o afirmare că Hristos Însuşi săvârşea minunea şi nu o incantaţie magică acţionând asupra
ologului. Puterea lui Hristos e la îndemâna oricui, dar trebuie să fie acceptată prin credinţă vie în El.

Îl vedeţi si-l cunoaşteţi. Aici nu era nimic ascuns, nici o întâmplare şi nici un vicleşug. Nu a fost nici o
substituire a unei persoane sănătoase, sub pretenţia că un olog fusese vindecat. Toţi ştiau că omul fusese
olog şi acum îl vedeau vindecat.

În El. [„Prin El”, KJV; „Printrânsul”, Nitz]. Sau, „prin El”, adică Hristos. Vezi 1 Petru 1,21. Credinţa
care era atât în vindecătorul Petru, cât şi în omul vindecat era lucrată în fiecare din ei prin puterea lui
Hristos. Petru era un primitor al puterii lui Dumnezeu prin credinţă, omul de asemenea a primit credinţă care
l-a făcut în stare să accepte vindecarea fizică. Credinţa vindecătoare este ea însăşi un dar (Rom.12,3;
1Cor.12,9).

Tămăduire deplină. Sau „întregime”.

Fapte 3:17
17. Ştiu. [„Cunosc”, KJV].

Din neştiinţă. [„Cu ignoranţă”, KJV]. Neştiinţa, „ignoranţa” e primejdioasă atât în cele spirituale, cât
şi în celelalte lucruri. Oamenii pot păcătui din neştiinţă, ca în cazul de faţă, dar neştiinţa nu e un argument
valabil pentru atenuarea păcatului. Chiar şi în cârmuirea civilă, necunoaşterea unei legi nu scuză călcarea ei.
Faţă de păcatele din neştiinţă trebuie să se facă o pocăinţă tot atât de sinceră ca şi faţă de oricare alte păcate.
Deosebit de vinovaţi sunt oamenii care sunt neştiutori, din cauză că îngăduie ca prejudecata şi sentimentul
să-i împiedice de a cunoaşte lucrurile acelea pentru care dau mărturie raţiunea şi conştiinţa. Compară Luca
23,34.

Fapte 3:18
18. A împlinit. Aceste cuvinte marchează apogeul argumentării lui Petru şi temeiul pentru apelul lui
la pocăinţă. Forţa logicii lui se găseşte în faptul că predica o profeţie împlinită.

Proorocilor. Vezi Luca 24,24-27. Ca în Fapte 1,16; 2,23, aici Petru subliniază la fel faptul că profeţii
VT au prezis lucrarea lui Hristos. Scopul întregii Scripturi este de a da la iveală planul pentru mântuirea
oamenilor, prin suferinţa răscumpărătoare a lui Hristos. De la cea dintâi făgăduinţă evanghelică (Gen. 3,15)
a fost un fir continuu de mărturie prin VT arătând spre ispăşirea locţiitoare prin Isus Hristos. Deosebit de
plin de însemnătate printre pasagiile VT sunt Psalmi 22,18 (vezi Matei 27,35); Dan. 9,26; Zah. 11,13 (vezi
Matei 27,9.10); Isaia 53.

Că, adică, Hristosul Său va pătimi. Pe cât se ştie, Iudeii n-au aplicat niciodată profeţia lui Isaia, despre
servul suferind, la Mesia. Doctrina despre un Mesia suferind se deosebea cu totul de vederile iudeilor
obişnuite în era apostolică şi nu a fost înţeleasă nici de ucenicii lui Hristos decât după învierea Lui. Petru
însuşi a protestat atunci când Isus a înfăţişat lămurit ucenicilor Săi suferinţele pe care El urma să le îndure şi
a fost aspru mustrat pentru repulsia lui de a accepta perspectiva (Matei 16,21-23). Pasajul de faţă descoperă
o remarcabilă schimbare în înţelegerea lui Petru. Acum el afirmă că suferinţele lui Hristos fuseseră în acord
cu planul divin. Fără îndoială această iluminare venise la apostoli prin învăţătura lui Isus de după înviere
(vezi Luc.24,44-48) şi prin iluminarea de la Duhul Sfânt în Ziua Cincizecimii. Mai târziu, Petru a
demonstrat din nou înţelegerea pe care o avea în ce priveşte această doctrină fundamentală când a scris
despre Mântuitorul, purtător de păcate (1Petru 2,23.24).

Fapte 3:19
19. Pocăiţi-vă. Gr. metanoeo, „a-şi schimba mintea”, şi într-un sens spiritual, „a se pocăi” (vezi Matei
3,2). Această chemare la pocăinţă este culminarea logică la aspra mustrare a acuzatorilor săi de către Petru.
O atare mustrare nu ar avea nici un rost, dacă nu ar fi fost intenţionată să producă pocăinţă. Aşa stau de fapt
lucrurile cu orice predicare a Evangheliei.

Întoarceţi-vă. Gr. epistrepho, „a se întoarce împrejur”. În LXX cuvântul acesta e folosit adesea pentru
a traduce ebr. shub, „a reveni”, „a se întoarce”, un cuvânt care adesea are sensul spiritual de a reveni la
Dumnezeu (vezi Exod 18,30). Epistrepho e un cuvânt deosebit de potrivit pentru schimbarea care are loc
când cineva primeşte pe Hristos ca Mântuitor şi Împărat, şi Luca îl foloseşte de repetate ori în sensul acesta
(vezi Fapte 9,35; 11,21; 26,20). Convertirea este baza unei adevărate experienţe creştine. Ea se deosebeşte
de renaştere (Ioan 3,3-5) numai prin faptul că poate fi considerată ca un act al omului de a se întoarce de la
vechea lui viaţă de păcate, pe când naşterea din nou sau renaşterea, este lucrarea Duhului Sfânt asupra
omului simultan cu întoarcerea lui. Niciuna din fazele experienţei nu poate fi o realitate fără Duhul Sfânt.
Dar Duhul Sfânt nu-Şi poate face lucrarea până când omul nu e dispus să îngăduie lui Dumnezeu să pună
stăpânire pe viaţa lui (vezi Apoc.3,20).

Şteargă. [„Să fie şterse”, Nitz]. De repetate ori în Scriptură iertarea păcatului e zugrăvită ca o spălare
(vezi Ioan 13,10; Apoc.1,5; vezi Apoc.22,14). Ideea ştergerii păcatului e similară. Imaginea care poate să
stea la baza cuvintelor de aici e aceea a unei acuzări care cataloghează păcatele penitentului şi pe care
iubirea iertătoare a Tatălui o anulează (vezi Isaia 43,25; Col. 2,14; vezi Matei 1,21; 3,6; 26,28; Luca 3,3).

Rezultatul imediat pentru aceia care au acceptat chemarea lui Petru la pocăinţă a fost iertarea
păcatelor. În sensul acesta, ştergerea păcatelor lor poate fi primită ca având loc imediat. În ultimă instanţă,
ştergerea finală a păcatului are loc chiar înainte de a doua venire a lui Hristos. În legătură cu încheierea
lucrării lui Hristos ca Mare Preot (vezi mai jos la „ca să”, „când”). Vinovăţia pentru anumite păcate este
anulată când ele sunt mărturisite şi iertate; ele sunt şterse din raport în ziua judecăţii (cf. Ezec.3,20; 18,24;
33,13; GC 485).

Ca să. [„Când”, KJV; „Ca să”, Nitz]. Gr. hopos an, „aşa ca să”. Lexicografii şi gramaticienii sunt
unanimi că hopos an arată mai de grabă scopul decât timpul. Hopos, cu sau fără an (sensul nu e distins),
apare de 56 de ori în NT, şi numai aici e tradus [în KJV] „când”. În altă parte e tradus „cum” (Matei 22,15;
Luca 24,20), „aşa că” (Luca 16,26), dar în cele mai multe cazuri e tradus „ca să”, sau prin altă expresie de
scop (Fapte 8,5; 9,12.17.24; Rom. 3,4; etc.). Nicăieri traducătorii lui KJV nu introduc un element de timp
decât în Fapte 3,19. Aşa că pasajul de faţă ar trebui să zică „aşa că”, [„ca să] şi nu „când”. Felul de
exprimare din KJV pare să fi apărut în felul următor: Din versiunile latine cele mai timpurii reiese că au
tradus corect pe hopos an prin ut, care în latină, când e folosit ca o conjuncţie, adesea înseamnă „aşa că”.
Totuşi, ut este oarecum ambiguu deoarece, într-o expresie temporală, poate însemna „când”. Copişti de mai
târziu, citind pasajul, pare că aveau îndoială cu privire la înţelesul care trebuia să fie dat lui ut aici. Unii,
gândind că era intenţionat înţelesul adverbial, au schimbat cuvântul în cum, „când”, sau au inserat pe cum la
margine spre a călăuzi pe cititor la interpretarea versetului. Aşa că unele texte latine spun cum, „când”, în
loc de ut. Alţii, inclusiv ediţiile obişnuite ale Vulgatei, au o exprimare dezvoltată, ut cum, „aşa că atunci
când”, care probabil a apărut prin încorporarea glosei marginale, cum, în text fără a lăsa la o parte pe ut. Însă
o astfel de exprimare nu dă un sens gramatical clar. Totuşi se găseşte în cele mai multe texte latine
medievale târzii, şi din acestea a fost luat în Biblia engleză cea mai timpurie. La fel, traducerea lui Wycliffe
(1382), făcută după Vulgata, zice: „Ca păcatele voastre să fie îndepărtate, că atunci vor veni timpurile
reînviorării prin faţa Domnului nostru”. Tyndale (1534) a pus bine gramatical pasajul, dar a produs o
traducere greşită: „Ca păcatele voastre să poată fi îndepărtate, când vine timpul înviorării pe care îl vom
avea de la prezenţa Domnului”. Această redare a lui hopos an ca fiind „când”, a trecut în KJV. Totuşi,
versiunea greacă trebuie să fie tradusă: „ca păcatele noastre să poată fi şterse, ca să poată veni timpul de
reînviorare de la faţa Domnului” (RSV).

Convertirea păcătoşilor are putere de a grăbi împlinirea scopurilor lui Dumnezeu şi deci să grăbească
venirea împărăţiei Sale în deplinătatea ei.

Deşi e adevărat că versiunea greacă la acest pasaj nu conţine calitatea temporală pe care o sugerează
exprimarea din KJV, totuşi un studiu al textelor înrudite dă la iveală că aici e prezentată de Petru o oarecare
succesiune de timp. El invită pe ascultătorii săi să se pocăiască” şi să se „întoarcă”. Actele acestea, spunea
el, aveau să fie urmate de 1) ştergerea păcatelor lor, 2) venirea „vremurilor de înviorare”, şi 3) arătarea în
slavă a lui Isus Hristos.

În orice tratare a succesiunii de timp în cuvintele lui Petru trebuie să fie reţinute două puncte: 1) În
comun cu ceilalţi ucenici, Petru nu cunoştea „vremurile sau soroacele” (Fapte 1,7 cf. Ioan 21,20-23). El avea
o vedere limitată a viitorului, şi cu bucurie nădăjduia în apropiata revenire a Domnului său (vezi Nota
Adiţională la Rom.13). 2) Prin iluminare divină, Petru a văzut că anumite profeţii ale zilelor de pe urmă
aveau o împlinire în vremea lui. Într-adevăr, iluminarea lui se poate să-l fi făcut în stare să vadă numai
această împlinire imediată şi care s-a dovedit a fi o împlinire limitată, deşi punctul acesta nu e vital pentru
discuţia aceasta. De pildă, în Ziua Cincizecimii el a declarat că profeţia lui Ioel, „în zilele de pe urmă”
Dumnezeu urma să toarne Duhul Său peste toată făptura [„orice făptură”], îşi găsea atunci o împlinire (Fapte
2,14-18). Într-adevăr aceasta era o împlinire limitată a profeţiei cu privire la o revărsare dumnezeiască. Mai
era adevărat, aşa cum deja s-a afirmat, că într-un anumit sens al cuvântului păcatele celor convertiţi erau
şterse atunci, deoarece erau acoperite de sângele salvator al lui Isus Hristos.

Dar în perspectiva planurilor în desfăşurare ale lui Dumnezeu, mai ales a profeţiei care se împlineşte,
putem vedea acum că în sensul cel mai literal şi deplin „zilele de pe urmă” sunt zilele noastre prezente şi că
acum putem aştepta pe bună dreptate venirea lui Hristos. La fel, vedem că marea revărsare a Duhului lui
Dumnezeu, marile „timpuri de reînviorare”, aparţin mai ales zilelor noastre, zilele „ploii târzii” (vezi Ioel
2,23). Ce ocazie minunată putem vedea – şi de fapt ar trebui să vedem – ştergerea păcatelor ca aparţinând
vremii noastre. Pentru ce ar trebui să o separăm de celelalte două evenimente despre care Petru spunea că
urmează să aibă loc? Într-adevăr când studiem subiectul acesta al ştergerii păcatelor în cadrul lucrării lui
Hristos în sanctuarul ceresc (vezi Dan. 8,14), descoperim că ştergerea faptică a păcatelor are loc în ultimele
zile ale istoriei pământului, predicând imediat venirea lui Hristos (vezi PP 357,358; GC 421,422; vezi
Ezechiel 18,24). Că aceste trei evenimente sunt legate laolaltă e făcut mai evident de RSV: „Pocăiţi-vă dar,
şi întoarceţi-vă din nou, ca păcatele voastre să poată fi şterse, ca timpuri de reînviorare să poată veni de la
faţa Domnului şi ca El să poată trimite pe Hristos” (Fapte 3,19.20).

În felul acesta devine evident că afirmaţia lui Petru (vers.19) luată ca un tot, conţine un element foarte
precis de timp. Evident, Petru, vorbind prin inspiraţie şi dincolo de propria sa înţelegere mărginită, se referă
precis la două mari evenimente ale ultimelor zile ale pământului – 1) mare revărsare a Duhului lui
Dumnezeu şi 2) ştergerea finală a păcatelor celor drepţi – care sunt legate de un al treilea eveniment
culminant – a doua venire a Domnului Hristos.

De la Domnul. [„De la prezenţa”, KJV; „De la faţa Domnului”, Nitz]. Literal, „de la faţa”.
„Înviorarea” vine direct de la tronul lui Dumnezeu.

Fapte 3:20
20. Să trimeată. [„El va trimite”, KJV; „Să vă trimită”, Nitz]. Tema dominantă a scriitorilor NT este
reîntoarcerea lui Hristos. Vezi vers.19.

Ce a fost rânduit. [„Înainte a fost predicat”, KJV; „Cel dintre rânduiţi”, Nitz]. Dovezi textuale atestă
(cf. p.10) pe „a fost rânduit” mai de grabă decât „mai înainte predicat”. În felul acesta pasajul ar suna: „care
a fost rânduit pentru voi”. În mintea lui Dumnezeu, planul mântuirii a fost fixat din veşnicie (vezi Matei
25,34; Ef. 1,4; Apoc. 13,8) şi a fost împlinit chiar în faţa rezistenţei lui Satana şi a oamenilor păcătoşi.
Rămâne pentru cei interesaţi cuprinşi în plan să împlinească condiţiile prin ascultare (cf. Luca 22,42;
Evr.10,7).

Fapte 3:21
21. Cerul trebuie să-L primească. Ucenicii fuseseră martori la înălţarea lui Hristos la cer (cap. 1,9.17)
şi ei şi-au dat seama că El trebuie să rămână în cer până la a doua Lui venire. Isus spusese ucenicilor Săi că
era necesar ca El să plece de la ei (Ioan 14,1-6), dar chiar şi ei nu au înţeles până nu L-au văzut înălţându-se
şi au înţeles că ei trebuie să aştepte revenirea Lui.

Aşezări din nou. [„Restituire”, KJV; „Întocmire din nou”, Nitz]. Sau „restatornicire”. Hristos a murit
ca Mântuitor al lumii şi de aceea restatornicirea făgăduită a fost făcută cu putinţă prin crucificarea Lui.

Aici Petru dă în formă embrionară ideea pe care o dezvoltă deplin şi în modul cel mai direct în 2 Petru
3,7-13. Cerurile noi şi pământul nou sunt o refacere, o restatornicire de la păcatul şi prăpădul care, ca
rezultat al căderii omului în păcat, distrusese frumuseţea şi desăvârşirea creaţiunii originare (vezi Isaia
65,17-25; Mica 4,8).

Pasajul acesta nu învaţă, aşa cum au gândit unii, că în cele din urmă toţi oamenii vor fi mântuiţi. Dar
exprimă ideea unei stări finale în care dreptatea şi nu păcatul va avea stăpânire asupra unei lumi izbăvite şi
create din nou. El prezintă o ţintă supremă meritorie pentru experienţa creştină, rezultând din adevărata
pocăinţă şi convertire şi oferă o şi mai extinsă creştere în înţelepciune şi sfinţenie în lumea viitoare de cum a
fost uneori creştinătatea dispusă să scoată în evidenţă.

Despre aceste vremi a vorbit Dumnezeu. [„Pe care le-a spus Dumnezeu”, KJV; „Despre care timpuri a
vorbit Dumnezeu”, Nitz]. Expresia aceasta poate fi înţeleasă că se referă fie la timpurile de restatornicire”,
adică, actul divin de restatornicire prezis prin profeţie, sau la „toate lucrurile”, şi în acest caz îndreaptă
atenţia la faptul împlinirii făgăduinţelor lui Dumnezeu prin profeţi. Aici e o aserţiune clară că exprimările
profeţilor sunt solii de la Dumnezeu. Dumnezeu e Cel care a vorbit prin profeţi (vezi 2Pet.1,21). Pasajul
prezent e virtual identic cu Luca 1,70.

Tuturor. [„Toţi, KJV]. Dovezi textuale atestă (cf. p.10) omiterea acestui cuvânt.

Din vechime. [„De când a început lumea”, KJV; „Din veac”, Nitz]. Sau, „din vechime”. Cuvintele
acestea cuprind multele făgăduinţe neschimbătoare care au făcut să strălucească nădejdile poporului lui
Dumnezeu în decursul veacurilor. Zaharia a văzut un început al împlinirii acestor făgăduinţe cu naşterea
fiului său Ioan (Luca 1,70). Planul mântuirii fusese stabilit înainte de „întemeierea lumii” (Apoc. 13,8).

Fapte 3:22
22. În adevăr, Moise a zis. Sau: „Moise a zis cu adevărat”. Şirul profeţilor adevăraţi sugeraţi aici şi în
v. 24 dă la iveală aşteptarea venirii unui mare profet care trebuie să întreacă pe toţi ceilalţi, aşa cum e ilustrat
în întrebarea pusă lui Ioan Botezătorul: „Eşti proorocul?” (Ioan 1,21). Nici unul din conducătorii de după
Moise nu fusese în totul „asemenea” lui (vezi Deuteronom 18,15; vezi mai jos la „ca mine”). Lucrarea lui
marcase o epocă nouă, manifestarea slavei lui Dumnezeu printr-o teocraţie, cu legea ei şi cu serviciul ei
cultic rânduite de Dumnezeu. Venirea lui Isus a marcat începerea unei noi epoci, cu împărăţia Lui aşezată în
inimile „noi” ale fiecărui om în parte (vezi Ier.31,31-34; Evr.8,2-12).

Părinţilor noştri. Dovezi textuale favorizează (cf. p.10) omiterea acestor cuvinte.

Ca mine. Moise a citat făgăduinţa Domnului dată lui că profetul care urma să vină trebuia să fie „ca
tine” (Deuteronom 18,18). Dar paralela se opreşte brusc deoarece Moise nu era nici unicul Fiu născut al lui
Dumnezeu şi nici Ispăşitorul suferind în locul nostru, aşa cum era Isus.
Pe El să-L ascultaţi. Aici Petru schimbă uşor citatul din Deut. 18,18 pentru a-l face o poruncă pentru
auditorii săi.

Fapte 3:23
23. Oricine. [„Sufletul”, KJV; „Orice suflet”, Nitz]. Gr. psuche (vezi Matei 10,28; cf. Fapte.2,41).

Va fi nimicit. Pasajul din VT (Deut. 18,19) pe care Petru îl citează liber zice la acest punct: „Eu îi voi
cere socoteală”. [„Le voi cere de la dânsul, Nitz]. Cuvintele pe care le substituie Petru reflectă expresia
familiară a VT, „omul acela va fi nimicit din mijlocul poporului său” (vezi Lev. 17,4.9; cf. Exod 12,15.19).

Fapte 3:24
24. De la Samuel. Samuel este numit aici probabil pentru că de la el profeţii lui Israel apar de întâia
dată ca o grupă, mai ales în legătură cu şcolile profeţilor. În secolul al 3-lea d.Hr., Iuda ha-Nasi,
compilatorul lucrării Mişna, se referea la Samuel ca „învăţătorul proorocilor” (vezi Strack şi Billerbeck,
Komentar Zum Neuen Testament, Vol. 2, p.627), şi s-ar putea ca aceasta să reprezinte o vedere curentă pe
vremea lui Petru.

Zilele acestea. Nu e clar dacă Petru se referă aici la „vremurile restatornicirii” (vers.21) sau la
vremurile remarcabile în care atunci trăiau el şi auditorii săi. S-ar putea, de fapt, ca să fi alipit cele două în
mintea sa, crezând că evenimentele la care el era martor atunci vor deschide în cele din urmă calea pentru
scenele finale (cf. cap.2,17).

Fapte 3:25
25. Fiii proorocilor. Profeţii, cu soliile lor, fuseseră trimişi în deosebi la israeliţi (vezi Rom. 3,2).

Ai legământului. Aici Petru identifică legământul avraamic (Gen. 12,3) cu legământul mântuirii în
acelaşi fel cum face Pavel (Gal. 3,8). În ciuda luminii spirituale şi a privilegiilor de care se bucurau iudeii, ei
au dat greş în a recunoaşte pe Isus ca Mesia. În fiecare epocă, şi mai ales acum, cei care se bucură de
privilegii spirituale pot fi vinovaţi de acelaşi eşec.

În sămânţa ta. Referindu-se la Gen. 12,3, Pavel face din Hristos „sămânţa” şi din toţi cei credincioşi în
Hristos moştenitorii lui Avraam (Gal.3,16.29). Folosirea de către Petru a pasajului nu e atât de explicită, dar
citindu-l el se referă clar la Hristos.

Fapte 3:26
26. Robul. [„Fiul”, KJV]. Gr. pais (vezi vers.13).

Isus. Dovezi textuale atestă (cf. p.10) omiterea acestui cuvânt.

Întâi vouă. Această întâietate a iudeilor ca primitori ai Evangheliei este vrednică de notat. Petru încă
nu cunoştea condiţiile în care urma să fie predicată Evanghelia la păgâni, dar cuvintele lui implicau o
înţelegere clară că solia trebuia să ajungă mai întâi la iudei. Această succesiune era folosită şi de Pavel:
„Întâi a Iudeului, apoi a Grecului” (Rom. 1,16; cf. cap. 2,9.10). El a urmat-o atât de des în predicarea
Evangheliei încât a devenit o formulă (Fapte 13,46; vezi cap. 9,19.20; 14,0; 17,1-3). Compară Vol. IV, p.
29,30.

Ca să vă binecuvânteze. Binecuvântarea la care se face referire aici vine după înviere şi cuprinde
puterea lui Hristos care face în stare pe om să se abată de la păcat la viaţa cea nouă, şi anume în El. Această
viaţă nouă a credinciosului e făcută cu putinţă prin înviere (vezi Ef. 2,4-6; Col. 2,12.13).

Întorcând. Verbul grecesc de aici, apostrepho, ca şi verbul înrudit epistrepho, e folosit adesea în LXX
pentru a traduce ebr. shub (vezi v. 19). Pasajul acesta e ambiguu. El poate fi înţeles fie ca însemnând că Isus
abate pe oameni de la nelegiuire, fie că îi binecuvântează când se abat de la nelegiuire. Într-un anumit sens
amândouă sunt adevărate. Binecuvântările mântuirii pot veni numai prin puterea restatornicitoare a Duhul
Sfânt, după necesara ferire de păcat, cu pocăinţă şi convertire.
COMENTARII ELLEN G. WHITE

1, 2AA 57

1–6 SR 248

1–26 AA 57–60; SR 248–250

2EW 192

4–11 AA 58

7–10 SR 249

8, 9 EW 192

12AA 59; SR 249

12–16 EW 192

14, 15TM 268

14–19 AA 59

15AA 61

16–18 SR 249

19Ev 702; EW 71, 86, 271; GC 613; ML 58; MYP 74; PP 358; SC 23; 1T 183, 619; 4T 40; 8T 103;
9T 155, 216, 268

19, 20GC 485, 612

21DA 769; GC 301

22DA 34, 52, 193

22, 23FE 405

25, 26AA 601

Fapte 4:1
1. Pe când vorbeau. La data acesta, şi fără încetare după aceea, activităţile apostolilor au devenit o
chestiune de interes pentru autorităţile iudaice. Pe cât se pare, veştile despre vindecarea ologului se
răspândiseră repede prin cetate şi pentru prima dată de la crucificare, conducerea Sinedriului care
condamnase pe Domnul, venise din nou în contact cu creştinismul. În decursul acestui timp, conducătorii
fără îndoială se felicitaseră între ei că scăpaseră de Isus pentru bunul mers al naţiunii, aşa cum sfătuise
Caiafa (Ioan 11,49.50). Ei ştiau că mormântul lui Isus fusese găsit gol şi, refuzând să creadă în înviere,
răspândiseră vestea că ucenicii furaseră trupul Lui (Matei 28,13-15). Nu se ştie dacă unii din conducătorii
iudei fuseseră de faţă la experienţa zilei Cincizecimii, dar cu siguranţă ei trebuie să fi auzit de întâmplările
zilei aceleia şi de creşterea bisericii. Acum, doi purtători de cuvânt ai creştinilor au fost găsiţi învăţând pe
faţă chiar în porţile templului.

Au venit. Adică, pentru a-i aresta.

Preoţii. Ca o categorie de oameni cu răspunderea serviciilor templului (vezi 1Cron.24,1-19) şi natural


cei dintâi care să se simtă ofensaţi de faptul că mulţimile fuseseră de faţă la vindecarea ologului.
Căpitanul. Pare unul dintre aceiaşi slujbaşi de faţă la arestarea lui Isus (vezi Luca 22,52). VT
aminteşte un slujbaş al cărui titlu era „mai marele Casei lui Dumnezeu” (1 Cronici 9,11; 2 Cronici 31,13;
Neemia 11,11). Un beniamit e menţionat în 2 Macabei 3,4 ca fiind „guvernatorul templului”. Luca
menţionează de repetate ori pe „căpitanul” templului (Luca 22,52; Fapte 5,24.26), şi Iosif la fel se referă la
acest slujbaş (War ii.17.2 [409]; Antiquities xx.9.3). Slujbaşul menţionat de Iosif e evident cel menţionat de
Luca, şi poate fi identic cu cel menţionat în VT şi 2 Macabei. În scrierile iudaice ulterioare sunt menţionaţi
diferiţi slujbaşi care ar putea corespunde cu „căpitanul templului” din pasajul de faţă. Unul din aceştia era
`ish har habbayith, „slujbaş al muntelui templului” (Mişna Middoth 1.2, ed. Soncio a Talmudului, p.1).
Omul acesta nu făcea parte dintre ostaşi, dar avea supravegherea gărzii de preoţi şi leviţi care avea custodia
templului, mai ales noaptea. Ca inspector, el îşi făcea rondurile, vizitând toate porţile şi trezind pe
somnoroşi. Pare să fi avut în deosebi răspunderea porţii externe, aria în care Petru îşi ţinuse puţin mai
înainte cuvântarea. Un alt slujbaş care probabil urmează să fie identificat cu „căpitanul” din pasajul prezent,
era segan hakkohanim, „prefectul preoţilor”. El venea în rang imediat după marele preot, îl asista în
funcţiunile oficiale şi avea răspundere generală pentru serviciile templului şi păstrarea ordinii pretutindeni în
aria templului.

Saducheii. Vezi Vol. V, p.52,53. Saducheii nu sunt pomeniţi frecvent în raportul Evangheliei. În cap.
23,8 ei sunt descrişi ca zicând „că nu este înviere, nici înger, nici duh”. Tocmai când doctrina învierii şi a
vieţii viitoare era scoasă în evidenţă de Isus şi de apostolii Săi, saducheii au apărut ca adversari, ca în Matei
22,23-33 şi în cazul de faţă.

Când au descoperit că ucenicii Lui predicau învierea, saducheii au reacţionat faţă de ei aşa cum o
făcuseră faţă de Domnul Însuşi şi au devenit persecutori ai bisericii. Nu este nici o relatare în NT cu privire
la vreun saducheu care să fi acceptat Evanghelia. Nu aşa stau lucrurile cu fariseii, dintre care unii se făceau
credincioşi (vezi Fapte 15,5; cf. cap. 23,6).

Fapte 4:2
2. Foarte necăjiţi. [„Fiind întristaţi”, KJV; „Foarte îngrijoraţi”, Nitz]. Sau, „fiind deranjaţi”, „fiind
provocaţi”. Verbul acesta e folosit pentru a descrie sentimentul lui Pavel când femeia tânără se ţinea după el
în Filipi (cap. 16,18). Conducătorii iudei erau necăjiţi nu numai pentru că ucenicii învăţau doctrina învierii,
atât de opusă cu gândirea preoţilor de seamă, care erau saduchei, dar şi pentru că ei învăţau când nu erau
instruiţi sau autorizaţi să facă lucrul acesta, tot aşa cum făcuse Isus (Ioan 7,14.15). Nu era un lucru rar ca
oamenii din autoritate eclesiastică să se opună lucrării celor care nu fuseseră delegaţi de ei. Oameni, având
oarecare putere în mâinile lor pot uşor să-şi imagineze că numai ei pot învăţa pe alţii cum să lucreze în
public.

Că învăţau. Una din obiecţiunile pe care autorităţile le ridicau împotriva apostolilor era fără îndoială
aceea că ei erau „necărturari şi de rând” (vers.13) şi deci nepregătiţi pentru a învăţa pe oameni.

Vesteau în Isus învierea din morţi. Mai de grabă, „proclamau în Isus învierea”. Apostolii predicau
doctrina învierii „în Isus”, adică, în termeni ai învierii Sale, care servea ca dovadă a învierii generale a celor
morţi, o doctrină pe care saducheii o respingeau. Vezi cap. 23,8. Pavel mai târziu socotea în evidenţă că
învierea lui Hristos era o chezăşie că toţi vor învia din morţi (1 Cor. 15,16-23; Fil. 3,10.11).

Fapte 4:3
3. În temniţă. [„La detenţie”, KJV; „În pază”, Nitz]. Sau, „în custodie”. Această experienţă face
pregătirea pentru prima persecuţie a apostolilor.

Se înserase. [„Seara[, KJV; Nitz]. Se va reţine că naraţiunea vindecării ologului începe pe la ora 3
d.m. (vezi cap. 3,1). După vindecarea acestui om, Petru ţine cuvântarea, şi apoi el şi Ioan sunt arestaţi. La
vremea aceea „se înserase”, lucru care fără îndoială începea la apusul soarelui sau la ceasul al 12-lea.
Întrucât era oprit la iudei de a pronunţa Judecata într-o şedinţă de noapte, iar ziua lor se sfârşise o dată cu
ceasul al 12-lea, acum era prea târziu pentru o procedură judecătorească (vezi Note Adiţionale la Matei 26,
Nota 2). Rabinii stabiliseră această restricţie judecăţilor nocturne din cauza celor din Ier. 21,12: „Casă a lui
David! Aşa vorbeşte Domnul: Faceţi dreptate dis-de-dimineaţă”. [„Executaţi judecata dimineaţa, KJV;
„Judecaţi drept dimineaţa”, Nitz]. Ei aplicau aceasta chiar şi la deliberările cu privire la declararea
sărbătoririi lunii noi (Mişnah Rosh Hashnah 3.1, ed. Soncio a Talmudului, p.113).

Fapte 4:4
4. Însă. [„Totuşi”, KJV]. Sau, „dar”. Noii credincioşi nu au şovăit din cauza arestării apostolilor.

Mulţi… au crezut. Adică, în Isus, pe care Petru îl prezentare ca profet cu privire la care Moise
vorbise. Fiecare persoană care credea, întărea oastea în creştere a convertiţilor care îşi făceau intrarea în
biserică.

Bărbaţilor. Gr. aner, „un bărbat”, „o persoană de parte bărbătească”, în contrast cu o femeie. Pare că
numai bărbaţii erau puşi la socoteală (vezi Matei 14,21).

S-a ridicat la aproape cinci mii. [„Era de aproape cinci mii, KJV]. Sau, „a ajuns aproape la cinci mii”.
Luca probabil înţelege aici că acesta era numărul total al ucenicilor, nu chiar al celor convertiţi în ziua
vindecării ologului. Trei mii fuseseră convertiţi în Ziua Cincizecimii şi de atunci noi credincioşi fuseseră
adăugaţi zilnic la trupul bisericii (cap.2,47).

Fapte 4:5
5. A doua zi. Aceasta era cea prima ocazie pentru conducătorii iudei de a ţine şedinţa judecătorească
de cercetare (vezi vers.3).

Mai marii. Aceasta era probabil o referire la „preoţi” sau „mari preoţi”, menţionaţi în vers.1.

Bătrânii. Grupul aici menţionat era format fără îndoială din cei cunoscuţi în ebraică sub numele de
zeqenim. Ei reprezentau elementul laic al Sinedriului, în contrast cu cărturarii şi preoţii.

Cărturarii. A treia grupă constituentă a Sinedriului era alcătuită din cărturari, care erau jurişti
profesionişti, interpreţi recunoscuţi ai legii (vezi Vol. V, p.55,56). E de la sine înţeles că ei urmau să fie
indignaţi de noua învăţătură prezentată de oameni, aparent necalificaţi (cf. Mat. 7,29).

S-au adunat. Evident adunarea fusese convocată ca aceea din Matei 26,3.4, pentru a cerceta ce cale să
se urmeze în vederea noii crize. Adunarea fără îndoială cuprindea atât farisei, cât şi saduchei, dar saducheii
stăpâneau Sinedriul la data aceea.

Fapte 4:6
6. Ana. Omul acesta (numit Ananus de Iosif), fiu al lui Set, a devenit mare preot pe la anul 6 d.Hr.,
prin numirea lui de către guvernatorul roman Quirinus (Cireniu), şi a fost demis cam pe la anul 14 d.Hr.
(Iosef, Antiquities xviii.2.1,2). Hristos fusese adus mai întâi înaintea lui Ana (Ioan 18,13) şi a fost după
aceea trimis la marele preot actual, Caiafa. Lucrul acesta arăta că, deşi pe atunci nu era de fapt mare preot,
Ana deţinea un loc de mare influenţă printre iudei. Lucrul acesta e de înţeles, având în vedere faptul că
marele preot Caiafa era ginerele lui Ana. E imposibil să se precizeze acum exact funcţiile celor doi bărbaţi:
Ana şi Caiafa. Aparent era ceva obişnuit ca aceia care odată deţinuseră funcţia de mare preot să continue să
mai aibă titlul după ce încetaseră de a sluji. La data morţii lui Ana cinci din fiii săi fuseseră mari preoţi
(ibid., xx.9.1). Dar vârsta lui înaintată a fost întunecată de atrocităţile săvârşite în templu în timpul
războiului din anii 66-78 d.Hr. (vezi Iosif, War, IV.3.78 [151-157].

Caiafa. Caiafa fusese numit cam prin anul 18 sau 19 d.Hr., şi a fost demis prin anul 36 d.Hr. El este
descris în Evanghelii ca un om diplomat şi oportunist (Ioan 18,14. Vezi mai sus la „Ana”).

Ioan. Acesta s-ar putea să fie Johanan (adică Ioan) ben Zakkai, un conducător iudeu despre care se
spune că ar fi fost la culmea influenţei sale cu 40 de ani înainte de distrugerea templului în anul 70 d.Hr.
După războiul iudeo-roman a fost fondatorul şi preşedintele Consiliului din Iamnia (vezi Vol. V, p.78).
Totuşi identificarea este foarte incertă. O altă posibilitate este sugerată de un manuscris vechi care zice:
„Ionatan” era fiul lui Ana, Ionatan care a devenit mare preot pentru un scurt timp după Caiafa, şi din nou în
zilele lui Felia (c. anii 52 – c. 60 d.Hr.).

Alexandru. Nu e cu putinţă nici o identificare sigură a acestui om.


Se trăgea din neamul marilor preoţi. [„Înrudiţi cu marele preot”, KJV]. Talmudul (Pesahim 57a, ed.
Soncio, p.285) menţionează mai multe familii proeminente din care erau de obicei luaţi marii preoţi pe
vremea aceea. Marele preot curent, Caiafa, avea mai multe rude care erau sus puse (vezi mai sus la „Ana”)
şi probabil unii din bărbaţii aceştia erau prezenţi la judecarea lui Petru şi a lui Ioan relatată aici. Vezi Matei
2,4.

Fapte 4:7
7. În mijlocul lor. Sinedriul era aşezat în semicerc (vezi Mişna Sanhedrin, 4.3, ed. Soncio al
Talmudului, p.230). Pare că Petru şi Ioan au fost aşezaţi în centru.

Cu ce putere? Gr. en poia dunamei, „în ce fel de putere”? Cuvântul dunamis, „putere” folosit aici, e
adesea aplicat la minunile lui Hristos, şi adesea e redat „lucrări mari” „puteri”, „minuni” (vezi Matei 11,20;
Marcu 6,14; Luca 19,37). Conducătorii iudei admiteau că ologul fusese vindecat de o uimitoare manifestare
de putere; lucrul acesta era prea evident pentru a fi tăgăduit (vezi Fapte 4,16). Dar întrebarea lor implica o
bănuială că ea era rezultatul unei puteri de jos, o implicaţie asemănătoare cu acuzaţia cândva îndreptată
contra lui Isus (vezi Luca 11,15; cf. Ioan 8,48).

În numele cui? [„Prin ce nume”?, KJV; „În al cui nume”?, Nitz]. Sau, „În ce fel de nume”? Vezi
cap.3,16. Mai marii iudei fără îndoială ştiau că în numele lui Isus Petru şi Ioan vindecaseră pe olog. Pentru
ei, Isus era un om care fusese crucificat de curând ca răufăcător. De unde şi întrebarea lor dispreţuitoare.

Fapte 4:8
8. Petru. Cu câteva săptămâni mai înainte de întâmplarea aceasta, Petru tremurase înaintea slujitorilor
şi ostaşilor în curtea casei marelui preot şi tăgăduise pe Domnul său. Dar după aceea Duhul lui Dumnezeu
venise asupra lui şi îl schimbase „în alt om” (vezi 1 Samuel 10,6; cf. Matei 10,19.20). Stând acum în faţa
celui mai înalt tribunal al iudeilor, el vorbeşte, e adevărat, respectuos, dar şi cu îndrăzneală neclintită. Cu
plâns amar, Petru se pocăise de tăgăduirea Domnului său (Luca 22,34-62). O dovadă a adevăratei pocăinţe
este de a căuta să îndreptăm răul care a rezultat de pe urma ofensei pentru care se face pocăinţă. Petru
adusese dezonoare asupra Domnului său şi asupra cauzei Lui în faţa iudeilor. Acum, în aceeaşi cetate, în
prezenţa aceloraşi oameni care fuseseră amestecaţi în condamnarea lui Isus, Petru aduce cu bucurie mărturia
sa cu privire la misiunea divină a Mântuitorului pe care cândva Îl tăgăduise. Aici el a demonstrat
valabilitatea îndemnului său de mai târziu: „Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de
nădejdea care este în voi; dar cu blândeţe şi teamă” (1 Petru 3,15).

Mai mari ai norodului. Compară această salutare respectuoasă cu acea mai familiară a lui Pavel:
„Bărbaţi şi fraţi” (cap. 23,1.6). Fără îndoială Petru cunoştea personal pe mai mulţi membri ai curţii, şi stătea
deci înaintea lor stăpânit de mai puţină teamă (vezi cap. 9,1). Creştinii au fost învăţaţi să acorde respect
reprezentanţilor autorităţii (Matei 22,21; Rom. 13,7; 1 Petru 2,13-17).

Bătrâni ai lui Israel. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p.10) între exprimarea aceasta şi aceea
simplă de „bătrâni”. Vezi vers.5.

Fapte 4:9
9. Traşi la răspundere. [„Examinaţi”, KJV; „Judecaţi”, Nitz]. Gr. anakrino. Cuvântul acesta are
adesea sensul tehnic de cercetare judiciară, ca în Luca 23,14. El e folosit în NT numai de Pavel şi de Luca
(Fapte 12,19; 24,8; 1 Cor. 2,14.15; 4,3.4).

Facere de bine. [„Fapta bună, KJV]. Pasajul acesta poate fi citit: „o faptă bună făcută unui slăbănog”.
Ambele substantive sunt nearticulate. Petru scotea în evidenţă netăgăduita „facere de bine” pe care Domnul
o săvârşise prin el şi Ioan. El face să fie evidentă lipsa de raţiune a judecăţii la care erau supuşi, el şi Ioan.
Cuvintele lui poate că lasă să se înţeleagă că el anticipa posibilitatea ca şi alte acuzaţii să fie aduse împotriva
lor, pornind de la predica sa (cap. 3,12-20), ca şi în cazul lui Ştefan, care a fost acuzat de hulă „împotriva
acestui locaş sfânt şi împotriva Legii” (cap.6,13).

[„El”, KJV; „Acesta”, Nitz]. Sau, „acest [om]”. Formularea lasă să se înţeleagă că omul care fusese
vindecat era şi el prezent în faţa Sinedriului (vezi vers.14).
Vindecat. [„Scăpat”, Nitz]. Gr. sozo, „a mântui”, „a izbăvi”, fie fizic, fie spiritual. Cuvântul acesta are
un puternic sens subînţeles, sugerând refacere atât spirituală, cât şi corporală (vezi Marcu 10,52; Luca 7,50).

Fapte 4:10
10. Tot norodul. [„Întregul popor”, KJV; „La tot poporul”, Nitz]. Petru ar fi vrut ca toţi oamenii să
cunoască importanta mărturie pe care el era gata să o prezinte atât conducătorilor, cât şi poporului (vezi cap.
2,14).

În numele. [„Prin numele”, KJV]. Vezi cap.3,16).

Pe care voi L-aţi răstignit. Este o impresionantă îndrăzneală în declaraţia aceasta. Petru nu ezită să
imprime faptul că deşi Pilat dăduse sentinţa oficială, tocmai ei, oamenii care îl cercetau pe el, erau cei care
răstigniseră pe Împăratul lor. El nu se dă acum înapoi de la mărturisirea Nazarineanului ca Mesia. Petru
proclamă că Hristos fusese înviat dintre morţi şi continuă să vindece aşa cum făcuse când era pe pământ.

Fapte 4:11
11. Piatra. Versetul acesta este un citat liber din Psalmi 118,22. Unii dintre membrii sinedriului,
cărora Petru le vorbea, auziseră pe Hristos citind şi aplicând aceste cuvinte la iudeii lipsiţi de credinţă (Matei
21,42-44). În orbirea lor crezuseră atunci că puteau sfida somaţia şi avertizarea lui Hristos. Deşi prin
chemarea lor erau ziditori ai bisericii lui Israel (vezi Fapte 7,38), ei au lepădat piatra pe care Dumnezeu o
alesese să fie Piatra din capul unghiului (vezi Ef. 2,20). Aceeaşi idee este o notă dominantă într-una din
epistolele lui Petru, că biserica este clădită din pietre vii pe temelia lui Isus Hristos ca „piatră din capul
unghiului” (1 Petru 2,6-8).

Fapte 4:12
12. Nu este mântuire. Petru sugerează că vindecarea fizică a ologului este o dovadă a puterii de
mântuire lui Isus pentru suflet, pe care de asemenea o primise ologul. Martorii oculari trebuiau să tragă
concluzia din rezultatele produse prin porunca: „Ridică-te şi umblă”, că aceeaşi putere ar fi fost în stare tot
pe atât de sigur să aducă binecuvântarea aceea mai mare a mântuirii spirituale (vezi Matei 9,5). Mântuirea
despre care vorbea Petru era exact lucrul acela pe care mai marii ziceau că îl caută. Pretenţia lui Petru că
Hristos este singurul Mântuitor este exact în conformitate cu pretenţiile pe care Isus Însuşi le ridica în ce
priveşte unicitatea Sa (vezi Ioan 3,16; 14,6).

Nu este… alt nume. Vezi cap. 3,16, Petru se deprinsese să ataşeze la ideea de nume deplina
personalitate şi putere a posesorului numelui. Pentru aceia care-L cunoscuseră şi-L primiseră, numele lui
Isus Hristos din Nazaret era unica sursă adevărată pentru eliberare şi mântuire.

Trebuie să fim mântuiţi. Hristos este singura cale prin care trebuie, în mod obligatoriu, să căutăm
mântuirea dacă vrem să fim mântuiţi (vezi Ioan 14,6; 17,3). Planul mântuirii oferit prin Isus Hristos 1)
proslăveşte pe Dumnezeu ca domnitor moral, 2) susţine legea lui Dumnezeu ca lege de guvernământ, 3)
arată sursa revelaţiei divine, 4) face faţă prin ispăşirea locţiitoare, nevoilor oamenilor ca păcătoşi, care
altminteri sunt sub osândirea lui Dumnezeu . Hristos este unicul mijlocitor între om şi Dumnezeu (1 Tim.
2,5).

Fapte 4:13
13. Când au văzut ei. Versiunea greacă implică „considerare” ca şi „privire”.

Îndrăzneala. Gr. parresia, dar pan, „tot”, şi rhesis, „vorbirea”; astfel cuvintele însemnează „libertate de
vorbire”, deci „îndrăzneală”. Cuvântul implică o libertate şi uşurinţă de exprimare aşa cum nu ar fi fost de
aşteptat de la cineva care nu era educat în ce priveşte învăţarea. Parresia fusese caracteristică pentru
învăţătura Domnului, care fusese făcută „pe faţă” (Marcu 8,32). De acum înainte trebuia de asemenea să fie
o trăsătură caracteristică a lucrării apostolilor (vezi Fapte 28,31; 2 Cor. 7,4). Parresia era o caracteristică a
lui Ioan în încrederea pe care el o arăta în apropierea de Dumnezeu (1 Ioan 4,17; 5,14).

Petru şi… Ioan. În măsura în care este relatat, Ioan nu a vorbit, dar fără îndoială prin privire şi purtare
şi poate prin cuvinte nerelatate, el evident a dat pe faţă un curaj similar.
Necărturari. [„Neînvăţaţi”, KJV; „Fără carte”, Nitz]. Gr. agramatos, „analfabeţi”, adică, „inculţi”, din
punct de vedere al literaturii şi tradiţiilor iudeilor. Cărturarii, pe de altă parte, erau cunoscuţi ca grammateis,
„literaţi”. Conducătorii iudei, notând că Petru şi Ioan nu fuseseră şcoliţi, ar fi tras în mod natural concluzia
că astfel de oameni ignoranţi nu erau calificaţi să fie învăţători religioşi.

De rând. [„Ignoranţi”, KJV; „Din lumea de jos”, Nitz]. Gr. idiotes, de la idiot, al său „propriu”.
Cuvântul se referă aici la o persoană de rând, o persoană particulară, în contrast cu cineva dintr-o poziţie
oficială. Ucenicii nu deţineau un rang recunoscut ca învăţători religioşi. Ei erau lipsiţi de o slujbă sau
chemare anumită, de cultura care se cerea pentru o asemenea profesiune. Cuvântul idiotes are o istorie
ulterioară curioasă. Latina l-a reprodus aproape fără schimbare în ortografie, ca idiota. De aici a trecut în
limbile europene moderne ca un termen care descrie ignoranţa şi incapacitatea legată de ea. De unde
cuvântul nostru actual „idiot”. Aşa cum era folosit de Luca, cuvântul acesta nu vrea să spună că Petru şi Ioan
erau oameni lipsiţi de inteligenţă, ci mai de grabă că nu erau oameni cu răspundere publică. Acesta era
motivul pentru care membrii sinedriului se simţeau ofensaţi de faptul că apostolii încercau să facă lucrarea
de învăţători religioşi.

Au cunoscut. [„Au luat cunoştinţă”, KJV; „Cunoşteau”, Nitz]. Mai de grabă, „au recunoscut”, „Au
început să-şi dea semne”. Petru deja lămurise sinedriul că puterea lui venea de le Isus din Nazaret. Acum,
când conducătorii iudei căutau să explice îndrăzneala apostolilor de a învăţa în ciuda lipsei lor de instruire
formală, au ajuns să-şi dea seama că felul lui Petru de a vorbi era ca al lui Isus. Nu numai puterea lui de a
vindeca, dar şi solia lui şi modul lui de prezentare erau toate derivate de la Hristos. Pentru sinedriu trebuie
să fi fost ca şi cum Isus stătea din nou viu înaintea ochilor lor, în persoana celor doi ucenici ai Lui. Aşa ar
trebui să fie cu toţi aceia care cu adevărat urmează pe Hristos. Pentru creştinul care vorbeşte pentru Domnul
său astăzi, convingerea şi forţa cea mai influentă vine de la faptul că a fost cu Isus în rugăciune, la meditaţie
şi în tovărăşie în toate lucrurile vieţii. Acest fel de tovărăşie cu Domnul divin aduce un privilegiu
inestimabil, o putere transformatoare şi o solemnă răspundere în serviciul lui Hristos.

Fapte 4:14
14. Nu puteau să zică nimic. Literal, „ei nu aveau nimic de contrazis”. Dovada nu putea să fie
combătută. Mai marii iudeilor nu puteau aduce acuzaţia de înşelăciune, aşa cum încercaseră să o facă în
chestiunea învierii Domnului, deoarece chiar omul în chestiune stătea înaintea lor vindecat (vezi v. 16).
Judecând din evenimentele următoare, probabil erau bărbaţi în acea mare adunare care într-adevăr gândeau
că Dumnezeu lucra prin apostoli. Nu multă vreme după aceea Gamaliel a sugerat posibilitatea aceea (vezi
cap. 5,34-39). Nu este exclus că erau alţii care, deşi tăceau, se temeau ca nu cumva să fie găsiţi că „luptau
împotriva lui Dumnezeu” (v. 39; cf. v. 40).

Fapte 4:15
15. Sinedriu. [„Consiliu”, KJV]. Cei doi ucenici şi, probabil, ologul au fost scoşi din sala de consiliu
în timp ce membrii Sinedriului au discutat ce trebuiau să facă.

Fapte 4:16
16. Ce vom face? [„Ce să facem”?, KJV]. Întrebarea n-ar fi trebuit să fie dezbătută. Sinedriul ţinea
şedinţa ca o curte de justiţie şi verdictul ar fi trebuit să fie dat fie pentru, fie contra acuzaţiilor, potrivit cu
probele. Ologul fusese vindecat. Ei îl văzuseră. Cei doi bărbaţi care fuseseră uneltele omeneşti la vindecare
stătuseră înaintea lor şi aşteptau decizia. Membrii sinedriului şi-au părăsit slujba lor judecătorească şi au
început să discute ce era de făcut în această situaţie. Procedura aceasta este caracteristică pentru Caiafa (vezi
Ioan 11,49.50).

Minune. Gr. semeion, „semn”, şi prin extindere, „minune” (vezi Vol. V, p. 208; vezi Isaia 7,14).
Autorităţile iudaice admiteau că un semn remarcabil apăruse în mijlocul lor.

Vădită. [„Manifestă pentru toţi”, KJV; „Cunoscută”, Nitz]. Deoarece schilodul de la poarta templului
era foarte cunoscut, ar fi putut fi numai două motive pe care apostolii ar fi putut fi socotiţi vrednici de a fi
pedepsiţi: 1) dacă minunea ar fi fost o înşelătorie, dar lucrul acesta nu-l credeau sau nu îndrăzneau să-l
insinueze; sau 2) dacă minunea ar fi fost săvârşită prin vreun fel de magie sau prin alte mijloace nelegale
(Deuteronom 13,1-5). Întrebarea sinedriului: „Cu ce putere… aţi făcut lucrul acesta”? ar fi putut sugera
ultimul. Dar chiar de la început (Fapte 3,13) Petru atribuise ceea ce se petrecuse Dumnezeului „lui Avraam,
Isac şi Iacov” şi insistaseră că Dumnezeu prin Isus Hristos vindecase pe acest om. În consecinţă, nu putea fi
adusă împotriva lor nici o acuzaţie.

N-o putem tăgădui. Chiar forma afirmaţiei trădează nu numai dorinţa de a tăgădui, dar şi admiterea
lipsei oricărei puteri din împrejurările de faţă de a face aşa ceva. Ei aveau dovada, dar refuzau de a o duce
până la concluzia ei logică şi să accepte pe Hristosul care manifestase puterea. Un atare refuz e mai rău
decât de a nu fi cunoscut niciodată adevărul.

Fapte 4:17
17. Ca să nu se lăţească. [„Să nu se răspândească”, Nitz]. Mai marii iudei se temeau că istorisirea
minunii are să se răspândească prin tot oraşul şi pe la ţară, cu rezultatul că oamenii ar putea primi pe Isus
Hristos ca Mesia şi ca Fiul divin al lui Dumnezeu. Acesta urma să fie rezultatul logic, şi fără îndoială mulţi
aveau să fie aduşi prin aceasta la credinţa în Isus.

Să-i ameninţăm şi să le poruncim. [„Să-i ameninţăm deschis”, KJV]. Dovezile textuale importante pot
fi citate (cf. p.10) pentru omiterea cuvântului „deschis”.

În numele acesta. Sau, „despre numele acesta”, sau „pe temeiul acestui nume” (vezi cap.3,16).
Ucenicilor li se interzicea să mai predice despre Isus sau pe temeiul autorităţii Lui.

Fapte 4:18
18. I-au chemat. Petru şi Ioan au fost din nou convocaţi în camera de consiliu pentru a afla rezultatele
dezbaterii.

Să nu mai vorbească cu nici un chip. Sau, „să nu mai vorbească absolut de loc”. Nici numele lui Isus
nu mai trebuia să treacă de pragul buzelor lor.

În numele. Vezi vers.17.

Fapte 4:19
19. Petru şi Ioan. Amândoi apostoli s-au unit acum la exprimarea hotărârii lor de a vesti cuvântul
vieţii lui Hristos şi învierea. E posibil să se fi apelat personal la fiecare să renunţe, şi fiecare a expus
hotărârea sa de a continua în ciuda îndemnului consiliului. Pentru o fermitate asemănătoare compară
experienţa iudeilor credincioşi din Macabei 7,30.

Judecaţi voi. În faţa unor dovezi atât de neîndoielnice ale nevinovăţiei lor, apostolii au somat plini de
îndrăzneală pe mai marii iudei să recunoască faptele. Faptul că sinedriul a eliberat pe Petru şi pe Ioan fără
a-i pedepsi a fost o recunoaştere tacită că ei erau nevinovaţi.

Dacă este drept. Aici este sugerat un principiu important. Cuvintele acestea introduc o afirmare a
dreptului conştiinţei de a rezista autorităţii omeneşti când vine în conflict cu autoritatea divină. Apelul
apostolilor: „Judecaţi voi”, arată că ei pretindeau dreptul acesta ca axiomatic. În practică apare adesea o
dificultate în stabilirea faptului dacă un om care pretinde o atare autoritate divină o are într-adevăr. În cazuri
de felul celui prezent, unde chestiunea este de a da mărturie cu privire la fapte, dacă oamenii se cred
însărcinaţi de Dumnezeu să declare faptele acelea, ei nu îndrăznesc să falsifice adevărul, chiar cu riscul de a
jigni pe oameni.

Într-o dispută cu autoritatea civilă omul cu convingeri religioase trebuie să accepte că dovezile
convingerilor sale vin de la o autoritate divină. Dacă doreşte ca să reziste cazul său, trebuie să convingă pe
ascultătorii săi că ideile sale sunt temeinice. Petru şi Ioan ştiau că aveau autoritatea Duhului Sfânt, deja
demonstrată prin minuni şi prin convertiri; iar convingerea lor era dăinuitoare cu privire la adevăr,
demonstrată în predica lor şi rezultatele ei. În situaţia aceasta ei nu puteau consimţi să asculte de om mai
multe decât de Dumnezeu (vezi cap. 5,29). Apostolii aveau o poruncă de a predica, o poruncă de la Hristos
care le dădea putere. Nici o altă consideraţie nu putea fi valabilă într-o astfel de situaţie. Vezi AA 68,69.

Ori de câte ori un om întâmpină o astfel de alegere între convingerea sa sinceră cu privire la voia lui
Dumnezeu şi încearcă să servească la doi stăpâni va izbuti să nu satisfacă pe nici unul şi îşi va vinde sufletul
de dragul oportunităţii. Dar, dacă recunoaşte în mod hotărât prioritatea de ascultare deplină faţă de
Dumnezeu, nimeni nu poate să-l declare neonest, şi sufletul lui e în siguranţă.

Fapte 4:20
20. Nu putem să nu vorbim. [„Nu putem decât să vorbim”, KJV]. Versiunea greacă accentuează
pronumele „noi”. Ei, ca apostoli ai lui Isus, fuseseră însărcinaţi în mod special să mărturisească despre El
(Matei 28,19.20; Fapte 1,8).

Ce am văzut şi auzit. Mărturia apostolilor era întemeiată pe experienţele lor personală cu Isus. Mulţi
ani mai târziu în epistolele lor atât Petru, cât şi Ioan au scos în evidenţă importanţa faptului că fuseseră
martori oculari la adevărurile pe care le învăţau (2 Petru1,16-18; 1 Ioan 1,1-3). Pentru creştinul de astăzi
experienţa personală constituie una din cele mai convingătoare dovezi cu privire la realitatea practică a
adevărului.

Fapte 4:21
21. Ameninţaţi din nou. Mai mult decât atât, sinedriul nu a îndrăznit să se aventureze, deoarece
oricine cunoştea că ologul fusese vindecat şi că nu se putea aduce împotriva apostolilor nici o acuzaţie
vrednică de pedeapsă. Cu omul vindecat cunoscut de toţi în faţă, ei nu puteau susţine că relatarea cu privire
la minune nu era adevărată. Şi întrucât era o faptă bună, atestată în mod cert, nu putea fi pedepsită. Iarăşi nu
puteau pedepsi în chip îndreptăţit pe apostoli pentru că pretindeau că vindecarea lor era făcută în numele lui
Isus.

Cum să-i pedepsească. [„Cum îi puteau pedepsi”, KJV]. Deşi unii din conducătorii iudei erau fără
îndoială înclinaţi să favorizeze pe apostoli (vezi vers.14), în general sentimentul era de dezamăgire că nu
putuseră găsi vreun pretext de a aplica pedeapsă fără a înfuria poporul. Aici din nou oportunitatea pare să fi
fost un factor important în raţionamentul şi decizia lor (vezi Ioan 11,49.50).

Slăveau pe Dumnezeu. Sau, „stăruiau în a proslăvi pe Dumnezeu”, zugrăvind reacţia curentă a


oamenilor faţă de miracol. Vorbirea lui Petru în templu clarificase sursa puterii prin care omul fusese
vindecat (cap.3,12-16).

Fapte 4:22
22. Omul cu care se făcuse această minune de vindecare. [„Fusese arătată”, KJV]. Mai de grabă,
„acest sens (semeion) de vindecare se petrecuse”. Pentru înţelesul lui semeion, tradus ca un semn folosind
cuvântul „arătată”.

Mai bine de patruzeci de ani. [„În vârstă de peste patruzeci de ani”, KJV]. Comparaţia cu cap. 3,2
arată că omul fusese infirm în tot timpul acesta. O incapacitate de aşa lungă durată a făcut minunea cu atât
mai remarcabilă. De repetate ori Luca notează durata unei boli sau a unei maladii producătoare de
infirmitate vindecate pe cale miraculoasă (vezi Luca 8,42.43; 13,11; Fapte 9,33; 14,8). E prea mult de a
spune că toate aceste aluzii sunt atribuite faptului că el era medic (Col. 4,14), deşi unele au fost, deoarece
aceeaşi practică era obişnuită şi de alţi scriitori, nemedicali, când relatau vindecări miraculoase (Marcu 5,25;
9,21; Ioan 5,5; 9,1). Probabil scriitorii NT au dat informaţia acesta mai ales pentru a arăta măreţia minunii
săvârşite.

Fapte 4:23
23. La ai lor. [„La propria lor grupă”, KJV]. Gr. hoi idioi, „ai lor”, autorii iudei scriind în greceşte
folosesc expresia aceasta pentru camarazi ostaşi şi compatrioţi; Pavel îl foloseşte cu privire la rude (vezi
1Tim. 5,8; cf. Fapte 24,23), folosirea care e atestată şi de papirusuri; şi Ioan foloseşte expresia acesta cu
privire la ucenicii lui Isus (Ioan 13,1). În pasajul de faţă, „ai lor” fără îndoială se referă la fraţii de credinţă ai
apostolilor. Pe cât se pare ei nu aveau loc permanent de adunare; la Ziua Cincizecimii ei au fost probabil în
odaia de sus (vezi Fapte 1,13; 2,1). Când biserica a crescut, ei s-au adunat în templu şi de asemenea în
casele unora (cap. 2,46; 12,12). În felul acesta nu era dificil pentru Petru şi Ioan de a găsi pe apostoli şi
credincioşii adunaţi.

Le-au istorisit tot. [„Le-ai relatat tot”, KJV]. Relatarea a fost făcută pentru slava lui Dumnezeu şi nu
pentru aceea a apostolilor care prezentau raportul (vezi cap.15,3.4).

Preoţii cei mai de seamă şi bătrânii. Vezi vers.1.

Fapte 4:24
24. Şi-au ridicat glasul. Auzind relatarea apostolilor creştinii adunaţi, ei şi-au înălţat glasul în laudă şi
adorare la adresa lui Dumnezeu care intervenise atât de remarcabil. Expresiile care urmează sugerează o
psalmodiere de laudă, diferită de vorbirea obişnuită. Acesta era probabil un imn, şi se poate să fi fost rostit
de Petru în timp ce ceilalţi se alăturau zicând „Amin”, sau se poate să-l fi repetat expresie cu expresie după
el. Pare îndoielnic că comunitatea creştină să fi compus deja şi să fi memorizat un astfel de imn ca acesta ca
parte din liturghia lor. Pasajul acesta are distincţia de a fi prima exprimare relatată de exerciţiu cult colectiv
din istoria creştină.

Stăpâne, Domane. Gr. desoptes, „stăpâne”, în contrast cu slugă. Cuvântul acesta este folosit numai
rareori cu privire la Domnul în NT, apărând cu o astfel de referire numai de şase ori. E interesant de a nota
că două din acestea sunt în scrierile lui Petru şi Ioan (2 Petru 2,1; Apoc. 6,10), ucenicii care fără îndoială au
condus la prezentul act de laudă şi de cult.

[„Eşti Dumnezeu”, KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p.10) omiterea acestor nume. Totuşi ideea
pasajului rămâne aceeaşi. Faptul că Dumnezeu este Creator este un temei veşnic de laudă şi ascultare din
partea făpturilor Sale (vezi Isa.44,23-27; Evr.1,1-5).

Cerul, pământul, marea. Aşa cum fac mulţi din psalmi, această laudă începe scoţând în evidenţă slava
Dumnezeului Creator.

Fapte 4:25
25. Prin gura. Manuscrisele cele mai timpurii ale pasajului acestuia prezintă un text grecesc dificil
care pare să fi fost denaturat. Manuscrisele ulterioare conţin un număr de variante care pare să fi fost
încercări din parte cărturarilor de a îndrepta textul. Textul existent cel mai timpuriu este probabil cel mai
bine tradus: „Care prin gura părintelui nostru David, servul Tău, prin Duhul Sfânt zicea…”, sau poate: „Care
prin părintele nostru David, gura Duhului Sfânt, zicea…”.

Se întărâtă neamurile. [„păgânii turbează”, KJV; „S-au întărâtat neamuri”, Nitz]. Citatul din v. 25,26
este din Psalmi 2,1.2 care fără îndoială şi-a avut aplicaţia sa primară la vreo revoltă contra regelui lui Israel.
În timpul domniei lui David se menţionează astfel de conflicte cu Sirienii, Moabiţii, Amoniţii şi alţii care se
angajau în revoltă zadarnică (2 Samuel 8). Aici psalmul e prezentat ca o paralelă la lupta conducătorilor
iudei împotriva Domnului bisericii. O aplicaţie veche iudaică a Psalmului 2,1, probabil cel mai curând din
secolul al 2-lea d.Hr., interpretează pe „păgâni” ca Gog şi Magog, care în gândirea iudaică urma să se opună
lui Mesia când va fi venit (Talmud ‘Abodah Zarah 3b, ed. Soncio, p.8,9). Dacă o astfel de aplicaţie a acestui
verset era curentă pe vremea apostolilor, aşa cum s-ar fi prea putut să fie, e de înţeles că Psalmi 2,1 ar putea
să fie corespunzător aplicat de apostoli la aceia care deja se opuneau lui Mesia.

Fapte 4:26
26. Împăraţii. În cazul acesta romanii (vezi vers.27).

Unsului. [„Hristosului”, KJV]. Gr. Christos, corespunzător, „unsului”. LXX folosea cuvântul acesta
pentru a traduce ebr. mashiach, „unsul”, care era aplicat în VT la regi (Psalmi 18,50; Isaia 45,1), Preoţi
(Lev. 4,3) şi mai ales Mântuitorului care trebuia să vină. În consecinţă, El este cunoscut în forma adaptată de
Mesia. Aceia care Îi urmau pe Isus Îl recunoşteau a fi acest Mântuitor şi în consecinţă Îl urmau pe Christos,
„Hristos”. Întrucât pasajul prezent e un citat din LXX, Christos de aici e probabil cel mai bine tradus în
sensul VT, „unsul”.

În aplicaţia lui primară din Psalmi 2,2, mashiach, fără îndoială se referă la regele lui Israel. Dar faptul
că acest cuvânt se putea folosi şi cu privire la Mesia a făcut pasajul acesta un pasaj impresionant pentru
apostoli spre a-l aplica la Hristos. Că ei au făcut aplicaţia aceasta în mod conştient e arătat de Fapte 4,27
unde ei vorbesc despre Hristos ca Cel „pe care Tu l-ai uns”.
Fapte 4:27
27. În adevăr. Dovezi textuale atestă (cf. p.10) adăugarea cuvintelor „în cetatea aceasta”. O atare
afirmare ar fi cât se poate de naturală, întrucât apostolul aplică aici vorbirea psalmistului la evenimentele
precedând crucificarea.

Robului. [„Copil”, KJV]. Gr. pais, un cuvânt care poate însemna „copil” sau „servitor” (vezi cap.
3,13). Cuvântul este acelaşi cu cel folosit de David în v. 25 şi are fără îndoială sensul de serv, care pare a fi
cel mai adecvat în acest loc. Astfel că acest cuvânt ne aduce aminte de Robul Domnului din Isaia 52,13.

Irod. Cei doi cârmuitori civili în faţa cărora a fost judecat Isus, regele Irod şi guvernatorul Pilat, sunt
pomeniţi ca exemple vrednice de notat de „regi” şi „domnitorii” din v. 26 (din Psalmi 2,2). În ce priveşte o
tratare mai departe a lui Irod Antipa vezi Vol. V, p. 64,65. E interesant de notat că Luca, autorul relatării
prezente, este şi singurul scriitor evanghelist care să relateze rolul lui Irod în judecarea lui Isus (Luca
23,7-15).

Ponţiu Pilat. Pentru o discutare a acestui guvernator roman vezi Vol. V, p.67,68.

Neamurile. Aceasta fără îndoială se referă la romani cari au împărţit cu iudeii povara vinovăţiei, prin
crima crucificării.

Noroadele lui Israel. Succesiunea Irod, Ponţiu Pilat, neamurile, Israel, completează un paralelism cu
succesiunea anterioară de neamuri, noroade, împăraţi şi domnitori (v. 25,26). Acesta este un paralelism
inversat, o formă ebraică poetică caracteristică (vezi Vol. III, p.23-27).

Fapte 4:28
28. Tot ce… mâna Ta. Apostolii citaseră din psalmul al doilea şi îl aplicaseră la crucificarea lui
Hristos. Acum apostolii recunoşteau că iudeii şi romanii prin păcatul lor împotriva Fiului lui Dumnezeu
ajutaseră la împlinirea scopului lui Dumnezeu cu Hristos în lucrarea de mântuire. O voinţă divină se
manifestă în cârmuirea lumii şi mântuirea sufletelor individuale. Lucrul acesta nu desfiinţează libera voinţă
a omului. Istoria, mai ales istoria sacră, mărturiseşte că voinţa fiecărui om este liberă, şi că fiecare stă sau
cade prin atitudinea sa faţă de planul de răscumpărare în desfăşurare. Vezi Dan. 4,17.

Omul care e supus voii lui Dumnezeu se străduieşte să împlinească voia divină. Acela care nu e predat
în felul acesta lucrează împotriva lui Dumnezeu care, în ciuda neascultării omului, Îşi împlineşte până la
urmă propria Sa voinţă. Oamenii rebeli, răi şi neascultători acţionează sub mâna lui Dumnezeu. „Omul Te
laudă chiar şi în mânia lui”. [„Cu siguranţă mâna omului Te va lăuda”, KJV; „Căci furia omului Te laudă”,
Nitz].

Fapte 4:29
29. Doamne, uită-Te. Contextul arată că rugăciunea bisericii este adresată lui Dumnezeu Tatăl. Sub
ameninţările mai marilor iudeilor, apostolii nu au fost descurajaţi şi s-au strâns tot mai aproape de
Dumnezeu care putea să-i ajute în orice primejdie ce-i ameninţa. Ameninţările iudeilor erau îndreptate în
cele din urmă împotriva lui Dumnezeu (vezi cap. 9,4.5).

Robilor. [„Slujitorilor”, KJV]. Gr. douloi, „sclavi”.

Să vestească Cuvântul Tău. Nu e de ajuns ca viaţa evlavioasă să fie trăită de creştin, ca o mărturie a
puterii lui Hristos, ci şi doctrina mântuirii în Isus Hristos de asemenea trebuie să fie exprimată (vezi Rom.
10,13).

Îndrăzneală. Gr. parresia (vezi vers.13). Apostolii dovediseră „îndrăzneală în vorbire” înaintea
Sinedriului (vers.13), şi acum rugăciunea lor, exprimând slăbiciunea firească, cere mai departe înzestrare cu
darul curajului (vezi Luca 21,15). Ei îşi dădeau seama că îndrăzneala era o necesitate acum mai mult ca
oricând, atât pentru ei, cât şi pentru întreaga biserică.

Fapte 4:30
30. Şi întinde-Ţi mâna. [„Întinzând mâna”, KJV; Nitz]. Mai de grabă, „în timp ce Tu întinzi mâna”.
Dumnezeu era Cel care făcuse marile lucrări pentru care minunea prezentă era un caz. Nicodim, el însuşi
membru al Sinedriului, spusese că nimeni nu ar fi putut face astfel de lucrări decât dacă „este Dumnezeu cu
el”. (Ioan 3,2).

Minuni şi semne. [„Semne şi minuni, KJV]. În ce priveşte o tratare a acestor cuvinte vezi Vol. V, p.
208; vezi Fapte 4,16; 2Cor.12,12.

Prin numele. Vezi cap. 3,16.

Robului. [„Copilului”, KJV]. Mai de grabă, „servului. Vezi cap.3,13; 4,27.

Fapte 4:31
31. S-au rugat. [„Se rugaseră”, KJV]. Un exerciţiu mereu repetat în biserică (vezi cap. 1,14.24; 2,42;
6,4).

S-a cutremurat locul. Având în vedere manifestările următoare ale prezenţei Duhului lui Dumnezeu,
se poate trage concluzia că acest cutremur nu a fost o zguduire seismică, ci o experienţă supranaturală. Era o
înnoire a minunii din Ziua Cincizecimii, dar pe cât se pare fără arătarea limbilor de foc. În felul acesta,
creştinii au ştiut că Dumnezeul întregii naturi la care apelaseră (vers.24) era între ei. Având în vedere nevoia
lor directă, Dumnezeu le-a dat un răspuns imediat, ca semn că le ascultase rugăciunea.

Toţi s-au umplut. Vezi cap.2,4. Ca în Ziua Cincizecimii, ucenicii au avut parte din nou de o umplere
cu puterea Duhului. Aceasta le dădea asigurarea că puteau vorbi cu îndrăzneală cuvintele ce fuseseră
însărcinaţi să le vestească. Faptul că ucenicii primiseră Duhul în Ziua Cincizecimii nu însemna că nu s-ar
mai fi putut oferi noi ungeri în vremuri de nevoie. De fapt, prima revărsare a Duhului îi pregătise pentru
astfel de noi revărsări. La fel se întâmplă şi cu creştinul de astăzi; viaţa începută în Duhul, aşa cum e
marcată prin botez, e dependentă în ce priveşte continuarea ei de neîntreruptă comuniune şi continua
reînnoire a harului spiritual.

Vesteau cuvântul… cu îndrăzneală. Înzestraţi cu îndrăzneală de puterea Duhului, pentru care se


rugaseră, de aici înainte apostolii au proclamat Evanghelia oricând şi ori de câte ori găseau prilejul, refuzând
de a fi opriţi de ameninţări de orice fel.

Fapte 4:32
32. O inimă. Dovezi textuale pot fi citate (cf. p.10) pentru adăugirea interesantă: „Şi nu era nici
discriminare de nici un fel între ei”. Ca şi în cazul expresiilor pereche similare, „inimă” şi „suflet” adesea se
suprapun în înţeles şi trebuie să fie luate aici ca exprimând o totalitate de caracter şi nu oarecare deosebiri în
ce priveşte detaliile. Unitatea de inimă în gândirea ebraică arăta acordul deplin (vezi Ier. 32,39; cf. 1 Cron.
12,38). Nu numai Petru şi Ioan şi ceilalţi apostoli, dar şi întreaga mulţime a credincioşilor, participaseră la
acest acord.

Nici unul nu zicea. Fiecare persoană considera că averile sale erau încredinţate lui de Dumnezeu, şi că
trebuiau să fie predate la cerere. Aceasta nu putea să fie decât rezultatul unei adânci iubiri a unuia pentru
altul, prezisă de Hristos ca semn distinctiv al ucenicilor Săi (Ioan 13,35). Idealişti care s-au străduit să
zugrăvească în teorie o societate desăvârşită, ca Plato în Republica sa şi Sir Thomas Moore în Utopia sa, au
propus ca o condiţie a asociaţiei lor perfecte, o comunitate de bunuri similară cu aceea practicată în biserica
primară. Pentru a acea succes o asemenea asociaţie e nevoie de desăvârşire la participanţii ei. Fără îndoială,
aşteptarea din partea credincioşilor a apropiatei reveniri a Domnului lor, împreună cu unitatea lor de gândire
şi de sentiment, îi făcea bucuroşi să se despartă de averile lor materiale. Totuşi, aşa cum e arătat în cazul lui
Anania (vezi Fapte 5,4), ei nu aveau nici o obligaţie de a face aşa ceva.

Aveau toate de obşte. Această afirmaţie e paralelă cu cap. 2,44, întrucât într-adevăr v. 32-35 ale
capitolului prezent reafirmă în general ce se relatase în cap. 2,43-45. Această reafirmare e probabil făcută de
Luca pentru a oferi un cadru pentru istorisirea din partea lui a dărniciei lui Barnaba (v. 36.37) şi a
egoismului lui Anania (cap. 5,1-11). Lui Luca îi făcea plăcere să stăruie asupra acestor averi în comun ca o
exprimare a egalităţii şi fraternităţii manifestate în biserica primară. Drepturile de proprietate erau voluntar
suspendate prin punerea spontană a membrilor comunităţii creştine sub influenţa legii iubirii. Binefacerea
lor era liberă şi deplină, fără nădejde de răsplătire materială. Ei se priveau pe sine nu ca posesori pentru sine,
ci ca pe nişte ispravnici pentru binele altora.

Fapte 4:33
33. Mărturiseau. [„Dădeau mărturie”, KJV]. Gr. apodidomi, „a preda [ceea ce era datorat]”. Forma
verbului folosit aici poate fi înţeleasă ca însemnând că apostolii „continuau să dea” mărturisirea pe care deja
o dăduseră la Ziua Cincizecimii şi în templu. Apostolii se simţeau sub o constrângere lăuntrică de a da
mărturie. Ei văzuseră faptele minunate ale lui Isus. Ei Îl văzuseră murind. Ei văzuseră ceea ce nu crezuseră
că s-ar putea întâmpla – Domnul înviase dintre morţi. Această minune constituia punctul culminant al
predicii apostolilor. Ei puteau descrie întâmplarea ca martori oculari ai unui Domn înviat şi o spuneau „cu
multă putere”.

Multă putere. [„Cu mare putere”, KJV]. Mărturia apostolilor era prezentată nu în propria lor putere, ci
într-o putere căreia ei niciodată nu i-ar fi putut da naştere în ei înşişi. Puterea lor era o înzestrare de la Duhul
Divin.

Har. Gr. charis (vezi Rom. 3,24). Charis aici poate fi luat în sensul de „favoare” (ca în Luca 2,52), şi
aşa să arate că favoarea poporului faţă de creştinii încă mai continua. Totuşi, având în vedere contextul care
scoate în evidenţă darul spiritual al puterii pe care ei au primit-o e probabil mai bine de a înţelege pe charis
în sensul lui mai tehnic al harului divin (ca în Luca 2,40).

Fapte 4:34
34. Să ducă lipsă. [„În lipsă”, Nitz]. Mai de grabă, „care să fi fost în lipsă”. Versiunea greacă pare să
lege versetul acesta cu cel precedent prin conjuncţia gar, „căci”, care nu e tradusă în KJV. Gar sugerează
strânsa legătură care exista între libertatea creştină şi harul de care se bucurau (vezi v. 33).

Ce aveau ogoare. [„Erau posesori de pământuri”, KJV]. Unii din creştini cei noi erau persoane bogate.
Autenticitatea iubirii lor frăţeşti se dădea pe faţă în sacrificare de sine pentru binele fraţilor lor mai puţin
fericiţi.

Vindeau, aducea. Formele verbelor folosite aici sugerează că lucrul acesta era o întâmplare care se
repeta continuu, când unul după altul creştinii s-au despărţit de averile lor pentru binele comun al bisericii.
Făcând lucrul acesta, motivele lor erau iubirea şi îndemnul la facerea de bine. Deşi Luca nu pomeneşte
lucrul acesta, există şi posibilitatea ca creştinii să fi fost impresionaţi de avertizările Domnului lor că averile
pământeşti sunt nestatornice. Anumite ogoare şi proprietăţi din Palestina trebuie să fi fost adesea fără
valoare atunci când necazurile profetizate de Domnul au devenit fapte. La fel cum Ieremia şi-a arătat
credinţa în restatornicirea viitoare a poporului său în Palestina prin cumpărarea unui ogor la Anatot (Ier.
32,6-15), tot aşa creştinii au dat, printr-un proces invers de vânzare a proprietăţii lor, o dovadă a credinţei lor
în certitudinea soliei pentru care mărturiseau.

Fapte 4:35
35. Puneau. [„Le depuneau”, KJV] Punerea sumelor la dispoziţia ucenicilor era un act plin de
însemnătate, arătând că apostolii aveau un control deplin asupra veniturilor membrilor. În ce priveşte o
întrebuinţare similară a acestei expresii vezi Psalmi 8,6. Cicero foloseşte aceeaşi expresie când vorbeşte
despre daruri aşezate „înaintea picioarelor preotului” (Pro Flacco xxvii.68). Cuvintele par să reflecte
obiceiul ca atunci când se aduceau daruri sau jertfe unui rege, sau preot, sau învăţător, ele nu erau puse în
mâinile lui, ci la picioarele lui.

După cum avea nevoie. Sau, „cum avea oricare nevoie”. Fără îndoială mulţi creştini nu aveau nevoie
şi se îngrijau singuri de sine. Beneficiarii ar fi fost cei care nu erau în stare să-şi câştige cele trebuincioase
pentru viaţă, din cauză bolii şi poate din cauza pierderii serviciului datorită schimbării credinţei lor
religioase (vezi Ioan 3,22, unde aceia care primeau pe Hristos erau ameninţaţi cu excomunicarea”, văduve,
şi nou-veniţi care încă nu se stabiliseră în cetate. S-ar mai fi putut să fie unii cărora apostolii se simţeau
îndreptăţiţi să le dea ajutor material, din cauza activităţii lor spirituale în propagarea credinţei, deşi Luca nu
face o menţionare specifică a lucrului acestuia. Aici era o servire înţeleaptă, plănuită, a nevoilor materiale
fizice, care a fost totdeauna o onoare pentru biserică ori de câte ori a fost săvârşită în felul acesta (vezi
1Tim.5,5-16,21).
Fapte 4:36
36. Iosif. [„Jioses”, KJV]. Dovezi textuale importante pot fi citate (cf. p.10) pentru exprimarea
„Iosif”.

Barnaba. Aceasta este prima referire la Barnaba, omul care avea să călătorească cu apostolul Pavel în
prima lui călătorie misionară. Numele Barnaba e interpretat de Luca ca însemnând în greceşte huios
parakleseos, care poate fi tradus „fiul mângâierii”, sau „fiu al îndemnării”. Învăţaţii nu sunt de acord cu
privire la cuvintele ebraice sau aramaice reprezentate prin numele acesta. S-ar putea ca ele să fi fost bar
nebu’ah, „fiu al profeţiei”. În orice caz supranumele lui ar lăsa a se înţelege că Barnaba era caracterizat prin
darul lui de îndemnare (vezi cap. 11,23). Nu se ştie când a devenit Barnaba creştin. Întrucât era levit, s-ar
putea să fi luat parte la serviciul templului şi s-ar putea să fi auzit pe Domnul sau pe apostoli predicând
acolo: el era rudă cu Ioan Marcu (Col. 4,10), care locuia la Ierusalim (Fapte 12,12). O tradiţie relatată de
Clement din Alexandria (Stromata II.20) înscrie pe Barnaba în rândul celor şaptezeci trimişi de Isus (Luca
10,1; vezi şi Fapte 9,27).

Există o epistolă purtând numele de Barnaba, pe care scriitorii creştini din secolul al 3-lea, Clement
din Alexandria şi Origen, o credeau că e scrisă de către acest apostol. Totuşi, conţinutul epistolei arată că
lucrul acesta nu e adevărat. Ea constă din interpretări alegorice anti-iudaistice ale naraţiunilor VT. Epistola
ia poziţie contra Sabatului zilei a şaptea şi în favoarea ţinerii „zilei a opta”, duminica. A fost scrisă probabil
de o mână necunoscută pe la mijlocul secolului al doilea d.Hr.

Cipru. Insula încă numită aşa, în partea de est a Mării Mediterane. Iudeii erau colonizaţi acolo cel
puţin din perioada macabeică (1 Macabei 15,23). Învăţători creştini fuseseră alungaţi acolo din Ierusalim de
persecuţia care a însoţit moartea lui Ştefan (Fapte 11,19). În prima lor călătorie misionară, Pavel şi Barnaba
au vizitat Ciprul, probabil la cererea lui Barnaba.

Fapte 4:37
37. Ogor. [„Teren”, KJV]. Sau, „un câmp”. În sistemul ebraic timpuriu leviţii nu deţineau proprietăţi
particulare, ci locuiau în cetăţi şi pe teren deţinut în comun şi erau întreţinuţi din zecimea adusă de popor
(Num. 18,20.21). Dar cazul lui Ieremia (Ier. 32,7-12) arată că nu era nimic care să împiedice un preot sau un
levit de a achiziţiona teren prin cumpărare sau moştenire. Iarăşi se poate ca Barnaba să fi deţinut pământ,
prin căsătorie. Nu suntem informaţi cu privire la amplasarea terenului pe care l-a vândut Barnaba. Mătuşa
lui Barnaba de asemenea avea o proprietate şi deşi nu şi-a vândut casa, a pus-o la dispoziţie pentru a fi
folosită de către comunitatea creştină (Fapte 12,12).

Barnaba după aceea pare să fi lucrat pentru întreţinerea sa, aşa cum a făcut şi Pavel (1 Cor. 9,6).
Barnaba se poate să fi fost ales ca un exemplu de dărnicie a grupării creştine timpurii din cauza a ceva
extraordinar în felul darului sau în natura sacrificiului pe care el l-a făcut.

COMENTARII ELLEN G. WHIT

1, 2AA 60

1–3 SR 250

1–37 AA 60–71; SR 250–253

3AA 61

3–6 EW 193

5, 6 AA 62

5–7 SR 250

7AA 63
8SR 251

10–12 AA 63; EW 193; SR 251

11AA 64

12AA 594; COL 264; CT 62; DA 175, 806; GC 74; MB 149; MH 179; PP 73, 431; SC 19

13AA 45, 64, 208, 579; COL 130; CT 478, 509; DA 250, 354; Ed 95; EW 194; FE 242, 456, 514; MB
28; MH 512; SC 75; IT 132; 2T 343; 4T 378, 634; 5T 225, 487; 6T 47, 70, 401, 421; 8T 174, 191; 9T 146

13–16 SR 252

16EW 194

18–20 SL 61; 5T 713

18–21 SR 253

19AA 68, 69

19, 20AA 66; EW 194; 6T 395

21AA 67

22AA 57

24–30AA 67

29–31 EW 24

31AA 71

31, 32GC 379; 6T 140

32AA 45, 70; Ed 95; Ev 698; WM 271

32, 33COL 121; 8T 20

32–34 DA 551; MB 137

33AA 48, 68; ML 61; TM 67

34, 35AA 70

Fapte 5:1
1. Dar. E un contrast viu între amabila generozitate a lui Barnaba (cap. 4,36.37) şi lăcomia lui Anania
şi a Safirei (cap. 5,1-11).

Un om. [„Un anumit om”, KJV; „Un bărbat”, Nitz]. Numai un narator sincer ar povesti istorisirea cu
Anania şi Safira exprimându-se astfel. Dar exact aşa cum a fost un Iuda între cei doisprezece ucenici, tot aşa
în biserica primară, aşa curată şi zeloasă cum era, s-au găsit doi care au preferat meschinăria în loc de
generozitate şi făţărnicia în loc de onestitate. Cu toate acestea naraţiunea e povestită calm şi fără pasiune şi
cititorul este instruit şi mişcat de o relatare a faptelor simple.

Anania. Însemnând, „Iehova este îndurător”. Acesta e un nume obişnuit, aparţinând şi omului care s-a
apropiat cu prietenie de Saul din Tars când s-a convertit (cap. 9,10-17), şi unui mare preot (cap. 23,2; 24,1).
El corespunde ebraicului Hananiah din Ier. 28,1; Dan. 1,6.7.

Moşioară. [„Posesiune”, KJV]. Vezi cap. 2,45. Proprietatea era un teren (vezi cap. 5,3).

Safira. Numele acesta probabil reprezintă aramaicul shappira’, „frumos”, deşi unii îl deduc de la Gr.
sappheiros, „safir”.

Fapte 5:2
2. A oprit. Gr. nosphizo, în forma folosită aici, „a pus deoparte pentru sine”. În Tit 2,10 verbul acesta
e tradus „fure”. E folosit în LXX (Iosua 7,1) pentru păcatul lui Acan. Simpla reţinere din partea lui Anania a
unei părţi din preţul de vânzare al moşioarei nu era un păcat în sine. De fapt el nu avea nici o obligaţie de a
da ceva. El mărturisise o bunăvoinţă de a da, dar nu era obligat să dea o sumă fixă. Banii erau ai lui, putea să
dea totul sau parţial. Dar partea a fost adusă ca şi cum era totul. Aceasta era înşelăciune. Era de fapt o
minciună.

Aprobarea cu care Luca povesteşte fapta de sacrificiu de sine a lui Barnaba trebuie să fi reflectat
aprecierea bisericii. Anania pare că îşi închipuise că va câştiga aceeaşi aprobare, dar cu mai puţin sacrificiu
din partea sa. Dorinţa de a plăcea era destul de puternică pentru a câştiga o biruinţă parţială asupra lăcomiei.
Dar lăcomia era destul de puternică pentru a birui asupra onestităţii. Îndemnul de a vinde venea de la Duhul
lui Dumnezeu; îndemnul de a reţine o parte din preţ era rău. Fapta era o încercare de a servi atât lui
Dumnezeu, cât şi lui mamona. Păcatul era în oarecare măsură asemenea cu acela al lui Ghehazi (vezi 2 Regi
5,20-27), dar privit pe fundalul minunilor Zilei Cincizecimii şi al progresului extraordinar al bisericii sub
călăuzirea Duhului, el era mai urâcios şi a fost lovit cu o pedeapsă mai aspră.

Nevestei lui. Safira era evident o complice de bunăvoie. Fapta lor era o delincvenţă cu premeditare.

Fapte 5:3
3. Petru. Purtătorul de cuvânt al bisericii.

Pentru ce? Dacă Anania ar fi dorit ar fi putut să reziste la ispită. Dacă ar fi rezistat, ispititorul ar fi
fugit de la el (Iacov 4,7).

Ţi-a umplut Satana inima. Pentru a urmărit răul la obârşia lui. Cunoaşterea din partea lui a ceea ce
făceau Anania şi Safira venea prin darul discernământului (1 Cor. 2,14; 12,10). În trist contrast cu acesta,
Anania îşi deschisese inima lui Satana până când mintea lui a fost plină de gânduri de lăcomie şi de
înşelăciune.

Duhul Sfânt. Duhul fusese dat pentru a conduce pe credincioşi la tot adevărul (Ioan 16,13), dar
Anania încercase, în zadar, să înşele Duhul adevărului (vezi Ioan 14,17.26; 16,13).

Fapte 5:4
4. Rămânea. Anania nu fusese constrâns să vândă moşioara; era de aşteptat numai ca el să aducă în
mod cinstit din veniturile vânzării ceea ce el se angajase să dea. Implicaţia este că biserica nu constrângea pe
nimeni să dea la fondul comun, dar dacă cineva făgăduise să dea, el ar fi trebuit să dea ceea ce făgăduise. La
fiecare stadiu Anania era liber să procedeze aşa cum gândea mai bine. Partea pe care el a încercat să o reţină
s-ar fi putut să nu fie mare; el ar fi putut să reţină chiar şi mai mult decât atât, dar cu sinceritate şi
recunoaştere deschisă a lucrurilor. Dar prin încercarea de a căpăta o reputaţie de generozitate fără ca
sacrificiul să fie pe măsură, l-a făcut vinovat de sacrilegiu.

S-a putut naşte un astfel de gând. [„S-a conceput lucrul acesta”, KJV; „Ţi-ai pus în inima ta acest
lucru”, Nitz]. Literal, „ai pus acest lucru”. Aceasta implică un plan premeditat din partea lui Anania. Nu era
o chestiune de a ceda la o ispită, ci de a accepta în inima sa un plan care s-a dezvoltat într-o faptă rea. Satana
pătrunsese în inima sa în termenii unui plan premeditat şi nu fusese dat afară.

Minţit… pe Dumnezeu. [„Minţit… lui Dumnezeu”, KJV; Nitz]. Aceasta nu înseamnă că Anania nu
minţise deloc faţă de oameni, dar că vinovăţia sa se găsea în primul rând în faptul că îndrăznise să înşele pe
Dumnezeu. Orice păcat este în cel din urmă împotriva lui Dumnezeu, deşi el afectează grav şi pe oameni.
David recunoscuse lucrul acesta, deoarece el spunea: „Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit”
(Psalmi 51,4). Anania fie că ignorase pe Dumnezeu, fie că gândise că putea să-L înşele aşa cum nădăjduise
să înşele pe semenii săi. Oricum, el păcătuia împotriva lui Dumnezeu, şi Petru pe bună dreptate face această
menţiune.

Folosirea cuvântului „Dumnezeu” revarsă lumină asupra învăţăturii biblice cu privire la Duhul Sfânt.
În Fapte 5,3, păcatul lui Anania e identificat ca minciună împotriva Duhului Sfânt şi aici e descris ca
minciună împotriva lui „Dumnezeu”. Aceasta sugerează unitatea care există între Duhul şi Tatăl şi serveşte
pentru a avertiza pe creştin cu privire la atrocitatea minciunii şi ipocriziei pioase (vezi Matei 12,31).

Fapte 5:5
5. A murit. [„Şi-a dat duhul”, KJV; „Muri”, Nitz]. Gr. ekpsucho, „a expira”, un termen care e găsit în
literatura medicală. Moartea nu era o coincidenţă. Era o strânsă legătură între denunţarea păcatului şi
moartea păcătosului. Orice îndoială în privinţa aceasta e înlăturată atunci când se ia în consideraţie moartea
Safirei (v. 7-10) care a fost prezisă de Petru după darea la iveală a înşelăciunii. Compară judecata lui Nadab
şi Abihu (Lev. 10,2), şi a lui Acan (Iosua 7,20-26); vezi 2 Cron. 22,8. Compară cu Matei 27,50.

Aceasta a fost o judecată îngrozitoare, dar nu trebuie să ne mirăm de ea. Anania şi Safira erau membri
ai bisericii nou-născute. Ei se apropiaseră de Dumnezeu. Fără îndoială gustaseră din darurile cereşti ale
mântuirii. Poate că primiseră unele din darurile Duhului. Dar printr-un duh fals săvârşiseră un act de
sacrilegiu. Dacă nu ar fi fost pedepsite prompt şi vizibil în acele zile timpurii ale bisericii, asemenea fapte ar
fi putut submina lucrarea apostolilor. Dumnezeu S-a impus aici pentru a scăpa biserica de primejdii şi de
rele mai mari. Experienţa aceasta cuprinde o învăţătură pentru noi: „Dacă un om ia parte la o adunare sau la
un serviciu religios şi cântă cu înfocare: „Tot ce am se află pe altar” când de fapt nu e, săvârşeşte păcatul lui
Anania şi Safira”. – G. Campbell Morgan.

O mare frică. Luca leagă adesea minunile cu frică în inima privitorilor (vezi Luca 1,12.65; 5,26; 7,16;
8,37; Fapte 2,43; 19,17). Dar aici este mai mult decât teama sfântă plină de respect din Fapte 2,43. Într-o
mare mulţime de oameni s-ar fi putut prea bine să fie alte persoane necinstite, asupra cărora să cadă un fel
de groază. Pentru restul ar fi putut să vină un respect mai adânc pentru Dumnezeu care în felul acesta Şi-a
apărat dreptatea. Frica a fost neîntârziată. Ea s-a întins printre credincioşi înainte ca Safira să fi auzit de
moartea soţului ei. Frica de felul acesta urma să fie o piedică pentru aceia care nu erau pe deplin sinceri în
mărturisirea creştinismului.

Aceste lucruri. Dovezi textuale atestă (cf. p.10) omiterea acestor cuvinte.

Fapte 5:6
6. Flăcăii. [„Tineri”, KJV]. Literal, „mai tineri”.

