Ministerul Educaţiei Naţionale

Liceul ,,Radu Miron” Vaslui

Specializarea: Asistent Medical Generalist

PROIECT DE ABSOLVIRE

COORDONATOR:

As. med. pr. Favu Crina-Isabela

Candidat: Ciornei Ana-Maria

Vaslui 2019

1
 Ministerul Educaţiei Naţionale

Liceul ,,Radu Miron” Vaslui

Specializarea: Asistent Medical Generalist

ÎNGRIJIREA BOLNAVULUI
CU
DEGERĂTURI

COORDONATOR:

As. med. pr. Favu Crina-Isabela

Candidat: Ciornei Ana-Maria

Vaslui 2019

2
 CUPRINS

To be continued...

3
 ARGUMENT

Definiție
Degerătura provine din englez. rostite este o leziune tisulară produsă prin acțiunea frigului ce
determină înghețare tisulară.

Degerăturile sunt leziuni locale datorite acțiunii frigului sau zăpezii asupra corpului omenesc si
datorita inhibiției centrilor termoreglatori. Apar mai frecvent spre extremitățile corpului si la
persoanele fără cunostinta. Sunt leziuni de tip necrotic cu răsunet general determinat de
temperatura scăzuta.

Scopul proiectului
Identificarea problemelor de îngrijire specifice pentru un pacient cu degerături.
Problemele pe care le poate prezenta un pacient cu degerături și de care trebuie să tina mesa
asistentul medical la întemeierea planului de îngrijire sunt:senzație de răceală și fermitate,
antepaturi, arsuri, amorțeli, senzație de greutate; la reîncălzire apare durere, pulsații, arsuri,
senzații de electrocutare,transpirație excesivă, dureri articulare, paloare sau colorație albastră,
hiperemie, necroză cutanată, gangrenă.

4
 ISTORIC

Hipocrate – primul care a descris unele simptome si sechele dupa degeraturi

1805 in Anglia – primele investigatii asupra leziunilor produse prin frig
Baronul de Larey 1814 (Napoleon) – primul studiu pe o cazuistica bogata
Al II-lea razboi mondial – cauza importanta de morbiditate

5
 CAPITOLUL I - DATE GENERALE DESPRE BOALĂ

1.1. Prezentarea noțiunilor de anatomie și fiziologie a pielii.

Sistemului tegumentar este un sistem format din:

• piele
• anexele acesteia:păr, unghii și unele glande asociate.
Pielea (analizatorul cutanat) este de multe ori percepută ca orice altceva în afară de un organ, dar
aceasta este chiar cel mai greu organ al corpului omenesc, cântărind aproximativ 4 kg.
Pielea constituie un înveliș cu rol protector, prezentând în același timp și o funcție
senzitivă,prin sensibilitatea tactilă, termică, dureroasă, presionară și vibratorie.
Pe lângă funcția senzitivă, pielea mai îndeplinește următoarele roluri:
• Reprezintă o barieră protectivă între organism și mediul extern(împiedică
pătrunderea unor microorganisme, a apei și a unor radiații)
• Termoreglare,prin secreția produsă de glandele sudoripare
• Intervine în echilibrul acido-bazic, prin eliminare de acid lactic
• Are un rol important în metabolismul vitaminei DC,deoarece la nivelul pielii se
produce aceasta prin expunerea la lumina soarelui
• Absorbția unor vitamine liposolubile(A, E, I) și chiar a unor medicamente (pe
bază de corticosteroizi, de asemenea, liposolubili)
• Sinteza unor substanțe:reratina, melanina.

Funcțiile pielii
Funcția de apărare, împiedică pătrunderea unor agenți patogeni în organism (bacterii, substanțe
toxice, radiații)
Funcția termoregulatoare ajuta la menținerea unei temperaturi constante a corpului, pentru
evitarea supra încălzirii reduce temperatura prin evaporarea evaporarea apei din sudoare, la o
temperatură scăzută pentru reducerea pierderii temperaturii corporale, firele de păr prin
Musculos ar rector pili se zbârlesc pielea având aspectul de piele de găină..
Funcția de apărare față de razele ultraviolete la animale această funcție e realizată de blană sau
pene, la om stratul cornos stratu Cornetu absoarbe și reflectă cam 50% din radiații, absorbirea
radiațiilor se realizează prin pigmentul din piele melanină producând bronzarea pielii, la o
expunere extremă la aceste radiații se poate produce cancerul de piele.
Pielea ca rezervor de celule embrionare această funcție este folosită de chirurgie în transplanturi.
Funcția imunologică a pielii este realizată de celulele Șalanger din piele.
Funcția de organ de simț este una din funcțiile de comunicare a pielii cu mediul înconjurător,
aceasta fiind îndeplinit de receptorii:

6
de durere (fiind până la 200/cm2),
de presiune (corpusculii Valter-Pacini),
termoreceptorii (corpusculii Usturase),
receptorii la întindere (corpusculii Ruf fini),
receptorii tactili sunt mai deși la buze, degete, limbă, mamelon, organele genitale externe
(corpusculii Meitneriu și celulele Merele).
Funcția de camuflaj, dacă pielea este goală sau acoperită cu blană, solzi sau pene, pielea are
structuri de protecție, de colorație care ajută pentru a ascunde animale de prădători sau
pradă.