L-au învelit. [„L-au înfăşurat”, KJV]. Sau, „l-au învelit”, probabil în halatul pe care îl purtau în
momentul acela. Se obişnuia să se învelească trupul într-o fâşie care era înfăşurată, urmată de o îngropare
imediată în afara zidurilor cetăţii. La iudei atingerea de un cadavru avea ca urmare întinarea ceremonială
(vezi Num.19,11). Lucrul acesta, împreună cu dorinţa de a evita metode costisitoare de îmbălsămare, cerea o
îngropare rapidă.

L-au îngropat. După cum se vede din înmormântarea lui Lazăr (vezi Ioan 11,38) şi a lui Isus (vezi
Matei 27,60), morţii erau depuşi în peşteri sau morminte, care erau închise cu pietre mari. În felul acesta era
necesar puţin timp pentru înmormântarea lui Anania. În ce priveşte atenţia iudeilor faţă de ritualurile
funerare, vezi Fapte.8,2.

Fapte 5:7
7. Cam după trei ceasuri. Literar, „un interval de aproape trei ceasuri”, poate până la următoarea oră
de rugăciune. Acesta dădea timp îndestulător pentru îngrijirea şi înmormântarea lui Anania, dar vestea încă
nu ajunsese la Safira.

A intrat. În odaia unde Petru şi restul adunării tocmai fuseseră martori la moartea şi ducerea soţului ei.
Fapte 5:8
8. I-a zis: [„I-a răspuns”, KJV; „Zise către dânsa”, Nitz]. Poate, „i s-a adresat”. Întrebarea lui Petru nu
a fost pentru a prinde în cursă un conspirator, ci pentru a da Safirei prilej de a da pe faţă pocăinţa. Ea ar fi
putut împiedica fapta rea a soţului ei, dar nu o făcuse. Ea avea acum prilejul de a-şi libera propria ei
conştiinţă prin mărturisire. Ea scăpase ocazia anterioară, acum a dat din nou greş.

Spune-mi. Întrebarea directă a lui Petru ar fi putut înştiinţa pe Safira că uneltirea lor era cunoscută, dar
ea a susţinut mai departe minciuna la care ea şi soţul ei se învoiseră. Ea răspunsese volubil: „Da, cu atâta”.
Poate că Petru va fi pomenit suma pe care o adusese Anania.

Fapte 5:9
9. V-aţi înţeles. Vinovăţia era deosebit de mare din cauză că avea în ea înşelăciune premeditată.

Ispitiţi pe Duhul. Adică, a „încerca”, sau a „pune la probă”, dacă Duhul Sfânt era într-adevăr un
cunoscător al tainelor inimii oamenilor. Expresia „Duhul Domnului” e probabil folosită în sensul ei VT, ca
Duhul lui Iehova (cf. 2 Regi 2,16; Isaia 61,1 etc.). Combinaţia este rară în NT, apărând numai aici şi în 2
Cor. 3,17.

Te vor lua şi pe tine. [„Te vor scote şi pe tine”, KJV; „Te vor duce afară”, Nitz]. Petru vorbeşte nu ca
judecător ci ca profet. Duhul Sfânt îi condamnase deja. În cazul acesta e prezisă judecata viitoare, şi vestirea
numai cu puţin a precedat executarea ei. Lui Petru duhul lui de discernământ îi arăta că tinerii a căror paşi îi
auzea înapoindu-se de la înmormântarea lui Anania urma ca foarte curând să aibă o nouă sarcină de aceeaşi
natură.

Fapte 5:10
10. Îndată. Moartea ei a fost pe loc, ca şi a soţului ei.

A murit. [„Şi-a dat duhul”, KJV; „Muri”, Nitz]. Vezi vers.5.

Au găsit-o moartă. Ca împlinire a profeţiei lui Petru.

Au îngropat-o. Ceremonia de înmormântare n-a avut loc cu prilejul acestei duble tragedii, indiferent
de grija care se poate să fi fost acordată morţilor cu o altfel de ocazie (cf. Luca 23,55.56).

Fapte 5:11
11. Mare frică. Vezi vers.5.

Adunarea. [„Biserica”, KJB; „Adunarea credincioşilor”, Nitz]. Cu excepţia exprimării îndoielnice din
cap. 2,47, aceasta este cea prima apariţie a cuvântului în Faptele Apostolilor. Prezenţa lui arată o dezvoltare
a organizaţiei. Vezi Matei 18,17. Moartea impresionantă a lui Anania şi a Safirei urma să dea o nouă
semnificaţie acestei organizaţii şi conducătorilor ei.

Toţi cei ce au auzit. Aceştia erau în afară de biserică, dar au auzit de puterea care se exercita printre
membrii ei.

Fapte 5:12
12. Prin mâinile. Aceasta ar putea să fie numai felul ebraic de a exprima mijlocirea (cf. Exo.35,29;
Lev.8,36; etc.). Dar în NT mâinile lui Hristos sunt adesea arătate ca instrumentul minunilor sale (vezi Marcu
6,2.5; Luca 4,40 etc.). Făgăduinţa dată urmaşilor lui Hristos era: „Vor pune mâinile pe bolnavi şi bolnavii se
vor însănătoşi” (Marcu 16,18. De aceea, expresia aici ar putea fi literală, deşi Fapte 5,15 arată că oamenii
credeau şi că s-ar fi putut face vindecări fără folosirea mâinilor apostolilor.

Se făceau. Mai de grabă, „Se făceau mereu”, în alte cuvinte, iarăşi şi iarăşi, la repetate ocazii.

Semne şi minuni. Vezi Mar.16,17.18; Ioan 14,12; Fapte 2,22. La fel ca şi lucrarea lui Hristos, biserica
primară s-a născut însoţită de semne şi minuni. Tragedia cu Anania şi Safira a fost urmată de minuni de
vindecare şi binecuvântare.

Împreună. [„Cu un gând”, KJV; „Într-un gând”, Nitz]. Vezi cap.1,14; 4,24. Luca are o mare satisfacţie
în a scoate în evidenţă unitatea ucenicilor. Întrucât e pomenit pridvorul lui Solomon, descrierea aceasta s-ar
putea referi la adunări conduse de apostoli la orele obişnuite de rugăciune, cam pe la orele 9.00 şi 15.00.

Pridvorul lui Solomon. Vezi Ioan 10,23 şi Fapte.3,2.11. Acesta era un loc favorit pentru învăţători de
a se aduna cu ascultătorii lor. Totuşi nu e nici dovadă că creştinii preluaseră pridvorul acesta ca un loc
obişnuit pentru cultul lor exclusiv (cf. cap. 3,11).

Fapte 5:13
13. Şi. Sau, „dar”, subliniind contrastul dintre credincioşi în vers.12 şi cei care nu credeau, din
vers.13.

Ceilalţi. Comentatorii au sugerat diferite explicaţii la acest pasaj. Contrastul aparent cu „norodul” din
ultima parte a versetului sugerează că se poate să se aibă în vedere clasa superioară, conducătoare.

Nu cuteza. [„Nu întârzia”, KJV]. Teama de a nu avea parte de soarta lui Anania şi a Safirei împiedica
pe aceia care nu erau dispuşi să urmeze din toată inima pe Hristos.

Lipească. [„Alăture”, Nitz]. Gr. kollao, „a lipi”, „a se prinde puternic laolaltă”. Compară cu cele de la
cap.9,26.

Dar. Adică, pe de altă parte, scoţând în evidenţă reacţiunea favorabilă a „norodului”.

Lăuda. [„Preamărea”, KJV]. Tradus mai exact „îi preţuia foarte mult [pe apostoli]”.

Fapte 5:14
14. Numărul… se mărea. [„Se adăugau”. KJV; Nitz]. Mai de grabă „mereu se adăugau”. Convertiri
aveau loc aproape zilnic.

În Domnul. [„La Domnul”, KJV]. Gramatical, în versiunea greacă, cuvintele acestea pot fi ataşate la
„mereu se adăugau”, sau la „credincioşi”, dând „credincioşi în Domnul”.

Bărbaţi şi femei. Amintirea aparte a femeilor sugerează că un mare număr dintre ele veneau în
biserică. În ce priveşte locul de frunte al femeilor în naraţiunile lui Luca, vezi Luca 8,2. El mai aminteşte pe
femei ca suferind din cauza persecuţiei care s-a ivit după uciderea lui Ştefan (Fapte 8,3).

Fapte 5:15
15. Până acolo că. [„Astfel că”, Nitz]. Ideea este continuată de la prima parte a v. 12, propoziţiile
intermediare fiind parantetice.

Scoteau pe bolnavi. Compară Marcu 1,32-34. Nu era de ajuns pentru ucenici să vindece în locuri
publice sau prin case; rudele bolnavilor îi aduceau pe uliţe, pentru ca să li se dea mai repede atenţie. Întreaga
lucrare uimitoare de vindecare era săvârşită în public. Nu numai prin tot oraşul Ierusalim, dar şi prin
târgurile învecinate (Fapte 5,10) s-au răspândit veştile privitoare la lucrările extraordinare ale apostolilor şi
ale acelor împreună cu ei, şi mare era recolta de suflete.

Umbra lui. [„Umbra lui Petru”, KJV]. Numai Petru este menţionat aici, şi poate că el a făcut cea mai
mare parte din lucrarea de vindecare. În v. 12 tuturor apostolilor li se pune în seamă în mod distinct
participarea la săvârşirea minunilor. Oamenii vindecaţi aveau credinţă, nu în Petru şi tovarăşii lui, ci în
Domnul, pe care apostolii Îl prezentau.

Fapte 5:16
16. La Ierusalim. Dovezi textuale favorizează (cf. p.10) omiterea lui „la”. Locuitorii târgurilor
învecinate îşi scoteau bolnavii, dar nu-i aduceau în chip necesar în Ierusalim. Versetul poate cuprinde o
perioadă de timp destul de lungă în cursul căreia apostolii au putut vizita un mare număr „din cetăţile
vecine” cu Ierusalimul.

Chinuiţi. Verbul grec tradus aici „chinuiţi” e găsit în NT numai aici şi în Luca 6,18, dar e folosit
adesea în lucrările medicale greceşti. Este deci exact cuvântul pe care cineva ar fi putut să se aştepte ca
medicul Luca să-l folosească.

Duhuri necurate. Vezi Matei 12,43.44. Hristos dăduse ucenicilor săi puterea de a scoate duhurile rele
(vezi Matei 10,1). Cei Şaptezeci deja folosiseră puterea aceea (Luca 10,17) şi cei doisprezece fără îndoială
săvârşiseră minuni asemănătoare. Dar acum în deplina putere a Duhului Sfânt, ei făceau acele „lucrări mai
mari” pe care le făgăduise Isus (Ioan 14,12; Marcu 16,17).

Toţi se vindecau. Compară Matei 8,16; 12,15; DA 241 cu privire la rezultate asemănătoare pe urma
lucrării medicale a lui Hristos. Cât de extraordinar trebuie să fi fost de a vedea familii întregi şi poate sate
întregi, eliberate de boală. Faima bisericii şi a conducătorilor ei s-a răspândit în lung şi în lat.

Fapte 5:17
17. Însă. [„Atunci”, KJV]. Mai bine, „însă”, scoţând în evidenţă contrastul dintre mulţimile care
alergau la ucenici pentru vindecare şi marele preot pregătindu-se să supună pe ucenici la a doua persecuţie.

Marele Preot. Ana (vezi cap. 4,6)

Cei ce erau împreună cu el. Poate o expresie mai cuprinzătoare deci aceea folosită în cap. 4,6: „cei ce
se trăgeau din neamul marilor preoţi” (vezi cap. 4,6). Opoziţia avusese timp să adune forţe mai mari.

Partida. [„Secta”, KJV; Nitz]. Gr. hainesis, „alegare”, „de unde”, „părea”, prin extensie, „partidă”, sau
„fracţiune”. Cuvântul a ajuns la noi ca „erezie”, dar la început nu avea sensul negativ, atribuit astăzi. În cap.
15,5; 26,5 hainesis e aplicat, într-un sens neutru, la farisei. În cap. 24,5; 28,22 e aplicat la „nazarinieni”
(creştini) în sens depreciativ.

Saducheilor. Vezi cap.1,1

Pizmă. [„Indignare”, KJV]. Gr. zelos, „zel”, şi într-un sens rău, ca aici, „gelozie”, sau „invidie”. Aici
poate fi aplicat oricare din înţelesuri. Aici era un puternic sentiment de partidă. Era nelinişte cu privire la
ceea ce ar fi putut face urmaşii Nazarineanului. S-ar putea ca atât fariseii, cât şi saducheii să fi avut acelaşi
sentiment. Era un anume resentiment că apostolii neşcoliţi îndrăzneau să înveţe norodul. Atât fariseii, cât şi
saducheii s-au împărtăşit de acest resentiment. Dar saducheii simţeau o aversiune aparte, deoarece apostolii
învăţau despre o viaţă viitoare – o doctrină pe care saducheii o respingeau. Faptul că fariseii erau de acord
cu apostolii în punctul acesta nu plăcea saducheilor (vezi Vol. V, p.51-53).

Fapte 5:18
18. Au pus mâinile pe. Autorităţile saduchee au fost înfuriate şi apostolii – posibil toţi cei doisprezece
– au fost arestaţi. Lucrul acesta lămureşte faptul că deşi Luca a menţionat în general numai cuvântările lui
Petru şi mai puţin din activitatea lui Ioan, şi restul apostolilor fuseseră activi în lucrarea publică.

Temniţa de obşte. Gr. en teresei demosia, care poate fi tradusă sau „în închisoare publică” sau „în
închisoare publică”. Ulterior, folosirea rabinică a lui demosia ca „închisoare” favorizează a doua variantă de
traducere.

Fapte 5:19
19. Dar. Scoţând în evidenţă contrastul cu v. 18, autorităţile au pus în închisoare pe apostoli, în timp
ce îngerul i-a liberat.. ar părea ca şi cum acesta era un protest divin contra acţiunilor saducheilor care
învăţau că nu era „nici înger, nici duh” (cap. 23,8).

Înger. Luca relatează evident ceea ce el consideră o întâmplare supranaturală. Aceia care nu acceptă
vederea acesta şi care totuşi doresc să menţină istoricitatea naraţiunii, sunt mânaţi să sugereze că „îngerul”
era un discipol zelos şi curajos şi că apostolii, în întunericul nopţii şi sub excitarea eliberării lor, au pus în
mod greşit salvarea lor pe seama intervenţiei unui înger. Dar nu e cu putinţă de a explica în mod
corespunzător cuvintele lui Luca în orice alţi termeni decât de o eliberare miraculoasă. Ajutorul omenesc al
lui Gamaliel, la o oră mai târzie, e relatată sincer şi pe faţă (v. 34-39). Dar aici ajutorul pentru eliberare este
sincer descris ca supranatural. Deşi apostolii au fost arestaţi din nou numai la câteva ore după aceea (v. 26),
Dumnezeu Şi-a demonstrat puterea. Apostolii au avut mângâierea intervenţiei cereşti în favoarea lor şi
saducheilor li s-a dat un prilej de a cunoaşte că se luptau contra unor puteri supranaturale. Cu adevărat
îngerii sunt „duhuri slujitoare trimise să împlinească o slujbă pentru cei ce vor moşteni mântuirea” (Evrei
1,14).

A deschis uşile temniţei. Uşile, chiar uşile înţepenite ale închisorilor, nu sunt o problemă pentru
îngerii lui Dumnezeu. Apostolii au fost scoşi chiar de sub ochii paznicilor, fie sub acoperitoarea unui
întuneric adânc sau că ochii paznicilor au fost „ţintuiţi” (cf. cap.12,6.7). Uşile au fost lăsate înţepenite, sau
au fost încuiate din nou, lăsând totul aşa cum fusese înainte ca îngerul să fi venit (cf. cp.5,23).

Noaptea. Mai de grabă, „în cursul nopţii”.

I-a scos afară. Compară cap.12,10.

Fapte 5:20
20. Staţi. Ideea este că ei urmau să se prezinte public şi îndrăzneţ, deoarece templul era un loc public.
Acolo fuseseră ei arestaţi prima dată (cap. 3,1.11; 4,1-3).

Cuvintele vieţii acesteia. Adjectivul „acesteia” este semnificativ. Se referă la viaţa pe care o susţineau
apostolii – viaţa în Hristos. Viaţa aceasta începe în lumea prezentă şi continuă în veşnicie (cf. Ioan 17,3).
Învăţătura aceasta era în deosebi neacceptabilă pentru saduchei din cauza necredinţei lor în viaţa următoare.
Vezi Vol. V, p.53.

Fapte 5:21
21. Când au auzit ei. Notaţi ascultarea imediată a apostolilor.

Dis de dimineaţă. [„Dimineaţa devreme”, KJV; „Din revărsat de zori”, Nitz]. Mai de grabă, „în zori”.
Mişna arată că sacrificiile începeau să fie aduse în templu dimineaţa de îndată ce cerul era luminat (Yoma
3.1, ed. Soncio a Talmudului, p.131; Tamid 3.2, ed. Soncio al Talmudului, p.18).

Înveţe. Lucrul acesta este tocmai ceea ce saducheii din consiliu interziseseră apostolilor să facă (cap.
4,17.18). Aceşti conducători îngâmfaţi au fost înfuriaţi de faptul că galileeni neinstruiţi şi neautorizaţi
învăţau poporul despre înviere şi dădeau mărturie despre Isus Hristos ca Unul care fiind crucificat, înviase
din morţi. Dar apostolii erau sub poruncă divină. Biserica are de îndeplinit o misiune de învăţătură –
misiunea de a prezenta Evanghelia Domnului Isus Hristos unei lumi bolnave de păcat. Sarcina aceasta nu
trebuie să fie niciodată neglijată.

Marele Preot. Adică în sala de consiliu, pentru a decide ce ar trebui să se facă cu apostolii deţinuţi la
închisoare. Consiliul încă nu aflase de misterioasa lor eliberare.

Cei ce. În ce priveşte comentariul, vezi vers.17.

Sinedriul. [„Consiliul”, KJV]. Adică, sinedriul (vezi Vol. V, p.67). Evident, cazul care era în faţa lor
era considerat atât de important că n-a fost cruţat nici un efort pentru a strânge laolaltă un număr cât mai
mare de membri. Prezenţa lui Gamaliel arată că nu numai saducheii, dar şi fariseii şi alţii, au fost chemaţi la
această adunare (vezi vers.34).

Bătrânimea. [„Senatul”, KJV]. Gr. gerousia, numele adunării din Sparta a bătrânilor sau prezbiterilor.
Cuvântul era folosit pentru sinedriul din Iersualim (vezi Vol. C, p.67). Aici e un grup oficial de bătrâni,
calificaţi prin vârstă şi experienţă să dea sfat la anumite ocazii. S-ar putea să fi fost o adunare
corespunzătoare cu „tot soborul bătrânilor” din cap. 22,5).

Temniţă Gr. desmoterion, „un loc unde sunt ţinuţi oameni legaţi”. Acesta e un cuvânt deosebit de
acela folosit în v. 18, poate sugerând că apostolii fuseseră legaţi la scurt timp după arestarea lor.
Fapte 5:22
22. Aprozii. [„Slujbaşii”, KJV; „Slujitorii”, Nitz]. Gr. huperetai, literar, „vâslaşi” pe o galeră; mai
târziu, „slujitori”, şi apoi, „slujbaşi” servind sub comanda sinedriului. Vezi şi Luca 4,20; Fapte 4,1.

Nu i-au găsit. Nu era nici o dovadă externă a scăpării lor din temniţă (vezi v. 19.23).

Fapte 5:23
23. Am găsit-o încuiată. Dacă îngerul a descuiat uşile, el le-a încuiat după eliberarea apostolilor.
Păzitorii de la uşi pare să nu-şi fi dat seama că deţinuţii scăpaseră. Compară eliberarea lui Petru (cap.
12,6-10), dar contrastează frenezia şi drama experienţei lui Pavel şi Sila în Filipi (cap.16,25-30).

Fapte 5:24
24.[„Marele preot”, KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p.10) omiterea acestei expresii.

Aceste cuvinte. [„Aceste lucruri”, KJV]. Mai de grabă, „aceste cuvinte”, referindu-se la relatarea pe
care o adusese poliţia.

Căpitanul. Vezi Luc.22,4; Fapte.4,1.

Preoţii cei mai de seamă. Probabil căpeteniile celor 24 de cete preoţeşti care nu trebuie să fie
confundaţi cu marele preot.

Înmărmuriţi. [„S-au îndoit”, KJV; „În nedumerirea”, Nitz]. Mai de grabă, „încurcaţi”, „în dificultate”,
şi nu fără motiv. Eforturile represive ale conducătorilor iudei dăduseră greş. Un miracol eliberase victimele
lor şi calea credinţei creştine câştiga teren.

Fapte 5:25
25 Cineva a venit. La această ora de dimineaţă sinedriul fusese convocat şi era adunat, dar încă nu
cunoştea nimic cu privire la cele întâmplate cu apostolii. Între timp, veştile despre activităţile apostolilor se
răspândiseră şi acum era relatate sinedriului.

Pe care i-aţi băgat la temniţă. Lucrul acesta a ajuns aproape ca o ironie la adresa mai marilor iudei:
Voi i-aţi pus la închisoare, dar ei lucrează de zor în templu, făcând ceea ce voi i-aţi oprit să facă oriunde.

Stau. [„Stând”, KJV]. Expresia spune literal: „În templu stând şi învăţând”, referindu-se la porunca
îngerului (vers.20). Ei lucrau ca nişte oameni care ştiu ce lucrare au de făcut, o lucrare care fusese temporar
împiedicată, dar la care ei au revenit cât mai curând cu putinţă. Învăţarea poporului era răul care irita atât de
mult pe saduchei. Dacă apostolii doar s-ar fi închinat, păstrând pentru sine noua lor credinţă, poate că ar fi
fost lăsaţi netulburaţi. Dar ei primiseră o însărcinare şi erau constrânşi să o aducă la împlinire. Ei trebuiau
să-şi mărturisească credinţa. Suferirea persecuţiei pentru împărtăşirea cu alţii a comorii credinţei e ceva mult
mai bine decât de a suferi de o conştiinţă vinovată pentru ascunderea ei „sub o baniţă” (Matei 5,15).

Fapte 5:26
26. Căpitanul Templului… cu aprozii. Vezi cap. 4,1; 5,22.

Nu cu sila. [„Fără violenţă”, KJV]. Apostolii au dat un exemplu de supunere fără împotrivire, deşi
având valul sentimentului evident în favoarea lor ar fi putut uşor să dea naştere la o zarvă populară.
Minunile săvârşite prin ei de curând şi viaţa lor ideală, îi ajutase să câştige bunăvoinţa pentru noua credinţă.
În atitudinea lor de non-rezistenţă, ei au urmat exemplul de a proclama Evanghelia la urechi care altminteri
niciodată nu ar fi auzit solia mântuitoare.

Se temeau… de norod. Compară Matei 21,25.46. Era dovada abundentă a favorii pe care poporul o
arăta de astă dată faţă de credincioşi.

Ucişi cu pietre. Pare că poporul era tot atât de gata de a ucide cu pietre pe aprozi, pe cât preoţii erau
gata de a ucide cu pietre pe apostoli.
Fapte 5:27
27. Marele preot i-a întrebat. Atât cât arată raportul, sinedriul a evitat subiectul eliberării apostolilor.
Ei nu credeau că a fost o intervenţie supranaturală în cazul acesta, sau ezitau de a se referi la ea. Atitudinea
lor nu e surprinzătoare, deoarece ei deja refuzaseră de a crede într-o minune mai mare – învierea Celui pe
care ei Îl crucificaseră.

Fapte 5:28
28. V-am poruncit cu tot dinadinsul. Dovezile textuale favorizează (cf. p.10) exprimarea, „v-am
poruncit cu poruncă”. Expresia aceasta este un ecou al unui idiom obişnuit ebraic şi sugerează că Luca se
poate să dea o traducere literară a unei întrebări pusă în aramaică. Însărcinarea fusese dată numai lui Petru şi
lui Ioan (cap. 4,18), dar vestea despre ea ajunsese la toţi cei doisprezece. Apostolii declaraseră că nu se vor
ţine de poruncă şi continuaseră predicarea cu îndrăzneală (cap. 4,19.20.31). Ei ascultau de o autoritate mai
înaltă – Domnul lor (Matei 28,19.20; Fapte 1,8).

Să nu învăţaţi… în numele acesta. Compară cap. 3,16; 4,17. Acesta era marea vină a apostolilor.
Iudeii porunciseră ca numele nici să nu fie măcar pomenit. Era numele Aceluia pe care ei ştiau că-L
răstigniseră, care acum era proclamat ca viu şi ai cărui urmaşi făceau fapte mari care nu puteau fi tăgăduite.
Numele acesta şi activitatea care se concentra în jurul lui era punctul atacului saducheilor.

Umplut Ierusalimul. Aici era o mărturie inconştientă chiar din partea vrăjmaşilor lor că apostolii
lucraseră cu credincioşie şi cu succes pentru a împlini prima parte a poruncii lui Hristos (cf. cap. 1,8),
proclamând Evanghelia în Ierusalim.

Învăţătura. [„Doctrina”, KJV]. Mai de grabă, „învăţătura”, acelaşi cuvânt în original care e tradus
„doctrină” în Matei 7,28. Dar „învăţătura” în general lua rapid calitatea şi înţelesul de doctrină în sensul
modern, aşa cum e ilustrat în 1 Tim. 4,16.

Căutaţi. [„Intenţionaţi”, KJV; „Voiţi să aduceţi”, Nitz]. Mai de grabă, „doriţi”. Lucrul acesta nu era
adevărat. Petru dorea mântuirea lor, nu osândirea lor.

Sângele acestui om. Ei evitau pomenirea numelui lui Isus. Lucru acesta s-ar fi putut să fie datorită
dispreţului faţă de Galileanul crucificat sau datorită vinovăţiei, deoarece cunoşteau răspunderea lor pentru
moartea Lui, sau datorită fricii, deoarece ştiau cât de puternic se dovedise a fi Numele acesta. Petru îi
acuzase mai înainte şi fără ezitare de crucificarea acestui Isus (cap. 2,36; 3,13-15; 4,10), făcând fără conţinut
dispreţul lor şi temerea lor îndreptăţită. Dacă poziţia lor ar fi fost dreaptă, aceşti preoţi judecători ar fi aplicat
pedepsele prevăzute, dar ei se găseau în poziţia de acuzaţi care presimţeau vinovăţia. În urechile lor trebuie
să fi răsunat strigătul îngrozitor pe care-l scoseseră în sala de judecată a lui Pilat: „Sângele Lui să fie asupra
noastră şi asupra copiilor noştri” (Matei 27,25). Ei deja aduseseră „sângele acestui om” asupra lor.

Fapte 5:29
29. Petru şi apostolii ceilalţi. Literar, „Petru şi apostolii”. Formularea: „Petru şi apostolii”, nu lasă a
se înţelege nici că Petru era exclus dintre apostoli, nici că le era superior. Fără îndoială, el a fost cel mai
activ în toate scenele anterioare, şi numele şi persoana lui sunt în mod natural proeminente în naraţiune.

Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu. [„Ar trebui să ascultăm de Dumnezeu”, KJV]. Mai de
grabă, „Trebuie”, cu un sens de constrângere morală (cf. cap.1,16). Aceasta este o afirmare chiar mai
lămurită a argumentului folosit mai înainte de Petru şi Ioan (cap. 4,19), cu o subliniere şi mai mare a faptului
că ei nu puteau face astfel decât să aleagă să asculte de Dumnezeu, indiferent cât ar costa a fi martori pentru
El (cap. 1,8) şi a asculta atât de marea trimitere, cât şi de porunca explicită a îngerului (cap. 5,20). Isus
stabilise principiul că atât cezarul, cât şi Dumnezeu trebuiau să fie ascultaţi. Cezarul trebuia să fie ascultat
cu privire la cele convenite lui şi Dumnezeu cu privire la cele cuvenite Lui (Matei 22,21). Dar creştinul nu
poate servi la doi stăpâni (Matei 6,24; Luca 16,13). Întrucât numai un stăpân poate primi supunerea finală,
acel stăpân trebuie să fie Dumnezeu. Acest principiu fundamental îl lămureşte Petru cât se poate de clar. La
fel cum mai marii Sinedriului nu au binevoit să pomenească numele lui Isus, tot aşa Petru nu pune numele
lor în formularea acestui principiu. El spune simplu „oameni”, chiar şi oameni din autoritate ca aceia în faţa
cărora el stă. El priveşte pe membrii Sinedriului ca oameni care cândva fuseseră agenţi ai lui Dumnezeu, dar
care acum pierduseră din vedere datoria lor faţă de Dumnezeu.

Luther a declarat la conciliul din Worms: „Conştiinţa mea a fost luată roabă de cuvântul lui
Dumnezeu şi eu nu sunt nici în stare, şi nici dispus să retractez, întrucât nu e nici bine şi nici drept să
acţionez contra conştiinţei. Dumnezeu să-mi ajute. Amin” (citat în E. G. Schwiebert, Luther and His Time,
p.505). Acestea sunt cuvinte nobile, ilustrând un principiu nobil, dând la iveală o experienţă nobilă. Fie ca
creştinii de azi să-l imite.

Fapte 5:30
30. Dumnezeul părinţilor noştri. Apostolii nu s-au disociat de Israel. Ei serveau pe acelaşi Dumnezeu
pe care şi Sinedriul pretindea că-l serveşte (cf. cap.3,13).

A înviat. [„A ridicat”, KJV]. Sunt două interpretări posibile ale acestor cuvinte. Ele se pot referi la
darul pe care l-a făcut Dumnezeu în favoarea lui Hristos în întrupare (cf. cap.3,22), sau se pot referi la actul
lui Dumnezeu de a ridica pe Hristos dintre cei morţi (cf. cap.10,40; 13,37). Ambele interpretări sunt
admisibile.

Voi L-aţi omorât. În versiunea greacă „voi” este emfatic contrastând acţiunea lor cu ceea ce făcuse
Domnul. Cuvântul „omorât” lasă a se înţelege că vina crucificării era tot atât de mare asupra iudeilor ca şi
cum ei înşişi ar fi săvârşit fapta.

Atârnându-L. [„Spânzurat”, KJV]. Expresia de fapt zice: „l-aţi omorât, întrucât l-aţi spânzurat pe un
copac”. Expresia descrie modul roman de execuţie, nu cel iudaic. Formularea aceasta se găseşte în LXX la
Deuteronom 21,23, unde este folosită într-un sens mai cuprinzător, cuprinzând forme de pedeapsă ca
spânzurarea sau tragerea în ţeapă. Totuşi, iudeii spânzurau numai pe cei care erau deja morţi (Deuteronom
21,22.23; Iosua 10,26). Expresia „atârnându-L pe lemn”, folosită încă o dată de Petru (Fapte 10,39), nu mai
apare din nou în NT. Totuşi, în descrierea pe care el o face ispăşirii locţiitoare (1 Petru 2,24) Petru foloseşte
cuvântul „lemn” în loc de „cruce”: „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn”. Vezi Fapte 16,24;
cf. Gal. 3,13.

Dar păcătosul, venind la Domnul său, ştie că ocara nu poate fi pusă nici în seama iudeului, nici a
romanului, ci mai de grabă păcatele sale au fost acelea care au omorât pe Domnul său. Hristos, care n-a
cunoscut păcat, S-a făcut păcat pentru noi ca printr-un schimb nepreţuit de mare din har să putem primi
neprihănirea lui Dumnezeu prin El (2 Cor. 5,20).

Fapte 5:31
31. L-a înălţat. Gr. hupsoo, un cuvânt folosit în Ioan 3,14; 12,32 în sensul de „înălţare” [„aşezare la
înălţime”] şi în Filip.2,9 şi în LXX la Isa.52,13 cu înţelesul de „înălţat”. Petru s-a referit la aceste două
definiţii (cf. Fapte 2,33) şi acum caută să se ocupe de a doua.

Cu puterea Lui. [„Cu dreapta Lui”, KJV; „Prin a sa dreaptă”, Nitz]. Sau, „la dreapta Lui” (vezi cap.
2,33). Dreapta [„mâna dreaptă”] este o figură biblică obişnuită pentru autoritate şi tărie (cf. Exod 15,6).

Domn. [„Principe”, KJV; „Începător”, Nitz]. Vezi cap.3,15. Titlul de suveranitate e strâns unit cu
titlul care garantează mântuirea. Hristos doreşte să domnească peste oameni ca să poată fi Mântuitorul lor.
Noi nu-L putem avea ca Mântuitor al nostru decât dacă domneşte peste noi, şi dacă ne cârmuieşte viaţa ne
va mântui. Cele două slujbe ale Lui sunt de nedespărţit.

Mântuitor. În ce priveşte înţelesul acestui titlu vezi Matei 1,21.

Ca să dea… pocăinţa. Notaţi unitatea fundamentală a învăţăturii apostolilor cu aceea a lui Ioan
Botezătorul şi a lui Isus (vezi Matei 3,2; 4,17). Raportul învăţăturii apostolice prezintă o descoperire mai
deplină a felului în care a fost procurată iertarea – prin moartea locţiitoare a Mântuitorului.

Iertarea păcatelor. Mai de grabă, „înlăturarea păcatelor” (vezi cap. 2,38). Pocăinţa este un dar comun
de la Tatăl şi de la Fiul (vezi Marcu 2,7-11). Un Dumnezeu drept şi just nu poate accepta un păcătos în faţa
Sa decât dacă păcătosul cunoaşte prin credinţă pe Isus Hristos ca purtător de păcat (1 Petru 2,24) şi-L
acceptă ca Mântuitor al său personal (Rom. 3,23-26). Prin lucrarea Sa, păcatele mărturisite şi părăsite ale
celui pocăit sunt îndepărtate (vezi Ioan 1,29), şi păcătosul stă înaintea Lui ca îndreptăţit.

Fapte 5:32
32. Martori ai acestor lucruri. [„Martori ai Lui”, KJV; „Martori de aceste lucruri”, Nitz]. Se pot cita
dovezi textuale (cf. p.10) pentru a omite pe „Lui”, cum şi pentru adăugirea lui „în El” sau „Lui”. Vezi
cap.1,8. „Aceste lucruri”, se referă la marile realităţi ale mântuirii – moartea, îngroparea şi învierea lui Isus
aşa cum sunt menţionate în cap. 5,30.31.

Ca şi Duhul Sfânt. Dovezi textuale (cf. p.10) favorizează omiterea lui „ca şi”. Hristos declarase pe
când era pe pământ că Duhul Sfânt „va mărturisi despre Mine” (Ioan 15,26; vezi Ioan 16,13.14). Duhul
Sfânt a făcut lucrul acesta pentru apostoli, aducându-le aminte „tot” (Ioan 14,26), şi dându-le lumină cu
privire la felul cum experienţa lui Hristos pe pământ împlinise profeţiile. Totuşi, Duhul Sfânt mărturisea
pentru Hristos prin puterile care luaseră în stăpânire pe apostoli după revărsarea Sa din Ziua Cincizecimii.
De asemenea Duhul dădea mărturie lăuntrică cu privire la înviere, în inima credincioşilor. Vezi Fapte.4,33.

L-a dat Dumnezeu. Apostolii înţelegeau că Duhul venea de la Tatăl (vezi Ioan 14,26; 15,26;
Fapte.1,4).

Celor ce ascultă de El. Nu numai apostolilor, ci şi tuturor celor ce urmează cu sinceritate călăuzirea lui
Dumnezeu, şi deci ascultă de El. Ascultarea de Creator este temelia şi esenţa relaţiilor corecte cu Dumnezeu.
Îngerii ascultă de Dumnezeu (Psalmi 103,20.21), dar în iubire, nu în formalism rece şi legalist (MB 109).
Oamenii trebuie să asculte (Psalmi 103,17.18; Ecl. 12,13), dar în iubire (Ioan 14,15). Ascultarea e mai bună
decât orice sacrificiu (1 Samuel 15,22). Adevărul (Rom. 2,8), dreapta învăţătură (Rom. 6,17) şi Evanghelia
(2 Tes. 1,8; 1 Petru 4,17) trebuie să fie ascultate. Mântuirea veşnică, oferită prin har şi primită prin credinţă
(Ef. 2,5.8), e la îndemâna celor care ascultă, care sunt supuşi voinţei lui Dumnezeu (Evrei 5,9). Compară
Fapte 5,29. Adevărata ascultare e descoperită în ascultarea cu iubire faţă de sfintele porunci ale lui
Dumnezeu (1Ioan 5,3).

Fapte 5:33
33. Îi tăia la inimă. Gr. diaprio, „A tăia cu fierăstrăul în două”, adică, cu furie, ca în cap. 7,54,
singurul loc în afară de acesta din NT unde se mai găseşte verbul. Furia lor dădea mărturie elocventă cu
privire la adevărul acuzaţiilor îndrăzneţe ale apostolilor.

S-au sfătuit. Dovezile textuale sunt împărţite (cf.p.10) între exprimarea aceasta şi exprimarea
„doreau”. Deja răspunzători de sângele lui Isus, acum doreau să ia viaţa celor doisprezece urmaşi principali
ai Săi.

Să-i omoare. Ei doreau să dea pe apostoli la moarte pentru faptul că nu ascultau de Sinedriu şi pentru
că îl acuzau de moartea lui Hristos.

Fapte 5:34
34. Dar. [„Atunci”, KJV]. Mai de grabă, „dar” (cf. cele de la vers.13).

Fariseu. În contrast cu partida marelui preot care era saducheu (vers.17), cele două grupe religioase
erau în opoziţie una cu alta.

Gamaliel. Derivat de la ebr. Gamli’el, „răsplătirea mea e Dumnezeu”. Gamaliel era nepotul vestitului
Hillel (vezi Vol. V, p.97) şi un învăţător de seamă şi un distins fariseu în propriul său domeniu. Mantia lui
Hillel pare să fi căzut pe umerii lui şi el a exercitat conducerea în partida lui cam de la anul 25 la anul 50
d.Hr. Pare să fie un temei minor pentru susţinerea că el a fost unul din cei patru preşedinţi ai Marelui
Sinedriu din Ierusalim, întrucât oficiul suprem era deţinut de marele preot în timpul său, în vremurile
dinainte de anul 70 d.Hr. (vezi vers.27). Dar nu e nici o îndoială că era un om cu influenţă şi foarte mult
onorat de iudei. El a fost primul care a primit titlul de Rabban. Aceasta arată stima concetăţenilor săi faţă de
el. Tradiţia iudaică îl descoperă ca fariseul ideal, un vrednic reprezentant al şcolii lui Hillel, care era mai
tolerantă şi mai puţin legalistă ca şcoala oponentă a lui Şomai. Pavel a avut privilegiul de a studia pe lângă
el (cap. 22,3). Pe seama influenţei învăţătorului s-ar putea pune dezvoltarea vestitului său elev. Acel
Gamaliel era cunoscut ca Haz-Zagan, „Cel Bătrân”, pentru a-l distinge de nepotul său, „cel Tânăr”, care a
devenit celebru pe la anul 90 d.Hr.

Învăţător. [„Doctor”, KJV]. Adică, învăţător.

Apostoli. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p.10) între exprimarea aceasta şi exprimarea „bărbaţi”
care s-ar acorda mai exact cu cuvintele lui Gamaliel. El a dorit ca ei să fie scoşi din sala de consiliu în timp
ce el şi colegii său discutau liber cu privire la ce aveau de făcut. Practica deliberării în felul acesta, în
absenţa acuzatului, pare să fi fost obişnuită (cf. cap. 4,15). Relatarea cu privire la ceea ce s-a petrecut pe
când apostolii erau afară din sală s-ar putea să fi ajuns la Luca de la vreunul din membrii consiliului, ca de
pildă Nicodim (AA 104,105), sau direct prin inspiraţie.

Fapte 5:35
35. Bărbaţi Israeliţi. [„Bărbaţi ai lui Israel”]. O formă familiară şi persuasivă de adresare, folosită
pentru cei care se considerau a fi egali (cf. cap.2,22). Contrastaţi adresarea lui Petru când vorbea aceloraşi
grupări de oameni (cap.4,8).

Luaţi seama. [„Luaţi seama la voi înşivă”, KJV; „Luaţi bine seama”, Nitz]. Sau, „fiţi atenţi”. Nu
pentru a avertiza cu privire la o primejdie imediată, ci pentru a indica nevoia de gândire înainte de acţiune.
Dar comparaţi folosirea de către Domnul a aceleiaşi forme (Matei 6,1; 7,15; 10,17) şi de către Pavel (1 Tim.
1,4; 4,13; Tit. 1,14).

Fapte 5:36
36. Teuda. Poate o contracţie a numelui grec Theodorus, „darul lui Dumnezeu”. Unica referire
nebiblică la un om cu acest nume vine de la Iosif. El povesteşte despre o insurecţie condusă de un Teuda
care, pretinzând că e profet, a convins „o mare parte din popor” să-l urmeze. El a făgăduit să despartă
Iordanul şi să le dea o trecere uşoară - procuratorul, Cuspius, Fadus (anul 44 sau 45 d.Hr.) repede a reprimat
revolta, a prins şi a executat pe conducătorul ei şi a trimis capul lui la Ierusalim (Antiquities xx.5.1).

Acum, potrivit cu Gamalilel, care e citat de Luca, Teuda a venit înainte de Iuda din Galileea (vers.37),
care s-a răzvrătit „în vremea înscrierii” [„în vremea impunerii”], adică în anul 6 sau 7 d.Hr. Nu e cu putinţă,
deci, de a face relatările lui Luca şi Iosif să se refere la acelaşi eveniment. Puţini învăţaţi ar considera ca
fiind o eroare din partea lui Iosif în punctul acesta şi nu e motiv temeinic de a acuza pe Luca de o eroare
faptică aici. Luca, citând pe Gamaliel, vorbeşte de 400 de oameni care s-au ataşat lui Teuda, în timp ce Iosif
menţionează distinct că „o mare parte a poporului” a urmat pe profetul mincinos. Unii au văzut în aceasta o
sugestie ca cei doi scriitori se referă la evenimente diferite.

Fapte 5:37
37. După el. [„După omul acesta”, KJV]. Adică după rebeliunea lui Teuda.

Iuda Galileanul. A fost un astfel de rebel, pe care Iosif (Antiquities, xviii.1.1) îl numeşte Gaulonitul,
adică, din ţinutul de la est de Galileea. Dar în alte pasagii (ibid. xx.5.2; War ii.8.1 [118]) el e numit
Galileean, aşa că nu e conflict între Luca şi Iosif aici. Insurecţia lui Iuda, care ţinea la o completă
independenţă a lui Israel de Roma, a fost serioasă. Mişcarea interzicea orice plătire de impozite către Cezar.
Orice armă putea fi folosită în apărarea libertăţii. Războiul era descris ca religios. Iuda şi urmaşii săi erau
afiliaţi cu fariseii şi mişcarea lui, deşi înfrântă şi conducătorul ucis, a dat naştere sectei sau partidei, zeloţilor
(vezi Vol. V, p. 54.55).

Înscrierii. [„Impunerii”, KJV]. Mai bine, „înscrierii”, sau „recensământului”. Vezi Luca 2,1. Aceasta
nu era aceea amintită în Luca 2,2. Revolta lui Iuda a avut loc cam la şapte ani mai târziu (Iosif, Antiquities
xviii.1.1; cf. Vol. V, p.241). Iuda declara că această „impunere” [„înscriere”] era începutul sclaviei şi chema
întreaga naţiune să-şi afirme libertatea.

Mult norod. Dovezile textuale sunt împărţite (cf.p.10) între „mult popor”, „mulţi oameni”, şi simplu
„popor”.

A pierit. Iosif nu relatează soarta lui Iuda şi a partidei lui, dar Gamaliel ar fi putut cunoaşte sfârşitul
lui şi era calificat de a da amănuntele păstrate în versetul acesta.

Fapte 5:38
38. Nu mai necăjiţi. [„Reţineţi-vă”, KJV; „Staţi departe”, Nitz]. Literal, „staţi departe”. Argumentaţia
lui Gamaliel era destul de logică. Împotrivirea faţă de mişcarea reprezentată de apostoli sau inutilă sau fără
nădejde. Dacă era inutilă, de ce să se mai irosească timpul cu ea? Dacă era fără nădejde, de ce să se mai
asume riscul?

Se va nimici. Mai de grabă, „va fi răsturnată”. Aceasta de asemenea serveşte să se scoată în evidenţă
repetarea aceluiaşi verb în expresia următoare în v. 39.

Fapte 5:39
39. De la Dumnezeu. Sfatul tipic rabinic al lui Gamaliel cel puţin lasă loc pentru originea divină a
lucrării apostolilor.

Luptaţi împotriva lui Dumnezeu. Gr. theomachoi, „luptători cu Dumnezeu”.

Fapte 5:40
40. Ei au ascultat. [„Ei au fost de acord”, KJV; „Ei îi ascultară”, Nitz]. Saducheii probabil ar fi
preferat un procedeu mai viguros, dar erau mulţi farisei în Sinedriu, şi calea de mijloc, pe care Gamaliel o
recomandase, a fost adoptată.

Au chemat pe apostoli. Adică, înapoi în sala de judecată.

Au pus să-i bată. Probabil cu 39 de lovituri (vezi Deut. 25,1-3; 2 Cor. 11,24), o soartă dureroasă.
Sinedriul evident a judecat pe apostoli vrednici de pedeapsă, fie pentru că n-au ascultat porunca din Fapte
4.18, fie pentru tulburarea păcii prin predicarea în Templu (cap.5,25), fie pentru că au scăpat din închisoare
– sau pentru toate motivele acestea. Aceasta pare să fie prima persecuţie marcată şi de suferinţă fizică care a
venit peste biserică.

Oprit să vorbească. [„Să nu vorbească”, KJV; Nitz]. Aceeaşi oprelişte ca în cap. 4,18, cu adăugarea
suplimentară a bătăii cu nuiele.

În numele. Vezi cap. 2,38; 3.6.16; 4,12. Mai marii iudeilor începeau să înveţe să se teamă de puterea
care însoţea numele acesta.

Fapte 5:41
41. Au plecat. Nu înapoi la închisoare, ci în libertate.

S-au bucurat. În felul acesta, dând pe faţă fericirea finală, Matei 5,11.12. În contrast cu emoţia
obişnuită, erau bucuroşi să sufere; într-adevăr ei se simţeau onoraţi să sufere în lucrarea lui Hristos. Duhul
acesta a însufleţit pe nenumăraţii martiri cari i-au urmat. Cei doisprezece nu erau nepregătiţi pentru un aşa
tratament. Ei trebuie să-şi fi amintit avertizarea Domnului lor relatată în Matei 10,17-20.

Numele Lui. Mai de grabă, „numele” (vezi cap.4,12).

Fapte 5:42
42. În fiecare zi. [„Zilnic”, KJV]. Literal, „în fiecare zi”.

În Templu. Notaţi îndrăzneala lor. Ei s-au reîntors la locul de unde fuseseră arestaţi în două ocazii
(cap.3,11; 4,3; 5,26).

Acasă. [„În fiecare casă”, KJV]. Gr. kat’oikon, „casă cu casă”, sau „acasă”, „în particular”. Aceasta
probabil se referă la adunările creştine ţinute în case particulare.

Nu încetau. Ei nu aveau nevoie de îndemn în lucrarea lor de mărturisire.


Să înveţe pe oameni şi să propovăduiască. [„Să înveţe şi să predice”, KJV]. Mai de grabă, „învăţând şi
predicând”, cu accentul pe continuitate. Cuvântul pentru „propovăduiască” este, literal, „evanghelizare”, ca
în Fapte 8,4.12.25; Rom. 10,15.

Isus Hristos. Literal, „Hristosul Isus”. Ei învăţau şi propovăduiau că Mesia venise în persoana lui Isus
din Nazaret. Acesta era conţinutul constant al soliei date de biserica primară.

COMENTARII ELLEN G. WHITE

1, 22T 128; 4T 462

1–3 GC 44

1–4 AA 72

1–11 CS 312; SR 255; 1T 529

1–42 AA 71–86

34T 470; 5T 103

3, 44T 463

4, 5, 7–11 AA 73

81T 221

12AA 78

14TM 68

14–18 AA 78

16MH 139

17, 18TM 68

17–205 T 713

18SL 62

18, 19EW 194

19AA 79

19, 20TM 69

19–21 SR 255

20SL 62; TM 268; 6T 434

20, 21AA 80

20–23 EW 195

20–26 TM 71
22, 23AA 81

25–28 AA 81; EW 195; SR 256

27–34 TM 72

28DA 672; GW 284

28–33 TM 268

29AH 293; GC 204, 594; 1T 201, 361

29–32 EW 195; SR 257

29–34 AA 82

31COL 120, 264; DA 175; SC 26; TM 20

35–39 SR 257

35–41 AA 83

38–40 TM 72

38–42 EW 196

40–42 SR 258; TM 73

Fapte 6:1
1. [„Şi”, KJV]. Mai de grabă, „dar”, deoarece versetul arată un contrast la cap.5,42.

În zilele acelea. Adică în zilele din cap. 5,41.42. Luca tratează aspectele istorice cu adevărat
profesionalism. El a arătat creşterea bisericii sub puterea Duhului Sfânt, şi venirea masivă la credinţă a
noilor credincioşi. El a arătat că economia bisericii, cel puţin pentru o vreme, a luat o formă obştească.
Capitolul 6 arată unele din dificultăţile provenind din acest aranjament, dar acest aspect este la rândul său o
introducere la experienţa lui Ştefan, care şi ea este o introducere la convertirea lui Saul din Tars şi la
activităţile lui misionare ulterioare. Naraţiunea este clar istorică. Raportul cap.6 este strâns legat cu acela al
cap. 5,14, dar lungimea intervalului dintre cele două evenimente este incertă.

S-a înmulţit. Expresia poate fi tradusă mai bine „când numărul ucenicilor sporea vizibil”, adică, prin
adăugiri aproape zilnice. O atare creştere naturală urma să aducă probleme noi. Fusese un lucru simplu a
purta grijă de nevoile familiei apostolice din punga pe care o purta Iuda. Era mai complicat, deşi nu
imposibil, de a se purta de grijă grupei de credincioşi din Ziua Cincizecimii. Dar numărul membrilor din
comunitatea creştină sporise atât de mult, încât purtarea de grijă faţă de acei în lipsă lua tot timpul
apostolilor, stânjenindu-le misiunea de propovăduire.

Ucenicilor. Este prima dată când numele acesta este folosit cu privire la creştini în Faptele
Apostolilor. Ucenicii Evangheliilor au devenit apostoli şi termenul de „ucenici” a trecut la credinciosul
obişnuit.

Evreii care vorbeau greceşte. [„Grecii”, KJV; „Eleniţi”, Nitz]. Gr.hellenistai, „Elenişti”, adică evrei
care vorbeau greceşte, sau „Iudei Greci” (RV). NT face deosebire cu grijă între aceştia şi hellenes, care erau
greci de neam (Ioan 12,20). Eleniştii erau iudei din diaspora (vezi Coloseni V, p. 59,60; vezi Ioan 7,35;
Fapte-2,8) care nu numai că vorbeau greceşte, dar şi absorbeau cultura greacă. Ei ar fi putut să fie iudei care
fuseseră născuţi în ţările unde greaca era limba obişnuită, şi nu cunoşteau limba ebraică sau aramaică şi, în
loc de a participa la serviciile divine ţinute în evreieşte, aveau propriile lor sinagogi în Ierusalim. S-ar fi
putut să fie prozeliţi de limba greacă. În orice caz ei erau convertiţi de la Iudaism, deoarece până la data
aceasta Evanghelia nu fusese prezentată neamurilor. Mare parte din convertiţi din Ziua Cincizecimii trebuie
să fi aparţinut grupei acesteia, ca şi Barnaba (cap. 4,36) şi alţii ale căror nume sunt pomenite în sens special
în naraţiune (cap. 6,5).

Aceşti iudei elenişti citeau versiunea LXX a VT, versiune cel mai deseori citată în NT. Ei erau cât se
poate de zeloşi, în contrast cu mulţi din iudeii locali. Ei veneau cu mult zel ca să se închine în locurile sfinte
ale Ierusalimului, în timp ce pentru iudeii Palestinieni curţile Templului erau prea adesea locuri obişnuite
(cf. cap. 21,27,28). Tradiţia iudaică rabinică se îngrija de spunerea mărturisirii shema, mărturisire ebraică a
lui Iehova (Deut. 6,4), în greaca elenistică. Vezi Vol. V, p.57.

Cârteau. [„Murmurau”, KJV; „Se făcu cârtire”, Nitz]. Nu e numai o plângere măruntă, ci un protest
destul de vehement pentru a îndreptăţi o preocupare serioasă. Relatarea nu aduce nici o învinuire apostolilor,
deoarece ei nu meritau aşa ceva. Brusca creştere în numărul membrilor depăşise resursele lor şi precipitase
dificultatea.

Evreilor. Aceştia erau iudei care, în contrast cu Eleniştii, fuseseră născuţi în Palestina şi locuiau acolo
şi vorbeau limba (aramaică) pe care NT o numeşte ebraică (vezi cap. 22,2). Vezi Vol. I, p.30.

Văduvelor lor. Adică ale eleniştilor. Întrucât iudeii palestinieni erau în majoritate veniţi de curând în
biserică, cei nevoiaşi dintre elenişti s-ar fi putut ca fără nici o intenţie rea să fi fost lăsaţi fără asistenţă, din
cauza deosebirii de limbă şi obiceiuri. Purtarea de grijă faţă de văduve este subliniată în Scriptură (vezi
Exod 22,22; Deut.14,29; Isaia 1,17; Luca 18,3). Aici referirea poate fi la ajutorarea tuturor persoanelor
sărace şi nevoiaşe. Evident economia obştească din biserică cerea vreun fel de supraveghere organizată a
fondului comun care fusese creat (Fapte 4,32). Mai târziu, biserica a alcătuit reguli pentru ajutorarea
văduvelor ei (1 Tim. 5,3-16).

Împărţeala ajutoarelor. [„Slujire”, KJV; Nitz]. Gr. diakonia, „slujirea”, „servirea”, tradus „împărţeală”
în RSV, şi „ajutorarea” în cap.11,29. Cuvântul e înrudit cu diakonos „slujitor”, sau „diacon”. Ajutorul acesta
era dat zilnic. Din cauza nevoilor presante şi poate din lipsă de spaţiu de depozitare era fără îndoială necesar
să se împartă ajutorul în fiecare zi şi poate din diferite puncte ale oraşului. Probabil era un curent continuu
de daruri care intrau şi de donaţii care erau date. Solicitarea asupra timpului apostolilor trebuie să fi fost
mare. Dar nu e nici o indicaţie că apostolii erau vinovaţi de favoritism sau de neglijenţă sau că era cultivat
vreun resentiment contra lor.

Fapte 6:2
2. Cei doisprezece. Matia era evident cel de al doisprezecelea apostol (vezi cap. 1,24-26).

Au adunat mulţimea. Când apostolii au auzit plângerile şi şi-au dat seama de seriozitatea lor şi, pe cât
se pare, s-au apărat. Ei au acţionat prompt. Poate că şi-au adus aminte de precedentul stabilit de Moise
(Exod 18,25) şi, ca şi el, s-au hotărât să delege autoritatea. Prin „mulţimea ucenicilor” nu e de presupus că
fiecare creştin din Ierusalim şi din împrejurimile lui a trebuit să vină la o adunare, ci că a fost convocată o
adunare specială la care au venit toţi cei care au putut şi în faţa cărora apostolii au prezentat problema şi
planul lor. Fondul cu privire la distribuirea căruia se ridicaseră plângeri, fusese făcut prin contribuţia
multora şi de aceea fiecare persoană trebuia să fie atent cercetată. De la procedura aceasta a apărut mai
târziu în mod natural forma reprezentativă de cârmuire bisericească (AA 96).

Potrivit. [„Motiv”, KJV]. Gr. areston, „plăcut”, dând ideea că nu e „potrivit” ca apostolii să
cheltuiască atât de mult timp cu chestiuni materiale şi de afaceri.

Lăsăm. Gr. kaaleipo, „a părăsi”, „a abandona”. Cuvântul grecesc este emfatic, şi sugerează că mare
parte din timpul apostolilor fusese luat de îngrijirea celor nevoiaşi.

Cuvântul. Cei doisprezece recunoşteau răspunderea lor de căpetenie – să servească Cuvântul lui
Dumnezeu prin predicare şi învăţătură.

Să slujim la mese. În sinagogile iudaice trei bărbaţi erau numiţi spre a se îngriji de săraci.
Fapte 6:3
3. De aceea. Mai de grabă, „dar”, „ci”.

Alegeţi. [„Vedeţi”; KJV]. Cei doisprezece au pus în mod serios răspunderea pe umerii credincioşilor,
care trebuia să facă o alegere dintre ei.

Şapte bărbaţi. Era logic ca apostolii să se gândească la numărul şapte. Era un respect general pentru
numărul acela printre iudei. În vremurile mai târzii, cel puţin, şapte era numărul persoanelor chemate să
administreze treburile publice în oraşele iudaice (Talmud, Megillah 26a, ed. Soncio, p.157). Mai simplu, se
prea poate să fi fost nevoie numai de şapte bărbaţi la data aceea.

Bărbaţii numiţi în felul acesta nu sunt numiţi „diaconi” în NT. Când sunt pomeniţi din nou, ei sunt
numiţi „cei şapte” (cap. 21,8) aproape ca şi cum ar fi fost o grupare distinctă. Dar ei erau grupa care avea să
fie numită „diaconi” (AA 89,90), şi funcţiunile lor erau similare cu acelea ale diaconilor descrişi mai târziu
de Pavel (vezi 1 Tim. 3,8-13). În unele biserici ca Roma, numărul diaconilor era mai târziu fixat la şapte
(Eusebiu, The Ecclesiastical History, vi, 43,11). Conciliul din Neo-Cezarea (anul 314 d.Hr.; Canonul 14)
cerea şapte diaconi într-o localitate. Mulţi comentatori consideră că cei şapte bărbaţi aleşi aici corespund cu
„prezbiterii” menţionaţi în Fapte 11,30; 14,23 şi mai departe. Vezi 25; AA 89,90.

Vorbiţi de bine. [„Cu nume bun”, KJV; „Dovediţi cu bună purtare”, Nitz]. Literal, „atestaţi”, sau
„având mărturie dată lor”. Adică având un nume bun printre semenii lor (cf. 1 Tim. 5,10). Cuvântul este
redat „vorbit de lume” în Fapte 10,22. Situaţia în nici un caz nu ar fi fost mai bună, dacă nu ar fost chemaţi
oameni cu o poziţie impecabilă la sarcina unei împărţeli echitabile. Ei trebuiau să fie oameni cinstiţi şi
capabili, acceptaţi de semenii lor. În ce priveşte lista calităţilor diaconilor ca şi ale prezbiterilor (episcopii),
vezi 1 Tim. 3,1-14; Tit 1,5-11.

Plini de Duhul Sfânt. Dovezi textuale favorizează (cf. p.10) exprimarea „plină de duh”. Totuşi, vers.5
declară că unul din cei şapte, Ştefan, era plin de Duhul Sfânt. Era lucru cât se poate de important ca pentru
această primă treaptă de dezvoltare în organizaţia bisericii dincolo de apostolat să fie aleşi oamenii
corespunzători. Pe lângă un nume bun se aştepta ca fiecare să aibă umplerea cu Duhul Sfânt. Evident că cei
adunaţi înţelegeau că lucrarea Duhului Sfânt trebuie să fie mai extinsă decât simplul dar al profeţiei şi al
limbilor.

Înţelepciune. Nu numai că oamenii trebuiau să fie capabili de a se îngriji de nevoile spirituale ale
săracilor, ci ei trebuiau să dea pe faţă bun simţ, discernământ, economie şi înţelepciune în lucrarea lor. Pavel
considera înţelepciunea ca un dar al Duhului (1 Cor. 12,8). Iacov o accentuează ca pe un dar de la
Dumnezeu (Iacov 1,5), care să fie însoţită de o bună purtare sau „conversaţie” (Iacov 3,13). În Faptele
Apostolilor, în afară de versetul acesta, cuvântul „înţelepciune” e folosit numai cu privire la Fapte 6,10 sau
de către Ştefan (cap. 7,10.22). Despre el se spune şi că era „plin de credinţă” (cap.6,5).

Pe care îi vom pune. [„Pe care îi putem pune”, KJV]. Literal, „pe care îi vom pune”. Apostolii erau
dornici să numească în slujbă pe bărbaţii aleşi de către „fraţi”. O astfel de atitudine promova încrederea
reciprocă între conducători şi popor.

Fapte 6:4
4. Dar noi. [„Dar noi”, KJV]. În contrast hotărât cu cei şapte.

Vom sta necurmat. [Ne vom da continuu”, KJV]. Sau, „vom stărui”. Acelaşi cuvânt este folosit de mai
multe ori, descriind purtarea serioasă din partea primilor creştini (cf. cap. 1,14; 2,42.46).

În rugăciune. Aceşti oameni evlavioşi, cu amintirea vieţii de rugăciune a lui Hristos încă proaspătă în
mintea lor, puneau nevoia de rugăciune pe locul întâi în lista lor. Dar trebuie să se reţină că rugăciunea
cuprinde atât cultul public al bisericii, cât şi devoţiunea personală.

Propovăduirea. [„Servirea”, KJV; „Slujirea”, Nitz]. Gr. diakonia, acelaşi cuvânt ca acela folosit în
vers.1. Cei şapte urmau să dea binecuvântările materiale, în timp ce cei doisprezece urmau să dea hrană
spirituală din Cuvântul lui Dumnezeu. Lucrul acesta îl făceau prin predicare şi diferite forme de învăţare.
Aceasta arată clar ce însemnează „să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu” (vers.2).

Fapte 6:5
5. Plăcut. Evident, nu fusese nici o intenţie de a lipsi sau neglija pe nimeni şi acum era o bucurie
generală că problema fusese recunoscută şi se găsise o soluţie acceptabilă.

Au ales. Vezi vers.3. Numele celor şapte aleşi sunt greceşti şi e cu putinţă ca purtătorii numelor să fi
fost greci (vezi v. 1). Totuşi, mulţi iudei purtau nume greceşti, chiar şi printre apostoli, ca de pildă Andrei şi
Filip (vezi Marcu 3,18). În plus, nu e nici o dovadă că cei şapte şi-au limitat lucrarea la credincioşii de limba
greacă. În ce priveşte lucrarea lor de mai târziu, mai auzim numai de Ştefan şi de Filip.

Ştefan. Gr. Stephanos, „cunună”, „diademă”, „cunună de biruinţă”. Numele acesta nu era neobişnuit,
şi apare pe o inscripţie antică.

Tradiţia spune că Ştefan şi Filip făcuseră parte din cei şaptezeci, trimişi în fiecare cetate şi sat pentru a
vesti că Mesia venise (Luca 10,1-11). E posibil ca Samaria să fi fost locul unde lucraseră ei (vezi Luca
10,1). Iudeii elenişti erau probabil mai bine primiţi în Samaria decât iudeii palestinieni, şi lucrul acesta poate
ar explica trimiterea lui Filip ca evanghelist la samariteni (Fapte 8,5).

Filip. Gr. Philippos, „iubitor de cai”, (vezi Marcu 3,18). Numele era şi al unuia din cei doisprezece şi
a doi dintre fiii lui Irod cel Mare. El fusese obişnuit în casa domnitoare a Macedoniei în secolele de mai
înainte. Nimic nou nu se cunoaşte cu privire la istoria anterioară a lui Filip, existând numai tradiţia că făcuse
parte din cei şaptezeci (vezi „Ştefan”). Pavel l-a vizitat în Cezarea (Fapte 21,8) şi era probabil de mult
conducător al acelei biserici de acolo. Faptul că Filip avea patru fete mari la data vizitei lui Pavel sugerează
că el era deja căsătorit la vremea numirii lui în slujbă.

Pe Prohor, pe Nicanor, pe Timon, pe Parmena. Despre aceşti patru nu se ştie nimic şi nici nu există
nimic pe care să se construiască o presupunere.

Pe Nicolae. Gr. Nikolas, „Stăpân al poporului”. Cel dintâi creştin neiudeu al cărui nume e relatat.

Un prozelit. Fără îndoială că Nicolae era un „prozelit al neprihănirii”, care acceptase deplin iudaismul.
Şi deci ar fi fost bine întemeiat în religia iudaică. Vezi Vol. V, p.62. Cu privire la tradiţia că acest Nicolae a
fost întemeietorul sectei Nicolaiţilor vezi Vol. VI, p.58; vezi Apoc.2,15.

Antiohia. Această cetate siriană (vezi harta p. 226), cu mulţi iudei, avea legături strânse cu Palestina.
Irod cel Mare, construise o splendidă colonadă de-a lungul uliţei principale. Un interes special este ataşat la
faptul că Nicolae provenea din Antiohia, întrucât e locul unde creştinii şi-au primit pentru prima dată
numele (cap. 11,26). Cetatea aceasta a devenit mai târziu sediul central al lucrării misionare timpurii a
bisericii (vezi cap. 11,19).

Fapte 6:6
6. I-au adus. [„Pe care i-au pus”, KJV; „Pe care-i înfăţişaseră”, Nitz]. Probabil pentru examinare,
instruire, şi natural pentru hirotonire.

Sau rugat. Versiunea greacă lămureşte că apostolii s-au rugat înainte de a pune mâinile pe cei şapte
bărbaţi aleşi. Biserica primară nu a făcut nici un pas major fără să se roage mai întâi (vezi cap.1,14.24;
2,42).

Şi-au pus mâinile. Aceasta este prima menţionare a actului în NT. În VT, totuşi, el fusese deja folosit
pentru actul binecuvântării (vezi Gen. 48,13.14) la consacrarea preoţilor (vezi Num. 8,10) şi la consacrarea
lui Iosua (vezi Num. 27,18.23). Însemnătatea aceasta a actului nu era recunoscută iudeului credincios.
Pentru creştin era importantă prin faptul că Domnul adesea vindeca pe bolnavi, punându-Şi mâinile peste ei
(Marcu 6,5; Luca 4,40; 13,13; cf. Marcu 16,18). La fel, El a binecuvântat copiii (Matei 19,15). Apostolii,
deci, aveau un bun precedent pentru binecuvântarea şi consacrarea celor şapte, prin punerea mâinilor. Ei au
continuat să folosească metoda aceasta în situaţii asemănătoare, aşa cum se poate vedea în Fapte 8,17; 13,3;
19,6. În biserica apostolică au fost puse mâinile peste bărbaţi cu prilejul hirotonirii în lucrarea de slujitori ai
Evangheliei (1 Tim. 4,14; 5,22; 2 Tim. 1,6). Reiese din Evrei 6,2 că practica punerii mâinilor care s-a
cristalizat într-o procedură acceptată în organizaţia bisericească ar trebui să însemne o strânsă legătură
spirituală între Domnul şi cel peste care sunt puse mâinile (AA 161,162).

Fapte 6:7
7. Se răspândea. Mai de grabă, „se răspândea mereu”, indicând o creştere treptată, dar continuă.
Afirmaţia lasă să se înţeleagă mai mult decât creşterea numerică menţionată în propoziţia următoare. Ceea
ce se răspândea era cuvântul lui Dumnezeu. „Cuvântul lui Dumnezeu” aici se referă la învăţăturile lui
Hristos, aşa acum erau expuse de apostoli. Versetele următoare arată că cei şapte erau activi în lucrare de
învăţătură. Lucrarea diaconilor şi în deosebi a lui Ştefan, marchează o expansiune şi dezvoltare definită a
proclamării creştine (vezi cap. 6,8; 8,5).

Numărul ucenicilor. Creşterea bisericii fusese extraordinară: „S-au adăugat aproape trei mii de
suflete” (cap.2,41); „Domnul adăuga, în fiecare zi, la numărul lor” (v. 47); „mulţi… au crezut; …aproape la
cinci mii” (cap. 4,4); „numărul celor ce credeau… se mărea tot mai mult” (cap. 5,14). Acum numărul
membrilor bisericii „se înmulţea mult în Ierusalim”.

O mare mulţime de preoţi. [„O mare grupă de preoţi”, KJV]. Faptul afirmat aici este plin de
însemnătate. Pe cât se ştie, nici unul din urmaşii nemijlociţi ai lui Hristos nu a fost preot şi nici un preot nu e
numit printre primii convertiţi. Cineva ar fi aşteptat ca unele din vorbele clare ale apostolilor şi ale
diaconilor să fi trezit vrăjmăşia tuturor preoţilor. Şi fără îndoială mulţi din ei au devenit ostili. Dar sub
puterea Duhului Sfânt, a atras „o mare mulţime” din ei la Hristos.

Veneau. [„Erau ascultători”, KJV]. Mai de grabă, „stăruiau în a fi ascultători”, sugerând un continuu
şir de preoţi convertiţi. În ce priveşte ascultarea necesară vezi cap. 5,32.

Credinţă. Opinia este împărţită în ce priveşte corecta interpretare a expresiei „ascultători la credinţă”.
Vederea obiectivă susţine că „credinţa” se referă la suma doctrinelor creştine la care preoţii îşi dădeau
asentimentul şi prin care ei şi-au rânduit viaţa (cf. Fapte 13,8; 14,22; 16,5; Gal. 1,23). Mulţi comentatori
totuşi cred că „credinţă” aici este folosită în sensul ei subiectiv şi că Luca vorbeşte de preoţi ca manifestând
„credinţa în Isus Hristos”. Aceasta armonizează cu uzul NT (cf. Fapte 24,24; Rom. 1,5; 16,26; Gal. 3,2). O
asemenea credinţă cuprindea doctrina creştină, deoarece tocmai această învăţătură face în stare pe cineva să
manifeste o credinţă inteligentă în Isus. Compară Rom. 1,5.

Fapte 6:8
8. Plin de har şi de putere. [„Plin de credinţă şi putere”, KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p.10)
exprimarea „plin de har şi de putere”, deşi v. 5 afirmă că Ştefan era „plin de credinţă”. „Harul” nu era numai
atributul divin la solia Evangheliei (cf. cu Ioan 1,14.16) ci harul şi frumuseţea de caracter însoţiseră solia
Evangheliei prezentată de El (Luca 4,22). „Puterea” era aceea a săvârşirii de minuni. Pare că Ştefan avea
darurile Duhului cum aveau şi cei doisprezece.

Minuni şi semne. [„Minuni şi miracole”, KJV]. Sau, „minuni şi semne” (vezi cap.2,19). Minunile
acestea demonstrau puterea pe care o avea Ştefan. Nu se ştie cât de mult timp a trecut între hirotonirea lui
Ştefan şi martirajul său, dar nu putea să fi fost o perioadă lungă.

Fapte 6:9
9.[„Se sculaseră”, KJV; Nitz]. Vezi cap.5,17.

Sinagoga. Vezi Vol. V, p.56,57. O sinagogă putea fi înfiinţată de zece adulţi. La o dată mai târzie erau
12 sinagogi în Tiberiada şi tradiţia vorbeşte cu destulă exagerare despre 480 de sinagogi în Ierusalim. Cât de
netemeinică ar putea fi această cifră din urmă, dar cel puţin sugerează marele număr din capitală.

Izbăviţilor. [„Libertinilor”, KJV; Nitz]. Pasajul prezent este neclar cu privire la obârşia iudeilor care
alcătuiau „sinagoga libertinilor”. Pasajul poate fi tradus: „sinagoga numită [sinagoga] libertinilor şi
cirenienilor şi a alexandrinilor”. Aceasta ar putea lăsa să se înţeleagă că era numai o sinagogă, dintre
închinătorii căreia unii erau oameni eliberaţi, dar ceilalţi erau din Cirene şi Alexandria. Totuşi, traducerea
aceasta ar putea fi înţeleasă că sinagoga era alcătuită numai din libertini şi că ceilalţi menţionaţi erau grupuri
de iudei neorganizaţi ca sinagogi, dar clasificaţi după locurile lor de origine. Dacă oricare din interpretările
acestei traduceri este corectă, libertinii s-ar putea să fi fost copii de ai iudeilor care fuseseră duşi captivi din
Palestina la Roma, de Pompei, în anul 63 î.Hr., şi care ulterior fuseseră făcuţi liberi (libertini) de către cei
care-i luaseră prizonieri.

Totuşi, e cu putinţă o altă traducere a acestui pasaj: „sinagoga numită [sinagoga] libertinilor, alcătuită
atât din cirenieni cât şi din alexandrini”. Aceasta ar identifica pe libertinii care o alcătuiau ca provenind din
Cirene şi Alexandria, ambele localităţi în care era o populaţie neobişnuit de numeroasă.

Dovezile arheologice arată că era cel puţin o sinagogă în Ierusalim înainte de anul 70 d.Hr. care era
folosită de iudeii elenişti. S-a descoperit la Ierusalim o inscripţie greacă vorbind de construcţia unei sinagogi
de un anumit Theodotus, care era intenţionată în deosebi pentru folosul iudeilor din Diaspora. Inscripţia
zice:

„Theodotus, [fiul lui] Vettenus, preot şi conducător al sinagogii, fiu al unui conducător de sinagogă,
nepot al unui conducător de sinagogă, a construit sinagoga pentru citirea Legii şi pentru învăţarea
poruncilor, şi camera de oaspeţi, şi odăile, şi aprovizionările cu apă, pentru găzduirea acelora din ţările
străine care au nevoie, [sinagogă] pe care au întemeiat-o părinţii săi şi prezbiterii şi simonizii (vezi Adolf
Deissmann, Light From the Ancient East, p. 439-441).

Deşi lucrul acesta nu poate fi dovedit, e posibil că sinagoga aceasta să fi fost aceea a libertinilor
menţionată în pasajul prezent. Dacă lucrul acesta este adevărat sau nu, inscripţia mărturiseşte despre
existenţa uneia asemenea sinagogi eleniste în Ierusalim ca aceea cu ai cărei membri Ştefan a venit în
contact.

Cirienilor. Era o numeroasă populaţie iudaică în Cirene, pe coasta de nord a Africi, între Egipt şi
Cartagina. Iosefus (Antiquities, XIV.7.2 [115]) citează pe Strabo, geograful clasic, ca afirmând că erau patru
categorii de cetăţeni în statul Cirene, dintre care iudeii erau una dintre ele. Iudeii cirenieni fuseseră vestiţi
pentru darurile generoase pe care le-au trimis la Templul din Ierusalim şi apelaseră la Cezar August pentru
protecţie contra neregularităţii în impozitele puse de guvernatorii care căutase să intercepteze darurile (ibid.
xvi.6.5). Simon din Cirene, care a purtat crucea lui Hristos, pare că era un astfel de iudeu (vezi Matei 27,32).
Iudei cirenieni erau de faţă în Ziua Cincizecimii (Fapte 2,10), şi astfel de iudei sunt menţionaţi ca predicând
Evanghelia la neamuri în Antiohia din Siria (cap.11,20).

Alexandrinilor. Mai de grabă, „din Alexandrini”. Probabil că în nici o altă cetate a imperiului, cu
excepţia Ierusalimului şi poate a Romei, nu erau iudeii mai numeroşi ca în cetatea Alexandria (vezi Vol. V,
p.59). Populaţia iudaică de acolo pe vremea apostolilor e apreciată la 100.000. Aveau propriul lor cartier,
alcătuit din două din cele cinci subîmpărţiri ale cetăţii Alexandria. Ei erau guvernaţi de un etnarh propriu
(Iosif, Antiquities, xiv.7.2. [117]), ca şi cum ar fi construit o republică autonomă. Cârmuitorii lor romani îi
recunoşteau ca cetăţeni (ibid., 10.1 [118]). În Alexandria a fost tradus VT în limba greacă (vezi Vol. 1,
p.39). Filo, filosoful şi scriitorul iudeu, a trecut pe acolo în cursul primului secol creştin şi cetatea era şi
locul de naştere al lui Apolo (cap.18,26).

Cicilia. La colţul de sus al Asiei Mici, cu Tars ca unul din oraşele lui principale, Cicilia era ţara de
naştere al lui Pavel. Aici trăiau mulţi iudei, descendenţi ai celor 2.000 de familii pe care Antioh cel Mare le
adusese în Asia Mică (Iosif, Antiquities, xii.3.4 [149,150]) pentru a asigura vasalitatea provinciei faţă de el
şi poate pentru a ajuta la apărarea ei. Este evident din cap. 7,58-60 că Saul din Tars era în Ierusalim pe
vremea aceea şi pare ca el să fi fost unul din cei care au avut ceartă de cuvinte cu Ştefan. Fără îndoială,
argumentele puternice ale lui Ştefan au mâniat pe Saul la împotrivire dârză, deşi e dovedit că în mod
inconştient era atras de ei (AA 101).

Asia. În NT aceasta se referă la provincia romană aşezată în ceea ce este acum Asia Mică. Ea
cuprindea locuri care mai înainte fuseseră cunoscute sub numele de Lydia şi Ionia, cu Efes ca cetate
principală. Iudei din Asia fuseseră prezenţi la Ziua Cincizecimii (cap.2,9). Aceşti Iudei mai târziu şi-au
demonstrat zelul în apărarea sfinţeniei Templului (cap.21,27).

Ceartă de vorbe. [„Dispută”, KJV; „Întrebându-se”, Nitz]. Literal, „căutând laolaltă”, „întrebându-se”,
„disputând”. Disputa fusese iniţiată de iudeii din Diaspora. Aceştia erau oameni care veniseră la Ierusalim
cu un spirit profund de devoţiune căci cu cât oamenii sunt mai departe de centrul de închinare, cu atât sunt
mai zeloşi. Trebuie să fi fost ceva în învăţăturile lui Ştefan care îi făcea să creadă că el subestima importanţa
Templului din Ierusalim (vezi cap. 6,13; 7,1). Combatanţii, venind din sinagogile lor, urmau să fie bine
echipaţi pentru a discuta chestiuni teologice cu creştinii.

Fapte 6:10
10. Nu puteau să stea împotrivă. [„Nu erau în stare să reziste”, KJV; „Nu erau în stare a se împotrivi”,
Nitz]. Literal, „nu erau tari ca să stea împotrivă”. Experienţa aceasta împlinea făgăduinţa lui Hristos faţă de
urmaşii Săi (Luc.21,15).

Înţelepciunii. Compară cu ves.3. În Evanghelii, înţelepciunea este atribuită Domnului (Matei 13,54;
Luca 2,40.52), şi Matei 12,42 vorbeşte despre „înţelepciunea lui Solomon”. Dar Ştefan era cel dintâi
învăţător din noua societate căruia îi era atribuită în felul acesta deosebit înţelepciunea. La un scriitor atât de
atent ca Luca, cuvântul trebuie să aibă o însemnătate specifică. El sugerează că Ştefan poseda o deosebit de
clară viziune a adevărului şi o capacitate de a scoate la lumină adevăruri mai înainte neînţelese.

Duhului. Referirea de aici este la energia inspirată cu care vorbea Ştefan. Compară cu Ioan
Botezătorul, care lucra în „duhul şi puterea lui Ilie” (Luca 1,17).

Fapte 6:11
11. Au pus la cale. [„Au uneltit, KJV; „Puseseră înadins”, Nitz]. Gr. hupoballo, „a pune sub”.
Cuvântul era uneori folosit pentru actul de a instiga sau a instrui un agent secret. Compară RSV, „au instigat
în taină”.

Cuvinte de hulă. Vezi Matei 12,31. Acuzaţia este mai explicită în Fapte 6,13. Acuzaţia se sprijină pe o
răstălmăcire a adevărului, aşa cum fusese cea contra lui Isus Hristos care a fost acuzat de hulă (vezi Matei
26,65) numindu-Se Fiul lui Dumnezeu, făcându-Se egal cu Dumnezeu (Matei 26,63.64; Ioan 5,18) şi
ameninţând să „nimicească Templul” (Matei 26,61). Fiecare dintre aceste acuzaţii erau dezvoltate din
cuvinte pe care Isus le spusese de fapt. Ştefan se poate să fi spus lucruri care păreau să dea o bază
acuzaţiilor. Se poate ca el să fi învăţat că încetase nevoia de un templu (cf. Fapte.7,48), la fel cum Isus
arătase în vorbirea Lui cu femeia din Samaria (Ioan 4,21). Aceasta ar fi atacat însăşi temeliile iudaismului şi
urma în mod natural să trezească o opoziţie puternică. În faţa unei astfel de învăţături, saducheii şi fariseii
urmau să se unească în împotrivire. Pedeapsa pentru hulă era moartea prin împroşcarea cu pietre (Lev.
24,16).

Moise. Adică, sistemele pe care le instituise Moise, aşa cum sunt relatate în Pentateuc. Notaţi că
Moise e menţionat înainte de Dumnezeu. Legaliştii erau mai preocupaţi de ceremoniile lor decât de
Dumnezeul lor.

Fapte 6:12
12. Au întărâtat. Literal, „au aruncat în comoţiune”. Prin mijlocul acestor acuzaţii mincinoase ei au
provocat pe oameni în mijlocul cărora Ştefan săvârşise minuni (cf. vers.8).

Bătrâni. Aceştia erau deja incitaţi contra apostolilor (cap. 4,5-7), şi ar fi avut nevoie de puţină
încurajare pentru a se întoarce contra lui Ştefan.

Au năvălit. Pe neaşteptate, aşa cum cărturarii şi fariseii au năvălit asupra lui Isus în Templu
(Luc.20,1).

Au pus mâna pe el. [„Îl târâră cu sila”, Nitz].

Sinedriu. [„Consiliu”, KJV]. Ca şi la Isus, audierea înaintea consiliului a precedat un sfârşit violent
(cap. 7,57). Notaţi cât de mult se aseamănă experienţa de martir a lui Ştefan cu aceea a Domnului său.

Fapte 6:13
13. Martori mincinoşi. Vezi vers.11.
Omul acesta. Spus cu dispreţ, probabil cu sarcasm.

Cuvinte de hulă. Dovezi textuale atestă (cf. p.10) omiterea lui „de hulă”.

Împotriva acestui locaş sfânt. Adică, Templul şi vecinătatea lui imediată (vezi cap.3,1).

Legii. Ştefan trebuie să fi încercat, ca şi Isus (Matei 5,17-19), şi aşa cum a făcut Pavel mai târziu
(Fapte 24,14-16; 25,8), să explice că învăţătura creştinismul nu va introduce nici o schimbare în principiile
morale fundamentale ale legii pe care iudeii o iubeau atât de mult. Cu toate acestea era clar că proclamarea
cu privire la Mielul lui Dumnezeu implica sfârşitul sistemului sacrificial aşa cum e schiţat în lege. O astfel
de predică urma să fie interpretată ca fiind distrugătoare a tot ceea ce iudeii preţuiau.

Fapte 6:14
14. L-au auzit zicând. Învăţăturile lui Ştefan s-ar fi putut să fie greşit înţelese de către cei oneşti şi
erau evident greşit aplicate de cei neoneşti. Lucrul acesta nu este rareori cazul în chestiuni care duc la
dispută religioasă.

Acest Isus. Din nou o referire dispreţuitoare, deşi de pe buze creştine numele trebuie să fi sunat
frumos (cf. cap. 2,22). Notaţi cum mărturia falsă a pus în seama lui Ştefan continuarea propriei predici a lui
Hristos.

Va dărâma Locaşul acesta. [„Va nimici locul acesta”, KJV; Nitz]. Compară Matei 24,2; 26,61; 27,40.
Cuvintele lui Hristos repetate de Ştefan, făcuseră o impresie dăinuitoare asupra minţii acuzatorilor. În plus,
deşi învăţau că Hristos era mort, ei erau preocupaţi că El ar distruge Templul schimbând obiceiurile la un
oarecare timp în viitor.

Va schimba obiceiurile. Acuzaţia aceasta probabil a fost forţată de farisei, deoarece se ocupă de
„obiceiuri” (vezi Vol. V, p.51,52). Acuzaţia, deşi adusă împotriva lui Ştefan, e încă legată de Isus din
Nazaret şi de învăţăturile Lui. Ei deja acuzaseră pe Ştefan cu privire la Templu şi lege (vers.13). Acum îl
acuzau cu privire la „obiceiurile” care se adunaseră în jurul Templului şi a legii. Ei pretindeau că acestea le
fuseseră date de Moise, dar o astfel de pretenţie nu era adevărată. Restricţii supărătoare fuseseră îngrămădite
asupra oamenilor, mai ales după reîntoarcerea din robie din anul 536 î.Hr., cam la o mie de ani după epoca
lui Moise (vezi Marcu 7,1-23, mai ales la vers.3). tocmai tradiţiile acestea fuseseră condamnate aspru de
Isus (Matei 15,1-13).

Fapte 6:15
15. Ţintă. [„Stăruitor”, KJV; „Pironind ochii”, Nitz]. Cuvântul e caracteristic pentru Luca (vezi Fapte
1,10). Acuzatorii lui Ştefan ar fi primit în mod firesc cu atenţie la el, întrebându-se ce va spune el în propria
sa apărare. Membrii consiliului erau surprinşi de ceea ce vedeau şi auzeau.

Faţă de înger. Nu e de ajuns a spune că înfăţişarea feţei lui Ştefan se datora demnităţii sale de
exprimare sau chiar pentru că era uimitor de liniştit şi netulburat în prezenţa unei primejdii asupra vieţii sale.
Faţa lui trebuie să fi fost luminată de o strălucire dumnezeiască. Strălucirea solului îngeresc e descrisă de
repetate ori în Scriptură, ca la „tinerelul” îngeresc din Marcu 16,5. Faţa lui Moise strălucea când a coborât
de pe Muntele Sinai, unde fusese chiar în prezenţa lui Dumnezeu (Exod 34,28-35). Tot aşa faţa lui Ştefan
era iluminată din cauza apropierii lui de Hristos şi de lumina viziunii lui Isus stând în picioare la dreapta lui
Dumnezeu. (Fapte.7,56).

COMENTARII ELLEN G. WHITE

1AA 87, 88

1–4 SR 259

1–6 WM 275
1–15AA, 87–99; SR 259–264; 7T 252

24T 356

2–7 AA 89

3AA 91

4Ev 91

7DA 266

7, 8 EW 197; SR 260

8–10 AA 97; SR 262

11SR 263

12, 13EW 197

13AA 98

14, 15AA 99; EW 198

Fapte 7:1
1. Aşa stau lucrurile? Întrebarea marelui preot a întrerupt uimirea privitorilor la vederea feţei lui
Ştefan, dar era normală pentru deschiderea judecăţii oficiale şi asemănătoare cu întrebarea pusă Domnului
(Matei 26,62). Acuzatul era invitat să se declare vinovat sau nevinovat şi apoi urmează apărarea lui Ştefan.

Fapte 7:2
2. A răspuns. [„A zis”, KJV]. Răspunsul lui Ştefan a fost o mărturisire de credinţă. Ea era în acelaşi
timp şi o acuzare a acuzatorilor săi. Vezi Notele adiţionale la sfârşitul capitolului, Nota 1.

Fraţilor şi părinţilor. [„Bărbaţilor, fraţilor şi părinţilor”, KJV; Nitz]. Cuvântarea lui Ştefan este plină
de demnitate, dar pe o bază mai familiară ca a lui Petru (cf. cap. 4,8). Bărbatul acuzat se adresează
conducătorilor iudei numindu-i fraţi şi arătând respect bătrânilor. Pavel a folosit aceleaşi cuvinte când a
vorbit mulţimii. (cap. 22,1).

Dumnezeul slavei. Literal, „Dumnezeu al slavei”, adică Dumnezeul lui Israel arătat în slava stâlpilor
de nor şi de foc şi a Şechinei (Exod 13,21.22; 40,34.35). Slava lui Dumnezeu este caracterul Lui (vezi
Exo.34,6). Lucrul acesta a fost în mod impresionant dat pe faţă în viaţa şi lucrarea lui Isus Hristos (vezi Isaia
40,5; Ioan 1,14; cf. Iacov 2,1). Expresia „Dumnezeul slavei” alcătuieşte o înţeleaptă introducere la
cuvântarea lui Ştefan. Ea respinge acuzaţia de hulă şi pregăteşte calea pentru o proaspătă concepţie despre
Dumnezeul căruia iudeii pretindeau că I se închină.

S-a arătat. Precizând că Dumnezeu S-a arătat înainte ca Templul să fi existat. Geneza prezintă cinci
manifestări faţă de Avraam, în afară de acelea legate de chemările de a-şi lăsa familia şi patria (cap. 12,1-3;
15,7), făgăduinţa (cap. 12,7), legământul (cap. 13,14-17), legământul sigilat (cap. 15), legământul
circumciziunii (cap. 17,10), legământul reînnoit la Mamre (cap.18,1).

Mesopotamia. Literal, „între râuri”, numele folosit pentru ţara dintre râurile Tigru şi Eufrat (cf. cu
Gen. 24,10). Ştefan pare să limiteze numele la regiunea sudică, deasupra Golfului Persic. Patria ancestrală a
lui Avraam este numită „Ur din Haldea” (Gen. 11,31; vezi Fapte 7,4), şi „de cealaltă parte a Râului” (Iosua
24,2.3), adică, dincolo de Eufrat. Locul unde a fost Ur a fost identificat şi scos la iveală prin săpături (vezi
Gen. 11,28).

Haran. Forma greacă a VT Haran (vezi Gen.11,31). Ştefan pare să separe Haranul de Mesopotamia,
deşi cetatea era de fapt în partea de nord-vest a ceea ce e numit liber Mesopotamia.

Fapte 7:3
3. Ieşi. Ştefan citează din Gen. 12,1, dar omite pe „din casa tatălui tău”, probabil pentru că aplică
pasajul la plecarea lui Avraam din casa tatălui său din Ur, întrucât Geneza se referă la părăsirea de către
Avraam a rudelor sale din Haran.

Fapte 7:4
4. Ţara Haldeilor. Aproximativ ţara Babiloniei (vezi Gen.10,22).

După moartea tatălui său. În ce priveşte o tratare a legăturii dintre declaraţia aceasta şi Gen. 11,26.32;
12,1 vezi Gen. 11,26. Terah a murit la vârsta de 205 ani; Avraam era pe atunci de 75 de ani.

L-a strămutat. Adică, Dumnezeu l-a mutat sau l-a făcut să migreze. Versiunea greacă e mai puţin vagă
decât cea engleză. Schimbarea subiectului (cf. cap. 6,6) poate fi notată ca mai naturală la un vorbitor decât
la un scriitor. Aceasta susţine că naraţiunea din capitolul 7 este o relatare faptică a cuvântării lui Ştefan.

Fapte 7:5
Palmă de loc. [„Să-şi pună piciorul”, KJV; „Urmă de picior”, Nitz]. Expresia zice literal, „nici cât
lăţimea unui picior”.

Ci i-a făgăduit. [„Totuşi i-a făgăduit”, KJV; „Dar… făgădui”, Nitz]. Mai de grabă, „dar i-a făgăduit”.
Gen.12,7; 13,15.16.

În stăpânire. [„Ca stăpânire”, KJV]. Mai de grabă, „în stăpânire”.

Nici un copil. Avraam era în vârstă de 75 de ani când a părăsit Haranul (Gen. 12,4), şi era de 100 de
ani când s-a născut Isac (Gen. 21,5).

Fapte 7:6
6. Dumnezeu i-a spus. [„Dumnezeu a vorbit”, KJV; „Dumnezeu vorbit”, Nitz]. Cuvintele sunt în mod
substanţial citate din LXX la Gen.15,13.14

Ţara străină. Referindu-se atât la Canaan cât şi la Egipt (vezi Gen.15,13; Exo.12,40).

Patru sute de ani. Vezi Gen. 15,13; Exod 12,40.

Fapte 7:7
7. Vor ieşi. Cu libertatea naturală a unei naraţiuni, Ştefan contopeşte făgăduinţa dată lui Avraam cu o
redare liberă a făgăduinţei dată lui Moise (Exod 3,12).

Fapte 7:8
8. Legământul tăierii împrejur. [„Legământul circumciziunii”, KJV; „Legământul de tăiere împrejur”,
Nitz]. Adică, un legământ la care tăierea împrejur era semnul (vezi Gen. 17,10-14).

A născut pe Isaac. Naşterea lui Isaac a constituit o dovadă obiectivă că Dumnezeu cu adevărat va
împlini legământul Său cu Avraam. Prin tăierea împrejur a lui Isaac, Avraam şi-a împlinit răspunderile
care-i reveneau sub acelaşi legământ.

Patriarhi. În ce priveşte termenul, vezi cap. 2,29. Aici expresia este aplicată la cei doisprezece fii ai lui
Iacov, fiecare dintre ei devenit întemeietorul unei familii.

Fapte 7:9
9. Pizmuiau. [„Mânaţi de invidie”, KJV; „Pizmuind”, Nitz]. Relatarea e că fraţii lui „îl urau” (Gen.
37,4.5) şi „au început să-l pizmuiască” (vers.11). Acesta este primul pas în argumentaţia lui Ştefan că solii
lui Dumnezeu au avut totdeauna de întâmpinat împotrivire din partea acelora care au fost pentru un timp
reprezentaţi ai naţiunii ebraice.
L-au vândut să fie dus în Egipt. [„Au vândut pe Iosif în Egipt”, KJV; „Pe Iosif îl vândură spre Egipt”,
Nitz]. De fapt Iosif a fost vândut madianiţilor şi ismaeliţilor (Gen. 37,25.28), dar întrucât rezultatul a fost
vinderea ca rob al lui Iosif în Egipt, obiecţiunea la expresia lui Ştefan e de mică însemnătate. Iosif însuşi a
spus fraţilor săi: „M-aţi vândut ca să fiu adus aici” (Gen. 45,5).

Dar Dumnezeu. Mai de grabă, „şi Dumnezeu”. Acesta reflectă relatarea din Gen. 39, 2.21.23. Prezenţa
lui Dumnezeu nu e limitată, deoarece Domnul a fost cu Iosif chiar şi în Egiptul păgân. Amintirea lucrului
acestuia trebuie să fi adus mângâiere lui Ştefan în timpul judecării lui.

Fapte 7:10
10. L-a izbăvit. Gr. exaireo, „a scoate smulgând”, „a scoate prin alegere”, „a salva”. Eliberarea lui
Iosif nu era din Egipt, ci din necazurile lui în Egipt. La fel este eliberat şi poporul său de Dumnezeu care îi
dă tărie să biruiască necazurile şi suferinţele.

Dregător. [„Guvernator”, KJV; „Mai mare”, Nitz]. Vezi Gen.41,38-45.

Fapte 7:11
11. Nu găseau merinde. [„Nu găseau alimente”, KJV]. Mai de grabă, „nu puteau găsi alimente”.
Cuvântul tradus „merinde” [„alimente”] e în general folosit pentru „nutreţul” vitelor (vezi LXX la Gen.
24,25.32). Dar, mai mult decât nutreţul pentru vite, au fost atinşi şi oamenii de foamete, de aceea termenul
trebuie să fie aplicat atât la hrana pentru om, cât şi pentru vite.

Fapte 7:12
12. Grâu. [„Grâne”, KJV; Nitz]. Gr. sitia, „hrana”, „merinde”. „Grâne” sau o cereală cu bobul mic, de
pildă grâul (sitos). Aceasta nu poate fi porumbul originar din America de Nord.

Părinţii noştri. Adică, cei zece fii pe care Iacov i-a trimis în Egipt (Gen. 42,1-3). Dacă Ştefan face aici
ceva mai mult decât să dezvolte o succesiune istorică, el caută să arate că chiar aceia cari au mâhnit pe Iosif
au ajuns să fie dependenţi de belşugul rezultând de pe urma înţelepciunii sale. La fel iudeii de pe vremea lui
Ştefan trebuiau să se întoarcă pentru hrana lor spirituală la Isus Hristos, pe care ei Îl mâhniseră.

Fapte 7:13
13. A doua oară. Vezi Gen. 45,1-4.

A fost cunoscut. [„A fost făcut cunoscut”, KJV]. Expresia aceasta apare de două ori în versetul acesta
în KJV. În al doilea caz, originalul grec diferă şi ar trebui să fie tradus „a devenit vădit”.

Neam. Gr. genos, „neam”. Iosif nu căutase să ascundă obârşia lui ebraică (Gen. 41,12), dar până la
criza aceasta lucrul nu era general cunoscut. Acum Faraon însuşi s-a lămurit în privinţa aceasta (Gen.
45,16).

Fapte 7:14
14. Familia. [„Neamul”, KJV; „Rudenia”, Nitz]. Gr. suggeneia, „neam”, sau „familie”, folosit şi în v.
3 şi Luca 4,61.

Şaptezeci şi cinci de suflete. Vezi Gen. 46,26.27. Sunt multe tradiţii iudaice cu privire la numărul
celor care au coborât în Egipt (vezi Talmud, Baba Bathra 123a, 123b, ed. Soncio, p.511,512).

Fapte 7:15
15. Iacov s-a pogorât. Acum începe şederea evreilor în Egipt timp de 215 ani (vezi Gen. 15,13; Exod
12,40), departe de Ţara Făgăduită.

A murit el. Mai de grabă „şi a murit el însuşi”. Unii comentatori iau aceasta ca referindu-se mai de
grabă la Iosif decât la Iacov.

Fapte 7:16
16. Au fost strămutaţi. În afară de îngroparea oaselor lui Iosif în Sihem (Gen. 50,25; Exod 13,19;
Iosua 24,32) nu e nici o relatare în Scriptură cu privire la strămutarea trupurilor patriarhilor în Canaan. Iosif
spune: „Trupurile lor au fost duse ceva mai târziu de către descendenţii lor [şi fii lor] la Hebron şi
înmormântate acolo” (Antiquities, ii.8.2 [199]; ed. Loeb, Vol. 4, p. 251). O tradiţie veche iudaică spune că
trupurile patriarhilor au fost scoase din Egipt o dată cu plecarea israeliţilor.

La Sihem. Acest Sihem este Sihemul din VT (vezi Gen. 12,6).

Îl cumpărase Avraam. Cumpărarea de către Avraam a peşterii de la Macpela, la răsărit de Mamre,


aproape de Hebron, este unica tranzacţie de felul acesta relatată (vezi Gen. 23,3-20). Aici au fost
înmormântaţi Avraam, Isaac, Rebeca şi Lea. Totuşi, regiunea Sihemului a fost locul primei aşezări a lui
Avraam la intrarea lui în Canaan şi acolo a construit el un altar (Gen. 12,6.7). S-ar putea ca el să fi cumpărat
teren pentru scopul acesta, deşi nu e nici o relatare despre cumpărare.

Cumpărarea de către Iacov a ogorului din Sihem este unica tranzacţie relatată în care fiii lui Hamor
apar ca vânzători (Gen. 33,19). Aici a fost înălţat un altar (Gen. 33,20) şi au fost înmormântare oasele lui
Iosif, dar nu e nici o relatare că acolo a fost un loc de înmormântare pentru fraţii săi („părinţii noştri”, Fapte
7,15). Ieronim, un scriitor creştin din secolul al IV-lea, afirmă (Epistola a 86-a, ed. Benedictină) că
mormintele celor 12 patriarhi erau arătate la Sihem pe vremea lui şi corespunde cu o tradiţie samariteană
păstrată timp de multe secole. Lucrul acesta ar coincide cu informaţii puse la dispoziţia lui Ştefan, dar
necunoscute pentru noi astăzi.

Emor. Forma greacă a VT Hamor.

În Sihem. [„Tatăl lui Sihem”, KJV; „în Sihem”, Nitz]. Dovezi textuale favorizează (cf. p.10)
exprimarea „în Sihem [Şechem]”.

Fapte 7:17
17. [„Dar când”, KJV; „Şi cu cât”, Nitz]. Mai de grabă, „şi întrucât”, sugerând că timpul se apropia şi
nu că se apropiase.

Se apropia. [„S-a apropiat”, KJV]. Mai de grabă, „şi întrucât”, armonizându-se cu „şi întrucât”.

Vremea când trebuia să se împlinească făgăduinţa. [„Vremea făgăduinţei”, KJV; „Timpul


făgăduinţei”, Nitz]. Adică, timpul împlinirii ei, prin ieşirea israeliţilor din Egipt (vezi Gen. 15,13.44; Exod
12,40; vezi Vol. I, p. 188-195). Părinţii „în credinţă au murit toţi…, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite, ci
doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe (Evrei 11,13).

O făcuse Dumnezeu. [„Dumnezeu jurase”, KJV; „Dumnezeu o dete prin jurământ”, Nitz]. Mai de
grabă, „binevoise să acorde”.

A crescut şi s-a înmulţit. Vezi Exod 1,7; 13,37.

Fapte 7:18
18. S-a ridicat un alt împărat. Pot fi citate dovezi textuale (cf. p.10) pentru adăugarea cuvintelor
„peste Egipt”. Nu doar un împărat în plus, ci un fel deosebit de împărat (vezi Exod 1,8) şi, cu siguranţă,
având o atitudine diferită faţă de evrei.

Nu cunoştea. Mai de grabă, „nu cunoscuse”. Acesta ar putea să însemne că noul cârmuitor ignora
marile servicii pe care Iosif le făcuse Egiptului sau că în mod deliberat le ignora (cf. folosirea lui „a
cunoaşte” în Matei 7,23; 25,12).

Fapte 7:19
19. A uneltit. [„A lucrat dibaci”, KJV; „Întrebuinţând meşteşugire”, Nitz]. Sau, „lucrând cu vicleşug”
(vezi Exod 1,10).

A chinuit. [„A tratat rău”, KJV; „Necăji”, Nitz]. Iosif, (Antiquities ii.9.1 [203]) spune că egiptenii au
pus pe israeliţi să sape canale şi îndiguiri pentru Nil.

Să-şi lepede. [„Şi-au lepădat”, KJV; „A face lepădaţi”, Nitz]. Mai de grabă, „făcând ca pruncii lor să
fie lepădaţi”. Expresia se referă la ce a făcut faraon faţă de evreii pe care îi ura (vezi Exod 1,22).

Fapte 7:20
20. Pe vremea aceasta. [„În acest timp”, KJV; „În acel timp”, Nitz]. Pe când pruncii erau abandonaţi.

Frumos. [„Peste măsură de frumos”, KJV; „Plăcut”, Nitz]. Literal, „Frumos [plăcut] lui Dumnezeu”
(vezi Exod 2,2). Iosif (ibid. 9.6 [231]) descrie frumuseţea pruncului Moise în aşa fel că aceia care îl
întâlneau priveau la el cu admiraţie.

Fapte 7:21
21. Lepădat. Iochebed, mama lui Moise, a împlinit porunca împăratului şi, în acelaşi timp, a pus în
aplicare propriului ei plan (vezi Exod 2,3).

L-a luat. [„L-a luat sus”, KJV; „Îl ridică”, Nitz]. Literal, „l-a ridicat”, referindu-se fie la faptul că
Moise a fost scos din Nil sau mai precis că a fost adoptat de fiica lui Faraon. Forma de rădăcină a verbului
înseamnă „a alege” şi e folosit în felul acesta în Filipeni 1,22. Forţa lui este clarificată în expresia următoare.

Ca pe copilul ei. [„Însuşi fiul ei”, KJV; „Ca fiu al ei”, Nitz]. Vezi Exod 2,5.10. Iosif (ibid. ii.9.7
[232-237]) declară că potrivit cu tradiţia iudaică, faraonul care domnea pe atunci nu avea fiu şi Moise a fost
ales pentru a fi moştenitorul.

Fapte 7:22
22. A învăţat. [„A fost învăţat”, KJV; „Fu învăţat”, Nitz]. Mai de grabă, „educat”, sau „instruit”. VT
nu afirmă lucrul acesta în chip precis, dar e subînţeles din legăturile lui Moise cu casa lui Faraon.

Înţelepciunea Egiptenilor. Vezi Exod 2,11; 1 Regi 4,30. Sunt multe legende cu privire la primii 40 de
ani ai vieţii lui Moise. Filo (Viaţa lui Moise 1.5) pretinde că dă câteva amănunte cu privire la planul de
studii pe care l-a urmat Moise, dar Biblia tace asupra acestui subiect.

Puternic în cuvinte. Lucrul acesta se aplică în primul rând la timpul în care marele conducător era la
curtea egipteană şi nu este în conflict cu afirmaţia lui de mai târziu: „Eu nu sunt un om cu vorbirea uşoară
[„elocvent”]… căci vorba şi limba mi-este încurcată” (vezi Exod 4,10), care a fost rostită după 40 de ani
petrecuţi în Madian.

În fapte. Nu există nici o relatare biblică a faptelor sale, dar ar fi curios ca un om care s-a dovedit atât
de capabil în viaţa de mai târziu să nu fi fost capabil de fapte mari în timpul primei sale tinereţi (vezi Exod
2,11).

Fapte 7:23
23. Patruzeci de ani. [„De patruzeci de ani împliniţi”, KJV; „I se împlini într-un timp de patruzeci de
ani”, Nitz]. Literal, „când se împlinea un timp de patruzeci de ani” pentru el, adică când era aproape de
patruzeci de ani. VT nu dă informaţii cu privire la vârsta lui în momentul respectiv. Se arată doar că Moise
era de 80 de ani când a fost trimis la Faraon (Exod 7,7), şi că era de 120 de ani când a murit (Deut. 34,7).
Tradiţia veche iudaică împarte viaţa lui Moise în trei perioade de câte 40 de ani (Midraş Rabah, la Gen.
50,22, ed. Soncio, p. 1001), şi Ştefan urmează o împărţire similară; 1) cei 40 de ani în Egipt, 2) cei 40 de ani
ca păstor în pustie, 3) cei 40 de ani în care a condus poporul său din Egipt până la hotarul Canaanului.

Să cerceteze. [„Să viziteze”, KJV]. Gr. episkeptomai, „să privească asupra”, pentru a vedea cum o
duce o persoană, „a inspecta” (cf. Exod 4,31; Luca 7,16; Iacov 1,27). Moise era înclinat să ajute pe
compatrioţii săi (vezi Exod 2,11).

Fapte 7:24
24. Suferind nedreptate. Prin lovituri şi bătăi (cf. Exod 2,11).
A răzbunat. [„„L-a răzbunat”, KJV; „Şi răzbună”, Nitz]. Literal, „A săvârşit o răzbunare” şi prin
aceasta a întreprins ceea ce ar fi trebuit să fie lăsat în seama Domnului.

A omorât pe egiptean. [„A lovit pe egiptean”, KJV; „A omorât pe egiptean”, Nitz]. Adică, l-a omorât
(vezi Exod 2,12).

Fapte 7:25
25. Credea. [„Căci el presupunea”, KJV; „Gândea”, Nitz]. Mai de grabă, „dar el presupunea”, chiar
atunci când a omorât pe egiptean. El lua ca de la sine înţeles că evreii urmau să înţeleagă fapta sa şi motivele
ei. El a fost repede deziluzionat. Această pătrundere în mintea şi sufletul lui Moise nu e scoasă din VT, dar
putea să-i fi fost dată lui Ştefan de Duhul Sfânt. Vorbitorul s-ar putea de asemenea să sugereze o comparaţie
între Moise şi Isus, care au fost, şi unul şi celălalt, respinşi de poporul pe care căutau să-l ajute.

Prin mâna lui. Pare că fusese descoperit lui Moise că el urma să elibereze pe Israel, dar el era sub o
impresie greşită că lucrarea avea să fie împlinită prin acelaşi fel de mijloace pe care egiptenii în totalitate
obişnuiau să-şi impună puterea.

Dar n-au priceput. O expresie concisă dar efectivă, subliniind lipsa de apreciere a poporului ales.
Poporul lui Dumnezeu prea adesea nu înţelege şi nu e pregătit pentru actele lui Dumnezeu de eliberare (cf.
atitudinea iudeilor faţă de Hristos, Ioan 1,11).

Fapte 7:26
26. Când se băteau. Adică, doi bărbaţi dintre evrei (Exod 2,13).

Îndemnat la pace. [„Îi unea”, KJV]. Literar, „îi aducea la pace”, adică, îi împăca.

Oamenilor. [„Domnilor”, KJV; „Bărbaţi”, Nitz]. Mai de grabă, „bărbaţi”. Sentimentul lui fratern
proaspăt trezit e atât de puternic, încât Moise pare neînstare să tolereze orice mai puţin decât unirea
frăţească printre evrei, când suferă împreună.

Fapte 7:27
27. Cine te-a pus pe tine stăpânitor? Aşa cum e arătat în v. 35, Ştefan subliniază această constatare
timpurie a autorităţii lui Moise pentru a arăta că întreaga istorie a lui Israel fusese marcată de respingerea
solilor lui Dumnezeu, care fuseseră trimişi pentru binele naţiunii. Lepădarea lui Isus a fost lepădarea
culminantă.

Fapte 7:28
28. Vrei? Compară Exod 2,14.

Fapte 7:29
29. Moise a fugit. Privirea rapidă şi generală a lui Ştefan a trecut peste faptul că faraon a aflat de cele
ce se petrecuseră şi-l căuta pe Moise. Iosif (Antiquities ii.11.1 [254-256]) pune fuga lui Moise pe seama
geloziei egiptenilor, care se temeau că el va conduce o revoltă.

Ca străin. Literal, „a devenit un pelerin”, adică un străin.

Madian. Gr. Madiam, pentru ebr. Midyan, „Madian” (vezi Exod 2,15.16).

A născut doi fii. Gherşom şi Eliezer. Mama lor era Sefora, fiica lui Ietro (vezi Exo.4,20; 18,2-4).

Fapte 7:30
30. Patruzeci de ani. Împreună cu cei 40 de ani menţionaţi în v. 23, Moise împlineşte de 80 de ani
când a fost chemat să izbăvească pe Israel (vezi Exod 7,7).

Un înger. [„Un înger al Domnului”, KJV; „Îngerul Domnului”, Nitz]. Dovezi textuale favorizează (cf.
p.10) omiterea cuvintelor „al Domnului”. Referirea lui Ştefan la experienţa lui Moise la rugul ce ardea era
un răspuns indirect la acuzaţia că ar fi vorbit contra lui Moise, deoarece aici îi dă deplină onoare ca unul
care avusese experienţă personală cu Dumnezeu. În ce priveşte identificarea îngerului ca fiind Domnul, vezi
Exod 3,2.

Para focului. [„O flacără de foc”, KJV; Nitz]. Vezi Exod 3,2.

Rug. [„Tufiş”, KJV]. Gr. batos, „o tufă de mărăcini”, „rug de mure”. Nu e cu putinţă de a identifica
exact acest tufiş.

Fapte 7:31
31. Să vadă. Compară Exod 3,5.

Glasul Domnului. Vezi Exod 3,2.

Fapte 7:32
32. Dumnezeul lui Avraam. Dovezi textuale favorizează (cf. p.10) omiterea cuvintelor „Dumnezeul
lui” înaintea numelor Isaac şi Iacov. Dacă, aşa cum declară tradiţia, Ştefan fusese unul din cei şaptezeci
(vezi cap. 6,5), fără îndoială auzise cuvintele acestea citite de Domnul când mărturisea împotriva necredinţei
saducheilor cu privire la înviere (Matei 22,32). Dacă vreunii din saduchei se aflau în conciliu, cu siguranţă
că aveau să-şi aducă aminte multă vreme după aceea de citatele folosite de Ştefan special pentru ei. Măreţele
cuvinte le-ar fi reamintit făgăduinţa învierii şi demonstrarea ei în învierea lui Isus dintre cei morţi.

Fapte 7:33
33. Scoate-ţi încălţămintea. În Exod 3 porunca este destul de logică înainte ca Dumnezeu să i Se facă
cunoscut lui Moise, care nu ar fi avut nevoie de îndrumare când a recunoscut prezenţa lui Dumnezeu.
Folosirea de către Ştefan a acestei experienţe ar fi subliniat adevăratul lui respect faţă de locurile sfinte şi
arată că prezenţa lui Dumnezeu nu era mărginită la curţile Templului din Ierusalim (vezi Exod 3,5).

Fapte 7:34
34. Am văzut. Repetarea acestei expresii este o reflectare, în greceşte, a unei construcţii emfatice
ebraice şi este bine redată prin: „Sigur am văzut” în Exod 3,7. [KJV]. Versetul acesta este un citat prescurtat
şi compus luat din Exod 3,7.8.10.

Te voi trimite. S-ar putea ca Ştefan să fi folosit versetul acesta pentru a sugera ascultătorilor săi felul
în care Hristos, ca şi Moise, fusese trimis ca răspuns la rugăciunea de a alina suferinţa şi de a elibera pe
poporul Său (vezi v. 35).

Fapte 7:35
35. Acest Moise. Pasajul acesta e în aşa fel alcătuit, încât scoate în evidenţă faptul că Moise era cel
onorat căruia Domnul i Se arătase.

De care se lepădaseră. [„Pe care l-au refuzat”, KJV; „Pe care-l tăgăduiseră”, Nitz]. Aici din nou se
pune accentul pe respingerea lui Moise de către poporul evreu, deşi era atât de bine adeverit ca sol al lui
Dumnezeu. Poate că Ştefan lăsa să se înţeleagă că ascultătorii săi se purtau la fel, lepădând pe Isus Hristos.

Izbăvitor. [„Eliberator”, KJV; „Răscumpărător”, Nitz]. Gr. lutrotes, „liberator”, „răscumpărător”.


Cuvântul acesta nu e găsit în altă parte în NT, dar apare în LXX ca traducere a ebraicului go’el (vezi Psalmi
19,14; cf. cu Rut 2,20). Astfel, în timp ce are sensul fundamental de „liberator”, în uzul biblic are
supraînţelesul asociat cu ideea de rudenie-răscumpărătoare. Moise a eliberat, şi în felul acesta a răscumpărat,
poporul său din Egipt, dar Hristos eliberează, răscumpără, poporul Său din păcat şi moarte.

Cu ajutorul îngerului. [„Prin mâna îngerului”, KJV; „Împreună cu îngerul”, Nitz]. Literar, „cu mâna
unui înger”. Cuvântul „cu” subliniază faptul că lucrarea lui Moise a fost făcută în conlucrare cu puterile
cereşti. În ce priveşte identitatea îngerului, vezi Exod 3,2; cf. cu Fapte 7,30.

Fapte 7:36
36. I-a scos. Moise a fost în stare să facă lucrul acesta, având cu el puterea lui Dumnezeu (vezi Exod
3,12).
Minuni şi semne. Vezi cap. 2,19.22; 6,8; cf. Vol. V, p. 208.

Marea Roşie. Aceasta este numele dat de greci întinderii de apă pe care evreii o numeau Marea
Trestiilor (vezi Exod 10,19). Nu poate fi precizat motivul care a determinat acest nume.

Patruzeci de ani. Vezi Num. 14,33; Deut. 29,5.

Fapte 7:37
37. Un prooroc. Ştefan, ca şi Petru (vezi cap. 3,22), se referă la profeţia dată în Deut. 18,15-18. Ca şi
Petru, el o vede împlinită în Isus. El e hotărât acum să confrunte Sinedriul cu acest Profet în persoana lui
Isus pe care ei Îl răstigniseră.

De El să ascultaţi. [„Pe El să-L ascultaţi”, KJV]. Pot fi citate dovezi textuale importante (cf. p.10)
pentru omiterea acestor cuvinte. Totuşi, ele sunt bine atestate în citatul aceluiaşi pasaj din cap. 3,22.

Fapte 7:38
38. El este acela. Referirea este încă la Moise.

Adunarea. [„Biserica”, KJV; „Adunarea”, Nitz]. Gr. ekklesia, „adunare” sau „congregaţie” (vezi
Matei 18,17).

Din pustie. Ştefan are în minte adunarea poporului Israel la Muntele Sinai, înainte de darea Legii
(Exod 19).

Cu îngerul. În v. 35, îngerul este Domnul Însuşi, la fel cum este în v. 31, întrucât glasul care a vorbit e
numit „glasul Domnului”.

A primit. Adică, Moise.

Cuvinte vii. Gr. logia zonta. „cuvinte vii”. Logia e diminutivul de la logos, „cuvânt”. În LXX este
folosit pentru cuvintele lui Dumnezeu (Num. 24,4.16), şi în Filo (vezi Vol. V, p. 93) pentru Decalog. În
KJV, logia e tradus „oracole” (Rom. 3,2; Evrei 5,12; 1 Petru 4,11). Aici, referirea este la legea primită de
Moise şi transmisă generaţiilor următoare. Aceste oracole sunt descrise ca „vii”, în sensul că ele rămân şi
dăinuiesc din generaţie în generaţie (cf. Evrei 4,12; 1 Petru 1,23).

Fapte 7:39
39. N-au vrut să-l asculte. Literal, „n-au fost binevoitori să devină ascultători”. Această răzvrătire a
copiilor lui Israel a izbucnit la o lună după eliberarea lor de la Marea Roşie şi înainte de a ajunge la Sinai
(Exod 16,2.3). În timpul cât Moise a fost pe munte, nemulţumirea lor i-a dus la apostazie (Exod 32,1), aşa
cum e schiţat de Ştefan în versetele următoare. Prin implicaţie, el prezintă o paralelă între atitudinea
israeliţilor faţă de Moise şi atitudinea iudeilor faţă de Hristos. Oamenii din amândouă epocile au fost
neascultători faţă de pretinsul lor răscumpărător. În ce priveşte ascultarea, vezi Fapte 5,32.

În inimile lor. Ei nu s-au întors de fapt, ci au dorit după aşa-zisele bunătăţi de care se bucuraseră în
ţara captivităţii lor (vezi Exod 16,3; cf. cele de la Num. 11,4-6). Aşa şi soţia lui Lot a privit înapoi spre
Sodoma şi a murit (Gen. 19,26). Domnul osândeşte pe omul care, după ce a pus mâna pe plug, priveşte
înapoi (Luca 9,62).

S-au întors. [„S-au întors înapoi iarăşi”, KJV]. Sau simplu, „s-au întors”. Referirea imediată a
cuvintelor lui Ştefan este la experienţele relatate în Exod 16,23; 32,1-6, dar au mai fost şi multe altele (Exod
17,1-3; Num. 11,1-5; 14,1-4 etc.).

Fapte 7:40
40. Fă-ne nişte dumnezei. Vezi Exod 32,1. Ştefan arată cum lipsa lor de credinţă în conducerea lui
Moise a condus pe israeliţi la una dintre formele cele mai rele de păcat – idolatria.
Fapte 7:41
41. Au făcut un viţel. Vezi Exod 32,4.5. Evreii probabil văzuseră pe egipteni închinându-se la boul
Mnevis la Heliopolis sau la boul Apis la Memfis şi doreau să facă un chip asemănător care să reprezinte pe
marele Dumnezeu al universului.

Idolului. Evreii pretindeau că viţelul de aur era un dumnezeu (vezi Exod 32,4), dar Ştefan, pe bună
dreptate, îl numeşte un „idol”.

S-au bucurat. Mai de grabă, „se bucurau”, adică, stăruiau în a se bucura în cultul lor idolatru şi în
orgiile lui care îl însoţeau. Verbul în deosebi exprimă bucuria unei petreceri, ca în Luca 15,23.24.29 (cf. cele
de la Exod 32,5.6). Moise a auzit nu strigăte de luptă, ci „glasul unor oameni care cântă” (Exod 32,18).

Lucrul mâinilor lor. Nu numai că închinarea la un chip este identică cu tăgăduirea lui Dumnezeu, dar
ceea ce este mai rău, pune un lucru făcut de om în locul Lui. Idolatrul îşi întoarce spatele faţă de Făcătorul
său şi se închină până la pământ în faţa a ceea ce el însuşi a făcut. Vezi Osea 6,6.

Fapte 7:42
42. Atunci Dumnezeu S-a întors. [„Atunci Dumnezeu S-a întors”, KJV; „Dar Dumnezeu Se întoarse”,
Nitz]. Mai de grabă, „Dar Dumnezeu S-a întors”. Israel se întorsese de la Moise, reprezentantul lui
Dumnezeu şi acum Dumnezeu Se întoarce de la ei (cf. Ios. 24,20). Oamenii trebuie să fi ajuns la o stare
îngrozitoare când Dumnezeu trebuia să-i părăsească (vezi Osea 4,17; 5,6). Tocmai această stare îngrozitoare
o descrie Pavel în Rom. 1,24.26.28.

Să se închine. Gr. latreuo, „a servi pentru plată”, şi, prin extensie, „a aduce slujbă religioasă”, „a se
închina”.

Oştirii cerului. Vezi Deut. 4,19; Ţef. 1,5. Israel fusese înştiinţat să fugă de un astfel de cult, ca fiind o
formă de idolatrie (Deut. 4,19; 17,3). Dar atât istoricii (2 Regi 17,16; 23,5; 2 Cron. 33,3.5), cât şi profeţii
(Ier. 8,2; 19,13; Ţef. 1,5) relatează că avertizarea a fost în zadar. Cultul acesta al corpurilor cereşti este
cunoscut ca sabaism. Se face aluzie în NT la astrologie.

Cartea proorocilor. Adică, proorocii VT (vezi Luca 24,44). Iudeii, în general, considerau scrierile
celor doisprezece aşa-numiţi profeţi mici o singură carte. Ştefan, ţinându-se de deprinderea generală, nu
identifică pe autorul citatului său.

Mi-aţi adus voi? [„Nu cumva Mi-aţi adus”? Nitz]. Mai de grabă, cu accentul ordinei cuvintelor din
greceşte: „Mi-aţi jertfit vite junghiate şi sacrificii patruzeci de ani în pustie, o casă a lui Israel”? Citatul este,
cu mici schimbări, din LXX la Amos 5,25.26. În termenii faptului istoric, la această întrebare trebuie să se
răspundă afirmativ, deoarece I s-au adus lui Dumnezeu jertfe în timpul pribegiei prin pustie. Dar spiritual,
răspunsul e negativ, deoarece mulţi din popor, deşi aduceau jertfele, se închinau şi la dumnezei mincinoşi şi
Domnul a refuzat închinarea lor împărţită.

Fapte 7:43
43. Aţi purtat. Mai de grabă, „Aţi ridicat”. Versetul acesta e un citat, cu puţine variaţiuni, de la Amos
5,26 aşa cum apare în LXX, dar acest pasaj e cu totul diferit de textul ebraic masoretic. Pasajul face referire
la închinarea inacceptabilă a lui Israel şi închinarea lor la idoli. În peregrinările lui Israel ar trebui să fi
„purtat” [„ridicat”] numai cortul Domnului, dar prea adesea ei au „purtat” [„ridicat”] tabernacolul, sau
cortul, care adăpostea un chip păgân.

Moloh. Forma greacă a numelui dumnezeului cunoscut sub felurite nume în VT ca Moloh, Milcom,
Malcham (vezi Lev. 18,21; 20,2; Ier. 7,31). În textele acestea cultul lui Moloh este categoric interzis. Dar
prohibiţia a fost în zadar (vezi 2 Regi 16,2.3; 23,10; Ier. 7,31; 32,35; Ezechiel 23,37 etc).

Remfan. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p.10) între exprimările Remfan, Ramfan, Remfam,
Remfa, Romfa, Raifan, şi Refan. LXX la Amos 5,26, de unde e luat versetul, are Caivan, care pare să fi fost
luat ca echivalent al ebraicului Kewan sau Kiyyun [„Chiun”, KJV; Nitz], presupus de mulţi învăţaţi a fi
termenul ebraic pentru planeta Saturn pentru care Caivan era numele coptic sau egiptean. Dar lucrurile
acesta nu pot fi precis probate. Totuşi, e clar că Amos, pe care îl citează Ştefan, condamnă închinarea la
stele. De aici Ştefan este pe deplin îndreptăţit când condamnă pe vechii iudei ca idolatrii.

Dincolo de Babilon. În Amos 5,2, din care e citat prezentul verset atât versiunea ebraică, cât şi LXX
dau „Damasc”. Până pe vremea lui Amos, Siria, reprezentată de Damasc, fusese un vrăjmaş serios atât
pentru Israel, cât şi pentru Iuda. Captivitatea babiloniană nu avusese încă loc pe atunci, dar când Ştefan
priveşte înapoi, Babilonul este cel care stă ca arhivrăjmaş al iudeilor şi fără îndoială pentru motivul acela el,
prin inspiraţie, a pus „Babilonul” în locul „Damascului”. În v. 37-43, Ştefan a scos în evidenţă apostaziile
evreilor, care s-au împotrivit lui Dumnezeu, ridicându-se împotriva lui Moise, şi chiar pe vremea lui Ştefan
s-au împotrivit lui Dumnezeu, ridicându-se împotriva lui Isus.

Fapte 7:44
44. Cortul întâlnirii. [„Cortul mărturiei”, KJV; Nitz]. Vezi Exod 25,8; Num. 9,15.

Îl rânduise. [„Rânduit”, KJV; Nitz]. Expresia spune literal, „chiar aşa cum e rânduit cel care a vorbit
lui Moise”. Vezi Exod 25,8.9.

După chipul. [„După felul”, KJV; „După chipul”, Nitz]. Mai de grabă, „după tiparul”, ca în Evrei 8,5
[KJV] (vezi Exod 25,9). Argumentaţia lui Ştefan lasă a se înţelege că Sanctuarul ceresc este instituţia
importantă şi centrală, şi în felul acesta scoate în evidenţă natura temporară a cortului, ca punct central în
închinarea [„cultul”] lui Dumnezeu.

Fapte 7:45
45. La rândul lor. [„Care a venit după”, KJV; „După ce l-au luat în primire”, Nitz]. Gr. diadechomai,
„a primi la rând”, adică au moştenit cortul de la părinţii lor. Generaţia care a urmat după cea a Exodului a
dus cortul în Canaan, deoarece toţi cei care ieşiseră din Egipt, cu excepţia lui Caleb şi Iosua, muriseră în
pustie.

Iosua. [„Isus”, KJV; „Iosua”, Nitz]. Gr. Jesous, echivalent cu ebraicul Yehoshua, „Iosua” (vezi Matei
1,1). Aici referirea este evident la Iosua, care a dus pe israeliţi şi cortul întâlnirii în Canaan.

Stăpânită de. [„În posesiunea”, KJV; „Luaseră în stăpânire neamurile”, Nitz]. Literar, „în luarea
proprietăţii”.

Neamurile. Adică, „naţiunile”, sau „păgânii”, cu referire în deosebi la canaaniţi.

Pe care Dumnezeu le-a izgonit. [„Pe care le fugări Dumnezeu”, Nitz]. Vezi Deut. 9,3; Psalmi 44,2.

Zilele lui David. Această expresie poate avea două aplicaţii: 1) populaţia originală canaanită a
Palestinei n-a fost pe deplin supusă decât pe vremea lui David; 2) tabernacolul [„cortul”] era punctul central
al cultului israelit până la, şi inclusiv, domnia lui David. După aceasta Templul a luat locul cortului.

Fapte 7:46
46. A căpătat milă. [„A aflat favoare”, KJV; „Află dar”, Nitz]. David, favorizat de Dumnezeu, a dorit
să zidească Templul, dar Dumnezeu nu i-a îngăduit să facă lucrul acesta (vezi 2 Samuel 7,1-17; 1 Cron.
22,6-10).

A cerut. [„A dorit”, KJV; „Se rugă”, Nitz]. Mai de grabă, „a cerut”.

Să ridice o locuinţă. [„Să găsească un cort”, KJV; Nitz]. Cuvintele acestea, care apar neobişnuite în
contextul de faţă, sunt extrase din LXX la Psalmi 132,5. Aici cuvântul grecesc tradus tabernacol [„cort”]
(skenoma) este mai bine redat „locuinţă”, întrucât cortul (skene) existase de pe vremea lui Moise şi David
dorea să zidească un templu permanent.

Dumnezeul lui Iacov. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p.10) între exprimările „Dumnezeul lui
Iacov” şi „casa lui Iacov”, dar contextul favorizează textul aşa cum există în KJV. LXX la Psalmi 132,5, de
unde sunt extrase cuvintele acestea, zice „Dumnezeul lui Iacov”.
Fapte 7:47
47. Solomon… a zidit. Vezi 1 Regi 6,1.

Fapte 7:48
48. Dar. Dar, pe de altă parte, aceasta arată contrastul dintre versetele imediat precedente, care
vorbesc despre tabernacol şi Templu ca loc de întâlnire al lui Dumnezeu cu oamenii şi versetele 48,49 care
scot în evidenţă că Dumnezeu nu locuieşte în clădiri făcute de om.

Cel Preaînalt. Întrucât, în afară de articol e numai un cuvânt în limba greacă, cuvântul „prea” trebuie
scris cu literă mare. În ce priveşte comentariul la titlul acesta vezi Gen. 14,18.

Nu locuieşte. Expresia poate fi tradusă, „nu locuieşte în lucruri făcute de mâini” (cf. cu Evrei 9,11.24).
Deoarece în original nu e nici un cuvânt pentru „locaşuri” [„templu”]. Iudeii n-ar fi avut nevoie de această
reamintire despre atotprezenţa lui Dumnezeu, deoarece ei fuseseră bine instruiţi cu privire la acest aspect al
naturii Sale (vezi 1 Regi 8,27; Psalmi 139,7-13). Dar ei se concentraseră la adevărul că El făgăduise să
favorizeze Templul cu prezenţa Sa până când gândul lor L-a restrâns la limitele lui. Şi mai rău, ei ajunseseră
să aibă un mai mare respect pentru clădire decât pentru Acela pentru care fusese edificată clădirea. Făcând
aşa, ei se descalificaseră de a fi în stare să recunoască şi să primească pe Dumnezeu „arătat în trup” (1Tim.
3,16) când S-a arătat şi a locuit între ei.

Pavel, care auzise apărarea lui Ştefan, a folosit un argument similar în vorbirea către filozofii din
Atena (Fapte 17,24.25).

Zice proorocul. Citatul e din proorocul evanghelist, Isaia (cap. 66,1.2), care a văzut pe Dumnezeu în
templul Său ceresc (cap. 6,1-7).

Fapte 7:49
49. Cerul este scaunul Meu de domnie. Ştefan citează LXX aproape cuvânt cu cuvânt. Pentru
comentariul la v. 49. 50 vezi Isaia 66,1.2. Isaia atrage atenţia la faptul că Cel Preaînalt nu poate fi mărginit
la limitări omeneşti, dar va locui cu „cel ce suferă şi are duhul mâhnit”. Aceste cuvinte erau o mustrare
pentru iudeii care le auzeau. Având cultul concentrat la Templul pământesc, ei erau departe de a fi „săraci şi
cu duhul mâhnit” [KJV]. Apelul nerostit al lui Ştefan e de a primi pe Cel Divin, care umblase atât de smerit
printre ei şi le arătase caracterul atât de plăcut al Tatălui ceresc. Mulţi preoţi deja primiseră Evanghelia (vezi
Fapte 6,7); şi mai mulţi urmau să facă lucrul acesta. Aceşti convertiţi de la vechiul sistem al simbolurilor
construiau un templu spiritual în propriile inimi.

Fapte 7:51
51. Oameni tari la cerbice. [„Cerbicoşilor”, KJV; Nitz]. Schimbarea bruscă în tonul cuvântării lui
Ştefan e fără îndoială explicat prin creşterea tensiunii în Sinedriu şi prin resentimentul trezit de cuvintele
sale (cf. AA 100; Matei 26,65). Părând că îşi dă seama că sfârşitul lui era aproape şi că nici o continuare a
expunerii nu ar influenţa deznodământul, Ştefan a izbucnit într-o aspră mustrare. Adjectivele pe care el le
foloseşte fuseseră aplicate la păcatele vechiului Israel: „încăpăţânat” [„tare la cerbice”, Nitz] în Exod 33,3.5;
34,9 şi „necircumcişi” în Lev. 24,41. „Cerbicoşi” este aplicat la boi încăpăţânaţi (vezi Exod 32,8). Expresia
faptică „necircumcişi cu inima” fusese folosită de Ezechiel (cap. 44,7) cu privire la „străini”. Acum chiar în
momentul când Ştefan le spusese că venerarea din partea lor a Templului era excesivă şi zadarnică, el i-a
pus în categoria neamurilor. Nici o insultă mai rea nu putea să fie adresată acestor oameni furioşi.

Totdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt. Un rezumat istoric precis, deoarece din zilele lui Moise, faţă
de care părinţii lor fuseseră neascultători, până în zilele lui Isus Hristos, pe care ei Îl răstigniseră, poporul
Israel se împotrivea Duhului Sfânt. Cuvântul grecesc pentru a se „împotrivi” (antipipto) implică opoziţie
activă, energică.

Fapte 7:52
52. Pe care din prooroci? Aici este un ecou al cuvintelor proprii ale lui Hristos (Matei 5,12; Luca
11,47; 13,34). În ce priveşte un comentariu la istoria unei asemenea prescurtări a profeţilor, vezi Matei 5,12;
23,37 (cf. 1 Tes. 2,15; cf. cele de la 2 Cron. 36,16).
Vesteau. [„Arătau”, KJV; „Au vestit”, Nitz].

Celui Neprihănit. [„Cel Drept”, KJV; „Celui Drept”, Nitz]. Sau, „Cel Drept”. Acest înalt titlu este
folosit de asemenea cu privire la Domnul în cap. 3,14; 22,14. Numele fusese deja aplicat în literatura
iudaică, la Mesia cel aşteptat (Enoh 38,2) şi ar fi putut să fie sugerat de Isaia 11,4.5. Soţia lui Pilat a folosit
descrierea aceasta cu privire la Isus (Matei 27,19). Biserica primară pare să-l fi acceptat şi un exemplu de
aplicare a lui poate fi văzut în 1 Ioan 2,1, unde cuvântul grecesc pentru „drept” [„neprihănit”] este acelaşi ca
cel folosit aici pentru „Cel Neprihănit” [„Cel Drept”]. Hristosul care fusese condamnat ca un răufăcător era
distins faţă de toţi oamenii ca „Cel Neprihănit” [„Cel Drept”]. Printr-o acordare a acestei neprihăniri, Ştefan
ieşea în evidenţă, în contrast cu oamenii care erau pe punctul de a-l executa în furie nelegiuită.

L-aţi vândut acum şi L-aţi omorât. [„Aţi fost acum trădători şi omorâtori”, LKV; „Ai cărui trădători şi
omorâtori v-aţi făcut voi acum”, Nitz]. Citind pe faţa chinuitorilor săi soarta pe care urma să o aibă curând,
Ştefan le reaminteşte acţiunile lor anterioare faţă de Hristos.

Fapte 7:53
53. Care aţi primit. O formă emfatică: „Voi care aţi primit”.

Dată prin îngeri. [„Prin rânduieli de îngeri”, KJV; Nitz]. Mai literal, „ca rânduieli ale îngerilor”.
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, e Cel care a dat Legea pe Muntele Sinai (vezi Exod 20,2). El era şi Îngerul
legământului (vezi Exod 23,20). Dar o oaste îngerească era cu Domnul pe Muntele Sinai (cf. cele de la Deut.
33,2; Psalmi 68,17; Gal. 3,19; Evrei 2,2). LXX la Deut. 33,2 zice „la dreapta lui îngeri erau cu el”, iar Iosif
(Antiquities XV.5.3) prezintă aceeaşi idee.

N-aţi păzit-o. Mai de grabă, „Voi cu adevărat nu aţi păzit-o”. Lucrul acesta se spune în contrast
dramatic cu expresia de mai înainte „aţi primit Legea”, şi trebuie să fi dat o lovitură puternică celor care au
auzit-o. Ei nu păziseră nici litera legii, şi nici scopul ei. Legea dată de îngeri ar fi putut să fie slava lor;
pervertirea ei precipita ocara şi nimicirea lor.

Fapte 7:54
54. Când au auzit. Mai de grabă: „Acum în timp ce auzeam”.

Îi tăia pe inimă. Vezi cap.5,33. Cuvântul folosit descrie un chin mai viu decât „străpunşi în inimă” de
la cap. 2,37 şi a produs nu pocăinţă, ci mânie furioasă.

Scrâşneau din dinţi împotriva lui. [„Scrâşneau la el”, KJV; „Scrâşneau cu dinţii împotriva lui”, Nitz].
Literal, „îşi scrâşneau dinţii la el”. Expresia figurată nu e neobişnuită (Matei 8,12; 13,42 etc.). Aici însă este
o manifestare literală de mânie. Iudeii îngăduiseră ca furia lor să treacă de puterea de stăpânire. Rămaşi fără
grai de furie, ei doreau să-l sfâşie aşa cum fiarele sălbatice şi-ar sfâşia prada cu dinţii.

Fapte 7:55
55. Dar Ştefan. [„Dar el”, KJV; „Iar el”, Nitz]. Arătând contrastul simplu şi deplin, cu împotrivitorii
lui deliranţi.

Plin. [„Fiind plin”, KJV]. Implicând nu o inspiraţie de moment, ci o experienţă continuă. Ca şi la


început (cap. 6,5), tot aşa şi la sfârşit, Ştefan este „plin de Duhul Sfânt”.

Şi-a pironit ochii. [„A privit în sus, fix”, KJV]. Vezi cap. 1,10.

Spre cer. Ştefan a văzut „cerurile deschise” (Fapte 7,56; cf. cu Isaia 6,1). Nimeni dintre privitori nu a
văzut slava cerurilor deschise în felul acesta, şi susţinerea că Ştefan vedea slava aceasta părea pentru el să-i
agraveze vinovăţia. Dar numai profeţii ne pot spune dacă ceea ce ei văd este cu ochiul spiritual lăuntric sau
printr-o extindere a simţului fizic (cf. Matei 3,16; 2 Cor.12,1-6).

A văzut slava lui Dumnezeu. Compară cu Gen. 3,24; Exod 13,21; Ioan 1,14; Fapte 7,2. Vorbirea lui
Ştefan începe cu o referire la „Dumnezeul slavei” şi se termină relatând o viziune a slavei dumnezeieşti care
străluceşte asupra minţii sale. Cu ce expresie de încântare trebuie să fi privit el slava aceea! El a uitat
primejdia mortală a momentului şi s-a devotat cu totul viziunii cereşti.

Isus stând în picioare. Despre Hristos se vorbeşte de obicei ca şezând la dreapta lui Dumnezeu.

La dreapta lui Dumnezeu. Vezi Matei 26,64. Această privelişte a Tatălui şi a Fiului a întărit pe servul
credincios suferind.

Fapte 7:56
56. Fiul Omului. Singura dată când titlul acesta e folosit în NT în afară de Evanghelii. S-ar putea ca
Ştefan să-l fi auzit chiar de pe buzele Domnului său, sau poate să-l fi deprins biserica primară, întrucât
cuvântarea lui a fost ţinută înainte de a fi fost scrisă oricare Evanghelie. Membrii Sinedriului probabil îşi
aminteau că Hristos Însuşi folosise expresia aceasta la data judecării Lui înaintea lor (Matei 26,64). Atunci
ei osândiseră pretenţiile Domnului ca fiind hulitoare. În ce priveşte comentariul la acest titlu, vezi Marcu
2,10; cf. Vol. V, p. 917.

Fapte 7:57
57. Ei au început atunci să răcnească. [„Atunci au strigat”, KJV; „Strigând cu glas tare”, Nitz]. Mai
de grabă, „Dar ei au strigat”, adică, într-o încercare de a aduce la tăcere pe Ştefan, în loc de a-l asculta şi de
a se lăsa convinşi în prezenţa slavei lui Dumnezeu.

Astupat. Gr. sunecho, „a comprima”, „a ţine laolaltă”. Ei socoteau cuvintele lui Ştefan ca hulitoare şi
nu doreau să le mai asculte. În felul acesta au dovedit că meritau descrierea dată în v. 51. Ei, şi nu Ştefan,
erau hulitori.

S-au năpustit toţi într-un gând asupra lui. Satana a adus în Sinedriu felul de unitate cerută de Lege
(Deut. 13,9.10) când un om urma să fie executat. Nu au aşteptat un verdict oficial; ei erau unanimi în dorinţa
şi decizia lor. În ce priveşte aspectele juridice ale unor asemenea procedee sumare, compară Matei 26,59.

Fapte 7:58
58. L-au târât afară. [„L-au aruncat afară”, KJV; „Şi scoţându-l afară din oraş”, Nitz]. Potrivit cu Lev.
24,14 cel care urma să fie ucis cu pietre trebuia să fie scos afară din tabără care, pe vremea lui Ştefan,
însemna în afară de zidurile Ierusalimului.

L-au ucis cu pietre. Literal, „îl ucideau cu pietre”, ca şi cum actul execuţiei continua în timp ce
martirul se ruga (v. 59,60). Uciderea cu pietre era pedeapsa pentru hulă sub legea mozaică (Lev. 24,14-16;
vezi Ioan 8,7). Dar oricât de scrupulos s-ar fi ţinut Sinedriul de legea aceasta, sub romani ei nu aveau dreptul
să ia viaţa, mai ales dacă Ştefan ar fi fost cetăţean roman (vezi Fapte 6,5). Dar slujbaşii romani puteau fi
mituiţi pentru a ajunge la o tăcere convenabilă (AA 98,101). Pilat, care era încă procuror (vezi Vol. V. p.
67,68), s-ar putea să fi fost plecat din cetate la data aceea, dar nu ar fi fost sigur că el s-ar fi amestecat în
actul asupra lui Ştefan, după experienţa lui umilitoare la judecata lui Isus.

Şi-au pus hainele. Legea cerea ca acuzatul să fie cel dintâi care să folosească pietrele ucigătoare
(Deut. 17,7; cf. cele de la Ioan 8,7). Hainele largi şi lungi până în pământ ar fi împiedicat libera mişcare a
braţelor executoare, şi deci au fost puse la o parte (cf. Fapte 22,20).

Unui tânăr. Gr. neanias, „tânăr”, e folosit cu multă latitudine pentru bărbaţi între 20 şi 40 de ani.
Termenul acesta nu poate ajuta prea mult la determinarea cronologiei vieţii lui Pavel (cf. cu Filimon 9).
Pentru o posibilă datare a martirajului lui Ştefan vezi p. 99.

Saul. Pentru înţelesul numelui, vezi 1 Samuel 9,2. Pentru comentariu la viaţa din trecut a lui Saul,
prezenţa lui la execuţia lui Ştefan şi schimbarea ulterioară a numelui lui în Pavel, vezi Nota Adiţională nr. 2
la finele capitolului.

Fapte 7:59
59. Şi aruncau cu pietre. Mai de grabă, „pe când ei îl loveau cu pietre”. Ştefan se ruga pe când era
împroşcat cu pietre.
Se ruga. [„Chemând pe Dumnezeu”, KJV]. Aşa cum e arătat prin litere cursive în KJV, cuvântul
„Dumnezeu” nu e în original. Rugăciunea însăşi arată că Ştefan s-a rugat la Domnul Isus, pe care Îl văzuse
mai înainte stând la dreapta lui Dumnezeu (v. 56).

Primeşte duhul meu. Vezi Matei 27,50; Luca 8,55; Fapte 7,60. Notează cum Luca relatează la fel o
rugăciune asemănătoare din partea lui Isus când a murit (Luca 23,46).

Fapte 7:60
60. A îngenuncheat. În rugăciune şi în adorare a Aceluia pe care îl văzuse la dreapta lui Dumnezeu,
deşi era fără îndoială forţat de împroşcarea cu pietre să cadă în genunchi.

Nu le ţine în seamă păcatul acesta. Literal, „nu le pune în socoteală păcatul acesta”. Ştefan nu putea
face nimic cu privire la păcatele anterioare ale persecutorilor săi, dar avea un drept personal de a cere iertare
pentru abaterea lor prezentă. Mijlocind pentru ei în rugăciune, el a dat pe faţă cât de deplin îşi însuşise
spiritul iertător care caracterizase pe Domnul şi Învăţătorul său (cf. Luca 23,34).

A adormit. Vezi Marcu 5,36; Ioan 11,11. În tot cursul apărării sale, puterea lui Ştefan era în contrast
remarcabil cu aceea a acuzatorilor săi. Ei sunt plini de furie răzbunătoare, dar el păstrează un calm ca acela
care-L stăpânea pe Hristos în sala de judecată. Acum Luca, încheindu-şi relatarea despre lucrarea martirului,
păstrează acea atmosferă sfântă în expresia lui finală, „a adormit”. Lupta s-a sfârşit, victoria e câştigată;
luptătorul credincios al lui Dumnezeu părăseşte tumultul şi adoarme liniştit până la ziua învierii. Capitolele
următoare arată că moartea lui nu a fost în zadar.

NOTE ADIŢIONALE LA CAPITOLUL 7

Vorbirea lui Ştefan prezintă unele dificultăţi în ce priveşte scopul ei, lucrurile pe care le prezintă şi
întrebări cu privire la faptele enumerate. La abordarea acestor probleme trebuie să se reţină anumite
consideraţiuni: 1) Cuvântarea este relatată, nu aşa cum Luca ar fi înţeles conţinutul şi importanţa ei cu 30 de
ani mai târziu, când a scris Faptele Apostolilor, ci probabil aşa cum îi fusese prezentată de unul sau mai
mulţi din ascultătorii lui, ca de pildă Saul (Pavel) sau unul din preoţii convertiţi (cap. 6,7). Natural, trebuie
să se reamintească faptul că Dumnezeu i-ar fi putut da o cunoaştere a predicii direct lui Luca. 2) Cuvântarea
n-a fost terminată, pentru că ascultătorii lui au năvălit asupra lui plini de furie, l-au târât afară din oraş şi l-au
ucis cu pietre. 3) Cuvântarea lui Ştefan era istorică, aşa cum fuseseră cuvântările lui Petru înainte de el (cap.
2 şi 3) şi ale lui Pavel după el (cap. 13; 22; 26), şi în măsura aceasta relatează puţin din gândirea lui
teologică. Teologia lui Ştefan, aşa cum se dezvoltase până la data aceasta, trebuie să fie văzută în
implicaţiile istorice urmărite şi în acuzaţiile vrăjmaşilor săi. 4) Cuvântarea lui fără îndoială era o continuare
a soliei evanghelice dată de cei şapte, după hirotonirea lor (cap. 6,7-10) şi după prezentarea Evangheliei pe
care Ştefan o făcuse în sinagoga eleniştilor (vezi v. 9). De aceea apărarea lui oferă ea însăşi o mare parte din
ceea ce ar fi de ajutor pentru cercetătorul de astăzi la analizarea şi aprecierea ei. 5) Unele dintre dificultăţile
istorice şi exegetice pe care pare să le prezinte această cuvântare – ca de pildă chestiunea că Avraam nu a
părăsit Haranul decât după moartea lui Terah (cap. 7,4); cele 75 de persoane ca total al tribului evreiesc cu
Iosif în Egipt (v. 14); parcela de teren de care se spune că a fost cumpărată în Sihem de Avraam (v. 16);
înmormântarea lui Iacov în acea bucată de pământ (v. 15,16); citatul din Amos 5,26.27, în care Ştefan pune
„Babilonul” în locul „Damascului”; şi numele zeităţilor păgâne menţionate (Fapte 7,43) – pot fi văzute ca
apărând, în parte sau în total, din lipsa noastră de informaţie care ar fi putut să fie totuşi la îndemâna lui
Ştefan.

Trei obiective destul de evidente pot fi deduse din cuvântarea lui Ştefan:

1. Să câştige aprobarea sau cel puţin să tempereze dezaprobarea, arătând Sinedriului că el era
familiarizat cu istoria poporului evreu şi să procure temei pentru a dovedi ortodoxia lui.

2. Pentru a arăta istoria cum Dumnezeu a căutat să conducă „şi cum ei în mod persistent lepădaseră
acea conducere aşa cum fusese dată prin Moise, profeţi şi Mesia Cel prezis.

3. Să arate natura şi înţelesul cultului pe care Dumnezeu îl prescrisese pentru patriarhi şi pentru
poporul Său ales în legătură cu lucrarea inaugurată de Hristos la dreapta lui Dumnezeu. Acesta poate fi
considerat ca obiectivul cel mai important, dar cel mai puţin clar expus. Patru fapte trebuie să fie observate
în legătură cu aceasta:

a) Când diaconii, dintre care apare Ştefan ca un evanghelist de frunte, au început lucrarea lor publică,
„o mare mulţime de preoţi”, pentru prima dată,, „veneau la credinţă” (cap. 6,7). Rezultatul acesta se poate să
fi apărut dintr-un accent particular în prezentarea Evangheliei de către Ştefan şi ceilalţi diaconi.

b) S-a adus serioasa acuzaţie contra lui Ştefan că el învăţa ceea ce era contrar „acestui locaş sfânt”,
adică, Templul; împotriva „Legii”; şi contra „obiceiurilor” (cap. 6,13.14).

c) Ştefan a subliniat chemarea lui Avraam şi purtarea de grijă providenţială a lui Dumnezeu pentru
Iacov şi descendenţii lui (cap. 7,2-17); eliberarea evreilor din Egipt sub conducerea lui Moise (v. 18-36);
mărturia lui Moise despre un prooroc viitor pentru biserică (v. 37,38); cultul fals şi sacrificiile nelegiuite ale
evreilor (v. 39-43); tabernacolul din pustie construit după modelul arătat lui Moie (v. 44,45); Templul lui
Solomon (v. 46,47); şi faptul că Dumnezeu nu are nevoie de temple făcute de om (v. 48-50). Acest accent
asupra cultului ar sugera că Ştefan conducea la subiectul principal al lucrării lui Hristos în cer.

d) Experienţa lui Ştefan are o legătură vădită cu profeţia celor 70 de săptămâni (Dan. 9,24-27), care au
început în anul 457 î.Hr., în ultima săptămână în mijlocul căreia Mesia urma să fie stârpit, „dar nu va avea
nimic” [„nu pentru sine”] şi sistemul tipic, pământesc, sacrificial urma să înceteze de a fi un mijloc efectiv
de mijlocire care însemna şi sfârşitul preoţiei pământeşti. Comentariul acesta acceptă ideea că răstignirea pe
cruce a avut loc în anul 31 d.Hr. (vezi Vol. V, p.251-256), la „mijlocul săptămânii”. Prin urmare, ultima din
cele 70 de săptămâni profetice trebuia să se termine în anul 34 d.Hr. În felul acesta lucrare a lui Ştefan poate
fi privită ca simbolizând dramatic apelul lui Dumnezeu către poporul Său ales în cursul ultimei săptămâni
profetice, înainte ca Evanghelia să fie oferită neamurilor. În acord cu aceasta, pare rezonabil să se dateze
martirajul lui Ştefan în anul 34 d.Hr., deoarece uciderea lui Ştefan poate fi privită ca un act final de lepădare
a Evangheliei de către iudei ca naţiune.

Când cuvântarea lui Ştefan e privită pe fundalul acesta, se vede că e un episod dramatic, vital într-o
perioadă critică a istoriei bisericii primare.

Tânărul, Saul, introdus în cap. 7,58, joacă un rol atât de important pe scena NT încât este îndreptăţită
atenţia deosebită care i se acordă de la prima menţionare a numelui său. Amănunte biografice directe sunt
puţine, dar referiri indirecte permit o reconstruire rezonabilă a vieţii sale timpurii.

În afară de o menţionare indirectă a mamei sale (Gal. 1,15) şi referiri generale la strămoşii săi evrei
(Fapte. 24,14; Gal. 1,14; 2 Tim. 1,3), Scripturile nu dau nici o cheie în privinţa neamului lui Saul. Că el nu
era un fiu unic reiese din Fapte 23,16, unde e introdus „fiul sorei lui Pavel”. E posibil ca familia lui
privindu-l ca apostaziat când a devenit creştin, să se fi înstrăinat şi să fi rupt orice legătură cu el (vezi Fil.
3,8), iar lucrul acesta să fi devenit o sursă de durere pentru el, deşi este clar că înainte de convertirea lui
unele din rudele lui deja deveniseră creştini (Rom. 16,7).

O tradiţie din sec al 2-lea, relatată de Ieronim, afirmă că părinţii lui Saul trăiseră în Girchala, din
Galileea. Pe la anul 4 î.Hr, se presupune că au fost luaţi prizonieri şi duşi ca sclavi în Tars, cetatea principală
a Ciliciei, în Asia Mică, unde cu timpul au câştigat libertatea, au prosperat şi au devenit cetăţeni romani.
Mai târziu li s-a născut un fiu, Saul.

Viaţa lui Saul a început la Tars (Fapte 22,3) unde, în ziua a opta a fost circumcis (Filipeni 3,5) şi, în
acord cu obiceiul, i s-a dat numele (vezi Luca 1,50). Întrucât era din seminţia lui Beniamin (Rom. 11,1;
Filip. 3,5), se poate să fi fost numit după întâiul rege al lui Israel, care descindea din aceeaşi casă.

De la naştere poseda anumite privilegii de invidiat. Era născut ca cetăţean roman (Fapte 22,28). În
secolul I d.Hr., cetăţenia romană era considerată de mare valoare şi probabil că familia lui Saul a fost de o
oarecare distincţie şi de bogăţie mai mult decât medie. Deţinătorul unei astfel de cetăţenii avea orice motiv
să fie mândru şi în mod natural să fie favorabil înclinat către Roma imperială. Dar, pe lângă aceasta, Saul
avea o loialitate locală faţă de propria sa cetate. Era cetăţean al cetăţii Tars (cap. 21,39). Lucrul acesta
însemnează nu numai că locuia acolo, dar şi că poseda drepturi cetăţeneşti. Probabil se bucura de privilegiul
acesta, datorită serviciilor aduse cetăţii de familia lui.

Mai pe sus de aceste privilegii sociale, Saul îşi afirma moştenirea sa rasială şi religioasă. El se
mândrea cu descrierea „evreu din evrei” (Fil. 3,5; cf.2 Cron. 11,22) şi era mândru de tradiţiile sale
strămoşeşti. Lucrul acesta se potrivea destul de bine şi cu dreptul său de a avea cetăţenia romană şi tarsiană,
deoarece până la anul 70 d.Hr., când Vespasian a desfiinţat drepturile legale ale iudeilor, acestora li se
îngăduise să-şi păstreze naţionalitatea lor distinctivă, chiar în cadrul roman păgân. La aceste avantaje cu
fond religios, el adăuga o mândrie deosebită faţă de fariseismul său. El trăise „ca fariseu după cea mai
îngustă partidă [iudaică] a religiei” sale (Fapte 26,5; cf. cap. 23,6; Fil. 3,5). Unii comentatori sugerează că
acest fariseism fusese moştenit de la tatăl său, dar este la fel de mult posibil că a devenit fariseu datorită
educaţiei sale sub Gamaliel (cf. cu Fapte 5,34).

La o vârstă fragedă, probabil când era de 12 ani, Saul a fost trimis la Ierusalim (cap. 26,4), unde a fost
educat de vestitul Gamaliel I (cap. 22,3; vezi cap. 5,34). El a fost instruit să cunoască „cu de-amănuntul
Legea” [„felul desăvârşit al legii”, KJV], crezând „tot ce este scris în Lege şi Prooroci”, formându-se să fie
„plin de râvnă pentru Dumnezeu” şi „însufleţit de o râvnă nespus de mare pentru datinile strămoşeşti” ale
părinţilor săi (Fapte 22,3; 24,14; Gal. 1,14). Pare că a devenit un suporter mai fanatic al sectei sale decât
fusese învăţătorul său (cf. cele de la Fapte 5,34). În felul acesta a pus bazele viitoarei sale cruciade împotriva
bisericii creştine (cap. 8,1.3; 22,4.5; 26,9-12). Cu această zestre şi pe fondul acesta, Saul intră în naraţiunea
cărţii Faptelor (cap. 7,58). Ca un membru zelos al partidei celei mai stricte a iudaismului, el participă la
moartea lui Ştefan care pare să fie un critic al iudaismului. Prezenţa lui sugerează că a continuat să locuiască
la Ierusalim. De aceea pare să fi cunoscut bine lucrarea şi moartea lui Hristos şi mărturia apostolică tot mai
puternică aflată în plină dezvoltare. Dar, întrucât el menţionează numai întâlnirea supranaturală cu Isus pe
drumul spre Damasc (Fapte 22,4.9; 26,14.15; 1Cor. 15,8), nu pare probabil că L-a întâlnit în trup. Cu toate
acestea, Saul era bine echipat ca persecutor anticreştin şi nu e nimic anormal în participarea lui la moartea
primului martir.

O discuţie considerabilă s-a purtat cu privire la schimbarea de nume care apare pe la mijlocul cărţii
Faptelor Apostolilor. Capitolul 13,9 vorbeşte despre „Saul, care se mai numeşte şi Pavel”, sau, pentru a da o
traducere variantă, „Saul, altminteri Pavel”. Pentru ce să se introducă aici un al doilea nume când „Saul”
fusese deja folosit de 18 ori între cap. 7,58 şi 13,9? Din vremea lui Ieronim noul nume introdus a fost legat
cu acela al lui Sergius Paul (proconsulul) delegat [„dregător”] al Ciprului. S-a sugerat că Saul a luat numele
de Paul [Pavel] pentru a onora convertirea delegatului [„dregătorului”] la credinţa creştină. O astfel de
explicaţie pare imposibilă, deoarece sunt motive puternice de a crede că Saul trebuie să fi avut mai multe
nume încă din primii săi ani.

Saul se născuse într-o lume multilingvă. O populaţie eterogenă care vorbea o mulţime de limbi
diferite, dar fiecare grup avea propriul său grai natal. Suprapuse pe baza aceasta erau greaca, lingua franca a
lumii civilizate (vezi Vol. V, p.103) şi latina, limba oficială a Imperiului Roman. Prin urmare, mulţi oameni
vorbeau nu numai limba lor natală, dar şi greaca şi latina. Din cauza aceasta, mulţi din ei au ajuns să aibă
mai mult decât un singur nume, sau diferite forme ale aceluiaşi nume după limba sau societatea în care era
folosit. În alte cazuri ei purtau nume care nu aveau nici o legătură între ele – adică, nu erau traduceri dintr-o
limbă în alta. În cazul lui Saul, procesul poate să fi acţionat în felul următor: La circumcizie i s-a dat un
nume iudaic, Saul, dar întrucât locuia într-o comunitate păgână, purta şi un nume latin obişnuit, Paulus. Se
pot cita multe exemple de nume duble: Belşaţar-Daniel, Estera-Hadasa, Ioan Marcu (cf. Fapte 1,23; 13,1;
Col. 4,11). Luca arată cunoaşterea din partea sa a celor două nume, Saul şi Paul [Pavel]. Înainte de Fapte
13,9, el l-a descris într-un mediu predominant ebraic şi de aceea a folosit numele ebraic, Saul. Acum, în
cap.13,9, Luca îl vede faţă în faţă cu un slujbaş roman, care desigur l-a întrebat: „Care este numele tău”?
„De unde eşti”? La asemenea întrebări, cetăţeanul roman nu ar fi răspuns „Saul, fariseu din Ierusalim”, ci
„Paul, cetăţean roman din Tars”. În felul acesta reiese că darea pe faţă de către Luca a celuilalt nume al
eroului său e deosebit de fericită – corespunde împrejurărilor şi nu prea are nevoie de altă explicaţie.
Începând de la punctul acesta, Luca foloseşte numele păgân, în afară de trei referiri reminiscente la „Saul”
(cap. 22,7.13; 26,14), care arată cât de exact a relatat Luca cuvintele lui Pavel. Lucrul acesta este cu totul
corespunzător, deoarece lucrarea lui Pavel în decursul celei de a doua jumătăţi a Faptelor este aproape cu
totul pentru neiudei. În felul acesta numele Pavel este întreţesut cu lucrarea sa pentru neamuri. Lucrul acesta
vine în sprijinul folosirii invariabile chiar de către apostol a lui „Pavel” în epistolele sale (Rom. 1,1; 1 Cor.
10,1; Gal. 5,2; Col. 4,18 etc.).

O altă interpretare merită consideraţie. Cuvântul latin paulus (echivalentul lui grec este pauros)
însemnează, „mic” sau „scund”, şi a fost luat ca o descriere a staturii lui Saul. Ideea primeşte oarecare
sprijin din apocrifa Faptele lui Paul şi Thecla, care datează din anii 160-180 d.Hr., şi deşi nu e cu totul de
încredere, ar putea totuşi să reflecte o tradiţie autentică de înfăţişarea personală a marelui apostol. Pasajul în
cauză zice: „Un om de talie mică, chel, crăcănat, bine clădit, cu sprâncene îmbibate, nas cam lung, plin de
farmec, deoarece uneori seamănă cu un om, şi uneori avea înfăţişarea unui înger” (ANF, Vol. 8, p.487).
Trebuie, totuşi, să fie recunoscut, că o atare explicaţie cuprinde acceptarea unei date mai târzii pentru
numele Pavel, întrucât n-ar fi putut fi dat până nu s-au pronunţat caracteristicile fizice.

Indiferent care ar fi originea celuilalt nume al lui Saul, numele însuşi era roman şi era cu totul
corespunzător pentru scopul final al apostolului de a duce Evanghelia în capitala imperială (cf. cele de la
Fapte 19,21; Rom. 1,15).

În plus, când Luca intră în subiectul principal al cărţii sale, lucrarea pentru neamuri a lui Pavel,
foloseşte în mod statornic numai numele roman al apostolului.

În ce priveşte o cronologie ipotetică a vieţii lui Saul, sau Pavel, cum era mai bine cunoscut, vezi
p.97-102.

COMENTARII ELLEN G. WHITE

1–60 AA 99–102; SR 264–267

4PP 127

5PP 169

68T 207

22CT 406, 417; Ed 62; FE 342, 360, 393; MH 474; PP 245; SR 108; 4T 343

23–25CT 407

25PP 246

29, 30FE 360, 423; MH 508

37AA 99

44PP 357

48EW 198

48–50 AA 99; SR 264

51, 52EW 198

51–55 AA 100

51–56 SR 265

55AA 115

55, 56EW 198, 208; SL 91


56AA 116; ML 67; MYP 113; SR 270

56–60 AA 101

57, 58EW 199

58–60 PK 699

59AA 575, 597; 4T 525

59, 60ML 67; SR 206

60 EW 199; MB 332

Fapte 8:1
1. Saul se învoise. [„Saul consimţea”, KJV; „Saul încuviinţa”, Nitz]. Mulţi autori pun propoziţia
aceasta la sfârşitul cap. 7 pentru a lega relatarea martirajului lui Ştefan cu o relatare a atitudinii lui Saul faţă
de el. Saul era de acord cu ceea ce se făcuse, deşi personal nu luase parte la uciderea cu pietre. Fără îndoială,
mărturia neînfricată a lui Ştefan a tulburat mintea şi sufletul lui Saul mai profund decât şi-a dat el seama.
Aceasta a avut ca rezultat un conflict lăuntric între propriul său fanatism fariseic şi convingerea cu privire la
dreptatea cauzei lui Ştefan. Consecinţa acestui conflict a fost o sporită îndârjire împotriva creştinilor şi o
persecutare şi mai mare (AA 101,102,112,113). La data aceea, a fost răsplătit pentru partea pe care o luase
la martirizare, fiind făcut membru al Sinedriului (AA 102; vezi 1 Cor. 7,7). Mai târziu a mărturisit cu inima
zdrobită partea pe care o îndeplinise la uciderea lui Ştefan (cf. Fapte 22,20).

În ziua aceea. [„La data aceea”, KJV; „În acea zi”, Nitz]. Literal, „în ziua aceea”. Uciderea lui Ştefan
cu pietre a marcat începutul unei persecuţii organizate împotriva bisericii. După ce mersese atât de departe
încât să ucidă pe Ştefan, conducerea iudaică şi-a îndreptat furia împotriva tuturor creştinilor.

O mare prigonire. Încă o dată biserica e persecutată de autorităţile iudaice, aşa cum fusese persecutată
pe scară mai mică după vindecarea ologului (cap. 4,1-7) şi după moartea lui Anania şi Safira (cap. 5,17.18).
Persecuţia aceasta este denumită „mare” – mare în extindere şi severitate. Vezi harta de la pag. 214.

Reiese din descrierea aceasta, din v. 3 şi din descrierile ulterioare ale lui Pavel (cf. cap. 22,4;
26,10.11) că persecuţia cuprindea în sine multă suferinţă şi întemniţare.

Bisericii. Adică, a bisericii locale, care se dezvoltase în capitală după Ziua Cincizecimii (vezi Matei
18,17). Lucrul acesta sugerează mai bine că erau şi alte ramuri ale bisericii în afară de Ierusalim, lucru care
arată o creştere încurajatoare.

Afară de apostoli. Trei motive posibile au fost prezentate pentru rămânerea apostolilor: 1) Cei
doisprezece înţeleseseră de la Domnul şi Învăţătorul lor că „cel tocmit fuge, pentru că este tocmit” (Ioan
10,13) dar ei au refuzat să-şi părăsească răspunderile. 2) Cei doisprezece au dorit să rămână în Ierusalim în
ciuda oricărei persecuţii, deoarece cetatea era privită ca sediul creştinilor şi refugiaţii s-ar fi adresat acolo
pentru călăuzire şi ajutor. 3) Persecuţiile erau, pe cât se pare, îndreptate împotriva acelora care, ca şi Ştefan,
susţineau natura trecătoare a obiceiurilor (vezi Fapte 6,14) pe care fariseii le considerau esenţiale şi
netrecătoare. Apostolii pare că au continuat să fie închinători la Templu, păstrându-se în curăţie rituală (cap.
10,14) şi se ţineau departe de comuniunea cu neamurile (v. 28). Marea masă a poporului de rând probabil
privea la ei cu o considerabilă favoare şi respect. De aceea se poate ca persecuţia să fi fost îndreptată mai
ales împotriva ucenicilor elenişti. Era lucru sigur că această categorie de persoane era cea mai activă în a
face pasul următor în expansiunea bisericii. Nu se poate lua o decizie dogmatică în favoarea vreunuia din
aceste trei motive oferite de comentatori şi de istorici bisericeşti.

S-au împrăştiat. Gr. diaspeiro, „a împrăştia ca cerealele”, „a dispersa”. În felul acesta furia vrăjmaşilor
a izbutit numai în a face biserica să împlinească ceea ce prezisese Hristos (cap. 18). „Toţi” nu e nevoie de a
include totalitatea membrilor (vezi cap. 1,1), ci numai pe cei mai fricoşi sau care puteau fi mai uşor
identificaţi de persecutori sau care se remarcaseră ca fiind foarte activi. În rest, atât bărbaţi cât şi femei,
continuau să locuiască în cetate (vezi cap. 8,3).

Părţile Iudeii şi ale Samariei. Cetăţi şi oraşe ca Herbronul, Gaza, Lydda şi Iope se poate să fi devenit
cetăţi de refugiu pentru creştini. Acestui influx de creştini şi lucrării lui Filip (vezi v. 40) se poate atribui
existenţa timpurie a unor comunităţi creştine în unele din locurile acestea (cf. cap. 9,32.36). Unii au fugit în
Samaria, fără îndoială din cauza urii acelei populaţii faţă de iudei – o persoană care fugea de preoţii şi
conducătorii din Ierusalim ar fi fost bine primită acolo. A doua regiune menţionată în cap. 1,8 era atinsă.
Acesta poate să fi servit ca un prim pas pentru a doborî antipatia faţă de samariteni şi cu timpul fraţi cu
greci.

Fapte 8:2
2. Oameni temători de Dumnezeu. [„Evlavia”, KJV]. Gr. eulebes, „prinzând bine”; şi prin extensie,
„prudenţă”, „evlavioşi” (vezi cap.2,5). Anania, care a condus pe Pavel la botez, e caracterizat prin acest
adjectiv (cap. 22,12). Deoarece persoanele înclinate spre iudaism sunt descrise ca fiind „cucernice” (cap.
13,50; 17,4.17), unii au tras concluzia că oamenii aceştia erau prozeliţi. Totuşi, cuvântul grecesc tradus
„devotaţi” nu este eulebes, ci sebomenos. Acest detaliu sugerează că acest grup de oameni evlavioşi erau
susţinători ai lui Ştefan care fusese omorât, dar nu şi apărători convinşi ai întregului adevăr mărturisit de
acesta pe când se afla în viaţă, ca de exemplu: Nicodem sau Iosif din Arimatea care şi-au asumat
responsabilitatea înmormântării lui Hristos după răstignirea Sa. Acest verset formează în mod evident o
concluzie a naraţiunii din cap. 7.

Au îngropat. [„Au dus”, KJV; „Ridicară”, Nitz]. Mai de grabă, „înmormântară”, deoarece cuvântul
acesta cuprinde întreaga ceremonie a înhumării.

Mare tânguire. [„Îl jeliseră foarte mult”, Nitz]. Compară Gen. 23,2; Iov 1,20; 2,12; Marcu 5,38.39.
Destul curaj trebuie să se fi cerut pentru a săvârşi ritualurile funerare pentru Ştefan, care căzuse înaintea
furiei Sinedriului. De fapt, oricine ar fi fost ucis cu pietre sub acuzaţia de hulă de obicei nu avea onoruri
funerare (Mişna Sanhedrin 6.5,6, ed. Soncio al Talmudului, p. 305). Tânguirea publică din partea celor
„cucernici” ar fi putut să fie ca un protest împotriva celor care cauzaseră moartea lui Ştefan.

Fapte 8:3
3. De partea lui. [„Cât priveşte”, KJV; „Însă”, Nitz]. Mai de grabă, „însă”. Versetul acesta continua
naraţiunea începută în vers.1.

Făcea prăpăd. [„Bântuia”, Nitz]. Gr. lumaino, „a prăpădi”, „a devasta”, „a ruina”. Cuvântul este
folosit în LXX la Psalmi 80,13 cu privire la prăpădul pe care îl face mistreţul sălbatic. Timpul folosit aici
poate implica persecuţie stăruitoare. Pavel afirmă, „am prigonit până la moarte” (Fapte 22,4; cf. cap. 26,10).
Pare că era, aşa cum a mărturisit el ulterior (cap. 26,11), un fel de ferocitate nebună în violenţa lui.

Biserică. În Ierusalim. Vezi vers.1; cf. cap. 26,10.

Prin case. [„Fiecare casă”, KJV]. Reiese din cap. 26,11 că Saul mai întâi a pătruns în sinagogi,
urmărindu-şi victimele, şi apoi a urmărit pe creştini din casă în casă. Casele acestea s-ar fi putut de
asemenea să fi fost locurile lor de adunare.

Lua cu sila. [„Ducea cu forţa”, KJV; „Târând”, Nitz]. Îi ducea cu sila la judecată.

Bărbaţi şi femei. Faptul că şi femeile erau printre cei ce sufereau sugerează că ele erau proeminente în
biserică (cf. cele de la Luca 8,2.3; Fapte 1,14). În tot cursul istoriei bisericii ele s-au dovedit statornice sub
persecuţie.

Temniţă. Şi anume pentru a aştepta acţiunea juridică. Numărul era prea mare pentru ca toţi să fie aduşi
la o judecată neîntârziată.

Fapte 8:4
4. Mergeau din loc în loc. [„Mergeau pretutindeni”, KJV; „Străbătură din loc în loc”, Nitz]. Gr.
dierchomai, „a străbate”, un cuvânt favorit la Luca pentru lucrarea misionară (cf. Luca 9,6; Fapte 8,40; 9,32;
11,19; 13,6). În cazul acesta, încercarea de a înăbuşi noua credinţă i-a dat o mai întinsă sferă de acţiune, aşa
cum dorise Domnul (Fapte 1,8) şi a împins forţat dincolo de limitele la care s-ar fi mărginit pentru o
perioadă mult mai lungă. Atunci, ca şi mai târziu, sângele martirilor a fost sămânţa bisericii.

Propovăduiau. [„Propovăduind”, KJV; „Binevestind”, Nitz]. Gr. evaggelizomai, pentru care o


traducere foarte literară şi plastică este „a evangheliza”. Aceasta reprezintă grafic lucrarea făcută de aceşti
creştini persecutaţi – ei au dus Evanghelia sau veşti bune (vezi Marcu 1,1) în multe locuri în care ei au fost
răspândiţi.

Cuvântul. Acesta ar trebui să fie înţeles în sensul lui cel mai cuprinzător ca referindu-se la toată
învăţătura cu privire la Hristos. Mare parte a „cuvântului” încă nu fusese pusă în scris şi depindea de soliile
vorbite ale evangheliştilor voluntari.

Fapte 8:5
5. Filip. Acesta nu se poate referi la apostolul Filip, întrucât vers.1 afirmă precis că apostolii au rămas
în Ierusalim. Referirea trebuie deci să fie la diaconul cu acest nume (vezi cap. 6,5). Deoarece era distins în
această evanghelizare timpurie, el a fost după aceea cunoscut ca Filip evanghelistul (cap. 21,8).

Cetatea Samariei. Părerea este împărţită în ce priveşte dacă aceasta se referă la Sebaste (cunoscută
mai înainte de Samaria) sau capitala Samariei sau la o cetate neidentificată (cf. cele de la v. 9). Indiferent de
aşezarea precisă pe care ar avea-o, sămânţa fusese deja semănată (vezi Ioan 4,42). Drept urmare câmpurile
erau „albe pentru seceriş” (Ioan 4,35).

Propovăduit. Gr. kerusso, un cuvânt deosebit de acela folosit în v. 4, şi însemnând „a proclama” [ca
un crainic]”, implicând o predicare mai oficială, mai deliberată decât ceea a credincioşilor nehirotoniţi.
Cuvântul este folosit atât cu privire la predica lui Ioan Botezătorul, cât şi a lui Hristos (Matei 3,1; 4,17).
Timpul verbului implică faptul că Filip continua să predice.

Hristos. Mai de grabă, „Hristosul”, Cel Uns sau Mesia, Ioan 4,25 lasă a se înţelege că aşteptarea lui
Mesia era puternică printre samariteni, ca şi printre iudei, şi lucrarea lui Filip deci era de a proclama că Cel
mult aşteptat sosise, că Isus din Nazaret era Hristosul, Fiul lui Dumnezeu.

Fapte 8:6
6. Noroadele. [„Poporul”, KJV]. Mai de grabă, „mulţimile”, dând impresia unor mari adunări.

Luau aminte. Gr. prosecho, „a ţine la”, „a aplica [mintea] la”, prin urmare „a da crezare la” (Fapte
8,10.1; 16,14; 1 Tim. 1,4; 3,8; 4,1.13; 2 Petru 1,19). Textul implică faptul că mulţimi de oameni acceptau
noua învăţătură. Bunăvoinţa cu care făceau lucrul acesta arată că, în ciuda influenţei potrivnice a lui Simon
Magul (Fapte 8,9-11), care apăruse după ce Domnul fusese acolo, lucrarea Lui nu fusese în zadar.

Când au auzit. [„Auzind”, KJV]. Literal, „auzindu-le”, şi anume, cuvintele lui Filip. Samaritenii la
început crezuseră simplu, ca rezultat al auzirii predicii lui Hristos (Ioan 4,39-42) fără „semne” (cf. Matei
12,38-42). Minunile săvârşite acum nu erau o temelie a credinţei lor, ci o întărire a ei. Semnele au înlăturat
îndoielile cu privire la puterea care lucra prin Filip. Fără îndoială ele erau şi un corectiv contra influenţei lui
Simon Magul (Fapte 8,9-11).

Fapte 8:7
7. Duhuri necurate. Părerea e împărţită cu privire la cea mai bună traducere a primei jumătăţi a
acestui verset. Ea poate fi redată aşa: „Deoarece duhuri necurate, strigând cu glas tare, ieşeau din cei
posedaţi”. Notaţi cum Luca, medicul, diferenţiază pe cei posedaţi de demoni de cei cu alte boli. Cu privire la
„duhuri necurate” vezi cap. 5,16; vezi Nota Adiţională de la Marcu 1.

Fapte 8:8
8. Mare bucurie. Bucuria din această cetate samariteană ilustrează cât de favorabil a fost primită
lucrarea emisarilor creştini de către oamenii în Samaria.

Fapte 8:9
9. În cetate. [„În acea cetate”, KJV]. La care se face referire în v. 5 Menţionarea separată a
„Samariei” în v. 9 sugerează că termenul se referă la provincie şi nu la oraşul capitală.

Simon. Vezi Ioan 1,42. Omul acesta este de obicei pomenit ca Simon Magul, de la gr. magos,
„vrăjitor”, sau „mag”. Potrivit cu Iustin Martirul (First Apology, 26) el a fost născut la Gitto, un sat din
Samaria. Relatări mai târzii în Părinţi îl descrie într-o stăruitoare vrăjmăşie cu Petru, pe care l-a urmat la
Roma pentru a se opune învăţării acolo. Cele mai multe dintre legende sunt de o autoritate extrem de
îndoielnică. Simon era tipic pentru o categorie de iudei care speculau folosind prestigiul neamului lor şi
credulitatea păgânilor. Unul din aceştia era Elima din Cipru (Fapte 13,8); exorciştii iudei itineranţi din Efes
(cap. 19,13); şi Simon din Ciprul, afară de cazul că era acelaşi om cu Samariteanul (Iosif, Antiquities
xx.7.2). Vezi Vol. V, p. 912; Vol. VI, p.34.

Un om însemnat. [„Un om mare”, KJV; „un cineva însemnat”, Nitz]. Versetul 10 defineşte mai clar
natura pretenţiei. Strigătul oamenilor că Simon era „puterea lui Dumnezeu cea care se numeşte „mare” era
fără îndoială ecoul propriilor sale pretenţii. În vreun fel oarecare nedefinit, el pretinde că e o întrupare a
puterii divine. El poate se considera Mesia. Nădejdile mesianice iudaice constituiau un tipar pentru
împotriviri şi-i ajuta să-şi asigure urmaşi. Contrastează cu Filip (v. 5), care predica pe Hristos, nu pe sine.

Vrăjea. [„Folosea vrăjitoria”, KJV; „Făcea magie”, Nitz]. Mai de grabă, „care mai înainte practicase
magia în oraş”. „Magia” se referă la artele practicate de Magii din Răsărit, care pretindeau că sunt
fermecători, astrologi, ghicitori şi tâlcuitori de vise. Se poate ca Simon să nu fi avut decât cunoştinţe
elementare de chimie, prin folosirea cărora atrăgea mai întâi atenţia şi apoi specula credulitate acelora care
veneau să-l consulte. Iudeii cunoscuseră lucruri de felul acesta de pe vremea locuirii lor în Egipt, şi în
literatura lor tradiţională făceau referire la „înţelepciunea” lui Moise pe nedrept şi mincinos numită astfel cf.
Fapte 7,22; cf. la Dan. 1,20).

Punea în uimire poporul. Mai de grabă, „uimea naţiunea”, adică, poporul Samariei era superstiţios
impresionat de aşa-numitele minuni ale acestui cineva mândru „mare”, Simon Magul.

Fapte 8:10
10. Toţi… îl ascultau. Vezi v. 6. Înşelăciunile lui aveau mare succes, deoarece toate categoriile de
oameni credeau în el. Vrăjitorul apare ca unul din cei mai timpuri dintre cei care vin cu semne şi minuni
mincinoase, aşa ca să înşele, dacă ar fi cu putinţă chiar pe cei aleşi (cf. Matei 24,24; 2 Tes. 2,9).

Puterea lui Dumnezeu cea care se numeşte „mare”. [„Mare putere a lui Dumnezeu”, KJV; „Puterea
cea numită mare a lui Dumnezeu”, Nitz]. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) exprimarea „puterea lui
Dumnezeu care este numită MARE”. Irineu (Against Heresies, i.23; ANF, Vol. I, p. 348) spune despre
Simon Magul că „era slăvit de mulţi ca şi cum ar fi fost dumnezeu…. El se prezenta pe sine, într-un cuvânt,
ca fiind cea mai înaltă dintre toate puterile”.

Fapte 8:11
11. Îl ascultau. [„Îl stimau”, KJV; „Erau cu luare aminte la dânsul”, Nitz]. Gr. prosecho (vezi vers.6).

Îi uimise cu vrăjitoriile. [„Îi fermecase”, KJV; „Îi scosese din minţi”, Nitz]. Vezi v. 9. „Multă vreme”,
în care această fascinaţie rea fusese exercitată, ar duce începutul vrăjitoriilor lui Simon aproape de timpul
lucrării Domnului în Samaria, cu vreo şase sau şapte ani mai înainte.

Fapte 8:12
12. Care propovăduia. [„Predicarea”, KJV]. Vezi v. 5. Atunci, ca şi acum, predicarea era un
instrument important al mântuirii. (vezi 1 Cor. 7,21). Puterea soliei lui Filip s-a dovedit mai tare decât
fascinaţia magiei lui Simon.

Împărăţiei lui Dumnezeu. Vezi Matei 4,17; Luca 17,20.21; Fapte 1,6. Când ogorul Evangheliei s-a
întins, solia ucenicilor a devenit mai clară. Ea era cuprinzătoare şi specifică; conducea la botez pe
ascultătorii ei.

Numelui lui Isus Hristos. Vezi cap. 2,21; 3,16.


Au fost botezaţi. Vezi Matei 3,6. Timpul verbului în greceşte de aici lasă a se înţelege nu un botez
mare, ci o succesiune de convertiţi, atât bărbaţi cât şi femei, care erau admişi în felul acesta în biserică.

Fapte 8:13
13. Chiar Simon. [„Simon însuşi”, KJV; „Însuşi Simon”, Nitz]. Mai degrabă, dând accentul din
versiunea greacă, „chiar Simon însuşi”.

A crezut. Fără îndoială el a fost impresionat de minunile pe care le săvârşise Filip (v. 6); el se simţea a
fi în prezenţa unei Puteri infinit mai mare decât a sa proprie. Dar a acceptat afirmaţiile lui Filip cu privire la
moartea şi învierea lui Hristos fără a dezvolta o credinţă personală. Credinţa sa era de felul aceleia despre
care vorbeşte Iacov (Iacov 2,14.19). O credinţă similară nedesăvârşită e descrisă în Ioan 8,31 unde anumiţi
iudei sunt descrişi crezând în Isus în timp ce restul capitolului arată că ei nu posedau o credinţă mântuitoare.
Totuşi Simon a înţeles de ajuns pentru a fi botezat, deşi, aşa cum a arătat atitudinea lui ulterioară, botezul
său nu a putut să reprezinte vreo renaştere la o viaţă mai înaltă. El a rămas mai departe în „fărădelege”
(Fapte 8,23). Luca face o deosebire între credinţa samaritenilor şi aceea a lui Simon; oamenii erau câştigaţi
de predica lui Filip, dar Simon era atras de minunile pe care le vedea. Cu toate acestea, Dumnezeu nu a
respins această credinţă nedesăvârşită. El a acceptat-o ca temelia pe care să clădească o credinţă mai
acceptabilă. Când Simon a apostaziat, Petru a făcut apel la el (vers .22) să se pocăiască şi să se roage pentru
iertare.

Privea cu uimire. [„Se minuna privind”, KJV; „Văzând… rămase uimit”, Nitz]. Mai degrabă expresia
ar trebui să zică: „privind semnele şi marile minuni care aveau loc, el era uimit” (vezi v. 9). Lucrurile se
inversaseră. Magul, de care alţii se uimiseră, se lăsa în voia unei vrăji mai puternice decât a sa personală şi
era la rândul său uimit când privea puterea care însoţea proclamarea Evangheliei.

Fapte 8:14
14. Apostolii. Ei rămăseseră la Ierusalim (v. 1), îndrumând activităţile bisericii. Domnul pusese
cândva o limită geografică predicării soliei împărăţiei (Matei 10,5). El desfiinţase limitele acelea prin
însărcinarea Evangheliei (Matei 28,19.20) şi prin instrucţiunea din Fapte 1,8). Vestea despre succesul lui
Filip în Samaria a sosit la cei doisprezece ca dovadă că înlăturarea limitărilor era un fapt. Venise acum
timpul pentru a se mărturisi despre Hristos în Samaria.

Au auzit. În ciuda persecuţiei, comunicarea dintre lucrătorii împrăştiaţi şi centrul lucrării a fost
păstrată cu credincioşie.

Samaria. Solia lui Filip era dusă prin tot districtul de convertiţii săi entuziaşti.

Cuvântul lui Dumnezeu. Expresia este folosită aici de Luca, la fel ca în Evanghelia sa, cu privire la
întreaga cuprindere şi esenţă a ceea ce însemnează Evanghelia lui Hristos (cf. Luca 5,1; 8,11.21).

Pe Petru şi pe Ioan. Evident n-a fost acordată nici o întâietate aparte vreunuia din cei doisprezece în
zilele acelea timpurii. Prin decizia întregului apostolat, Petru şi Ioan au fost trimişi în misiunea din Samaria.
Era logic de a alege pe aceştia doi, deoarece ei fuseseră extrem de activi la începutul lucrării bisericii (cf.
cap. 1,15; 2,14; 3,1; 4,8 etc.). Nu e nici o dovadă de supremaţie a lui Petru; el era sub îndrumarea
apostolilor, care l-au „trimis” pe el şi pe Ioan în această misiune. Ioan, care cândva dorea să ceară să cadă
foc asupra samaritenilor (Luca 9,54) urma acum, ca în iubire, să le aducă botezul cu Duhul Sfânt şi cu foc
(Matei 3,11). Sugestii că Ioan menţionat aici ar fi putut să fie Ioan Marcu (vezi Fapte 13,5.13) nu stă în
picioare. Dacă Ioan Marcu ar fi trecut deja prin experienţele descrise în versetele următoare, el nu s-ar fi
despărţit de Pavel şi de Barnaba (cap. 13,13).

Fapte 8:15
15. S-au rugat. Acesta a fost primul act al celor doi apostoli. Ei nu au conferit Duhul Sfânt
credincioşilor samariteni de curând botezaţi, ci au implorat pe Domnul să reverse Duhul asupra lor ca o
urmare a botezului lor (cf. cap. 2,38), ca o dovadă a faptului că ei fuseseră primiţi de Dumnezeu.

Fapte 8:16
16. Nu se pogorâse. [„Căzuse”, KJV]. Versetul acesta face o clară deosebire între botezul cu apă
administrat de Filip şi primirea Duhului Sfânt prin lucrarea lui Petru şi a lui Ioan. Verbul tradus „pogorâse”
[„căzuse”] e folosit cu privire la darul Duhului în cap. 10,44; 11,15, şi cu privire la răpirea sufletească a lui
Petru din cap. 10,10.

Fuseseră numai botezaţi. [„Erau numai botezaţi”, KJV]. Mai degrabă, „ei fuseseră numai botezaţi”.
Botezul cu apă fusese administrat de către Filip, dar darurile Duhului n-au căzut [„nu s-au pogorât”] până nu
a sosit Petru şi Ioan.

În Numele. [„În numele”, KJV; Nitz]. Sau, „în numele”. Aceasta arată legătura strânsă cu care noii
convertiţi la credinţă erau legaţi cu Hristos prin botez.

Fapte 8:17
17. Mâinile peste ei. Vezi cap. 6,4.

Au primit. Notaţi că trei paşi au făcut în stare pe samariteni să primească Duhul Sfânt: 1) Propria lor
mărturisire de credinţă la botez (v. 12), 2) rugăciunea apostolilor (vers.15) şi 3) punerea mâinilor apostolilor
(v. 17).

Fapte 8:18
18. A văzut Simon. El fusese botezat de Filip aşa cum fuseseră şi ceilalţi samariteni, dar mâinile
apostolilor nu fuseseră puse asupra lui şi el nu primise Duhul, care fusese dat cu îndurare celorlalţi
credincioşi. Trebuie să fi fost un motiv pentru aceasta; poate că fusese clar întrezărită adevărata lui natură.
Distincţia făcută între el şi concetăţenii săi însă a trezit dorinţa sa. El a văzut dovada primirii de către ei a
Duhului. Oamenii erau schimbaţi; s-ar putea ca ei să fi început să vorbească în limbi şi să profetizeze; cel
puţin era evident că Duhul Sfânt intrase în vieţile lor.

Le-a dat bani. El a văzut că semenii lui erau înzestraţi cu capacităţi mult mai mari decât ale sale şi deşi
personal nu poseda Duhul Sfânt, dorea puterea pe care ar fi adus o asemenea posesiune. De aceea i-a oferit
bani lui Petru şi Ioan, nădăjduind să fie în stare să cumpere ceea ce nu primise gratuit. O astfel de purtare dă
la iveală caracterul defectuos al credinţei sale şi descoperă motivele care îl stăpâneau. Oferta lui de bani a
dat numele lui unei mari categorii de delicte eclesiastice. Orice încercare de a cumpăra puteri sau slujbe
spirituale e etichetată ca „simonie”.

Fapte 8:19
19. „Daţi-mi”. Caracterul omului a fost acum deplin dat pe faţă. El nu dorea Duhul Sfânt pentru sine
ca un dar spiritual care să pecetluiască botezul său, ci ca să poată folosi puterea spre a domina pe alţii. El
dorea puterea exterioară fără a fi trecut prin schimbarea lăuntrică care ar fi îndreptăţit un astfel de dar. E
posibil ca el să fi avut de gând să facă bani din această râvnită capacitate de a da Duhul Sfânt altora, aşa cum
ar fi dorit el.

Fapte 8:20
20. Banii tăi să piară împreună cu tine. Literal: „Argintul tău să fie împreună cu tine spre pierzare”.
Petru şi-a exprimat dezgustul faţă de oferta lui Simon. El şi-a dat seama că dacă acesta nu se schimbă va fi
nimicit. Dar el n-a privit starea lui Simon ca fără de nădejde, deoarece în v. 22 l-a îndemnat la pocăinţă şi să
fie iertat.

Darul lui Dumnezeu. Expresia poate fi tradusă, „pentru că ai gândit să capeţi darul lui Dumnezeu prin
bani”. Atitudinea lui Simon trăda fundamental o greşită înţelegere a caracterului lui Dumnezeu şi a darurilor
Duhului. El mai avea de învăţat că lucrurile cele mai scumpe din viaţă nu pot fi cumpărate cu bani.

Fapte 8:21
21. N-ai nici parte, nici sorţi. Aceasta nu este o pronunţare a unei sentinţe arbitrare, ci un raţionament
bazat pe starea cunoscută a inimii lui Simon. El nu aparţinea cu adevărat familiei lui Dumnezeu, el nu era
eligibil pentru a se împărtăşi de privilegiile şi răspunderile ei. În ce priveşte comentariul asupra cuvântului
„sorţ”, vezi cap. 1,26.
Treaba aceasta. [„Chestiunea aceasta”, KJV; „Cuvântul acesta”, Nitz]. Sau, „cuvântul acesta”.
Expresia aceasta se referă evident la subiectul în discuţie, adică, puterea de a da Duhul Sfânt prin punerea
mâinilor (v. 19). Dar dacă e adoptată redarea „cuvântului acesta”, referirea e la v. 14, unde se spune
„Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu”.