Structura microscopică

Pielea este constituită din 3 învelișuri: epidermul de origine ectodermică, dermul și hipodermul
(stratul celular subcutanat) de origine mezodermică (mezenchimală).

7
Epidermul
Epidermul este alcătuit dintr-un epiteliu stratificat și pavimentos, cornificat, celulele sale fiind în
permanență regenerare. El este lipsit de vase sangvine, nutriția celulelor are loc prin difuzarea
limfei interstițiale din derm, prin intermediul membranei bazale și prin spațiile înguste (de cca 10
milimicroni), care separă între ele celulele vitale ale acestui strat. Epidermul este un protector
mecanic contra pierderilor de apă din straturile profunde ale pielii și împiedică pătrunderea
microbilor în ele. Celulele epidermului se împart, după origine, aspect microscopic și funcții, în
două linii distincte: keratinocitele, care constituie marea majoritate a masei celulare și
melanocitele mult mai puțin numeroase.
Keratinocitele provin din celulele stratului bazal, care se divid permanent, celulele fiice fiind
împinse spre suprafață. Se realizează astfel o mișcare celulară lentă-ascendentă, în cursul căreia
ele se încarcă progresiv cu keratină. Melanocitele elaborează pigmentul melanic, care, eliberat
din ele, este stocat atât în celulele epidermice (mai ales în stratul bazal) cât și în macrofagele
dermice, care astfel devin melanofore. Embriologic, ele provin din creasta neurală sub forma de
metaboliști care în cursul primelor luni de viață fetală migrează spre unele regiuni din sistemul
nervos central (tuber cinereum, locus niger etc.), în peritoneu și în piele. În piele se așază între
celulele bazale.

Stratul bazal

Stratul bazal (sau generator) este cel mai profund, fiind în contact cu membrana bazală. Celulele
sale au un nucleu mare situat apical. La polul apical sunt dispuse granule de melanină, care are
un rol fotoprotector, ferind acizii nucleici de razele ultraviolete, cu acțiune inhibantă asupra
acestora. Între celulele bazale se găsesc melanocitele și corpusculii senzoriali Merkel-Ranvier.
Stratul spinos
Stratul spinos este situat imediat deasupra celui bazal, din care provine. În mod normal, el este
alcătuit din 6-15 rânduri de celule poliedrice, care pe măsură ce urcă spre suprafață devin tot mai
turtite. Ele sunt mai acidofile decât cele bazale, dar sunt intens vitale, acest strat fiind sediul unor
transformări importante în eczemă sau în metaplazii, și în alte numeroase afecțiuni. Celulele sunt
separate prin spații înguste de cca 10 milimicroni, prin care circulă limfa interstițială nutritivă,
rare celule limfocitare și se găsesc terminații nervoase amielinice. Aceste spații reunite constituie
"sistemul lacunar epidermic" în care coeziunea celulară e menținută prin punți intercelulare.
Citoplasma celulelor se caracterizează pe lângă formațiunile obișnuite, prin filamente dispuse în
mănunchiuri, numite tonofibrile. Ele au un rol important în sinteza keratinei (precursori).

8
Stratul granulos
Stratul granulos este situat deasupra celui precedent, fiind compus din 1-5 rânduri de celule
turtite. Caracteristica lor e abundența granulațiilor citoplasmatice de keratohialină. Formează o
barieră care împiedică pierderea apei. Această barieră este însă penetrată de gaze, lipide,
vitamine, enzime, hormoni sexuali, radiații, glucoză, dar și de substanțe nocive (ex. nicotina).