Curată. [„Dreaptă”, KJV; Nitz]. Gr. euthus, „drept”, şi prin extensie, într-un sens moral, „cinstit”,
„drept”, „adevărat”, „sincer”. Cuvântul folosit de Petru este rar în NT, dar în epistolele sale acesta apare din
nou (2 Petru 2,15).

Fapte 8:22
22. Pocăieşte-te. Vezi Matei 3,2. Aceasta este prima condiţie pentru a căpăta iertare şi a abate
pedeapsa meritată. Notaţi că, deşi atitudinea lui Simon e descrisă ca „fărădelege”, apelul lui Petru arată că
mântuirea încă îi mai era la îndemână.

Roagă-te Domnului. [„Roagă-te lui Dumnezeu”, KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10)
exprimarea „Domnului” în loc de „lui Dumnezeu”. Lucrul acesta ar fi o referire specială la Domnul Isus,
contra căruia se săvârşise greşeala lui Simon.

Gândul. Gr. epinoia, „scopul”, „intenţia”, dând ideea unei plănuiri depline. Lucrul acesta face ca
ofensa adusă Domnului să fie cu atât mai mare. Apostolul vede că mintea lui Simon era întunecată de
propriile planuri şi că lăcomia lui, vecină cu idolatria, face pocăinţa aproape imposibilă. Dumnezeu e
totdeauna pregătit să ierte, dar omul adesea nu e pregătit pentru iertare (vezi Psalmi 32,1; 130,4).

Fapte 8:23
23. Văd. Cu o adevărată putere de pătrundere, Petru apreciază conţinutul inimii lui Simon.

Fiere amară. Adică, „fiere care este amărăciune” şi în următoarea expresie, „lanţurile fărădelegii”.
Petru îl vede pe om cufundat în amărăciune şi înlănţuit în nelegiuire. Simon a permis ca invidia şi lăcomia
să-i amărască sufletul, iar ticăloşia să devină un obicei al cărui prizonier devenise.

Fapte 8:24
24. Rugaţi-vă… pentru mine. Simon arată prin natura solicitării sale că nu e mişcat de adevărata
pocăinţă. El nu dă pe faţă întristare. El nu vede nici o nevoie de schimbare a caracterului. El cere numai să
fie scăpat de ameninţarea pedepsei. Rugămintea lui poate fi comparată cu cererea des repetată a lui Faraon
adresată lui Moise: „Rugaţi-vă Domnului” (Exod 8,8.28; 9,28; 10,17), care reflectă numai temerea lui şi n-a
avut ca rezultat nici o schimbare în purtare. Nu e nici o relatare de pocăinţă ulterioară din partea lui Simon
şi, deci se poate presupune, că el a rămas neconvertit.

Acesta este sfârşitul relatării despre Simon în cartea Faptelor Apostolilor, dar istoria bisericească
timpurie păstrează multe legende cu privire la el. Legendele acestea îl prezintă ca un conducător cu de la
sine putere al unei forme pervertite de creştinism care s-a luptat stăruitor împotriva credinţei predicate de
apostoli. Descrierea needificatoare poate fi urmărită în Homilies Pseudo Clementine ii.18-39, Recognitions
ii.5-16; Iustin Martirul First Apology 26.56; Irineu Against Heresies i.23; Eusebiu, The Ecclesiastical
History ii.13.3-18; 14.1-6; 15.1. Scrierile acestea zugrăvesc pe Simon ca pe un premergător al ereticilor
gnostici, un învăţător al cărui sistem era întemeiat în cea mai mare măsură pe astrologie, angelologie şi o
copleşitoare credinţă în propriile sale puteri divine. Vezi Vol. V, p. 912; Vol. VI, p.34.

Fapte 8:25
25. [Şi ei, KJV]. Acesta, cu certitudine, prezintă pe apostolii Petru şi Ioan. Unii comentatori cred că
acesta cuprinde şi pe Filip. Totuşi, vezi AA 107.

Au mărturisit. Gr. diamarturismai, „A mărturisi cu râvnă”.

Au propovăduit. Gr. laleo, „a vorbi”, „a spune”.

S-au întors. Forma verbului în versiunea greacă de aici poate fi tradusă „au început să se întoarcă”. Ei
au continuat să predice Evanghelia, în timp ce-şi făceau drumul înapoi spre Ierusalim.
Aşa se încheie raportul inspirat al pătrunderii creştinismului în Samaria, cu excepţia unei referiri
trecătoare în cap. 15,3.

Fapte 8:26
26. Un înger. [„Îngerul”, KJV]. Mai bine, „un înger”. Luca e atent la serviciul îngerilor (cf. Luca 1,38
şi Fapte 10,7; Luca 2,9 şi Fapte 12,7; Luca 24,4 şi Fapte 1,10; 15,30). Construcţia în versiunea greacă
sugerează că un înger a vorbit lui Filip în timp ce Petru şi Ioan îşi făceau lucrarea de evanghelizare.
Chemarea supranaturală s-ar prea putea ca să fi venit într-o viziune (cf. Corneliu, Fapte 10,3).

Miazăzi. [„Sud” KJV]. Gr. mesembria, în general redat prin „miazăzi”, sau „amiază”. Totuşi, în
Emisfera Nordică, soarele e la sud când ajunge la meridian; de unde cuvântul a ajuns să însemne partea
locului, adică, „sud”. Unii autori preferă pe „amiază”.

Pe drumul. [„Spre drumul”, KJV; „Pe calea”, Nitz]. Mai de grabă, „pe calea”, sau „de-a lungul
drumului”.

Gaza. Numele acesta este transliterarea greacă a ebr. ‘Azzah, care însemnează „tare”. Gaza (numită şi
Azzeh în Deut. 2,23; 1 Regi 4,24; Ier. 25,20) era o cetate sudică de graniţă a canaaniţilor timpurii (Gen.
10,19). A fost ocupată mai întâi de Avimi şi apoi de Caftorimi (Deut. 2,23). Iosua nu a putut să-i supună
(Iosua 10,41; 11,22). Iuda a deţinut-o o scurtă perioadă de timp (Jud. 1,18), dar curând au pierdut-o, fiind
luată de filisteni (Iosua 13,3; Jud. 3,3), care au făcut-o cetatea cea mai de sud a celor cinci cetăţi ale lor.
Cetatea a fost scena umilirii şi morţii lui Samson (Jud. 16) şi a continuat să fie deţinută de filisteni pe
vremea lui Samuel şi mai departe (1 Samuel 6,17). Solomon (1 Regi 4,21.24) şi mai târziu Ezechia (2 Regi
18,8) au atacat-o. Ea a rezistat asediului lui Alexandru cel Mare timp de cinci luni, dar cu timpul a fost
capturată şi a devenit un post militar important în timpul luptelor dintre ptolemei şi seleucizi şi în războaiele
Macabeilor (1 Macabei 11,61).

Pe la 96 î.Hr., Gaza a fost distrusă şi populaţia ei masacrată de Alexandru Ianeul (Iosif, Antiquities
xiii.13.3 [358-364]), dar a fost rezidită de proconsulul Galinius (ibid. XVI.5.3 [88]), deşi se pare că cetatea
restaurată era mai aproape de mare decât cea veche. De la Ierusalim la Gaza, la vreo 50 de mile mai la
sud-vest, erau mai multe drumuri de acces. Un drum mai spre nord trecea în apropiere de Lyda, şi apoi
mergea paralel cu ţărmul spre sud prin Azot la Gaza. Un altul mergea spre sud la Hebron, apoi prin direcţia
vest prin ţinutul pustiu către cetatea Gaza. Cel din urmă este cel mai probabil drumul din această naraţiune,
mai ales dacă mesembria e tradus „sud”.

Pustiu. Expresia spune literal, ca şi cum ar fi propoziţie separată: „Aceasta e pustiu”. Nu e nimic care
să arate dacă acestea erau cuvintele îngerului sau o notă explicativă adăugată de Luca. La fel nu e clar dacă
„acesta” se referă la drum sau la oraş, deşi nu e probabil ca Luca să dea numele unei cetăţi şi apoi să o
descrie ca fiind pustie. RSV o traduce: „Aceasta este un drum pustiu”. [„Această cale este pustie”, Nitz]. În
credinţă simplă, Filip trebuie să se ducă pe drumul mai puţin umblat, mai puţin promiţător de la Ierusalim la
Gaza şi fără să cunoască că pe drumul acela urma să întâlnească un călător a cărui convertire urma să fie atât
de memorabilă.

Vezi Harta activităţii misionare a diaconului Filip

Fapte 8:27
27. Filip s-a sculat şi a plecat. [„El s-a sculat şi a plecat”, KJV]. Imediata lui ascultare descoperă lipsa
oricărei îndoieli cu privire la autenticitatea soliei pe care o primise.

Etiopian. [„Un om din Etiopia”, KJV]. Etiopia, ca şi Cuş din VT, este un nume general dat ţării la sud
de întâia cataractă a Nilului şi extinzându-se în Etiopia modernă. Partea ei nordică era marele regat Meroe în
valea superioară a Nilului, care a fost cârmuită de regine în decursul unei lungi perioade de timp şi e foarte
probabil ca eunucul să fi venit din regatul acesta. Legătura lui cu poporul iudeu prezintă multe puncte de
interes. Potrivit cu Scrisoarea lui Aristeas 13, în decursul domniei unuia din faraoni numit Psametic (poate
Psametic II, 594-588 î.Hr.) o unitate de iudei a fost trimisă în Egipt pentru a ajuta într-o campanie contra
Etiopiei. Influenţe iudaice fără îndoială fuseseră la lucru în regiunea aceea de secole. Lucrul acesta poate fi
reflectat în lucrarea curajoasă a unui eunuc etiopian timpuriu Ebed – Melec, pe vremea lui Ieremia (cap.
38,7-13; 39,15-18). Chiar şi mai de timpuriu evreii aşteptaseră şi văzuseră administrarea etiopienilor în
comunitatea lor (Psalmi 68,31; 87,4).

Famen. [„Eunuc”, KJV; Nitz]. Vezi Estera 1,10; 2,3; Matei 19,12.

Mare putere. [„Mare autoritate”, KJV]. Gr. dunastes, „principe”, „potentat”, „slujbaş superior”. Litera
legii deuteronomice (vezi Deut. 23,1) era explicită cu privire la excluderea eunucilor [„famenilor”] din
sanctuarul lui Dumnezeu, dar lucrul acesta a fost fără învoială modificat în practică. Admiterea eunucului
păzitori ai Sabatului în rândurile poporului lui Dumnezeu e făgăduită de Isaia (cp. 56,4). Rangul, rasa şi
starea fizică nu sunt factori în admiterea în familia Tatălui nostru ceresc (Gal. 3,28.29; Col. 3,10.11).

Candace. Acesta pare să fi fost un nume sau un titlu dinastic, ca Faraon sau Ptolemeu în Egipt şi
Cezar la romani şi nu numele personal al unei regine aparte. Numele apare în Strabo, Geography xvii.1.54;
şi Dio Cassius, History, liv. 5.4-6. După Eusebiu (c. anul 325 d.Hr.) Etiopia era încă sub domnia unei regine
pe vremea sa (The Ecclesiastical History ii.1.13).

Visteriilor. [„Tezaurului”, KJV; Nitz]. Gr. gaza, „tezaurul regal”, „tezaur”, un cuvânt de origine
persană care intra în uz cam pe vremea aceasta la scriitorii greci şi latini (Cicero De officiis ii.22 [76]).
Traducătorii LXX l-au folosit în Ezra 5,17; 6,1; 7,21; Isa. 39,2. Nu e găsit în altă parte în NT, dar o formă
compusă e folosită cu privire la tezaurul Templului (Luca 21,1). Filip întâlneşte un om care poartă grijă de
gaza, tezaur. Evanghelistul îl ajută să găsească un tezaur, la fel cum omul din parabola din Matei 13,44 a
găsit o comoară, căutând-o sârguincios.

Să se închine. Pare că eunucul acesta era un prozelit circumcis al neprihănirii (vezi Vol. V, p.63) care
vizita Ierusalimul ca să se închine la Templu. Prozeliţi, ca şi iudei, veneau la Ierusalim pentru scopul acesta,
după cum se poate vedea din enumerarea celor prezenţi la Ziua Cincizecimii (Fapte 2,10). Potrivit cu Ioan
12,20, greci veneau la sărbătorile de la Ierusalim. Eunucul venise la Ierusalim în căutarea unei
binecuvântări, dar înainte de a ajunge acasă, el urmează să primească una care întrece toate aşteptările sale.
Vezi Vol. IV, p.27-30.

Fapte 8:28
28. Se întorcea. Anume de la Ierusalim la Etiopia, la terminarea recentei lui vizite, pentru a se închina
la Templu.

Citea. Mai de grabă, „se ocupa cu cititul”. Pare că citea cu glas tare (vezi v. 30), întrucât aceasta era o
practică obişnuită la orientali. Se prea poate ca omul să fi cumpărat sulul lui Isaia pe când fusese la
Ierusalim şi dacă lucrurile stau aşa, minunatele expresii ale profetului evanghelist trebuie să-i fi părut
proaspete şi bogate. E clar, din v. 32,33, că el citea din capitolul al 53-lea din Isaia în versiunea LXX.

Fapte 8:29
29. Duhul a zis. Compară cu v. 26. Aici Duhul vorbeşte şi dă instrucţiuni clare date evanghelistului,
printr-un îndemn lăuntric sau o voce ce se auzea.

Ajunge. [„Alipeşte-te de”, KJV; „Ţine-te de”, Nitz]. Acest slujbaş regal fără îndoială avea o mare
suită la care, ar fi natural ca un călător singuratic pe o cale pustie, să se alipească. Filip ar fi fost în stare să
se apropie şi să asculte ceea ce se citea fără a fi considerat intrus.

Fapte 8:30
30. Filip a alergat. Adică a alergat la car, în neîntârziată ascultare de porunca Duhului. Creştinii ar
trebui să imite acest răspuns prompt. Aceia care fac aşa vor găsi mai mulţi oameni dispuşi să accepte o
conversaţie sinceră având ca centru pe Hristos de cât s-ar aştepta de obicei.

Înţelegi tu ce citeşti? Notaţi începerea iscusită a conversaţiei: Filip a început chiar de acolo de unde
l-a găsit pe om şi şi-a adaptat abordarea la interesele clientului său, în perspectivă. Prin aceasta el dă un
exemplu pe care să-l urmeze fiecare lucrător creştin. Întrebarea lui Filip s-a referit la înţeles şi nu la cuvinte.
Forma ei în limba greacă implică faptul că aştepta un răspuns negativ. Se poate că eunucul să fi auzit
oarecare explicaţii iudaice ale pasajului, dar probabil nu avea nici o idee cât de vagă cu privire la faptul că
acele cuvinte se refereau la Isus Hristos. Dar Filip le cunoştea înţelesul şi a fost mânat de Duhul să explice
eunucului importanţa lor.

Fapte 8:31
31. Cum aş putea? Întrebarea lasă să se înţeleagă lipsa de capacitate, deoarece nu era instruit să
interpreteze Scripturile.

Călăuzi. Gr. hodegeo, „a conduce pe propria cale”, „a călăuzi”. Acelaşi cuvânt este folosit de Isus cu
privire la călăuzirea Duhului Sfânt (Ioan 16,13). Eunucul, înapoindu-se în Etiopia, unde urma să fie separat
de cei care-l călăuziseră până aici în Ierusalim, simte că are nevoie de instruire competentă pentru acest
pasaj dificil. Întrebarea lui sugerează că el lua de prima dată în consideraţie pasajul acesta sau că îi era
imprimat de Duhul ca un nou accent.

A rugat. [„A dorit”, KJV; „Rugă”, Nitz]. Mai de grabă, „a implorat”. Cuvântul lasă a se înţelege o
cerere stăruitoare şi arată râvna eunucului de a avea mai multă instruire. Notaţi cât de bine e împlinit
îndemnul (v. 29) Duhului. Filip se apropie şi eunucul însuşi invită pe evanghelist să se suie în carul său şi să
citească împreună.

Fapte 8:32
32. Locul. Gr. perioche, „conţinutul”. Cuvântul acesta a fost folosit ca un echivalent pentru termenii
ebraoco parashah, sau hapitarah, pasajele din Scriptură rânduite pentru citire publică în sinagogi (vezi Vol.
V, p. 57). Cuvântul era în uz obişnuit la greci şi a fost adoptat de Cicero (Letters to Atticus xiii.25). El
însemna întregul context al pasajului. „Scriptură” (la singular aici, şi în greacă) se referă la un pasaj al
Scripturii şi nu la totalitatea Scripturilor. Prin urmare, expresia poate fi tradusă: „Cuprinsul pasajului din
Scriptură”. Versetele citate sunt din Isaia 53,7.8 şi sunt date cuvânt cu cuvânt din LXX.

A fost dus. Pentru comentariul general la pasajul citat vezi Isaia 53,7.8, reţinând faptul că citatul din
NT e o traducere a textului din LXX şi nu a celui ebraic.

Fapte 8:33
33. Smerirea Lui. Expresia poate fi tradusă literal: „în umilinţă judecata Lui a fost luată”, dar
exprimarea e capabilă de diferite interpretări. Ar putea să însemneze că „osândirea Lui a fost înlăturată”, sau
„anulată”; adică, pentru că S-a umilit, după aceea a fost înălţat; sau alternativ „Dreptatea I-a fost tăgăduită în
umilinţa Lui”, aşa cum fără îndoială a fost în timpul judecării Lui. Ebraica la Isaia 53,8 sugerează: „El a fost
luat prin apăsare şi judecată”, adică, El a fost victima unei crime judiciare.

Cei din timpul Lui. [„Generaţia Lui”, KJV; „Cei din neamul lui”, Nitz]. Expresia aceasta a avut
diferite interpretări: 1) „Cine va declara numărul celor care au împărtăşit viaţa Lui şi, ca să zicem aşa, au
răsărit din El”? 2) „Cine, în măsura generaţiei Lui, au fost destul de înţelepţi ca să considere”? 3) „Cine va
spune nelegiuirea generaţiei strâmbe şi perverse în care a trăit El”? Vezi şi la Isaia 53,8.

Viaţa I-a fost luată. Versiunea ebraică la Isaia 53,8 sugerează că Mântuitorul a fost târât grabnic la o
moarte violentă. Versiunea LXX exprimă acelaşi gând, şi nu face nici o referire la plecarea lui Hristos de pe
pământ la înălţarea Lui.

Fapte 8:34
34. Rogu-te. Scurta întâlnire a eunucului cu acest om al lui Dumnezeu trebuie să fi făcut o impresie
foarte favorabilă, deoarece arăta o încredere neîntârziată în capacitatea lui Filip de a răspunde la întrebarea
lui. Aceasta i-a oferit lui Filip ocazia pe care o căuta. Creştinul va fi adesea surprins de felul în care apar
ocaziile când e pregătit şi dispus să le folosească.

Despre cine? Eunucul era destul de ager pentru a pune întrebarea cea mai însemnată cu privire la
pasajul pe care-l citea, şi anume, la cine se referea cuvintele lui Isaia? Întrebarea n-a fost rezolvată pe
vremea lui şi e încă mult disputată în vremea noastră (vezi Isaia 41,8; 42,1; 52,13; 53,1). Filip, totuşi nu are
îndoieli cu privire la subiect – şi nici noi n-ar trebui să avem. Întrebarea i-a creat ocazia pentru a predica pe
Isus etiopianului.
Fapte 8:35
35. A luat cuvântul. [„Şi-a deschis gura”, KJV; „Deschizându-şi gura”, Nitz]. Expresia, ori de câte ori
apare în NT, implică ceva ca o cuvântare închegată şi nu simplul act al vorbirii (cf. Matei 5,2; 13,35; Fapte
10,34).

Scriptura aceasta. Filip a întâmpinat pe eunuc pe propriul său teren – la pasajul pe care-l studia. Nu
era un loc mai bun pentru Filip ca să înceapă. Şi nici pentru predicatorul de astăzi nu este o ocazie mai bună
ca aceasta.

I-a propovăduit pe Isus. În timpul rămânerii lui la Ierusalim, eunucul probabil auzise despre învăţătura
lui Isus. Lucrarea ucenicilor atrăsese atenţia întregii cetăţi (cap. 2,41; 4,33; 5,12-14; 6,7.8). Dar profeţia
aceasta este una dintre cele mai clare zugrăviri ale morţii ispăşitoare a lui Isus Hristos ca singura cale de
mântuire din condamnarea şi puterea distrugătoare a păcatului. Urmarea arată că învăţătura lui Filip
cuprindea nu numai o aplicare a profeţiei la Isus Hristos, ci şi învăţătură cu privire la ce însemna să se
ataşeze la asociaţia ucenicilor Lui. E clar din NT că o astfel de învăţătură era dată mai înainte de cufundarea
candidaţilor în apa botezului.

Predicarea lui Isus e lucrarea nu numai a fiecărui predicator al Evangheliei, dar şi a fiecărui creştin,
indiferent dacă predicarea este făcută prin cuvânt sau prin mărturisirea vieţii de toate zilele. Indiferent de
subiectul anunţat al predicii, tema principală ar trebui să fie Isus Hristos.

Fapte 8:36
36. Pe când îşi urmau ei drumul. [„Pe când mergeau ei”, KJV]. Filip şi eunucul trebuie să fi călătorit
o bucată de vreme împreună, deoarece el nu numai că i-a prezentat faptele mântuirii prin Isus Hristos în
cadrul celor din Isaia 53, dar a dus instruirea până la punctul la care eunucul a înţeles rostul botezului şi l-a
dorit pentru sine.

O apă. [„O anumită apă”, KJV]. În sec. al 4-lea aceasta era identificată cu Betsura, Bet-Ţur din 2
Cron. 11,7, la 20 de mile de Ierusalim şi la 4 mile de Hebron. Un izvor de acolo încă păstrează vechiul nume
în forma arabă, Beit-Şur. Alţii gândesc că izvorul era în Wadi-el-Hesi, între Eleutheropolis şi Gaza, nu
departe de vechile cetăţi Lachiş şi Eglon. Locul acesta concordă mai bine cu proximitatea evenimentului de
la Gaza şi cu informaţia că drumul călătoriei mergea prin pustiu, însă identificarea sigură nu e cu putinţă.

Ce mă împiedică? [„Ce împiedică”?; KJV]. Dorinţa vie a eunucului de a completa pregătirea sa pentru
a deveni membru al bisericii Domnului său de curând găsită e exemplară. Iniţiativa era a sa; el nu avea
nevoie de nici un îndemn din partea lui Filip. El aflase de un Mântuitor şi îşi părăsise păcatele. El fusese
instruit în Numele şi Calea (cf. Fapte 4,12; Ioan 14,6). Ce motiv putea fi prezentat pentru a-i refuza ritualul
botezului?

Fapte 8:37
37. Dacă crezi. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) omiterea acestui verset. E cu putinţă ca o
explicaţie marginală extrasă dintr-o mărturisire de credinţă timpurie să se fi strecurat în text la punctul
acesta. Ar trebui să se noteze totuşi că adevărul exprimat în v. 37 este arătat în forme variate în alte locuri în
Biblie (cf. Ioan 3,16; Fapte 2,38; 16,30.31).

Fapte 8:38
38. A poruncit. Aceasta a făcut ca întreaga suită să se oprească pe loc. Membrii ei trebuie să fi fost
martori interesaţi ai botezului şi unii din ei poate au alcătuit sâmburele congregaţiei creştine din Etiopia.
Tradiţia afirmă că eunucul a proclamat Evanghelia la concetăţenii săi.

S-au pogorât amândoi în. Gr. katabain eis, „a coborî la” sau „a coborî în”. Dacă expresia aceasta a
apărut de la sine, nu ar fi cale pentru a decide dacă Filip şi eunucul au coborât la marginea apei sau dacă ei
de fapt au intrat în ea. Dar expresia întregitoare din v. 39 rezolvă chestiunea în chip satisfăcător.

Fapte 8:39
39. Au ieşit afară. Gr. anabaino ek, „a ieşi din”. Aceasta arată că amândoi bărbaţi au coborât în apă,
altminteri ei nu ar fi putut ieşi afară din apă. Aceasta a avut loc cu siguranţă pentru scopul botezului prin
scufundare. Vezi Matei 3.6; Marcu 16,16; Rom. 6,3-6. Aici, deci avem o ilustrare clară a metodei de botez
folosită în biserica primară, chiar în ocazii de acestea neaşteptate şi oarecum neoficiale ca aceasta.

Duhul. Duhul iniţiase întâlnirea lui Filip cu eunucul şi acum când se ajunsese la un rezultat încărcat de
succes, Duhul din nou i-a pus la îndemână noi posibilităţi de slujire.

A răpit. Gr. harpazo, „a apuca”, „a duce cu forţa”, „a smulge şi a duce”. Acelaşi verb e folosit într-un
fel comparabil în 1 Tes. 4,17; Apoc. 12,5. Sentimentul omenesc ar fi mânat cu siguranţă pe evanghelist să
rămână pentru a completa lucrarea sa cu eunucul, Filip a fost literal smuls şi îndepărtat de la companionul
său. Compară 1 Regi 18,12; 2 Regi 2,16; Ezechiel 3,12.14.

Îşi vedea de drum. [„Şi a mers”, KJV; „Dar mergea pe calea sa”, Nitz]. Literal, „deoarece el s-a dus”.
Aceasta explică mai clar pentru ce eunucul „nu l-a mai văzut”. Ea sugerează de asemenea faptul că eunucul
a acceptat dispariţia lui Filip ca pe un act supranatural că el nu a irosit timp în cercetarea zadarnică a
învăţătorului şi botezătorului său, ci mai de grabă şi-a văzut de drum, adică, şi-a continuat călătoria sa
întreruptă.

Plin de bucurie. [„Bucurându-se, KJV]. Poziţia acestui cuvânt la sfârşitul expresiei e tipic lucană (cf.
Luca 15,5; 19,6). Crezând că Filip era în mâinile lui Dumnezeu, eunucul nu simţea nici o îngrijorare cu
privire la el, ci şi-a putut îngădui să-şi vadă de drum, bucurându-se în lumina cea nouă pe care o primise.
Eusebiu (The Ecclesiastical History ii.1.13; ed. Laeb, Vol. 1, p.110,111) vorbeşte despre eunuc ca
reîntorcându-se în ţara lui de naştere, şi predicând acolo „cunoaşterea Dumnezeului universului şi lucrarea
Mântuitorului nostru care dă viaţă oamenilor” şi felul acesta implicând cuvintele „Etiopia aleargă cu mâinile
întinse spre Dumnezeu” (Psalmi 68,31). E lucru semnificativ că biserica etiopiană a avut elemente similare
cu iudaismul în decursul istoriei ei. Ea a fost de timpuriu separată de restul creştinismului şi a păstrat
simplitatea de viaţă şi învăţătură a bisericii primare pentru un timp. Creştinii etiopieni au ţinut Sabatul zilei a
şaptea multă vreme, potrivit poruncii, împreună cu ţinerea zilei întâi a săptămânii.

Fapte 8:40
40. Se afla. [„A fost aflat”, KJV]. Prepoziţia greacă eis poate fi tradusă literal „în”, sugerând că Filip
se aflat în lăuntrul cetăţii. Nu că a fost trimis cineva să-l caute, ci Filip se afla în cetate şi prezenţa lui a fost
făcută cunoscut.

Azot. Asdodul VT (1 Sam. 5,1-7), una din cele cinci cetăţi principale ale filistenilor, cam la 3 mile de
mare la mijlocul drumului dintre Gaza şi Iope. Ca şi Gaza, istoria lui a fost marcată de asedii succesive: de
asirienii (Isaia 20,1), de egipteni (Herodot ii.159; vezi Ier. 47,1), de Macabei (1 Macabei 5,68; 10,84). A fost
refăcut de generalul roman Galinius în anul 55 î.Hr. Vechiul nume persistă în modernul Esdiid, dar această
cetate de astăzi este doar un biet sat sărac şi prizărit. Filip nu s-a oprit acolo, ci „a trecut prin”, „a trecut mai
departe” (vezi Fapte 8,4). Naraţiunea lui Luca sugerează că Filip şi-a continuat lucrarea sa ca evanghelist.
Psalmistul numeşte Filistia ca unindu-se cu Etiopia pentru a da un număr de convertiţi pentru cetatea lui
Dumnezeu (Psalmi 87,4).

Propovăduia. Mai bine, „el continua să predice”. Experienţa remarcabilă a lui Filip cu eunucul nu a
întrerupt celelalte activităţi ale sale ca predicator al Evangheliei.

În toate cetăţile. Drumul său probabil l-a dus prin Lyda şi Iope şi putem fără îndoială vedea efectele
strădaniilor sale în comunităţile creştine înfloritoare aflate mai târziu în oraşele acestea (cap. 9,32.36).

Cezarea. Cezarea se află pe drumul de la Tir la Egipt şi a fost de o mare importanţă istorică. Ea
datează din perioada romană. În scrierile geografului Strabo (Geografie xvi.2.27; c. anul 20 d.Hr.) era
cunoscut numai ca Turnul lui Strato şi era doar un loc de ancorare pentru corăbii. Irod cel Mare l-a
transformat într-un port înfloritor cu un port tot atât de mare ca şi acela al Pireului de lângă Atena. El a dat
cetăţii nume după numele patronului său imperial Augustus, numind-o Caesarea Sebaste, cuvântul ultim
fiind echivalent cu latinescul Augusta (vezi Iosif, Antiquities xvi.5.1; War i.21.5-7). După expulzarea lui
Arhelau din Iudeea, ea a devenit reşedinţa oficială a procuratorului roman (cf. cap. 23,23.24). Tacit (The
Histories ii.78) vorbeşte de Caesarea ca cetatea principală, caput, al Iudeei, populaţia ei era în cea mai mare
parte păgână, cu un adaos de iudei, făcând-o un centru roditor pentru lucrarea misionară. Aşa cum arată
capitolele următoare ale Faptelor (cetatea e pomenită de 15 ori), ea a avut un loc de frunte în istoria timpurie
a bisericii. Se poate deduce din cap. 21,8 că Filip a făcut din ea sediul central al lucrării sale de
evanghelizare. Caesarea a devenit mai târziu scena lucrării părintelui bisericesc Origen. Poate a fost locul de
naştere al istoricului bisericesc Eusebiu. Sunt acum numai câteva ruine împrăştiate pe locul vechii cetăţi.

COMENTARII ELLEN G. WHITE

1AA 101, 103, 129; COL 308; EW 199; 6T 330

1–40AA 103–111

3AA 103, 113; EW 199

4AA 105, 113, 166; CM 58; DA 233; GC 219; PK 699; 3T 413; 6T 330, 403, 478; 8T 57

4, 5 GC 328

5–8AA 106; MH 139

9GC 516

9, 10GC 625

148T 57

17EW 101

18, 199T 217

20GC 128

232T 563

26–28AA 107

26–408T 57

29MH 473

29–40AA 1083

Fapte 9:1
1. Saul. Vezi nota Adiţională 2 la cap. 4

Sufla. („Insuflând”, Nitz). Gr. empneo, „a inspira” sau „a sufla”. Arestarea şi măcelărirea creştinilor
erau, vorbind figurat, însuşi aerul pe care-l respira Saul. Popoarele semite adesea asociau emoţia mâniei cu
respiraţia.

Încă. Gr. eti, „încă”, legând naraţiunea din cap. 9 cu cap. 8,3. În timp ce biserica se dezvoltă în afară
de Ierusalim (cap. 8,4-10) Saul a continuat să o persecute înăuntru şi în jurul capitalei.

Ameninţarea şi uciderea. („Ameninţări şi ucidere”, KJV; „Ameninţare şi omor”, Nitz). Mai bine
„ameninţare şi ucidere”. Zelul persecutorului se intensificase; el vrea să meargă la limite extreme pentru a
desfiinţa învăţătura cea atât de hulită. El însuşi recunoaşte lucrul acesta în cap. 22,4; 26, 9-11. El nu încearcă
să minimalizeze partea teribilă pe care a avut-o în distrugerea bisericii. Părinţii bisericeşti timpurii vedeau
un paralelism semiprofetic între cuvintele lui Iacob: „Beniamin este un lup care sfâşie; dimineaţa, mănâncă
prada, iar seara împarte prada răpită” (Geneza 49,27) şi purtarea aceluia care se fălea că e din seminţia lui
Beniamin (Filipeni 3,5) şi care purta numele marelui erou, primul împărat al seminţiei.

Împotriva ucenicilor. Numele victimelor acestei persecuţii continue nu sunt date, dar mărturisirea
ulterioară a lui Pavel: „Când erau osândiţi la moarte, îmi dădeam şi eu votul împotriva lor” (cap. 26,10)
arată că Ştefan nu a fost singurul ucis la data aceea. Zelul lui Saul dat pe faţă la moartea lui Ştefan a dus la
alegerea lui în Sinedriu (AA 102) şi curând a fost învestit cu autoritate de la preoţii cei mai de seamă să
urmărească peste tot pe creştinii din Ierusalim. Dacă se ştia la Ierusalim că samaritenii fuseseră admişi în
biserică (vezi cap. 8,1), ura iudeilor fără îndoială trebuie să se fi intensificat.

Marele preot. Ana sau Caiafa (vezi cap. 4,6), amândoi fiind saduchei, în timp ce Saul se fălea că e un
strict fariseu (cap. 26,5). Dar curiozitatea acestei alianţe (vezi vol. V, p. 51,52) nu l-a făcut să şovăie pe
asprul persecutor. Coaliţia dintre Saduchei şi Farisei, care fusese alcătuită mai înainte împotriva lui Isus
Hristos (Matei 26,8) a fost reînnoită împotriva urmaşilor lui.

Vezi începuturile activităţii lui Pavel

Fapte 9:2
2. A cerut. („A dorit” KJV; „Ceru”, Nitz). De preferat, „a cerut”, sau „a solicitat” în favoarea sa,
probabil pentru a justifica înălţarea lui în cadrul Sinedriului.

Scrisori. Acestea erau hârtiile care constituiau „puterea şi învoirea” lui Saul (cap. 26,12). Reiese că
Roma a conlucrat cu autorităţile iudaice dând marelui preot puteri de extrădare a fugarilor iudei. Autoritatea
aceasta probabil datează de pe la 56 î. Hr. (Iosif, Antiquities, XIV, 8,5 [146-148]; conform cu 1 Macabei
15,15-24).

Damasc. Cetatea aceasta e socotită ca una dintre cele mai vechi din lume. Locul ei era considerat în
mod tradiţional scena uciderii lui Abel. Iosif, (Antiquities, I. 6,4 [145]) atribuie întemeierea oraşului lui Uz,
nepotul lui Sem (vol. I, p. 270). Această cetate figurează în istoria lui Avraam ca loc de naştere a
administratorului său (Geneza 14,2). David plasează acolo garnizoane (2 Samuel 8,6) dar sub Rezon, cetatea
a devenit un centru al opoziţiei lui Solomon (1 Regi 11,23-25). Râurile lui, Abana şi Parpar erau, în ochii
generalului Sirian lepros, Naaman, mai bune decât oricare din râurile lui Israel (2 Regi 5,12). Era centrul
regatului sirian în alianţele şi războaiele cu Israelul şi Iudeea (2 Regi 14,28; 16,9.10; Amos 1,3.5). Făcea
comerţ cu mărfuri cu Tirul, cum şi cu vin şi lână albă, aşa cum e notat de Ezechiel (cap. 27,16.18). În anul
333 î. Hr., generalul macedonean Parmenion, a cucerit cetatea pentru Alexandru cel Mare. A fost recâştigată
de romanul Pompei în anul 64 î. Hr. Pe vremea convertirii lui Saul, se găsea sub jurisdicţia lui Vitellius, pe
atunci guvernator roman al Siriei. Când Tiberius a murit în anul 37 d. Hr., Vitellius s-a grăbit să se ducă la
Roma şi Aretas IV, regele nabatanienilor, a pus stăpânire pe Damasc şi l-a guvernat printr-un delegat. Aşa
stăteau lucrurile la data când Saul a trebuit să fugă din cetate. (2 Corinteni 11,82)

Damascul alcătuia o oază în pustiul Sirian. Râul Abana, alimentat de zăpezile munţilor Anti-Liban,
iriga terenul şi-l făcea foarte roditor. Cetatea era bine descrisă ca „o capitală predestinată”. Populaţia ei era
predominant aramaică, dar cetatea poseda o mare colonie iudaică. Naraţiunea (Fapte 9,2.14) lasă a se
înţelege că printre ei erau mulţi „ucenici ai Domnului” (v. 1). Dintre aceştia, mulţi poate fuseseră refugiaţi
din cauza persecuţiei din Ierusalim şi din împrejurimile lui şi sinagogile locale erau fără îndoială chemate să
aplice decretul Sinedriului din Ierusalim. Luca nu explică pentru ce a ales Saul locul acesta pentru lucrarea
lui de pedepsire mai departe a bisericii. Motivele însă pot fi oferite:

1) Aşa cum s-a notat, creştinii se refugiaseră acolo, la o oarecare distanţă considerabilă de Iudeea.

2) Acolo erau convertiţi creştini care erau cetăţeni ai locului.

3) Se poate ca Damascul să fi devenit un centru depărtat al bisericii în dezvoltare.

4) Se poate ca Saul să fi cunoscut bine autorităţile iudaice şi putea să conteze pe conlucrarea lor
împotriva creştinilor.
Sinagogile. Cetatea era cosmopolitană şi probabil erau acolo iudei din multe naţiuni. Ca şi la
Ierusalim (conform cu cele de la cap. 6,9) grupe naţionale îşi vor fi înfiinţat propriile lor sinagogi. Se
apreciază că vor fi fost 30 sau 40 de sinagogi în cetatea Damascului pe vremea aceea. Fără îndoială, creştinii
încă luau parte cu evlavie la sinagogă şi tocmai contra acestora plănuia Saul să acţioneze.

Pe calea credinţei. [ „Ai acestei cai”, KJV; „In calea Domnului”, Nitz]. Adică „unii care aparţineau
căii”. Cuvântul „cale” apare ca un sinonim timpuriu al creştinismului (conform cap. 19,9.23; 22,4;
24,14.22). Compară folosirea de către Luca a „numelui” (cap. 5,41, RSV), „cuvântului” (cap. 4,4; 8,4;
14,25), „calea mântuirii” (cap. 16,17) şi „calea Domnului” (cap. 18,25). Termenul poate să-şi fi avut obârşia
în declaraţia lui Hristos că El este „calea” (Ioan 14,6), sau în referirea Lui, la „calea” cea strâmtă. (Matei
7,14)

Atât bărbaţi, cât şi femei. Includerea femeilor printre victimele în perspectivă accentuează furia de
care era stăpânit Saul împotriva creştinilor (conform cap. 22,4)-

Legaţi la Ierusalim. Misiunea lui Saul lasă să se înţeleagă că vina creştinilor depăşea jurisdicţia
tribunalelor locale (vezi Matei 10,17) şi ei trebuia să fie deferiţi Sinedriului (vol V, p. 67) din Ierusalim.
Atât de mare era puterea preoţească (vezi mai sus la „scrisori”) încât autorităţilor iudaice le era îngăduit să
aresteze pe cei pe care doreau, chiar şi pe teritoriu străin.

Fapte 9:3
3. Pe drum. („Pe când călătoreau”, KJV; „Şi mergând”, Nitz) Nu e posibilitatea acum de a cunoaşte
pe care cale au mers Saul şi însoţitorii săi, dar aveau posibilitatea de a alege cel puţin două căi. Una din
acestea era calea principală pentru caravanele din Egipt la Damasc, care mergea paralel cu linia ţărmului
palestinian până când cotea spre răsărit ca să treacă râul Iordan mai sus de Lacul Galileii şi după ce trecea
prin Gadara, o lua spre nord-est către Damasc. Cele 150 de mile puteau să fie făcute într-o săptămână.

S-a apropiat de Damasc. („Aproape de Damasc”, KJV) Locul vedeniei lui Saul este necunoscut.
Tradiţii în conflict şi neîntemeiate arată către patru locuri diferite. Trebuie să fi fost însă, relativ aproape de
oraş, deoarece însoţitorii săi, „l-au luat de mână şi l-au dus în Damasc” (v. 8, cf. AA 117).

Cartea Faptelor dă trei relatări a ceea ce a avut loc în apropiere de Damasc. Cu privire la micile
naraţiuni în relatările biblice paralele, vezi Nota Adiţională la Matei 3, tabelul de mai jos compară punctele
principale din cele trei relatări.

CELE TREI RELATĂRI ALE CONVERTIRII LUI PAVEL

Tabel
A strălucit. Mai bine, „a fulgerat”. Capitolele 22,6; 26,13 identifică timpul zilei sau amiaza. Oricât de
strălucitoare este lumina orbitoare a soarelui la amiaza zilei, Pavel mai târziu spune că lumina pe care el o
văzuse din cer „întrecea pe a soarelui” (cap. 26,13). În mijlocul acestei străfulgerări el a văzut aşa de clar pe
Hristos proslăvit, încât se include printre cei care au avut privilegiul de a vedea pe Domnul după învierea Sa
(Fapte 9,17; 1 Corinteni 9,1; 15,8; AA 115). În ce priveşte felul arătării, e natural de a gândi că ea a fost de
felul aceleia care a izbit privirile lui Ştefan (vezi Fapte 7,55.56). Cuvintele martirului: „Văd cerurile
deschise şi pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu”, au părut atunci ca blasfemie pentru
zelul înflăcărat al lui Saul, fariseul. Acum, Saul însuşi, vede pe Fiul omului în slava Tatălui. Însoţitorii lui
Saul au auzit un glas dar n-au desluşit cuvintele (vezi cap. 22,9, cf cele de la cap. 9,7). Ei au văzut lumina
(cap. 22,9), dar nu au desluşit chipul celui care vorbea (cf. Cele de la Ioan 12,29). Amănuntele acestea
dovedesc realitatea experienţei.

Fapte 9:4
4. A căzut. Lumina din cer a fost aşa de puternică, încât toţi au căzut la pământ (cap. 24,14) deşi Luca
aici aminteşte numai pe Saul. Nu e nici o dovadă că vreunul din ei a era călare.

A auzit un glas. Comparaţia cu cap. 9,7 şi 24,9 sugerează că Saul a auzit şi a înţeles glasul care-i
vorbea, în timp ce însoţitorii săi au auzit sunetul fără a înţelege ceea ce spunea. (vezi cap. 9,7).
Saule. Până la punctul acesta naraţiunea a dat numele lui Saul în forma din greacă, Saulos. Aici şi în
capitolul 9,17; 22,7.13; 26,14, însă, e folosită forma ebraică a numelui, Saulos. Aceasta probabil reflectă
cuvintele reale spuse: 1) de Isus, care potrivit cu cap. 26,14, a vorbit limba ebraică (aramaică) (vezi vol I,
pag. 30); şi 2) de Anania, care era probabil iudeu şi deci vorbea ebraica (aramaica). În ce priveşte repetarea
numelui unei persoane în comunicări divine, cf. Geneza 22,11; 1 Samuel 3,10; Matei 23,37; Luca 10,41;
22,31.

Pentru ce mă prigoneşti? E o întrebare răscolitoare pe care Hristos a pus-o persecutorului; ea punea în


discuţie fundamentul purtării lui şi arăta că el nu cunoscuse pe Acela pe care Îl persecuta atât de
neînduplecat. Notaţi că Hristos Se identifică atât de mult cu ucenicii Săi, încât suferinţele lor devin
suferinţele Lui (AA 117). „În toată strâmtorarea lor a fost şi el în strâmtorare” (Isaia 63,9 Nitz), şi „cel ce se
atinge de voi se atinge de lumina ochilor lui” (Zaharia 2,8). Ceea ce se făcea ucenicilor Domnului, era
socotit ca fiind făcut Lui însuşi (Matei 10,40).

Fapte 9:5
5. Cine eşti tu, Doamne? Saul încă nu va fi folosit cuvântul „Domn” în toată plinătatea înţelesului
N.T. El era exprimarea naturală de teamă şi respect (vezi Ioan 1,38). Dar Saul îşi dăduse oarecum seama de
prezenţa divină şi arăta aceasta prin folosirea din partea sa a apelativului: „Doamne”.

Isus. Există unele dovezi textuale (cf. p.10) pentru expresia „Isus din Nazaret”, sau „Isus
Nazarineanul”. E posibil însă, ca aceasta să fi fost introdusă de la cap. 22,8, unde apare în propria naraţiune
a lui Pavel. Isus din Nazaret este numele care a fost folosit batjocoritor de acuzatorii lui Ştefan (cap. 6,14),
însuşi numele pe care Saul constrângea bărbaţi şi femei să-L hulească (cap. 26,11; cf. v. 9). Folosind numele
acesta pentru Sine, Fiinţa cerească ce S-a arătat lui Saul Se identifică fără echivoc cu Hristos. Persecutorul
capitulează. Înţelegerea că Isus este Hristosul marchează punctul convertirii lui Saul şi sfârşitul furiei sale
prigonitoare. El a făcut să vadă ceea ce maestrul său, Gamaliel, sugerase mai înainte (cap. 5,39) că a
persecuta pe Isus însemna „a lupta împotriva lui Dumnezeu”. Vezi cap. 22,8; 26,15.

Pe care-L prigoneşti. Pronumele „tu” este exprimat emfatic în limba greacă, cum este şi precedentul
„Eu”. Aceasta aşază pe Hristos, în iubire, putere şi slavă, în impresionant contrast cu Saul persecutând, dar
acum prosternat la pământ şi înfricoşat.

A fi greu. Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) omiterea cuvintelor „ţi-ar fi greu să arunci înapoi cu
piciorul într-un ţepuş”. Totuşi, există un temei textual raţional pentru aceste cuvinte în cap. 26,14. Deşi
cuvintele se găsesc în multe texte latine la cap. 9,5, ele nu apar în nici un manuscris grec. Prezenţa lor în
Biblia greacă tipărită, din care KJV a fost tradusă, se datorează faptului că Erasmus (vezi Vol. I, p. 141,142),
pregătind ediţia lui tipărită a NT Grec, le-a tradus în greceşte din latină şi le-a inserat în textul său. În ce
priveşte comentariu la aceste cuvinte, vezi cap. 26,14.

Fapte 9:6
6. Tremurând. Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) omiterea acestor cuvinte, „Tremurând şi plin de frică,
el a zis: „Doamne, ce vrei să fac?… i-a zis Domnul”. Totuşi întrebarea lui Saul, „Ce să fac, Doamne?” apare
cu sprijin textual netăgăduit în cap. 22,10. Ca şi ultima parte a v. 5 (vezi mai sus la „Ar fi greu”), pasajul de
faţă nu se găseşte în nici un manuscris grecesc şi se pare că a apărut în KJV printr-o introducere făcută de
Erasmus din Vulgata Latină.

Scoală-te. Saul rămăsese mai departe trântit la pământ, acolo unde căzuse.

Intră în cetate. Aceasta sugerează că Saul şi cei care îl însoţeau erau în apropiere de Damasc (cf. v.3).

Ţi se va spune. În cap. 26,16-18 Pavel dă o relatare mai amplă a instrucţiunilor lui Hristos pentru el.
Raportul lui Luca de aici este mult mai scurt. Instrucţiuni în plus sunt date prin Anania, în v. 15-17.

Fapte 9:7
7. Oamenii. Lui Saul i se dăduse nu numai împuternicire pentru lucrarea lui de persecutare, dar şi un
număr de asistenţi. Pe cât se pare, era planul de a dezrădăcina complet creştinismul din cetatea Damasc.
Au rămas. („Au stat” KJV) Şi ei fuseseră trântiţi la pământ (cap. 26,14). Probabil ei se ridicaseră deja
înaintea de Saul.

Încremeniţi. („Muţi” KJV). Deşi experienţa a fost mai puţin intensă pentru ei decât pentru
conducătorul lor, îi lăsase muţi.

Auzeau … glasul. („Auzind o voce”, KJV; Nitz). Gr. akonontes… tes phones. La prima vedere
afirmaţia aceasta pare să contrazică ceea ce spune în cap. 24,9, unde Pavel declară că tovarăşii săi „n-au
auzit glasul” (ten … phonen ouk ekousan). Totuşi un studiu atent al celor două relatări ajută să se explice
această discrepanţă aparentă. Verbul akoua „a auzi”, se poate referi fie la capacitatea urechilor de a auzi un
sunet (vezi Matei 11,15; 13,15), fie la capacitatea minţii de a înţelege ceea ce e auzit (vezi Marcu 4,33; 1
Cronici 14,2). În pasajul de faţă, cuvântul tradus „glas” („voce”) (phones) e la cazul genitiv. În limba
greacă, aceasta arată că însoţitorii lui Saul au auzit numai sunetul glasului şi n-au putut înţelege ceea ce s-a
spus. În cap. 22,9 cuvântul tradus „glas” („voce”) (phonen) e la acuzativ, şi aceasta împreună cu negativul
„nu”, înseamnă că ei n-au auzit glasul destul de lămurit pentru a înţelege ceea ce se spunea (cf. cap. 9,4,
unde vorbind despre Saul care a înţeles, Luca foloseşte acuzativul spunând că el „a auzit o voce” (ekousen
phonen). Explicaţia aceasta poate fi susţinută mai departe şi de faptul că în cap. 22,9, Pavel declară de
asemenea că oamenii „au văzut în adevăr lumina”, în timp ce versetul de faţă spune că ei „au rămas
încremeniţi… nu vedeau pe nimeni”. Ei au văzut lumina orbitoare, dar imaginea lor nu era destul de clară ca
să distingă pe Cel descoperit lui Saul în lumină. La fel, este logic de a înţelege că ei au auzit vocea, dar nu
destul de clar pentru a înţelege cuvintele rostite.

Nu vedeau pe nimeni. („Nevăzând pe nimeni”, KJV, „Nezărind pe nimeni”, Nitz) Ei au văzut lumina
cerească (cap. 22,9) dar n-au perceput chipul divin pe care Saul l-a văzut învăluit în acea lumină.

Fapte 9:8
8. Ochii îi erau deschişi. („Nu vedea pe nimeni”, KJV). Dovezi textuale furnizează (cf. v.10)
exprimarea „nu vedea nimic”. El fusese orbit de slava orbitoare a luminii cereşti (cf. cap. 22,11). Orbirea lui
dovedea că ceea ce văzuse nu era o simplă halucinaţie. Pentru Saul însuşi, orbirea se prea poate să fi avut o
însemnătate spirituală. El privise la sine ca fiind „călăuza orbilor”, fălindu-se că vede clar (cf. Romani 2,19).
Acum, pentru o vreme, până când lumina lăuntrică şi externă va fi strălucit asupra lui, el trebuia să accepte
orbirea. Sufletul nou-născut trebuia să fie ca:

„Un prunc plângând după lumină

Fără alt grai decât un plânset”.

Unii comentatori găseau dovada efectului permanent al acestei experienţe asupra puterii lui de a vedea
în faptul că în general el îşi dicta scrisorile (vezi 2 Tesaloniceni 3,17) că folosea litere mari când scria (vezi
Galateni 4,11) şi că nu a recunoscut pe marele preot care poruncise ca să fie lovit (vezi Fapte 23,2-5). Cea
mai rezonabilă din multele teorii cu privire la „ghimpele din trupul” său este că era o suferinţă a ochilor,
poate însoţită de atacuri de dureri de moarte (vezi 2 Corinteni 12,7). Pe temeiul acestei presupuneri, dorinţa
fierbinte a galatenilor de a-şi smulge ochii, dacă era cu putinţă, şi să-i dea lui, capătă o deosebită
semnificaţie (vezi Galateni 4,15).

L-au dus. Vederea însoţitorilor săi era relativ neatinsă. Poate că ei nu priviseră atât de direct la slava
orbitoare sau că strălucirea deplină nu se abătuse asupra lor. În orice caz ei au fost în stare să conducă pe
Saul, ducându-l de mână pe acela care pornise la drum în calitate de conducător al lor. Mândria lui Saul se
preschimbase acum în smerenie. Misiunea lui era deja cunoscută la Damasc şi sosirea lui fusese aşteptată cu
râvnă de partida preoţească şi temute de creştini. Acum venise, dar misiunea se prăbuşise. Scrisorile
adresate sinagogilor n-au fost niciodată folosite.

Fapte 9:9
9. Trei zile. Conflictul din sufletul conştiincios al lui Saul trebuie să fi fost îngrozitor şi au fost
necesare trei zile întregi ca să se ajungă la pace. În plus, Duhul lui Dumnezeu a folosit aceste trei zile de
orbire pentru a ilumina mintea omului şocat. În întunericul liniştit, Saul a fost în stare să-şi reamintească
profeţiile mesianice, să le aplice la Isus din Nazaret, şi să judece propriul său trecut în lumina noilor sale
convingeri. Cât de mare trebuie să fi fost chinul lui sufletesc, cât de fierbinţi trebuie să fi fost rugăciunile lui
pentru iertare, cât de dulce trebuie să fi fost darul iertării personale a lui Hristos! (vezi AA 118,120)

N-a mâncat, nici n-a băut nimic. Abstinenţa nu a fost cu totul un act penitenţial. Chinul lui sufletesc a
întrecut temporar cererea normală pentru hrană. Cele trei zile de orbire au fost o perioadă de cercetare de
sine şi pocăinţă.

Fapte 9:10
10. Anania. În ce priveşte înţelesul numelui vezi cap. 5,1. Anania era un nume obişnuit la iudei.
Numai e altă menţionare a acestui anume discipol în Scriptură, în afară de capitolul 22,12, unde Pavel îl
descrie ca un „bărbat temător de Dumnezeu, după lege, şi pe care toţi iudeii care locuiesc în Damasc, îl
vorbeau de bine”. E cu putinţă ca aceste calităţi să-l fi făcut conducător al comunităţii creştine şi l-a pregătit
să fie robul Domnului pentru Saul. Nu se ştie cum a devenit el creştin. Se poate ca să fi aderat la Mântuitorul
în timpul vieţii pământeşti a lui Hristos sau să fi fost printre iudeii convertiţi în ziua Cincizecimii sau la o
altă dată ulterioară. El poate că după aceea va fi fost constrâns să fugă din Ierusalim de persecuţia care a
urmat morţii lui Ştefan. Acestea însă sunt numai presupuneri. Dar e clar din cuvintele pe care Anania le-a
folosit în exprimarea repulsiei sale de a vizita pe Saul (cap. 9,13.14) că el încă avea legături de încredere cu
Ierusalimul, deoarece ştia de prăpădul, pe care persecutorul îl cauzase, şi de scopul misiunii lui la Damasc.

Într-o vedenie. După cum Anania fusese pregătit printr-o vedenie să viziteze pe Saul, tot aşa Saul a
fost pregătit pentru o vizită din partea lui Anania (v. 12). Cu privire la această pregătire prin vedenie şi
similaritatea la pregătirea lui Petru şi a lui Corneliu (cap. 10,1-18), Conybeare şi Howdon remarcă:
„Pregătirea simultană a inimii lui Anania şi a lui Saul şi pregătirea simultană a aceleia a lui Petru şi a lui
Corneliu, întrebările şi ezitările lui Petru şi întrebările şi ezitările lui Anania – unul îndoindu-se dacă e cazul
să încheie legături de prietenie cu neamurile, celălalt îndoindu-se dacă e cazul să se apropie de vrăjmaşul
bisericii – ascultarea fără ezitare a fiecăruia, când a fost făcută clar cunoscută voia divină – starea
sufletească în care au fost găsiţi atât fariseul, cât şi sutaşul, fiecare aşteptând să vadă ce le va spune Domnul
– această strânsă analogie nu va fi uitată de aceia care citesc cu respect cele două capitole consecutive (cap.
9 şi 10), în care sunt narate în Faptele Apostolilor, botezul lui Saul şi botezul lui Corneliu”. („Viaţa şi
epistolele apostolului Pavel”, pag. 94).

Iată-mă Doamne! Aceste cuvinte exprimă promptitudinea lui Anania de a executa instrucţiunile
Domnului. Compară exemplele lui Samuel (1 Samuel 3,1-10) şi Isaia (Isaia 6,8).

Fapte 9:11
11. Uliţa. („La strada”, KJV; Nitz) Gr. rhume, o trecere strâmtă de la două şiruri de case. Numele era
aplicat uneori la căi mai largi. Chiar şi aşa, „uliţă” trebuie să fi fost îngustă faţă standardele apusene.

Dreaptă. O uliţă lungă şi dreaptă, acum cunoscută sub numele de Sultaniyeh, încă mai trece prin
Damasc de la răsărit la apus, şi poate e aceeaşi pe care a mers Anania pentru a întâlni pe Saul în casa lui
Iuda. Nivelul actual al uliţei este cu vreo 90 de trepte deasupra celui de pe vremea lui Saul, aşa că nu este cu
putinţă de a identifica casa unde a locuit Saul.

Iuda. Raportul nu dă nici o informaţie cu privire la acest Iuda sau pentru ce Saul fusese condus la casa
aceasta. Acest raport întreg arată cât de amănunţite erau atât cunoştinţa Domnului, cât şi plănuirea Lui.

Saul un om din Tars. „Saul din Tars”, KJV; „Saul, cu numele Tarsean”, Nitz). Pasajul acesta indică
pentru prima dată în Scriptură locul de naştere a apostolului (cf. Nota Adiţională nr. 2, de la cap. 7; vezi
harta de la pagina 226). Poziţia lui fizică garanta importanţa Tars-ului. Deşi se găsea la 10 mile spre interior
de la ţărm, un port sigur se afla între cetate şi mare şi mici ambarcaţiuni puteau să ajungă până la oraş.
Dincolo de marginile oraşului se înălţau munţii Taurus, care prin cheile lor înguste, numite Porţile Ciliciene,
ofereau un acces spre interiorul Asiei Mici. Dar vechea cetate era vestită pentru mai mult decât poziţia ei
strategică. Era vestită ca o cetate universitară şi era uneori cunoscută ca Atena Asiei Mici. Savanţii ei erau
respectaţi pentru măiestria lor în ştiinţe, şi între filozofii ei se găseau mulţi istorici vestiţi, care s-ar fi putut
să aibă vreo influenţă asupra propriei perspective a lui Saul. În domeniul industriei, un loc important îl
ocupa fabricarea corturilor – meseria lui Saul (cap. 18,3) deţinea un loc de frunte.
Se roagă („Face rugăciune”, KJV). Mai degrabă, „se roagă”, denotând continuitatea în rugăciune
(conform 1 Tesaloniceni 5,17). Aici este într-adevăr un contrast între ameninţarea şi uciderea pe care
persecutorul o sufla când se apropia de Damasc şi dedarea la rugăciune şi umilinţa în care trăia acum.
Rugăciunile lui Saul vor fi cuprins o cerere de iertare pentru trecut, lumină şi înţelepciune pentru viitor,
putere pentru lucrarea la care era chemat acum şi mijlocire pentru aceia pe care îi persecutase mai înainte.

Fapte 9:12
12. Vedenie. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 10) între păstrarea şi omiterea acestor cuvinte,
totuşi Saul a fost informat probabil în felul acesta. Nu e lucru curios că Domnul care S-a descoperit pe calea
către Damasc să asigure succesul planurilor Sale, dând aproape simultan vedenii celor pe care El plănuia
să-i aducă laolaltă.

Un om. Deşi Isus vorbeşte lui Anania, relatează punctul de vedere al lui Saul. Pare clar din descrierea
lui Anania că pe atunci îi era necunoscut lui Saul.

Intrând. Notaţi felul indirect în care Domnul dă aici instrucţiunile Sale lui Anania: El repovesteşte
vedenia şi aşteaptă ca Anania să facă din ea o actualitate, găsind pe Saul şi redându-i vederea.

Fapte 9:13
13. Am auzit de la mulţi. Anania se dă înapoi de la porunca prezentată. Duhul lui ascultător, dar
omenesc, respingea gândul de a servi cuiva, cu reputaţia lui Saul. Cu respect, el obiectează Domnului.
Cuvintele arată că Anania trăise în Damasc şi că nu sosise chiar atunci de la Ierusalim (conform cele de la v.
10). Ele arată de asemenea cât de răspândită printre creştini era cunoaşterea furiei atacurilor lui Saul asupra
bisericii. Relatările erau cu tristeţe confirmate de refugiaţii care veniseră în cetate de la Ierusalim.

Toate relele. („Cât de mult rău”, KJV). Vezi cap. 8,1.3; 9,1)

Sfinţilor. În ce priveşte fundalul termenului, vezi Psalmi 16,3. În ce priveşte semnificaţia lui la
creştini, vezi Romani 1,7. E interesant că această folosire timpurie a cuvântului în N.T. (conform Matei
27,52, să vină din parte lui Anania, trimis spre a fi instructorul lui Saul şi că a fost după aceea atât de des
folosit de apostolul însuşi (Romani 1,7; 15,25; 16,2; 2 Corinteni 1,1; Efeseni 1,1; Filipeni 1,1 etc.).

Fapte 9:14
14. Putere. („Autoritate”, KJV). Aceasta era autoritatea oficială exprimată în scris pe care Saul o
ceruse personal (vezi vers 1,2).

Toţi care cheamă. A chema pe Hristos, înseamnă a crede în El. Vezi cap. 2,21, cf. Fapte 9,21; 1
Corinteni 1,2; 2 Timotei 2,22).

Fapte 9:15
15. Du-te. („Du-te în calea ta”, KJV). Cuvintele „în calea ta”, nu se găsesc în nici un text grec.
Nedumerirea lui Anania pornea din necunoaşterea din partea sa a adevăratei stări de lucruri. Dar Domnul
cunoştea fiecare împrejurare din situaţia aceasta şi ca atare a îndrumat bine pe servul său.

Vas. Gr. skenos „vas”, „unealtă”, e folosit cu o vastă gamă de înţelesuri în NT conform Matei 13,48;
Luca 8,16; Ioan 19,29; Faptele Apostolilor 10,11; Romani 9,21; 2 Corinteni 4,7; 1 Tesaloniceni 4,4). Era
folosit de scriitori clasici cu privire la sclavii folositori şi vrednici de încredere. Tocmai în sensul acesta
aplică Domnul pe skenos la Saul, ca instrument cu care el va realiza voia Lui milostivă faţă de neamuri.
Cuvântul pentru „ales” ( ekloge), care apare aici pentru prima dată în NT, este tradus „alegere” în toate
celelalte cazuri.

Ducă numele Meu. Lucrul acesta explică scopul Domnului în alegerea lui Saul, el urma să poarte
numele lui Hristos sau să dea pe faţă caracterul Lui (vezi cap. 3,16)

Neamurilor. Neamurile sunt aşezate pe locul întâi în liste, pentru că domeniul de activitate al lui Saul
urma să fie în deosebit printre ele (vezi Rom, 1,13.14;11,13).
Aceasta trebuie să fi fost o revelaţie uimitoare pentru Anania care, ca un iudeu cucernic, încă nu-şi
dăduse seama că lumea întreagă urma să afle de Hristos. Dar acum vede în omul despre care auzise numai
că este un mare persecutor, unul care fusese ales, instruit şi făcut mai pregătit decât toţi ceilalţi pentru
lucrarea de răspândire a Evangheliei în lumea întreagă.

Împăraţilor. Cuvintele găsesc împlinire suficientă, dar poate nu exclusivă în vorbirea lui Pavel
înaintea lui Agripa (cap.24,1.2) şi poate înainte Nero (vezi cap 2 Timotei 4, 14).

Fiilor lui Israel. Deşi apostol al neamurilor, Pavel a predicat iudeilor cu orice prilej (vezi cap.
13,5;14,1;17,1.10; 18,4. 19; 19,8)

Fapte 9:16
16. Îi voi arăta. Aceasta sugerează o instruire specială dată de Hristos lui Saul, poate printr-o vedenie
( cf cap. 20,23). Perspectiva suferinţei făcea ca cineva să şovăie să se angajeze într-o lucrare pentru Saul din
Tars, însă aceasta urma să fie o provocare. La urmă să-l facă în stare, dacă nu să ispăşească trecutul, cel
puţin să aducă roade vrednice de pocăinţa lui. Împlinirea previziunii de suferinţe e relatată în 2 Corinteni
11,23-28, şi, cu mai puţine detalii, în 2 Corinteni 6,4,5. Vezi şi cele de la Matei. 5,10-12; Fapte 14,22;
Romani 8,17; 2 Tim. 2,12.

Fapte 9:17
17. Anania a plecat. El acceptă asigurările Domnului şi dă ascultare de îndată.

A pus mâinile. („Punând mâinile”, KJV; Nitz) Actul acesta avea un îndoit scop: 1) să vindece (vezi
Marcu 16,18) şi 2) să acorde Duhul Sfânt (conf. cele de la Fapte 6,6). Actul a servit să confirme vedenia lui
Saul ( cap.9,12) şi să identifice pe vizitatorul trimis de Cer.

Frate Saule. Persecutorul de mai înainte se detaşase de autorităţile iudaice şi pe cât se pare avea slabă
speranţă să fie acceptat de creştini. Folosirea de către Anania a titlului „frate” urma să liniştească şi să
potolească temerile. Anania foloseşte aceeaşi formă ebraică (aramaică) de nume (Saoul) pe care deja o
folosise Isus în vedenie pe calea către Damasc (vezi v. 4).

Domnul Isus. („Domnul, însuşi Isus”, KJV, Nitz) Acest titlu compus combină titlul deja folosit de
Saul pentru interlocutorul său ceresc (v. 5) şi propria Sa identificare de Sine ca „Isus” (v. 5). Lucrul acesta
urma de asemenea să liniştească pe omul doborât.

S-a arătat. Faptul că Anania, până aici necunoscut lui Saul, cunoştea deja revelaţia de pe drumul spre
Damasc, trebuie să fie confirmat lui Saul realitatea a ceea ce el văzuse şi auzise.

M-a trimis. Aceasta leagă vedenia lui Pavel de pe drum şi vizita lui Anania. Saul putea acum să
aştepte instrucţiunea făgăduită (v. 6) despre care e dată o relatare mai deplină în cap. 22,14-16.

Să capeţi vederea. („Să-şi capeţi vederea”, KJV; „Ca iarăşi să vezi”, Nitz) Literal, „să priveşti”,
însemnând să-ţi recapeţi vederea. E aici o strânsă legătură între punerea mâinilor, recuperarea vederii şi
umplerea cu Duhul Sfânt.

Să te umpli. („Să fi umplut”, Nitz). Compară cu Fapte 2,4; 4,31; Efeseni 5,18).

Fapte 9:18
18. Solzi. Gr. lepides, folosit de Hipocrate ca un termen tehnic pentru o boală a ochilor. Întrucât
orbirea lui Saul a fost rezultatul unei manifestări supranaturale, ar fi zadarnic de a încerca să se identifice
maladia lui în terminologia medicală modernă. Totuşi, e de înţeles că Luca foloseşte un termen medical
pentru a descrie starea lui Saul.

Şi-a căpătat iarăşi vederea. Literal, „a privit în sus”, însemnând „şi-a recăpătat vederea” („Îndată”,
KJV). Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) omiterea acestui cuvânt. Că vindecarea a fost instantanee e clar din
cuvântul „îndată” („în clipa aceea”).
Botezat. Raportul mai pe larg din cap. 22,16 arată că Anania a îndemnat pe Saul să se supună
ritualului. Este clar că botezul era privit ca o condiţie pentru admiterea în biserică (vezi Matei 3,6; Fapte
22,16). Nici o vedenie şi descoperire a Domnului, nici o intensitate a convingerii personale, nu-l scutea pe
Saul de botez. Botezul urma probabil să aibă loc în unul din râurile Abana sau Parpar, menţionate în
naraţiunea despre Naaman (2 Regi 5,8-14). Ritualul a fost oficiat de Anania, ca reprezentant al lui Hristos.
(AA 122).

Fapte 9:19
19. A mâncat. („A primit hrană”, KJV; „Luând mâncare”; Nitz). Prima propoziţie din versetul acesta
pare să se potrivească mai bine la sfârşitul versetului 18. Pentru folosirea cuvântului vezi Matei 3,7. Cele
trei zile de post ale lui Saul trebuie să-l fi lăsat slab.

A prins iarăşi putere. („A fost întărit”, KJV; „Se întări”, Nitz). Aşa cum zice Calvin: „El nu şi-a
împrospătat trupul cu hrană până nu a primit sufletul său putere.” Atunci şi trupul, şi sufletul au fost
împuternicite pentru lucrarea care le stătea înainte.

Saul. („A fost Saul”, KJV; „Şi Saul”, Nitz). Dovezile textuale atestă (cf. p. 10) exprimarea, „el a fost”,
referindu-se, natural, la Saul.

Câteva zile. („Anumite zile”, KJV). Gr. hemerai tines e folosit de Luca şi la Fapte 10,48; 15,36;
16,12; 24,24; 25,13 şi în fiecare caz arată o perioadă scurtă de timp. El descrie timpul cât Petru a stat cu
Corneliu, timpul scurt petrecut de Pavel şi Barnaba la Antiohia, scurta rămânere a lui Pavel la Filipi,
restrânsul timp cât Pavel a fost ţinut la Cezarea înainte de a fi amintit de Felix şi o perioadă asemănătoare
între sosirea lui Festus şi vizita lui Agripa, făcută pentru a-l saluta ca noul guvernator. Aici el se găseşte în
contrast cu expresia „multe zile” din cap. 9,25, care înseamnă, în mintea scriitorului, o perioadă ceva mai
lungă. Este probabil, din felul în care „ucenicii” sunt menţionaţi aici, că erau mulţi creştini în Damasc, chiar
la aceasta perioadă timpurie. Saul a fost acum primit de ei nu ca un vrăjmaş, ci ca un frate. Lucrarea
credinciosului Anania acum este săvârşită şi el nu mai apare în nici o altă scenă din cartea Faptelor.

Fapte 9:20
20. Îndată. Hristos a vindecat „îndată” („chiar în clipa aceea”) pe Saul (v. 18); Saul a început „îndată”
mărturisirea sa. Cele două adverbe derivă de la acelaşi cuvânt grec.

Să propovăduiască. („Predica pe Hristos”, KJV; „Predica pe Isus”, Nitz). Dovezile textuale atestă (cf.
p. 20) exprimarea „Isus” preferată faţă de „Hristos”, care încă nu era folosit în general. Predicarea că Isus
din Nazaret era Hristosul, Mesia cel de multă vreme aşteptat, a fost totdeauna conţinutul soliei apostolului
către iudei. Predica lui Saul, ca şi cea a lui Petru (vezi cap. 2,16), urma cu certitudine să aibă un puternic
fundal profetic. (AA 123, 125)

În sinagogi. Saul s-a dus, ca şi Hristos (vezi Luca 4,16), în sinagogi ca fiind locurile cele mai
probabile de a oferi ascultători pentru proclamarea din partea sa a Evangheliei. Ca un păzitor al Sabatului, el
urma să se ducă la sinagogi în Sabat. Ca apostol, el urma să proclame acolo Evanghelia. În loc de a preda
conducătorilor sinagogilor scrisorile pe care le primise de la conducătorii din Ierusalim (Fapte 9,2), el le-a
vestit Evanghelia din partea unei Autorităţi mult superioare celei a celor mai de seamă preoţi. În ce priveşte
practica lui Pavel de a predica „copiilor lui Israel” în sinagogi, vezi v. 15.

Fiul lui Dumnezeu. În ce priveşte semnificaţia titlului, vezi Luca 1,35. Acesta este unicul caz în care
titlul este folosit Isus în Faptele. Ceea ce proclama Pavel era: 1) că Hristos era cu adevărat Fiu al lui
Dumnezeu nu mai puţin de cum era fiu al lui David; 2) că Isus din Nazaret fusese arătat că e Hristosul.

Nu numai că aceasta era o nedumerire pentru iudei (cf. cele de la Matei 22,41-48), dar le părea o
pretenţie hulitoare. Se cerea mult har ca iudeii să accepte solia situaţiei unice de Fiu al lui Dumnezeu, Isus
Hristos.

Fapte 9:21
21. Uimiţi. Vezi cap. 2,7. Uimirea aceasta e de înţeles în lumina reputaţiei lui Saul ca persecutor al
creştinilor. Autorităţile sinagogilor poate erau instruite să dea lui Saul sprijin în lucrarea pe care avea să o
facă. E clar din cele ce urmează că faima lui era bine cunoscută pentru iudeii din Damasc.

Făcea prăpăd. („Îi prăpădea”, KJV; „Nimici”, Nitz). Sau, „făcea prăpăd între ei”. Pavel foloseşte
acelaşi verb pentru a descrie propria sa purtare (Galateni 1,13.23). Din expresia puternică folosită aici este
evident că măcelărirea creştinilor în Ierusalim n-a fost limitată la uciderea lui Ştefan.

Chemau numele acesta. Vezi cap. 2,21; 3,16; 4,12.

A venit el aici. Mai degrabă, „venise aici”, lăsând a se înţelege că scopul lui Saul la venirea în
Damasc fusese abandonat.

Fapte 9:22
22. Saul creştea (KJV). El creştea în experienţă şi eficacitate. Duhul Sfânt îi dădea din ce în ce mai
multă putere, pe măsură ce timpul trecea.

Se întărea. („Creştea în putere”, KJV). În anii de mai târziu, cuvântul acesta a avut un loc tot mai de
seamă în gândirea lui Pavel: „Pot totul în Hristos, care mă întăreşte”. (Filipeni 4,13) Se înţelege că „puterea”
lui Hristos era ceea ce „în slăbiciune se desăvârşeşte” (2 Corinteni 12,9). Hristos era cel care l-a „făcut în
stare”, sau „l-a întărit”, pentru lucrare. (1 Timotei 1,12) şi tot Hristos a fost Cel care l-a „întărit” în
încercările de încheiere ale vieţii sale (2 Timotei 4,19).

Făcea de ruşine. („Uluia”, KJV; „Punea în încurcătură”, Nitz). Gr. sugchuno, „a turna laolaltă”, „a
zăpăci”, „a ului”. Educaţia pe care el o primise de la Gamaliel îi era de mare folos. El putea folosi acum
deplina lui cunoaştere a ştiinţei iudaice pentru sprijinirea proaspetelor lui convingeri. Metodele lui
recomandau credinţa sa acelor iudei care cu inimă curată aşteptau Nădejdea lui Israel, dar aceştia, din
nefericire, nu erau partea cea mai numeroasă a ascultătorilor săi. Restul iudeilor erau „uluiţi”. Ei ascultau
cum Scripturile lor erau aplicate la viaţa lui Isus de o minte competentă. Ei continuau a respinge pe
Mântuitorul, dar nu avansaseră destul de mult pentru a ataca pe Saul.

Dovedind. („Dumirindu-i”, Nitz) Gr. sumbilaza, „a uni laolaltă”, „a face o persoană să se unească
împreună cu alta în concluzie”; prin urmare, „a demonstra”, „a dovedi”. Cu o iscusinţă desăvârşită, Saul
prezenta profeţiile despre Mesia ca împlinite în Isus din Nazaret.

Că Isus este Hristosul. („Că acesta este Hristos”, KJV; „Acesta este Hristosul”, Nitz). Sau, „acesta
este Unsul (Mesia).”

Fapte 9:23
23. Câtva timp. („Multe zile”, KJV, „Zile destule”, Nitz) Gr. hemerai hikamai, o expresie care se
referă în v. 43 la timpul pe care Petru l-a petrecut în Iope, în cap. 18,18 (tradusă „destule zile” (o bună
bucată de vreme”) la timpul cât Pavel a rămas în Corint după audierea lui înaintea lui Galio; şi în cap. 27,7
(tradusă „în timp de mai multe zile”) la timpul călătoriei lui spre Roma. Reiese deci că expresia cuprinde o
perioadă de timp destul de lungă, dar indefinită. În contrast, „câteva zile”, denotă o perioadă mai scurtă (vezi
cap. 9,19).

Distincţia aceasta e de mare valoare în încercarea de a reconstrui această perioadă din viaţa
apostolului. Cele „câteva zile” din v. 19, şi „multe zile” („câtva timp”) din versetul de faţă, par să distingă
două perioade de şedere la Damasc. Cea dintâi a fost scurtă şi s-a terminat cu punerea în uimire a iudeilor de
către Saul (v. 22). A doua a fost mai lungă, şi s-a sfârşit cu fuga lui din Damasc (v. 23-25). Vizita în Arabia
(Galateni 1,15-18) poate fi cel mai bine plasată între aceste două perioade (AA 125-128). Luca nu face nici
o menţiune cu privire la o astfel de vizită, dar Pavel afirmă că s-a dus în Arabia, la scurt timp după
convertirea sa, înainte de reîntoarcerea sa la Damasc şi înainte de a se duce din nou la Ierusalim (Galateni
1,15-18). După criza de pe calea spre Damasc, odihna şi retragerea erau de dorit şi comuniunea liniştită cu
Dumnezeu era necesară spre a-l pregăti pentru anii de muncă istovitoare care-i stăteau în faţă. Dacă cei „trei
ani” din Galateni 1,18 sunt socotiţi de la convertirea lui Saul, atunci ambele vizite la Damasc ar fi cuprinse
în perioada aceea şi rămânerea în Arabia, şi rămânerea timp de „multe zile” în oraş n-are voie să fie extinsă
peste măsură de mult.
Aşezarea precisă a „Arabiei” unde s-a dus Saul, e necunoscută. Totuşi, faptul că pe vremea aceea
Damascul era ocupat de trupele lui Aretas, regele din Arabia Petra sau Nebatea (vezi harta din faţa pag. 321,
vol. V), face posibil faptul că Saul s-a dus în regiunea aceea. Aceasta era o arie atât de mare, întinzându-se
de la hotarele Egiptului până la vecinătăţile Damascului, încât nu dă nici o idee specifică cu privire la locul
unde s-a dus Saul. Şi nici nu sunt date certe pentru fixarea timpului vizitei sale. Pentru fapte cronologice
relevante, vezi p. 100.

Perioada lipsei lui Saul probabil a fost marcată de o mare creştere în comunitatea creştină din Damasc,
cu un tip de disciplină şi cult similar cu acela din Ierusalim. Din câte se ştie, încă nu fuseseră admişi în
biserică, convertiţi dintre neamuri şi predicarea Evangheliei încă era restrânsă la iudei. Cu afecţiune intensă
pentru fraţii săi după trup (Romani 10,1), Saul a pornit la o lucrare viguroasă de evanghelizare între ei, până
când antagonismul lor îndârjit l-a îndepărtat din Damasc. Saul însuşi gusta acum ura care fusese revărsată
împotriva lui Ştefan.

S-au sfătuit. Autorităţile au fost provocate să uneltească împotriva lui Hristos din cauza succesului
lucrării Lui. (vezi Matei 15,21; 19,3; Ioan 5,16). Tot aşa lucrarea lui Saul a împins pe iudei la împotrivire
ucigaşă. Aprecierea dată de ei mărturiei noului apostol poate fi evaluată după măsurile drastice pe care le-au
luat în încercarea lor de a nimici pe Saul.

Fapte 9:24
24. Uneltirea lor. („Sfatul lor”, Nitz). Gr. epiboule, „plan împotriva cuiva”, prin urmare „uneltire”.
Acelaşi cuvânt e folosit în capitolul 20,3.19; 23,30, dar e specific pentru Fapte. El implică o acţiune plănuită
de a ucide pe Saul. El a ajuns să afle de uneltire poate prin unul din ucenicii săi (vezi cap. 9,2 5). Faptul că a
fost avertizat arată că îşi făcuse prieteni în oraş şi că aceştia erau dispuşi să-l ajute în împrejurarea grea în
care se afla acum.

Păzite. Mai degrabă, „supravegheau”, în ascuns, zi şi noapte. În ce priveşte detalii cu privire la acest
incident din viaţa apostolului, vezi 2 Corinteni 11, 32.33. O parte activă în uneltirea contra lui Saul a fost
îndeplinită de etnarhul (guvernatorul) cetăţii. Etnarhul acesta reprezenta pe Nabateanul Aretas, rege al
Arabiei Petraea, care îşi avea capitala la Petra din vechiul Edom. El era tatăl fostei soţii a lui Irod Antipa,
care a divorţat pentru a se căsători cu Irodiada (vezi vol V, pg. 40,64). În ce priveşte o sugestie cu privire la
felul în care Aretas ajunsese în posesia Damascului, vezi Fapte 9,2. Au fost găsite monede din Damasc,
purtând numele lui August şi al lui Tiberiu, dar n-a fost găsită nici o monedă din timpul domniei
succesorilor lui Tiberiu, Caligula şi Claudiu. Tiberiu fusese prieten şi sprijinitor al lui Irod Agripa contra lui
Aretas, dar e cu putinţă ca împăratul Caligula să fi inversat politica aceasta şi a creat o nouă etnarhie, în
favoarea lui Aretas, predecesorilor căruia aparţinuse Damascul (Iosif, Antiquities, XIII, 15.2, 392). Etnarhul
pare că dorea să cultive favoarea populaţiei numeroase, iudaice şi privind pe Saul, ca la un tulburător al
păcii publice, a luat măsură pentru arestarea şi condamnarea lui. Din relatarea lui Luca reiese că iudeii şi-au
asumat un rol important în răspunderea pentru prinderea lui Saul. Istorisirea personală a lui Pavel (2
Corinteni 11,32) nu e în conflict cu aceasta, dar arată că ei aveau sprijinul etnarhului. Fără îndoială că la
fiecare poartă a cetăţii, pe unde ar fi putut încerca să scape un fugar, erau staţionate santinele, pentru a
împiedica fuga lui Saul.

Fapte 9:25
25. Ucenicii. Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) expresia „ucenicii săi”. Această bine întemeiată
exprimare e în acord cu implicaţiile expresiei „multe zile” din v. 23. La a doua lui vizită la Damasc, Saul a
rămas destul de mult timp pentru a aduna în jurul său un număr de urmaşi care l-au acceptat ca învăţător şi
care erau dispuşi acum să-şi rişte viaţa pentru siguranţa lui.

Coşniţă. Gr. spuris, „coşniţă”, probabil un coş de mână, ca în Matei 15,37. Dar în 2 Corinteni 11,33
Pavel îl descrie printr-un alt cuvânt, sargane, „un coş de răchită sau un geamantan din frânghii”, care ar fi
destul de mare ca să ţină un om. Experienţa aceasta este menţionată de Pavel în legătură cu „slăbiciunea” sa
(în care el poate va fi cuprins micimea tradiţională a staturii sale) cu care el era mulţumit să se laude (2
Corinteni 11,30). Fuga s-a făcut printr-o deschizătură sau „fereastră” în zidul oraşului (cf. cu 2 Corinteni
11,33), asemenea cu scăparea iscoadelor din casa lui Rahav, (Iosua 2,15) şi a lui David din propria casă, (1
Samuel 19,12). Saul pare să fi fost conştient de nepotrivirea situaţiei sale; el era salvat, într-un fel cam
dezonorant, chiar de către oamenii pe care el venise să-i distrugă!
Fapte 9:26
26. Ierusalim. Fuga aceasta din Damasc la Ierusalim vine după perioada de trei ani de rămânere în
Arabia (vezi Galateni 1,17.18). În felul acesta ar fi fost prima vizită a lui Saul în capitala de după ziua când
el pornise spre Damasc şi el mai era încă cunoscut creştinilor din Ierusalim ca vrăjmaşul lor îndârjit.

A căutat să se alipească. Verbul tradus „alipească” (kollao) este folosit cu privire la comuniunea
strânsă şi intimă, ca aceea dintre soţ şi soţie, a fraţilor şi a prietenilor (cf. cu Matei 19,5; Luca 15,15). Saul
căuta deplină frăţietate cu ucenicii. Dacă Saul s-ar fi dus ca iudeu la Alexandria sau la vreo altă cetate unde
iudeii erau numeroşi, primul lor gând ar fi fost să caute pe coreligionarii săi. El a făcut lucrul acesta în
Ierusalim; el a căutat să se alipească de comunitatea creştină. Dar biserica era bănuitoare faţă de el. Membrii
ei cunoşteau pe Saul numai din teribila lui persecuţie. Nu cumva el încă mai tindea la distrugerea lor? Şi
urmau să fie atenţi până când erau siguri de sinceritatea lui. Necunoaşterea lor a naturii autentice a
convertirii lui Pavel poate fi explicată prin cel puţin două motive:

1) Absenţa de „trei ani” (vezi Fapte 9,23) dădea un temei redus pentru veşti cu privire la atitudinea lui
faţă de creştinism.

2) Schimbări politice în cetatea Damasc (vezi v. 24) se poate să fi întrerupt legăturile dintre creştinii
de acolo şi Ierusalim.

Se temeau. Propoziţia aceasta ar trebui să fie introdusă prin „şi” în loc de „dar”. Lucrul acesta face
mai puţin viu contrastul dintre dorinţa lui Saul de a se ataşa de fraţi şi purtarea lor consecventă. Expresia ar
putea zice atunci: „şi toţi (ucenicii) se temeau de el”. Ei s-ar fi putut întreba dacă nu cumva el îşi ascundea
adevărata intenţie pentru a-i putea spiona şi a le aduce noi necazuri.

Nu puteau să creadă. („Nu credeau”, KJV, „Necrezând”, Nitz). Aceasta arată că cineva a informat pe
ucenici despre convertirea lui Saul, dar ei nu erau pregătiţi să accepte veşti cu privire la o aşa minune. Ei
doreau dovezi temeinice cu privire la schimbarea lui înainte de a-l primi în comunitatea lor. În împrejurările
acelea, grija lor era naturală şi chiar recomandabilă.

Fapte 9:27
27. Barnaba. Pentru ce l-a primit Barnaba pe Saul, în timp ce ceilalţi ucenici se temeau de el?
Răspunsul s-ar putea găsi în caracterul lui, care pare să fi fost de natură blândă şi generoasă (vezi cap.
4,31.37). Mulţi comentatori sugerează că Barnaba a susţinut pe Saul, pentru că îl cunoscuse mai înainte.
Dacă lucrul acesta este adevărat, putem vedea pe Barnaba, pe temeiul încrederii lui în caracterul de calitate
superioară al lui Saul, crezând miracolul convertirii lui recomandându-l bucuros apostolilor. Fapta lui plină
de bunătate de asemenea mărturiseşte despre poziţia influentă deţinută de Barnaba în biserică.

La apostoli. Adică, l-a dus la acei apostoli care s-au întâmplat să fie atunci în Ierusalim. În relatarea
mai specifică din Galateni 1,18.19, Saul însuşi afirmă că a mers la Ierusalim „să vadă pe Petru”, şi alt
învăţător pe care l-a văzut era „Iacob, fratele Domnului”. Deşi primise însărcinarea sa direct de la Isus,
dorea să audă despre Domnul de la aceia care erau martori oculari ai vieţii şi lucrării Lui timpurii. Întrucât
sunt menţionaţi numai Petru şi Iacov, e cu putinţă ca ceilalţi apostoli să fi lipsit din Ierusalim la data aceea.
Este iarăşi cu putinţă ca după ce a simţit pulsul bisericii, el să nu fi făcut nici un efort de a-şi impune cu forţa
prezenţa între ei. El relatează că era „încă necunoscut la faţă bisericilor lui Hristos, care sunt în Iudeea”.
(Galateni 1,2.2). Expresia aceasta, însă ar putea să însemne simplu bisericilor provinciale din Iudeea, deşi
era cunoscut personal membrilor din Ierusalim. Având în vedere puternica lui activitate evanghelistică în
Ierusalim (Fapte 9,28.29), nu e cu putinţă să fi rămas necunoscut bisericii din capitală. Pe de altă parte,
vizita lui a durat numai 15 zile (Galateni 1,18) şi a fost scurtată de atacurile la viaţa lui. (Fapte 9,29.30).

Le-a istorisit. („Le-a declarat”, KJV)- Gr. diegeomai, „a declara pe deplin”, „a declara amănunţit”.
Lucrul acesta, aşa cum afirmă versiunea greacă mai lămurit, a fost făcut de Barnaba în favoarea lui Saul.
Lucrul acesta presupune o deplină istorisire a experienţei sale de convertire de către Saul, lui Barnaba, care
apoi a repovestit minunata întâmplare.

Văzuse pe Domnul. În nici una din relatările celelalte ale întâlnirii lui Saul pe drumul către Damasc
(cap. 9,3-9; 22,6-11; 26,12-18) nu e afirmat în mod specific că el a văzut pe Domnul Isus. Totuşi, în cap.
9,17; 26,26, se spune că Domnul i S-a arătat lui Saul şi în cap. 22,14 Anania vorbeşte că văzuse „pe Cel
Drept” („Neprihănit”). Acum Barnaba spune clar că pe drum „Saul văzuse pe Domnul”. Aceasta concordă
cu pretenţia de mai târziu a lui Pavel – „N-am văzut eu pe Isus?” şi „mi S-a arătat (Domnul) şi mie”. (1
Corinteni 9,1; 15,8).

I-a vorbit. Un lucru important pentru apostoli era să ştie că Hristos vorbise cu adevărat celui pe care
Barnaba îl luase pe garanţie. Ei îşi primiseră însărcinarea direct de la Domnul (vezi Marcu 3,14; Matei
28,19.20 etc.) Ei urmau să fie impresionaţi de faptul că Saul fusese însărcinat personal de Acelaşi Domn şi
Învăţător.

Propovăduise cu îndrăzneală. Gr. parresiazomai, „a vorbi lămurit”, sau „liber”; de unde, „a devenit
plin de încredere”, „a avea îndrăzneală” (cf. cap. 9,29; 14,3; 18,26; etc). Aici era dovadă de natura veritabilă
a convertirii lui Saul. El apăra curajos cauza pe care la început pornise să o distrugă. Barnaba ştia foarte bine
că veştile despre lucrarea curajoasă a lui Saul avea să facă o impresie adâncă asupra vieţii apostolilor şi să-i
determine să-l primească la fel ca pe unul de-ai lor.

Numele lui Isus. Vezi cap. 3,6,16

Fapte 9:28
28. Împreună cu ei. („Era cu ei”, KJV) Aceasta implică o comuniune intimă.

Se ducea şi venea („Venind şi ducându-se”, KJV; „Intrând şi ieşind”, Nitz) Lucrul acesta nu
însemnează că Saul pleca din oraş şi revenea iarăşi, ci că se mişca liber în Ierusalim (vezi cap. 1,21).

Fapte 9:29
29. Propovăduia cu îndrăzneală. („Vorbea cu îndrăzneală”, KJV)Vezi v. 27. Prima propoziţie a
versetului 29 ar trebui să fie luată împreună cu versetul 28. Ea zice literal: „vorbind cu îndrăzneală în
Numele Domnului”. A doua propoziţie zice literal: „El vorbea şi discuta împotriva grecilor”.

Numele. Vezi cap. 2,21; 3,6.16

Se întreba. („Disputa”, KJV). Cuvântul grec tradus astfel e folosit de Luca pentru a descrie întâlnirea
lui Ştefan cu evreii care vorbeau greceşte („eleniştii”) (vezi cap. 6,9). Totuşi este o deosebire vrednică de
notat. „Grecii” (eleniştii) avuseseră o dispută cu Ştefan; acum Saul are o discuţie cu ei. El, ca iudeu din Tars,
era bine înzestrat pentru o asemenea discuţie (vezi cap. 9,11). Ei au fost apucaţi de o mare furie. De două ori
în curs de câteva săptămâni viaţa lui a fost pusă în primejdie, mai întâi în Damasc (v. 24) apoi în Ierusalim.

Evreii care vorbeau greceşte. („grecii”, KJVK; „elenişti”, Nitz). Adică, iudeii elenişti (vezi cap. 6,1).

Căutau. („Erau porniţi”, Nitz) Gr. ephicheireo, „a pune mâna la”, „a încerca”, (vezi Fapte 19,13; cf.
cele de la Luca 1,1; Fapte 9,23.24).

Omoare. Saul era dispus să întâmpine moartea care fusese partea lui Ştefan, dar Domnul avea alte
planuri pentru curajosul Său slujitor. Tocmai la punctul acesta poate fi cel mai bine plasată vedenia de
avertizare şi instruire (vezi cap. 22,17-21; cf. AA 130).

Fapte 9:30
30. Au aflat fraţii. Ei cunosc acum pe Saul şi uneltirea care era făcută contra lui. Cunoaşterea lor îi
îndeamnă la acţiune imediată. Ei îl duc la ţărmul mării, de unde poate fugi din ţară.

Cezarea. Nu Caesarea Philippi (la poalele Muntelui Hermon), ci portul maritim care se găsea la 64 de
mile, spre nord-vest de Ierusalim. Acesta era un loc de la care se putea ajunge uşor la Tars, fie pe mare, fie
pe drumul care ducea spre nord de-a lungul liniei ţărmului. La Cezarea, el urma probabil să afle pe Filip. Cei
doi bărbaţi, unul prietenul şi celălalt fostul potrivnic al lui Ştefan, ar fi venit astfel faţă în faţă ca fraţi. Vezi
cap. 8,40.
L-au pornit. („L-au trimis”, KJV; „Îl trimiseseră”, Nitz). Gr. scapostello, literal „a trimite”, „a
expedia”. Aceasta pare să se înţeleagă că ucenicii au trimis pe Saul cu corabia la Tars. Nu e un conflict
ireconciliabil între afirmaţia aceasta şi aceea a lui Pavel: „După aceea m-am dus în ţinuturile Siriei şi ale
Ciliciei”. (Galateni 1,21). Siria şi Cilicia împreună formau pe atunci o provincie romană şi mergând la Tars,
Saul a pătruns în districtul acela. Interpretări alternative sunt că: 1) Corabia lui se oprea în porturile siriene
în drumul ei spre Tars din Cilicia; 2) Saul s-a dus mai întâi la Tars şi apoi a făcut călătorii în teritoriile
apropiate din Cilicia şi Siria. Această ultimă sugestie poate explica prezenţa bisericilor creştine din aria
aceea, care trebuie să fi fost înfiinţate înainte de întâia călătorie misionară a lui Pavel (vezi Fapte 15,36.41).

Tars. Oraşul de naştere al lui Pavel (vezi v. 11) se poate să nu fi fost refugiul cel mai confortabil
pentru apostol. Cuvântul lui Hristos, că „un prooroc nu este preţuit în patria sa” (Ioan 4,44) urma să fie
dureros de adevărat în cazul lui Saul. Nu numai că se reîntorcea în locul său de naştere, ci el se înapoia ca un
iudeu renegat, un decăzut de la credinţa părinţilor săi; un conducător al sectei dispreţuite şi persecutate a
creştinilor. Primirea lui poate să fie imaginată şi poate să explice tăcerea lui asupra subiectului familiei. La
punctul acesta naraţiunea îl părăseşte pe Saul până când Barnaba îl caută pentru o lucrare mai intensivă
(Fapte 11,25).

Fapte 9:31
31. („Atunci”, KJV; „Deci”, Nitz). Mai degrabă „de aceea”. Tiparul evenimentelor din versetele
29-32 este similar cu acela din cap. 8,3-5. La data mai timpurie, Saul persecutase biserica, de aceea
credincioşii au fost împrăştiaţi şi au propovăduit Cuvântul, şi s-a deschis calea ca Filip să ducă Evanghelia
în Samaria. În cazul de faţă, Saul însuşi era persecutat, s-a retras la Tars, biserica a câştigat un răgaz şi l-a
folosit profitabil şi Petru a evanghelizat districtele de coastă.

Biserica. („Bisericile”, KJV). Dovezile textuale favorizează (cf. p. 10) exprimarea „acum biserica prin
toată Iudeea şi Galileea şi Samaria avea pace”. Referirea este la întreaga grupare creştină, nu la anumite
biserici locale. Aceasta scoate în evidenţă unirea bisericilor locale într-o organizaţie a bisericii întregi.
Cuvântul „biserică” pare astfel să fie folosit aici într-un sens universal şi nu unul local.

Odihnă. Literal „pace”. Răgazul se poate să fi apărut pe urma plecării lui Pavel, elementul iritant era
înlăturat. Un alt motiv s-ar putea să fie găsit în diversiunea pricinuită de încercarea împăratului Caligula de
a-şi aşeza statuia în Templul din Ierusalim (vezi pag. 78) – o încercare de la care a fost determinat să
renunţe, potrivit cu cele spuse de Iosif (Antiquities XVIII, 8,2-8) numai de poziţia hotărâtă a iudeilor, prin
stăruinţele zeloase ale regelui Irod Agripa, care locuia în cetatea Roma la data aceea şi prin apelurile lui
Petronius, guvernatorul Siriei. Potrivit cu cele spuse de Iosif, guvernatorul sirian a fost influenţat de
revărsările de ploaie care, după o secetă îndelungată, au căzut din cer senin, ca răspuns la rugăciunile lui
Israel.

Toată Iudeea. Aceasta notă scurtă cuprinde o mare cantitate de istorie bisericească timpurie şi are o
deosebită însemnătate. Este cea dintâi aluzie cu privire la existenţa unor comunităţi religioase organizate în
oraşele şi satele Palestinei. Nu sunt numite biserici locale, dar multe vor fi apărut ca un rezultat întârziat al
lucrării personale a lui Isus Hristos. În plus, lucrarea lui Filip, Petru şi Ioan, trebuie să fie luată în
considerare (vezi cap. 8,5.1; 14,25). Dar, indiferent care ar fi fost originea bisericilor palestiniene, versetul
acesta atestă existenţa lor şi demonstrează că porunca lui Hristos (cap. 1,8) era cu credincioşie ascultată.

Se întărea. („Era clădită”, KJV). Gr. oikodomeo, „a zidi o casă” , „a ridica o clădire” şi prin extensie,
„a edifica”, „a zidi”, în general. „Odihna” („pacea”) menţionate mai înainte în versetul acesta a dat prilej ca
biserica să se „întărească” să se „zidească” atât în sens organizatoric cât şi spiritual. „Oikodomeo joacă un
rol important în vocabularul lui Pavel (vezi Fapte 20,32; Romani 15,20; 1 Corinteni 8,1; Galateni 2,18, etc).

Frica Domnului. Expresia este obişnuită în scrierile VT, unde descrie o teamă plină de respect (vezi
Iov, 28,28; Psalmi 19,9; Cronici 1,7). Este rară în NT, forma engleză a expresiei fiind folosită numai aici. În
2 Corinteni 5,11, groaza Domnului” este tradusă mai bine, „frica Domnului”.

Ajutorul. („Mângâierea”, KJV; „Chemarea în ajutor”, Nitz) Gr. paraklesis, „mângâierea”, „îndemnul”,
„încurajarea” (vezi Matei 5,4; Luca 6,24; Ioan 14,16). Expresia poate fi tradusă, „umblând ... în (sau „prin”)
sfatul Duhului Sfânt”. Membrii bisericii se temeau de Domnul şi erau călăuziţi de Duhul, întreaga lor viaţă
era sub control divin.

Se înmulţeau. Ca rezultat al stării spirituale satisfăcătoare a bisericii, membrii şi grupurile ei sporeau


la număr. Totdeauna va fi aşa. Viaţa spirituală adâncă din partea creştinilor va fi roditoare în salvarea celor
nemântuiţi. Asemenea roadă poate veni din viaţa membrilor laici ca şi din lucrarea slujbaşilor bisericii.

Vezi harta activităţii misionare a lui Petru

Fapte 9:32
32. Pe când. („S-a întâmplat”, KJV). Vezi Luca 1,8. Expresia este tipică pentru stilul lui Luca. El o
foloseşte de cel puţin 39 de ori în evanghelia lui şi de 14 ori în Fapte. Ea de obicei marchează o legătură în
naraţiune.

Cerceta. („Trecea”, KJV, „Trecând”, Nitz) Gr. dierchomai, „a trece prin”. Pentru semnificaţia lui
misionară vezi cap. 8,4 (cf. Luca 9,6).

Petru. De la acest punct până la cap. 11,25, relatarea părăseşte pe Saul şi se îndreaptă către lucrarea lui
Petru. Din cauza aceasta, această parte este uneori descrisă ca „Faptele lui Petru”. Este evident totuşi că
Luca dă relatarea aceasta a lucrării lui Petru nu ca o biografie parţială a acestui stâlp al bisericii, ci ca o parte
a planului său literar general de descriere a convertirii neamurilor. Când, prin lucrarea lui Petru, această
nouă fază a serviciului creştin era bine avansată pe drumul ei, scriitorul se reîntoarce la viaţa lui Saul şi se
concentrează la activităţile lui printre neamuri.

Naraţiunea lui Luca (Fapte 8,25) lăsase pe Petru, împreună cu Ioan, predicând Evanghelia în satele
Samaritene în drumul său de înapoiere la Ierusalim. După reîntoarcerea sa a avut o vizită de 15 zile a lui
Saul (Galateni 1,18). Dar e clar că apostolii nu s-au restrâns la Ierusalim; ei au mers mai departe pe teren şi
au servit grupelor de credincioşi de curând înfiinţate. Astfel de vizite au ajutat să se unifice biserica tânără şi
să promoveze creşterea ei echilibrată.

Pe toţi. („Prin toate locurile”, KJV) Aceasta poate fi tradusă şi „printre toţi”, referindu-se fie la
grupele bisericeşti din v. 31, fie la „sfinţii” menţionaţi mai târziu în versetul acesta.

Sfinţii Vezi v. 13.

Lida. Lod din VT (1 Cronici 8,13; Ezra 2,33; Neemia 7,37; 11, 35) cunoscut în timpurile moderne ca
Ludd. Oraşul fusese întemeiat de colonişti din seminţia lui Beniamin (1 Cronici 8,1.12), în bogata câmpie a
Şaronului. Se găsea la 10 mile spre sud-est de Iope şi o călătorie de o zi spre nord-vest de la Ierusalim (Iosif,
Antiquities, XX 6.2), un sat „nu mai mic ca un oraş în mărime”. La cererea lui Iuda Macabeul, Demetrius
Soter a transferat-o între posesiunile Templului de la Ierusalim (1 Macabei 11,32-34). Sub stăpânirea
Romanului Cassius, vestit pentru brutala jefuire din partea lui a proprietăţilor şi fondurilor, locuitorii Lidei
au fost vânduţi ca sclavi (Iosif, Antiquities, XIV, 11.2, 275). Totuşi, şi-a recâştigat fosta ei prosperitate şi
apare la data aceasta ca fiind sediul unei comunităţi creştine înfloritoare. În războaiele care au precedat
distrugerea Ierusalimului, a fost ars de Cestius Gallus, în anul 66 d.Hr. (Iosif, War, II, 19,1, 515,516), când
cea mai mare parte a locuitorilor ei se duseseră la Sărbătoarea Corturilor la Ierusalim, şi a fost ocupată de
Vespasian în anul 68 d. Hr. (ibid, IV, 8.1, 444). Când cetatea a fost reclădită, probabil de Adrian (c. 130
d.Hr.) a primit noul nume de Diospolis (cetatea lui Zeus). Ea a fost mai târziu, sediul uneia din episcopiile
principale ale bisericii siriene. Caracteristica ei principală pare să fi fost sărăcia ei. Potrivit cu un comentariu
vechi, Rabi Nathan (anul 160 d.Hr.) a spus: „Sunt zece părţi de sărăcie pe lume, nouă în Lydia (Lida) şi una
în restul lumii” (Midraş Rabbah, la Estera 1,3, ed. Soncino, p. 30). E foarte probabil că Filip evanghelistul a
sădit credinţa lui Hristos în acest oraş. Oraşul se află aproape de drumul pe care ar fi călătorit Filip când a
străbătut „toate cetăţile” în calea sa de la Azot la Cezareea (vezi Fapte 8,40).

Fapte 9:33
33. Enea. Gr. Aineas , un vechi nume grecesc, care nu trebuie să fie confundat cu acela al vestitului
erou al Troiei, Aineias. În opera lui Iosif (Antiquities, XIV.10.22,248), numele e folosit pentru un iudeu, aşa
că acest bărbat ar fi putut să fie un iudeu elenist (vezi cap. 1). Nu ni se spune că el ar fi fost un ucenic, dar se
poate deduce că el era printre „sfinţi”. Grija cu care Luca relatează că Enea fusese timp de opt ani paralizat
şi ţintuit la pat, poate reflecta exactitate profesională (cf. Luca 13,11; Fapte 3,2, 4,22; 14,8) În ce priveşte
interesul lui Luca pentru chestiuni medicale, vezi Fapte 3,7; 9, 18; 28,8. În ce priveşte semnificaţia
cuvântului „olog” („paralitic”) vezi Matei 4,24; Marcu 2,3. Nici o îndoială nu putea fi aruncată asupra
naturii miraculoase a vindecării acestui om.

Fapte 9:34
34. Isus Hristos. Notaţi grija cu care Petru evita pretenţia cu privire la orice putere personală de a
vindeca. El recunoaşte numai capacitatea lui Hristos de a ajuta pe suferind ( cf. cap. 3,6,12; 4,9.10)

Te vindecă. („Te face sănătos”, KJV) Mai de grabă, „ te vindecă. Folosirea timpului prezent sugerează
că vindecarea a fost imediată (cf. „ el s-a sculat îndată”).

Scoală-te. O poruncă folosită de Domnul în cazuri similare ( Matei 9,6; Ioan 5,8).

Fă-ţi patul. El urma să facă pentru sine îndată ceea ce alţii făcuseră pentru el timp de atât de mulţi ani.

Fapte 9:35
35. Toţi locuitorii. Adică, nu chiar fiecare persoană, dar o mare parte din locuitori. Când vestea
acestei minuni s-a răspândit, a fost o redeşteptare a temerii de Dumnezeu prin locurile acelea.

Sarona. Gr. ha Saron, „Sarona”, de la ebr. Sharon. Nu se cunoaşte nici un sat sau oraş cu numele
acesta. Folosirea articolului face probabil ca referirea să fie la Câmpia Şaron care se afla între munţii
centrali ai Palestinei şi Marea Mediterană, şi se întinde de-a lungul ţărmului de la Iope la Carmel. Era
proverbială pentru frumuseţea şi fertilitatea ei (vezi Isaia 35.2; 65,10).

L-au văzut. Paralizia de opt ani a omului trebuie să fi fost bine cunoscută în district şi vederea unui
astfel de om mergând încoace şi încolo, fiind vindecat, trebuie să fi atras atenţia la fel ca vindecarea ologului
de la Templu (cf. cap. 3). Fără îndoială că mulţi au întrebat cum fusese vindecat omul.

S-au întors la Domnul. Minunea care a refăcut pe Enea la trup, a trezit credinţa în puterea lui Isus
Hristos de a vindeca spiritual. În felul acesta, cercul credincioşilor a fost şi mai departe lărgit. El pregătea
calea pentru ducerea Evangheliei la neamurile care locuiau în regiunea ţărmului mării.

Fapte 9:36
36. Iope. Gr. Ioppe, de la ebraicul Yapho, însemnând „frumuseţe”, modernul Iafa. Vezi Iosua 19,46;
2 Corinteni 2,16; Iosua 1,3. Oraşul e menţionat de egiptenii secolului al XV-lea î. Hr. Locul era vestit în
legendele greceşti ca punctul unde Andromeda era legată când a fost eliberată de Perseu (Strabo, Geografie
XVI, 2,28; Iosif, War, III, 9.3, 420,421). Oraşul se afla pe un deal atât de înalt, încât se pretindea că de pe
vârful lui se poate vedea Ierusalimul. Era portul cel mai apropiat de Ierusalim şi, deşi era dificil şi
primejdios de a se pătrunde în port, a fost folosit pentru debarcarea lemnului, care, mai întâi sub domnia lui
Solomon, şi mai târziu sub Zorobabel, a fost adus din Liban pentru construirea Templului (1 Regi 5,9; 2
Cronici 2,16; Ezra 3,7). Era portul de la care corăbiile porneau spre Tarşiş (Iosua 1,3). Sub Macabei portul şi
fortificaţiile au fost refăcute (1 Macabei 14,5). August a dat oraşul, lui Irod cel Mare şi mai apoi lui
Archelau (Iosif, Antiquities, XV 7,3; XVII 11,4). Când Arhelau a fost demis, cetatea a devenit o parte din
provincia romană Siria. Ea a rămas fanatic iudaică şi a rămas credincioasă iudaismului în decursul
frământărilor din anii 66-70 d. Hr. Pe vremea lui Petru, şi mai târziu, era vestită ca sălaş de piraţi. Aici, ca şi
în cazul Lidei (vezi Fapte 9,32), formarea unei grupe de creştini a fost probabil realizată de Filip (vezi cap.
8,40).

Uceniţă. Gr. mathetria, „ucenic de parte femeiască”.

Tabita. Un nume aramaic, Tabyetha, corespunzând numelui ebraic Ţibia din VT (2 Regi 12,1; 2
Cronici 24,1) şi ( 1 Cronici 8,9), „gazelă”. Forma greacă Dorcas, însemnează „capră sălbatică” sau „gazelă”.
Faptul că numele acestei uceniţe este dat în două limbi poate explica oarecare puncte de legătură dintre
secţiunile ebraică şi elenistică ale bisericii.

Făcea o mulţime de fapte bune. („Plină de fapte bune”, KJV) De unde Dorca e privită ca o diaconiţă a
bisericii din Iope. E adevărat, aceasta ar putea reflecta influenţa lui Filip. El era unul din cei şapte (vezi cap.
6,3.5) şi e cu putinţă că el a adus organizaţia bisericii din Ierusalim în bisericile pe care el însuşi le-a
înfiinţat. În felul acesta, se poate ca Dorca să fi avut o deosebită grijă de văduvele din biserică (cf. cap. 6,1;
9,39).

Milostenii. Gr. eleemosune, „milă”, mai ales arătate prin darea de milostenii, de unde „caritate”,
„binefacere”, „pomeni”. Binefacerea Tabitei se manifesta pe două căi principale: ea îşi oferea serviciul în
„fapte bune”, dădea avutul ei în „milostenii”. Ea nu era mulţumită cu a fi caritabilă prin altul, ci se dădea pe
sine, ca şi avutul său.

Fapte 9:37
37. („S-a întâmplat”, KJV). Vezi v. 32.

S-a îmbolnăvit şi a murit. Amănuntele date cu privire la îngrijirea corpului Tabitei sunt dovezi că ea
murise cu adevărat. Criticii adesea încearcă să arunce îndoială asupra realităţii minunilor de înviere a
morţilor, zicând că persoana era doar în comă.

Scăldat-o. Obiceiul de a spăla corpul mort era practicat de mulţi oameni în timpurile clasice. La iudei
era cunoscută sub numele de „curăţirea morţilor”. În Mişna (Shabhath 23,5, Ed. Soncino a Talmudului, p.
771) se spune: „Toate cerinţele pentru cel mort pot fi făcute; el poate fi uns cu ulei şi spălat”. Femeile din
biserică au îndepărtat acum slujba aceasta pentru iubita lor Dorca.

Pus-o. La Ierusalim, slujba de înmormântare avea loc în ziua morţii (cf. cap. 5,6-10). În afară de
capitală s-ar fi putut să fie un interval de trei zile între moarte şi înmormântare. Cadavrul era îngăduit să
zacă până nu mai era nici o şansă de revenire la viaţă şi nu era nici o primejdie ca cineva să fie îngropat de
viu. În cursul acestui timp de aşteptare, trupul era de obicei aşezat în odaia de sus, imediat sub acoperiş. În
cazul Tabitei, biserica se poate să fi amânat înmormântarea în nădejdea unei intervenţii divine. Petru tocmai
ridicase pe Enea şi suflete cucernice se prea poate să fi nădăjduit ca el să readucă pe Dorca la viaţă.

Fapte 9:38
38. Aproape de Iope. Lida se află numai la 18 mile la sud-est de Iope, aşa că vestea despre
însănătoşirea lui Enea se poate să fi circulat repede de la un oraş la altul.

Nu pregeta. („Nu amâna”, KJV) Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) forma directă de mijlocire, zicând,
„stăruind: Nu amâna să vii la noi”. Solii se poate să fi părăsit Iope înainte de moartea Tabitei, nădăjduind că
apostolul ar fi sosit la timp pentru a evita moartea. Dacă, aşa cum e mai probabil, moartea deja survenise,
biserica avea credinţa că învierea era posibilă prin puterea lui Dumnezeu. În fiecare caz, rapiditatea era
imperativă, fie pentru a salva o viaţă, fie a zădărnici o înmormântare.

Fapte 9:39
39. Petru s-a sculat. El era gata pentru orice apel autentic care i se adresa, mai ales o asemenea
chemare urgentă, aşa cum a venit de la creştinii din Iope.

Odaia de sus. Vezi v. 37

Toate văduvele. Luca arată o deosebită simpatie pentru sexul feminin (vezi Luca 8,2.3). El
menţionează „văduvă” de nouă ori în Evanghelia lui şi de trei ori în Fapte. „Văduvele” din biserică erau
obiectul unei griji speciale (vezi Fapte 4,1). Expresia folosită aici sugerează faptul că biserica din Iope era
organizată şi pentru caritate.

Hainele şi cămăşile. („Hainele şi veşmintele”, KJV; Nitz). Gr. chitenes şi himatia, (vezi Matei 5,40).

Pe care le făcea Dorca. Mai degrabă „obişnuia să le facă”. Era deprinderea ei de a face haine pentru
scopuri de binefacere (vezi v. 36).

Fapte 9:40
40. Petru a scos pe toată lumea afară. Făcând aşa, Petru urma exemplul Domnului său la vindecarea
fiicei lui Iair (vezi Marcu 5,39.40), la care fusese martor. În odaia unde zăcea trupul Tabitei era o mare
jelanie (Fapte 9,39). Petru simţea nevoia de linişte, în care să poată comunica cu Dumnezeu. Compară
metoda lui Ilie cu copilul văduvei (1 Regi 17, 17-23) şi procedurile lui Elisei la învierea fiului Sunamitei (2
Regi 4,33). Notaţi de asemenea cum servii lui Dumnezeu evită desfăşurarea ostentativă de putere.

S-a rugat. Petru îngenunchează şi face o rugăciune zeloasă, înţelegând că numai puterea divină poate
realiza minunea dorită. Rugăciunea, din nou se dovedeşte a fi canalul prin care biserica primară obţine
putere (cf. cele de la cap. 1,14.24; 6,4.6; 8,15; 9,11; 10,2 etc.). Natura smerită, cucernică, plină de râvnă a
lui Petru e clar dată la iveală în întâmplarea aceasta (cf. cele de la cap. 3,1).

S-a întors. („Întorcându-se”, KJV) După ce s-a rugat şi a primit asigurarea lăuntrică cu privire la
faptul că rugăciunea lui fusese ascultată. El îşi dă seama de dependenţa sa deplină de puterea supranaturală,
dar când a fost asigurat de lucrarea ei nu ezită să acţioneze.

Trup. („Corp”, Nitz) Aceasta nu lasă loc pentru nici o îndoială cu privire la natura minunii care a
urmat. Dorca era moartă. (vezi v. 37). Petru s-a întors spre trupul ei mort.

Scoală-te. Însăşi scurtimea poruncii sale arată credinţa sa neclintită că la rugăciunea lui se va răspunde
pozitiv.

A stat în capul oaselor. („A stat”, KJV; „Se ridică în sus”, Nitz) Gr. anakathiza, „a se ridica sus”; e
folosit de scriitori medicali pentru a descrie ridicarea unui pacient în şezut la fel ca referinţa lui Luca din
Evanghelia Sa (cap. 7,15). Scurta descriere a readucerii la viaţă a Tabitei este extraordinar de vie. Tabita
deschide ochii ca după un somn, este surprinsă de prezenţa lui Petru, pe care probabil nu-l cunoştea şi apoi
se ridică în capul oaselor. Asemenea detalii confirmă cunoştinţele medicale ale lui Luca.

Fapte 9:41
41. I-a dat mâna. Ea a acceptat mâna lui întinsă, deoarece era deja conştientă, spre deosebire de fiica
lui Iair, când Isus „a luat fetiţa de mână” (Matei 9,25). Amănuntul acesta este dovada că cele două naraţiuni
sunt independente. Ultima nu e o simplă repetare a istorisirii mai timpurii, aşa cum e susţinut de unii.

Sfinţi. Vezi v. 13. Lucrul acesta nu implică în mod necesar faptul că văduvele nu erau „sfinţi” sau
creştine, deşi s-ar fi putut prea bine ca unele dintre cele pe care Dorca le ajutase să nu fi fost membre ale
bisericii.

Le-a pus-o înainte vie. Petru a luat măsuri ca această minune a lui Dumnezeu să primească cuvenita
recunoaştere, adunând mai întâi laolaltă pe aceia care cunoscuseră personal pe Dorca şi care puteau da
mărturie cu privire la realitatea morţii ei şi făcându-le o prezentare publică a ei. În felul acesta, el a asigurat
faptul că va fi o amplă mărturie pentru faptul că avusese loc o minune.

Fapte 9:42
42. Mulţi au crezut. Veşti cu privire la această minune s-au răspândit repede. Întreaga regiune a Iopei
a fost agitată şi solia Evangheliei a primit un puternic avânt.

Fapte 9:43
43. („S-a împlinit”, KJV). Vezi v. 32

A rămas. („A întârziat”, KJV) Nu există posibilitatea de a cunoaşte cât de mult a întârziat Petru.
Pentru comentarii asupra „multor zile”, vezi v. 23.

Un tăbăcar, numit Simon. Luca arată un interes faţă de numele personajelor minore în istorisirea lui
(cf. cap. 9,11.33.36; 12,13; 21,16, etc.) şi faţă de ocupaţii (cf. cap. 8,27; 10,1; 16,14; 18,3; 19, 24; etc.).
Ocupaţia de tăbăcar era o ocupaţie care era respingătoare pentru iudeii stricţi. Lucrul acesta se datora fie
faptului că ar cere venirea în contact cu cadavre şi cu piei de animale moarte, ceea ce ar aduce riscul întinării
ceremoniale (vezi Lev. 11,24.25), fie că era în general o ocupaţie respingătoare şi neplăcută. Rabinii iudei
susţineau că dacă un tăbăcar, care era aproape să se căsătorească, ascundea ocupaţia sa faţă de viitoarea lui
soţie, tăinuirea aceasta era considerată o faptă atât de gravă, încât putea să anuleze actul căsătoriei (Mişna,
Kethuboth, 7,10, Ed. Soncino a Talmudului, p. 482, 483). Casa acestui tăbăcar era „lângă mare” (Fapte
10,6). Ar fi fost uşor pentru Petru, în timpul îndelungii lui rămâneri la umilul şi ospitalierul Simon, să revină
la vechea lui ocupaţie de pescar şi în felul acesta să-şi câştige existenţa. Faptul că el era dispus să locuiască
la un tăbăcar arată că apostolul tindea deja să abandoneze prejudecăţile iudaice. Tot aşa a pregătit
Dumnezeu pe solul său pentru pasul mai mare al predicării la Corneliu, păgânul (vezi cap. 10).

COMENTARII E. G. WHITE.

1, 2SR 268

1–5 AA 114

1–13 EW 200

1–22 SR 268–275

1–43 AA 112–132

3–5 Ed 65; GW 58; SR 269; 3T 429

4–6 AA 117

6AA 120; CE 60; CM 41; CS 343; FE 127, 216; GC 601; LS 267; MM 325, 333; SL 15; SR 270, 271;
1T 45, 511; 2T 166; 3T 430, 433; 4T 54; 5T 220, 584, 609; 6T 116, 480; 7T 252; 8T 94; 9T 169

7AA 115

8AA 117

8, 9 SR 271; 3T 430

9AA 118

10–15 AA 121; SR 272

113T 430, 431

15AA 120, 121, 159, 163; EW 199, 222; GW 58; MB 34; 3T 429, 431, 433; 6T 415

15–18 EW 201

161T 78

17AA 121; 3T 433

17, 18SR 272; 3T 431

18AA 122

18–20 SR 273

19, 20AA 123

21AA 124; EW 201

21, 22SR 274


22AA 125; EW 201

22–26 SR 276

23–29 EW 202

25, 26AA 128

26, 27SR 277

27, 29AA 129

29, 30SR 279

30AA 130

32–39 AA 131

34–40 SR 281

36, 375T 304; WM 67

40AA 132; GW 178; PK 48

40, 41SR 282; 5T 3044

Fapte 10:1
1. Cezareea. Adică Caesarea Palestinae, situată pe ţărmul mediteranean, nu Caesarea Philippi. Ea era
capitala provinciei romane (vezi cap. 8,40) şi reşedinţa obişnuită a procuratorului roman al Iudeii. Fără
îndoială era un oraş cosmopolit şi un centru comercial. Vezi harta de la pag. 240.

Corneliu. Se poate ca Luca să fi aflat amănuntele acestei întâmplări în timpul vreuneia din rămânerile
sale la Caesarea (cap. 21, 8; 23, 33; 24,27). Convertirea lui Corneliu marchează un nou stadiu de expansiune
în creşterea bisericii. Corneliu era un ofiţer roman, dar nu era cu totul păgân. Era „cucernic” şi „temător de
Dumnezeu” şi făcea milostenii poporului (vezi cap. 10,2). Chiar şi aşa, în ochii iudeilor era un păgân,
deoarece era netăiat împrejur. În consecinţă admiterea lui în biserică marchează un nou stadiu în
expansiunea creştinismului. E de la sine înţeles deci, că apostolii din Ierusalim au acordat o atenţie deosebită
acestui caz (cap. 11,1-18). Caracteristicile impresionante, supranaturale ale convertirii lui Corneliu trebuie
să fi fost un factor important în conducerea apostolilor să accepte faptul că un păgân necircumcis poate să
devină creştin. Totuşi, au mai trebuit bisericii câţiva ani, pentru a înţelege pe deplin că neamurile urmează să
se bucure de aceeaşi poziţie şi de aceleaşi privilegii ca şi iudeii circumcişi (vezi Fapte 15, 1-31; Galateni
2,12).

Sutaş. Vezi Luca 7,2. Un sutaş comanda cam 100 de oameni. El era considerat ca un ofiţer superior
care avea comanda directă a ostaşilor şi avea în primul rând răspunderea de a supraveghea modul în care
aceştia îşi împlineau datoria de a menţine ordinea publică. Sutaşii, în mod normal, nu avansau la poziţii
superioare în armata romană. Corneliu era cetăţean roman.

Din ceata. Gr. ek speires¸ „din cohorta”, arătând că sutaşul Corneliu nu era comandant al cohortei, ci
un ofiţer din ea. Cohorta romană, numită aici „ceată”, consta din 600 de oameni şi era unitatea
administrativă a armatei.

Ceata … „Italiană”. („Cohorta numită Italica”, Nitz). Aceasta era probabil Cohors II Italica, despre
care se ştie că a fost staţionată în Siria în timpul Războiului Iudeo –Roman, şi pare că fusese acolo mai de
timpuriu, de vremea naraţiunii. Cohorta aceasta se crede că era alcătuită din sclavi eliberaţi sau cel puţin din
oameni care erau de origine neromană. Era o cohortă auxiliară de arcaşi.
Fapte 10:2
2. Temător de Dumnezeu. Expresia aceasta şi cuvintele asemănătoare „un închinător la Dumnezeu”,
ca şi expresia „persoane cucernice”, sunt folosite de repetate ori de Luca (cap. 10, 22, 35; 14,16.20; 50,
16.14; 17,4.17; 18.7) cu referire la persoane dintre neamuri, ca de pildă Corneliu, care acceptaseră iudaismul
şi închinarea lui Iehova. De multe ori, cel puţin, aceasta cuprinde şi ţinerea Sabatului şi înfrânarea de la
mâncăruri oprite de lege. Dar, astfel de oameni dintre neamuri nu se identificau cu totul cu iudaismul,
supunându-se la circumciziune sau prin ascultarea minuţioasă a tuturor rânduielilor cerute de la un iudeu
devotat. Vezi vol. V, p. 62,63.

Expresiile acesta au pricinuit discuţii savante considerabile. LXX se referă la „cei care se temeau” (2
Cronici 5,6) în aşa fel ca să determine pe unii învăţaţi să creadă că e indicată o categorie aparte de iudei
autentici. La fel Iosif (Antiquities, XIV, 7,2, 110, ed. Loeb, vol 7, p. 505) vorbeşte de „cei care se închinau
lui Dumnezeu” ca trimiţând daruri la Templul de pretutindeni din lume.

Sugestia în plus a fost făcută că aceia „care se temeau de Dumnezeu” şi „care se închinau lui
Dumnezeu”, menţionaţi în Fapte, sunt aceiaşi cu „prozeliţii porţii” de care se presupune că au constituit o
grupă recunoscută de semi-prozeliţi care, deşi se închinau lui Iehova şi ţineau parte din legea iudaică, nu
erau circumcişi şi deci nu erau consideraţi ca fiind iudei adevăraţi. Unii pun la îndoială explicaţia aceasta.

Totuşi reiese că termenii „cineva care se teme de Dumnezeu” (sau „temător de Dumnezeu”) şi „cineva
care se închină lui Dumnezeu” au fost expresii tehnice în perioada NT pentru o anumită categorie de
semi-prozeliţi la iudaism care se bucurau de o oarecare recunoaştere în sinagogă, aşa cum s-a sugerat
adesea. În iudaismul de mai târziu un termen asemănător „temători de Cer” poate să fi reprezentat vreo
grupă de felul acesta. Temătorii de Dumnezeu nu puteau să deţină vreo poziţie recunoscută oficial în
cuprinsul comunităţilor iudaice şi legătura lor cu iudaismul trebuie să fi fost în cea mai mare măsură
neoficială. Cu toate acestea, prezenţa unor asemenea oameni cucernici prin toată lumea romană oferea
predicatorilor creştini o audienţă dintre neamuri, care, deşi nu erau legaţi ca robi de legalismul iudaismului,
erau sinceri căutători de Dumnezeu şi erau oarecum familiarizaţi cu Scripturile iudaice (mai ales LXX) şi cu
doctrinele iudaice.

Cu toată casa lui. Corneliu n-a fost satisfăcut că aflase un adevăr superior pentru sine, ci căuta să-l dea
mai departe familiei sale, slujitorilor săi, şi la alţii care veneau sub influenţa sa. Ostaşul trimis să găsească pe
Petru e numit „cucernic” (v. 7)

Multă milostenie. Corneliu era generos ca şi celălalt sutaş despre care iudeii spuneau: „Iubeşte neamul
nostru şi el ne-a zidit sinagoga” (Luca 7,5).

Norodului. Adică, iudeilor, în contrast cu „naţiunile”, neamurile.

Se ruga. Combinarea facerii de milostenii cu rugăciunea era ceva obişnuit atât în iudaism, cât şi în
creştinismul timpuriu (vezi Matei 6,2.5; Fapte 10,4; 1 Petru 4,7.8; Tohe 12,8).

Întrucât vedenia care urmează fără îndoială poate fi privită ca un răspuns la rugăciunile lui Corneliu, e
natural de a gândi că el căuta o cunoaştere deplină a căii lui Dumnezeu (vezi Fapte 11,14).

Fapte 10:3
3. Ceasul al nouălea. Aceasta era ora de rugăciune de după-amiază la Templu (vezi Matei 27,45;
Fapte 3,1). Pare că sutaşul adoptase orele iudaice de rugăciune, întrucât se ruga atunci când i s-a dat vedenia
(cap. 10,30)

Lămurit. („Evident”; KJV). Gr. phaneros, „clar”, „distinct, „vădit”, „aparent”.

O vedenie. Gr. horama, „ceea ce e văzut” şi mai ales, ca aici, o vedenie care este dată de Dumnezeu.
Expresia „este o vedenie” poate fi tradusă şi „în vedenie”. (Vezi 1 Samuel 3,1.)

Fapte 10:4
4. S-a uitat ţintă. („A privit”, KJV, „Pironind ochii”, Nitz). Sau „a privi atent”, „absorbit”.
S-a înfricoşat. Îngerul e numit „un om cu o haină strălucitoare” (v. 30, cf. cap. 1,10). Pentru o clipă,
arătarea lui neaşteptată a îngrozit pe Corneliu. Ostaşii romani care păzeau mormântul lui Hristos, care nu
erau obişnuiţi cu lucrurile spirituale, aşa cum era Corneliu, au tremurat şi au ajuns ca nişte morţi în faţa
slavei orbitoare a îngerului învierii (vezi Matei 28, 2.4; cf. Dan 10, 7-11).

Ce este? Prin întrebarea aceasta, Corneliu arată că viziunea cuprinde mai mult decât putea el să
înţeleagă şi cuvintele lui pot fi luate ca implicând dispoziţia lui de a asculta îndrumarea divină. Compară
răspunsul pe care l-a dat Saul când Hristos S-a arătat pe drum în apropiere de Damasc. (cap. 9,6).

Doamne. Gr. kurios, un titlu de respect, care, atunci când a aplicat la fiinţele omeneşti, e de tradus,
„domnule” (cap. 16,30), dar când se referă la Dumnezeu înseamnă „Domn” (cap. 7,33). Ce traducere e
preferabilă aici depinde de măsura în care Corneliu a recunoscut de la început pe înger ca sol ceresc.
„Domn” e probabil traducerea cea mai bună.

Rugăciunile şi milosteniile tale. Vezi v. 2. Milosteniile lui Corneliu erau o expresie concretă a
sincerităţii vieţii sale spirituale lăuntrice, alimentată cum era, de rugăciunea obişnuită.

S-au suit. Mai degrabă, „s-au ridicat”. Rugăciunea poate fi imaginată ca fiind asemenea cu tămâia care
se înălţa la tronul lui Dumnezeu (vezi Apoc. 5,8; 8,3.4) sau cu fumul arderii de tot, care în ebraică era
numită un olah, „ceea ce se înalţă”. Aceasta era o expresie deosebit de corespunzătoare cu privire la
rugăciunea înălţată la timpul jertfei de seară. (vezi Fapte 10,3).

Şi-a adus aminte. („Ca o aducere aminte”, KJV; „Spre aducere aminte”, Nitz). Gr. mnemossunon, un
cuvânt folosit deseori în LXX pentru a se referi la partea din jertfe de floarea făinii pe care preotul o ardea
pe altar (Levitic 2,2.9.16; 5,12; 6,15). Fumul jertfei, când să înălţa reprezenta rugăciunile lui Israel. Exact
acelaşi cuvânt apare în Tobit 12,17, unde un înger zice: „Am adus amintirea rugăciunii tale înaintea slavei
lui Dumnezeu” (în R.H. Charles, The Apocrypha and Pseudepigrapha of the Old Testament”, vol. I, p. 234).
Rugăciunile lui Corneliu erau bine primite înaintea lui Dumnezeu. El urma „adevărata Lumină, care…
luminează pe orice om” (Ioan 1,9), şi se împărtăşea de credinţă care de la începutul lumii a deschis calea
pentru îndreptăţire – credinţa că adevăratul Dumnezeu „este şi că răsplăteşte pe cei care-L caută cu
sârguinţă”. (Evrei 11,6).

Fapte 10:5
5. Trimite … oameni. Dumnezeu voia ca sutaşul să facă un efort activ pentru a obţine cunoştinţa
Evangheliei. Adevărurile câştigate, ca rezultat al cercetării personale, sunt mai mult preţuite decât acelea
care ne sunt impuse.

Cheamă pe Simon. („Cheamă pe unul Simon”, KJV). Fără îndoială sutaşul ar fi putut descoperi că
apostolul Simon locuia la Simon tăbăcarul. Dar Dumnezeu, Atotştiitorul, ştie unde era Petru şi l-a îndreptat
pe Corneliu cum se cuvenea. În atotştiinţa Sa, Dumnezeu cunoaşte fiecare amănunt cu privire la oricine.
Înţelegerea din partea omului a lucrului acestuia poate fi un mijloc de abatere de la păcat; mai bine, ea este o
o încurajare nemărginit de mare la o viaţă evlavioasă. Pribegirile în întristările psalmistului erau cunoscute
lui Dumnezeu (Psalmi 56,8). Chiar şi căderea unei vrăbii e notată de Domnul şi perii din capul omului sunt
număraţi (Matei 10,29-31). Paralela dintre experienţa lui Corneliu şi aceea a lui Anania şi Saul (Fapte
9,10-12) e vrednică de notat.

Fapte 10:6
6. Simon tăbăcarul. Vezi cap. 9,43.

Acela îţi va spune. Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) omiterea cuvintelor, „acela îţi va spune ce trebuie
să faci”. Totuşi aceeaşi idee este prezentată în relatarea personală a lui Petru a vizitei la Corneliu (cap.
11,14), în propoziţia, „care-ţi va spune cuvinte prin care vei fi mântuit tu şi toată casa ta”. Acesta este unul
din diferitele cazuri aflate în manuscrise ceva mai târziu ale Faptelor în care s-a făcut o încercare de a alcătui
o naraţiune completă în capitolele mai timpurii, adunând laolaltă şi adaptând informaţii care apăreau
originar numai în capitole mai târzii (cf. cap. 9,6).
În ce priveşte o tratare a situaţiei prezbiţilor deplini şi a „prozeliţilor porţii”, care acceptaseră credinţa
iudaică parţial, vezi Vol. V, p. 62.

Fapte 10:7
7. Un ostaş cucernic. Cuvântul „cucernic” lasă a se înţelege că omul acesta, ca şi superiorul său
sutaşul, era un închinător al adevăratului Dumnezeu, dar nu un prozelit circumcis (vezi Vol. V, p. 62).

Fapte 10:8
8. Le-a istorisit totul. („Le-a declarat toate acestea”, KJV). Încrederea pe care Corneliu o avea în cei
de sub comanda sa este arătată de faptul că el le povesteşte deschis de îndată despre vedenia sa. Fără
îndoială, ei cunoscuseră nădejdile şi rugăciunile lui de mai înainte, şi aşa erau pregătiţi să împărtăşească cu
el răspunsul făgăduit. Toate acestea aduc lumină asupra caracterului lui Corneliu, indicând că în măsura în
care el fusese în stare încercase să conducă pe aceia de sub influenţa sa la adevărul care îl condusese pe el
personal la o viaţă superioară.

La Iope. Distanţa de la Cezareea la Iope era de vreo 30 de mile. Iope era cetatea de unde Iona fugise
când fusese chemat să predice neamurilor o solie care s-a dovedit că e o şansă de viaţă pentru ele. Acum, din
aceeaşi cetate, Petru era chemat şi proclamase Evanghelia la neamuri.

Fapte 10:9
9. Se apropiau. Evenimentele care au dus la vedenia lui Petru au fost aşa fel programate în timp, încât
să ducă apogeul acelei vedenii chiar în ceasul când solii soseau. (vezi v. 17-20).

Acoperişul casei. Gr. dama, „clădirea”, „casă”, „A se urca pe casă”, însemna a se urca pe acoperiş,
care în Orient era de obicei plat. Locul acesta era un loc corespunzător pentru rugăciune şi meditaţie. Într-o
cetate ca Iope, în casa tăbăcarului era poate unicul loc potrivit pentru un asemenea scop. Pentru exemple de
alte întrebuinţări ale acoperişului casei, vezi 1 Samuel 9,25; Ieremia 19,13; Matei 10,27.

Ceasul al şaselea. Aceasta este miezul zilei. La iudei acesta probabil nu era unul din ceasurile regulate
de rugăciune, dar literatura iudaică timpurie nu spune despre el nimic, aşa că persoane deosebit de
evlavioase s-ar putea să fi practicat un asemenea obicei. Oricum, Petru este aflat la rugăciune în acest timp
(vezi Fapte 3,1). Totuşi alte explicaţii sunt la fel plauzibile. Rugăciunea obişnuită de dimineaţă care în mod
normal avea loc cam pe la 9 a.m., la timpul jertfei de dimineaţă, putea să fi fost rugăciunea de dimineaţă. O
altă interpretare cu putinţă e sugerată de rânduiala iudaică mergând înapoi cel puţin până în secolul al 3-lea
d.Hr. Regula aceasta prevedea că dacă un om nu mâncase până la amiază, el trebuia atunci ca mai întâi să
înalţe rugăciunea de după- amiază (normal pe la ora 3 p.m.) pentru că nu trebuia să fie rostită imediat după
ce mâncase. Întrucât Petru era „foarte flămând” („l-a ajuns foamea”) (cap. 10,10), s-ar fi putut ca în ziua
respectivă el încă să nu fi mâncat, aşa că înadins a înălţat rugăciunea sa de seară la o oră mai devreme.

Indiferent ce explicaţie este adoptată pentru faptul că Petru s-a rugat la ora aceea, e clar că meditaţia şi
consacrarea lui a deschis calea pentru primirea unei vedenii exact la momentul cuvenit pentru a-l pregăti să
primească solii de la Corneliu.

Fapte 10:10
10. L-a ajuns foamea. („Foarte flămând”, KJV) Pare că Petru nu postea, deoarece intenţiona să
mănânce. Foamea lui la amiază l-a pregătit pentru porunca de a mânca, care urma să-i fie dată în legătură cu
vedenia sa (v. 13). Venind în împrejurările acestea, porunca era deosebit de viguroasă.

A vrut să mănânce. („Ar fi mâncat”, KJV, „Voia să mănânce”, Nitz). Literal, „dorea să mănânce”, sau
„a început să aibă nevoie să mănânce”.

O răpire sufletească . („Transă”, KJV, „Uimire”, Nitz) Gr. ekstasis, „o stare la o parte” şi prin
extensiune, o deplasare a minţii din împrejurimile ei normale. Cuvântul „extaz” e derivat de la ekstasis.
Luca foloseşte cuvântul acesta din nou pentru vedenia lui Pavel din Templu (cap. 22.17). Cuvântul acesta e
folosit în LXX pentru a descrie somnul adânc al lui Abraam (Geneza 15,12). El reprezintă o stare în care
acţiunea normală a simţurilor e suspendată, aşa încât vedenia e văzută numai cu mintea, ca în vis (vezi 2
Corinteni 12,3). Starea de ekstasis a lui Petru a oferit un canal pentru o descoperire a voinţei divine.
Fapte 10:11
11. Cerul deschis. Arătând că vedenia şi solia ei veneau de la Dumnezeu (vezi cap. 7,58).

Vas. Gr. skenos, un cuvânt folosit pentru a descrie unelte de gospodărie şi de altă natură, în cazul
prezent, un termen general pentru un container.

O faţă de masă mare. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 10) în ce priveşte dacă pasajul acesta să
sune aşa ca în KJV, sau „o mare faţă de masă coborâtă de cele patru colţuri”. Cuvântul redat „colţuri” este
cuvântul obişnuit pentru „început” şi aşa se referă la o extremitate, care în cazul unei feţe de masă ar fi
colţurile ei. Pe cât se pare ceea ce a văzut apostolul era o faţă de masă întinsă ale cărei patru colţuri erau
lăsate în jos din ceea ce s-ar fi putut numi cele patru extremităţi ale cerului deschis.

(„Spre el”, KJV) Dovezile textuale favorizează (cf. p. 10) omiterea acestor cuvinte.

Fapte 10:12
12. Tot felul de dobitoace. Dovezile textuale favorizează (cf. p.10) omiterea cuvintelor „ale
pământului, şi animale sălbatice” (KJV). Totuşi aceleaşi cuvinte se găsesc în cap. 11,6. Vedenia prezenta
întreaga creaţie animală. Evident erau reprezentate atât alimentele îngăduite iudeilor, cât şi cele oprite, dar
folosite ca hrană de neamuri”.

Fapte 10:13
13. Taie şi mănâncă. („Omoară şi mănâncă”, KJV; „Înjunghie şi mănâncă”, Nitz). Petru era flămând
şi îndemnurile naturale ale apetitului au fost confirmate de un glas din cer. Împotrivirea lui era din cauza
conştiinţei. Petru încă nu înţelesese că deosebirea dintru iudei şi neamuri fusese îndepărtată de Hristos
(Galateni 3,28.29). Faptul că Petru nu a izbutit să prindă lucrul acesta deplin chiar şi după vedenia aceasta
reiese din prefăcătoria lui de mai târziu de la Antiohia, pentru care Pavel l-a mustrat atât de sincer. (Galateni
2,9-21).

Fapte 10:14
14. Nicidecum, Doamne. Împotrivirea fermă a lui Petru chiar faţă de un glas din cer e în deplină
armonie cu caracterul lui (vezi Matei 10,22; Ioan 13,8) Exclamaţia lui ne aduce aminte de cea a lui Ezechiel
când vedea pe Israel consumând o hrană necurată (cap. 4,14). Abţinerea de la folosirea cărnii necurate era
unul din semnele cele mai caracteristice ale iudeilor şi una la care el ţinea riguros. Fusese unul din litigiile
fundamentale dintre iudei şi sirieni în decursul Războiului Macabeiilor (vezi 2 Macabei 6,18-31), un litigiu
pentru care iudeii radicali îşi dădeau bucuros viaţa.

Totuşi, deosebirea dintre animale curate şi necurate, făcută precis în Levitic 11, a precedat naţiunea
iudaică. Distincţia a fost făcută de Dumnezeu şi respectată de Noe când a supravegheat intrarea animalelor
în corabie (Geneza 7,2; cf. cap. 8,20). Hrana originară a omului consta din fructe, cereale, nuci şi alune
diferite (Geneza 1,29). Înainte de a se fi adăugat alimentele carnate la dieta lui (Geneza 9,2.3) distincţia
dintre animale curate şi necurate fusese făcută clar. În felul acesta nu există un bun temei pentru poziţia că
interdicţia alimentelor necurate fusese înlăturată atunci când s-a pus capăt legii ceremoniale la cruce. În
vedenia lui Petru, aceste restricţii aveau o referire simbolică la deosebirile iudaice între oameni – ei şi
neamurile – şi desfiinţarea acestor deosebiri era punctul în litigiu (vezi Geneza 9,3; Levitic 11; Fapte 10,15;
Notă adiţională la Levitic 11).

Spurcat. („Obişnuit”, KJV). Folosirea cuvântului „de rând” în sensul de „spurcat” potrivit cu ritualul
mozaic, reflecta atitudinea iudaică faţă de neamuri. Toţi cei care nu erau iudei erau priviţi ca gloata „de
rând”, înlăturaţi de la legământul lui Dumnezeu. Practicile acestor proscrişi spiritual, diferite de acelea ale
poporului ales, erau numite lucruri „de rând” şi, întrucât aceste lucruri „de rând” erau în general acelea
interzise de lege, toate aceste lucruri sau acţiuni interzise, ajungeau să fie cunoscute ca „de rând”. La fel
când mâinile oamenilor erau spurcate ceremonial, ele erau cunoscute ca „mâini de rând” ( o traducere
literală a expresiei redate „mâini necurate” în Marcu 7,2).

Fapte 10:15
15. Ce a curăţit Dumnezeu. În vedenie, animalele curate şi necurate se găseau pe aceeaşi treaptă,
venind de sus în aceeaşi faţă de masă. Ele reprezentau astfel un amestec general al lucrurilor, printre care
nici unul nu urma să fie numit de rând sau necurat.

În interpretarea vedeniei ar trebui să se recunoască faptul că, deşi era dată într-un moment de foame
fizică (v. 10), nu făcea referire la hrana fizică, ci la oameni, Petru urmând să simtă o foame pentru sufletele
oamenilor de pretutindeni. După ce a prins învăţătura aceasta, cel puţin în parte, Petru declara: „Dumnezeu
mi-a arătat să nu numesc pe nici un om spurcat sau necurat” (v. 28). Neamurile, de obicei considerate
necurate, aşteptau lucrarea spirituală a lui Petru. El nu trebuia să ezite de a le sluji. Nu mai trebuia să fie
considerate necurate.

Fapte 10:16
16. S-a făcut de trei ori. Vedenia a fost repetată de trei ori, fără îndoială ca să poată rămâne în mintea
apostolului. La fel visul lui Faraon fusese dat de două ori (Geneza 41,33) şi Isus repetase de trei ori
îndemnul: „Paşte mieluşeii Meii” sau „Paşti oile Mele” (Ioan 21,15-17), un îndemn care acum urma să
capete pentru el un înţeles nou şi mai adânc.

Fapte 10:17
17. Nu ştia ce să creadă. („Se îndoia în sine”, KJV; „Nu se domina pe sine”, Nitz). Mai degrabă, „era
nedumerit”, „era în încurcătură să ştie”. Cuvântul acesta e folosit cu privire la nedumerirea lui Irod cu
privire la Hristos, când oamenii spuneau că Ioan Botezătorul înviase din morţi (Luca 9,7). Acum Petru, trezit
din uimirea lui, nu ştia cum să aplice ceea ce văzuse şi auzise. Reprezentanţii lui Corneliu, căutându-l în
clipa aceea, i-au adus răspunsul. Vezi Fapte 10,28.

Au stat la poartă. Aşezarea generală a casei lui Simon fusese descrisă lui Corneliu (v. 6) şi când
trimişii lui au găsit că amănuntele corespund, lucrul acesta trebuie să le fi dat încredere că umblarea lor
urma să aibă succes. Sincronizarea viziunii lui Corneliu cu aceea a lui Petru, pentru a îngădui sosirea
trimişilor după o călătorie de 30 de mile (vezi v. 8) la locul unde era găzduit Petru exact la momentul
potrivit, nu era o coincidenţă.

Fapte 10:18
18. Au întrebat cu glas tare. („Au chemat”, KJV) Şi anume, pentru ca cineva din casă să vină afară.
Trimişii fără îndoială erau dintre neamuri, ca şi Corneliu însuşi şi deci s-ar fi sfiit să intre într-o casă de
iudei, fără ca mai întâi să dea semn de prezenţa lor.

Fapte 10:19
19. Pe când se gândea Petru. Petru se tot gândea la problemele lui şi se întreba ce ar fi vrut Dumnezeu
să spună prin vedenia aceea. Pe când sta el şi se gândea, iată a venit şi explicaţia.

Duhul i-a zis: Petru nu mai era în transă. Duhul Divin vorbea acum lăuntrului tainic al sufletului său.
Învăţătura Duhului dădea a se înţelege că Petru trebuia să lege sosirea delegaţiei cu vedenia pe care o
avusese.

Trei oameni. Cele două slugi şi ostaşul pe care-i trimisese Corneliu (v. 7).

Fapte 10:20
20. Pogoară-te. Petru era încă pe acoperişul casei.

Fără şovăire. („Neîndoindu-te”, KJV; „Fără a te îndoi”, Nitz). Sau „ezitând”. Ca şi cândva mai
înainte, Petru nu ştia încă ce făcea Domnul Său, dar urma să ştie după aceea (Ioan 18,7). Atât el, cât şi
trimişii lui Corneliu lucrau la fel sub îndemnurile Duhului Sfânt. Vedenia nu-i dăduse lui Petru nici un
indiciu că el trebuie să facă o călătorie. Acum Petru era informat cu privire la aceasta şi a înţeles că
„neîndoindu-te de nimic” vrea să spună, că la sfârşitul călătoriei sale, el nu trebuia să facă nici o deosebire
între iudei şi alţi oameni. În felul acesta vedenia se făcea înţeleasă puţin câte puţin, şi nedumerirea lui era
înlăturată.

Fapte 10:21
21 „ Care erau trimişi”, KJV. Nitz) Dovezi textuale atesta (cf. p. 10) omiterea cuvintelor: „ care erau
trimişi la el de Corneliu.”

Ce pricină? („ Care e cauza?” KJV; Ce este pricina?”, Nitz) . Duhul îi spusese lui Petru că oamenii îl
aşteptau şi că trebuia să se ducă cu el, dar nu fusese informat cu privire la pricina venirii lor. Natural, deci,
cea dintâi întrebare a lui a fost cu privire la scopul veniri lor.

Fapte 10:22
22. Sutaşul Corneliu. Descrierea făcută de trimişii lui pare să lase a se înţelege că sutaşul Corneliu nu
era cu totul necunoscut la Iope. Petru se poate să-şi fi adus aminte de celălalt sutaş, al cărui nume nu este
relatat, care era staţionat la Capernaum şi zidise o sinagogă pentru iudei (Luca 7,5). O dată cu amintirea
aceasta i-ar fi revenit în minte cuvintele pe care le spusese Învăţătorul, lăudând credinţa sutaşului, „că vor
veni mulţi de la răsărit şi de la apus şi vor sta la masă cu Avraam, Isac şi Iacov, în Împărăţia cerurilor”
(Matei 8,11).

Temător de Dumnezeu. Vezi v. 2.

Vorbit de bine. („Cu nume bun”, KJV). Anume, din cauza milosteniilor pe care le făcuse şi văditul lui
respect pentru adevăratul Dumnezeu. Evlavia lui Corneliu era cunoscută nu numai în mijlocul populaţiei din
Cezarea, ci printre toţi iudeii.

A fost înştiinţat de Dumnezeu. Gr. chrematizo, „a sfătui”. Cuvântul acesta era deseori folosit de
scriitorii păgâni pentru răspunsul dat de un oracol. Iosif îl foloseşte de câteva ori cu privire la vorbirea lui
Dumnezeu către oameni şi, în pasajul de faţă, acesta este dar înţelesul lui. E folosit cu privire la îndemnurile
date magilor (Matei 2,12) şi lui Iosif, (Matei 2,22) cu privire la descoperirea dată lui Simeon (Luca 2,26) şi
cu privire la soliile divine trimise lui Moise (Evrei 8,5) şi lui Noe (11,7). În consecinţă, KJV a redat acel
singur cuvânt prin „a fost înştiinţat de Dumnezeu”.

Să audă cuvintele. Adică, să afle de la Petru ce vrea Dumnezeu să facă Corneliu. (vezi cap. 11,14). La
fel, iudeii numeau adesea Cele Zece Porunci cele zece cuvinte (conform Exod 20,1)

Fapte 10:23
23. I-au chemat. Invitaţia lui Petru adresată acestor oameni dintre neamuri să vină în casă însemna a
face un pas în înlăturarea scrupulelor pe care iudeii le simţeau pentru neiudei.

A doua zi. Întrucât Petru se urcase pe la amiază pe acoperişul casei ca să se roage, sosirea trimişilor
după vedenia lui, trebuia să fi fost pe la începutul după-amiezii. Deoarece era prea târziu pentru a ajunge la
Cezareea, la depărtare de vreo 30 de mile, încă în ziua aceea, Petru nu a pornit la drum, decât a doua zi.
Chiar şi trimişii aveau fără îndoială nevoie de odihnă după călătoria de la Iope.

Câţiva fraţi. („Anumiţi fraţi”, KJV). Aceşti bărbaţi erau fără îndoială creştini iudei (v. 45) şi potrivit
cu capitolul 11,12, ei erau şase la număr. Fără îndoială Petru îşi amintea cuvintele lui Hristos: „Orice vorbă
să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori” (Matei 18,16). El dorea ca ei să relateze bisericii orice ar
fi făcut el. Utilitatea mărturiei lor mai târziu în Ierusalim este evidentă în Fapte 11,12. Fără îndoială Petru i-a
informat cu privire la vedenia lui şi la solia pe care o aduseseră slujitorii lui Corneliu. Bunul nume al lui
Corneliu ar fi avut greutate înaintea lor şi îi făcea gata să meargă cu Petru.

Fapte 10:24
24. În cealaltă zi. („A doua zi”, KJV). Pare că Petru şi însoţitorii s-au oprit peste noapte în drumul lor
spre Cezareea, probabil aşa cum făcuseră şi trimişii lui Corneliu în drumul lor spre Iope (vezi v. 7-9.17).
Drumul lor se întindea de-a lungul ţărmului mediteranean.

Corneliu îi aştepta. („Corneliu aştepta”, KJV) Mai bine „îi aştepta”. Atitudinea lui de pregătire arată
cât de convins era el că propria sa vedenie era reală şi că Dumnezeu era pe punctul de a-i da un răspuns la
rugăciune.

Rudele şi prietenii de aproape. Aceştia cuprindeau ostaşii de sub comanda lui Corneliu, care erau mai
mult sau mai puţin simpatizanţi ai sentimentelor lui religioase, şi prietenii din localitate. El a căutat să aducă
pe cât mai mulţi cu putinţă mai aproape de lumina cea nouă, pe care el urma să o primească.

Fapte 10:25
25. I s-a închinat. Această supunere era forma cea mai externă a omagiului răsăritean. Aşa Iair s-a
plecat înaintea lui Isus (Matei 9,18) şi Ioan înaintea îngerului. (Apocalipsa 22,8). Actul acesta din partea lui
Corneliu, un ofiţer roman, dădea pe faţă că el recunoştea pe Petru ca sol al lui Dumnezeu. Acte de felul
acesta nu erau obişnuite la ostaşii romani, mai ales în legătură cu iudeii.

Fapte 10:26
26. L-a ridicat. („L-a luat sus”, KJV). Adică, „l-a ridicat”. Răspunsul lui Petru arată că închinarea
trebuie să fie dată numai lui Dumnezeu. Ca omul să ceară sau să primească un omagiu din partea omului nu
putea să fie drept. Cuvintele lui Petru sunt paralele cu acelea ale lui Pavel la Listra (cap. 14,15). Închinarea
la sfinţi sau chiar la îngeri însemnează a desfiinţa distincţia care ar trebui să existe totdeauna între
Dumnezeu şi om (vezi Apocalipsa 22,9).

Fapte 10:27
27. Vorbind cu el. („Vorbit cu el,”). Observaţiile ulterioare ale lui Petru arată că sutaşul a spus
apostolului multe lucruri care nu sunt menţionate în mod specific în text.

A intrat în casă. Pare că partea precedentă a convorbirii a avut loc în apropiere de intrarea în casă.
Actul lui Corneliu de a ieşi să-l întâmpine pe Petru era în spiritul sutaşului din Evanghelie, care a zis: „Nu
sunt vrednic să intri sub acoperământul meu” (Luca 7,6).

Mulţi. Personalitatea şi purtarea lui Corneliu câştigase mulţi prieteni şi, în entuziasmul şi credinţa lui,
îi strânsese să vadă şi să audă un om despre care el nu ştia nimic (vezi v. 24).

Fapte 10:28
28. Nu este îngăduit de lege. („E un lucru nelegal”, KJV; „Neiertat”, Nitz). Apostolul afirmase ca un
fapt cunoscut că un iudeu nu avea voie să se însoţească cu cineva dintre neamuri. Purtarea trimişilor lui
Corneliu de a sta afară din casa lui Simon şi de a chema să vină cineva la ei, sub cerul liber, arată că ei
cunoşteau prejudecata iudaică. O astfel de exclusivitate iudaică era cunoscută scriitorilor clasici. Juvenal
zice: „Fiind obişnuiţi să dispreţuiască legile Romei, ei (iudeii) învaţă şi practică să respecte legea iudaică şi
tot ce le-a predat Moise în tomul lui secret, interzicându-le să arate calea la oricine nu cultiva aceleaşi rituri,
neducând la fântâna dorită pe nimeni altul decât pe cel circumcis. (Satire, XIV, 100-104; ed. Laeb, pag.
273). La fel Tacit, declara: „Iudeii sunt extrem de loiali unul faţă de altul şi totdeauna gata să arate
compasiunea, dar faţă de alţi oameni ei manifestă numai ură şi vrăjmăşie. Ei şed aparte la masă şi dorm
aparte”. (The Histories, vol. 5; Ed. Laeb, vol 2, pg.181).

Petru, natural, vorbea din punctul de vedere al fariseismului tradiţional şi nu din punct de vedere al
legii însăşi, dar altfel de sentimente erau larg date pe faţă şi erau date pe faţă în forme riguroase oriunde
veneau în contact iudeii şi păgânii.

Iudeul strict ar fi ezitat să intre într-o casă a cuiva dintre neamuri, aşa cu e reflectat de o oprelişte din
Mişna: „Locuinţele păgânilor sunt necurate”. (Oholoth, 18,7, editura Soncino, a Talmudului, p. 226). Într-un
vechi comentariu iudaic la Leviticul apare un remarcabil exemplu al întinării ceremoniale prin contactul cu
un păgân: „E relatat că Simeon, fiul lui, Kimhith, s-a dus să vorbească cu un rege arab şi un strop de salivă
din gura acestuia din urmă a sărit pe hainele lui şi în felul acesta l-a întinat. Fratele său Iuda, a intrat şi a
servit în slujba de Mare Preot în locul lui”. (Midraş Rabbah, la Levitic 16,1, Ed. Soncino, pag. 263).
Sentimentul de castă hindus, de a se feri de contactul cu cei de treaptă inferioară, deşi aflat astăzi în curs de
dispariţie sub presiunea egalităţii în faţa legii şi a sentimentului liberal, prezintă o strânsă paralelă modernă.

Să se însoţească. („Să fie în tovărăşie,” KJV) sau „Să se întovărăşească”, vezi cap. 9,26). Cuvântul
înseamnă contact direct. Deşi treburile obişnuite ale vieţii constrângeau pe iudei ca să vină în contact
permanent cu neamurile, ei trebuiau să evite un asemenea contact, dacă era cu putinţă, ca nu cumva să
devină întinaţi din punct de vedere ceremonial.

Să nu numesc pe nici un om spurcat. Apostolul arată acum că învăţase lecţia din viziune. Natura
omenească fusese răscumpărată prin întruparea, sacrificiul şi înălţarea la cer a lui Hristos şi chiar şi cel mai
de jos păgân nu mai era de rând sau necurat. Dumnezeu era dispus să primească pe toţi oamenii şi prin Isus
Hristos El o şi face. Numai păcatul e cel care desparte pe oameni de El (Isaia 59,2) Necurăţia urmează să fie
considerată ca o întinare morală, nu fizică sau rasială. Cel care se ataşează de Dumnezeu trebuie să se
deprindă să vadă în fiecare păcătos posibilităţi ale unui om răscumpărat, îndreptăţit şi sfinţit, Întrucât fiecare
om e potenţial supusul unei astfel de transformări evlavioase, el trebuie să fie respectat ca unul în care
chipul lui Dumnezeu nu e cu totul şters şi poate încă să fie refăcut ( vezi 1 Petru 2,17). Mândria de clasă
întemeiată doar pe deosebiri de cultură sau pe împrejurări favorabile şi manifestată în fapte şi cuvinte de
dispreţ este dintr-un anumit punct de vedere şi mai puţin scuzabilă decât deosebirile întemeiate pe chestiuni
de religie. Cele din urmă sunt şi mai mult supuse vindecării.

Este evident din versetul acesta că lecţia pe care Dumnezeu îl învăţase se ocupa nu de animale, ci de
oameni. Toţi oamenii urmau să fie abordaţi de Evanghelie; în cele din urmă ei aveau să fie necuraţi numai
când vor fi respins străduinţele lui Dumnezeu de a-i mântui.

Fapte 10:29
29. Fără cârtire. „ Fără împotrivire”, KJV). Petru venise la Cezareea fără obiecţie sau îndoială,
urmând în credinţă călăuzirea Duhului, deşi vedea numai în chip întunecos ceea ce Dumnezeu ar vrea ca el
să facă.

Fapte 10:30
30. Acum patru zile. Acesta este un exemplu clar de metoda calculării inclusive a perioadelor de timp
(vezi. Vol. 1, pag 182; Vol. 2, pag. 136,137; Vol. 5, pag. 249,250).

Corneliu a primit vedenia sa şi a trimes pe servii săi în ziua întâia (v. 3,7,8) ei au sosit la Iope a doua
zi ( v. 9, 17); ei, împreună cu Petru şi prietenii săi, au părăsit Iope în a treia zi (v. 23); şi cu toţii au sosit la
Cezareea în ziua a patra ( v. 24). Întrucât ei au întâlnit pe Corneliu cam la aceeaşi oră când el avusese
vedenia ( vezi mai jos la „ până la ceasul acesta”). Întreaga perioadă abia dacă ar fi trecut de 72 de ore,
totuşi pentru că erau cuprinse părţi din patru zile, Corneliu vorbea ca fiind „ patru zile”.

Postisem. („Posteam”, KJV). Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) omiterea acestor cuvinte.

Până la ceasul acesta. Aceasta arată că sosirea lui Petru la Cezareea trebuia să fi fost pe la mijlocul
după-amiezii, pe la ceasul al nouălea, acelaşi timp din zi când Corneliu primise vedenia.

Ceasul al nouălea. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) exprimarea „Mă rugam pe la al nouălea”,
adică ora a noua de rugăciune, înălţată în timpul jertfei de după-amiază (vezi cap. 3,1; 10,3.9). În felul
acesta întregul pasaj este probabil cel mai bine exprimat: „Cu patru zile mai înainte, pe la ora aceasta, mă
rugam (rugăciunea de la ceasul) al nouălea în casa mea”.

Haină strălucitoare. Vezi cap. 1,10. Expresia aceasta, în versiune greacă, este aceiaşi cu aceea tradusă
în Iacov, ca „haină strălucitoare” (Iacov 2,2.3). Adjectivul tradus „strălucitoare” e folosit de Ioan pentru a
descrie veşmântul îngerilor (Apocalipsa 15,6) şi miresei Mielului (cap. 19,8).

Fapte 10:31
31. Rugăciunea ta. Aşa cum reiese din contrastul cu pasajul paralel din versetul 4, unde referirea e la
„rugăciuni” la plural, implicând o cerere oficială. Aceasta dă o mai mare precizie rugăciunii lui Corneliu şi a
obiectului ei. Fără îndoială ea era pentru mai multă lumină şi mai deplină cunoaştere a adevărului (vezi v.
2).

Şi-a adus aminte. („Sunt în amintire”, KJV; „Sunt aduse aminte”, Nitz). O formă verbală a cuvântului
tradus „memorial” (KJV) în pasajul paralel (vezi v. 4).

Milosteniile tale. Vezi v. 4

Fapte 10:32
32. Iope. Vezi cap. 9,36; 10,8.
Simon tăbăcarul. Vezi cap. 9,43.

Fapte 10:33
33. Bine ai făcut. Expresia nu e numai o expresie de aprobare, ci de recunoştinţă din inimă (vezi Fil.
4,14).

Toţi suntem aici. Cuvintele lasă a se înţelege că prietenii adunaţi în jurul lui Corneliu împărtăşeau
râvna lui de a cunoaşte mai mult din adevăr şi erau gata să asculte de orice li s-ar fi descoperit ca voie a lui
Dumnezeu.

Să ascultăm. Cuvântul acesta lasă să se înţeleagă şi intenţia de a crede şi a asculta (vezi Ioan 5,24).
Sutaşul aştepta să audă de la Petru cuvinte prin care el şi casa lui puteau fi mântuiţi.

Fapte 10:34
34. A început să vorbească. („ Şi-a deschis gura”, KJV ; Nitz. ) O expresie folosită pentru rostiri
importante ( vezi cap. 8,35).

Nu este părtinitor. ( „ Nu este căutător la faţă,” KJV ). Gr. Prosopo lemptes, „unul care primeşte faţa,”
şi aşa, cineva care face deosebiri între persoane pe temeiul aparenţelor exterioare. Expresia aceasta găseşte o
paralelă interesantă în expresia ebraică, naso phanin, literal, „a ridica faţa în sus”, care în uzanţa obişnuită
mai înseamnă şi a face distincţii injuste între oameni. Vezi vol. 5, pag. 107. Petru văzuse la Învăţătorul său o
lipsă de „căutare la faţă” („părtinire”), indiferent dacă distincţia era cu privire la rangul social, ştiinţă sau
bogăţie. Lucrul acesta l-au recunoscut chiar şi vrăjmaşii Săi (Matei 22,16). Iacov pune accentul pe acelaşi
element de caracter ca fiind esenţial pentru toţi cei care doresc să fie ucenici sinceri ai lui Hristos (cap.
2,1-9). Petru avea nevoie să înveţe că deplina aplicare a acestui mare principiu cerea ca creştinii iudei să
accepte pe cei de altă rasă în egală tovărăşie cu ei. Pavel, apărătorul creştinismului pentru neamuri,
subliniază principiul acesta în Romani 2,9-11).

Din vedenia lui Corneliu, paralelă cu a sa, Petru înţelegea că Dumnezeu se face cunoscut tuturor
aspiraţiilor la neprihănire, fie că sunt iudei sau neamuri. (Vezi Deut. 10,17; 1 Samuel 16,7.)

Fapte 10:35
35. În orice neam. Petru îşi dădea neclar seama că creştinismul nu urma să fie naţional. În legăturile
sale cu Corneliu, el a început să vadă cum ar putea să aibă loc lucrul acesta, deşi nu îl înţelegea pe deplin.
Pavel urma să declare scurt că nici neamul, nici sexul, nici starea socială nu au nici o influenţă înaintea lui
Dumnezeu (Galateni 3,28; Coloseni 3,10.11).

Iudeii ajunseseră să se considere ca în mod exclusiv obiectul interesului, grijii şi îndurării lui
Dumnezeu. Înainte de captivitatea babiloniană, ei îşi conformaseră viaţa, credinţele şi practicele lor
religioase la acelea ale naţiunilor păgâne din jurul lor. (vezi vol. 4, p. 31), dar după captivitate au depus
eforturi extreme pentru a se izola de vecinii lor dintre neamuri. Ei au dezvoltat un duh de exclusivism care îi
făcea să dispreţuiască pe neiudei şi să tăgăduiască eligibilitatea lor la acceptarea înaintea lui Dumnezeu.

La început acest duh de exclusivism a constituit bariera principală la înaintarea Evangheliei pentru
neiudei. Dacă creştinismul ar fi rămas doar o sectă a iudaismului – aşa cum l-au conceput creştinii iudei la
început – el nu ar fi putut pretinde supunerea oamenilor de pretutindeni. Prima sarcină majoră a bisericii era
deci să sfărâme restricţiile care au dus la izolarea iudaismului. În convertirea lui Corneliu, Duhul Sfânt a
condus tânăra biserică să facă primul ei pas în direcţia aceasta.

Se temea de El. Expresia aceasta şi cea următoare poate fi considerată ca referindu-se la cele două
table ale legii – întâia cu privire la datoria omului faţă de Dumnezeu, iar a doua, la datoria lui faţă de
semenii săi (Vezi Mica 6,8; Matei 22,34-40.)

Primit. Sau, „acceptabil”. Dumnezeu nu mai are un neam de oameni ales. El cheamă pe toţi oamenii
să se pocăiască şi primeşte pe aceia care fac lucrul acesta cu sinceritate.
Fapte 10:36
36. Cuvântul. Adică, solia, vestea despre Mesia, care a adus pace pe pământ printr-un Mântuitor care
este Hristos Domnul. (vezi Luca 2,14). Lucrul acesta a fost predicat lui Israel, ca popor ales al lui
Dumnezeu, dar acum Petru recunoaşte că Dumnezeu este iertătorul de păcate al oricui crede în El. (vezi
Fapte 10,43). Solia păcii urma să fie nu numai între Dumnezeu şi neamul ales, dar şi între Dumnezeu şi
neamuri.

Vestit Evanghelia. („Predicând”, KJV). O formă a verbului grec euaggelizo „a declara veşti bune”, şi
într-un sens tehnic creştin, „a predica Evanghelia”. (Vezi Isaia, 52,7).

Păcii. Despre Dumnezeu se spune că aduce pace pentru acela care e departe ca şi pentru acela care e
aproape, atât pentru Neamuri cât şi pentru iudei (vezi şi la Isaia 57,19; cf. cap. 49,6). Hristos a predicat
această pace între Dumnezeu şi toate naţiunile, fără deosebire (vezi Matei 8,11; Ioan 12,32; cf. Matei 28,19).
Apostolii au dus această veste bună lumii. Vorbind neamurilor, Pavel zice: „Voi care odinioară eraţi
depărtaţi aţi fost apropiaţi prin sângele lui Hristos” (Efeseni 2,13). Apostolii predicau totdeauna că nu era alt
nume sub cer prin care oamenii ar putea fi mântuiţi decât Numele lui Hristos (Fapte 4,12) şi că indiferent
dacă oamenii ar fi iudei sau greci, Hristos este totul în tot. (Coloseni 3,11). Deci în doctrina aceasta a păcii
prin Hristos este armonie între profeţi şi apostoli. Hristos este domn al tuturor (Rom. 3, 29 ). Pacea făgăduită
e o pace nu în primul rând între oameni, ci între Dumnezeu şi fiecare om şi este obţinută când ispăşirea e
primită prin Isus Hristos prin credinţă ( Romani 3, 24-26; 5,1). Solul păcii este Isus Hristos; temelia păcii
este lucrarea Lui de ispăşire, condiţiile păcii sunt credinţa, binecuvântarea păcii este iertarea păcatelor, roada
păcii este sfinţenia.

Domnul tuturor. Întrucât Isus Hristos este Domn al tuturor, fiecare om trebuie să stea pe picior de
egalitate înaintea Lui. Spunând aceasta, Petru a ferit pe Corneliu de părerea că Isus, pe care el Îl considera
că e Mesia, era numai un profet şi învăţător.

Fapte 10:37
37. Vorba. Gr. Rhema, care subliniază exprimarea sau predicarea Cuvântului şi nu „ cuvântul”
(logos) însuşi, ca în vers.36. Acolo este întreaga solie a mântuirii prin Hristos. Aici, mai specific este vestea
despre Isus care fusese răspândită după predica lui Ioan Botezătorul. Aparent, Corneliu şi prietenii săi
cunoşteau aceste veşti, mai ales prin învăţătura care deja se întinsese până la Cezareea (cap. 8,40).
Conţinutul acestei învăţături era că deşi Isus trăise ca om în Nazaret, El era unsul lui Dumnezeu, Mesia, şi
era dovedit că e aşa prin lucrările puternice pe care El le făcea (vezi cap. 10,38). Lucrul acesta arată că
istoria vieţii lui Hristos era larg cunoscută – că veştile cu privire la El fuseseră riguros şi cu succes
răspândite de către apostoli şi membrii laici.

Începând din Galileea. După ce Isus fusese botezat în Iordan, El Şi-a început lucrarea de predicare în
Galileea (vezi Marcu 1,14)

Fapte 10:38
38. Uns. Gr chrio, „a unge”, acelaşi cuvânt care apare într-o formă diferită, ca „Hristos” (vezi cap.
4,26). Apărând la scurt timp în referirea lui Petru la Hristos în cap. 10,36, cuvântul acesta pare că lasă a se
înţelege că Isus din Nazaret a devenit public şi oficial Mesia la botezul Său, când a primit Duhul ( vezi
Matei 3,16,17), „Unsul”, deşi era „Mielul junghiat de la întemeierea lumii” ( Apocalipsa 13,8)

Duhul Sfânt. Isus a fost uns la botezul Său, nu cu ulei, ci cu Duhul Sfânt (Matei 3,13-17)

Cu putere. Când Fiul lui Dumnezeu S-a smerit la întrupare, a lăsat la o parte exercitarea atributelor
Sale ca a doua persoană a Dumnezeirii ( cf Vol. 5, p 918,919). Pentru tot ceea ce a săvârşit pe pământ El a
depins, aşa cum revenea tuturor celorlalţi oameni, de putere de sus (vezi. Da 143; cf Ioan 5, 19.30; 8,28)

Făcea bine. („Făcând bine”, KJV ). Viaţa lui Isus dă pe faţă un bun exemplu de consacrare în serviciul
omenirii (vezi cap. 2,22; DA 70).

Apăsaţi de Diavolul. Într-un anumit înţeles orice boală şi suferinţă vine de la Satana Chiar şi
„ghimpele în carne” al lui Pavel era „un sol al Satanei, ca să-l pălmuiască” (2 Corinteni12,7). Dar este şi o
posedare demonică specifică, nu totdeauna recunoscută ca atare de diagnoza medicală modernă. Posesiunea
aceasta era manifestată în toată grozăvia ei în primii ani ai proclamării Evangheliei. Isus a biruit această
forţă ori de câte ori a întâlnit-o. De repetate ori a scos afară demoni.

Vezi Nota Adiţională la Marcu 1.

Dumnezeu era cu el. Nicodim mărturisea : „Nimeni nu poate face semnele („minunile”) pe care le faci
Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el” (Ioan 3,2)

Fapte 10:39
39. Noi suntem martori. Petru fusese cu Isus de la începutul lucrării Lui (Ioan 1, 40-42). Apostolul
recunoaşte că scopul principal al misiunii lui era să mărturisească despre Hristos oamenilor, aşa cum
poruncise Domnul (vezi Fapte 1,8.21.22; cf Matei 28,19.20; Luca 24,48).

Ţara. Gr. chora, „regiune”, „ţinut”, aici contrastată cu cetate, Ierusalimul ( vezi Luca 2, 8; Fapte
26,20).

L-au omorât atârnându-L pe lemn. („L-au omorât şi spânzurat”, KJV). Vezi cap. 5,30. Ca în cap. 2,23,
Petru prezintă crucificarea ca fiind fapta cârmuitorilor şi poporului Ierusalimului, şi nu a guvernatorului
roman.

Lemn. („Copac”, KJV) Gr. xulon, „lemn”, dar folosit în LXX şi în papirusuri şi pentru „copac”. E clar
că se are în vedere crucea. Nu se pare să fie nici o aluzie la pomul cunoştinţei binelui şi răului din Eden, aşa
cum au sugerat unii comentatori.

Fapte 10:40
40. A treia zi. Acesta este un exemplu de calculare inclusivă a unei perioade de timp. În ce priveşte o
tratare mai departe a acestei metode, vezi vol. I, p. 182, vol. II, p. 136-137; vol V, p. 249,250, cf. cele de la
versetul 30. În ce priveşte lungimea timpului cât Hristos a fost în mormânt, vezi Matei 16,21; Luca 23,53 –
24, 6.

A îngăduit să Se arate. („L-a arătat pe faţă”, KJV; „I-a dat ca să fie cunoscut”, Nitz). Literal, „L-a dat
să fie cunoscut”, „L-a manifestat”. Hristos nu a fost arătat la faţă (vezi v. 41), dar prin multe dovezi a fost
arătat celor care L-au văzut că El era acelaşi Isus, acum viu şi proslăvit, care atârnase pe cruce.

Fapte 10:41
41. Nu la tot norodul. Iudeii, în general, venind să recunoască pe Isus ca Mesia cel prezis în profeţia
Vechiului Testament, nu păreau să fie martori binevoitori ai învierii Lui (vezi Luca 16,31). Faptul că până şi
unii din ucenici nu erau la început pregătiţi să accepte pe Hristosul înviat (Matei 28,17; Marcu 16,24)
ilustrează cât de zadarnică ar fi fost o arătare în faţa iudeilor, în general.

Martorilor aleşi mai dinainte. Ucenicii fuseseră aleşi de la început nu numai să ajute pe Isus în
lucrarea Lui, dar, şi mai mult, să fie martori după plecarea Lui cu privire la ceea ce văzuseră şi auziseră
(vezi Matei 28,19.20; Ioan 17, 6-8; Fapte 1,8; 2 Petru 1,16-18).

Nouă. Vezi Fapte 1,3; 1 Corinteni 15,5-8.

Am mâncat şi am băut. Vezi Luca 24,42.43; Ioan 21,13-15. Faptul că El a mâncat şi a băut a fost
proba crucială care dovedea că Hristos nu era o fantomă a imaginaţiei ucenicilor.

Fapte 10:42
42. Ne-a poruncit să propovăduim. Porunca aceasta este cuprinsă în Matei 28,18-20 şi se găseşte în
instrucţiunea din Fapte 1,8 spre a mărturisi despre împărăţia lui Dumnezeu (cf. cap. 1,2).

Rânduit de Dumnezeu. În condiţiile legământului veşnic, Hristos urma să săvârşească mântuirea


omului. Lucrul acesta îndreptăţeşte faptul ca El să fie şi judecătorul oamenilor, în deplina realizare a
legământului.
Vii. Pavel (cap. 17,31) este de acord cu Petru în a lega învierea şi asigurarea că Acela care înviase,
urma să fie judecătorul viitor al tuturor oamenilor. Faptul că Isus era om şi încă un om care biruise păcatul şi
moartea şi faptul că, în acelaşi timp, El era Dumnezeu, autor al legii, pe temeiul căreia oamenii sunt
judecaţi, Îl fac să fie Cel îndreptăţit să fie judecătorul tuturor oamenilor (vezi Ioan 5,22.27).

Fapte 10:43
43. Toţi proorocii. Ca şi în cuvântările lui anterioare (vezi cap. 2,16.30; 3,18) şi aici Petru dă pe faţă o
înţelegere a sensului profeţiei VT cu privire la Hristos şi lucrarea Lui. Fără îndoială mare parte din aceasta
era rezultatul învăţăturii pe care el şi ceilalţi apostoli o primiseră de la Hristos în intervalul dintre învierea
Lui şi înălţarea Lui la cer, (vezi Luca 24,27.44). În cazul de faţă Petru probabil se referea la pasaje ca Isaia
49,6; Ioel 2,32. Faptul că Petru foloseşte pasaje din VT pentru a-şi susţine argumentaţia e o dovadă că el ştia
că sutaşul Corneliu şi casa lui erau familiarizaţi cu acele scrieri.

Oricine crede. Aceasta este făgăduinţa din Ioan 3,14. Aici Petru o repetă, aşa cum a făcut şi Pavel mai
târziu (Fapte 16,31). Mântuirea vine prin acceptarea harului lui Dumnezeu prin Isus Hristos (Efeseni 2,5.8)
şi nu prin faptele Legii (Galateni 2,14.20.21). Faptele vin după primirea darului mântuirii (Efeseni 2,10;
Filipeni 2,12.13).

Prin numele Lui. Cuvintele acestea trebuie să fi făcut o adâncă impresie asupra ascultătorilor atenţi ai
lui Petru. Aici era răspunsul la îndoielile şi nedumeririle lor. Ei trebuiau să afle mântuirea, nu prin supunerea
lor la circumciziune nici la tradiţiile iudeilor şi nici la tot ce implicau acestea, ci prin simplul act al credinţei
în Hristos şi în puterea numelui Său (vezi cap. 3,16). Mântuirea lor era în puterea atributelor divine ale lui
Hristos, pentru care numele Lui era un simbol exclusiv. Prin Isus Hristos din Nazaret, ei aşa cum erau
neamuri urmau să primească iertarea de păcate pe care conştiinţa lor trezită îi învăţa că era condiţia prescrisă
a păcii lui Dumnezeu. Realizările lor anterioare îi aşezau într-o condiţie spirituală de a se bucura de
experienţa pe care versetul următor o prezintă.

Iertarea păcatelor. Vezi cap. 2,38; 3,19.

Fapte 10:44
44. S-a pogorât Duhul Sfânt. Coborârea Duhului Sfânt asupra păgânului Corneliu şi a familiei lui
înainte de botezul lor a împlinit direct pentru însoţitorii lui Petru făgăduinţa lui Hristos că Duhul Sfânt „vă
va călăuzi în tot adevărul” (Ioan 16,13). În ciuda vedeniei lui Petru, ei tot erau nepregătiţi să primească pe
deplin neamurile în biserică (Fapte 10,45), până când venirea Duhului Sfânt a demonstrat că neamurile erau
în măsură să fie primite de Dumnezeu.

Mulţi creştini au susţinut că primirea Duhului Sfânt e dependentă de actul botezului cu apă. Ei au
susţinut că botezul are o putere sacramentală şi astfel este o cauză instrumentală care produce har
dumnezeiesc pentru primitor. Cazul prezent în care Corneliu şi familia lui au primit darul Duhului Sfânt
înainte ca ei să fi fost botezaţi cu apă arată că primirea Duhului nu e dependentă de actul botezului (vezi v.
47). Botezul este mai degrabă un simbol extern al regenerării lăuntrice spirituale şi îşi găseşte înţelesul în
această experienţă (vezi p. 3,44; vezi Matei 3,6; Romani 6,3-6).

Fapte 10:45
45. Tăiaţi împrejur. („Circumcişi”, KJV). Adică cei şase creştini iudei menţionaţi în cap. 11,12 (vezi
cap. 10,23) ca însoţitori ai lui Petru. Uimirea lor este o mărturie cu privire la realitatea darului pe care l-au
primit Corneliu şi familia lui. Până la punctul acesta, creştinii luaseră ca un lucru de la sine înţeles că
neamurile dacă urmau să fie creştini, trebuiau mai întâi să devină prozeliţi iudei autentici. Cazul eunucului
botezat de Filip probabil că era o excepţie de la aceasta. Dar Corneliu şi familia lui erau păgâni, dintre
neamuri şi însoţitorii creştini iudei ai lui Petru erau în stare să înţeleagă cum unii ca aceştia puteau primi
darul Duhului Sfânt fără ca mai întâi să fi devenit prozeliţi. Un motiv în plus pentru uimirea lor s-ar putea
găsi în faptul că unii iudei din vechime declaraseră că în zilele lui Mesia nici un prozelit nu va fi primit în
Israel (Talmud Abodah Zarah, 3 b, ed. Soncino, p. 8) Crezând că venise timpul lui Mesia, însoţitorii lui
Petru poate să fi fost influenţaţi în gândirea lor de o astfel de atitudine exclusivistă faţă de prozeliţi.

Peste Neamuri. Însoţitorii creştini iudei ai lui Petru au văzut acum o împlinire precisă a vedeniei
apostolului. Corneliu şi familia lui, plini de Duhul Sfânt, erau dovada că nimeni nu mai putea de aici înainte
să numească neamurile „spurcate” sau „necurate”. Pentru semenii creştini ai lui Petru, dovada aceasta fără
îndoială a fost îndestulătoare.

Fapte 10:46
46. Vorbind în limbi. Acelaşi fel de manifestare a darurilor lui Dumnezeu a avut loc aici ca şi la
Ierusalim în Ziua Cincizecimii (vezi cap. 2,4). Cuvintele lasă a se înţelege o trezire bruscă de bucurie şi
înălţare care se dădea pe faţă într-o izbucnire de laudă nepremeditată. În istoria bisericii apostolice este un
număr de cazuri relatate de manifestare a Duhului Sfânt prin darul limbilor (cf. Fapte 19,6; cf. cap. 2,4; vezi
1 Corinteni 14). Darul acesta a fost oferit pentru un scop practic. La Ziua Cincizecimii el a făcut în stare pe
apostoli să proclame Evanghelia unor mulţimi străine de dialectul aramaic, adunate pentru a sărbători. În
cazul convertiţilor lui Apolo care au fost rebotezaţi de Pavel la Efes, e logic a trage concluzia că el i-a
pregătit pentru o arie mai cuprinzătoare de eficacitate creştină (vezi Fapte 19,6). La fel în cazul de faţă, darul
limbilor era un semn şi o mărturie pentru însoţitorii lui Petru, care nu erau pregătiţi să accepte neamurile în
biserică.

Atunci Petru a zis: („Atunci Petru a răspuns”, KJV). Nu e exprimată nici o întrebare anterioară, dar
evident cuvintele lui Petru din v. 47 sunt ca răspuns la întrebările uimite ale prietenilor săi creştini iudei cu
privire la acţiunea pe care el o va întreprinde în vederea faptului că păgânul Corneliu şi familia lui primiseră
Duhul Sfânt. El se ţinuse de îndrumarea divină venind să le predice; urma ca el să facă drumul până la capăt
şi să-i boteze?

Fapte 10:47
47. Opri apa. Se putea ca semnul extern să fie refuzat acestor persoane dintre neamuri când darul
lăuntric şi spiritual pe care el îl simboliza le fusese acordat direct atât de vădit de Dumnezeu? Obişnuit ca în
cazul samaritenilor (cap. 8,15-17), botezul a fost urmat de punerea mâinilor, însoţită de darul puterii
spirituale. Dar acum darul Duhului fusese dat mai întâi şi tot ce rămânea era actul extern de aducere a
acestor credincioşi în sânul bisericii.

Evenimentul arată că Dumnezeu dă darurile Sale direct, în măsura în care oamenii sunt gata să le
primească (vezi cap. 10,44). Dar arată tot atât de clar că nici un fel de daruri spirituale, oricât de
miraculoase, nu fac prin aceasta nenecesară supunerea la anumite forme externe, cum ar fi botezul. De fapt,
darul excepţional a fost acordat chiar pentru scopul de a înlătura orice scrupule pe care cei cu tăierea
împrejur le-a fi putut avea cu privire la botezarea lor. Darul Duhului a limpezit drumul şi botezul a urmat.

Ca şi noi. Petru recunoştea că Dumnezeu alesese şi oameni dintre neamuri ca şi dintre iudei, şi dăduse
acelaşi har şi unora şi altora.

Fapte 10:48
48. A poruncit să fie botezaţi. Construcţia pare să lase a se înţelege că Petru însuşi nu a botezat pe
convertiţi. Isus (Ioan 4,1.2) şi Pavel (1 Corinteni 1,14-16) se abţinuseră de la botezarea convertiţilor şi pare
că Petru a urmat aceeaşi cale în cazul acesta. Pavel declară că el se abţinuse în general de la botezare ca nu
cumva să se ivească partide sub numele aceluia care-i botezase. S-ar putea ca şi aici să fie fost acelaşi motiv
(vezi 1 Corinteni 1,12).

Cine a administrat botezul nu ni se spune. Poate că a fost săvârşit de însoţitorii lui Petru. Poate să fi
fost o adunare organizată la Cezareea, ca rezultat al lucrării lui Filip şi prezbiterii sau diaconii ei sau Filip
însuşi să fi acţionat sub îndemnurile lui Petru.

Domnului. Dovezi textuale (cf. p. 10) exprimarea „Isus Hristos”.

Să mai rămână. („Să zăbovească”, KJV) E cu putinţă ca Petru să fi consimţit să mai rămână (vezi cap.
11,3) şi în felul acesta a dovedit că era pregătit să acţioneze apoi în acord cu învăţătura vedeniei sale. Petru
trebuia să se amestece cu noii convertiţi, mâncând şi bând cu ei (v. 2.3) fără a se teme că se spurcă prin
aceasta. Luca dă atât de mult spaţiu experienţei lui Petru în Cezareea, încât trebuie să fie considerată ca
marcând un punct de cotitură în viaţa apostolului, atestând acordul esenţial cu Pavel. Deşi după aceea Petru
a oscilat în atitudinea faţă de creştinii dintre neamuri (Galateni 2,11-13) şi a fost mustrat de Pavel pentru că
a făcut lucrul acesta, relatarea acelei aspre mustrări arată că Petru înlăturase în mare măsură prejudecăţile
sale iudaice şi acţionase aşa cum a făcut numai sub influenţa anumitor iudei foarte stricţi care veniseră de la
Ierusalim la Antiohia.

Câteva zile. („Anumite zile”, KJV) Vezi cap. 9,19.

COMENTARII ELLEN G. WHITE

1, 2SR 282

1–48AA 132–141; Ev 558; EW 78; SR 282–290

2CG 263; MH 209

2–5 AA 133

43T 405; 7T 216

4–6 SR 283

5, 7, 8AA 134

9–16 AA 135

11–13 SR 306

11–16 SR 284

15AA 193; SR 307

17–20 AA 136

17–24 SR 286

19, 20MH 473

21–23 AA 137

24AA 138

25, 26AA 137

25–29 SR 287

27–29 AA 138

33COL 59; FE 108; 4T 394

33, 34AA 138

33–35 SR 288

34CS 133, 162; PK 31, 304, 369; PP 420; IT 475, 536; 4T 423; 7T 21; WM 109

34, 353T 172

38CH 498; COL 417; DA 241; Ed 80; GC 20, 327; LS 87; ML 118, 130, 166, 227; PK 718; SC 11;
1T 482; 2T 136, 337; 3T 217; 4T 139, 227, 268; 6T 225, 415; 7T 221; 8T 208; 9T 31; WM 53, 56

43DA 211

44–48AA 139; SR 289

46, 47SR 3065

Fapte 11:1
1. În Iudeea. Sau, „din toată Iudeea”. Contextul lasă a se înţelege că în timp ce Petru a rămas la
Cezareea veştile despre contactul lui cu Corneliu s-au extins până departe, mai întâi probabil la Iope şi Lida
şi apoi la Ierusalim.

Neamurile. Acestea trebuie să fi fost veşti impresionante pentru biserica din Ierusalim. Pe cât se ştie,
aceasta a fost prima dată când persoane dintre neamuri necircumcise fuseseră botezate şi primite în biserică.

Fapte 11:2
2. La Ierusalim. Care era încă centrul (vezi cap. 8,14).

Cei tăiaţi împrejur. Nu e nici o indicaţie că expresia aceasta descrie o anumită categorie de
iudeo-creştini, deoarece toţi creştinii erau sau iudei, sau prozeliţi la data când aveau loc evenimentele
acestea. Prin urmare, protestul trebuie să fi venit de la întreaga biserică. Totuşi, naraţiunea lui Luca a fost
scrisă la o dată mai târzie, când cei care erau „tăiaţi împrejur” deveniseră o partidă distinctă şi când influenţa
lor producea o separare hotărâtă în adunările creştine. De aceea folosirea de către Luca a expresiei trebuie să
fie luată ca având însemnătate. Vezi v. 3

Cei care fuseseră născuţi iudei şi care nici nu auziseră de vedenia lui Petru şi nici nu văzuseră darul
Duhului Sfânt revărsat asupra lui Corneliu şi asupra casei lui, trebuie să fie iertaţi dacă scrupulele lor i-au
împins să pună în discuţie puterea lui Petru. După ce aceştia au auzit istorisirea au fost mulţumiţi (vezi v.
18), dar mulţi iudeo-creştini din alte locuri au continuat să facă din aceasta un subiect de ceartă (vezi Fapte
15,1; Galateni 1,11-14).

Îl mustrau. („Discutau în contradictoriu”, KJV, „Se întrebau între dânşii împotriva lui”, Nitz). Gr.
diakrino, „a separa”, „a pune la îndoială”, „a ezita”, „a face o deosebire”, „a discrimina”, „a se opune”, „a
discuta în contradictoriu cu” (vezi cap. 10, 20; 11,12; 15,9). Aici însemnează că ei s-au separat de Petru
într-un sens ostil şi s-au împotrivit, au avut discuţie cu el. Potrivnicii susţineau că deosebirea dintre iudei şi
neamuri trebuia încă să fie păstrată. Şi anume, creştinii să primească în tovărăşie numai pe aceia care
deveniseră prozeliţi la iudaism şi care se supuneau în mod consecvent legii ceremoniale. Corneliu nu fusese
primit în comuniunea iudeilor din Cezareea (vezi cap. 10,2) şi un sentimental iudaizant din biserică ar fi tins
să prevină acceptarea lui în comunitatea creştină. Prejudecata care se dezvoltase printre iudei, în decursul
generaţiilor de practică ceremonială, face lucrul acesta de înţeles. O naţiune întreagă nu e adusă la o radicală
schimbare a sentimentelor într-o scurtă perioadă de timp.

Incidental, faptul că Petru putea fi tras la socoteală în mod aspru demonstrează că el nu era considerat
căpetenia bisericii şi nici „căpetenia apostolilor” şi cu certitudine nu era socotit infailibil.

Fapte 11:3
3. Ai intrat. Vezi cap. 10,28

Oameni netăiaţi împrejur. („Oameni necircumcişi”, KJV). Expresia aceasta folosită de un iudeu era
esenţa batjocurii. Într-adevăr, ea arată puterea sentimentului care se dezvoltase împotriva lui Petru. Oamenii
cu care el se amestecase nu sunt numiţi neamuri, ci „netăiaţi împrejur”, cuvinte de ocară în gura unui iudeu
evlavios.

Ai mâncat. Petru mâncase cu oamenii la care de obicei nu se lua seama la felul de alimente şi la felul
cum erau pregătite – lucruri foarte importante pentru iudei. Acuzaţia aceasta era adevărata problemă.
Compară acuzaţiile fariseilor împotriva lui Hristos (Luca 5,30; 15,1.2; etc.). Atitudinea iudaică cu privire la
mâncarea împreună cu neamurile a fost impresionant descoperită de un pasaj din cartea Jubileelor, probabil
de la sfârşitul secolului al III-lea î. Hr.:

„Şi tu, fiul meu Iacob, aminteşte-ţi cuvintele mele,

Şi ia aminte la poruncile lui Avraam, tatăl tău:

Desparte-te de naţiuni

Şi nu mânca cu ele.”

(Jubilee 22,16, în R.H. Charles, Apocrifele şi Pseudepigrafele Vechiului Testament, vol. 2, p. 46).

Fapte 11:4
4. Petru a început să le spună pe rând. („Petru a repovestit lucrurile”, KJV). Mai degrabă „a început şi
a expus lucrurile”. Repetarea aproape cuvânt cu cuvânt a naraţiunii din cap. 10 în cap. 11 apare la început
inconsistentă cu talentul lui Luca în compunerea literară. Unii comentatori oferă explicaţia că Luca a obţinut
prima relatare de la discipolii pe care i-a întâlnit la Cezareea, iar a doua de la cei din Ierusalim şi şi-a dat
seama că similaritatea lor confirmă incidentul. Luca face acelaşi lucru cu naraţiunea experienţei lui Pavel la
Damasc (cap. 9, 22.26), lăsând micile variaţiuni ca dovadă a relatărilor independente şi ca mărturie a
diferiţilor martori.

Pentru un comentariu mai deplin al povestirii care urmează în v. 5-17, vezi cap. 10,9-48. În
comentariul la cap. 11,5-17 se va da atenţie numai acelor puncte care nu sunt discutate la cap. 10.
Variaţiunile din naraţiune, aşa cum sunt date în cap. 10,11, sunt puţine şi de mică însemnătate.

Fapte 11:5
5. A venit până la mine. („A venit chiar la mine”, KJV). E o trăsătură vie de amintire personală în
descrierea feţei de masă venind „chiar la mine”, adică spre mine; ea nu numai cobora, dar se şi mişca spre
Petru.

Fapte 11:6
6. Când m-am uitat. („Luam seama”, KJV; „Deosebeam cu mintea”, Nitz). Sau „reflectam”. Un alt
amănunt viu. Apostolul îşi aminteşte privirea intensă, aţintită cu care se uitase la vedenia stranie.

Fapte 11:9
9. Să nu numeşti spurcat. („Să nu numeşti de rând”, KJV). Îndemnul este cu privire la felul cum
judeca Petru pe oameni, nu dobitoacele (vezi cap. 10,28).

Fapte 11:10
10. Ridicaţi iarăşi. O descriere ceva mai vie decât aceea din relatarea paralelă din cap. 10,16.

Fapte 11:11
11. În care eram. („Unde eu eram”; KJV). Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 10) între
exprimarea aceasta şi „unde noi eram”, cuprinzând şi pe cei şase însoţitori în afirmaţie.

Fapte 11:12
12. Duhul mi-a spus. („Duhul m-a îndemnat”, KJV). Călăuzit de Duhul, Petru nu ridicase nici o
obiecţie, cum făceau acum aceia „dintre cei tăiaţi împrejur”. Aceştia contestau ceea ce Duhul mânase pe
Petru să facă.

Fără să fac vreo deosebire. („Fără să mă îndoiesc de ceva”, KJV; Nitz). Pot fi citite dovezi textuale
(cf. p. 10) pentru omiterea acestor cuvinte.

Aceşti şase fraţi. Ei fuseseră însoţitorii lui în călătoria la Cezareea, şi Petru îi adusese la Ierusalim,
pentru ca afirmaţia lor să poată sprijini raportul său şi pentru ca ei să poată declara bisericii ceea ce
văzuseră.
Fapte 11:14
14. Vei fi mântuit. Cuvintele nu se găseau în relatarea vorbirii îngerului din cap. 10,4-6, dar sunt
subînţelese în ea. Corneliu dorea mântuirea şi când i s-a spus, ca răspuns la rugăciune să trimită după cineva
care-i putea vorbi, ştia că va auzi despre calea mântuirii.

Fapte 11:15
15. Am început. Duhul Sfânt era gata să lucreze asupra lui Corneliu şi asupra familiei lui îndată ce
vreunul în cauză ar fi fost pregătit psihologic şi spiritual să aprecieze ceea ce urma să se întâmple. Începutul
cuvintelor lui Petru (cap. 10,34-43) fără îndoială a adus pe ascultătorii săi la punctul acesta. Duhul e
totdeauna gata să binecuvânteze, când oamenii sunt gata să-L primească.

La început. Adică, la Sărbătoarea Cincizecimi. Cuvintele acestea de apărare erau rostite faţă de colegi
apostoli şi credincioşi care se împărtăşiseră de darul din Ziua Cincizecimii. Petru mărturisea că ceea ce
trăise el la Cezareea era sigur lucrarea Duhului la fel cu ceea ce trăiseră ucenicii de la început.

Fapte 11:16
16. Mi-am adus aminte. Ce experienţă minunată trebuie să fi fost ca Duhul să readucă în mintea lor
cele ce-i învăţase Isus Hristos! Aceasta e ceea ce Hristos făgăduise că se va întâmpla (vezi Ioan 14,2-6).

Vorba Domnului. Făgăduinţa specială la care se face referire este relatată în cap. 1,5 cu privire la
botezul Duhului Sfânt. Când fusese dată, făgăduinţa păruse ucenicilor că se referea numai la ei. Acum Petru
a văzut darul Duhului într-o perspectivă mai cuprinzătoare, ca unul care urma să fie acordat şi celor care nu
făceau parte din Israel. Întrucât botezul Duhului le fusese dat şi lor, deci, ce este mai mare cuprinde în sine
şi ce este mai mic, era admisibil şi botezul cu apă.

Fapte 11:17
17. Acelaşi. Literal, „egal”. Ei erau egali cu iudeii creştini, primitori ai Duhului Sfânt.

Am crezut. Literal, „întrucât am crezut” precis şi final. Cuvintele se referă atât la „ei”, cât şi la „noi”.
În felul acesta cele două cazuri sunt făcute paralele, ca în v. 15. Deoarece la fel cum credinţa lui Petru şi a
apostolilor a existat înainte de darul Spiritului, tot aşa cu Corneliu şi însoţitorii săi exista înainte de dar o
măsură de credinţă (vezi cap. 10,35). Măsura de credinţă era îndestulătoare în cazul lor pentru a-i califica
pentru daruri mai mari şi acceptabilitatea lor pentru botez şi pentru comuniunea cu biserica a devenit
evidentă.

Cine eram eu? („Ce eram eu?”, KJV; „Ce putere aveam”, Nitz). Propoziţia spune literal: „Eu, cine
eram? Eram eu în stare să mă împotrivesc lui Dumnezeu?” Adică: „Cum eram eu, fiind unul aşa cum sunt,
în stare să mă împotrivesc lui Dumnezeu?

Fapte 11:18
18. S-au potolit, au slăvit. Sau, „s-au liniştit şi au început să slăvească”. Deosebirea în timp a celor
două verbe greceşti arată că ei mai întâi „s-au potolit” şi apoi au început o continuă exprimare de laudă.
Totuşi, pot fi citite dovezi textuale importante (cf. p. 10) pentru exprimarea „au slăvit” cu acelaşi timp ca şi
„s-au potolit”. Faptul că sutaşul Corneliu şi familia lui primiseră Duhul lui Dumnezeu era evident şi de o
imensă importanţă ca având legături cu chestiunea care trebuia să apară în curând între Pavel şi iudaizanţi
(vezi Fapte 15; Galateni 2). Duhul a condus la primul pas în admiterea neamurilor în biserică prin mâinile
lui Petru şi a fost adăugată aprobarea oficială a apostolilor şi a celorlalţi creştini iudei la Ierusalim.

Neamurilor. Iudeii se apreciau foarte mult pe ei înşişi ca şi cum binecuvântările lui Dumnezeu
fuseseră intenţionate numai pentru ei şi dispreţuiau celelalte naţiuni. „Tu ai făcut lumea pentru noi”, zice
cartea Esdras. „Cât despre ceilalţi oameni… tu ai spus că sunt nimic şi că sunt la fel cu scuipatul… Aceşti
păgâni… au fost totdeauna socotiţi ca nimic” (2 Esdras 6, 55-57). Mesia cel aşteptat urma să salveze pe
iudei şi să-i facă un popor glorios, dar trebuia să distrugă pe toate celelalte naţiuni sau să le facă roabe
iudeilor. Pentru a elibera biserica creştină în creştere de acest exclusivism arogant, Domnul a dat această
manifestare aparte a Duhului Său asupra lui Corneliu şi a celor care erau cu el.
Lecţiunea pe care biserica a învăţat-o din experienţa cu Corneliu era că Dumnezeu intenţiona ca
„zidul de la mijloc, care-i despărţea” (Efeseni 2,14) pe iudei de neamuri să fie surpat. Ceremoniilor
simbolice li s-a pus capăt prin moartea lui Hristos. Harul lui mântuitor şi puterea Lui divină împărtăşite
credinciosului şi făcându-l în stare să ţină legea îndepărtează osândirea legii de la păcătos (Romani 8,1-4).
Întrucât atât iudeii, cât şi neamurile beneficiază de aceasta, nu e nici o deosebire; toţi sunt osândiţi; toţi sunt
mântuiţi câţi cred (Galateni 3,27-29; Coloseni 3,10.11). Ambele grupe sunt împăcate cu Dumnezeu şi aduse
în armonie cu Tatăl ceresc (Efeseni 2,11-22).

Aceasta este „taina descoperită acum” (Efeseni 3,1-12). Harul lui Dumnezeu a odihnit asupra lui
Israel în trup. Ei nu recunoscuseră că El intenţiona să o facă cunoscut şi neamurilor. Acum în Hristos totul e
făcut pe înţeles. Neamurile pot intra în „isprăvnicia (comuniunea) acestei taine” (Efeseni 3,9) a neprihănirii,
care cuprinde pe toţi în acelaşi plan al mântuirii.

A dat… pocăinţa. Dumnezeu dă pocăinţa. Credinţa este darul lui Dumnezeu (Romani 12,3) şi tot aşa e
cu pocăinţa care o urmează (Romani 2,4; 2 Timotei 2,25). Prin Duhul Său, Dumnezeu dăduse acestor
oameni dintre neamuri nu numai prilejul pentru pocăinţă, dar şi experienţa ei. Schimbaţi în inimă (cf.
Ieremia 24,7; Ezechia 11,19; 36,26), căiţi şi iertaţi, ei erau primiţi de Dumnezeu. Într-adevăr, cum ar fi putut
Petru să se împotrivească lui Dumnezeu?

Fapte 11:19
19. Cei ce se împrăştiaseră. („Cei împrăştiaţi”, KJV; Nitz) Ceea ce urmează acum este o continuare a
celor de la cap 8,1-4. Se făcuse o digresiune pentru a prezenta descrierea lucrării lui Filip cu samaritenii şi
etiopianul, a lui Saul cu Cilicienii şi a lui Petru cu Corneliu şi familia lui. Această digresiune pregăteşte pe
cititor pentru naraţiunea care urmează acum despre convertirea grecilor la Evanghelie.

Prigonirii. („Persecuţiei”, KJV; „Strâmtorării”, Nitz) Sau „necazului”. Referirea este la persecuţia la
care Pavel avusese o parte activă (vezi cap. 8,1; 9, 1.2).

Cu prilejul lui Ştefan. („Pentru Ştefan”, KJV; „În timpul lui Ştefan”, Nitz). Moartea martirului fusese
urmată, aşa cum arată cap. 8,1-4, de o fanatică izbucnire contra creştinilor din Ierusalim. Aceasta a avut ca
urmare o împrăştiere a multor credincioşi. Filip a lucrat în Samaria şi Cezareea. Alţii s-au dus în Fenicia, în
cetăţile Tir, Sidon şi Ptolemaida, şi au fost probabil de ajutor la întemeierea bisericii lor amintite în cap.
21,3-7; 27,3. În Cipru calea a fost pregătită pentru lucrarea ulterioară a lui Barnaba şi a lui Saul (vezi cap.
13,4-13). Vezi harta de la pag. 264.

Până în Fenicia. Aceasta e Fenicia, districtul în care erau cetăţile importante Tirul şi Sidonul (vezi vol.
II, p. 67-69).

Cipru. Vezi cap. 13,4.

Antiohia. Aici este primul contact între biserica tânără creştină şi capitala Siriei.

Venind. După Roma, Alexandria şi Efes, Antiohia era cea mai mare cetate a Imperiului Roman şi
multă vreme un centru important creştin. Poate Nicolae, prozelitul din Antiohia (cap. 6,5), se întorsese ca să
proclame noua lui credinţă. Pătrunderea creştinismului acolo era de mare importanţă. Aşezată pe Râul
Orontes, cam la 15 mile în interior de la portul Seleucia, Antiohia, întemeiată de Seleucus Nicator cam pe la
300 î. Hr. şi numită după regescul său tată Antioh, crescuse în bogăţie şi importanţă până la a ajunge cetatea
principală a Asiei. Lumea proslăvea pe oamenii ei de litere şi de literatura ei. Unuia din ei, Archias, Cicero
i-a făcut o vestită oraţiune. Juvenal recunoştea influenţa Antiohiei asupra vieţii şi gustului roman, declarând:
„Care parte din sedimentele noastre vin din Grecia? Sirianul Orontes de multă vreme s-a revărsat în Tibru,
aducând cu el graiul lui şi obiceiurile lui, flautele lui şi coardele înclinate de apă ale lui” (Satire, III, 62-64;
ed. Loeb, p. 37).

Antiohia avea o mare colonie de iudei, în onoarea căruia Irod cel Mare a construit o colonadă de
marmură care se întinde de-a lungul cetăţii. Antiohia era reşedinţa prefectului roman, sau propraetor, al
Siriei. Creştinismul s-a găsit aici la Antiohia în contact mai strâns cu cultura greacă decât la Ierusalim sau
Cezareea. Tot aici a întâmpinat păgânismul în formele lui cele mai ispititoare şi mai înjositoare. Dumbrăvile
lui de la Daphne erau vestite pentru cultul lor idolatru, voluptos. Era o biruinţă uluitoare faptul că biserica a
izbutit să facă din Antiohia unul din centrele ei importante.

Numai Iudeilor. („Nevorbind nimănui cuvântul decât numai Iudeilor”, Nitz) Lucrul acesta, natural, era
de aşteptat din partea acelora care părăsiseră Ierusalimul înainte de a fi avut loc convertirea lui Corneliu,
care să fi devenit general cunoscută. Ei nu fuseseră informaţi ca Petru că venise timpul de a aduce porunca
profetică a lui Hristos până la deplina ei extindere (cap. 1,8). Distingerea iudeilor pare că e notată în contrast
cu naraţiunea precedentă cu privire la Petru şi Corneliu şi cu expunerea ulterioară a lucrării misionare.

Fapte 11:20
20. Oamenii din Cipru şi din Cirene. În cazul acestor oameni, cu obârşia lor mai cosmopolită, era
probabil mai puţină ezitare în ce priveşte amestecarea cu neamurile de cum era printre iudeii din Palestina –
căminul, patria naţiunii iudaice şi cetăţuia prejudecăţilor lor. Cine erau oamenii aceia se poate doar
presupune: poate Luciu din Cirene, care apare în lista profeţilor în cap. 13,1, poate Simon din Cirene, care,
s-ar putea crede că era un discipol al lui Hristos (vezi Matei 27,32; vezi Marcu 15,22). Întemeietorii bisericii
din Antiohia trebuie să rămână necunoscuţi.

La Antiohia. Vezi v. 19.

Au vorbit. Timpul verbului grecesc folosit aici lasă a se înţelege că ei au început să vorbească şi încă
mai continuau să vorbească.

Grecilor. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 10) între două exprimări: Hellenistai, iudeii care
vorbeau greceşte sau mai larg, „vorbitori de greacă” şi Hellenai, greci prin descendenţă – sau, mai liber în
NT, neamuri – ponderea dovezilor înclinând uşor în favoarea celei dintâi. Dacă acceptăm pe Hellenistai, aşa
cum face KJV, atunci trebuie să presupunem că accentul este pe faptul că evangheliştii, în loc de a vorbi
iudeilor în general (dintre care mulţi fiind sirieni ar fi vorbit aramaica), au predicat mai ales iudeilor care
vorbeau greceşte şi prozeliţilor. În cazul acesta ei ar fi mers pe urmele lui Ştefan şi indirect au pregătit calea
pentru Pavel; deoarece Hellenistai erau, ca grupare veriga de legătură dintre iudei, ca neam şi Hellenai, care
erau dintre neamuri.

În general, însă, alte dovezi apasă platanul cântarului în favoarea exprimării, Hellenai, greci
(neamuri). Mai multe motive sprijină exprimarea aceasta:

1) Întrucât Hellenistei erau iudei, Luca în mod natural i-ar fi inclus între iudeii din v. 19 şi în felul
acesta nu ar fi fost un contrast prin menţionarea lor în v. 20. Luca nu ar fi avut ocazia de a atrage atenţia la
faptul că predicarea la Antiohia era la Hellenistai, iudeo-greci, deoarece era deja un mare număr dintre ei la
Ierusalim (vezi cap. 6,1) şi probabil aceşti învăţători greci şi ciprioţi erau ei înşişi iudeo-greci.

2) Dar menţionarea specială de către Luca e nimerită dacă ei începeau să predice la Hellenei este un
contrast cu totul natural (vezi cap. 14,1; 18,4) şi dacă cuvântul Hellenai este adevărata exprimare, aici e o
notă necesară de progres. Referiri ulterioare lasă clar a se înţelege prezenţa creştinilor dintre neamuri în
Antiohia Siriei (cap. 15,1.28-31; AA 155-161.188)

3) Iarăşi, dacă aceştia erau Hellenai, se poate ca ei să nu fi fost cu totul păgâni idolatri când au fost
convertiţi. Poate, ca şi Corneliu, unii dintre ei deja se temeau de Dumnezeu (vezi cap. 10,2) şi luau parte la
serviciile sinagogii (cf. Corinteni, Fapte 18,4).

Dacă convertirea de la Hellenai din acest capitol a precedat sau a urmat convertirii lui Corneliu nu se
poate şti – datele sunt insuficiente pentru a procura un răspuns. Pare probabil că lucrarea a înaintat timp de
luni de zile şi că semeni din Cipru şi Cirena au sosit după ce experienţa cu Corneliu pusese în mişcare forţe
care au contribuit la înlăturarea restricţiilor faţă de neiudei.

Propovăduit. Vezi cap. 10,36

Fapte 11:21
21. Mâna Domnului. Expresia este obişnuită în VT pentru intervenţia directă a lui Dumnezeu în
treburile lumii. Vezi Geneza 14,31: „Israel a văzut mâna (ebraicul yad, „mână”) puternică, pe care o
îndreptase Domnul împotriva egiptenilor. Compară cuvintele vrăjmaşilor egipteni: „Aici este degetul lui
Dumnezeu” (Geneza 8,19). Expresia aceasta dă viaţă adevărului despre un Dumnezeu foarte personal.

Un mare număr de oameni au crezut. Aici este o relatare a creşterii fenomenale în biserică. Vezi cap.
2,47; 4,4; 5,14; 6,7; 8,6.12; vezi cap. 9,31; 11,24).

Fapte 11:22
22. Vestea despre ei. („Veşti despre aceste lucruri”, KJV; „Vorba despre dânşii” Nitz). Sau „vestea
despre ei”, adică, despre aceşti convertiţi din Antiohia. Dacă, aşa cum e probabil, noii convertiţi erau dintre
neamuri, primirea aparent favorabilă pe care vestea despre convertirea lor a avut-o la Ierusalim era fără
îndoială datorită acceptării care probabil deja fusese acordată lui Corneliu.

Bisericii din Ierusalim. Vezi cap. 8,14.

Au trimis pe Barnaba. Pentru a întări lucrarea din Antiohia şi pentru a da aprobarea şi îndrumarea
bisericii din Ierusalim, tot aşa cum Petru şi Ioan fuseseră trimişi în Samaria (cap. 8,14). Poate că alegerea a
căzut pe Barnaba deoarece era cunoscut că simpatizează cu lucrarea care se făcea în Antiohia. El era un
prieten al lui Saul, pe care-l recomandase la anumiţi ucenici din Ierusalim (cap. 9,27) şi trebuie să fi
cunoscut convingerile şi speranţele lui Saul cu privire la neamuri. De aceea el ar fi salutat cu plăcere ocazia
de a lucra în acelaşi fel. Faptul că era din aceeaşi ţară din care erau unii din misionari care lucrau în Antiohia
ar fi fost o calificare în plus.

„Ca el să meargă”, KJV. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) omiterea acestei expresii.

Până la Antiohia”. S-ar putea ca Barnaba să fi vizitat şi alte adunări pe drumul spre Antiohia.

Fapte 11:23
23. Harul lui Dumnezeu. Pentru comentariu, vezi Romani 3,24

S-a bucurat. Barnaba a văzut în noua sa lucrare doar ceea ce îi aducea satisfacţie şi faptul că noii
membri erau adăugaţi la biserică era o sursă de adâncă bucurie pentru el. De fapt, întreaga experienţă
creştină şi întregul program creştin ar trebui să fie o bucurie continuă.

I-a îndemnat. Sau „a început să-i îndemne”. Timpul ar putea fi înţeles ca începutul unei acţiuni
continue.

Cu inimă hotărâtă. („Cu hotărâre a inimii”, KJV) Barnaba dorea ca ei să fie în stare să zică, ca
psalmistul „Inima mea este tare” (hotărâtă) (Psalmi 6,57; 7,108.1)

Alipiţi de Domnul. Supunerea trebuie să fie faţă de Isus Hristos Însuşi şi trebuie să se vină la el „cu
inimă hotărâtă”, aşa cum e arătat în expresia anterioară. Barnaba văzuse rezultatul lucrării harului lui
Dumnezeu asupra celor din Antiohia, dar ştia aşa cum ştie orice pastor adevărat că voia omului sau lipsa ei
poate face nelucrător harul acela. Zicala, („odată mântuit pentru totdeauna mântuit, nu e adevărată; oamenii
dau înapoi şi apostaziază şi conlucrarea voinţei omului e necesară pentru a duce la desăvârşire lucrarea de
sfinţire.

Fapte 11:24
24. Bun. Ori „cinstit” (vezi Luca 18,18.19). Aplicată la Barnaba, aceasta era o laudă distinsă şi fără
îndoială exprima părerea personală a lui Luca cu privire la om. El poate a avut grijă să înscrie recomandaţia
aceasta deoarece în curând avea să redea neînţelegerea care avea să despartă pe Barnaba de propriul prieten
şi conlucrător al lui Luca, Saul din Tars (Fapte 15,39).

Plin de Duhul Sfânt. Un om cu un caracter ca al lui Barnaba, eminent printre iudeii greci din Antiohia,
urma să aibă o mare influenţă atât printre iudei, cât şi printre grecii din cetate. Aceeaşi calificaţie este arătată
şi la Ştefan (cap. 6,5). În urma persecuţiei pornită cu uciderea lui Ştefan, predicatorii s-au retras la Antiohia.
Unii dintre ei se poate să fi fost greci care avuseseră o parte activă în lucrarea pentru care Ştefan fusese
martirizat.

Mult norod. Literal, „o mare mulţime” lăsând a se înţelege o mare creştere faţă de lucrarea relatată în
v. 21. Aprobarea bisericii din Ierusalim cu privire la ceea ce se făcea, aşa cum era exprimată în bucuria şi
încurajarea lui Barnaba, „fiul mângâierii”, urma să sporească zelul acestor lucrători zeloşi pentru Hristos.

Fapte 11:25
25. Barnaba s-a dus apoi la Tars. Lucrul acesta este însemnat. Presupune că Saul urma să aprobe
lucrarea care se săvârşea la Antiohia şi arată încrederea lui Barnaba că Saul era persoana potrivită pentru a
ajuta în lucrarea de acolo. Acesta mai lasă să se înţeleagă că se păstrează nişte legături cu Saul prin scrisoare
sau prin sol, după plecarea lui la Ierusalim. Se poate deduce că Saul a rămas în Tars şi în împrejurimile lui,
predicând Evanghelia acolo şi în oraşele învecinate ale Ciliciei (vezi p. 101,102 ; vezi cap. 15,41).

Să caute pe Saul. Literal, „să vâneze pe Saul”. Acela căruia Domnul i Se arătase şi care fusese
desemnat ca un „vas ales” (cap. 9,15) să ducă numele lui Hristos la neamuri, era solicitat acum să se alăture
lui Barnaba în această nouă lucrare pentru neamuri la Antiohia. Fără îndoială după ce a auzit de lucrarea
puterii lui Dumnezeu acolo, Saul a acceptat invitaţia.

Fapte 11:26
26. Un an întreg. Spre deosebire de alte cazuri, aici lungimea timpului e dată cu exactitate. Saul
predicase la Damasc şi la Ierusalim, dovedindu-şi noua sa vocaţie. În biserica din Antiohia el a găsit linişte
şi un prilej corespunzător râvnei lui.

Adunările bisericii. Sau, „în biserică” Nu în clădirea bisericii – în posesia bisericii n-au fost clădiri
decât începând din secolul al treilea – dar în adunări. Cei interesaţi se adunau cu credincioşii şi erau
încorporaţi în organizaţia bisericii de îndată ce acceptau pe deplin solia Evangheliei.

Au învăţat pe mulţi oameni. Vezi v. 21.24.

Li s-a dar numele de Creştini. („Au fost numiţi creştini”, KJV). Mai bine, „au primit numele de
Creştini”. Împăratul roman Iulian, numit Apostatul (anii 361-363 d. Hr) nota că tendinţa de a inventa porecle
ca o formă de satiră caracteriza populaţia Antiohiei pe vremea sa. Aceeaşi tendinţă fără îndoială predomina
pe vremea ivirii creştinismului. Prima silabă de la cuvântul creştin de la Gr. Christos, „Hristos”, în timp ce
finalul este esenţial latin şi comparabil cu cuvinte ca Pompeiani, urmaşii lui Pompei şi alte nume de partide.
La fel în Evanghelii apare un termen analog, Irodiani (Herodianai, Matei 22,16), care aparent reflectă
asociaţie romană. Poate iarăşi numele va fi fost dat în batjocură creştinilor de către păgâni, cam la fel cum
termenul Lutherani a fost folosit în derâdere 15 secole mai târziu de către vrăjmaşii urmaşilor lui Luther.
Pare că ucenicii lui Hristos nu şi-au dat singuri numele şi întrucât folosirea lui ar lăsa să se înţeleagă că aceia
care îl purtau erau urmaşi ai lui Mesia, Hristosul, e lucru sigur că el nu le va fi fost dat de către iudei.
Motivul noului termen e aparent. Când aceşti noi convertiţi dintre neamuri s-au ataşat bisericii din Antiohia,
nici unul din numele de mai înainte nu ar fi cuprins întreaga grupare cosmopolită. Ei nu mai erau toţi
nazarineni sau galileeni sau greco-iudei şi în faţa oamenilor din Antiohia ei trebuie să fi apărut ca un
amestec curios. De aceea, termenul hibrid „creştini” („cristiani”), un cuvânt grec cu o terminaţie latină, ar fi
părut corespunzătoare pentru ei. Ceva mai târziu ceea ce fusese la început o ironie a devenit un nume cu care
cineva să se fălească: „Dacă suferă pentru că este creştin, să nu-i fie ruşine” (1 Petru 4,16).

Tradiţia însă, atribuie originea numelui lui Euodius, primul episcop al Antiohiei. Ignaţiu, succesorul
lui Euodius, ca conducător al bisericii de acolo, l-a folosit adesea.

Fapte 11:27
27. În vremea aceea. („În aceste zile”, KJV). Vezi Nota Adiţională la Capitolul 12, Nota 2.

S-au pogorât nişte prooroci. („Au venit profeţi”, KJV). O împlinire a profeţiei lui Ioel, la care făcuse
referire Petru în predica lui din Ziua Cincizecimii (cap. 2,17) că nu vor fi profeţi în tânăra biserică (vezi
Fapte 13,1.2; Efeseni 2,20). Totuşi, nu putem primi din relatările NT o descriere clară a ceea ce era slujba
acestor „prooroci”. Ei erau oameni care posedau un dar al Duhului, care uneori erau ocupaţi cu predicarea şi
explicarea Cuvântului lui Dumnezeu şi uneori aveau puterea de a prezice evenimente viitoare, aşa cum a
făcut Agab aici (vezi Fapte 13,1; 15, 32; 19,6; 21,9.10; Romani 12,6; 1 Corinteni 12,10.28.29; 13,2;
14,6.29-37) Minunea proorocilor trebuia evident să fie luată ca o aprobare în plus dată de biserica din
Ierusalim lucrării pe care Saul şi Barnaba o făceau la Antiohia.

Fapte 11:28
28. Agab. Acelaşi prooroc apare mai târziu în naraţiunea de la Cezareea (cap. 21,10.11)

A vestit prin Duhul. Compară afirmaţia din cap. 21,11.

O foamete mare. Foametea acesta e probabil aceea menţionată de Iosif (Antiquities, vol XX, 2,5) care
spune cum Elena, regina din Adiabene de la răsărit de Tigru, pe când era în vizită la Ierusalim a ajutat
poporul obţinând pentru el grâu din Alexandria şi smochine uscate din Cipru. Foametea acesta poate fi
privită ca o împlinire parţială a profeţiei lui Isus din Matei 24,7. În privinţa legăturii ei cu cronologia NT
vezi pag. 98,100. Nota Adiţională la cap. 12, Nota 1.

Lumea. Gr., oikumene, un cuvânt referindu-se la pământul locuit. În Luca 41,4.5 şi oriunde în altă
parte în NT, este folosit pentru Imperiul Roman.

Împăratului Claudiu. („Claudius Caesar”, KJV). Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) omiterea lui
„Caesar”. Domnia lui Claudiu a durat de la anul 41 la anul 54, d. Hr., perioadă care a fost memorabilă
pentru mai multe perioade de foamete. (Suetoniu Claudius, XVIII,2; Tacit Anale XII; 43).

Fapte 11:29
29. Ucenicii. („Atunci ucenicii”, KJV). Adică, biserica din Antiohia.

Fiecare după puterea lui. Literal, „după prosperitatea fiecăruia”. Se pare că această colectare a fost
făcută ca urmare a profeţiei, înainte ca foametea propriu-zisă să fi venit. Fără îndoială Saul şi Barnaba au
fost activi la înflăcărarea oamenilor dintre neamuri să sprijine această binefacere. A fost prima dintre acele
strângeri de ajutoare pentru „săracii dintre sfinţii care sunt în Ierusalim” (Romani 15,25.269 care au avut un
loc însemnat în activitatea lui Pavel (cf. Fapte 24,17; 1 Corinteni 9; Galateni 2,10) şi pe care apostolul le
considera ca o legătură de unire dintre iudei şi neamurile din biserică. Dărnicia convertiţilor din Ierusalim în
înflăcărarea primei lor iubiri (Fapte 2,45), împreună cu persecuţiile lor următoare (cap. 8,1) probabil că i-a
lăsat mai expuşi decât cei mai mulţi la presiunea sărăciei. Astfel, atunci când a venit foametea se poate să-i
fi găsit în mare măsură dependenţi de ajutorul bisericilor aşezate în regiuni neafectate de foamete. Biserica
din Antiohia a dat un valoros exemplu pentru alte biserici.

Fapte 11:30
30. Prezbiterii. Gr. presbiteros, „bărbaţii mai bătrâni” şi aşa „bătrâni”, prezbiteri. Aceasta este prima
notare a unor astfel de slujbaşi în biserica creştină. Ei probabil nu erau apostolii, deoarece prezbiterii sunt
menţionaţi separat de apostoli în cap. 15,2.4.6. De aici înainte, ei apar ca un element proeminent al
organizaţiei bisericeşti. Termenul „prezbiter” şi în mare măsură oficiul din biserică la care se referea, avea
fundaluri atât în viaţa neamurilor, cât şi a iudeilor. Papirusurile din Egipt arată că „prezbiterii” jucau un rol
important în viaţa economică a sătenilor locali. Astfel s-au făcut apeluri la ei în ce priveşte chestiuni
privitoare la închiriere de terenuri şi plătirea impozitelor (vezi J.H. Maulton şi G. Milligan, The Vocabulary
of the Greek Testament, p. 535). În Asia Mică termenul era folosit pentru membrii unei corporaţii şi în Egipt
pentru preoţii unui templu (vezi A Deismann, Bible Studies, p. 156,233). În viaţa iudaică, cuvântul „bătrân”
(presbuteros) era folosit pentru a desemna pe conducătorul unei sinagogi locale, cum e arătat în Inscripţia
Theodotus (vezi cap. 4,5). Termenul se află astfel la îndemână pentru a fi adoptat de biserica creştină pentru
slujbaşii ei care deţineau răspunderile primare în congregaţiile lor locale. Pe lângă aceste răspunderi locale,
prezbiterii din biserica din Ierusalim se poate să fi ocupat „poziţia oarecum analogă cu aceea a zegenim-ilor
din Sinedriul Iudaic, întrucât ei, împreună cu apostolii, sunt văzuţi în cap. 15 că au avut o oarecare autoritate
dincolo de limitele propriei lor congregaţii. În cazul de faţă, lor, cei în nevoie, le-au fost trimise fondurile
colectate la Antiohia, prin mijlocirea lui Barnaba şi a lui Saul. În biserica primară prezbiterul era cunoscut şi
ca episkopos, însemnând „supraveghetori”, un cuvânt care a ajuns la noi ca „episcop”. Deşi istoric, cel puţin
din secolul al 3-lea d. Hr., termenii „prezbiter” (bătrân) şi „episcop” au reprezentat doi slujbaşi diferiţi ai
bisericii, dovezi din NT arată clar că în vremurile apostolice cei doi termeni se refereau la acelaşi slujbaş (cf.
1 Timotei 3,2-9 cu Tit 1,1). Clement din Roma (c. anul 96 d.Hr) pare să le egalizeze (Epistle to the
Corinthians, 44) şi Chrisostom (m. anul 407 d. HR) declara: „În vechime, prezbiterii erau chemaţi
supraveghetori (sau episcopi) şi slujitori (sau diaconi) ai lui Hristos şi supraveghetori, prezbiterii” (First
Homily to the Corinthiens 1, în Migne, Patrologia Graeca, vol. 62, col 183).

Potrivit cu epistola lui Iacov una dintre datoriile unui prezbiter este vizitarea bolnavilor, rugăciune la
Domnul pentru refacerea sănătăţii lor şi ungerea lor cu untdelemn pentru vindecare (cap. 5,14). În ce
priveşte o discutare a dezvoltărilor ulterioare în funcţiile prezbiterului şi ale episcopului, vezi p. 26, 38-43.

COMENTARII ELLEN G. WHITE.

1-4 AA 141, SR 290

12 AA 137, SR 290

15-17 AA 141; SR 290

20 AA 166

17 AA 193

20-25 AA 156

18 AA 142; SR 291

21,24 SR 201

19 AA 155

26 AA 157; SR 302

27-30 6T 271

Fapte 12:1
1. Cam pe aceeaşi vreme. Evenimentul povestit aici trebuie să fi avut loc înainte de moartea lui Irod
Agripa I (vezi v. 20-23). Întrucât el a murit în anul 44 d. Hr, evenimentele părţii de la început a acestui
capitol pot fi datate în anul anterior sau în primele luni ale anului 44 d.Hr.

Împăratul Irod. Irod Agripa I era fiul lui Aristobul şi al lui Berenice, nepot al lui Irod cel Mare şi al
principesei asmoneene Marianne şi fratele Irodiadei care apare în istorisirea cu Ioan Botezătorul (vezi vol.
V, p. 40). I s-a dat numele purtat de bărbatul de stat care era ministrul principal al lui August. După ce tatăl
său căzuse ca victimă, în anul 6 în.Hr., a bănuielilor bunicului său, Irod cel Mare (vezi vol. I, p. 42), el a fost
trimis la Roma, parţial ca ostatic şi pentru a-l ţine departe de amestecul în intrigi. Acolo a devenit un intim
al lui Caligula şi al lui Claudiu, care amândoi au devenit mai târziu împăraţi. Când Irod Antipa s-a căsătorit
cu Irodiada, sora lui Irod Agripa, Agripa a fost făcut supraveghetorul târgului de la Tiberiada, dar curând s-a
certat cu Antipa şi s-a dus la Roma. Aici a ajuns în dizgraţia lui Tiberiu, deoarece şi-a exprimat dorinţa
pripită ca prietenul său Caligula să devină împărat. El a fost dus la închisoare de către Tiberiu şi a rămas
închis până la moartea împăratului. Când Caligula a urmat lui Tiberiu la tron, i-a oferit prietenului său
Agripa onoruri, i-a dat tetrarhiile mai întâi a lui Filip şi apoi a lui Lysanias (Luca 3,1) şi i-a acordat titlul de
rege. Când Antipa a fost demis (vezi vol. V, p. 65) Agripa a ajuns moştenitor şi al teritoriilor lui. În ce
priveşte o schiţă a domniei sale, vezi vol. V, p. 69, 234.

A pus mâinile. („Şi-a întins mâinile”, KJV) Mai degrabă „şi-a pus mâinile pe”.

Să-i chinuiască. („Să necăjească”, KJV; „Să facă rău”, Nitz). Adică „să facă rău”, „să facă să sufere”.
Întrucât Agripa era doritor să fie privit ca un iudeu evlavios, el putea fi uşor manevrat de iudei împotriva
creştinilor. De aceea a început o persecuţie a bisericii, „jefuind casele şi bunurile credincioşilor”. (AA 143).
Vezi o hartă despre presectuţia şi expansiunea bisericii primare.

Fapte 12:2
2. A ucis pe Iacov. Dacă apostolul ar fi fost vinovat de hulă sau de erezie, Sinedriul l-ar fi condamnat
la moarte prin împroşcare cu pietre. Ca în cazul lui Ioan Botezătorul (Matei 14,10), decapitarea apostolului
Iacov arată că moartea lui fusese decretată de un cârmuitor civil, care a folosit metodele romane de
pedepsire (cf. Matei 20,33). De ce a ales Irod pe Iacov, ca prima lui victimă, poate doar să fie o presupunere,
aceea că atunci când Iacov a început să predice Evanghelia, se poate să fi ocupat locul de frunte pe care l-a
împărţit cu Petru şi cu Ioan în povestirea Evangheliei. Se poate să se fi distins printr-o vehemenţă naturală,
deoarece era cunoscut sub numele de fiu al tunetului (Marcu 3,17). O tradiţie păstrată de Eusebiu (The
Ecclesiastical History 11. 9) de la Clement din Alexandria, relatează că acuzatorul lui Iacob s-a convertit
când a văzut credinţa şi răbdarea victimei sale.

Iacob a împlinit o scurtă lucrare de numai 13 ani după înălţarea lui Hristos la cer. Dintre apostoli, el a
murit cel dintâi, în timp ce Ioan, fratele lui, a fost probabil cel mai longeviv dintre apostoli.

Cu sabia. Uciderea cu sabia era o metodă romană de pedepsire, care, potrivit cu Mişna (Sanhedrin 7.3,
ed. Soncino a Talmudului, p.354), era uneori folosită şi de iudei.

Fapte 12:3
3. Place iudeilor. („A plăcut iudeilor,” KJV ). Aceasta era ţinta lui Agripa. Iosif notează lucrul acesta.
Comparând pe Agripa cu Antipa, se spune că cel din urmă era „mai prietenos faţă de greci decât faţă de
iudei,” dar că Agripa „nu semăna de loc cu Antipa” (Antiquities, X I X, 7.3)

În Mişna ( Soţah 7,8; ed. Soncino a Talmudului, p. 202) se relatează un incident care ilustrează
sensibilitatea regelui faţă de lauda sau blamul popular. La o Sărbătoare a Corturilor, într-un an sabatic,
regele Agripa citea legea. Când a ajuns la cuvintele din Deuteronom 17,15: „Nu vei putea să pui împărat pe
un străin, care să nu fie fratele tău”, ochii lui s-au umplut de lacrimi la gândul originii sale idumeice.
Poporul l-a văzut plângând şi gândind mai degrabă la strămoşii lui asmoneici, a strigat: „Eşti fratele nostru!
Eşti fratele nostru!” şi inima regelui a fost mângâiată.

Afară de cazul că Agripa dorea să se facă plăcut mai ales conducătorilor iudei, istorisirea aceasta lasă
să se înţeleagă că trebuie să fi avut loc o mare schimbare de la sentimentul timpuriu popular în favoarea
apostolilor, indicată atât de clar în cap. 2,47; 5,26. Fără îndoială, schimbarea aceasta era cauzată de creşterea
rapidă în membri ai bisericii.

A mai pus mâna şi pe („A procedat mai departe”, KJV ). Literal, „a adăugat să ia”, arestând şi pe
Petru ca şi pe Iacob. Expresia este o traducere strânsă a unui idiom ebraic comun.

Şi pe Petru. Petru, fiind o figură excepţională între cei doisprezece, el era un obiect logic al atacului
lui Irod.

Zilele praznicului Azimilor. Expresia aceasta se referă la întreaga sărbătoare a Paştilor, cum se poate
vedea din Luca 22,1: „Praznicul Azimilor, numit Paştele”.

Fapte 12:4
4. L-a băgat la temniţă. („L-a pus la închisoare,” KJV ). Pentru a-l ţine arestat până la terminarea
sărbătorii.

Patru cete de câte patru. („Patru quaternioane”, KJV). Un quaternion era o ceată de patru oameni,
folosiţi pentru a face de strajă. Probabil doi ostaşi erau legaţi cu lanţuri de arest şi doi stăteau de gardă afară
(vezi v. 10). Patru cete de felul acesta erau rânduite să aibă grijă de Petru, pe cât se pare prin rotaţie.

Paşti. Gr. pascha, „Paşti”. După cum se notează mai sus se are în vedere întreaga sărbătoare pascală şi
nu numai o singură zi din ea. Petru a fost arestat pe la începutul sărbătorii Paştelui (masa pascală era
mâncată în timpul nopţii cu care se începea ziua a 15-a din Nisan) şi intenţia regelui era să-l condamne şi
să-l execute după ce se va fi sfârşit sărbătoarea pe data de 21.
Cuvântul „Easter” (KJV) este de origine anglo-saxonă, derivat din scandinavul Eastre, zeiţa
primăverii, în cinstea căreia se ţinea sărbătoarea în fiecare an pe vremea echinocţiului vernal. Termenul
„Easter” aici descrie de fapt sărbătoarea creştină care a luat locul zilei Paştelor. Apare de întâia dată în
istoria creştină, în secolul al 2-lea şi era ţinută ca sărbătoare a învierii. Episcopii romani au stăruit ca ţinerea
ei să cadă totdeauna într-o duminică (Eusebiu, The Ecclesiastical History, v. 23-25), un obicei care fără
îndoială a contribuit la ţinerea duminicii săptămânale. Vezi p. 50.

Să-l scoată. Literal, „să-l ducă sus” pentru condamnare, aşa cum Pilat L-a scos pe Isus la scaunul
judecăţii (Ioan 19,13).

Fapte 12:5
5. Petru era păzit. Lăsând cel puţin câteva zile de ţinere la închisoare.

Nu înceta. („Fără încetare”, KJV). Gr. ektenos, cu râvnă, acelaşi cuvânt care e folosit la descrierea
rugăciunii lui Isus în Ghetsemani (Luca 22,44). Cuvântul e tradus „fierbinte” în 1 Petru 4,8 şi implică
intensitate. Din situaţia generală a bisericii se poate presupune că aceste rugăciuni erau înălţate de grupe de
creştini care se adunau în case particulare (Fapte 12,12), deoarece persecuţia din partea lui Agripa ar fi făcut
primejdioase serviciile creştine făţişe, aşa cum deseori era cazul în primele zile ale creştinismului.

Fapte 12:6
6. În noaptea. („Aceeaşi noapte”, KJV). Sau, „chiar în noaptea”.

Avea de gând Irod să-l înfăţişeze. („L-ar fi scos”, KJV). Literal, „era să-l aducă”, o dovadă în plus de
trecere a timpului dintre arestarea lui Petru şi momentul intenţionatei lui executări.

Petru dormea. E o inspiraţie şi un îndemn la credinţă odihna calmă a apostolului, ca unul căruia
Dumnezeu îi dăduse somnul preaiubiţilor Săi (vezi Psalmi 127,2), netulburat de teama suferinţei şi a morţii
ce urma să vină.

Păzitorii. Adică, probabil cei doi ostaşi din quaternion care nu erau legaţi cu lanţuri de deţinut.

Fapte 12:7
7. Un înger. („Îngerul”, KJV) Mai bine „un înger”.

A stat lângă el. („A venit asupra lui”, KJV; „Stătu deodată”, Nitz). Gr. ephistemi, literal „a sta peste”,
acelaşi verb care e folosit cu privire la îngerii care s-au arătat păstorilor (Luca 2,9).

O lumină a strălucit. Tot aşa cum „slava Domnului a strălucit împrejurul” păstorilor, tot aşa cum
prezenţa îngerului a adus slava cerească în întunecata închisoare.

Temniţă. Gr. oikema, „locuinţă”, „cămară”, „celulă”. Atenienii foloseau termenul acesta ca un
eufemism pentru „închisoare”.

A deşteptat. („L-a sculat”, KJV). Sau „l-a trezit”. Verbul arată că îngerul l-a deşteptat pe Petru din
somn, dar nu ne aparat l-a ajutat să se ridice.

Lanţurile i-au căzut. Petru era legat cu lanţuri de doi din oamenii de pază ai cetei de ostaşi. Cu toate că
lanţurile i-au căzut de la mâini şi de la glezne, păzitorii nu s-au trezit.

Fapte 12:8
8. Încinge-te. Când s-a aşezat să se culce, Petru în mod natural şi-a lăsat la o parte haina de deasupra,
şi-a slăbit cingătoarea care-i strângea tunica şi şi-a scos sandalele. Încingerea era pregătirea necesară pentru
plecarea la drum (vezi Exod 12,11; 2 Regi 4,29).

Haină. Gr. himation, haina de dinafară sau manta, spre deosebire de tunica de dedesubt (vezi vol. 5,
pag. 47).
Vino după mine. („Urmează-mă”, KJV) Îngerul nu a dat nici o explicaţie, ci doar l-a eliberat de
cătuşele lui, lucru care era dovadă îndestulătoare pentru a justifica mergerea apostolului după el, în credinţă.

Fapte 12:9
9. Fără să ştie. („Nu ştia”, Nitz). Lui Petru situaţia evident i se părea foarte asemănătoare cu viziunea
relatată în cap. 10. El trebuie să se fi gândit că se va trezi pentru a se găsi flancat de cei doi ostaşi, cum mai
înainte se trezise pentru a-şi da seama că avusese o vedenie pe acoperişul casei pe când se ruga.

Fapte 12:10
10. Straja. Gr. phulake, „gardă”. „Straja întâia şi a doua”, se poate referi la păzitorii staţionaţi aproape
de poarta lăuntrică a închisorii şi la o poartă la o oarecare depărtare sau poate la păzitorii ferecaţi de el şi de
alţii de la poartă (vezi v. 4). Poate că Petru fusese aşezat într-o închisoare interioară şi în felul acesta a
trebuit să fie condus prin două curţi.

În cetate. Reiese că închisoarea era înăuntrul cetăţii. S-ar fi putut să fie în turnul Antonia (vezi vol. V,
p. 225, cf. mai jos la „au ieşit”).

Singură. („De la sine”, Nitz). Ideea e că n-a fost folosit nici un ajutor omenesc (cf. Levitic 25,5). Fără
îndoială poarta a fost deschisă de un înger nevăzut. Felul simplu şi aproape în treacăt în care Luca
raportează minunea această este o mărturie a acurateţei relatării sale.

Au ieşit. Există oarecare dovezi textuale (cf. p. 19) pentru exprimarea „ieşind, ei au coborât cele şapte
trepte şi au trecut printr-o uliţă”. Deşi exprimarea aceasta nu poate fi arătată că e originală, lasă a se înţelege
o cunoaştere mai detailată a Ierusalimului de cum avem noi acum. S-ar putea să fie întemeiată pe o tradiţie
că Petru a fost întemniţat în Turnul Antonia, la care pare că se intra pe un şir de trepte (vezi cap.
21,34.35.40).

Uliţă. Gr. rhume, un cuvânt însemnând sau o stradă sau o alee.

Îngerul a plecat. Când n-a mai fost necesar ajutor supranatural, el a îngăduit lui Petru să facă paşii
următori pentru scăparea sa.

Fapte 12:11
11. Şi-a venit în fire. Petru se găseşte liber în aerul rece al nopţii pe strada deschisă.

Domnul. Petru nu avea nici o îndoială cu privire la sursa ajutorului său venit la timp.

M-a scăpat. Ca şi mai înainte (cap. 5,19), Domnul lui Petru trimisese îngerul Său pentru a-l elibera.
Acum nu putea fi nici o îndoială cu privire la realitatea libertăţii sale.

Fapte 12:12
12. Şi-a dat seama. („A considerat”; KJV). Sau, „a înţeles”, „a priceput”. La început, Petru fusese „ca
aceia care visează” (Psalmi 126,1) cu privire la eliberarea lui din închisoare, dar, în cele din urmă, mintea lui
a putut să priceapă minunatul adevăr şi a putut să acţioneze pe temeiul ei. Verbul arată că el a priceput de
asemenea împrejurările care au însoţit eliberarea; el şi-a dat seama dintr-o privire de întreaga situaţie şi a
înţeles ce trebuia să facă.

Mariei. Această Marie era înrudită cu Barnaba (vezi Coloseni 4,10, unde Marcu este numit „nepotul
lui Barnaba” („fiul surorii lui Barnaba”) deşi expresia în greceşte înseamnă mai degrabă „vărul lui
Barnaba”). Întrucât tatăl lui Marcu nu e pomenit, Maria s-ar putea să fi fost văduvă. Ca şi Barnaba (vezi
Fapte 4,36.37), ea pare să fi posedat mijloace, deoarece putea să aibă o casă care era destul de mare pentru a
servi bisericii ca un loc de adunare pentru rugăciune.

Ioan. Întrucât Petru numeşte pe Marcu „fiul” său (1 Petru 5,13), s-ar putea ca tânărul să fi fost
convertit de el. Numele latin Marcus sugerează vreun punct de contact cu romanii sau romano-iudeii.
Adunaţi mulţi laolaltă şi se rugau. („Adunaţi laolaltă rugându-se”) Probabil astfel de adunări erau
obişnuite în casa Mariei. La vremea când Petru a fost eliberat din închisoare grupul se ruga cu râvnă (vezi v.
5) pentru eliberarea lui, deoarece ei îşi dădeau seama că biserica era într-o împrejurare critică.

Fapte 12:13
13. A bătut. („Petru a ciocănit”, KJV) Când îngerul a deschis porţile închisorii în mod supranaturalul
el a intervenit pentru a face faţă unei nevoi extraordinare. Dar numai la câteva minute după miracolul
eliberării sale, Petru trebuia să bată la uşa unei case ca să se facă faţă pe cale obişnuită nevoii lui de a fi
primit înăuntru.

Uşa. („Poarta”, KJV; „Uşa porţii”; Nitz). Gr. pulon, vezi Matei 26,71.

O slujnică. („O domnişoară”, KJV). Gr. paidiske, „o tânără”, „o fată servitoare”.

Roda. Un nume grecesc obişnuit însemnând „roză”. Roda nu este menţionată în alt loc decât în
întâmplarea aceasta, dar puţini slujitori sunt atât de bine cunoscuţi. Ca şi tâlharul de pe cruce, Maria care a
spălat picioarele lui Isus şi văduva necunoscută care a pus cele două leptale în cutia pentru daruri de la
Templu, Roda a fost cunoscută oricărui cititor al Bibliei de 19 secole.

Să vadă ce e. („Să asculte”, KJV; Nitz). Aici se dovedeşte un simţ al primejdiei – primejdie din cauza
persecuţiei pe care zelul lui Agripa pentru iudaism o aducea ucenicilor. Saul mai înainte pătrunsese în
fiecare casă şi dusese bărbaţi şi femei la închisoare (cap. 8,3) şi acum era perspectiva unei primejdii
asemănătoare. De aceea Roda nu ar fi deschis uşa până n-ar fi ştiut cine cerea să fie primit înăuntru.

Fapte 12:14
14. Glasul lui Petru. Fără îndoială, iubirea tinerei creştine pentru un devotat şi curajos ostaş al crucii
o făcuse să asculte cu grijă la Petru, când avusese prilej, şi-i cunoştea vocea. Apoi, Petru mai avea şi un
accent al dialectului galilean în graiul său, care-l făcuse să fie recunoscut de o slujnică într-o ocazie
anterioară (Matei 26,73).

De bucurie. Nu din lipsă de credinţă, ci din adevărată bucurie, Roda n-a deschis uşa lui Petru. Ea luase
parte la îngrijorarea fraţilor pentru Petru şi la rugăciunile înălţate în favoarea lui. Dorinţa ei vie de a face
cunoscut veştile cele bune ale salvării lui Petru a făcut-o să-şi piardă prezenţa de spirit. La fel, Luca relata
cu privire la ucenici în seara învierii că atunci când au recunoscut pe Isus şi de bucurie, încă nu credeau”.
(Luca 24,40).

Fapte 12:15
15. Eşti nebună. Când Roda a adus vestea că Petru era la uşă, fraţii n-o puteau crede. Ei nu aveau
destulă credinţă pentru a crede că Dumnezeu răspunsese la rugăciunile lor. De aceea, ei trăgeau concluzia că
tânăra trebuia să-şi fi ieşit din minţi.

Ea stăruia. Adică, ea susţinea cu curaj şi afirma cu încredere.

Îngerul lui. În Evrei (cap. 1,14) credinţa temeinică a iudeilor cu privire la îngeri este exprimată în
întrebarea: „Nu sunt ei oare toţi duhuri slujitoare, trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moşteni
mântuirea?” Iudeii credeau că un înger păzitor era rânduit fiecărui om şi că atunci când îngerul apărea în
chip de om, el lua asemănarea omului. În cursul perioadei intertestamentale, iudeii au dezvoltat o
angelologie complicată.

Fapte 12:16
16. Bătea mereu. („Stăruia să bată”, KJV). Petru era tot atât de stăruitor în a bate la uşă spre a fi
primit pe cât erau de stăruitori credincioşii în a se ruga pentru eliberarea lui.

Au rămas încremeniţi. Ar fi greu de găsit o mai potrivită ilustraţie pentru indispoziţia chiar a unor
oameni buni de a crede că se răspunde precis şi anume la rugăciuni. Când Petru a stat în faţa lor, ei nu
puteau admite că era el. Şi totuşi Isus dăduse o garanţie deplină adepţilor Săi că rugăciunile lor făcute în
credinţă urmau să fie ascultate (Ioan 14,13.14).
Fapte 12:17
17. Îl scosese. Când fusese eliberat din închisoare şi-şi revenise în simţiri exclamase: „Domnul a
trimis pe îngerul Său” (v. 11). Acum a mărturisit că Domnul era Acelaa care îl eliberase.

Spuneţi. („Mergeţi şi arătaţi”, KJV) Gr. apaggello, „a duce veşti”, „a duce cuvinte”, „a declara”.

Iacov. Acesta era fără îndoială Iacob care a prezidat conciliul din Ierusalim cu privire la circumcizie şi
care a prezentat decizia sa cu privire la chestiunea aceea (cap. 15,13). În felul acesta, el era într-un anumit
sens prezbiterul-preşedinte al bisericii din Ierusalim şi era natural ca Petru să aibă dorinţa ca el să aibă
imediat cunoştinţa de eliberarea sa.

Acest Iacob se poate să fi fost fiul lui Alfeu sau Iacob care era un frate al Domnului. Fraţii lui Isus
n-au crezut în El decât la încheierea vieţii Sale de pe pământ, la multă vreme după ce cei doisprezece
fuseseră aleşi. Lui Iacob, care era unul din stâlpii bisericii din Ierusalim, după moartea lui Iacob fiul lui
Zebedei, Pavel îi dă titlul expres „fratele Domnului” (Galateni 1,19; cf. cap. 2,9). Acesta este probabil Iacob
la care se referă aici Petru. Eusebiu (The Ecclesiastical History, ii 23, ed. Loeb, vol. 1, pag. 171) îl numeşte
episcop al Ierusalimului şi citează pe Hegesip, Memorii (anul 180 d. Hr.) cu privire la Iacob, care, deşi nu e
necesar exact, probabil păstrează oarecare elemente de adevăr: „El era numit „cel Drept” de toţi oamenii de
pe timpul Domnului până la al nostru, întrucât mulţi sunt numiţi Iacob, dar el era sfânt din pântecele mamei
lui. Nu bea vin, nici băuturi tari şi nici nu mânca carne, brici n-a trecut pe capul lui; nu s-a uns cu ulei şi nu
se ducea la băi. Numai lui îi era îngăduit să intre în sanctuar, deoarece nu purta veşminte de lână, ci de in şi
obişnuia să intre singur în templu şi era găsit îngenunchind şi rugându-se pentru iertarea poporului, aşa că
genunchii lui se făcuseră tari ca şi ai cămilei, din cauza continuei sale închinări la Dumnezeu, îngenuncheri
şi cerere de iertare pentru popor”. Potrivit cu tradiţia, a fost urcat pe o aripă a acoperişului Templului şi când
a refuzat să se lepede de Hristos, a fost aruncat jos şi împroşcat cu pietre şi bătut până a murit cu o măciucă
(vezi vol V, p. 71). Potrivit cu Iosif, Antiquities, XX, 9.1) a fost omorât cu pietre. Vezi Introducere la cartea
lui Iacob.

Într-alt loc. Plecarea lui Petru în alt loc era în acord cu porunca pe care Domnul o dăduse celor
doisprezece (Matei 10,23). Nu există indicii unde s-a refugiat Petru. Unii scriitori romano-catolici au insista
că el s-a dus la Roma şi după ce a întemeiat biserica de a acolo s-a reîntors la Ierusalim la timp, pentru a lua
parte la conciliul relatat în Fapte 15. Alţii au sugerat că s-a dus la Antiohia, lucru care e poate mai puţin
improbabil, dar nu sunt urme ale prezenţei lui acolo decât după conciliul de la Ierusalim (afară de cazul că
Galateni 2,1-10 e considerat aceeaşi cu Fapte 11,30; vezi Note Adiţionale la cap. 15; Nota 1; cf. Galateni
2,12). Oricare cetate mai apropiată, ca Lida sau Iope, ar fi fost prea îndestulătoare ca loc de refugiu. Faptul
că numele locului nu e dat sugerează că el era relativ lipsit de importanţă pentru relatarea lui Luca.

Fapte 12:18
18. Mare fierbere. („Nu mică frământare”, KJV) Păzitorii care fuseseră legaţi cu cătuşe de mâinile lui
Petru, trebuie să fi descoperit de îndată ce s-au trezit că el dispăruse şi şi-au dat seama că urma să-şi piardă
viaţa din cauza scăpării lui.

Acesta este sfârşitul raportului biblic cu privire la activităţile lui Petru. S-a făcut deja referire cu
privire la menţionarea lui de către Pavel în Galateni (cap. 1, 18; 2,7.8.11.14). Petru dă câteva indicaţii cu
privire la faptele sale în cele două epistole ale sale (1 Petru 1,1; 5,12.13; 2 Petru 1,14). Altminteri nimic mai
mult nu e cunoscut cu privire la el din nici o relatare inspirată. Tradiţia are mult de spus, dar pretenţiile ei
trebuie acceptate sau respinse pe temeiul propriilor lor merite. Afirmaţia din parafraza lui Ieronim a
Croniconului lui Eusebiu, că Petru a predicat 25 de ani în Roma, e făcută extrem de îndoielnică de faptul că
Petru a fost în Ierusalim pentru conciliu (Galateni 2,11-14; vezi Nota Adiţională al Fapte 15) şi că el însuşi
aminteşte de lucrări în regiunea de nord-vest a Asiei Mici (1 Petru 1,1, vezi Eusebiu, The Ecclesiastical
History, iii.1). În lumina celor din Fapte 8-12, toate acestea trebuie să se fi petrecut după eliberarea lui Petru,
în anul 44 d. Hr.

Fapte 12:19
19. Să-i omoare. Literal, „ca să fie duşi departe”, adică, la execuţie. Acelaşi verb este redat prin „l-au
adus”; în relatările date în Evanghelii cu privire la judecata şi răstignirea lui Isus (Matei 26,57; 27,2.31;
Marcu 14,53; Luca 23,26). O lege romană promulgată prin anul 529 d. Hr., declară: „Custodia şi grija pentru
persoanele întemniţate revine temnicerului, care nu trebuie să-şi închipuie că vreun subaltern ticălos şi
netrebnic va fi răspunzător, dacă în vreun fel oarecare ar scăpa un deţinut, deoarece noi dorim ca el însuşi să
sufere pedeapsa aceea la care ar fi fost supus deţinutul care a scăpat” (The code of Iustinian, IX, 4.4; în S.P,
Scott, tr, The Civil Law, vol 14, p. 364). Fără îndoială că această lege fusese de mult timp sau cel puţin uzul
cu privire la o gardă căreia i-a scăpat un deţinut din Filipi, temnicerul, când socotea că toţi deţinuţii fugiseră,
era gata să se sinucidă decât să sufere condamnarea la moarte din partea legii (Fapte 16,27) Compară cap.
27, 42.

La Cezareea. Agripa, care nu era guvernator roman, avea putere la Cezareea pe vremea aceea,
deoarece Iosif spune că el primise Iudeea şi Samaria de la Claudiu, pe lângă districtele peste care domnise
sub Caligula (Antiquities, XIX, 8.2).

Fapte 12:20
20. Foarte mâniat. („Foarte nemulţumit”, KJV,„În mare vrăjmăşie”, Nitz). Sau „era exasperat”, „era
într-o stare mintală de duşmănie”, lăsând să se înţeleagă un sentiment de mânie adâncă.

Din Tir şi din Sidon. Aceste două cetăţi feniciene, sedii ale industriei navale, nu erau supuse lui
Agripa. Ele erau într-un anumit înţeles autonome, deşi sub controlul Romei. Poate stima lui Agripa pentru
oamenii din Berit (Beirut) un alt port maritim fenician ceva mai la nord de Sidon, să fi fost în legătură cu
mânia lui faţă de oamenii din cele două cetăţi. Iosif dă o relatare a splendidelor clădiri pe care Agripa le
ridicase la Beirut (Ibid, 7,5; vezi vol. V, p. 59). E clar că în vreun fel oarecare se făcea simţită mânia regală,
intervenind în prosperitatea comercială a Tirului şi Sidonului.

Au venit. Adică, ei s-au adunat într-o delegaţie comună şi au trimis oameni din ambele oraşe pentru a
se înfăţişa şi pentru a folosi influenţa lor pentru a linişti mânia lui Irod.

Blast. Nu se ştie nimic altceva cu privire la acest om. Titlul de „mai mare peste odaia de dormit” găsit
în inscripţii, era obişnuit în perioada bizantină. De la uzul imperial a fost preluat la curţile europene.
Înseamnă literal, slujbaşul care avea grijă de odaia de dormit a regelui şi reprezenta un fel de secretar de
înaltă treaptă. E cu putinţă ca reprezentanţii celor două cetăţi să fi câştigat prin mită, prietenia lui.

Au cerut pace. („Doreau pace”, KJV). Adică, „cereau pace”. Nu e de înţeles din aceste cuvinte că
Agripa de fapt se războia cu Tirul şi Sidonul, ci numai că era în termeni de neprietenie cu ei. Vezi 1 Regi
5,11; Ezechiel 27,17, care arată identitatea nevoilor comerciale ale celor două ţări la intervale mult separate
în istoria lor.

Se hrănea. („Era hrănită”, KJV). Extinderea stăpânirii lui Irod era vastă (vezi vol. V, p. 69,234) şi
dacă favoriza un alt port şi abătea traficul de la Tir şi Sidon, putea împiedica în mod serios comerţul lor.

Palestina în timpul lui Irod Agripa I

Fapte 12:21
21. Într-o zi anumită. Iosif spune (Antiquities, XIX, 8,2) că aceasta era o zi rânduită pentru ţinerea
unei sărbători în care urma să se facă urări pentru binele Cezarului.

A şezut. În ce priveşte o descriere plastică a întâmplării, vezi Iosif, Antiquities, XVIII, 6-8, XIX, 8,2.
Vezi Note Adiţionale la sfârşitul capitolului. Nota 1.

Le vorbea. („A ţinut o cuvântare”, KJV). Sau, un discurs înflăcărat popular.

Fapte 12:22
22. Norodul. Gr. demos, „masa poporului”, populaţia păgână, adunată într-un loc public. Numai Luca
foloseşte acest cuvânt şi îl foloseşte numai în cadre neiudaice.

Glas de Dumnezeu. Probabil în sensul cultului păgân al împăratului, nu al unei fiinţe cereşti (vezi v.
21).
Fapte 12:23
23. L-a lovit. În versetul 7, un înger l-a lovit pe Petru pentru a-l trezi şi a-l salva. Aici într-un contrast
izbitor, un înger loveşte pe Irod pentru a-l distruge. Lovirea de către o fiinţă cerească arată de obicei o
judecată severă (vezi 1 Samuel 25, 38; 2 Regi 19,35; Fapte 23,3).

Nu dăduse slavă lui Dumnezeu. Cuvintele nu însemnează numai că Agripa a neglijat să atribuie lui
Dumnezeu slava cuvenită Lui şi numai Lui. A da lui Dumnezeu slavă, înseamnă ca totdeauna să se
procedeze aşa, încât să fie proslăvit Dumnezeu. Uneori aceasta înseamnă mărturisirea păcatului şi a
slăbiciunii, ca în Iosua 7,19 (cf. cu Ioan 9,24).

Mâncat de viermi. Iosif, în relatarea sa paralelă, nu numeşte forma specifică a bolii. Descrierea mai
detailată a lui Luca, poate reflecta profesiunea sa, deşi e îndoielnic dacă „mâncat de viermi” e intenţionată
ca o descriere tehnică a bolii specifice. Aceasta era o judecată dumnezeiască. A fi mâncat de viermi era
totdeauna considerat de cei din vechime ca o mustrare dumnezeiască, din cauza caracterului ei dezgustător.
Sunt câteva cazuri relatate în istorie: Pheratime, regina din Cirena (Herodot, The Histories, IV, 205); Antioh
Epifanul (2 Mac. 9,5-10); Irod cel Mare (Iosif, Antichităţi, XVII 6,5) şi Galeriu, un vrăjmaş al bisericii pe
vremea persecuţiei lui Diocleţian, anii 303-313 d. Hr. (Lactanţiu, On the Mannerin Which the Persecutors
Died , 33). O relatare similară e dată cu privire la moartea lui Filip al II-lea al Spaniei. Agripa a murit în
anul 44 d. Hr. în al şaptelea an al domniei sale în vârstă de 53 de ani.

A murit. („Şi-a dat duhul”, KJV). Vezi cap. 5,5.

Fapte 12:24
24. Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea tot mai mult şi numărul ucenicilor se mărea. (Cuvântul lui
Dumnezeu creştea şi se înmulţea”, KJV). Vezi cap. 6,7; 19,20, vezi cap. 14,24. „Sămânţa este Cuvântul”
(Luca 8,11), spunea Hristos şi aşa şi istoricul creştin, Luca, ne spune că acest Cuvânt era ca o sămânţă; când
era răspândit cu sârguinţă, creştea şi aducea roadă. Cuvintele descriu o continuă expansiune. Moartea lui
Agripa, ca persecutor principal, a lăsat pe predicatorii Evangheliei liberi să-şi proclame solia, şi ei nu erau
zăbavnici în a se folosi de ocazie.

Fapte 12:25
25. Barnaba şi Saul … s-au întors. Adică de la vizita lor la Ierusalim (cap. 11, 27-30) la lucrările lor
printre convertiţii dintre neamuri din Antiohia (vezi mai jos la „din Ierusalim”; vezi şi Note Adiţionale la
sfârşitul capitolului, Nota 2).

Şi-au împlinit însărcinarea. („Şi-au împlinit lucrarea”, KJV). Sau „însărcinarea”, „diaconatul”,
„slujba”. Cuvântul grec este acelaşi cu acela tradus „ajutor” în cap. 11,29. Barnaba şi Saul şi-au îndeplinit
misiunea cu care fuseseră trimişi de biserica din Antiohia.

Din Ierusalim. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) expresia „la Ierusalim” ca şi cum Barnaba şi
Saul se reîntorceau din Ierusalim din „lucrarea lor” în câmpul Antiohiei. Totuşi, cei mai mulţi redactori ai
textului grecesc, evident pornind de la context şi considerând cap. 12, 25 ca o concluzie la cap. 11, 27-30, nu
pot să considere drept originară exprimarea mai puţin bine argumentată „de la Ierusalim”, ca în KJV. O
sugestie a fost făcută prin care exprimarea mai bine dovedită poate fi înţeleasă în acelaşi sens, invocând
ordinea lui „la Ierusalim” şi „după ce şi-au împlinit însărcinarea”. Textul grecesc lipsit de punctuaţie
permite traducerea aceasta, care ar suna literal, „Barnaba şi Saul, s-au reîntors, după ce şi-au îndeplinit
însărcinarea la Ierusalim.

Luând cu ei pe Ioan. Vezi v. 12. Alegerea este parţial explicată de rudenia lui Ioan cu Barnaba
(Coloseni 4,10), dar arată şi că Ioan se angaja cu toată inima în lucrarea convertirii neamurilor. Vezi Fapte
13,2.13; 15, 37-40; 2 Timotei 4,11. Pe cât se pare, el trăise acasă în Ierusalim până la data aceasta.

NOTE ADIŢIONALE LA CAPITOLUL 12

NOTA 1
Comparând naraţiunea lui Luca cu aceea a lui Iosif, pare probabil că delegaţii din Tir şi Sidon erau
printre cei care au strigat: „Glas de Dumnezeu, şi nu de om”, şi au adăugat, aşa cum relatează Iosif: „Fii
milostiv nouă”. Notaţi contrastul remarcabil dintre refuzul lui Petru de a primi omagiul din partea lui
Corneliu şi acceptarea din partea lui Agripa a linguşirii hulitoare din partea mulţimii din Cezareea. Relatarea
lui Iosif, concordă cu acea a lui Luca în următoarele amănunte: 1) Printre mulţimea care linguşea pe Agripa
erau unii care căutau să-i recâştige favoarea. 2) Ziua era o zi „anumită”. 3) Irod era îmbrăcat în haine regale.
4) Linguşirea consta din a numi pe rege dumnezeu. 5) El nu i-a mustrat. 6) El a fost lovit de îndată aşa că a
trebuit să fie purtat până la palatul său. Iosif adaugă că Agripa a recunoscut că lovitura a venit de la
Dumnezeu ca o mustrare pentru faptul că acceptase o asemenea linguşire hulitoare şi că oricine se aştepta ca
el să moară imediat.

Cu referire la ultima parte a relatării lui Iosif, care spune că durerile violente au sporit foarte repede şi
relatarea NT, care spune că Agripa a fost mâncat de viermi, e de notat că în raportul morţii lui Antioh
Epifanul aceste două trăsături sunt menţionate ca fiind caracteristice pentru aceeaşi boală şi sunt descrise
separat: „Atoatevăzătorul Domnul, Dumnezeul lui Israel, l-a lovit cu o lovitură fatală şi nevăzută; de abia
ieşiseră cuvintele din gura lui că el a fost apucat de dureri incurabile în intestine şi organele lui lăuntrice i-au
dat chinuri cumplite… Viermi reali ieşeau colcăind din trupul fiinţei nelegiuite (2 Macabei 9, 5.9; în R. H.
Charles, Apocripha and Pseodoepigrapha of the Old Testament, vol. 1 pa. 144). Iosif, care privea la Agripa
cu o remarcabilă aprobare, a descris doar în treacăt forma în care boala regelui s-a făcut aparentă la început
şi a omis amănuntele respingătoare din descrierea morţii cuiva care în ochii săi era un mare rege. Scriptura a
dat o relatare deplină, din cauză că obiectivul scriitorului Faptelor era de a scoate în evidenţă în toată
seriozitatea lui păcatul pentru care, aşa cum spune Iosif, Agripa ştia că a fost lovit. Punctele de concordanţă
între cele două relatări sunt aşa de multe şi deosebirile aşa de mici şi aşa de uşor explicate, încât relatarea lui
Iosif trebuie să fie privită ca un tribut la acurateţea şi atenţia istorică a lui Luca.

NOTA 2

La sfârşitul capitolului al 12-lea se ridică întrebarea dacă vizita în legătură cu foametea lui Barnaba şi
a lui Saul (cap. 11, 27-30) a avut loc înainte sau după întemniţarea lui Petru şi moartea lui Irod Agripa I,
întrucât ultimul verset din cap. 12 este evident concluzia naraţiunii începută în cap. 11, 27-30. Problema este
scoasă la iveală de faptul că dovezile cronologice sugerează că moartea lui Irod a avut loc înainte de vizita
cu ocazia foametei şi în ordine inversă de cea în care Luca tratează evenimentele acestea.

Luând în considerare problema aceasta, este de recunoscut că Luca nu încearcă totdeauna să fie strict
cronologic în relatările sale atât în Evanghelia sa, cât şi în Faptele. Luca în Evanghelia sa (cap. 1,1-8)
aminteşte că „mulţi” „s-au apucat să alcătuiască o istorisire despre lucrurile care s-au petrecut printre noi”.
Din relatările lor, el a ales ce a găsit „cu cale” („ceea ce i s-a părut bun”), de la „cei ce le-au văzut cu ochii
lor de la început” şi anume evenimentele acelea care ofereau un tablou coerent al anumitor faze ale istoriei
creştine timpurii. După ce urmărise lucrările unui personaj (ca de pildă Petru, mai ales, în Fapte 1-12) sau
dăduse un tablou coerent al unei arii de dezvoltare (ca de pildă Evanghelia în Palestina, la cap. 11,18), apoi
Luca se ocupă de o altă fază sau de un alt personaj şi se ţinea de acela până la un alt punct culminant sau la o
concluzie (cf. tranziţia, cap. 11,18.19). Ordinea cronologică uneori e mai puţin importantă pentru Luca decât
alte priorităţi, ca de pildă un anumit subiect sau arie geografică. Atitudinea aceasta e caracteristică pentru
literatura acestui timp, cum e şi pentru VT (vezi Geneza 25,19; 27,1; 35,29; Exod 16, 33.35; 18, 25).

Expresiile „în vremea aceea”, (cap. 11, 27) şi „pe aceeaşi vreme” (cap. 12,1) sunt folosite adesea în
Evanghelii, doar ca expresii de tranziţie stereotipe, nu în mod necesar intenţionate să arate un anumit timp în
mod cronologic. E cu totul posibil ca evenimentele din cap. 12, 1-24 să fi avut loc între versetul 26 şi 27 ale
cap. 11, cap 12, 25 în mod logic urmează după cap. 11, 30. „Însărcinarea” (cap. 12, 25) aparent se referă la
ducerea unui „ajutor fraţilor care locuiau în Iudeea” (cap. 11,29). În felul acesta, vizita în timpul foametei ar
veni după întemniţarea lui Petru, eliberarea lui miraculoasă şi plecarea din cetatea Ierusalim şi după moartea
lui Irod Agripa I, care a avut loc în anul 44 d. Hr.

Urmând metoda lui istorică aşa cum e descrisă mai sus, Luca a relatat povestirea începutului lucrării
pentru neamuri în Antiohia. La sfârşitul acelei naraţiuni, eroii ei, Barnaba şi Saul, sunt trimişi la Ierusalim
pentru a duce ajutorul bisericii în nevoie. În vederea acestei schimbări de scenă, Luca mai întâi se înapoiază
(cap. 12,1) pentru a aduce pe cititorii săi la curent cu privire la ceea ce se petrecuse în Ierusalim în cursul
perioadei reprezentate de naraţiunea lui cu privire la Antiohia. El povesteşte istoria persecuţiei bisericii de
către Irod, cuprinzând uciderea lui Irod şi întemniţarea lui Petru şi groaznicul sfârşit la care a ajuns
persecutorul. El este gata atunci să reia naraţiunea de la Antiohia, cu trimiterea lui Barnaba şi a lui Saul ca
misionari hirotoniţi (cap. 13, 1-3). Dar mai întâi el readuce personajele sale principale în locul acela
menţionând că (cap. 12, 25), „după ce şi-au împlinit însărcinarea, s-au întors din Ierusalim”. El foloseşte
ocazia aceasta pentru a introduce un nou personaj, Ioan Marcu (deja pomenit întâmplător la Ierusalim, v.
12), deoarece Marcu urmează să însoţească pe cei doi bărbaţi mai în vârstă când pleacă în călătoria pe care
Luca începe acum să o descrie (cap. 13,4 la 14, 27), primul turneu al lui Pavel.

O astfel de deplasare minoră a relatării vizitei din timpul foametei e cu totul raţională, având în vedere
metoda obişnuită a lui Luca de a-şi organiza materialul, şi nu cuprinde nici o rearanjare majoră sau
fuzionare a două evenimente sau relatări de evenimente, aşa cum fac unele vederi (vezi Nota Adiţională la
capitolul 15, Nota 1).

COMENTARII E. G. WHITE

1-3 AA 143, SR 292

1-25 AA 143 – 154, EV 581, SR 292-300

2 AA 297

2,3 EW 186

4,5 AA 145

5,6 SR 293

6,7 AA 146

CG 42

6-11 5T 748

7 AA 152, EW 186

7.8.10 SR 295

8-10 AA 147

11 SR 296

11-15 AA 148

13-17 SR 296

16-19 AA 149

19 SR 297

21 AA 150

EW 186

SR 298

22,23 AA 151
23 AA 152, SR 299

Fapte 13:1
1. Biserica din Antiohia. Vezi cap. 11,26. O dată cu capitolul 13, centrul naraţiunii se mută de la
Ierusalim la Antiohia, aşa după cum deja se anticipase în cap. 11,19-30. De la Antiohia, Pavel, ca apostol al
neamurilor, a pornit în cele trei mari turnee misionare. Relatarea acestor trei călătorii ocupă cea mai mare
parte din restul capitolelor cărţii Faptelor. E chiar potrivit, deci, ca punctul central al naraţiunii să fie mutat
acum la Antiohia. Acolo, neamurile veniseră în număr mare în biserică chiar de la început. Vezi p. 28,29;
vezi cap. 11,19.20.26

Prooroci şi învăţători. Aici, pentru prima dată, persoanele acestea care exercitau daruri aparte ale
Duhului sunt văzute funcţionând administrativ în biserică. Nu sunt date indicaţii specifice cu privire la
organizaţia formală a bisericii la Antiohia, deşi fără îndoială exista. În orice caz, este clar că oamenii plini de
Duhul lucrau de zor. Vezi p. 26,38,39.

NT tratează asemenea oameni ca o grupă ce putea fi recunoscută, deşi nu erau organizaţi ca o


categorie oficială. Un om era recunoscut că face parte din numărul acesta nu numai când se vedea că e
„spiritual” în sensul de „pios” (vezi Galateni 6,1), ci când se vedea că e stăpânit de un dar activ al Duhului
Sfânt. Mai târziu, în literatura creştină a secolului al II-lea, oamenii aceştia apar ca o categorie cunoscută ca
pneumatikoi, „(oameni) spirituali”. Cu timpul ai au dispărut, în chip nedrept discreditaţi de apariţia
„proorocilor mincinoşi” (vezi 1 Ioan 4,1) şi prin presiune din partea slujbaşilor aleşi, prezbiterii sau
episcopii (vezi p. 26,38). În ce priveşte o tratare mai departe a darurilor Duhului, vezi 1 Corinteni 12.

Diferitele legături şi activităţi ale oamenilor amintiţi aici, arată că biserica din Antiohia se bucura de o
conducere cosmopolită. Barnaba era un cipriot, Luciu, un cirenian; Manaen, aparţinea aristocraţiei
palestiniene; şi Saul, un rabin din Tarsul Ciliciei.

Barnaba. Vezi cap. 4,36; cf. cap. 9, 27; 11,22.

Simeon. Primul nume al acestui om, Simeon, sau Simon, arată că era de obârşie iudaică. Al doilea
nume al lui este un adjectiv latin, însemnând „negru” pe care îl va fi luat sau poate îi va fi fost dat, din cauza
tenului lui închis. Iudeii adesea aveau nume de la neamuri pe lângă cele iudaice ale lor, ca Ioan Marcu,
Simon Petru, Iosef Barnaba şi Saul „care se mai numeşte şi Pavel” (vezi v. 9). Acest al doilea nume se poate
să-i fi fost dat lui Simeon pentru a-l deosebi de alte persoane care purtau acelaşi nume.

Luciu din Cirena. Faptul că omul acesta provenea din Cirene sugerează că se poate ca el să fi fost unul
din iudeii care abundau în provincia aceea şi unul din oamenii „din Cipru şi din Cirena” (cap. 11,20) care
fuseseră cei dintâi care să evanghelizeze neamurile în Antiohia. S-ar putea ca el să fie Luciu care e
menţionat în Romani 16,21. Pe temeiul faptului că Cirena era vestită pentru şcoala ei medicală şi că dovezi
inscripţionale arată că numele Luciu şi Luca puteau fi folosite unul în locul celuilalt, unii scriitori au
identificat pe omul acesta cu autorul Faptelor, Luca medicul. Totuşi, astfel de identificări trebuie să fie
acceptate cu o rezervă extremă în vederea faptului că numele Luciu era foarte obişnuit la romani şi ar fi
putut uşor să fie purtat de mai mulţi creştini de frunte.

Manaen. O formă greacă a numelui ebraic Menahem.

Crescut. Gr. suntrophes, un cuvânt care poate să însemne fie că Manaen era un frate vitreg al lui Irod,
poate în sensul că mama lui Manaen era mamă doică a lui Irod, sau că el fusese crescut împreună cu el, sau
chiar simplu că în vreun fel oarecare era legat de curtea lui Irod. „Cârmuitorul („tetraerhul”) Irod” trebuie să
fie Irod Antipa (vezi Matei 14,1; Luca 3,19; 23, 7-12; vol. V, p. 64,65), cârmuitorul pe care Isus l-a numit
cândva „vulpea aceea” (Luca 13,32). Iosif (Antiquities XV, 10.5) menţionează un eseu numit Menahem, sau
Manean, care prezisese că Irod cel Mare urma să devină rege. Şi Talmudul cunoaşte un Menaen, despre care
se presupune să fi fost în slujba lui Irod cel Mare (vezi Talmud Hagigah 16b, ed. Soncino, p. 108).
Identitatea numelui ar părea să arate că numele Manaen a devenit un anume favorit la cei care erau în
graţiile casei Irodiene. Atât Irod Antipa, cât şi fratele său Arhelau fuseseră educaţi la Roma şi Manaen din
Antiohia se poate să-i fi însoţit acolo. Cum şi când a fost el adus să creadă în Isus ca Hristos nu se ştie.
Activitatea lui ca învăţător creştin la Antiohia prezintă un contrast impresionant cu viaţa lui Irod Antipa,
cârmuitorul care a omorât pe Ioan Botezătorul şi şi-a bătut joc de Isus şi care cu câţiva ani mai înainte de
timpul prezentei descrieri, a fost exilat în dizgraţie în Galia.

Cârmuitorul Irod. („Irod tetrarhul”, KJV) Vezi mai sus la „crescut”.

Saul. Saul din Tars e aici „între prooroci” cu rezultate mult mai bune decât se întâmplase în realitate
cu regele Saul, cu o mie de ani mai înainte (1 Samuel 10,11.12) Numele lui Saul apare la sfârşitul listei.
Construcţia acestui peisaj în limba greacă sugerează, dar nu face necesară, concluzia că primii trei bărbaţi
numiţi aici erau profeţi şi ultimii doi, învăţători. S-ar putea ca Saul să nu fi exercitat darul profeţiei.

Fapte 13:2
2. Slujeau. Gr. leitourgeo, „a sluji”, un cuvânt folosit în greaca laică pentru a descrie slujba
îndeplinită de un slujbaş de stat şi atât în VT, cât şi în NT pentru lucrarea preoţilor şi leviţilor în sanctuar
(Numeri 18,2; Evrei 10,11). Pavel l-a folosit la figurat pentru lucrarea lui pentru neamuri, asemănându-se cu
un preot şi prezentând neamurile ca jertfe lui Dumnezeu (Romani 15,16).

Domnului. Lucrarea profeţilor şi a învăţăturilor din Antiohia, activitatea lor de rugăciune, mijlocire şi
învăţătura era dedicată lui Dumnezeu (vezi Romani 14,18; Coloseni 3,24).

Posteau. Acesta era un act solemn de consacrare când bărbaţii din Antiohia întâmpinau lucrarea care
le stătea în faţă. S-a zis bine că „un pântece plin niciodată nu studiază sârguincios, nici nu oferă rugăciuni
consacrate”. Vezi Matei 4,2.3

Duhul Sfânt a zis. Fără îndoială Duhul a vorbit cu buzele profeţilor, ca în cap. 20,23.

Puneţi-Mi de o parte. În greceşte particula de vine după verbul acesta (puneţi), arătând precizia
poruncii şi că ea trebuia să fie împlinită de îndată. Barnaba şi Saul trebuiau să fie puşi de o parte pentru o
lucrare nouă.

Pe Barnaba şi pe Saul. În ce priveşte asocierea anterioară a lui Saul şi Barnaba, vezi cap. 9,27; 11,
25.26. De la început, Saul a fost numit „vas … ales” (vezi cap. 9,15) şi fusese intenţionat de Dumnezeu
pentru serviciul misionar extensiv. Având în vedere legătura anterioară a celor doi bărbaţi, era logic că
Barnaba a fost ales ca împreună- lucrător cu Saul. Până la data aceasta că doi bărbaţi fuseseră printre profeţii
şi învăţătorii bisericii. Acum erau trimişi într-o misiune destinată, pe temeiul autorităţii unei porunci
inspirate şi au fost consacraţi lucrării între neamuri.

Pentru lucrarea. Întrucât porunca de bază venea de la Duhul Sfânt, poate fi presupus că traseul general
al Primei Călătorii Misionare a fost la fel trasat de Duhul. Cu siguranţă, nu există nici o relatare că biserica a
făcut un studiu asupra planurilor pentru o asemenea călătorie misionară.

Fapte 13:3
3. Au postit şi s-au rugat. Repetarea acestor cuvinte ar arăta că postul din v. 2 a continuat. Noua
poruncă cerea o intensitate a vieţii spirituale, pentru care postirea era un preludiu şi acompaniament normal.
Implicaţia este că un serviciu solemn de consacrare a marcat încheierea orelor de rugăciune.

Şi-au pus mâinile. Vezi cap. 6,6. Aşa cum apostolii şi-au pus mâinile pe cei Şapte, tot aşa profeţii şi
învăţătorii bisericii din Antiohia mărturisesc despre însărcinarea divină a lui Saul şi a lui Barnaba şi imploră
pentru ei binecuvântarea divină.

Fapte 13:4
4. Trimişi. Aici începe Prima Călătorie Misionară a lui Saul (Pavel); vezi harta p. 280. Barnaba şi
Pavel au plecat acum sub directă poruncă a Duhului Sfânt, evident cu instrucţiuni specifice din acea Sursă
divină. Vezi p. 29.

Cum urma să fie întreţinuţi aceşti misionari? Nu e nici o indicaţie cu privire la vreun salariu sau la
vreun fond pus la dispoziţia lor. Poate, aşa cum a făcut mai târziu (cap. 18, 3.4), Pavel va fi lucrat la meseria
sa în cursul săptămânii şi va fi predicat în sinagogi în zilele de Sabat. La ani de zile după aceea, scriind
filipenilor, Pavel arăta că nu prea primise ajutor pentru susţinerea sa (Filipeni 4,15-18). Pare că nu-i venise
în gând tinerii biserici că zecimea, care era dată întotdeauna leviţilor, ar putea fi dată spre a fi folosită de un
corp consacrat de slujitori creştini. De fapt, încă nu exista un cler ca o categorie profesională.

La Seleucia. Oraşul acesta se afla cam la 16 mile de Antiohia aproape de gura râului Orontes şi era
portul maritim al Antiohiei. Seleucia primise numele după fondatorul ei, Seleucus Nicator (m, 280 î. Hr.),
generalul lui Alexandru, care a înfiinţat Imperiul Seleucid. Vezi harta din faţă, p. 39.

Au plecat cu corabia la Cipru. Dacă misionarii n-au fost în mod specific îndrumaţi, fără îndoială că ei
au ales acest prim punct de vizită, deoarece insula Cipru era locul de naştere al lui Barnaba. Populaţia ei era
în cea mai mare parte greacă. Ea considera pe Afrodita, sau Venus, ca zeiţa ei protectoare. Centrul ei
principal de cult era Pafos, care era cunoscut pentru desfrâul preoteselor prostituate ale templului ei. Metalul
cuprum, „cuprul” şi-a luat numele de la acea insulă şi minele de cupru care se găseau numai la o mică
depărtare de Siria, au atras mulţi iudei. Probabil tocmai printre aceştia Evanghelia fusese deja predicată de
evanghelişti creştini itineranţi (cap. 11,19). E probabil, de asemenea, că unii din cei din Cipru care fuseseră
convertiţi la Ierusalim, în Ziua Cincizecimii, să le fi adus solia creştină înapoi în patria lor.

Fapte 13:5
5. Salamina. La capătul de răsărit al insulei, acesta era postul cel mai apropiat al Ciprului pentru aceia
care vin din Seleucia.

Au vestit. („Predicat”, KJV). Ei au predicat direct din Scripturi Cuvântul lui Dumnezeu, prezentând
solia unui Mântuitor răstignit şi înviat (vezi v. 12).

Sinagogile. Menţionarea „sinagogilor” la plural, implică o populaţie iudaică considerabilă. Ţinându-se


de regula lor generală de a predica mai întâi iudeilor (v. 46), apostolii în mod natural au făcut contactele lor
iniţiale în sinagogi. Serviciile sinagogii procurau în mod deosebit ocazii de a predica vizitatori cum era Saul
şi Barnaba (vezi vol X, p. 57, 58).

Slujitor. Gr. huperetes, „un subvâslaş” pe o corabie şi aşa prin extensie un „asistent” de orice fel. În
Noul Testament, cuvântul e folosit pentru un slujbaş care executa sentinţele date de un judecător (Matei
5,25), pentru chazzan în sinagogă (vezi vol. V, p. 56) şi pentru slujbaşii de sub comanda unui conducător
iudeu (Ioan 7,32). Pe lângă pasajul de faţă, Luca foloseşte termenul acesta de două ori pentru slujitorii
Evangheliei (Luca 1,2; Fapte 26,18). Datoriile specifice ale lui Marcu nu sunt arătate, dar evident el a ajutat
pe cei doi apostoli în general în lucrarea lor.

Ioan. Adică, Ioan Marcu, vărul lui Barnaba. Vezi Coloseni 4,10.

Fapte 13:6
6. Au străbătut toată insula. („Străbătut insula”, KJV) Dovezile textuale atestă (cf. p. 10) exprimarea
„prin toată insula”. Probabil Pavel şi Barnaba vor fi învăţat pe oameni în diferite locuri în drumul lor prin
insulă.

Pafos. Pafos se găseşte la extremitatea vestică a insulei. Fusese o veche cetate Pafos vestită pentru
sanctuarul ei dedicat Afroditei, dar pe vremea lui Pavel se zidise o nouă cetate cam la 10 mile mai departe
spre nord-vest şi aceasta servea ca sediu al guvernatorului roman al Ciprului. La această nouă cetate a mers
Pavel şi Barnaba.

Vrăjitor. Gr. magos, „magus” (plural „mag”), originar un cuvânt persan denumind clasa preoţească
din mijlocul adoratorilor iranieni ai focului. Ca atare, magii deţineau o poziţie plină de demnitate şi respect.
Din categoria aceasta făceau parte „magii” („înţelepţii”) care au vizitat pruncul Isus. (vezi Matei 2,1).
Totuşi, încă din secolul al V-lea î. Hr., termenul magos ajunsese să aibă şi sensul rău de „vrăjitor” sau de
„şarlatan”. Astfel poetul grec Sofocles face pe Oedip să-şi bată joc de Teirenas sub acest nume, ca unul care
practica magia Oedip Rege 387. Luca foloseşte un termen asemănător pentru Simon, vrăjitorul din Samaria (
Fapte 8,9). Pare că el îl foloseşte într-un sens general în legătură cu „ profet mincinos”, pentru a arăta că
Bar-Isus, deşi avea o poziţie plină de influenţă pe lângă guvernator, era un şarlatan.
Proroc mincinos. O decădere în folosirea adevăratei descoperiri produce profeţi mincinoşi, care la
rândul lor accelerează stricăciunea.

Un Iudeu. Pretendenţi la puteri magice erau obişnuiţi printre iudei ( vezi Talmud Berackoth 59a, ed.
Soncino,p.367) Ei vehiculau prestigiul religios al neamului lor şi se făleau, în afară de cărţile lor sfinte, cu
vrăji şi farmece care ajunseseră până la ei de la Solomon.

Bar-Isus. Acesta este clar un nume iudaic, dar dovezile textuale sunt atât de împărţite cu privire la
corecta lui scriere în greceşte, încât e aproape cu neputinţă de a ajunge la o decizie finală în ce priveşte
înţelesul lui exact în ebraică sau aramaică. Ar putea să însemne „ fiul lui Iosua” ( vezi Matei 1,1)

Fapte 13:7
7. Dregătorul . („ Delegatul,” K J V ; „ Proconsulul,” Nitz.) Gr. anthupatos, echivalentul grec al
titlului „ proconsul”. Provinciile Imperiului Roman, sub organizaţia lui August ( 27 în Hr.), erau împărţite în
două categorii. Acelea care aveau nevoie de control militar erau aşezate sub împărat în calitate de
comandant al legiunilor şi erau guvernate de proprietari şi procuratori. Provinciile mai paşnice erau lăsate pe
seama conducerii Senatului şi erau sub cârmuirea proconsulilor. Cipru fusese o provincie imperială ( vezi
Strabo, Geografie X I V 6,6), dar mai târziu a fost reatribuită Senatului ( Dio Cassius, Istoria Romană )
iii.12.7) şi, în consecinţă, pe vremea lui Pavel era cârmuită de un proconsul. Existenţa cârmuirii
proconsulare acolo e dovedită şi de faptul că de pe timpul lui Caligula sunt monede ale Ciprului care dau
titlul de proconsul cârmuitorului local, Cominius -Proclus, Luca, aici, ca şi în altă parte, e atent să folosească
titluri corecte pentru diferiţii slujbaşi care apar în naraţiunea sa (vezi Fapte 23,24 ; cf. cele de la Matei 27,2)

Sergius –Paulus. O inscripţie latină din anul 35 d .HR, prezentând o listă de Fraţi Arval, preoţi care
serveau drept curatori ai Tibrului, conţine numele („Lucius - Sergius- Paullus”) . Deşi nu se poate face o
identificare pozitivă a acestui om cu proconsulul din naraţiunea prezentă, nu e imposibil că ei sunt aceeaşi
persoană şi că Sergius Paullus fusese preot la Roma înainte de a fi trimis în Cipru. O altă inscripţie din Soli
în Cipru se declară a fi de pe vremea lui „Paullus, proconsul”. Învăţaţii au căutat de repetate ori să identifice
pe acest proconsul cu Sergius-Paulus din Fapte, dar cea mai bună părere este că data acestei inscripţii nu
poate fi aceeaşi cu timpul Primei Călătorii Misionare. Probabil se referă la un proconsul care a cârmuit
Ciprul cu câteva decenii mai înainte. Pliniu cel Bătrân, scriind cam pe la anul 90 d. H R., a fost crezut că
numeşte pe un Sergius-Paullus ca autoritate principală pentru faptele din anumite porţiuni ale Istoriei sale
naturale, dar un studiu critic al dovezilor de manuscris arată că omul menţionat era mai de grabă unul
Sergius-Plautus. În consecinţă, nimic cert nu e cunoscut cu privire la Sergius-Paulus din Fapte, mai mult
decât e relatată de Luca.

Un om înţelept. Adjectivul descrie inteligenţă şi discernământ, ca în Matei 11,25; Luca 10,21; 1


Corinteni 1,19. Prezenţa lui Elima la Sergius Paulus arată că proconsulul era un om cu o minte iscoditoare.
Cu siguranţă a dat pe faţă caracteristica aceasta când a chemat pe Barnaba şi pe Saul pentru a-i asculta. El a
dovedit înţelepciune când a ajuns să recunoască superioritatea caracterului dovedit de misionar. El nu se
putea să fi fost dominat de vrăjitor.

Fapte 13:8
8. Elima. Multe presupuneri s-au făcut de către învăţaţi cu privire la înţelesul acestui nume, dar nu a
fost cu putinţă nici o concluzie finală. Poate reprezintă un cuvânt semitic care are vreun înţeles ca „vrăjitor”
sau „mag”. În acest caz, expresia „se tâlcuieşte” n-ar însemna că Elima este o traducere a lui „Bar-Isus”, ci
ar fi doar un fel de a adăuga că era vrăjitor.

Vrăjitorul. Gr. magos (vezi v. 6).

Le stătea împotrivă. Şarlatanul se temea că va pierde influenţa pe care el credea că o are asupra
proconsulului. El vedea că victima sa se emancipa trecând de la credulitate faţă de vrăjitor la credinţa în
Evanghelie şi Elima era hotărât să o împiedice această schimbare. Iane şi Iambre s-au împotrivit lui Moise
(2 Timotei 3,8) în împrejurări oarecum similare şi cu acelaşi fel de strădanie satanică.

Căuta să abată. La punctul acesta Sergius Paulus încă nu acceptase doctrina lui Hristos, deşi e
probabil ca atât Elima, cât şi el auziseră multe cu privire la solia apostolilor de când debarcaseră la
Salamina. Vrăjitorul a văzut că interesul proconsulului era trezit şi el dorea să-i abată atenţia ca nu cumva să
trimită după Barnaba şi Saul. Dar proconsulul era hotărât în scopul său şi a vrut să fie aduşi apostolii în faţa
lui.

Fapte 13:9
9. Se mai numeşte şi Pavel. La punctul acesta pentru prima dată a introdus numele cu care apostolul
neamurilor e cunoscut cel mai bine. În ce priveşte o tratare a numelor Saul şi Pavel, vezi Note Adiţionale la
capitolul 7, nota 2.

Plin de Duhul Sfânt. Timpul participiului grec aici implică un acces brusc de putere spirituală,
dându-se de îndată pe faţă o întrepătrundere a caracterului, într-o sfântă indignare şi prevedere a mustrării
divine ce urma să se dea. Evident, sentinţa de pedeapsă ce urma să fie dată lui Elima, a fost descoperită
apostolului de către Duhul. Pavel ştia din aceeaşi Sursă că ceea ce el era pe punctul de a spune, urma să aibă
loc.

S-a uitat ţintă. Gr. atenizo, „a privi atent”. S-a sugerat că o asemenea privire era necesară deoarece
vederea lui Pavel era defectuoasă ca rezultat al orbitoarei străluciri de lumină văzută pe calea spre Damasc.
Dar Luca foloseşte acest cuvânt grecesc cu privire la privirea ţintă a unor oameni cu puteri normale de
vedere, când privesc cu uimire sau cu cercetare minuţioasă (vezi Fapte 3,4; Luca 4,20; 22,56). Elima avea
nevoie să fie observat, deoarece stătea alături, gata să folosească orice mijloc ce i-ar fi stat la îndemână
pentru a discredita pe apostoli. Dar Pavel l-a fixat cu privirea şi a exprimat o condamnare aspră.

Fapte 13:10
10.Toată viclenia şi de toată răutatea. („Pline de orice înşelăciune şi de orice răutate”, Nitz). Cuvântul
tradus „răutate” e găsit numai aici în NT. Înţelesul lui de „uşurinţă (sau „facilitate”) la lucru” a ajuns să aibă
înţelesul rău de „viclenie” şi „şiretlic”. Pavel era explicit şi fără reţinere în condamnarea lui Elima. Plin de
Duhul Sfânt, el punea sub acuzare pe vrăjitor. Sunt unii care gândesc că un creştin plin de Duhul Sfânt va da
pe faţă numai „roadele Duhului” relativ pasive catalogate de Pavel în Galateni 5,22.23. Dar Duhul conduce
pe solii Săi şi la identificarea şi definirea păcatului în chip sincer şi la condamnarea în termeni clari. Pavel
plin de Duhul Sfânt a făcut exact lucrul acesta în cazul lui Elima.

Fiu al Diavolului. Vezi Ioan 8,44. Întrucât Diavolul este tatăl minciunilor, Elima, care trafica cu
înţelepciunea, putea prea bine să fie numit cu acest epitet aspru. Dacă numele Bar-Isus, însemnează „Fiu al
lui Iosua” (un nume care însemnează „Iehova este mântuire”, vezi v. 6), caracterizarea lui de către Pavel aici
ar fi fost un contrast deosebit de impresionant.

Vrăjmaş al oricărei neprihăniri. („Vrăjmaş al oricărei dreptăţi”, KJV). Pavel recunoştea în proconsul
un viu interes pentru a cunoaşte adevărul. Mânia lui a izbucnit în împotriva lui Elima pentru faptul că el
împiedica acea dorinţă.

Strâmbi căile drepte. Influenţa lui Elima era o sucire şi o denaturare a adevăratei căi a lui Dumnezeu.
El sucea căile drepte ale lui Dumnezeu, făcând din ele căi strâmbe ale subtilităţii omului. Era exact o
răsturnare a ceea ce Isaia descrie ca adevărata pregătire a căii Domnului, făcând cele strâmbe să fie drepte.
(Isaia 40,4)

Fapte 13:11
11. Mâna Domnului. Vezi Fapte 11,21; cf. Exod 9,3; Judecători 2,15. Întrebările pe care Sergius
Paulus le pusese lui Elima probabil priveau credinţa iudaică. În loc de a învăţa pe proconsul să cunoască pe
Dumnezeu, el l-a rătăcit prin propriile sale pretenţii. Mâna Domnului, ale cărui căi Elima le sucise, era gata
să cadă asupra lui.

Vei fi orb. O judecată cât se poate de corespunzătoare, deoarece Elima se luptase împotriva luminii
adevărului. Forma pedepsirii lui Elima stă într-un izbitor contrast cu propria sa experienţă anterioară. Pavel
orbise datorită luminii din afară, dar fusese luminat înăuntru de o lumină din cer (vezi cap. 9,9). Elima, orbit
pentru un timp, ar fi putut să fie în stare să primească Lumina care luminează pe orice om (Ioan 1,9).
Până la o vreme. Faptul că orbirea era temporară lasă a se înţelege că ea era nu numai o pedeapsă, ci şi
un leac intenţionat. Pedeapsa dată lui Elima era mai uşoară decât aceea aplicată lui Anania şi Safirei,
deoarece purtarea lor, dacă era continuată, ar fi adus ruină bisericii. Păcatul lor era împotriva unei lumini
mai noi decât aceea care fusese acordată magului din Cipru.

Ceaţă şi întuneric. Ordinea cuvintelor arată o scădere treptată a vederii. La început, ochii lui Elima
s-au înnourat şi apoi a devenit orb. O astfel de precizie în relatare pare că reflectează instruirea lui Luca în
medicină (vezi Coloseni 4,14; cf. la Fapte 9,18).

Să-l ducă de mână. Elima folosise în mod fals şi egoist bruma de cunoştinţă pentru a rătăci pe alţii,
spre propriul său avantaj. Acum trebuia să caute pe alţii să-i călăuzească proprii lui paşi. El făcea lucrul
acesta bâjbâind, deoarece un om de felul acesta dorea să dovedească cât mai puţin posibil cât de exact
ajunseseră să se împlinească cu el cuvintele apostolului.

Fapte 13:12
12. Dregătorul. Proconsulul a văzut miracolul şi a auzit cuvintele care îl însoţiseră. El credea că
apostolii dădeau pe faţă o putere mai mare şi a primit solia lor, net superioară faţă de ceea ce îl învăţase
Elima.

Uimit. („Împietrit”, KJV) Sau „uimit”. Aici, ca şi în Matei 7,28, cuvântul e folosit cu privire la o
uimire voioasă la auzul Evangheliei.

Învăţătura Domnului. Adică, învăţătura cu privire la Isus Hristos.

Fapte 13:13
13. Pavel şi tovarăşii lui. („Cei de lângă Pavel”, Nitz). Literal, „cei din jurul lui Pavel”. De la punctul
acesta înainte, Pavel este recunoscut ca un conducător al misiunii. De aici înainte, Pavel, apostolul
neamurilor, e figura centrală în aproape fiecare scenă a cărţii Faptelor.

Au pornit cu corabia. („A ridicat pânzele”, KJV, „Trecând”, Nitz). Gr. anago, de obicei folosit pentru
marinari care „pornesc în larg”. Pavel şi tovarăşii săi au pornit cu corabia spre nord-vest.

Perga în Pamfilia. Pamfilia era o regiune mică pe la mijlocul coastei de sud a Asiei Mici. În anul 43 d.
Hr, chiar înainte de vizita lui Pavel, a fost contopită cu Lycia, vecina ei de vest, pentru a alcătui o provincie
imperială. Perga era cetatea ei principală, situată pe râul Cestrus, cam la 8 mile de la ţărmul mării. Luca nu
relatează nici o lucrare evanghelistică în cetate pe vremea aceea, poate din cauză că acolo nu erau sinagogi.
Frământarea sufletească pricinuită de plecarea lui Ioan Marcu se poate să fi făcut pe Pavel şi pe Barnaba să
meargă mai departe. Ei au predicat la Perga cu prilejul călătoriei de înapoiere (cap. 14,25). Vezi harta de la
pag. 280.

Ioan s-a despărţit. Adică, Ioan Marcu (vezi v. 5) Nu există cheie pentru a dezlega problema cauzei
care a făcut pe Ioan să se despartă. Poate că se va fi temut de primejdiile şi greutăţile călătoriei în interior.

Ioan Marcu a fost probabil una şi aceeaşi persoană ca scriitorul celei de a doua Evanghelii. Mai târziu
a devenit un lucrător sârguincios pentru Hristos. Pavel a vorbit despre el ulterior cu afecţiune (Coloseni
4,10) şi dorea să-l vadă în timpul ultimei sale detenţii (2 Timotei 4,11). Dacă Luca a ştiut pentru ce s-a retras
Ioan Marcu, respectul pentru experienţa lui cu succes de mai târziu evident l-a reţinut pe Luca să dea la
iveală motivul de aici.

Vezi traseul primei călătorii misionare a lui Pavel


Vezi răspăndirea bisericii înainte de călătoriile misionare ale lui Pavel

Fapte 13:14
14. Din Perga şi-au urmat drumul înainte. („Străbătând de la Perga”, Nitz). Sau, „au străbătut de la
Perga”. Drumul lui Pavel şi al lui Barnaba ducea spre nord, de-a lungul unui afluent al râului Cestrus în
provincia Galatia. Pentru a ajunge la Antiohia ei au „străbătut” întreaga lăţime a Pamfiliei, şi colţul de
sud-vest al Galatiei. Vezi harta de la pag. 280.
Antiohia. Pisidia era numai o regiune pe vremea lui Pavel şi n-a devenit provincie decât la sfârşitul
secolului al III-lea d.Hr. Antiohia se afla în regiunea învecinată Frigiei. Totuşi, în anul 39 î.Hr. ajunsese sub
dominaţia regelui din Pisidia şi în consecinţă era cunoscută ca Antiohia din Pisidia, pentru a o distinge de
celelalte cetăţi cu acelaşi nume. În vremurile NT era cuprinsă în provincia Galatia.

Antiohia era una dintre multele cetăţi zidite de Seleucus Nicator (m. 28 î.Hr) care i-a dat nume după
numele tatălui său, Antioh. Se găseşte pe pantele inferioare ale Munţilor Taurus, la o altitudine de peste
1.200 m deasupra nivelului mării. Populaţiei ei îi fusese acordată un fel de cetăţenie romană, sub August.
Antiohia probabil atrăsese o considerabilă populaţie iudaică, lucru care pare că făcuse pe neamuri să capete
un interes faţă de iudaism (v. 42).

Poate că în călătoria aceasta, Pavel şi tovarăşul său au fost expuşi la „primejdii din partea tâlharilor”
de care vorbeşte în 2 Corinteni 11,26. Pisidia, prin care au trecut pentru a ajunge la Antiohia, era o ţară
muntoasă, înălţându-se treptat către nord. Strabo (c. 24 d. Hr.; Geography, XII, 7.2) vorbeşte despre multă
tâlhărie în aceste regiuni.

În sinagogă. Deşi Pavel era apostolul declarat al neamurilor, se ducea mai întâi la sinagogi (vezi cap.
13, 5.14), care adesea acordau vizitatorilor un prilej de a predica (vezi vol V, p. 57-58). Organizaţia
sinagogii excludea orice fel de ceremonie preoţească şi predicarea laică era o practică statornicită pentru cei
educaţi pentru ea. Nici prezbiterii şi nici cărturarii sinagogii nu aveau nevoie să fie din seminţia lui Levi, aşa
cum era cazul cu preoţii de la Templu.

În ziua Sabatului. Ca şi Domnul său, (vezi Luca 4,16), Pavel era de obicei prezent la serviciile
sinagogii în ziua Sabatului (vezi Fapte 13,42-44; 17,2; 18,4; cf. cap. 16,13). Apostolul Pavele evident avea
un dublu scop – dorea să aibă un contact spiritual efectiv cu iudeii (vezi mai jos la „în sinagogă”) şi să
sfinţească ziua Sabatului „după Lege” (Luca 23,56).

Fapte 13:15
15. Citirea Legii. Cu privire la locul citirilor din Lege şi Profeţi la serviciul de la sinagogă, vezi (vol.
V, p.57,58) Lecturile acestea adesea alcătuiau baza pentru predica ce urma. Deşi este cu neputinţă de a
spune cu certitudine ce se citea într-un anumit Sabat, e un lucru interesant că v. 17 şi 18 conţin cuvinte-cheie
care se găsesc şi în Isaia 1,2 şi Deuteronom 1,31, pasaje care încă mai sunt citite împreună în serviciul
sinagogii (vezi comentariul la Fapte 13,17,18). Lucrul acesta ar părea să sugereze că aceste două pasaje care
au o anumită similitudine tematică, s-ar putea să fi fost citite împreună pe vremea lui Pavel. Totuşi, întrucât
nu este nici o dovadă că există un ciclu fixat pentru citirea în Sabat a Scripturilor la data prezentei naraţiuni (
vezi Nota Adiţională la Luca 4), orice încercare de a determina timpul din an al vizitei lui Pavel la Antiohia
de la data la care aceste pasaje ar fi citite în ciclu rămâne o tentativă fără rost.

Fruntaşii sinagogii. Gr. archisunagogoi, un termen care avea întrebuinţare atât păgână, cât şi iudaică.
O inscripţie păgână a fost descoperită în Tracia, în care titlul acesta e aplicat la conducătorul unei asociaţii
de bărbieri. În cercuri iudaice termenul acesta era corespondentul expresiei ebraice rosh hakkenescth, „
căpetenia adunării”, un slujbaş care era unul din oamenii de conducere ai comunităţii iudaice. Datoria lui
principală, aşa cum este reflectată aici, era să facă aranjamente cu privire la serviciile de cult la sinagogă; el
alegea pe aceia care înălţau rugăciunea, citeau Scripturile şi ţineau predica ( vezi Vol. V, p. 56 ). Deşi
practica obişnuită pare să fi fost de a avea numai un astfel de slujbaş în fiecare sinagogă, pasajul prezent
pare să arate că în unele cazuri un comitet de astfel de slujbaşi dirija treburile sinagogii. Fruntaşii fără
îndoială observaseră pe Pavel şi pe Barnaba în adunare şi, probabil, aflând de cultura rabinică a lui Pavel,
l-au invitat pe apostol să vorbească, deoarece era privilegiul lor oficial de a face astfel de invitaţii.

Fraţilor. („Bărbaţi şi fraţi,” K J V ). Literal, „Bărbaţi, fraţi.” Ca în cap. 1,16; 2,37, acesta era un mod
politicos de adresare

Îndemn. Sau, „mângâiere”. Barnaba era numit „fiu al mângâieri” (vezi cap. 4,36), şi acelaşi cuvânt e
folosit aici.

Fapte 13:16
16. A făcut semn cu mâna. („Făcând semn,” KJV). Mai de grabă, „semnalizând”. Pavel a făcut semn
cu mâna pentru a se face tăcere şi pentru a câştiga atenţia, iar nu pentru a invita pe cineva să vină, cum
înţelegem noi astăzi semnul cu mâna ( vezi cap. 12,17 ).

Bărbaţi israeliţi. („Bărbaţi ai lui Israel,” KJV ). Când se iau în consideraţie ascultătorii, subiectul şi
scopul nu e surprinzător că această formă de adresare a lui Pavel la Antiohia, cuvântarea lui Petru la Ziua
Cincizecimii şi apărarea lui Ştefan sunt asemănătoare. Pavel auzise apărarea lui Ştefan; avusese vedeniile de
la Damasc (cap. 9,3-7) şi de la Ierusalim (cap.22, 17-21) şi acestea îi confirmaseră adevărurile pe care le
rostise Ştefan; el vorbea acum cu îndrăzneală cu privire la adevărul învierii.

Voi care vă temeţi de Dumnezeu. Între ascultătorii lui Pavel pare să fi fost şi persoane dintre Neamuri
sau cel puţin prozeliţi ( vezi cap.10,2; cf. cap 13, 42).

Ascultaţi. ( „ Daţi ascultare,” K J V ). Literal „ ascultaţi!”

Fapte 13:17
17. Dumnezeul acestui popor. Pavel a făcut introducerea cuvântării sale în mare parte aşa cum o
făcuse Ştefan. Abordarea iudaică a religiei era mai de grabă istorică decât teologică. În felul acesta Pavel
începe cu recapitularea faptelor principale ale istoriei lui Israel, o temă pe care iudeii niciodată nu oboseau
de a o asculta. O astfel de abordare mai arată şi faptul că apostolii recunoşteau că evreii erau poporul ales al
lui Dumnezeu.

A ridicat. Gr. hupsoo, un cuvânt aflat şi în LXX la Isaia. 1,2 („ am crescut,” KJV). Aceasta ar putea să
fie un ecou la haphţarah, lectura din Profeţi, care se poate să fi fost citită cu câteva clipe mai înainte (vezi
Fapte 13,15; cf. la vers18).

Cu braţul Său cel puternic. („Cu braţ înalt,” KJV, Nitz).Adică, cu o demonstrare de putere.

Fapte 13:18
18. Patruzeci de ani. Timpul petrecut de evrei între ieşirea din Egipt şi sosirea în Canaan (vezi Exod.
16,35; Num. 14,33.34; Deuteronom 8.2-4)

Le-a suferit. („Îi purta”, Nitz). Dovezi textuale pot fi citate (cf. p. 10) pentru exprimarea „a suferit”
sau „a răbdat” şi „a suportat”, „a hrănit”. Exact aceeaşi variantă textuală se găseşte în manuscrise LXX la
Deuteronom 1,31, unde exprimarea ebraică ar trebui să fie tradusă „el le-a răbdat”. Toate acestea sugerează
posibilitatea ca Pavel să se refere aici la grija îndurătoare a lui Dumnezeu în pustietate şi nu toleranţa Sa.
Legătura aparentă dintre versetul de faţă şi Deuteronom 1,31 s-ar putea să fie o coincidenţă, aşa cum pasajul
de mai înainte ar putea să fi făcut parte din Lege (parasah) care fusese citit înainte ca Pavel să fi început să
vorbească (vezi Vol V, p. 57, vezi Fapte 13,15; cf. cele de la v. 17).

Fapte 13:19
19. Şapte popoare. Acestea sunt enumerate în Deuteronom 7,1, înainte de istoria trecerii israeliţilor
peste Iordan, ca hitiţii, ghirgasiţii, amoriţii, canaaniţii, fereziţii, heviţii şi iebusiţii.

Le-a dat de moştenire.</B> („Le-a împărţit”, KJV; Nitz). Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) exprimarea
„el a dat ca moştenire”.

Patru sute cincizeci de ani. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) exprimarea: „El a dat ţara lor ca
moştenire pentru aproape patru sute cincizeci de ani. Şi după aceea El a dat judecători până la profetul
Daniel.” În ce priveşte însemnătatea acestui pasaj pentru cronologia ebraică, vezi Vol. I, pag. 193.

Fapte 13:20
20. Judecători. Conducerea prin judecători itineranţi a fost planul cel dintâi al lui Dumnezeu pentru
cârmuirea poporului Său în Canaan. Numai când s-au dovedit ne-binevoitori de a conlucra cu planul acela,
Dumnezeu le-a dat un rege ca la „toate popoarele” (vezi 1 Samuel 8,5-9).

Fapte 13:21
21. Au cerut atunci un împărat. Făcând aşa, strămoşii ascultătorilor iudei ai lui Pavel, lepădaseră pe
Dumnezeu (1 Samuel 8,7). Apostolul avea să le spună în curând (Fapte 13,23-28) că Isus ca Mesia fusese
lepădat de concetăţenii lor. Aşteptarea unui Mesia regesc pe care în zadar îl doreau iudeii de pe vremea lui
Pavel, îi mânase să comită un păcat asemănător cu acela al strămoşilor lor.

Patruzeci de ani. Lungimea domniei lui Saul nu e dată în VT, dar Işboşet, fiul cel mai tânăr al lui Saul
(vezi 1 Cronici 8,33) era în vârstă de 40 de ani la data morţii lui Saul (2 Samuel 2,10) şi Saul însuşi era
„tânăr” când a fost ales rege (1 Samuel 9,2). Iosif (Antiquities, VI, 14,9 (378) spune că Saul a domnit 18 ani
înainte de moartea lui Samuel şi 22 de ani după aceea, afirmaţia care coincide cu relatarea lui Pavel de aici.
Vezi 1 Samuel 13,1.

Saul. Pavel, actualul vorbitor, era şi el un Saul din seminţia lui Beniamin. (vezi Fil. 3,5)

Fapte 13:22
22. Găsit de David. Aici Pavel face un citat compus, după felul rabinilor, din Psalmul 89,20 şi 1
Samuel 13,14.

După inima mea. Vezi 1 Samuel 13,14. David a fost uns ca împărat deoarece el era un om după inima
lui Dumnezeu. Intenţia inimii lui era de a servi lui Dumnezeu (Psalmi 57.7; 108,1) şi când a păcătuit, s-a
pocăit cu sinceritate şi umilinţă (Psalmul 32, 5-7; 51, 1-17). „Caracterul e dat pe faţă, nu prin fapte bune sau
fapte rele ocazionale, ci prin tendinţa cuvintelor şi a faptelor obişnuite” (SC 57,58).

Va împlini toate voile Mele. Acestea amintesc în mare măsură cuvintele lui Dumnezeu cu privire la
Cir, în Isaia 44,28. Ele afirmă condiţia fundamentală pentru a fi primit înaintea lui Dumnezeu şi pentru
îndeplinirea serviciului Său (vezi Luca 22,42; Ioan 14,15; Evrei 10,9). Nu împlinitorul unor mari lucrări ca
atare, ci numai cel care face voia Tatălui din cer, va intra în împărăţie (Matei 7,21-23).

Fapte 13:23
23. După făgăduinţa Sa. O referire generală la făgăduinţele cu privire la Mesia şi poate mai ales la
pasaje ca 2 Samuel 22,51; Psalmi 132, 11; cf. Fapte 2,30.

A ridicat. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) exprimarea „a adus”.

Un mântuitor care este Isus. Numele Isus însemnează „Iehova este mântuirea” (vezi Matei 1,1). În
felul acesta, Pavel putea să-L prezinte cu deosebită competenţă ca „Mântuitor”. Numele lui Isus nu era
probabil cu totul necunoscut, chiar şi în regiunile îndepărtate ale Pisidiei. Orice iudeu care se suise la
Ierusalim în cursul anilor recenţi trebuie să fi auzit de El. După felul cum vorbea, Pavel părea să afirme că
ascultătorii săi aveau cel puţin o cunoaştere vagă a lui Isus, şi el se oferea să le aducă o cunoaştere mai mare.

Fapte 13:24
24. Botezul pocăinţei. Vezi Matei 3,1-12. Solia lui era esenţial o chemare la pocăinţă ca pregătire
pentru Mesia care venea. În felul acesta botezul lui însemna pocăinţă şi iertare de păcat (Luca 3,3). În ce
priveşte deosebirea dintre botezul lui Ioan şi cunoştinţa spirituală a acelora care îl primesc, comparat cu
botezul în numele lui Isus, vezi Fapte 19,1-7.

Fapte 13:25
25. Sfârşitul. („Împlinit”, KJV; „Sfârşea”, Nitz). Sau „împlinea”.

Cine credeţi? („Cine gândiţi”, KJV). Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 10) între exprimarea
aceasta şi „Ce gândiţi?”. Întrebarea aceasta precisă nu se găseşte în Evanghelii. În ce priveşte cuvintele lui
Ioan, vezi Matei 3,11; Marcu 1,7; Luca 3,16; Ioan 1,20.21.27.

Fapte 13:26
26. Fraţilor. („Bărbaţi şi fraţi”, KJV). Vezi v. 15.

Neamului lui Avraam. Gr. genos Abraam, „neamul lui Avraam”, „descendenţii lui Avraam”.
Cei ce vă temeţi de Dumnezeu. Vezi v. 16.

Vouă. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 10) între exprimarea aceasta şi „nouă”. Dacă exprimarea
ultimă este originară, e în acord cu v. 17: „Dumnezeu… a ales pe părinţii noştri”. Este evident din toată
cuvântarea aceasta că Pavel căuta să evite mărirea sentimentelor iudaice. Ori de câte ori putea face lucrul
acesta cu sinceritate el se aşeza în aceeaşi categorie cu ascultătorii săi.

Acestei mântuiri. În legătură cu versetul 23, pronumele demonstrativ arată că mântuirea pe care o
predica Pavel se întemeia pe lucrarea lui Isus Hristos şi era câştigată prin unirea cu El.

Fapte 13:27
27. N-au cunoscut pe Isus. („Nu l-au cunoscut”; KJV) Vezi cap. 3,17. Pavel lasă să se înţeleagă că el
predica acum neamurilor şi iudeilor împrăştiaţi, deoarece oferta mântuirii fusese respinsă de aceia care în
mod normal ar fi trebuit să o accepte şi care, dacă ar fi făcut lucrul acesta, ar fi devenit martori pentru aceia
care erau „departe” (Efeseni 2,17) atât geografic, cât şi spiritual.

Au împlinit. Pavel foloseşte propriile lor Scripturi pentru a convinge pe iudei de propriul păcat
săvârşit prin crucificarea lui Hristos. El întoarce profeţiile mesianice contra iudeilor şi declară că ei înşişi
aduseseră împlinirea lor. Compară Luca 24,26.27.32.

Fapte 13:28
28. Nici o vină de moarte. Sinedriul osândise pe Isus pe temeiul acuzaţiei tehnice de hulă (Matei
26,65.66), dar ei nu putuseră să aducă dovezi îndestulătoare pentru a dovedi acuzaţia (v. 59,60). Când au
ajuns înaintea lui Pilat, au ezitat să stăruie asupra acuzaţiei acesteia şi s-au mulţumit să afirme în termeni
generali că ei îl condamnaseră ca pe un făcător de rele (Ioan 18,30). Totuşi, în prezenţa nehotărâtului Pilat,
ei au adăugat că potrivit legii lor, El trebuia să moară, pentru că Se făcuse pe Sine Fiu al lui Dumnezeu (Ioan
19,7) şi că făcându-Se pe Sine rege, El vorbise împotriva împăratului (Ioan 19,12). Dar Pilat a spus că el
„n-a găsit nici o vină de moarte în El” (Luca 23,22). Hristos „n-a făcut păcat” (1 Petru 2,22).

Fapte 13:29
29. Au împlinit tot. Adică, profeţiile care arătau către groaznicul tratament la care a fost supus Isus şi
la celelalte circumstanţe care i-au însoţit moartea.

L-au dat jos. În contextul de faţă, Pavel ar părea că spune că aceeaşi oameni care-l condamnaseră pe
Isus, L-au şi coborât de pe cruce. În realitate, Iosif din Arimatea şi Nicodim, doi iudei cu vază, au fost cei
care L-au dat jos şi L-au îngropat, persoane care pare că nu fuseseră amestecate în condamnarea lui Isus
(vezi Luca 23,50.51; cf. Ioan 19,39). În acelaşi timp, e lucru clar că luarea trupului lui Isus de pe cruce era în
armonie cu dorinţa exprimată a conducătorilor iudei (Ioan 19,31). Având în vedere toate acestea, Pavel în
acest scurt rezumat poate fi înţeles că generalizează.

Lemn. („Copac”, KJV). Vezi cap. 5,30.

Fapte 13:30
30. Dumnezeu L-a înviat. Vezi Fapte 2,32; cf. cele de la Ioan 5,26; 10,17.18) Pavel prezenta învierea
ca dovadă că Dumnezeu împlinea făgăduinţa pe care El o făcuse lui Avraam şi lui David, cu privire la
„sămânţa” în care toate naţiunile pământului urmau să fie binecuvântate (Geneza 12,1-3). Pavel spune în
altă parte că Isus era în ce priveşte Duhul sfinţeniei, „dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin
învierea morţilor”. (Romani 1,4). Ca şi cu oricare argument pe care apostolii îl prezentau în aceste zile
primare ale începutului bisericii, învierea este necesară la dezvoltarea argumentaţiei evanghelice. Învierea
este dovada că Isus este Mesia.

Fapte 13:31
31. S-a arătat timp de mai multe zile. („Văzut mai multe zile”, KJV). Pavel vorbeşte ca unul care
vorbise cu martori şi fusese convins de adevărul mărturiei lor. Ceea ce spune el aici, reia apoi şi explică mai
pe larg în 1 Corinteni 15,3-8. Vezi Nota Adiţională la Matei 28.

Din Galileea la Ierusalim. Apostolii şi cei mai mulţi din urmaşii lui Hristos erau recrutaţi din Galileea.
În felul acesta chiar înainte de crucificare, adepţii Lui erau popular caracterizaţi ca galileeni, (Marcu 14.70).
Pavel afirmă acest fond galieean, în faţa dispreţului oficial şi chiar popular pentru aceia care se trăgeau din
Galileea (vezi Ioan 7,52; cf. cap. 1,46).

Sunt martorii Lui. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 10) între exprimarea aceasta şi „care cum
sunt martorii Lui”. Fără să fi menţionat înălţarea lui Isus la cer, Pavel lasă a se înţelege că El nu mai era pe
pământ spre a fi văzut de oameni. Accentul este pe mărturia dată de aceia ce fuseseră cu Hristos în timpul
întrupării Sale. Pare că de această dată Pavel nu a spus că el însuşi văzuse pe Domnul său înviat (vezi 1
Corinteni 15,8).

Norodului. Adică, iudeilor, la care cei doisprezece îşi retrăgeau încă activitatea lor de proclamare a
Evangheliei (vezi cap. 26,17.23).

Fapte 13:32
32. Vă aduce vestea… bună. Gr. euaggelizo, „a proclama veşti bune”, şi în sensul tehnic creştin, „a
predica Evanghelia” (vezi cap. 5,42). Pavel declară că în timp ce cei doisprezece sunt martorii lui Isus,
Barnaba şi el sunt evangheliştii Lui, aducătorii de „veşti bune”.

Făgăduinţa. Făgăduinţa profeţiei devine „vestea cea bună” a Evangheliei. Făgăduinţa şi vestea cea
bună sunt una şi aceeaşi.

Fapte 13:33
33. A împlinit-o. Gr. ekpleroo, „ a împlini în totul”, „ a îndeplini”. Cuvintele acestea pot fi înţelese în
modul cel mai natural ca referindu-se la învierea lui Hristos. Dar dacă lucrurile stau aşa, se ridică o
problemă cu privire la aplicarea citatului care urmează din Psalmul 2 (vezi mai jos la „Astăzi”). De aceea
mulţi comentatori înţeleg cuvintele „a înviat pe Isus”, de aici la fel cum apar ele în capitolul 3,22; 7,37, unde
ele se referă clar, nu la înviere, ci la trimiterea lui Hristos în lumea aceasta. Vezi Deuteronom 18,15.

Psalmul al doilea. Citatul e din Psalmi 2,7. În vremurile mai vechi însă, psalmul unu şi psalmul doi
erau uneori socotite ca unul singur şi în felul acesta unele manuscrise puteau să se refere la pasajul acesta ca
fiind în psalmul întâi.

Fiul meu. Vezi Luca 1,35.

Astăzi. Citatul acesta din Psalmul 27 a fost înţeles în contextul prezent în diferite feluri. Unii interpreţi
îl iau ca referindu-Se direct la învierea lui Isus, potrivit cu alţii, Psalmul 2 a fost, în contextul lui originar
istoric, un cântec de biruinţă scris pentru a celebra o biruinţă a unui rege al lui Israel. Biruinţa din ziua aceea
dovedise că regele era un „fiu” al lui Dumnezeu şi ziua însăşi marca o nouă naştere sau manifestare a acestei
calităţi de fiu. Prin inspiraţie, Pavel aplică cuvintele acestui Psalm, la Hristos, împăratul lui Israel şi fiul lui
Dumnezeu într-un sens unic şi la învierea lui (cf. cu Deuteronom 18,15). Credincioşii creştini au făcut din
înviere temelia credinţei lor Hristos ca Fiu al Dumnezeu. Hristos a fost „cel întâi născut din morţi”
(Apocalipsa 1,5), iar învierea este considerată ca confirmându-I titlul de „Fiu al lui Dumnezeu”. Vezi Luca
1,35.

O altă interpretare a pasajului prezent este de a înţelege „făgăduinţa” în sensul larg al tuturor
făgăduinţelor despre Hristos ca Mântuitor, la care învierea era împlinirea culminantă (vezi mai sus la
ekpleroo, la „a împlinit-o”). La această vedere citatul din Psalmi 2,7 nu s-ar referi direct la înviere, ci la
viaţa lui Isus ca un tot, încununată de înviere. O astfel de vedere plasează citatul prezent cam în acelaşi
cadru cum se găseşte în Evrei 1,5.

Încă o interpretare se dezvoltă din înţelegerea cuvintelor „înviind pe Isus” (vezi comentariul de mai
sus) ca nefăcând referire la înviere, ci la întrupare. Citatul din Psalmi 2,7 atunci se referă clar şi la întrupare
şi este în acelaşi cadru ca în Evrei 1,5. Fapte 13,34 merge atunci mai departe pentru a vorbi specific despre
înviere.

Fapte 13:34
34. Că L-a înviat din morţi. Pavel se îndreaptă aici direct la chestiunea învierii şi lucrul acesta ar
putea să arate că în versetul anterior, el încă nu o avusese atât de specific în discuţie (vezi v. 33).

În putrezire. („La putrezire”,KJV). Nu ca Lazăr care, fiind readus la viaţă, a trebuit să moară din nou.
Deşi Hristos este pururi „omul Isus Hristos” (1 Timotei 2,5; vezi Evrei 2, 9-18), El este de asemenea veşnic
înălţat şi proslăvit (vezi 1 Corinteni 15, 20-25; Fil. 2,9-11).

Cu toată credincioşia făgăduinţele sfinte pe care le-am făcut lui David. („Îndurările sigure ale lui
David”, KJV). Mai degrabă, „sfinte, credincioase („îndurări sau binecuvântări) ale lui David”. Acesta este
un citat din LXX, Ioan 55,3, unde versiunea ebraică poate fi tradusă „adevărată, statornică iubire pentru
David”. Cuvântul grec hosios redat aici prin „sfânt”, e un cuvânt pe care LXX îl folosea deseori pentru a
reprezenta cuvântul ebraic chesed, „îndurare”, „iubire statornică”. Pavel fără îndoială a folosit LXX când
vorbea la Antiohia, deoarece era Biblia iudeilor de limbă greacă. „Îndurările statornice” pe care Dumnezeu
le făgăduise lui David, cuprindeau făgăduinţa unei împărăţii veşnice (2 Samuel 7,16), care a fost realizată
prin Hristos, Fiu lui David. Această largă înţelegere a „îndurărilor temeinice ale lui David”, e indicată de
făgăduinţa: „Eu voi încheia cu voi un legământ veşnic, ca să întăresc îndurările Mele faţă de David” (Isaia
55,3). Biruinţa lui Hristos, făcută sigură prin înviere, era o împlinire a acestui legământ şi un punct crucial în
stabilirea împărăţiei făgăduită lui David.

Fapte 13:35
35. Sfântul Tău. Un citat din Psalmi 16,10. În original, citatul acesta e legat de cel anterior prin
repetarea cuvântului „sfânt” (vezi Fapte 13,34). Argumentul pe care Pavel îl prezintă aici este impresionant
de asemănător cu acela al lui Petru din Ziua Cincizecimii. (vezi cap. 2,25-31). El exprimă teza fundamentală
a predicii apostolice.

Să vadă putrezirea. Faptul că Hristos a înviat trupeşte a treia zi lasă a se înţelege că trupul Lui, în
contrast cu trupul altor oameni care mor, n-a suferit descompunerea.

Fapte 13:36
36. A slujit celor din vremea Lui. („A slujit propria lui generaţie”, KJV). Sau, „a servit în propria sa
generaţie”. Aceasta sugerează un contrast între serviciul limitat pe care un semen îl poate aduce oamenilor,
oricât de mare sau puternic ar fi el, şi serviciul nemărginit, fără de sfârşit, pentru întreaga familie omenească
pe care îl aduce Hristos, Fiul omului.

După planul lui Dumnezeu. („Prin voia lui Dumnezeu”, KJV; „Potrivit hotărârii lui Dumnezeu”,
Nitz). Cuvintele pot fi traduse simplu „voia lui Dumnezeu” şi luate ca obiect direct al lui „servit („slujit”) (în
care caz expresia anterioară ar trebui să fie tradusă, „în propria sa generaţie” (vezi comentariul de mai sus),
sau pot fi legate de verbul care urmează. Cuvântul tradus „voie” (planul) este boule, „sfat”, „scop”. În felul
acesta, pasajul poate fi înţeles ca spunând că David a servit scopul lui Dumnezeu, că el a servit în acord cu
scopul Său sau că el a adormit în acord cu ea când lucrarea vieţii sale fusese împlinită.

A murit. („A adormit”, KJV) Adică, „a adormit”. Pavel foloseşte aici un cuvânt biblic obişnuit pentru
moarte, „somn” (vezi Fapte 7, 60; Ioan 11,11-14; 1 Tesaloniceni 4,13.14). Păgânii credeau că somnul morţii
era veşnic, aşa cum arată numeroase epitafe greceşti şi romane.

Fapte 13:37
37. Pe care l-a înviat Dumnezeu. Vezi v. 30.

N-a văzut putrezirea. Vezi v. 35, cap. 2,27. Un contrast cu experienţa veneratului David, care, în ciuda
locului său înalt în istoria ebraică, era încă mort.

Fapte 13:38
38. Să ştiţi dar. („Să vă fie cunoscut”, KJV). Era o caracteristică a predicii apostolice de a culmina
predica cu o aplicare directă la ascultători (vezi cap. 2,36; 7, 51).

Fraţilor. („Bărbaţi şi fraţi”, KJV). Vezi v. 15.

Se vesteşte. Timpul prezent scoate în evidenţă faptul că iertarea era proclamată chiar în momentul
acela.

Iertarea păcatelor. Solia aceasta a iertării păcatelor este vestea fericită a Evangheliei, aducând bucurie
fiecărei inimi împovărate de păcat (vezi 1 Ioan 1,19). Aceasta era nota cheie a predicii lui Pavel (vezi Fapte
26,18), aşa cum era a lui Petru (cap. 2,38; 5,31; 10,43). Fusese tema principală a lui Ioan Botezătorul
(Marcu 1,4) şi a lui Isus Însuşi (Matei 9,2.6; Luca 7,47.48; 24,47)

Fapte 13:39
39. Oricine crede. („Toţi care cred”, KJV). Mai bine, „oricine crede”, o afirmaţie tot atât de mult
personalizată ca şi Evanghelia însăşi.

Este iertat. („Sunt îndreptăţiţi”, KJV). Mai degrabă „este îndreptăţit”. Verbul tradus „este îndreptăţit”
nu e găsit nicăieri în Fapte. În învăţătura lui Pavel acesta este, de fapt, primul caz relatat cu privire la
doctrina îndreptăţiri, care a devenit atât de caracteristică pentru teologia sa (vezi Romani 3,21-26). În
contextul „iertării de păcate”, cuvântul „îndreptăţit” însemnează „achitat”, „declarat nevinovat”.

Prin El. Sau „în El”, adică îndreptăţirea este căpătată prin rămânere în legătură vie cu Hristos.

N-aţi putut fi iertaţi. („Nu eraţi îndreptăţiţi”, KJV). Compară Romani 3,27. 28; Galateni 2,16-21. Aici
e un punct central al învăţăturii lui Pavel. Legea prezintă cel mai înalt standard al dreptăţii cu putinţă, el cere
ascultare deplină; sacrificiile dau mărturie de grozăvia păcatului; dar legea nu are putere de a elibera
conştiinţa sau de a aduce dreptate („neprihănire”). De când s-a ivit păcatul, scopul legii a fost de a arăta
păcatul, a osândi (Romani 7,7) şi nu de a elibera pe om de păcat. Pavel însuşi descoperise că eliberarea de
păcat şi adevărata viaţă care urmează puteau fi obţinute numai prin credinţa în Isus Hristos. „Dreptul va trăi
prin credinţă” (Habacuc 2,4; vezi Romani 1,17; Galateni 3,11).

Legea lui Moise. Pentru ascultătorii lui Pavel aceasta însemna Tora, întreaga Lege cuprinsă în
Pentateuc, aşa cum era interpretată de cărturari.

Fapte 13:40
40. Luaţi seama. O avertizare solemnă, fără de care Evanghelia este o performanţă retorică.

Să nu vi se întâmple. („Să nu vină asupra noastră”, KJV). Nu mult timp după ce Habacuc, a cărui
profeţie era pe punctul de a fi citată, haldeii, sub comanda lui Nebucadneţar au adus asupra ţării şi asupra
poporului lui Iuda o pedeapsă înspăimântătoare, care a culminat cu captivitatea babiloniană. Această soartă
grozavă a fost rezultatul neascultării evreilor de Dumnezeu. Pavel acum avertiza pe iudei că ei nu puteau
aştepta o soartă mai bună, dacă respingeau pe Isus Hristos ca Mesia.

În prooroci. O referire generală la partea profetică a VT, din care Habacuc, pe care Pavel e pe punctul
de a-l cita, făcea parte. Vezi Luca 24,44.

Fapte 13:41
41. Uitaţi-vă, dispreţuitorilor. Acesta e un citat din LXX, Habacuc 1,5.

Pieriţi. Aceasta e redarea în LXX a lui Habacuc 1,5, unde textul ebraic tradiţional zice temahu, „fiţi
uluiţi”.

Fac o lucrare. („Lucra o lucrare”, KJV). Acum Pavel îşi încheie argumentaţia şi face o aplicaţie aspră.
Făptuirea îndelungată de rele rezultă în necredinţă şi împietrire a inimii faţă de avertizări. „Lucrarea” despre
care vorbea Habacuc era ridicarea haldeilor, „popor turbat şi iute”, să împlinească judecata lui Dumnezeu
(Habacuc 1,6). S-ar putea ca Pavel să fi avut în mintea sa o judecată asemănătoare, deja prezisă de Hristos,
şi pe punctul de a fi executată de romani (Matei 24,2-20) şi strâns legată cu respingerea lui Isus Hristos de
către naţiunea iudaică. Ca în vorbirea lui Ştefan (vezi Fapte 7,51), tonul aspru al avertizării sugerează că
Pavel vedea semne de mânie şi de impacienţă printre ascultătorii săi.

Fapte 13:42
42. Când au ieşit afară. („Când iudeii au ieşit afară”, KJV) Dovezi textuale importante pot fi citate
(cf. p. 10) pentru exprimarea „când ieşeau afară au căutat” care ar lăsa a se înţelege că atât iudeii, cât şi
prozeliţii au cerut lămuriri suplimentare.

Vorbească … despre aceleaşi lucruri. („Vorbe”, KJV). Gr. rhemata „cuvinte” şi prin extensiune, „o
cuvântare”, „o declaraţie” (vezi cap. 10,37). Oamenii doreau să audă o deplină prezentare a doctrinei
creştine.

Sabatul viitor. Gr. eis to metaxoo sabbaton, literal, „în mijlocul sabatului” (adică în mijlocul
săptămânii) sau, „sabatul următor”. Comparaţia cu v. 44 (vezi comentariul acolo) arată că „sabatul viitor”
este traducerea mai bună aici.

Fapte 13:43
43. S-a împrăştiat adunarea. Sau „sinagoga s-a împrăştiat”. Când Barnaba şi Pavel s-au retras, au fost
urmaţi de mulţi din ascultătorii lor atât iudei, cât şi alţii.

Prozeliţii evlavioşi. („Prozeliţii religioşi”, KJV). Mai degrabă, „prozeliţii închinători”. Situaţia exactă
a acestor persoane a fost subiectul dezbaterii ştiinţifice, dar ei probabil erau neamuri din naştere care
deveniseră pe deplin iudei în religie. Asemenea persoane fără îndoială erau obişnuite în sinagogile diasporei.
Vezi vol. V, p. 62.

Îi îndemnau. Mai degrabă, „căutau să-i convingă”, „îi îndemnau”. Forma verbului folosit aici poate fi
înţeleasă ca implicând că această îndemnare era o continuare a aceleia începută în sinagogă.

În harul lui Dumnezeu. În împrejurări asemănătoare Barnaba îndemnase pe convertiţii din Antiohia în
acelaşi scop (cap. 11,23). Deşi Luca nu spune că fuseseră deja făcuţi convertiţi în Antiohia din Pisidia,
apostolii trebuie să fi cunoscut intenţia cercetătorilor, şi aşa îi îndemnau să stăruie „în harul lui Dumnezeu”
de care ei deja începuseră să se bucure.

Fapte 13:44
44. În Sabatul viitor. Gr. to erchomeno sabbato, „în sabatul viitor” sau poate, „în săptămâna viitoare”.
Ţinerea unei mari adunări religioase publice, împreună cu faptul că traducerea mai normală a lui to
erchomeno sabbato, este „în Sabatul viitor”, sau „Sabatul următor”, arată că adunarea a fost ţinută „într-un
Sabat” (vezi v. 42).

Aproape toată cetatea. Predicarea Evangheliei fie de Hristos în Palestina, fie de apostol acolo şi în alte
locuri, nu era făcută în taină sau numai la câţiva. Mari mulţimi auzeau proclamarea şi oraşe întregi erau
luminate şi mustrate. Contrastul între „aproape toată cetatea” şi „iudeii” (v. 45) sugerează că mulţimea de
aici cuprindea o mare proporţie de oameni dintre neamuri.

Este evident că sinagoga iudaică, unde s-a ţinut adunarea în acest „Sabat următor”, nu putea să
cuprindă mulţimea şi de aceea trebuie să ne imaginăm pe ascultători grămădindu-se la uşi şi la ferestre în
timp ce apostolii erau înăuntru vorbind sau altminteri adunaţi în vreun spaţiu liber vecin cu sinagoga,
vorbindu-li-se de la intrare. Faptul că Luca nu relatează această cuvântare, se poate crede că ea era
asemănătoare cu predica pe care Pavel o ţinuse săptămâna anterioară.

Cuvântul lui Dumnezeu. Notaţi accentul asupra Cuvântului lui Dumnezeu din v. 44,46,48. Pavel şi
Barnaba prezentau Evanghelia ca solia lui Dumnezeu ascultătorilor lor.

Fapte 13:45
45. Iudeii. În contrast cu marea mulţime care venise să audă pe Pavel şi pe Barnaba, care evident
cuprindea un mare număr de persoane dintre neamuri (vezi v. 44).

Pizmă. („Invidie”, KJV). Gr. zelos, „zel” şi astfel, într-un sens rău, „gelozie”. Pe cât se pare două
elemente erau cu privire în acest sentiment. Iudeii din Antiohia erau fără îndoială întristaţi că nou-veniţi ca
Pavel şi Barnaba produc atât de mult interes printre neamuri. De asemenea îşi dădeau seama că neamurile
acestea erau invitate la aceleaşi privilegii religioase ca şi ei înşişi, şi lucrul acesta era respingător pentru ei.
Ei se socotiseră prea mult timp că erau în mod exclusiv copiii lui Dumnezeu, spre a fi mulţumiţi ca
neamurile să fie invitate la mântuire în aceleaşi condiţii ca şi ei înşişi. Ei ar fi putut să accepte o solie ca
trimisă de la Dumnezeu şi ar fi putut să suporte oarecare schimbări în învăţăturile şi felul lor de cult, dar nu
puteau să suporte ca neamurile să fie făcute egale înaintea lui Dumnezeu cu poporul ales. Această repudiere
practică de către Pavel şi Barnaba a privilegiilor exclusive cu care se făleau iudeii era mai mult decât puteau
ei să suporte.

Vorbeau împotrivă … şi … batjocoreau. („Contrazicând şi hulind”, KJV). Dovezi textuale importante


pot fi citate (cf. p. 10) pentru omiterea cuvântului „contrazicând”. În ce priveşte purtarea similară a Iudeilor
la Corint vezi cap. 18,6.

Fapte 13:46
46. Cu îndrăzneală. („Au îndrăznit”, KJV) Vezi cap. 9,27.29; cf. cap. 13, 9-11.

Mai întâi vouă. Hristos venise mai întâi la ai Săi (Ioan 1,11) şi tot aşa şi solii Săi făceau cunoscut
veştile cel bune mai întâi iudeilor. Ordinea predicării Evangheliei era „întâi Iudeului, apoi Grecului”.
(Romani 2,10). Predicarea la iudei era cu intenţia ca ei să devină mijloace prin care „toate naţiunile
pământului să fie binecuvântate” prin cunoaşterea mântuirii prin Isus Hristos (Geneza 22,18). Ei au lepădat
acest privilegiu. Dar în ciuda acestui lucru, solia a fost dusă la neamuri.

Nevrednici. E un pic de ironie în cuvintele lui Pavel. Iudeii se socoteau vrednici de cele mai mari
binecuvântări ale lui Dumnezeu şi apostolul le aducea cea mai mare binecuvântare dintre toate, viaţa veşnică
prin Isus Hristos. Dar în exclusivismul şi mândria lor geloasă au respins solia şi s-au arătat „nevrednici”. În
felul acesta prin refuzul lor, iudeii s-au judecat singuri.

Spre neamuri. („La Neamuri”, KJV). Cuvintele acestea erau un ecou a ceea ce Pavel auzise în vedenia
sa din Templul din Ierusalim la scurt timp după convertirea lui (cap. 22,21); deşi ei urmau să fie ascultaţi cu
bucurie de către persoanele credincioase dintre neamuri, ei urmau să fie ascultaţi cu invidie de către iudei.

Fapte 13:47
47. Te-am pus Un citat din Isaia 49,6. Acolo el poate fi înţeles ca referindu-se, mai întâi, lui Israel şi
profetic, la Hristos (vezi Isaia 41,8; 49,6). Pare că o aplicaţie mesianică a acestui pasaj a fost făcută de iudei
în cursul perioadei intertestamentale, deoarece Cartea lui Enoh apocrifă (cap. 48,4) declară că Mesia „va fi
lumină a Neamurilor”. La scurt timp după naşterea lui Isus, bătrânul Simeon a aplicat profeţia aceasta direct
la El, declarând că El urma să fie „lumina care să lumineze neamurile” (Luca 2,32). În cazul de faţă, Pavel şi
Barnaba iau o profeţie intenţionată iniţial pentru Israel, a cărei împlinire o realizase Hristos şi o aplică la
biserica creştină, în general, şi la ei, în particular. Lor le fusese încredinţată răspunderea de a duce lumii
vestea cea bună a mântuirii – o răspundere pe care iudeii nu o împliniseră.

Marginile pământului. Vezi Matei 28,19; Coloseni 1,23.

Fapte 13:48
48. Se bucurau. În contrast cu iudeii, care erau plini de invidie pe urma predicii lui Pavel, neamurile
credeau cu voie bună.

Cuvântul Domnului. Adică, învăţătura care are pe Domnul Isus ca subiect central. Vezi v. 44.

Erau rânduiţi. Gr. tasso, „a înrola”, „a rândui”, „a aranja”. Interpretarea acestui pasaj a fost viguros
disputată de teologi. Traducerea KJV pare să sprijine dogma decretelor divine ca determinând destinul final
al oamenilor. Totuşi versiunea greacă nu cere o astfel de traducere. Forma verbului aici poate fi înţeleasă
reflexiv ca şi pasiv, aşa că poate însemna, „s-au rânduit”, sau „s-au aşezat pe ei înşişi”. Acest înţeles este
ilustrat de două papirusuri egiptene din secolul al III-lea d.Hr. Unul din acestea zice: „Am aranjat cu Apolo
şi el a rânduit ca sigur a unsprezecea (zi) pentru coborârea sa (sau, „el s-a rânduit pe sine ca sigur să coboare
în a unsprezecea”). „Celălalt zice: „Aştept în tot cazul pe arămari întrucât am aranjat (sau „întrucât m-am
hotărât”)”. Exemplele acestea arată că e cu putinţă de a interpreta vorbirea pasajului prezent ca însemnând,
„câţi au crezut aşa cum se rânduiseră (sau „aşezaseră”) pe ei înşişi spre viaţa veşnică.”

O asemenea interpretare e în armonie cu contextul de aici, deoarece în acord cu versetul 46, iudeii se
dovediseră nevrednici de viaţa veşnică şi cuvintele acestui verset descriu opusul acelei experienţe. Iudeii se
purtaseră aşa ca să se proclame pe ei înşişi ca nevrednici, în timp ce neamurile manifestau o dorinţă de a fi
socotiţi vrednici. Cele două secţiuni erau ca două armate opuse, aşezându-se şi în oarecare măsură privite ca
aranjate de Dumnezeu. În felul acesta, neamurile se rânduiau pe ele însele şi erau rânduite spre viaţa
veşnică. Textul nu ne arată că Dumnezeu rânduise o anumită persoană la o alegere specifică sau că ea nu-şi
putea schimba alegerea mai târziu, dacă împrejurările schimbătoare ar cere-o. Vezi Ioan 16-18; Romani
8,29.

Fapte 13:49
49. În toată ţara. („Prin tot ţinutul”, KJV). Evanghelia deja obţinuse o mare publicitate în Antiohia
din Pisidia (vezi v. 44). Acum se semăna solia evanghelică în ţinuturile învecinate, ca Frigia, Licaonia şi
Galatia. Probabil în multe oraşe şi sate din părţile acelea erau cel puţin câţiva bărbaţi şi câteva femei care
renunţaseră de a se mai închina la zeii ţării lor şi se îndreptaseră spre iudaism. Acum, mulţi dintre aceştia,
împreună cu iudeii care primiseră pe Hristos, fără îndoială, se adunau în mici grupe ici şi acolo ca ucenici ai
noului lor Domn şi Învăţător, Isus din Nazaret, Mântuitorul şi Mesia.

Fapte 13:50
50. Femeile cucernice cu vază. Acestea erau probabil femei cu vază dintre neamuri care ajunseseră să
aibă un interes faţă de iudaism. Poate prin ele iudeii au căutat să influenţeze pe bărbaţii de frunte din
Antiohia. În multe cazuri iudeii aflaseră un adevărat dor din partea unor astfel de femei pentru o viaţă mai
înaltă şi mai curată de cum se putea avea în adânca ticăloşie a societăţii greceşti şi romane şi multe din ele
ajunseseră să aprecieze etica superioară din viaţa şi credinţa lui Israel. Adesea, astfel de femei au mers atât
de departe, încât să devină prozeliţi.

Fruntaşii. Prin cârmuitorii lor păgâni, iudeii din Antiohia au dorit să se pornească o acţiune împotriva
lui Pavel şi Barnaba, cam tot aşa cum iudeii din Ierusalim făcuseră cu privire la Isus.

Au stârnit o prigonire. Evident, Barnaba şi Pavel n-ar fi putut să fie singurii care au avut de suferit.
Chiar de la început, creştinii din Antiohia din Pisidia au trebuit să înţeleagă că împărăţia lui Dumnezeu
venea numai „prin multe necazuri” (cap. 14,22). Amintirea acestor suferinţe îi revenea iarăşi şi iarăşi în
mintea lui Pavel şi s-a concretizat în cele din urmă în ceea ce a scris în ultimele momente ale vieţii sale (2
Timotei 3,11).

Hotarele. Sau „ţinuturile”.

Fapte 13:51
51. Au scuturat praful. Aceasta era în ascultare literală de porunca Domnului (Matei 10,14) şi arată că
aceşti misionari aveau o cunoaştere a ceea ce Isus învăţase pe cei doisprezece. Aici acest gest a fost făcut nu
împotriva păgânilor, ci împotriva iudeilor necredincioşi şi învrăjbiţi de pe străzile cărora chiar şi praful era
necurat pentru apostoli, din cauza lepădării din partea lor a Evangheliei.

În Iconia. Vezi pag. 14,1.

Fapte 13:52
52. Plini de bucurie. Forma verbului folosit aici lasă a se înţelege că aceasta era o experienţă
continuă. O astfel de „bucurie” e un rezultat normal al convertirii.

De Duhul Sfânt. Poate umplerea cu Duhul Sfânt implică în particular daruri ca vorbirea în limbi şi
profeţia, dar, în afară de astfel de daruri, însemna umplerea cu siguranţă şi cu un stimulent la viaţă spirituală,
iar rezultatul natural era bucuria. Solia acestei noi credinţe religioase era atât de proaspătă pentru convertiţii
dintre neamuri, încât se poate ca ei să fi dat pe faţă mai multă manifestare exterioară a bucuriei decât dădeau
pe faţă fraţii lor în credinţă, iudeii convertiţi (vezi Romani 14,17; vezi Fapte 2,4; 15,9).

COMENTARII ELLEN G. WHITE

1,2 AA 160 16 AA 171


1-52 AA 160-176 22 ED 48

2 AA 163 23-31 AA 171

2,3 SR 303 32-39 AA 172

3 AA 161 42-48 AA 173

4,5 AA 166 46-48 COL 226

5-8 AA 167; GC 516 47 GC 315

9-12 AA 168 49 AA 174

13 AA 169 50,50 AA 176

14,15 AA 170

Fapte 14:1
1. Iconia. Călătoria lui Pavel şi a lui Barnaba la Iconia este trecută repede cu vederea de Luca şi
concluzia că e pe drum nu prea a fost o ocazie de lucrare misionară. Cetatea se găseşte cam la 90 de mile
spre sud-est de Antiohia la o răscruce a mai multor căi importante. Unii scriitori mai vechi o atribuiau
Frigiei, alţii, Licaoniei. Cetatea era de o mărime şi de o demnitate suficientă pentru a fi numită Damascul
Licaoniei şi a ajuns vestită în tradiţia de mai târziu creştină ca fiind cadrul istorisirii cu Pavel şi convertirea
lui Tecla. În Evul Mediu, Iconia a ajuns o cetate importantă, fiind capitala sultanilor Selgiucizi, şi sub
numele prescurtat şi modificat de Konya, este încă un oraş înfloritor al Turciei de astăzi. Vezi hărţile de la
pag. 280 şi 33.

(„Împreună”, KJV; „În acelaşi timp”, Nitz). Evident, aceasta nu descria o singură vizită specială la
sinagogă, ci ocazii repetate la care Pavel şi Barnaba au mers împreună pentru a întâlnii pe iudei.

În sinagogă. Ca de obicei, Pavel şi-a început lucrarea printre iudeii şi neamurile temătoare de
Dumnezeu. Evident, vizitele acestea la sinagogi aveau loc în zilele de Sabat (vezi cap. 13,14.44).

Au vorbit astfel. Ei au vorbit în mai multe ocazii, în cursul unora din ele păreau că erau de faţă nu
numai iudei, dar şi neamuri (vezi mai jos la greci).

O mare mulţime. Ca şi predicarea din Antiohia din Siria (vezi cap. 11,21-24), tot aşa şi aici a fost un
remarcabil succes în urma predicării Evangheliei.

Greci. Gr. hellenes, un cuvânt folosit de Luca pentru a denumi pe cineva dintre neamuri şi diferit faţă
de hellenistai, prin care el vrea să spună iudei care vorbeau greceşte (vezi cap. 11,20). Pe cât se pare, aici ca
şi la Antiohia, erau în sinagogă persoane dintre neamuri care „credeau” (cf. cap. 13,16). În plus apostolii au
fost la Iconia un timp îndelungat (vezi cap. 14,3) şi fără îndoială ei au vorbit în alte locuri în afară de
sinagogă.

Fapte 14:2
2. Iudeii care n-au crezut. („Iudeii necredincioşi”, KJV). Sau, „Iudei care nu se convingeau”.
Cuvântul tradus „necredincioşi” are ideea unei necredinţe care dă în rebeliune şi în felul acesta descrie bine
caracterul acestor iudei care au persecutat pe Pavel şi pe Barnaba.

Au întărâtat… sufletele Neamurilor. („Au întărâtat Neamurile”, KJV). În cea mai mare parte
persecuţiile relatate în cartea Faptelor au fost prilejuite de vrăjmăşia iudeilor. Cazul lui Dimitrie (cap. 19,24)
e aproape unica excepţie şi chiar şi acolo iudeii pare să fi fost responsabili pentru dârza reacţie a
meseriaşului grec. La o dată considerabil mai târzie, după jumătatea secolului al doilea, iudeii au fost foarte
activi în a determina moartea lui Policarp din Smirna (Martirdom of Polycarp 13; Eusebiu, The
Ecclesiastical History, IV, 15,29). La începutul secolului al III-lea, Tertulian numea sinagogile iudaice ale
timpului său, „fântâni ale persecuţiei” (Scorpiace 10).

Au răzvrătit. („Au afectat rău”, KJV; „Înrăutăţiră”, Nitz). Cuvântul folosit aici implică nu numai
accesul de mânie trezit împotriva fraţilor, dar şi lezarea pricinuită sufletelor acelora în care a fost stârnit
sentimentul.

Împotriva fraţilor. Şi anume, noii convertiţi, în contrast cu „Iudeii care n-au crezut („necredincioşi”).”

Fapte 14:3
3. Multă vreme. Probabil mai multe luni. Din cauză că noii credincioşi erau atât de mulţi, era
necesară o lungă perioadă de timp pentru a întări credinţa lor.

Vorbeau cu îndrăzneală. Îndrăzneala lor consta dintr-o deplină desfăşurare a Evangheliei harului
divin, pe care ei îl prezentau în contrast viu cu iudaismul îngust cu care până aici fuseseră făcuţi familiari
prozeliţii dintre neamuri la iudaism. Vezi cap. 9,27-29. O atare îndrăzneală era strâns legată cu fapte
miraculoase şi cu alte semne şi minuni făcute în numele lui Isus Hristos.

Care adeverea. („Care dădea mărturie”, KJV). Adică, Domnul. Prin minunile pe care le făcea în stare
pe Pavel şi pe Barnaba să le săvârşească, dădea mărturie cu privire la faptul că ei erau oamenii Lui, vorbind
adevărul.

Cuvântul privitor la harul Său. („Cuvântul harului Sau”, KJV). Adică, solia cu privire la harul
mântuitor al lui Dumnezeu, vestea cea bună a Evangheliei. Predica lui Pavel era totdeauna cu privire la
favoarea nemeritată a lui Dumnezeu, spre mântuire (vezi Efeseni 2,5.8; Romani 5,1.2).

Semne şi minuni. Acestea erau nu atât de mult temeiul credinţei cât o dovadă a credinţei. Raportul nu
specifică, „semnele” săvârşite.

Fapte 14:4
4. S-a dezbinat. („Era dezbinată”, KJV). Creştinii şi necreştinii au devenit partide distincte în
populaţie, cu o amară înverşunare a spiritului din partea celor din urmă. Natural, Luca se referă la masa
populaţiei păgâne. Convertiţii la creştinism erau fără îndoială în minoritate şi probabil proveneau din clasele
mai de jos ale societăţii aşa cum era de obicei cazul în primele zile ale bisericii (vezi 1 Corinteni 1,26-28).
Ca şi la Antiohia din Pisidia bărbaţii şi femeile cu vază erau împotriva lor (vezi Fapte 13,50).

Unii erau cu Iudeii. („O parte ţinea cu Iudeii”, KJV). Ca şi mai târziu la Tesalonic (cap. 17, 4.5). Isus
prezisese că astfel de dezbinări vor rezulta din predicarea cuvântului Său (Luca 12,51-53).

Fapte 14:5
5. Mai marii lor. („Cârmuitorii”, KJV). Adică, mai marii sinagogii iudaice, unde Pavel şi Barnaba
începuseră să predice când ajunseseră la Iconia.

S-au pus în mişcare. („Un asalt”; KJV; „Se făcu o pornire”, Nitz). Gr. horme, „un asalt”, sau „o
încercare”. Cuvântul nu arată un atac direct aici, deoarece aşa ceva nu a avut loc (vezi v. 6). Iudeii au
întărâtat şi au răzvrătit pe concetăţenii lor păgâni, cu nădejdea că va avea loc tulburare.

Să-i batjocorească. („Să se poarte dispreţuitor cu ei”, KJV; „Să-i înfrunte ruşinos”, Nitz). Ei au suferit
ruşinoasa insultă şi batjocură. Ea marchează ceea ce era plănuit prin acţiunea de aţâţare a mulţimii. Pavel
foloseşte un cuvânt aproape înrudit pentru a descrie propria sa purtare ca persecutor. (1 Timotei 1,13).

Să-i ucidă cu pietre. Uciderea cu pietre era metoda iudeilor de pedepsire pentru blasfemie (Levitic 24,
14-16) şi, aparent, ei credeau că învăţătura apostolilor era chiar aşa ceva. Probabil nu fusese un proces legal
pentru a se ajunge la acest plan; ei au decis simplu „să-i batjocorească” (vezi Fapte 7,58; cf. Ioan 10,31).

Fapte 14:6
6. Au înţeles lucrul acesta. („Şi-au dat seama de aceasta”; KJV). Fără îndoială erau unii care, fiind de
partea apostolilor, aveau contact suficient cu grupul potrivnic pentru a cunoaşte complotul. Luca nu face nici
o încercare de a exagera suferinţele evangheliştilor creştini. Această scăpare ca prin urechile acului de
uciderea cu pietre este povestită într-o vorbire simplă, fără o prelucrare îngrijită.

Au fugit. Acţiunea apostolilor era în ascultare de porunca lui Isus de a fugi de persecuţie. (vezi Matei
10,23).

Listra. Până la 1885 aşezarea Listrei era necunoscută. În anul acela a fost descoperită o inscripţie
identificând ca Listra fiind un loc cunoscut ca Zoldera. Se găseşte cam la şase ore de drum spre sud-vest de
Iconia. Mergând pe drumul de la Iconia, apostolii trebuie să fi urcat un şir de dealuri până la platoul pe care
se află Listra. Deşi Licaonia e notată în literatura clasică drept o ţară sălbatică, necivilizată, dovezi din
inscripţii arată că Listra fusese făcută o colonie romană de către August şi în felul acesta fără îndoială s-a
bucurat de o cultură superioară faţă de ţinutul înconjurător. Ca centru roman comercial, Listra trebuie să fi
avut iudei în populaţia ei, dar raportul din Faptele nu dă nici o indicaţie că cetatea avea o sinagogă şi
legăturile lui Pavel acolo pare să fi fost în cea mai mare măsură cu neamurile. Chiar şi Timotei, copilul unei
mame iudaice evlavioase, probabil din Listra, crescuse necircumcis (vezi cap. 16,1.3). Vezi harta pag. 280.

Derbe. Locul de aşezare al Derbei nu e cunoscut cu precizie, dar învăţaţii sunt în general de acord că
ea se găsea la câteva mile la sud-est de Listra în apropiere de hotarul dintre provincia romană Galatia şi
regatul lui Antiohus de Commagene. Faptul acesta vrednic de notat poate explica de ce Pavel şi Barnaba au
luat-o înapoi de la Derbe în loc să continue mai departe în teritoriu nou. Gaius, mai târziu unul din tovarăşii
de călătorie ai lui Pavel, era din Derbe (cap. 20,4). Vezi harta p. 280.

Licaonia. Licaonia nu era o provincie romană, ci o arie etnică, a cărei parte de vest se găsea în
provincia Galatia şi a cărei parte de est era în regatul lui Antioh de Commagene. Pavel şi Barnaba pare să fi
rămas în hotarele provinciei Galatia. În timpurile NT, Iconia era recunoscută ca aparţinând Frigiei, aşa că
mergând la Listra şi Derbe, apostolii au pătruns în aria ce nouă.

De primprejur. Aceasta sugerează că cetăţile Listra şi Derbe erau mici şi că Pavel şi Barnaba le-au
evanghelizat într-un timp scurt. În măsura în care au lucrat prin satele de la ţară, ei trebuie să fie întâlnit
aproape numai oameni dintre neamuri.

Fapte 14:7
7. Au propovăduit Evanghelia. Gr. euaggelizo (vezi cap. 13,32).

Fapte 14:8
8. Din naştere. („Din pântecele mamei sale”; KJV). Un exemplu de grija lui Luca în calitate de medic
să relateze amănuntele cazului (vezi cap. 3,7; 9,33).

Fapte 14:9
9. Asculta. Sau, „obişnuia să asculte”.

S-a uitat ţintă. („Privind hotărât”, KJV). Gr. atenizo (vezi cap. 13,9; 23,1). Fără îndoială, credinţa
ologului strălucea pe faţa lui şi Pavel a recunoscut aici un om pregătit ca prin vindecarea lui, să devină un
semn pentru oamenii din Listra.

Are credinţă. („Avea credinţă”, KJV). Credinţa este o condiţie prealabilă pentru vindecarea
miraculoasă (vezi Matei 9,22; Marcu 9,23).

Fapte 14:10
10. Glas tare. („Glas mare”, Nitz). Pavel şi-a ridicat tonul mai presus de acela cu care vorbise
oamenilor.

Scoală-te drept în picioare. Porunca aceasta ar fi fost o batjocură pentru oricine nu era pregătit prin
credinţă să treacă de limitele experienţei omeneşti obişnuite. Ologul a voit să acţioneze ca răspuns la
credinţă. Aceasta este o categorie de minuni în care se încadrează vindecarea slăbănogului (Matei 9,6.7), a
slăbănogului de la Betesda (Ioan 5,11.14) şi a ologului de la Poarta Frumoasă (Fapte 3,6-8). În fiecare din
aceste cazuri refacerea spirituală a însoţit vindecarea fizică. Paralela dintre vindecarea ologului de către
Petru la Poarta Frumoasă a Templului (cap. 3,1-11) şi a ologului din Listra de către Pavel, este evidentă.

Dintr-o săritură şi a început să umble. („A sărit şi a umblat”, KJV). Sau, „a sărit şi a început să umble”
(vezi cap. 3,8).

Fapte 14:11
11. În limba licaoniană. Deşi Pavel declară că el vorbea în limbi (1 Corinteni 14,18) totuşi destul de
aparent darul acesta nu includea capacitatea de a înţelege graiul din Licaonia. Singurul punct de vedere
consistent este că el şi Barnaba nu ştiau că oamenii din Listra erau pe punctul de a le aduce închinare. Este o
incriminare a caracterului lor presupunerea că ei au îngăduit cu bună ştiinţă ca oamenii să pună în aplicare
un plan de a le aduce închinare, pentru ca să se producă un efect dramatic prin respingerea unei asemenea
închinări. Oamenii din Listra erau fără îndoială bilingvi şi puteau înţelege ceea ce spuneau Pavel şi Barnaba
în limba greacă, dar misionarii nu puteau înţelege ce spuneau oamenii când au făcut planul pentru sacrificiul
păgân. Nu se ştie nimic cu privire la limba licaoniană.

Zeii. În timpurile NT credinţa că zeii s-ar arăta printre oameni era susţinută nu numai de licaonienii
simpli, dar în general de păgâni, atât în oraşe, cât şi la ţară. În Licaonia era o legendă veche care oferea
temei pentru ceea ce încerca să facă acum poporul pentru Barnaba şi Pavel. Potrivit cu mitul acesta, Zeus şi
Hermes (Jupiter şi Mercur) veniseră în chip omenesc şi fuseseră primiţi de perechea bătrână Filemon şi
Baucis, cărora ei le-au adus daruri (Metamorphoses, VIII, 626-724). Legenda arată că locul unde se
presupune că zeii să fi locuit mai târziu a devenit un loc de închinare pentru închinătorii evlavioşi, care
făceau pelerinaje la locul acela şi aduceau daruri acolo.

Fapte 14:12
12. Jupiter… Mercur. Gr. Zeus … Hermes, Zeus, mai marele zeilor şi fiul său Hermes, crainicul şi
solul zeilor, şi patronul elocvenţei. În Panteonul roman, corespondenţii acestor zei erau Jupiter şi Mercur şi
numele lor sunt ca atare folosite în KJV. Cultul lui Zeus şi al lui Hermes pare să fi fost popular în regiunea
Listra. În apropiere de Listra s-a găsit o inscripţie spunând că anumiţi oameni, ale căror nume sunt
licaoniene, dedicaseră o statuie lui Zeus. Un altar de piatră la fel descoperit în apropiere de Listra dedicat
„Ascultătorului Rugăciunii”, care era probabil Zeus, şi lui Hermes. Populaţia din Listra în mod natural urma
să creadă că dacă o zeitate urma să vină printre ei cu un scop bun, urma să fie Jupiter, pentru care fusese
înălţat un templu la intrarea în cetatea lor (vezi v. 13) şi căruia i se aducea cea mai de seamă închinare.
Mercur era socotit ca principalul slujitor al lui Jupiter. Barnaba s-ar putea să fi avut o înfăţişare mai
impunătoare decât Pavel şi aşa i s-a atribuit titlul de Jupiter. Întrucât Pavel ţinuse cea mai mare parte din
cuvântare, a fost identificat ca Mercur.

Fapte 14:13
13. Preotul lui Jupiter. Sensul acestui pasaj pare să fie, „preotul lui Zeus al locului (aşezat) în faţa
cetăţii”. Astfel Zeus era divinitatea protectoare a cetăţii Listra şi templul lui pare că se afla în apropiere de
poarta cetăţii, pentru a oferi protecţie. Poporul a alergat la preotul lui Zeus şi l-au adus cu toate pregătirile
pentru o jertfă, la intrarea casei unde erau găzduiţi apostolii.

Cununi. Astfel de cununi sunt cunoscute din sculpturi din antichitate. De obicei din lână albă, ele erau
uneori împodobite cu frunze şi flori. Preoţii, slujitorii, porţile şi altarele ca şi animalele de jertfă erau adesea
împodobite în felul acesta.

Înaintea porţilor. Gr. pulones, un cuvânt care se poate referi fie la porţile unei case (vezi cap. 12,14)
sau ale unei alte clădiri, sau ale unei cetăţi (vezi Apocalipsa 22,14). În cazul de faţă cuvântul a fost
interpretat de unii ca însemnând poarta casei unde erau găzduiţi Pavel şi Barnaba. Totuşi, e probabil mai
bine de a se referi cuvântul fie la porţile cetăţii sau poate la intrarea templului local al lui Zeus (vezi mai sus,
la „preotul lui Jupiter”).

Aducă jertfă. Actul jertfei probabil ar fi constat din tăierea gâtului boilor şi turnarea unei părţi din
sângele lor pe altar.

Fapte 14:14
14. Apostolii. Pregătirile complicate pentru jertfă, natural, au trezit bănuielile apostolilor.
Şi-au rupt hainele. La iudei lucrul acesta era o expresie de nemărginită oroare, folosit mai ales ca un
protest împotriva hulei (vezi Matei 26,65) pe care Pavel şi Barnaba şi-au dat acum seama că oamenii păgâni
din Listra erau pe punctul de a o comite din neştiinţă. Cât de mult va fi înţeles populaţia din Listra actul
acesta nu se ştie, dar însăşi violenţa lui trebuie să-i fi înfiorat şi să-i fi oprit.

Au sărit. („Au alergat”, KJV; „Se repeziră”, Nitz). Gr. ekpedao, „a sări înainte”, „a se repezi”.
Probabil ucenicii s-au repezit afară pe poarta cetăţii acolo unde oamenii erau adunaţi pentru aducerea de
sacrificii, poate la templul dedicat lui Zeus, care era „la intrarea cetăţii” (vezi v. 13).

Fapte 14:15
15. De aceeaşi fire. („Cu aceleaşi pasiuni” KJV; „Aceeaşi fire şi simţiri”, Nitz). Cuvântul cuprinde
simţămintele mai pasive ale vieţii omeneşti ca şi acelea care în mod obişnuit sunt cunoscute ca „pasiuni”
(vezi Iacov 5,17). O asemănare izbitoare poate fi notată între limbajul lui Pavel şi Barnaba de aici şi aceea a
lui Petru şi Corneliu (Fapte 10,26).

Vă aducem o veste bună. („Vă predicam”, KJV). Literal, „vă aducem veşti bune” (vezi cap. 13,32). La
idolatri, un mesaj care prezintă pe viul Dumnezeu în locul idolilor muţi trebuie să fie „veşti bune” şi
îndeosebi lucrurile stau aşa întrucât Isus Hristos este Dumnezeu întrupat, Mântuitorul oamenilor.

Aceste lucruri deşarte. Adică, sacrificiul păgân care era pe punctul de a fi adus şi tot ceea ce el
însemna. Vorbirea de felul acesta este adesea folosită pentru a descrie lipsa de conţinut şi de valoare a
cultului păgân (Efeseni 4,17; 1 Petru 1,18).

Dumnezeul cel viu. În contrast cu idolatria lor, apostolii cheamă pe oamenii din Listra să se întoarcă
la un Dumnezeu care trăieşte şi lucrează, care a făcut cerurile şi pământul, care este Dătătorul oricăror daruri
bune şi care va judeca pe toţi oamenii. Isaia în mod dramatic face contrastul acesta (Isaia 40, 6-31; 41,
18-29; 44, 6-28).

Cerul, pământul şi marea. Aceasta contrastează viu cu religiile păgâne populare, care atribuiau cerul,
pământul şi marea diferitelor zeităţi. Pavel proclamă că un singur Dumnezeu a făcut toate acestea şi le
cârmuieşte.

Apelul la calitatea de creator a lui Dumnezeu este un apel făcut de repetate ori în Scriptură. El se
găseşte la începutul întregii istorii a legăturii lui Dumnezeu cu universul (Geneza 1) şi e baza soliei
evanghelice de avertizare pentru lume (Apoc. 14,7).

Fapte 14:16
16. Neamurile. („Naţiunilor”, KJV). Gr. ethne, un cuvânt obişnuit NT devenind neamuri. Aici este
cea dintâi indicaţie cu privire la ceea ce poate fi numită filozofia istoriei lui Pavel. O idee similară apare în
cuvântarea de la Atena (cap. 17,30), unde Pavel declara că Dumnezeu, „trecuse cu vederea” timpurile
neştiinţei. Aceia care trăiseră prin ele vor fi trataţi cinstit şi judecaţi după cunoştinţa lor limitată. El dezvoltă
această filozofie în Romani 1,2. Ignoranţa şi păcatul neamurilor fuseseră îngăduite să-şi facă drumul ca o
parte, ca să zicem aşa, dintr-o dramă divină, pentru a face neamurile să simtă nevoia de răscumpărare şi a-i
pregăti în vederea primirii ei.

Fapte 14:17
17. Fără mărturie. Dumnezeu nu e lăsat fără mărturie printre păgâni, ca cei din Listra. Aici e din nou
o schemă de ceea ce Pavel a dezvoltat mai târziu în Romani 1,19.20, deşi acolo subiectul său este că păgânii
în consecinţă sunt fără scuză. În cazul de faţă, Pavel a subliniat dovada bunătăţii divine aşa cum e arătată în
natură, pe care ascultătorii săi o priveau fără încetare. Ulterior, adresându-se filozofilor din Atena, Pavel
declara că „în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa” (Fapte 17,28; cf. Romani 2,14.15)-

V-a făcut bine. Aceasta implică manifestarea continuă a voiei Lui milostive în favoarea oamenilor
(vezi Matei 5,45). Pavel includea trimiterea din cer a ploii, în felul acesta făcând un contrast cu Jupiter,
presupusul zeu al ploii.
V-a. („Noastre”, KJV; Nitz). Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) exprimarea „voastre”.

Fapte 14:18
18. Abia, au putut să împiedice. („Abia opriră”, Nitz). Atât de stăruitor era poporul de a face acest act
de închinare. Unii dintre cei care au fost împiedicaţi, fără îndoială s-au întors de la „aceste lucruri deşarte” la
Dumnezeul cel viu. În orice caz, Pavel a lucrat la Listra destul de mult timp pentru a permite înfiinţarea unei
biserici acolo. Iudeica Lois, împreună cu fiica ei Eunice şi cu nepotul ei Timotei, făceau parte dintre primii
convertiţi (2 Timotei 1,5; vezi Fapte 16,1).

Să le aducă jertfe. („Să nu le aducă jertfă”, KJV).

Fapte 14:19
19. Din Antiohia… nişte iudei. Lămurit Antiohia Pisidiei, aşa cum evidenţiază contextul (vezi cap.
13,14). Forţa vrăjmăşiei iudeilor antiohieni reiese din faptul că iudeii din Antiohia şi Iconia lucrau de comun
acord şi că iudeii din Antiohia au făcut un drum de peste 100 de mile pentru a împiedica lucrarea apostolilor.

Că o strânsă legătură exista între populaţia Antiohiei şi aceea din Listra e sugerată de o inscripţie
descoperită pe o statuie la Antiohia, afirmând că monumentul fusese ridicat în onoarea acelei cetăţi de
populaţia din Listra.

Iudeii aceştia ştiau că Pavel şi Barnaba erau din neamul lor şi mânia lor a fost trezită contra lor,
probabil din cauză că ei gândeau că apostolii respingeau cererile legii atât de scumpe lor. La Listra, aceşti
iudei acuzatori urmau să prezinte o altă acuzaţie, pentru a întărâta pe păgâni împotriva apostolilor. Miracolul
de vindecare a ologului dovedise realitatea puterii apostolilor, dar nu sursa ei şi acum iudeii se poate să o fi
atribuit unei forţe rele pentru a influenţa pe păgâni (compară experienţa similară a lui Isus, Matei 12, 24-27).

Au aţâţat noroadele. Schimbarea bruscă a atitudinii din partea populaţiei din Listra aminteşte pe aceea
care a transformat osanalele mulţimii din Ierusalim în strigătul: „Să fie răstignit” (Matei 21,9; 27,22) Astfel
de valuri de emoţie nu sunt greu de înţeles în cazul unor oameni superstiţioşi, ca licaonienii, care în mod
tradiţional sunt descrişi ca nedemni de încredere. O schimbare comparabilă, în direcţia inversă, a apărut în
mijlocul populaţiei păgâne din Malta (Fapte 28, 3-6). Oamenii din Listra probabil îşi ziceau că dacă Pavel şi
Barnaba posedau astfel de puteri misterioase şi dacă nu erau dumnezei în chip de oameni, trebuia să fie
vrăjitori, poate demoni. Iudeii se poate să fi sporit aceste sentimente şi să fi aţâţat poporul la o acţiune
duşmănoasă.

Pavel împroşcat cu pietre. Un atare fel de pedeapsă era caracteristic iudaic, şi iudeii, ajutaţi de
locuitorii păgâni din Listra, erau fără îndoială instigatorii ei. Acesta este unicul caz relatat din viaţa lui Pavel
când a suferit o asemenea persecuţie (vezi 2 Corinteni 11,25). La Iconia, Pavel de abia scăpase de
împroşcarea cu pietre (Fapte 14, 56). Ambele ocazii sunt menţionate de Luca, dar apostolul menţionează
numai suferinţa însăşi. Experienţa aceasta de la Listra s-a păstrat vie şi distinct în amintirea lui Pavel până la
sfârşitul vieţii sale (2 Timotei 3,11.12)

Afară din cetate. Legea iudaică prevedea ca împroşcarea cu pietre să aibă loc afară din tabără (Levitic
24,14) sau din cetate. În cazul de faţă însă poate atât pentru faptul că Listra era o cetate păgână, cât şi pentru
că împroşcarea era rezultatul acţiunii gloatei, ea pare să fi avut loc înăuntrul cetăţii. De aceea trupul lui
Pavel a trebuit să fie târât afară din cetate.

Fapte 14:20
20. Ucenicii. Adică, noii credincioşi. Evident ei fuseseră neînstare să prevină atacul, dar au mers până
la locul unde Pavel a fost târât inconştient, cu gândurile triste probabil preocupate de felul cum să-i facă o
înmormântare respectoasă. E logic de a crede că Timotei, pentru care aspra experienţă a lui Pavel urma să
fie atât o somaţie la serviciu, cât şi un exemplu de devoţiune, a fost martor la împroşcare cu pietre (AA 184,
185). Poate că şi Lois şi Eunice au fost de faţă în grup, mai întâi jelind, dar mai apoi bucurându-se când au
descoperit că iubitul lor învăţător nu era mort.

S-a sculat. Trezirea lui Pavel din leşin şi dovada lui imediată de vigoare şi îndrăzneală de a intra în
cetate din nou, trebuie să fi fost privită ca un miracol. Faptul că cineva care fusese împroşcat cu pietre şi
lăsat ca mort de o gloată sălbăticită să-şi revină şi să se mişte ca şi cum nimic nu i s-ar fi întâmplat, era o şi
mai impresionantă dovadă de puterea lui Dumnezeu, de cum fusese vindecarea ologului.

A doua zi a plecat. Deşi scăpat în chip providenţial de la moarte, Pavel, fără îndoială, şi-a dat seama
că dispoziţia populaţiei nu se schimbase faţă de el şi că, pentru un timp, lucrul cel mai bun era să părăsească
cetatea. El a mai făcut cel mult încă două vizite la Listra (vezi v. 21; cap. 16,1).

Cu Barnaba. Barnaba nu fusese un astfel de subiect al geloziei din partea iudeilor. Deşi puterea lui era
mare ca „fiu al mângâierii”, sau „al îmbărbătării” (vezi cap. 4,36), evident nu fusese atât de demonstrativ ca
Pavel, colegul său.

La Derbe. Vezi v. 6.

Fapte 14:21
21. Propovăduind Evanghelia. Gr. euaggelizo (vezi cap. 13,37).

Au făcut mulţi ucenici. („Au învăţat pe mulţi”; KJV). Sau, „au făcut mulţi ucenici”. Poate că Gaius
din Derbe, pe care Luca îl pomeneşte ca unul din însoţitorii lui Pavel în călătoria următoare (cap. 20,4), se
poate să fi fost unul din aceşti convertiţi de data aceasta. Lucrarea săvârşită lasă a se înţelege o rămânere
acolo care să fi durat câteva luni.

S-au întors. Ar fi fost un lucru mult mai simplu de a merge înainte spre est către Tars şi să se întoarcă
la Antiohia din Siria cu corabia. Dar Pavel şi Barnaba au ales o cale lungă şi obositoare, făcând cu piciorul
cam 250 de mile în călătoria lor de întoarcere la mare. Dar, trecând din nou prin locurile pe unde fuseseră,
aveau prilej să mai semene sămânţa Cuvântului pe care o împrăştiaseră mai de timpuriu cu un aşa pericol
personal. Vrăjmăşia iudeilor din Antiohia şi Iconia trebuie să fi scăzut, pentru a înlesni apostolilor să
viziteze din nou cetăţile fără primejdie personală. Poate că în unele locuri slujbaşii cetăţilor îşi vor fi
împlinit termenul de serviciu şi alţii să le fi urmat. Vezi harta de la pag. 280.

Fapte 14:22
22. Întărind. („Confirmând”, KJV). Mai degrabă „întărind”. Aceasta nu înseamnă ritualul eclesiastic
al confirmării obişnuit în vremurile de mai târziu. Acţiunea lui Pavel aici este în armonie cu sarcina pe care
Isus o dăduse lui Petru: „Când te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi” (Luca 22,32). Lucrul
acesta, Pavel îl putea face prin înştiinţări şi prin îndemnuri scoase din propriile sale încercări şi eliberarea sa
din ele.

Credinţă. Probabil a se înţelege aici ca exprimarea obiectivă a credinţei, adică, în ceea ce se credea şi
se prezenta ca învăţătură. Acest sens al cuvântului „credinţă” însemnând „un număr de dogme”, apare în
literatura apostolică mai târzie (vezi 2 Timotei 4,7; Iuda 3,20) şi e probabil folosit la fel aici.

Că noi. În greceşte cuvântul hoti „că” , adesea introduce o citare directă, semănând în mare măsură cu
semnele citării noastre. În felul acesta cuvintele: „în împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe
necazuri” în aparenţă sunt o citare directă a ceea ce Pavel spunea bisericilor în vizita aceasta. Folosirea de
către Luca a pronumelui „noi” a fost luată de către unii ca indicând că şi el era de faţă pentru a auzi aceste
predici. Însă, întrucât el nu dă alte indicaţii care să arate că participa la călătoriile lui Pavel până la a doua
Călătorie Misionară la Troia (cap. 16,10), e probabil lucrul cel mai bun de a înţelege prin cuvântul „noi” că
acesta e o citare directă a cuvintelor lui Pavel şi că el se identifica cu ascultătorii săi când vorbea. Fără
îndoială, el putea să arate la propriile sale necazuri ca ilustraţii ale adevărului soliei sale!

Împărăţia lui Dumnezeu. Vezi cap. 1,6. Expresia aceasta obişnuită în Evanghelii, apare de timpuriu şi
adesea în învăţătura raportată a lui Pavel (Romani 14,17; 1 Corinteni 4,20; 6,9; Coloseni 4,11; 2
Tesaloniceni 1,5). Pentru Pavel aceasta este o împărăţie reală şi Hristos e Împărat.

Multe necazuri. („Mult necaz”, KJV) Mai degrabă, „multe necazuri”. În a doua epistolă a lui Pavel
către Timotei, ucenicul ales din Listra (vezi Fapte 16,1-3), e o referire mişcătoare la necaz. El se referă la
persecuţia pe care a suferit-o în Antiohia, Iconia şi Listra şi exprimă axioma că „toţi cei ce vor să trăiască cu
evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniţi” ( 2 Timotei 3,12; cf. Apoc, 1,9; 7,14).
Fapte 14:23
23. Rânduit. („Ordinat”, KJV; „Alegându-le prin ridicare de mâini”, Nitz). Gr. cheirotoneo, literal „a
întinde mâinile”. Cuvântul acesta era folosit la greci pentru acţiunea de a alege slujbaşi prin ridicarea de
mâini; de la aceasta a fost derivat înţelesul general „a alege”, fără a acorda o atenţie specială metodei
folosite (vezi 2 Corinteni 8,19, unde cheirotoneo e tradus, „ales”); şi de la aceasta s-a dezvoltat mai departe
înţelesul, „a numi” (într-un post), fie prin alegere, fie prin alte mijloace (vezi Fapte 10,41). Pe temeiul
acestui verb, unii învăţaţi au sugerat că prezbiterii aleşi la Listra, Iconia şi Antiohia au fost aleşi prin vot al
poporului. Deşi este probabil adevărat că vreun sistem oarecare de alegere era practicat în biserica
apostolică (vezi Fapte 6,3; 2 Corinteni 8,19), trebuie să fie o serioasă îndoială cu privire la faptul că aceasta
a fost metoda de alegere aici. Pasajul prezent arată că Pavel şi Barnaba, şi nu bisericile, au făcut alegerea, şi
având în vedere lucrul acesta, pare că traducerea cea mai bună ar fi înţelesul mai cuprinzător de „ales” sau
„numit”. Deşi hirotonirea oficială, fără îndoială a avut loc (vezi 1 Timotei 4,14; 5,22; 2 Timotei 1,6), ea nu
este în mod necesar implicată de verbul folosit aici. Împrejurările locale erau probabil de aşa natură, încât
apostolii au considerat un lucru mai înţelept de a numi slujbaşi direct în aceste biserici noi, decât să supună
chestiunea unei alegeri generale. Pavel pare să fi recomandat lui Tit, un procedeu similar (Tit 1,5).

La o dată mai târzie, episcopii erau aleşi în mod regulat prin votul clerului şi al poporului. Astfel
Fabian din Roma a fost ales de popor în anul 236 d. Hr. (Eusebiu, The Ecclesiastical History, VI, 29,2-4).
Ciprian din Cartagina (m. 258 d. Hr.) vorbeşte despre „sufragiul întregii frăţietăţi” (Epistola LXVII. 5; ANF,
vol. 5, p. 371). Constitutions of the Holy Apostles (probabil secolul al 4-lea) prevede ca viitorii conducători
ai bisericii să fie „aleşi de întregul popor” (VIII, 2.4, ANF, vol. 7, p. 481). Începând din secolul al 4-lea a
fost o practică stabilită ca un episcop nou să fie numit de episcopii învecinaţi, şi numele lui să fie aprobat de
clerul şi laicii diocezei sale. În Evul Mediu, laicii însemnau, natural, aristocraţia, nu oamenii de rând.

Prezbiteri. Vezi cap. 11,30. Pe temeiul autorităţii învestită în ei ca misionari (vezi cap. 18,3), Pavel şi
Barnaba au condus la alegerea prezbiterilor. În felul acesta, ei au instituit în bisericile dintre neamuri o
formă de organizaţie deja adoptată de creştinii din Ierusalim. Ea era bazată mai degrabă pe sinagogă decât
pe Templu (vezi vol. V, p. 57), Pavel a organizat aceste biserici la scurt timp după ce membrii lor deveniseră
creştini, lucru care arată că organizaţia este esenţială pentru păstrarea vieţii spirituale şi pentru creşterea
bisericii.

S-au rugat şi au postit. („Rugându-se şi postind”, KJV) Aşa cum fusese procedeul când apostolii înşişi
au fost trimişi din Antiohia (vezi cap. 13,3).

S-au încredinţat. Cuvântul acesta sugerează încrederea pe care o persoană o cultivă faţă de cel căruia
i-a încredinţat păstrarea bunurilor sale strânse, ca o comoară. În cazul de faţă, ea implică absolută încredere
în Dumnezeu.

Fapte 14:24
24. Pisidia. Vezi cap. 13,14.

Pamfilia. Vezi cap. 13,13.

Fapte 14:25
25. Perga. Cetatea de unde Marcu plecase înapoi (cap. 13,13). Nu există nici o menţiune că apostolii
ar fi predicat mai înainte aici. Acum, la reîntoarcerea lor, ei fac ceea ce mai înainte pare că lăsaseră nefăcut.

Atalia. În calea lor spre interiorul provinciei, apostolii pare să fi mers drept de la Pafos la Perga în
susul râului Cestrus (vezi cap. 13,13). La înapoierea lor au făcut un ocol care i-a adus la Atalia, un port la
gura râului Catarrhactes. Cetatea aceasta a fost construită de Attalus II Filadelful, rege al Pergamului
(159-138 î.Hr.) Nu e nici o relatare cu privire la vreo lucrare făcută la Atalia şi apostolii probabil au mers
acolo doar pentru că era un port unde puteau să se îmbarce pe o corabie pentru Siria. Vezi harta p. 280.

Fapte 14:26
26. Antiohia. În Siria, de unde apostolii plecaseră în călătoria lor. Corabia lor putea să treacă printre
Cilicia şi Cipru şi, sau să acosteze la Seleucia, sau să intre pe râul Orontes şi să meargă până la Antiohia.
Încredinţaţi. („Recomandaţi”, KJV; „Daţi”, Nitz). Adică „predaţi”. Trimiţând pe Pavel şi pe Barnaba,
biserica din Antiohia îi predase harului lui Dumnezeu pentru călăuzire, ocrotire şi susţinere în lucrările lor.
Harul acesta nu-i părăsise.

Pe care o săvârşiseră. Pavel şi Barnaba fuseseră trimişi de biserica din Antiohia pentru împlinirea unei
însărcinări anumite – evanghelizarea neamurilor. Acum ei se puteau întoarce la adunarea lor de acasă cu
satisfacţia că însărcinarea lor fusese împlinită. Deşi numai începuseră predicare lor la păgâni, totuşi ceea ce
făcuseră era bine făcut.

Fapte 14:27
27. Biserica. Adică, congregaţia creştină din Antiohia, care fusese mânată de Duhul (cap. 18,2)
pentru a-i trimite pe apostoli în călătoria lor. Era ceva potrivit ca apostolii să raporteze acestei biserici
rezultatele primei lor călătorii misionare.

Au istorisit tot. În răstimpul turneului misionar, creştinii probabil nu auziseră decât puţin sau poate
chiar nimic de la apostoli şi ne putem prea bine închipui râvna cu care ei s-au adunat acum pentru a asculta
raportul.

Ce făcuse Dumnezeu. Marile lucrări pe care le făcuseră erau de fapt lucrări ale lui Dumnezeu.

Deschise … uşa. Expresia aceasta plină de înţeles este o metaforă frecventă a lui Pavel ( vezi 1
Corinteni 16,9; 2 Corinteni 2,12; Coloseni 4,3) şi apare aici probabil ca un fragment din cuvântarea lui.

Neamurilor. Privilegiile Evangheliei fuseseră date oricui credea. Eliberarea aceasta fusese oferită mai
întâi neamurilor din Antiohia, unde Pavel ajutase pe Barnaba şi pe alţii în lucrare (cap. 11, 20-26).
Evanghelia fusese dusă acum la neamuri pe un teren mult mai mare. Pavel îşi îndeplinise însărcinarea de a
merge la neamuri (cap. 22,21).

Fapte 14:28
28. Multă vreme. Sau, „nu puţin timp”. Pavel, natural, era atras mai mult la Antiohia decât la
Ierusalim, deoarece la Antiohia, neamurile alcătuiseră cea dintâi biserică şi tocmai biserica aceea îl
însărcinase ca misionar. În cursul acestei perioade, cei doi apostoli, fără îndoială, au continuat să atragă
mulţi convertiţi dintre neamuri, pe lângă cei care fuseseră câştigaţi mai înainte.

COMENTARII E. G. WHITE

1-3 AA 177

1-28 AA 177-188

4 AA 178

5,6 AA 179

8-10 E W 203

14-18 AA 182

8-13 AA 181

13-15 EW 203

17 AA 598; ED 66

19 AA 183
19,20 AA 184; EW 208

21-23 AA 185

24-26 AA 187

27 AA 188

Fapte 15:1
1. Câţiva oameni. („Anumiţi oameni”; KJV). Emisarii disensiunii nu sunt numiţi. Pare să fi fost
farisei care deveniseră creştini (vezi v. 5).

Veniţi din Iudeea. („Au coborât din Iudea”, KJV). Adică, din Iudeea la Antiohia. Aceşti noi învăţători
veneau de la centrul autorităţii apostolice, dar după câte se vede fără permisiunea de a-şi propovădui
învăţătura.

Învăţaţi pe fraţi. Biserica din Antiohia era o organizaţie cosmopolită, alcătuită din iudei, prozeliţi
dintre neamuri şi membri convertiţi direct de la păgânism (cf. cele de la cap. 11,19.20). În plus, Pavel şi
Barnaba, personajele de seamă în lucrarea de predicare pentru neamuri, erau cu vază acolo şi fuseseră
delegaţi de acea biserică. Din motivele acestea şi pentru că biserica antiohiană era una din cele mai
apropiate de Iudeea, cuprinzând membri dintre neamuri în mare număr, în mod natural acolo a apărut
întrebarea cum să se procedeze cu neamurile din punct de vedere al rânduielilor iudaice.

Tăiaţi împrejur. Vezi cap. 7,8. Această cerere dovedeşte ceea ce nu e spus lămurit în altă parte, că
Pavel şi Barnaba nu ceruseră convertiţilor lor dintre neamuri să fie circumcişi. Aici începe relatarea celei
dintâi mari controverse din biserica creştină. Ea trebuia, cu siguranţă, să apară de îndată ce creştinismul s-ar
fi întins dincolo de Palestina. Primii convertiţi la creştinism fuseseră iudei, dar ei păstraseră cea mai mare
parte din practicile şi prejudecăţile religiei în care fuseseră crescuţi. De aceea, ei erau şocaţi să vadă
persoane dintre neamuri că intră în biserica creştină fără ca mai întâi să fi devenit prozeliţi deplini la
iudaism. Convertirea lui Corneliu şi chiar aceea a etiopianului sau a samaritenilor ar fi putut să pară că ar fi
rezolvat chestiunea. Aceia care acum ridicau obiecţiuni poate ar fi fost dispuşi să accepte pe Corneliu şi casa
lui în biserică. Dar probabil ei argumentau că îndrumarea Duhului Sfânt făcuse o excepţie în cazul lui
Corneliu care nu altera regula circumciziunii. Din această cauză ei declarau că aceia care erau aduşi în
biserică prin botez, sub clara conducere a Duhului Sfânt, trebuiau acum să fie circumcişi.

Agitatorii aceştia au venit la Antiohia, pretinzând că vorbesc în numele lui Iacob, conducătorul
bisericii din Ierusalim. Dar Iacob a tăgăduit hotărât că i-ar fi autorizat să facă lucrul acesta (v. 24). Totuşi,
întrucât el pare să fi fost un susţinător al ritualului şi obiceiurilor iudaice în viaţa lui personală (cf. Galateni
2,12), ei probabil s-au simţit îndreptăţiţi să-l identifice cu învăţătura lor. Ei susţineau că circumcizia făcea
parte din Lege şi că dacă ea era neglijată sau refuzată, întreaga Lege era călcată. Ei nu erau nici pregătiţi,
nici dispuşi să recunoască adevărata legătură dintre Hristos şi Lege. Iudaizanţii au scos la iveală la Antiohia
o chestiune care s-a dovedit o cauză continuă de disensiune, şi care şi-a lăsat amprentele pe cea mai mare
parte din scrierile NT, şi chiar pe literatura postapostolică.

Se poate ridica întrebarea de ce Domnul nu a anticipat asemenea întrebări, ca aceasta, în timpul


lucrării Sale pe pământ. El nu S-a ocupat cu ea în mod specific, dar a pus un accent general asupra religiei
adevărate ca fiind aceea a sufletului şi nu a păzirii exterioare. Hristos a pus o bază vastă şi a enunţat
principii şi nu dogme de amănunt. Biserica urma să fie condusă pas cu pas în tot adevărul de Duhul Sfânt
(Ioan 16,13). Aceasta nu însemna ca biserica să-şi dezvolte o tradiţie cu autoritate. Dar arăta că biserica avea
să descopere şi să experimenteze o lumină nouă. Creştinismul a avut de rezolvat multe probleme când s-au
ivit noi dezvoltări, dar aceasta nu trebuia să se facă schimbând învăţăturile şi exemplele Scripturilor
(Romani 15,4). Lumina nouă, cu soluţionarea problemelor neprevăzute, urma să vină pe urma cercetării
sporite a adevărurilor Scripturii şi prin aplicarea principiilor biblice la lucrarea bisericii.

După obiceiul lui Moise. („Felul lui Moise”, KJV). Sau „obiceiul lui Moise”. Practica era mai mult
decât un „fel” în sensul de „modă”. Circumcizia fusese dată lui Abraam, de Dumnezeu (Geneza 17, 10-13)
şi fusese confirmată lui Moise (Levitic 12,3; cf. Ioan 7,22).
Nu puteţi fi mântuiţi. Aici era miezul problemei. Circumcizia nu putea fi cerută neamurilor pe temeiul
vechimii obiceiului şi nici ca o condiţie de a fi membru al bisericii. Iudaizanţii o prezentau ca un pas necesar
spre mântuire. Totuşi Dumnezeu „deschisese neamurilor uşa credinţei” (cap. 14,27), o dezvoltare care nu
putea decât să demonstreze că ritualurile ceremoniale nu mai erau necesare.

Conciliul de la Ierusalim

Fapte 15:2
2. Pavel şi Barnaba. Apostolii aceştia erau în centrul disputei, întrucât cererile iudaizanţilor prezentau
o condamnare directă a lucrării pe care aceşti doi misionari o făcuseră în Cilicia, în Antiohia şi în prima lor
călătorie misionară. O astfel de lucrare ei n-o puteau interpreta ca o biruinţă a harului lui Dumnezeu. Ei
proclamaseră mântuirea prin credinţa în Hristos. Acum ei nu puteau să stea deoparte tăcuţi, în timp ce
convertiţii lor erau învăţaţi că primirea harului lui Dumnezeu prin credinţă nu era îndestulătoare şi că
ritualele exterioare trebuiau îndeplinite pentru a căpăta mântuirea.

Viu schimb de cuvinte. („Disensiune”, KJV). Gr. stasis, „situaţie”, „partidă”, sau „facţiune”. În Marcu
15,7 şi Luca 23,19 e folosit cu privire la insurecţia în care Baraba fusese şef de bandă. Aici el zugrăveşte un
viu schimb de vorbe.

Păreri deosebite. („Dispută”, KJV; „Cercetare”; Nitz) Gr. zetesis, „o căutare” şi deci „întrebări”, „o
dezbatere”.

Au hotărât. Gr. tasso, „a rândui”, „a aranja”. (vezi cap. 13,48).

Pavel şi Barnaba. N-ar fi putut fi aleşi reprezentanţi mai buni ai cauzei libertăţii în Evanghelie, ca
aceştia doi, care deja lucraseră cu atâta succes printre neamuri.

Câţiva. („Oarecari alţii”, KJV). Acestora nu li se dă numele. S-ar putea ca ei să fi fost profeţii din
Antiohia (cap. 13,1) sau bărbaţi din Cipru şi Cirene (cap. 11,20) care aveau un interes pentru neamuri. Tit
era, probabil, un exemplu impresionant de felul de lucrare pe care Duhul Sfânt îi făcuse în stare pe Pavel şi
pe Barnaba să o facă (Galateni 2,1).

La Ierusalim. În ce priveşte chestiunea identificării acestei vizite la Ierusalim cu aceea din Galateni 2,
vezi Note Adiţionale la sfârşitul capitolului, Nota 1.

Apostoli şi prezbiteri. Petru, Ioan şi Iacob, fratele Domnului, erau la Ierusalim (vezi Galateni 2,9; cf.
cap 1,19). Aceştia împreună cu prezbiterii (vezi Fapte 11,30) şi poate alţi apostoli care nu sunt arătaţi pe
nume, apar ca grup conducător al tinerei biserici. Faptul că biserica primară a deferit chestiunea mult
dezbătută a circumciziei unui conciliu al apostolilor şi prezbiterilor din Ierusalim e un precedent foarte
însemnat pentru organizaţia bisericească. Ea stă contra teoriei că decizia finală în chestiuni bisericeşti
trebuie să fie dată de un om care acţionează ca un autocrat. Ea mai ilustrează şi nevoia de sfat şi autoritate la
o treaptă mai largă decât acea a congregaţiei locale, când sunt în discuţie treburi care afectează întreaga
biserică. Pentru biserica NT, apostolii şi slujbaşii bisericii iniţiale din Ierusalim constituiau în mod logic un
asemenea consiliu de apel. În acelaşi timp, se va nota mai târziu în capitol (cap. 15, 22.25) că decizia finală
în cazul de faţă era bazată pe acordul tuturor celor de faţă, inclusiv cei care prezentaseră cazul, ca delegaţi
din Antiohia şi nu numai pe decizia conducătorilor din Ierusalim. Ducând problema lor la Ierusalim, Pavel şi
Barnaba, şi de fapt întreaga biserică antiohiană, demonstrau încrederea lor în călăuzirea Duhului Sfânt prin
conducerea de la Ierusalim. În felul acesta Pavel declară că a urcat la Ierusalim, „în urma unei descoperiri”
(Galateni 2,2). Vezi AA 96.

Fapte 15:3
3. Petrecuţi. („Trimişi fiind”, Nitz). Obiceiul acesta e relatat de repetate ori în Fapte (cap. 20,38;
21,26). Însoţirea unui oaspete şi mai ales a unui învăţător care pleca o scurtă distanţă din drumul său, era
considerat de iudei ca un act de ospitalitate. În felul acesta, Abraam a însoţit pe îngeri în drumul lor către
Sodoma (Geneza 18,16). O veche tradiţie iudaică spune: „Un învăţător (însoţeşte) pe elevii săi până la
marginile unei cetăţi; un coleg (însoţeşte) pe un altul până la limita de Sabat; un elev (însoţeşte) pe magistrul
său o distanţă nelimitată” (Talmud Sotah, 46b, ed. Soncino, p. 243). O declaraţie atribuită lui Rabi Meir
(c.150 d. Hr) zice: „Oricine nu însoţeşte pe alţii sau nu îngăduie ca el să fie însoţit e ca şi cum varsă sânge”
(Ibid, p. 244).

Fenicia. Drumul apostolilor de la Antiohia la Ierusalim trecea de-a lungul coastei mării, trecând prin
Sidon, Tir şi probabil Cezareea şi apoi prin Samaria. Ei au găsit pe cale „fraţi”, dând să se înţeleagă adunări
statornicite. Unele din acestea fără îndoială fuseseră înfiinţate de Filip. Cu privire la originea altora nu se
ştie nimic în afară de această scurtă aluzie, care sugerează cât de mult din istoria creştină primară n-a fost
păstrată.

Întoarcerea neamurilor la Dumnezeu. („Convertirea Neamurilor”, KJV). În mod inevitabil aceasta a


fost tema principală a lui Pavel. Fără îndoială el a istorisit despre multe ocazii cu amănunte depline şi a
subliniat, aşa cum a făcut Petru cu Corneliu, că Duhul pusese sigiliul Său de aprobare pe primirea celor
necircumcişi.

Au făcut o mare bucurie. Forma verbului folosit aici lasă a se înţelege că în timp ce Pavel şi Barnaba
îşi continuau drumul spre Ierusalim, vestea convertirii neamurilor era primită fără încetare cu bucurie.
Această atitudine din partea bisericilor din Fenicia şi Samaria contrastează izbitor cu îngustimea şi asprimea
fariseilor din biserica din Ierusalim (v. 5) şi partida iudaizantă care căuta să vorbească în numele ei.

Tuturor. Compară cap. 11, 2-4.18. Biserica era fericită la auzul veştilor bune pe care le aduceau Pavel
şi Barnaba. Aceia care stăruiau asupra circumciziunii pentru neamuri erau numai un grup printre iudeii
creştini şi sunt descrişi ca „unii din partida fariseilor care crezuseră” (cap. 15,5). Fariseii erau susţinători
zeloşi ai legii rituale.

Fapte 15:4
4. Primiţi de biserică. La prima sosire la Ierusalim, apostolii pare să fi fost primiţi cordial de biserică
în general. Fracţiunea potrivnică s-a dat la iveală după ce apostolii au subliniat public succesul lor între
neamuri.

Apostoli. Vezi cap. 1,2.

Au istorisit. Comparaţia cu v. 6 pare să arate că s-a ţinut o adunare preliminară la care Pavel şi
Barnaba au povestit descrierea activităţii lor misionare. Poate aceasta era adunarea ţinută „deosebi” cu „cei
mai cu vază”, la care se referă Pavel ulterior (Galateni 2,2). Trebuie să se fi consumat oarecare timp cu
povestirea faptelor şi suferinţelor, a semnelor şi minunilor, ca şi a curăţeniei şi iubirii convertiţilor dintre
neamuri. O asemenea naraţiune era introducerea cea mai bună la chestiunea care a fost tratată ulterior şi
asupra căreia s-a luat hotărâre de către conciliu.

Fapte 15:5
5. Partida. („Secta”, KJV). Gr. hairesis (vezi cap. 5,17). Unii dintre farisei deveniseră creştini. Ei
primiseră pe Isus ca învăţător trimis de Dumnezeu (vezi Ioan 3,2), lucru care fusese dovedit de învierea Lui
dintre morţi. În acord cu aceasta, ei se aşteptau ca El să devină căpetenia împărăţiei care urma să transmită
omenirii un iudaism restatornicit şi proslăvit, cu legea şi Templul la locul cuvenit şi neamurile primite ca o
favoare, prin circumcizie. Aceştia s-au ridicat acum şi au protestat contra a ceea ce făcuseră Pavel şi
Barnaba. Poate că problema generală a fost dezbătută în legătură cu un caz individual, acela al lui Tit (vezi
Galateni 2,3), o persoană dintre neamuri care nu trecuse prin stadiul tranzitoriu al prozelitismului.
Amestecarea lui Tit în controversa actuală l-au pregătit ca mai târziu să lupte împotriva insitenţei
iudaizanţilor asupra formelor depăşite ale religiei (cf. Tit 1,10.14.15).

S-au ridicat. Poate că această ridicare a iudaizanţilor să fi necesitat convocarea unei adunări oficiale a
conciliului.

Legea lui Moise. Vezi cap. 6,13. Circumcizia nu era singura cerinţă pe care iudaizanţii propuneau să o
pretindă de la creştini.

Fapte 15:6
6. Apostolii şi prezbiterii. Vezi v. 2, cap. 11,30. O comparaţie cu cap. 15,23 lasă a se înţelege că pe
lângă oficialităţile bisericii şi „fraţi”, cunoscuţi astăzi ca laici, au luat o oarecare parte la conciliu.

Fapte 15:7
7. Multă vorbă. („Multă dispută”, KJV) Gr. zetesis (vezi v. 2). Elementul omenesc aparent în tratarea
unei chestiuni cruciale ca acela care se decide aici, demonstrează impresionant faptul că Duhul călăuzitor al
lui Dumnezeu lucrează cu şi prin fiinţe omeneşti şi Îşi împlineşte voia, în ciuda slăbiciunilor şi nepotrivirilor
lor.

S-a sculat Petru. Petru ocupa o poziţie plină de autoritate, dar nu era conducător infailibil. El nu a
prezidat adunarea şi deşi vorbirea lui era, de fapt, nota-cheie a deciziei conciliului, el n-a propus rezoluţia
finală. Faptul că el a fost instrumentul convertirii primei persoane dintre neamuri, Corneliu, un roman, şi că
acea convertire fusese aprobată de biserică (vezi cap. 11,1-18), l-au pus într-o poziţie deosebit de favorabilă
de a stărui la acceptarea de alte persoane dintre neamuri.

Fraţilor. („Bărbaţi şi fraţi”, KJV) Vezi cap. 1,16; 2,37; 13,15.

O bună bucată de vreme. Literal, „din primele zile”. Petru a făcut aluzie la convertirea lui Corneliu
(cap. 10) care avusese loc poate cu o decadă sau mai multe înainte. Multe din cele ce erau în legătură cu
problema prezentă avuseseră loc de atunci încoace.

Prin gura mea. Petru nu pretindea poziţia deosebită, ci se prezenta ca purtător de cuvânt al lui
Dumnezeu.

Fapte 15:8
8. Cunoaşte inimile. Literal, „cunoaştere de inimă”. Expresia aceasta este folosită în NT în alt loc
numai în cap. 1,24. Dumnezeu lucrase punând pe necircumcişi pe aceeaşi treaptă cu cei circumcişi şi
biserica nu putea să acţioneze decât în consecinţă.

Duhul Sfânt. Vezi cap. 10,44.

Fapte 15:9
9. Nici o deosebire. Adică, „nici o deosebire”. Dumnezeu dăduse noilor convertiţi dintre neamuri fără
circumcizie aceeaşi revărsare a Duhului, cum dăduse la început la Ziua Cincizecimii, fără să facă nici o
deosebire între iudei şi neamuri. Aceasta evident însemna completa acceptare a neamurilor în biserică. Vezi
afirmarea ulterioară a aceluiaşi principiu de către Pavel (Romani 10,17).

Le-a curăţit inimile. („Curăţându-le inimile”, KJV). Credinţa curăţase inima lui Corneliu şi a familiei
lui. Ţinerea legii ceremoniale era fără rost când inima era curată înaintea lui Dumnezeu, care singur poate să
judece curăţia. Ceremoniile legii erau pentru curăţire, dar aici era un ideal de curăţenie mai înalt decât acela
asupra căruia stăruiau fariseii. Ei puneau neamurile sub o acuzaţie generală de necurăţie pentru că nu ţineau
legea ceremonială şi tradiţiile bătrânilor. Petru înţelesese că nimeni nu trebuie să fie socotit de rând sau
necurat (cap. 10,23) şi curăţenia trebuie să fie a inimii şi nu a trupului (vezi Tit 1,15).

Fapte 15:10
10. De ce ispiteşti pe Dumnezeu? Adică, pentru ce puneţi la încercare pe Dumnezeu cu privire la voia
Lui de a primi neamurile, când El deja dăduse pe faţă care era voia Lui pentru ele? Oare voia împotrivitoare
a omului să fie făcută mai tare decât a lui Dumnezeu? Iudeii ispitiseră pe Dumnezeu în pustie (Evrei 3,9)
când, în prezenţa marilor Sale lucrări pentru ei, au murmurat împotriva conducătorilor pe care li-i dădu-se.
Ei ispitiseră pe Hristos (1 Corinteni 10,9) şi neascultarea lor atrăsese asupra lor pedeapsa şerpilor înfocaţi.
Anania şi Safira ispitiseră Duhul lui Dumnezeu, căutând să înşele biserica cu privire la darul lor (Fapte 5,9).
Petru avertiza pe ascultătorii săi cu privire la ispitirea lui Dumnezeu în chestiunea admiterii neamurilor.

Un jug. Jugul de care vorbeşte Petru era legea ceremonială (AA 194), împreună cu dezvoltările ei
tradiţionale, prin care iudeii căutau să câştige mântuirea. Pavel însuşi nu ar fi putut vorbi cuvinte mai aspre
ca acestea. Ele atrăgeau atenţia la însăşi vorbirea lui Hristos cu privire la „poverile grele” ale tradiţiilor
fariseilor (Matei 23,4), în comparaţie cu propriul Săi jug „uşor” (cap. 11,30). Ele anticipau avertizarea dată
de Pavel galatenilor de a nu se pleca „iarăşi sub jugul robiei”. (Galateni 5,1).

Nu l-am putut purta. Aşa cum fuseseră intenţionate originar de Dumnezeu, cerinţele ceremoniale ale
legii lui Moise nu erau intolerabile. Numai pentru că iudeii pierduseră din vedere adevărata lor însemnătate,
făcând din ele un şir de ceremonii prin care căutau să câştige mântuirea, lucrurile acestea au devenit un jug
de nesuferit. În plus, rabinii căutaseră să facă o îngrădire în jurul legii, aşa ca să închidă cu un zid perceptele
ei prin reglementări adăugate de la ei ca să nu fie nici o şansă de a călca porunca. Drept urmare, regulile
ceremoniale iudaice ajunseseră o povară intolerabilă.

Fapte 15:11
11. Suntem mântuiţi. („Vom fi mântuiţi”, KJV). Mântuirea pe care o făgăduieşte Dumnezeu este prin
har (vezi Romani 3,21-26; 5,1.2; 11,5.6; Efeseni 2,5.8). Faptele vin după primirea darului mântuirii prin har.
(Romani 8,4; Efeseni 2,9.10; Filipeni 2,12.13).

Harul Domnului. Petru susţinea că nu conformarea faţă de lege aduce mântuirea, ci harul Domnului.
Afirmaţia aceasta a venit ca argumentul lui de încheiere.

Fapte 15:12
12. Adunarea. („Mulţimea”, KJV). Adică grupa adunată (vezi v. 6).

A tăcut. („A păstrat tăcerea”, KJV). Ca răspuns la mărturia convingătoare a lui Petru, nu au fost
glasuri împotrivitoare. Opoziţia a fost adusă la tăcere, chiar dacă nu toate părerile fuseseră schimbate. Lui
Petru i se înfrânseseră prejudecăţile personale în convertirea lui Corneliu, acum el biruise prejudecăţile
altora.

A asculta. Până la punctul acesta pare că Pavel şi Barnaba nu vorbiseră pe larg adunării. Acum
cuvântarea lui Petru pregătise adunarea să-i asculte când povesteau evenimentele remarcabile ale celei dintâi
călătorii misionare. Cei doi misionari au repetat public ceea ce deja povestiseră apostolilor şi prezbiterilor
(v. 4).

Semnele şi minunile. („Miracolele şi minunile”,KJV). Sau, „semnele şi minunile” (vezi vol. V, p.


208). Având în vedere îndoielile unora dintre cei de faţă, fără îndoială Barnaba şi Pavel au subliniat faza
miraculoasă a lucrării lor ca o acceptare de către Dumnezeu a rezultatelor. Relatarea lor arăta că se
săvârşiseră minuni atât printre neamuri, cât şi printre iudei.

Fapte 15:13
13. Iacov. Acesta este probabil fratele Domnului şi conducător al bisericii din Ierusalim. Vezi cap.
12,17.

Fraţilor. („Bărbaţi şi fraţi”, KJV). Vezi cap. 1,16; 2,37; 13,15).

Ascultaţi-mă. Rezumatul lui Iacob trece cu vederea „multă vorbă” (v. 7). Discernământul lui Petru (v.
7,11) coincidea cu profeţia VT şi pe faptul acesta Iacob şi-a bazat decizia.

Fapte 15:14
14. Simon. („Simeon”, KJV). Gr. Sumeon, o formă a numelui „Simon” care reflectă mai de aproape
ebraicul Shimion. Forma aceasta este folosită pentru Petru numai aici şi poate în 2 Petru 1,1 şi era naturală
pentru Iacob ca un vorbitor din Galileea.

Cum, mai întâi, Dumnezeu. („Cum Dumnezeu a vizitat la început”, KJV). Mai bine, „cum Dumnezeu
la început a cercetat”. Adică, ceea ce prezentase Petru marca prima primire a unei persoane dintre neamuri
în biserică.

Şi-a aruncat privirea. („A cercetat”, KJV; „Îşi caută”, Nitz). Gr. episkeptomai, „a privi asupra”,
adesea, ca aici, având şi înţelesul de cu bunătate (vezi Luca 1,68; 7,16; Evrei 2,6).

Un popor. Iudeii credeau că numai ei erau „poporul” – poporul lui Dumnezeu – şi că toţi ceilalţi erau
în afară de cercul iubirii lui Dumnezeu. Dar Iacob proclamase că Dumnezeu Îşi alegea un popor şi din aceste
naţiuni păgâne. Pavel recunoştea aceeaşi schimbare (Romani 9,26). Întrucât „poporul ales” nu mai urma să
fie privit de către creştini ca fiind numai iudeii, cerinţele ceremoniale care-i diferenţiau pe iudei de neamuri
nu mai erau necesare.

Fapte 15:15
15. Cu faptul acesta se potrivesc. Adică, cu această acţiune din partea lui Dumnezeu, coincid profeţii
VT. Ei priviseră şi aşteptaseră convertirea neamurilor, care acum avea loc.

După cum este scris. Citatul din versetul 16,17 e din LXX, Amos 9,11.12. Ascultătorii, obişnuiţi cu
Scripturile VT, ar fi putut să-şi amintească şi alte profeţii asemănătoare aşa cum a făcut Pavel în Romani
15,9-12. Faptul că citatul lui Iacob este din LXX şi că LXX în acest pasaj lămureşte mai bine argumentaţia
sa decât exprimarea alternativă a textului masoretic, a ridicat întrebarea dacă nu cumva conciliul s-a ţinut în
limba greacă. În favoarea ideii că aşa a fost, e faptul că mulţi iudei, chiar şi în Palestina, erau bilingvi şi că
chestiunea în discuţie aici era concentrată în jurul creştinilor de limbă greacă. Erau de faţă creştini din
Antiohia (vezi Fapte 15,2) care se poate să fi cunoscut sau se poate să nu fi cunoscut aramaica, şi Tit, o
persoană necircumcisă dintre neamuri (vezi Galateni 2,3), care probabil nu înţelegea aramaica, fără îndoială,
era acolo. Spre folosul acestora, greaca ar fi fost o limbă potrivită spre a fi folosită.

Totuşi, sunt motive temeinice pentru a presupune că Iacob şi-a ţinut vorbirea în aramaică, probabil
citând Scriptura în limba ebraică de aproape înrudită. Iacob se găseşte, atât în Noul Testament, cât şi în
literatura creştină timpurie, în poziţia de conducător al creştinismului iudaic. Problema în discuţie era
esenţial o problemă iudaică şi fusese ridicată de cei mai iudaici dintre creştini – fariseii. Având în vedere
lucrul acesta ar părea rezonabil de a aştepta ca o discuţie între apostolii din Ierusalim de data aceasta să fi
fost probabil ţinută în aramaică. Lucrul acesta nu însemnează totuşi că Luca greşeşte citând LXX, versiunea
Biblică cunoscută de cititorii săi greci. Ebraica din Amos 9,11.12, aşa cum este în textul masoretic, n-ar fi
necorespunzătoare la argumentaţia sa şi, dacă nu l-a folosit pe acela, se poate să fie citat dintr-o formă de
text ebraic care era mai de aproape înrudit cu LXX de cum era cel masoretic. Descoperirile de la Qumran au
arătat că astfel de texte existau cel puţin pentru părţi ale VT (vezi vol. I, p. 93).

Fapte 15:16
16. Mă voi întoarce. Expresia aceasta nu e în acord nici cu textul ebraic şi nici cu cel din LXX, Amos
9,11. Ea este totuşi o expresie ebraică favorită pentru: „Voi face lucrul acesta iarăşi şi iarăşi” (vezi
Eclesiastul 9,11; Osea 2,9; 11,9). Aceasta ar putea să fie o indicaţie că Iacob a citat VT în ebraică.

Cortul. („Tabernacolul”, KJV). Gr. skene, „un cort”, reprezentând cuvântul ebraic sukkah, „un
umbrar”, folosit la Sărbătoarea Corturilor, când evreii locuiau în adăposturi uşoare şi provizorii.

Fapte 15:17
17. Rămăşiţa de oameni. La punctul acesta textul masoretic din Amos 9,12 zice, sheerith edom,
„rămăşiţa Edomului”. Totuşi, în alfabetul ebraic cuvintele edom, „Edom” şi adam, „om”, sunt aproape
identice; LXX parcă a citat cuvântul din urmă şi aşa a tradus, „rămăşiţa de oameni”. Argumentul lui Iacob
este scos în evidenţă de exprimarea greacă. „Rămăşiţa de oameni” – neamurile – urma să cheme „numele lui
Dumnezeu”. Iacob a recunoscut profeţia ca o prezicere a convertirii neamurilor şi în felul acesta se află
acum în legătură cu subiectul în discuţie.

Să caute. Textul masoretic diferă mult de citatul lui Iacov, aşa cum e ilustrat de o comparare a acestui
pasaj din Fapte cu versiunea KJV la Amos 9,12. Aceasta din urmă descrie poporul restatornicit al lui Israel
(sub înfăţişarea unui cort) ca posesor al rămăşiţei Edomului şi a tuturor păgânilor. Dar, aşa cum Iacov aplică
această profeţie, ea este o declaraţie a intenţiei lui Dumnezeu ca neamurile să-L caute. Iacov lămureşte că
această lucrare de a căuta „pe Domnul” urmează să fie adevărata zidire din nou atât a casei lui David, cât şi
a întregii omeniri.

Chemat numele Meu. Expresia „peste care este chemat numele Meu”, este semitică şi înseamnă „care
sunt chemaţi cu numele Meu”. Apare în textul ebraic din Deuteronom 28,10 şi în cel grec din Iacov 2,7.

Fapte 15:18
18. Zice Domnul. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) o exprimare a ultimei părţi a v. 17 şi a v. 18
care poate fi tradusă: 1) „Zice Domnul, care face cunoscut lucrurile acestea din vechime”; 2) „Zice Domnul
care face aceste lucruri care erau cunoscute din vechime”. Oricare din aceste traduceri arată că mântuirea
neamurilor nu e o noutate în planul lui Dumnezeu (vezi vol. IV, p. 27-30).

Cunoscute. Faptul că Dumnezeu ar primi neamurile, a uimit pe iudei, dar El descoperise lucrul acesta
prin proorocii Săi. Acum El săvârşea ceea ce cunoscuse şi intenţionase de la început (vezi Ef. 3,2-12).

Fapte 15:19
19. Eu sunt de părere. („Decizia mea este”, KJV; „Eu găsesc cu cale”, Nitz). Literal, „Eu decid”.
Cuvintele lui Iacov lasă să se înţeleagă că el vorbeşte cu autoritate. Totuşi, ceea ce urmează nu e un decret,
deoarece când a fost promulgată această hotărâre se baza pe autoritatea apostolilor şi a prezbiterilor (vezi
cap. 16,4).

Greutăţi. („Necazuri”, KJV; „A nu supăra”, Nitz). Gr. parenochleo, „a tulbura”, „a hărţui”, „a necăji”,
prin punerea de obstacole în calea altuia. Acesta este singurul loc în NT unde e folosit verbul acesta.

Se întorc. („Sunt întorşi”, KJV). Mai degrabă „se întorc”. Lucrarea de convertire avea loc printre
neamuri chiar în clipa aceea. Verbul acesta (Gr. epistrepho) apare de repetate ori în Fapte cu referire la
convertire (vezi cap. 3,19). Că neamurile cu adevărat se întorceau la Dumnezeu şi că Dumnezeu le primea,
era dovedit de relatarea lui Pavel şi a lui Barnaba, şi poate de prezenţa lui Tit, un creştin dintre neamuri
(vezi Galateni 2,1; cf. Note Adiţionale la finele capitolului, Nota 1). Acesta era motivul fundamental pentru
decizia luată. Neamurile se converteau; Dumnezeu le primea. Atunci, cum ar fi putut biserica să nu le
primească? Biserica încă nu vedea clar că legile ceremoniale arătau spre Hristos şi se împlineau în El şi că
simbolurile etnice care caracterizau pe iudei (ca de pildă circumcizia) de asemenea nu mai aveau nici o
însemnătate. De zeci de ani, creştinii iudei, în general, continuau să se identifice cu ritualele Templului şi
chiar şi Pavel a luat parte la ele pe când era la Ierusalim (Fapte 20,16; 21,18-26; cf. cap. 18,19). Dar mai
apoi s-a descoperit, mai ales lui Pavel, că existau motive teologice pentru a nu cere ţinerea ritualurilor
mozaice. Multe din acestea erau, „umbre” arătând spre Hristos şi lucrarea Lui; o dată ce misiunea Lui s-a
sfârşit, ele nu mai aveau însemnătate (Coloseni 2,11-20; Evrei 9,1-12). Altele erau simboluri caracteristice
ale iudaismului care încetau să mai aibă însemnătate şi toţi oamenii puteau găsi în mod egal mântuirea în
Isus Hristos fără a mai fi nevoie să se identifice cu poporul iudeu (vezi Romani 10,11.12; Coloseni 3,10.11).
Pavel a văzut clar că spiritul legalismului, încurajat de aceste ritualuri, a devenit o barieră între iudei şi
neamuri, care nu aveau nici un loc printre oamenii care erau una în Hristos Isus (Efeseni 2,13-16).

Fapte 15:20
20. Scrie. Gr. epistello, „a trimite o solie”, „a scrie o scrisoare” (vezi Evrei 13,22). Solii trimişi de
apostoli au luat cu ei decizia scrisă a conciliului (vezi Fapte 15,23).

Să se ferească. („Să se abţină”, KJV). Decizia era esenţial practică (vezi v. 19). O dată cu acceptarea
unui mai mare discernământ teologic, chestiunea consumării de carne jertfită idolilor a fost mai târziu privită
într-o lumină oarecum diferită (vezi mai jos, la „pângăririle idolilor”). Dar, în împrejurările momentului,
decizia aceasta mergea atât de departe cât simţea biserica că e bine să meargă. Neamurile nu puteau decât să
fie mulţumite, întrucât nu li se impunea nici o povară extremă şi cei cu tendinţe fariseice nu puteau tăgădui
că neamurile fuseseră cu adevărat convertite. Cerinţele stipulate păreau să fie acceptabile pentru iudeii
creştini.

Pângăririle idolilor. Având în vedere faptul că exprimarea oficială scrisă a Conciliului din Ierusalim se
declara contra „lucrurile jertfite idolilor” (Gr. eidolothuta, [„lucruri”] oferite iolilor”, v. 29), e probabil
lucrul cel mai bun de a înţelege „pângăririle idolilor” de aici în sensul specific al hranei (şi băuturii) care
fusese jertfită dumnezeilor păgâni. În religia greacă şi romană, carnea era prezentată în mod obişnuit
zeităţilor în temple. Totuşi, numai o mică parte din ea era pusă pe altar. Restul era sau consumat de cei care
trăiau în legătură cu templul sau trimisă la piaţă spre vânzare. În ochii iudeilor stricţi, o asemenea hrană era
pângărită. În felul acesta o judecată atribuită lui Rabi Akiba (c. anul 100 d. Hr) declara: „Carnea care e dusă
într-un loc de idoli e îngăduită [a scoate vreun folos din ea], dar aceea care e scoasă afară e oprită, deoarece
e [privită] ca „jertfe ale mortului” (Mişna Abodah Zarah 2,3, ed. Soncino a Talmudului, p. 115). La fel o altă
reglementare din Mişna (codificată c. 250 d.Hr.) declară cu privire la vinul jertfit unui idol: „Yen nesek (vin
de libaţie) e oprit şi face (alt vin) să fie oprit chiar şi cea mai mică cantitate. Vinul (amestecat) cu vin şi apă
cu apă (descalifică) chiar şi prin cea mai mică cantitate. Vin (amestecat) cu apă şi apă cu vin (descalifică
atunci când e oprit) deşi dă gust specific amestecului. Aceasta este regula generală: cu aceleaşi feluri
(amestecătura e descalificată) chiar şi prin cantitatea cea mai mică, dar cu o specie diferită (e descalificată
când elementul prohibit) dă gust specific” (Ibid 5,8, ed. Soncino a Talmudului, p. 349). În consecinţă, un
iudeu strict niciodată nu cumpăra carne în piaţa liberă, ci numai de la un măcelar iudeu. Când călătorea, o
făcea cu kophinos-ul, sau coşul său în spinare, îşi ducea hrana cu sine (vezi Marcu 6,43). Juvenal se referă la
„Iudei, care posedă un coş şi un mănunchi de fân ca echipament total al lor” (Satire, III, 13,14, ed. Loch, p.
33).

Având în vedere acest puternic sentiment iudaic, conciliul a considerat că e bine să ceară creştinilor
dintre neamuri să se ferească de lucrurile jertfite idolilor. Această prevedere ar fi cerut multă lepădare de
sine. Convertitul urma să refuze invitaţii la multe ocazii festive, sau dacă era de faţă, să refuze a mânca. Un
om cu conştiinţa atentă de asemenea urma să refuze a mânca alimente puse înaintea lui într-o casă
particulară, afară de cazul că era încredinţat că ea nu fusese jertfită într-un templu. În acelaşi timp, restricţia
aceasta avea valoare practică de a feri pe creştinii dintre neamuri de ispita de a se angaja în ritualuri păgâne,
la care gustarea hranei şi a băuturii rituale era o parte esenţială a cultului. Dacă nu era de mâncat nimic
jertfit unui idol, creştinul conştiincios putea înţelege că chiar şi ritualul de formă de a gusta din hrană şi de a
bea la altarul împăratului era interzis. Lucrul acesta pare să fi fost o problemă pe vremea scrierii
Apocalipsului (vezi Apoc. 2,14).

La câţiva ani după Conciliul din Ierusalim, restricţia aceasta a întâmpinat oarecare împotrivire. La
Corint, oamenii pretindeau dreptul de a mânca ceea ce alegeau şi Pavel a admis, teoretic, dreptul de a
cumpăra hrană din piaţă indiferent dacă ea fusese oferită mai înainte într-un templu, întrucât „un idol nu e
nimic”. Dar susţinea restricţia pe temeiul iubirii frăţeşti şi a respectării scrupulelor altora ( 1 Corinteni 8,10;
vezi Romani 14).

De curvie. Ar părea surprinzător la început să se găsească o regulă morală plasată la un loc cu


restricţii care par pur ceremoniale. Dar primul punct din decret era şi moral în măsura în care era bazat pe
porunca a doua a Decalogului. Cu privire la desfrânare, Legea levitică era pe bună dreptate strictă faţă de
orice formă a acestei nelegiuiri (Levitic 18,20, 10-21).

Păcatul curviei, cuprinzând lipsa oricărui respect pentru igiena feminină, era un rău atât de răspândit,
încât poate fi considerat aproape o caracteristică a vieţii greco-romane. Idolatria şi curvia erau uneori unite
în cultul păgân. Aşa cum era cu preotesele Afroditei la Corint şi Pafos, prostituţia era adesea o parte a
idolatriei. Omul care participa la templu exprima presupusa lui credinţă în zeiţa astfel adorată. Păcatul
desfrânării era ceva îngăduit şi chiar ceva obişnuit pentru păgâni. Pentru motivul acesta, creştinul iudeu ar fi
dorit să ştie că cei convertiţii dintre neamuri intraseră într-o viaţă nouă şi curată (vezi 1 Corinteni 6,15;
Apocalipsa 2,14). De aceea la Conciliul de la Ierusalim, creştinismul a făcut primul lui pas public pentru
susţinerea unor standarde morale înalte, nu numai prin învăţătura lui generală, ci şi printr-o regulă specifică
trasată pentru conduita membrilor lui.

Dobitoace sugrumate. („Lucruri sugrumate”, KJV). Dovezi textuale importante pot fi citate (cf. p. 10)
pentru omiterea cuvintelor, „şi de lucruri sugrumate”. În VT nu e o oprelişte clară contra mâncării de
„dobitoace sugrumate”. Totuşi, principiul cuprins pare să fie acelaşi ca şi cel din interdicţia – interzicerea
consumării sângelui. Animalele sugrumate nu ar fi eliminat sângele şi astfel ar fi fost inacceptabile ca hrană
(vezi Levitic 17,13.14). Declaraţia lui Iacov poate de asemenea să fi fost bazată şi pe restricţiile mozaice
contra cărnii animalelor care mureau de la sine sau care fuseseră ucise de un alt animal (Levitic 17,15;
Deuteronom 14,21). Astfel de restricţii erau ţinute de biserica primară aşa cum a mărturisit Tertulian (mort
c. anul 230 d. Hr.) care, scriind păgânilor declară: „Roşiţi pentru căile voastre rele în faţa creştinilor, care nu
au nici măcar sânge de animale la mesele lor de alimente simple şi naturale pentru că se feresc de dobitoace
sugrumate ca să nu se pângărească, datorită sângelui încă neeliminat din trupul acestor animale” (Apologia
9, ANF, vol 3, p. 25). La fel, o veche orânduire din Biserica Răsăriteană porunceşte: „Dacă vreun episcop,
prezbiter, diacon sau de fapt oricine din catalogul sacerdotal consumă carne cu sânge sau animale care au
fost sfâşiate de fiare să fie demis, deoarece lucrul acesta a fost interzis de lege. Dar, dacă e cineva dintre
laici, să fie suspendat”. (Apostolic Canon, 63, ANF, vol. 7, p. 504). Vechea tradiţie iudaică declara că atunci
când grumazul unui animal era frânt, sângele se scurgea în picioare, în aşa fel că nu putea să fie scos nici cu
folosirea sării (Talmud Hullin 113a , Ed. Soncino, pag. 621,622).

De sânge. Interzicerea folosirii sângelui ca aliment a fost făcută de îndată ce carnea de animale a fost
permisă ca aliment pentru oameni (Geneza 9,4) şi a fost adeseori repetată în legea mozaică (Levitic 3,17;
7,26; 17,10; 19,26). Consumarea de sânge era socotită un păcat împotriva Domnului pe vremea lui Saul (1
Samuel 14,33). Alimente pregătite cu sânge erau obişnuite la mesele atât ale grecilor, cât şi ale romanilor.
De pildă aceasta se găseşte în Omer: „Aici la foc sunt aşezate burţi de capre, pe care le-am pus acolo pentru
cină, după ce le-am umplut cu grăsime şi sânge. Acum oricare din cei doi câştigă şi se dovedeşte omul cel
mai bun, să se ridice şi să-şi aleagă pe oricare vrea din acestea” (Odyssey, XVII, 44-49; ed. Loeb, vol. 2,
pag. 199,201).

Păgânii erau obişnuiţi ca la mesele lor să bea sânge amestecat cu vin. Iosif, vorbind din punct de
vedere al iudeilor din secolul I d. Hr., declară că „sânge de orice fel el (Moise) a oprit să fie folosit ca hrană,
considerându-l ca suflet şi spirit” (Antiquities, III, 11.2 (260), ed. Loeb, vol. 4, p. 443). Atitudinea iudeilor
faţă de interdicţia aceasta poate să fie văzută dintr-o publicaţie atribuită lui Rabi Shim`on ben Azzai (c. anul
110 d. Hr.): „În Tora sunt 265 oprelişti şi printre toate legile nu e nici una ca aceasta … dacă Scripturile vă
îndeamnă în felul acesta cu privire la interzicerea sângelui (Deuteronom 12,23), în comparaţie cu care nu e
vreuna mai uşoară printre toate poruncile, cu cât mai mult aceasta se aplică la tot restul poruncilor!” (Sifra,
Deuteronom 12,23; citat în Stoack şi Billerbeck, Kommentar zum Neuen Testament aus Talmud und
Midrash, vol 2, p. 734). Prohibirea sângelui ar putea să fie considerată cea mai uşor de ţinut din toate
poruncile şi ajută să se facă înţeles sentimentul creştinilor iudei de la Ierusalim ca şi convertiţii dintre
neamuri să rămână la ea. Timp de câteva secole, cel puţin în unele regiuni, biserica creştină timpurie pare să
se fi ţinut de regula aceasta (vezi mai sus la „dobitoace sugrumate”). În acelaşi timp, mai ales în Apus, pare
să se fi făcut o încercare pentru a prezenta restricţiile Conciliului din Ierusalim ca fiind doar interdicţii
morale. Astfel Irineu (c. anul 185) citează pasajul prezent după cum urmează: „Ca să le fie impus, ca ei să se
ferească de uşurătăţile idolilor, de curvie şi de sânge; şi tot ce ei doresc să nu li se facă lor, să nu facă ni ei
altora” (Against Heresies, III, 12,14; ANF, vol 1, pag. 435, 436). Dintr-un asemenea punct de vedere
„sânge” era interpretat ca vărsarea de sânge omenesc, adică, ucidere, e clar din Tertulian (mort c. anul 230,
d. Hr. ) care explică: „Interzicerea cu privire la „sânge” urmează să o înţelegem a fi (o interzicere) mult mai
mult o interzicere cu privire la sânge omenesc” (On Modesty, 12; ANF, vol. 4 pag. 86). Vezi Geneza 9,4.

Fapte 15:21
21. Din vechime. („Din timpuri de demult”, Nitz). Mai degrabă, „din generaţii de demult”. Iacov pare
că nu avea alt gând decât că iudei creştinii urmau să păstreze tot ceea ce le dăduse iudaismul şi că ei nu
aveau să se despartă de sinagoga iudaică.

În sinagogă. Asupra programului cultului la sinagogă, vezi vol. V, pag. 56-58. Creştinii iudei încă mai
participau la slujbele de la sinagogă. Legătura versetului acestuia cu cel precedent poate fi înţeleasă în mai
multe feluri. Unii consideră că înseamnă că ei n-au de ce să se teamă că libertatea neamurilor va ataca
ţinerea din partea lor a legilor mozaice, deoarece ei şi copiii lor urmau să continue să fie îndemnaţi cu
privire la lege în fiecare Sabat, când participau la sinagogă. Alţii înţelegeau versetul acesta ca o bază pentru
prohibiţiile lui Iacob, în sensul acesta, că întrucât Moise este citit în sinagogă. Neamurile urmau cel puţin să
se ferească de la lucrurile pe care el le enumeră. Alţii la fel îl văd ca însemnând că creştinii dintre neamuri
nu vor găsi prohibiţiile lui Iacob ca fiind grele, întrucât ei erau deja familiarizaţi cu ele din contactele lor cu
sinagogile, unde legea era citită în mod regulat.

Fapte 15:22
22. Au găsit cu cale. („Le-a plăcut”, KJV). Gr. dakeo, „a se părea că e potrivit” sau aşa cum era
folosit cuvântul într-un sens oficial, pasajul de aici poate fi tradus, „s-a rânduit”, „s-a votat”.

Întreaga biserică. Lucrul acesta arată poziţia importantă ocupată de membrii bisericii. Ei au conlucrat
la însărcinarea reprezentanţilor trimişi cu scrisoarea. În secolele de mai târziu, laicii au fost în cea mai mare
parte excluşi de la conciliile oficiale bisericeşti.

Cu Pavel şi Barnaba. Bărbaţii aleşi au fost trimişi cu Pavel şi Barnaba pentru a confirma decretele
adoptate pentru a nu fi nevoie să o facă cei doi oameni, care erau implicaţi personal în problemă. În felul
acesta n-ar fi fost nici un prilej pentru vreun iudaizant recalcitrant să acuze de fals pe Pavel şi pe Barnaba.
Iuda, zis şi Barsaba. Numele de Barsaba era purtat şi de Iosif, „zis şi Iust” (vezi cap. 1,23). Dacă
Barsaba e considerat nume de familie, acest Iuda şi cu Iosif erau poate fraţi. Iosif cel puţin a fost unul din
urmaşii din familia lui Isus. În cap. 14,32 Iuda e numit profet.

Sila. Acesta ar putea să fie un nume aramaic sau o prescurtare a numelui roman Silvanus. Ca şi Iuda,
era profet (v. 32). A devenit tovarăşul lui Pavel în a doua Călătorie Misionară (v. 43) şi probabil e Silvan
menţionat în 1 Tesaloniceni 1,2; 2 Tesaloniceni 1,1; 1 Petru 5,12).

Oameni cu vază. („Bărbaţi fruntaşi”, KJV). Sau „oameni de conducere”, „cu autoritate”. Poziţia lor
s-ar putea să se fi datorat faptului că erau profeţi (v. 32). Dacă vor fi fost urmaşi ai lui Isus, lucrul acesta ar
fi făcut ca ei să fie foarte mult respectaţi de fraţi.

Fapte 15:23
23. Au scris. („Au scris scrisori”, KJV). Ceea ce urmează în acest capitol este fără îndoială o
transcriere a documentului trimis, primul dintr-o lungă serie de decrete şi canoane care apar în istoria
bisericii. Probabil scrisoarea aceasta a fost scrisă în limba greacă. Forma ei este grecească; persoanele dintre
neamuri interesate de deciziile pe care le cuprindea erau mai ales de limbă greacă, cum fără îndoială era
biserica din Antiohia căreia i-a fost expediată.

Prin ei. Literal, „prin mâna lor”, poate un evreism. Aceasta nu însemnează că scrisoarea a fost scrisă
de aceşti bărbaţi, ci că a fost trimisă prin ei.

Apostolii, prezbiterii şi fraţii. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) exprimarea: „Apostolii şi
prezbiterii, fraţi”. În felul acesta, conducătorii de la Ierusalim asigurau pe creştinii cărora ei le scriau că erau
cu toţii fraţi în Hristos.

Neamuri. După cum e arătat în v. 20, scrisoarea conciliului era adresată neamurilor, şi nu creştinilor
iudei.

În Antiohia, în Siria şi în Cilicia. În Antiohia, disputa asupra obligaţiilor puse asupra neamurilor
ajunsese la un punct critic. Fără îndoială erau atinse şi bisericile din regiunile învecinate din Siria.
Menţionarea Ciliciei sugerează că Pavel făcuse o lucrare importantă în provincia sa natală, înainte de a lucra
cu Barnaba la Antiohia. (vezi cap. 11,25).

Sănătate. („Trimit salutare”, KJV). Gr. chairein (vezi Romani 1,7). Cuvântul acesta este o salutare
obişnuită în literatura greacă, dar nu e folosit în NT, decât aici, în Fapte 23,26 şi în Iacov 1,1.

Fapte 15:24
24. Plecaţi. („Care au plecat”, KJV). Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 10) între păstrarea şi
omiterea acestor cuvinte. Din v. 1 este clar că ei erau din Iudeea. Lipsa lor de autoritate contrastează cu
autoritatea dată lui Iuda şi lui Sila de către conciliu (v. 27).

Fără vreo însărcinare. („N-am dat o astfel de poruncă”, KJV). Mai degrabă, „n-am dat ordine”.
Aceasta e o completă dezaprobare a ideii că fusese dată pretenţiilor prezentate de aceeaşi grupă mai târziu.
(Galateni 2,92).

V-au zdruncinat. („Răsturnându-vă”, KJV). Gr. anaskeuazo, „a tulbura”. Iudaizanţii tulburaseră


credinţa convertiţilor dintre neamuri, deoarece susţinerile lor loviseră chiar la baza experienţei şi dogmei
creştine – faptul că mântuirea nu e câştigată prin observarea de ceremonii externe sau prin alipirea la o
anumită grupă de persoane.

Zicând. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) omiterea cuvintelor „Zicând să vă tăiaţi împrejur şi să
păziţi Legea”.

Fapte 15:25
25. Am găsit cu cale. („S-a părut bine”, KJV). Gr. dakeo (vezi v. 22). Dacă cuvintele sunt luate în
sensul lor oficial, prima parte a acestui verset poate fi tradusă: „Am votat cu unanimitate să trimitem”. O
traducere alternantă este, „ajungând la înţelegere, am decis să trimitem”.

Să alegem nişte oameni. („Să trimitem oameni aleşi”, KJV). Şi anume pe Iuda Barsaba şi pe Sila.

Iubiţii. Gr. agapetos, un adjectiv care în NT e îndeosebi aplicat la aceia care sunt uniţi în credinţă şi în
iubire. Întreaga scrisoare onorează intenţionat pe Pavel şi pe Barnaba, şi expresia „iubiţi” iluminează
declaraţia lui Pavel că „stâlpii” bisericii din Ierusalim i-au dat lui şi lui Barnaba „mâna dreaptă de însoţire”
(Galateni 2,9). Petru vorbeşte despre Pavel, folosind termenul acesta (2 Petru 3,15).

Barnaba şi Pavel. Probabil că numele lui Barnaba e pus aici mai întâi, deoarece el fusese mai înainte
un sol special trimis de la biserica din Ierusalim la Antiohia (cap. 11,22).

Fapte 15:26
26. Şi-au pus în joc. („Şi-au hazardat”, KJV). Gr. paradidomi, „a preda”, „a încredinţa”. Pasajul
acesta poate fi înţeles în ambele feluri. S-ar putea să însemneze că ei erau oameni care se arătaseră gata să-şi
dea şi viaţa pentru Hristos – lucru care era cu siguranţă adevărat (vezi cap. 13,50; 14, 5.19) – sau poate să
însemneze, mai general, că ei îşi predaseră viaţa pentru cauza lui Hristos.

Pentru numele. Aici ca şi mai înainte, „nume”, înseamnă demnitatea mesianică şi autoritatea divină a
lui Isus. Misionarii predicaseră pe Isus ca Hristos. Vezi cap. 3,16.

Fapte 15:27
27. Prin viu grai. Literal, „prin cuvânt”. Compară expresia „prin cuvântul gurii”.

Fapte 15:28
28. S-a părut nimerit. („A părut de bine”, KJV). Verbul grecesc este acelaşi aici ca şi în v. 25. Isus
făgăduise că Duhul Adevărului va călăuzi pe ucenicii Săi în tot adevărul (Ioan 16,13) şi Luca vorbeşte
adesea despre ei ca fiind plini de Duhul. Din cauza aceasta bărbaţii conciliului au pretins fără ezitare că
Duhul Sfânt era Călăuza lor. Sub îndrumarea Duhului, creştinii iudei înlăturau prejudecata lor veche
împotriva comuniuni cu neamurile. Cât de bine ar fi fost pentru biserici ca în mod cinstit să fi putut spune
totdeauna că este sub controlul şi călăuzirea Duhului Sfânt.

Nici o altă greutate. („Nici o povară mai mare”, KJV). Iudeii înşişi simţeau povara aceasta în grămada
grea a prescripţiilor legale (vezi Fapte 15,10; Apocalipsa 2,24).

Fapte 15:29
29. Lucrurile jertfite idolilor. Această formulare dă o definiţie şi mai precisă a avertizării lui Iacob
faţă de „pângăririle idolilor” (vezi v. 20).

De dobitoace sugrumate. Pot fi citate dovezi importante (cf. p. 10) pentru omiterea acestor cuvinte ca
la v. 20. În ce priveşte tratarea acestor oprelişti, vezi v. 20.

Bine de voi. („Bine faceţi”, KJV). Gr. en prasso. Această expresie poate să însemne sau „a reuşi”, „a o
duce bine”, sau „a face bine”. Deşi înţelesul dintâi e mai comun, literatura creştină din secolul al doilea
susţine pe cel din urmă şi pare să fie mai corespunzător în contextul de faţă. Dovezi din papirusuri arată că
en prasso era un termen folosit în epistolele din perioada Koine pentru a exprima o cerere politicoasă şi
pasajul prezent ar putea chiar să fie tradus, „de care vă rugăm fierbinte”.

Fiţi sănătoşi. („Rămas bun”, KJV). O formă a verbului grec rhonnumi, „a fi tare”; „a prospera”,
aceasta este o salutare obişnuită de încheiere în literatura greacă. Scrisoarea aceasta urmează titlul clasic
grec atât la începutul, cât şi la sfârşitul ei (vezi v. 23).

Fapte 15:30
30. S-au dus la Antiohia. („Au venit la Antiohia,” KJV). E natural de a presupune că trimişii de la
conciliu s-au înapoiat în nord, prin Samaria şi Fenicia. Fără îndoială a fost bucurie în sânul adunărilor
creştine pentru cei dintre neamuri, la vestea libertăţii pe care o primiseră.
Au dat epistola. („Au predat epistola”, KJV). Trebuie să fi fost o revărsare de bucurie când scrisoarea
a fost deschisă cu solemnitate şi citită cu voce tare. Propoziţie după propoziţie respingea învăţăturile
iudaizanţilor şi confirma poziţia luată de Pavel şi de Barnaba. Pentru credincioşii dintre neamuri din
Antiohia, epistola aceasta era o cartă a libertăţii, câştigată după o adevărată luptă.

Fapte 15:31
31. Îmbărbătarea. („Mângâierea”, KJV). Barnaba, „fiul mângâierii” (vezi cap. 4,36), era un vrednic
membru al unei astfel de delegaţii. Mângâiere urma să fie simţită atât de iudei cât şi de neamuri; de către cei
dintâi pentru că urma să ştie pe ce bază puteau să privească pe convertiţii dintre neamuri ca împreună
creştini, şi de cei din urmă, pentru că erau acum liberi de jugul ceremoniilor şi ritualurilor. Vezi Note
Adiţionale la finele capitolului, Nota 2.

Fapte 15:32
32. Iuda şi Sila care şi ei erau profeţi. Vezi cap. 13,1 „Profet” e folosit aici, nu cu privire la cineva
care, în mod necesar, prezice viitorul, ci o persoană care fiind plină de Duhul, vorbeşte din partea lui
Dumnezeu cu o autoritate neîntrecută. Iuda şi Sila erau deci calificaţi atât să îndemne, cât şi să întărească pe
ucenici. Îndemnul urma să fie necesar pentru neamuri. Acesta era felul de lucrare la care fusese îndemnat
Petru de Domnul Său (Luca 22,32) şi urma să fie făcut acum în aceleaşi condiţii pe care Petru înţelesese că
trebuie să le aibă în vedere faţă de Corneliu.

Fapte 15:33
33. În pace. Aceasta este traducerea salutului normal ebraic la despărţire. Nu însemnează că oamenii
erau lăsaţi să plece în linişte, ci că rugăciunile bisericii pentru pacea lor îi însoţeau. Compară Marcu 5,34.

La aceia de care fuseseră trimişi. („La apostoli”, KJV). Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) exprimarea
„la aceia care-l trimiseseră”.

Fapte 15:34
34. Totuşi. Pot fi citate dovezi textuale (cf. p. 10) pentru omiterea acestui verset. Totuşi, întrucât
Pavel la scurt timp după aceea, a ales pe Sila ca tovarăş al său în următoarea sa călătorie misionară (v. 40,
cf. v. 36). Sila trebuie să fi rămas în Antiohia după ce Iuda plecase sau trebuie să se fi reîntors curând acolo.

Fapte 15:35
35. Propovăduiau. („Predicând”, KJV). O formă a verbului grec euaggalizo (vezi cap. 13,32). Atât
învăţarea, cât şi predicarea trebuie să fie făcute pentru a prezenta pe Isus ca Mântuitor şi pentru a instrui în
felul de viaţă pentru Dumnezeu; fără îndoială lucrul acesta era de cea mai mare însemnătate pentru neamuri,
care acum devenea clar, erau părtaşi la noul legământ, sub Evanghelie.

Fapte 15:36
36. După câteva zile. Vezi cap. 16,1

Să ne întoarcem. („Să mergem din nou”, KJV). Propunerea aceasta era caracteristică pentru Pavel.
Inima lui era totdeauna plină de „grijă pentru toate bisericile” (2 Corinteni 11,28), pe care el mereu le
amintea în rugăciunile sale (Romani 1,9; Efeseni 1,16; Filipeni 1,3). Judecând după grija sa pentru Timotei,
descoperită în epistolele lui Pavel, el va fi fost tot atât de mult preocupat de creşterea spirituală a membrilor
în parte care erau copiii lui în credinţă, aşa cum era pentru starea generală a bisericilor pe care le întemeiase.
Pavel a propus călătoria ca un prilej de a revizita bisericile întemeiate în prima călătorie, dar s-a extins când
a fost constrâns de Duhul să meargă în Europa, ca răspuns la chemarea macedoneană.

Harta celei de a doua călătorii misionare a lui Pavel

Fapte 15:37
37. Voia. („S-a hotărât”, KJV). Dovezi textuale atestă (cf. p. 10) exprimarea „era de părere” sau
„dorea”. Fără îndoială, legăturile de familie ale lui Barnaba cu Ioan Marcu a fost ceea ce l-a îndemnat să-l ia
pe tânăr încă o dată într-o călătorie misionară, pentru a-i da prilej să arate calificarea sa pentru serviciu (vezi
Coloseni 4,10). Fără îndoială, el recunoştea, aşa cum n-a făcut-o Pavel, circumstanţe care cel puţin în parte
scuzau retragerea anterioară a lui Marcu din faţa unei sarcini grele (vezi Fapte 13,13). Pentru Pavel, un
luptător zelos şi curajos pentru Hristos, oricine se purtase în felul acela părea, în propriile cuvinte, că „nu
este destoinic pentru împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 9,62) şi avea nevoie de disciplină, cel puţin pentru un
timp, pentru a-l califica pentru a lucra mai departe.

Numit. („Supranume”, KJV). Literal, „care e numit”.

Fapte 15:38
38. Îi părăsise. („S-a depărtat de la ei”, KJV). Vezi cap. 13,13 Ioan Marcu se înapoiase la Ierusalim
de la Perga.

Nu-i însoţise. („N-a mers”, KJV). Cuvintele acestea sugerează că plângerea lui Pavel contra lui Marcu
era că reîntorcându-se la Ierusalim, el se eschivase de la părtăşia sa la poverile călătoriei.

Fapte 15:39
39. Neînţelegerea. Gr. paroxusumos, „invitaţiei”, „mânie vie”. De la cuvântul acesta derivă cuvântul
nostru „paroxism”, care poate lăsa o neînţelegere trecătoare, deşi severă, dar nu una de lungă durată.
Căldura unei prietenii vechi sigilate prin ajutorul dat de Barnaba lui Pavel când avea cea mai mare nevoie de
un prieten (vezi cap. 9,27), ca şi săvârşirea împreună a unei mari lucrări şi obţinerea cu succes a unei mari
hotărâri, a făcut ruptura dintre Barnaba şi Pavel, cu atât mai dureroasă. Aceasta este ultima pomenire în
Fapte atât a lui Barnaba, cât şi a lui Marcu. Pentru biserică, rezultatul a fost că s-au întreprins două călătorii
misionare în loc de una. Deşi apostolii au fost de părere diferită în ce priveşte cine era vrednic să participe la
o astfel de lucrare, nu era nici o despărţire între ei cu privire la lucrarea care trebuia să fie făcută în
Evanghelie. Numele lui Barnaba apare în epistolele lui Pavel în 1 Corinteni 9,6; Galateni 2,1.9.13; şi
Coloseni 4,10). Scriind corintenilor (1 Corinteni 9,6), apostolul numea pe Barnaba ca dând acelaşi nobil
exemplu ca şi el, lucrând cu mâinile lui şi neprimind întreţinere din partea bisericilor unde lucra pentru
Evanghelie. Coloseni 4,10 dă la iveală că Pavel a primit din nou pe Ioan Marcu în calitate de conlucrător
(Filimon 24) şi Pavel a ajuns să recunoască în Ioan Marcu pe cineva care îi era „de folos pentru slujbă” (2
Timotei 4,11). După ce a lucrat cu Barnaba în Cipru, Marcu pare să se fi înapoiat la Petru şi a fost cu el la
Roma (1 Petru 5,13). Se poate că în perioada de rămânere a lui la Roma, Marcu a lucrat din nou cu Pavel.

A plecat cu corabia la Cipru. Aceasta era ţara de baştină a lui Barnaba. Era natural ca el şi Marcu să-şi
înceapă lucrarea acolo.

Fapte 15:40
40. Pavel şi-a ales pe Sila. Vezi v. 34. Lucrul acesta arată interesul lui Sila pentru lucrarea de
evanghelizare printre neamuri, şi fără îndoială era tot atât de bine calificat ca şi Barnaba, deoarece avea
darul profeţiei.

Încredinţat. („Recomandat”, KJV). Vezi cap. 14,26. Sila putea acum pretinde titlul de apostol, în
înţelesul mai cuprinzător de „misionar”, fiind trimis de biserica din Antiohia.

Fapte 15:41
41. El a străbătut („El a mers”, KJV). Deşi pronumele se referă numai la Pavel, naraţiunea arată că
Sila a însoţit pe apostolul mai experimentat. În felul acesta, înţelesul pasajului este, „ei au străbătut” („au
mers”)” (cf. cap. 16,1.6).

Siria şi Cilicia. Întrucât Pavel nu vizitase provincia sa natală Cilicia în cea dintâi călătorie, e probabil
că bisericile de acolo să fi fost întemeiate în cursul anilor cât a stat la Tars, după convertirea sa (vezi cap.
9,30; 11,25). Dar iudaizanţii fuseseră activi în cele două provincii numite şi prezenţa lui Pavel, împreună cu
Sila ca unul din emisarii trimişi de conciliu, trebuie să fi ajutat să calmeze orice îndoieli sau preocupări din
sufletul atât al iudeilor, cât şi al celor dintre neamuri din bisericile pe care le vizitau acum.

Întărind. Vezi cap. 14,22.

NOTE ADIŢIONALE LA CAPITOLUL 15


Nota 1

Una din problemele cele mai dificile din cartea Faptelor e aceea care reiese din comparaţia relatării lui
Luca a vizitelor lui Pavel la Ierusalim cu propria naraţiune a apostolului din Galateni 1,2. Până aici Luca
relatează trei vizite (Fapte 9,26-30; 11, 27-30; 12, 25; 15,1-29), în timp ce Pavel relatează numai două
(Galateni 1,18.19; 2, 1-10). Din aceste vizite, acelea din Fapte 9,26-30 şi Galateni 1,18.19 sunt aceleaşi.
Întrebarea, însă apare cu privire la legătura celei de a doua şi a treia vizită relatată în Fapte cu a doua vizită
din Galateni. Care din vizitele relatate de Luca în Fapte este aceea menţionată de Pavel în Galateni?

În general, învăţaţii au relatat trei abordări la problema aceasta. Unii identifică „vizita foametei” din
Fapte 11,27-30; 12,25 cu călătoria din Galateni 2,1-10. Mulţi alţii susţin că ceea ce Pavel relatează în
Galateni 2 e aceea din Fapte 15, cuprinzând Conciliul de la Ierusalim. Iar alţii văzând dificultăţi în
amândouă aceste identificări, au tras concluzia că relatările lui Luca şi Pavel pot fi armonizate numai
printr-o reconstrucţie radicală. O astfel de soluţie sugerează că „vizita foamei” (Fapte 11,12) şi „vizita
conciliului” (Fapte 15) sunt în realitate o singură călătorie, care este şi acea relatată de Pavel în Galateni.
Această vedere susţine că Luca a luat aceste două relatări din Fapte din surse diferite şi că deşi ele se ocupau
de aceeaşi călătorie, el le-a înţeles greşit ca fiind două vizite. O altă vedere radical critică ar plasa această
„vizită a foametei” la sfârşitul celei de a treia călătorii misionare a lui Pavel înainte de întâia lui închidere,
făcând-o identică cu călătoria la Ierusalim, relatată în Fapte 21, când a luat un dar de la bisericile din
Macedonia şi Ahaia (vezi Romani 15,25.26). Proorocul Agab e menţionat în Fapte 21 ca şi în cap 11 şi de
fiecare dată a rostit o proorocie.

În aprecierea acestor vederi, se poate spune mai întâi că al treilea tip de abordare, care necesită
reconstruiri radicale ale naraţiunii lui Luca, pare să ia prea puţin în consideraţie cunoştinţa pe care el trebuie
să o fi avut cu privire la această fază a vieţii lui Pavel şi a inspiraţiei care i-a luminat mintea. Un om
interesat atât de mult de biografia lui Pavel ca Luca şi care avusese un contact personal atât de intim cu el,
ca Luca, nu ar fi putut să fie atât de ignorant cu privire la legăturile lui Pavel cu biserica din Ierusalim cu
privire la problema neamurilor, încât să nu ştie la care punct din viaţa lui Pavel avusese loc Conciliul din
Ierusalim şi nici nu pare rezonabil ca Luca să fie confundat atât de rău faptele în întâmplarea cu Agab. Din
punctul de vedere ale acestui comentariu, o asemenea reconstrucţie radicală nu e întemeiată.

Oarecare dovezi pot fi prezentate în favoarea egalizării „vizitei din timpul foametei” a lui Pavel şi a
lui Barnaba (Fapte 11,27-30; 12,25) cu călătoria pe care Pavel o relatează în Galateni 2,1-10.

1. Pavel declară că s-a „suit în urma unei vedenii” (Galateni 2,2) la Ierusalim; Luca pare să găsească
un echivalent la aceasta, descriind „vizita cu prilejul foametei” ca rezultat direct al unei profeţii a lui Agab
că avea să vină o foamete (Fapte 11,28).

2. În Galateni 1,2, Pavel susţine că nu a primit felul său de a înţelege Evanghelia de la oameni şi, cu
siguranţă, nu de la elementele iudaizante ale bisericii din Ierusalim, ci numai de la Hristos. Apoi schiţează
viaţa sa de după convertire, punând un accent deosebit pe contactele sale cu conducătorii de la Ierusalim
pentru a ilustra că legăturile sale cu ei fuseseră relativ puţine şi hotărât contra spiritului iudaizant. Dacă a
doua vizită la Ierusalim pe care Pavel o pomeneşte aici (Galateni 2,1-10) este asimilată cu aceea din Fapte
15, atunci apostolul a omis clar o vizită (pe aceea din Fapte 11) din naraţiunea sa din Galateni – care l-ar fi
făcut imediat posibil de acuzarea că intenţionat a minimalizat legăturile sale cu Ierusalimul, de dragul
argumentaţiei sale. Pavel nu era atât de naiv pentru a face aşa ceva. Dar, dacă,în Galateni, el se referă la
„vizita cu prilejul foametei” şi dacă scrie înainte ca să fi avut loc Conciliul din Ierusalim, aşa cum susţin
mulţi învăţaţi (vezi p. 104), atunci a relatat toate contactele sale cu Ierusalimul până la data scrisorii şi nu
poate fi acuzat că ar fi reţinut dovezile în favoarea argumentaţiei sale.

3. Pavel declară că în cursul anilor dintre prima lui vizită la Ierusalim (Galateni 1,18.19) şi vizita în
discuţie era încă necunoscut bisericilor … din Iudeea (cap. 1,22). Afirmaţia aceasta nu ar putea să pară că e
în acord cu ducerea de către el de ajutoare în timp de foamete (Fapte 11,27-30), dacă aceea călătorie ar fi
avut loc între cele două vizite din Galateni 1,2.

4. În Galateni, unde Pavel e preocupat în cea mai mare măsură cu relaţia creştinilor dintre neamuri cu
iudaismul, el nu face nici o referire de hotărârea oficială luată de conducătorii din Ierusalim cu privire chiar
la această problemă. Lucrul acesta pare curios afară de cazul că a doua călătorie la Ierusalim pe care o
relatează în Galateni este aceea din Fapte 11,27-30 şi Conciliul de la Ierusalim încă nu avusese loc.

5. Dacă cele două călătorii din Fapte 11 şi Galateni 2 sunt una şi aceeaşi, prefăcătoria lui Petru şi a lui
Barnaba de la Antiohia (Galateni 2,11-13) ar fi apărut înainte de Conciliul de la Ierusalim şi Întâia Călătorie
Misionară. Lucrul acesta este mai lesne înţeles, decât dacă am considera că au cedat presiunii iudaice, după
experienţele lui Barnaba cu neamurile în prima călătorie şi după ce Barnaba şi Petru se plasaseră public în
avangarda deciziei Consiliului de la Ierusalim (vezi Fapte 15,7-13). Dacă Petru şi Barnaba au fost lipsiţi de
teamă de a vorbi la Ierusalim, pentru ce ar fi trebuit ei să se prefacă la Antiohia?

Argumentele de felul acesta au determinat pe mulţi învăţaţi să tragă concluzia că ceea ce Pavel
relatează în Galateni 2, e vizita cu foametea (Fapte 11) şi nu vizita la Conciliu (Fapte 15).

Totuşi cei mai mulţi dintre vechii comentatori au identificat vizita din Galateni 2 cu aceea din Fapte
15 şi rămân multe de zis în favoarea acestei vederi.

1. Fapte 11,27-30; 12,25 nu dau nici o indicaţie că problema neamurilor a apărut la data vizitei cu
prilejul foametei. Pe de altă parte, problema aceasta este clar subiectul atât în Fapte 15 cât şi în Galateni 2.
Mai mult, întâia călătorie misionară (Fapte 13,14) procură un fundal logic pentru problema prezentată în
Galateni 2.

2. Atât în Fapte 15, cât şi în Galateni 2 punctul în discuţie a fost ridicat de intruşi. Luca vorbeşte de ei
ca fiind „unii din partida fariseilor” (Fapte 15,5), dar Pavel se referă la ei mai viguros ca fiind „fraţi
mincinoşi” (Galateni 2,4). Nu e dată nici o indicaţie cu privire la astfel de persoane în relatarea cu privire la
„vizita cu prilejul foametei”.

3. Cu privire la faptul că, dacă Galateni 2 este unificat cu Fapte 15, lipseşte o vizită din relatarea lui
Pavel din Galateni 1,2, s-a sugerat că pe vremea „vizitei foametei” Pavel n-a avut legătură cu nici unul din
apostoli. Luca spune numai că el şi Barnaba au dus daruri „la prezbiterii” (Fapte 11,30) din Ierusalim. În
felul acesta, repovestind contactele sale cu apostolii, Pavel se poate să nu fi considerat „vizita cu prilejul
foametei” destul de însemnată pentru a o menţiona.

4. Nu e nici o contradicţie necesară între afirmaţia lui Luca despre „ajutorul” care a fost trimis „la
prezbiteri prin mâna lui Barnaba şi a lui Saul” (cap. 11,30) şi declaraţia lui Pavel că era „încă necunoscut la
faţă bisericilor din Iudeea” (Galateni 1,22). Scurta relatare a lui Luca ar arăta că nu a fost nimic mai mult
legat cu acea călătorie decât ducerea milosteniilor colectate la prezbiteri, o misiune pe care se poate să o fi
îndeplinit repede şi apoi să se fi înapoiat de îndată la lucrarea lor prezentă din Antiohia. (În ce priveşte o
tratare a „prezbiterilor” vezi Fapte 11,30). În felul acesta, călătoria aceasta ar fi putut să fie omisă de către
Pavel în Galateni ca fără însemnătate pentru a o introduce în cele spuse de el bisericilor galatene.

5. Deşi este mai uşor de a vedea prefăcătoria lui Barnaba şi a lui Petru ca având loc înainte de
Conciliul de la Ierusalim, nu e imposibil de a-i înţelege că ar fi cedat după aceea sub presiunea iudaică.
Pavel arată clar că ei lucrau contra cunoştinţei lor (Galateni 2,12.13).

6. Raportul lui Luca privitor la „vizita foametei” nu dă nici o indicaţie că cineva ar fi însoţit pe Pavel
şi pe Barnaba la Ierusalim. Dar Luca spune precis că atunci când au mers la Ierusalim pentru conciliu, au
mai mers cu ei şi „câţiva” alţii (Fapte 15,2). Aceasta ar fi o paralelă în afirmaţia lui Pavel că a luat pe Tit cu
el la Ierusalim în vizita relatată în Galateni (cap. 2,1).

Pentru motive ca cele de mai sus mulţi învăţaţi au preferat să unifice vizita lui Pavel şi a lui Barnaba
la Ierusalim din Faptele 15 cu vizita relatată în Galateni 2.

Cronologia ipotetică urmată în acest comentariu identifică călătoria din Galateni 2 cu „vizita la
Conciliu” din Fapte 15 (vezi pag. 100).

NOTA 2
E dificil de a supraestima importanţa deciziilor Conciliului de la Ierusalim. Patru detalii au fost
numite, dar prevederea generală, „nici o altă greutate mai mare” era cea vitală. Printr-o hotărâre oficială a
întregii biserici, neamurile au fost declarate libere de acţiuni ritualiste. Aceasta era o proclamare de
emancipare.

Intrarea în biserică a etiopianului, a samaritenilor, a lui Corneliu şi a casei lui şi îndeosebi a grecilor,
pe de-a întregul păgâni din Antiohia, era însemnată şi a avut un efect cumulativ asupra gândirii elementului
iudaic din biserică. Dar la Ierusalim biserica s-a adunat în conciliu şi a luat hotărârea definitivă.
Circumciderea, aducerea de jertfe, spălările şi întregul şir de acţiuni, care făceau parte din ele sau crescuseră
pe margine, practicarea religiei iudaice, urmau să nu fie cerute de la persoanele dintre neamuri, primite prin
botez în biserică.

Având în vedere importanţa acestei decizii, numirea lucrurilor specifice care urma să se aştepte de la
neamuri era poate mai puţin importantă, dar cu toate aceste necesară pentru a completa tabloul. Adevărata
enigmă a deciziei se afla într-o decizie generală cu privire la ceea ce nu trebuia să se impună neamurilor.
Împreună cu ea era o expunere scurtă, specifică cu privire la ce urma să se aştepte. Punctele alese arătau,
evident, lucrurile cu privire la care o persoană dintre neamuri putea greşi sau să fie nepăsătoare.

Nesiguranţa lui Petru la Antiohia (Galateni 2,11-14), stăruinţa încăpăţânată a iudaizanţilor


conservatori în Galatia (cap. 2,1.2) şi apariţia ulterioară a sectelor nazarinene şi ebionite iudaizante (vezi
pag. 53, 54) toate arată cât de esenţial era pentru biserică să ajungă la o decizie precisă asupra chestiunii
iudaizării. Altminteri biserica ar fi trebuit să se intereseze de vechile forme şi ceremonii onorabile, dar
tipice, al căror Antitip fericit venise şi Îşi împlinise lucrarea. Ea ar fi simţit întotdeauna atracţia unui centru,
Ierusalimul, chiar după ce locul acela ar fi fost distrus. Mai rău, ar fi fost o biserică naţională, rasială,
iudaică sută la sută. Fără îndoială, neamurile ar fi fost făcute să creadă tot mai mult că erau admise, nu prin
harul lui Dumnezeu, ci prin favoarea oamenilor din neamul „ales”. O asemenea orientare egocentrică, o
atare modelare rasială, o asemenea dependenţă de oameni, ar fi fost contradictorie şi fatală în efectele ei
asupra vieţii, programului şi progresului bisericii.

O astfel de situaţie ar fi strangulat biserica şi ar fi făcut-o să apară ca fiind mai de grabă de natură
ritualistă decât spirituală. Dar adevărata natură a creştinismului nu constă în forme şi ceremonii. Punctul
central al creştinismului este spiritualitatea lui, adorarea adusă lui Dumnezeu în Duh şi Adevăr. Se
intenţiona ca noua biserică în dezvoltare să fie eliberată pe cât mai mult cu putinţă de forme, ritualuri şi
ceremonii. Dacă înţelesul profund al deciziei Conciliului de la Ierusalim ar fi fost întru totul aplicat în viaţa
ulterioară a bisericii multă eroare şi apostazie ar fi fost evitate.

Se poate pune întrebarea de ce Conciliul de la Ierusalim nu a specificat ca obligatorii toate poruncile


Decalogului. Răspunsul e că acest Conciliul nu se ocupa în mod expres cu legea celor Zece Porunci.
Închinarea la Dumnezeu, ţinerea Sabatului, cinstirea părinţilor, îngăduirea semenilor de a trăi şi a se bucura
de viaţă, comportare în mod cinstit şi cu mulţumire de ceea ce are, erau atât de mult în urzeala şi bătătura
ţesăturii moralităţii fundamentale ale creştinismului, încât nu erau menţionate. Lucru şi mai important,
acestea nu erau puncte în dezbatere la acest conciliu. După cum deja s-a arătat, prohibiţiile ţineau de lucruri
cu privire la care neamurile, chiar după convertire, aveau nevoie să se păzească în mod deosebit fie pentru a
evita păcate flagrante, fie pentru a evita practici care ar putea aduce discordie în biserică. Consumarea de
sânge şi de carne din care sângele n-a fost bine scos, dedarea la idolatrie şi la curvie – toate acestea erau
practici obişnuite la neamuri, fără nici un gând că ele erau dăunătoare fie trupului sau spiritului sau şi la unul
şi la altul. De aceea, neamurile trebuiau să fie avertizate contra acestor lucruri şi oprite de la practicarea lor.

Cât priveşte stipulaţiile specifice în ele însele, e natural de a se pune întrebare cu privire la situaţia
acestora în viaţa ulterioară a bisericii. Ca un acord între neamurile şi iudeii în litigiu din biserică a fost în
oarecare privinţe un compromis, sau cel puţin un temei pentru viaţă comună (vezi v. 19). Nu venise timpul
pentru proclamarea deplinului înţeles al învăţăturii lui Pavel (Galateni 2,2) şi Pavel, care acceptase decizia
conciliului ca o reglementare satisfăcătoare a chestiunii în discuţie, nu s-a referit niciodată mai târziu la
aceste prevederi. Chiar şi atunci când se tratează unul din punctele principale cu care s-a ocupat, acela al
folosirii cărnii jertfite idolilor, el nu a aplicat decretul conciliului (1 Corinteni 8,10). Într-adevăr, sfatul lui cu
privire la consumarea de hrană cu greu ar putea fi considerat în deplină armonie cu decizia conciliului. El
raţionează că nu era în mod necesar greşit de a mânca din cele oferite idolilor, deoarece zeii înşişi
reprezentaţi de idoli nu existau. Răul urma să fie în incapacitatea de a aprecia corectitudinea unui alt creştin,
care nu ar mânca lucruri de felul acesta şi ar fi tulburat atunci când semenul său ar face aşa ceva. Prevederea
aceasta ar fi tins să evite fricţiuni fără rost între creştini iudei şi cei dintre neamuri, în contactele lor sociale.

Când Pavel s-a ocupat de chestiunea necurăţiei sexuale, aşa cum a făcut-o de repetate ori în epistolele
sale, n-a făcut-o întemeindu-se pe Conciliu de la Ierusalim, ci pe principiul fundamental biblic pe care se
sprijinea însăşi hotărârea conciliului. Cu alte cuvinte, el se ocupă de problema aceasta pe temeiul faptului că
fiecare creştin aparţine lui Dumnezeu şi întreaga lui persoană a devenit un templu locuit de Duhul Sfânt.
Într-o astfel de prezenţă divină nu trebuie să fie necurăţie.

În consecinţă, importanţa conciliului nu urma să fie văzută în efectul asupra bisericilor a opreliştilor
lui specifice, ci importanţa lui stă mai ales în eliberarea bisericii creştine alcătuită din membri proveniţi
dintre neamuri de formalităţi religioase îndeplinite numai de dragul lor.

COMENTARII ELLEN G. WHITE

1 AA 189

1-41 AA 188-202, 400,401; SR 304-309

2,3 AA 190

4-6 AA 191

5 AA 188

7 AA 192

8 AA 196

8-10 AA 193; SR 307

12,13 AA 194

14 COL 79

18 MH 433; 8T 282

19 AA 194; SR 307

AA 195

22,23 AA 196

25-29 AA 195

32,35 AA 197

36 AA 201

36-40 AA 170

37-41 AA 202

39 4T 12

Fapte 16:1
1. A ajuns. Gr. katantao „ a sosi la”, „a ajunge la”, un anumit loc. În ce priveşte folosire formei
singulare, vezi cap. 15,41. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 10) cu privire la includerea lui „de
asemenea” , „şi”, între „a ajuns”, şi „la”. Includerea lui poate servi la accentuarea continuităţii dintre cap.
15, 41 şi 16,1. Împărţire pe capitole ar fi mai bine plasată în cap. 15 între v. 35-36.

Derbe şi Listra. Vizitarea bisericilor propusă anterior (cap. 15,36). Vezi cap. 14,6, are loc în ordine
invă în acord cu geografia. Astfel, Pavel şi Sila ar sosi mai întâi la Derbe (vezi harta de la p. 316). Pentru a
ajunge în această regiune venind din Cilicia, Pavel şi tovarăşii săi ar fi trebuit să treacă prin vestita
trecătoare din munţi, porţile Ciliciei, prin care treceau soldaţii lui Alexandru cel Mare.

Acolo era. E lucru incert dacă aceasta se referă la Listra sau la Derbe. Păreri informate favorizează
Listra, deşi unii pe baza celor spuse în cap. 20,4 preferă Derbe. (vezi cap. 14,6). E cel puţin clar că Timotei
provenea din districtul Derbe-Listra şi era cunoscut bisericilor din zona aceea drept un ucenic promiţător.

Timotei. Un nume grecesc, obişnuit, însemnând „onorat de Dumnezeu”. El a fost probabil convertit de
Pavel în timpul vizitei sale la Listra şi Derbe, în Prima Călătorie Misionară (vezi cap. 14, 6). În felul acesta,
Pavel, putea cu adevărat să-l numească „copilul meu iubit” (1 Corinteni 4,17) şi „Fiul meu în credinţă” (1
Timotei 1,2). Era tânăr (1 Timotei 4,12; vezi AA 203), probabil nu mai mare de 18 sau 20 de ani, întrucât
peste vreo 12 ani încă se mai vorbeşte de tinereţea lui în 1 Timotei 4,12. Dar în cei aproape 2 ani care
trecuseră de la plecarea lui Pavel din Listra (în ce priveşte cronologia, vezi pag 100,102). Timotei ajunsese
să aibă un nume bun pentru evlavia şi „credinţa” lui „neprefăcută”(2 Timotei 1,5). El fusese educat să
cunoască din pruncie VT (2 Timotei 3,15). Faptul că el era vorbit de bine de fraţii săi de credinţă din Iconia
ca şi din Listra (Fapte 16,2) sugerează că se străduia să ţină legătura între cele două biserici. Pavel îi scrie lui
şi despre el ca şi cum el n-ar fi fost destul de puternic din punct de vedere fizic, şi poate cu atât mai puţin în
viaţa de mai târziu datorită faptului că urmase un riguros program misionar (1 Timotei 5,23). Pare să fi fost
emotiv (2 Timotei 1,4), totuşi gata să înfrunte greutăţile şi să poarte răspunderile în puterea lui Hristos (1
Corinteni 16,10). Timotei e considerat un conlucrător al lui Pavel (Romani 16,21) şi a fost tovarăşul lui în
lucrările celei de a doua şi a treia călătorii misionare, cel puţin până la Troa (Fapte 20,4.5). Din 1 Corinteni
4,17 aflăm că a fost solul lui Pavel la Corint şi în 2 Corinteni 1,1 este unit cu Pavel în salutarea către acea
biserică. El a mai fost sol şi între Pavel şi biserica din Tesalonic (1 Tesaloniceni 3,2.6) şi trebuie să fi fost la
Roma cu Pavel în cursul primei lui detenţii acolo, deoarece este menţionat în Epistola către Filipeni (cap 1,1
şi 2,19), către Coloseni (cap 1,1) şi către Filimon (v. 1). Evrei 13,23 se referă la faptul că el fusese în
închisoare, un eveniment care nu poate fi fixat în privinţa timpului şi a locului. Eusebiu (History
Bisericească III 4,5 ) scrie despre el ca fiind cel dintâi episcop la Efes. Se spune despre el că ar fi suferit
martiraj din partea populaţiei din Efes.

Unei iudeice. („unei femei” KJV; „unei femei iudeice” Nitz). Literal „unei femei, o credincioasă
iudeică”. Există slabe dovezi textuale (cf p 10) pentru adăugarea de „ o văduvă” după „femeie”. Dacă tatăl
lui Timotei era mort, aceasta împreună cu probabila diferenţă a ei în religie, ar explica locul de frunte al
mamei în viaţa lui Timotei. Numele ei era Eunice (Eunike, „biruind bine” sau „bună biruinţă”). Pare că Lois
şi Eunice să fi fost creştine evlavioase (2 Timotei 1,5 ) şi fuseseră atente spre a da lui Timotei o educaţie
creştină bazată pe o personală cunoaştere a Scripturilor (2 Timotei 3,15).

Tată. Luca nu dă o informaţie clară cu privire la religia tatălui lui Timotei. Faptul că era „grec” poate
să arate că era un păgân dintre neamuri, în acest caz căsătoria lui cu Eunice nu ar fi fost recunoscută de
evrei; sau ar fi putut să fie o persoană dintre neamuri, „temător de Dumnezeu”( vezi cap 10,2). Oricum, el
nu era un prozelit autentic deoarece fiul lui, Timotei, nu fusese circumcis.

Fapte 16:2
2. Fraţii. Adică membrii bisericilor creştine din regiune. În decursul celor trei sau patru ani care
trecuseră de la vizita anterioară a lui Pavel (cap 14,6.7), noile biserici se dezvoltaseră şi caracterul unui
membru atât de zelos cum era Timotei, era binecunoscut. Legătura dintre bisericile din Listra şi Iconia era
lesnicioasă întrucât între ele erau numai 20 de mile.

Il vorbeau de bine. („era vorbit de bine”,KJV) expresii asemănătoare sunt folosite cu privire la
Corneliu (cap 10,22) şi cu privire la Anania ( cap 22,12). Un astfel de raport ar fi tins să încurajeze pe Pavel
să aleagă pe acest tânăr ca însoţitor al său.
Fapte 16:3
3. Pavel a vrut să-l ia cu el. Se pare că Pavel ar fi dorit ca Timotei să ia locul care ar fi trebuit să fie
ocupat de Ioan Marcu, spre a servi ca „slujitor” [„asistent”] (vezi cap. 13,5) şi, în felul acesta, să înceapă
„lucrul unui evanghelist” (2 Timotei 4,5). Apostolul a văzut cât de folositor ar fi putut să fie Timotei, dar
şi-a dat seama că, dacă