Stratul lucid
Stratul lucid numit și stratul cornos bazal e format din celule bogate în glicogen, eleidină și
grăsimi. Prezența glicogenului atestă existența unor procese vitale necesare etapelor finale în
sinteza keratinei. Acest strat este ultimul strat vital al epidermului, care împreună cu stratul
cornos profund constituie așa-numita "bariera epidermică" (barieră față de apă, substanțele
chimice și microorganisme).
Stratul cornos
Stratul cornos este cel mai superficial. El este alcătuit din două straturi: stratul cornos profund
sau conjunct și cel superficial sau disjunct numit și exfoliator. În cel profund celulele cornoase
sunt alipite, în cel superficial celulele au conexiuni laxe, desprinzându-se la suprafață. Celulele
cornoase normale au formă de solzi, nucleul este dispărut ca și organitele celulare, iar celula
apare ca un sac format dintr-un înveliș de keratină și un conținut bogat în grăsimi osmiofile
(lipoide de colesterol). Deasupra stratului cornos și amestecat cu celulele stratului disjunct, se
găsește un strat funcțional (fiziologic) rezultat din prelingerea secreției sudoripare și sebacee, și
din debriurile celulelor cornoase și a substanței intercelulare. Acest strat numit filmul sau
mantaua (pelicula) lipo-proteică acidă a pielii (pH=4,5-5,5), conferă o protecție față de
microorganisme și față de substanțele chimice. Pe suprafața pielii și între celulele stratului
disjunct, se găsesc microorganisme din flora saprofită. Numărul acestor germeni scade treptat
spre profunzime, ei fiind opriți la nivelul stratului conjunctiv.
Dermul
Dermul constituie scheletul nerezistent conjunctivo-fibros al pielii. El este separat (și totodată
reunit) de epiderm prin membrana bazală.
Membrana bazală
Membrana bazală este alcătuită dintr-o împletire de fibre epidermice și dermice. Ea îndeplinește
o funcție de filtru selectiv, pentru substanțele provenite din derm și care servesc la nutriția
epidermului, dar constituie și a doua „barieră" pentru substanțele ce ar putea pătrunde din
epiderm.
Straturile
Dermul este compus din două straturi. Stratul superficial subepidermic cuprinde papilele dermice
și o zonă subțire situată sub ele. El este denumit strat subpapilar și se caracterizează prin
elemente fibrilare gracile, elemente celulare mai numeroase, substanța fundamentală mai
abundentă și o vascularizație și inervație bogată (plexuri subpapilare). Stratul profund numit
dermul propriu-zis sau corionul este mult mai gros, este mult mai rezistent și e compus
preponderent din fibre colagenice, elastice și reticulare.Pielea este 7% din greutatea corporala.

9
Celulele
Celulele sunt prezentate de fibroblaști, fibrociți, histocite, mastocite, limfocite și plasmocite cu
specificul lor funcțional.
Substanța fundamentală
Substanța fundamentală afară de mucopolizaharide acide e bogată în apă, conține săruri (mai ales
sodiu și calciu), proteine, glicoproteine și lipoproteine, glucoză (care la acest nivel are o
concentrație identică cu cea din plasmă, în timp ce în epiderm este redusă la 1/3).
Hipodermul
Hipodermul este stratul care separă pielea de straturile subiacente. El este alcătuit din lobuli de
celule grase (lipocite) conținând trigliceride, cu rol de rezervă nutritivă și de izolator termic și
mecanic. Acești lobuli sunt separați prin septe conjunctive, în care se găsesc vase și nervi. O
structură tegumentară mai deosebită este linia apocrină. Ea se întinde de la axilă, în regiunea
mamelonară și coboară convergent lateral spre perineu. Este alcătuită din aglomerări celulare
clare ce, structural, se apropie de celulele glandulare mamare. În această accepțiune glanda
mamară poate fi privită ca o glandă apocrină enormă cu o structură corelată cu funcția sa
secretorie. Între modalitatea secretorie a glandei mamare și glandele apocrine sunt relații
apropiate, în sensul că:
celulele secretă un conținut bogat de proteine;
tipul celular secretor se caracterizează prin „decapitarea" polului secretor al celulelor glandulare.

Anexele pielii
Anexele cutanate sunt reprezenate de fanerele și glandele pielii.

Fanerele
Fanerele sunt organe anexe ale pielii diferențiate la suprafața ei, cu funcție de apărare a
organismului, fiind prezente la om sub forma unghiilor și a părului.

Unghia
Unghia (unguis) este formată dintr-o lamă cornoasă dură, distală, numită corpul unghiei (corpus
unguis), alcătuit din limbul și patul unghial și o rădăcină (radix unguis), situată proximal,
corespunzând părții acoperite de un repliu cutanat, numit plica supraunghială, care se prelungește
pe laturile unghiei. Plica acoperă lunula, porțiunea roză, palidă semilunară a corpului, care în
profunzime, se continuă cu rădăcina.

Lama unghială e formată dintr-o porțiune superficială dură și un strat profund moale. Stratul
dur este regenerat de matricea unghială (porțiunea cea mai profundă a rădăcinei), în timp ce
stratul moale ia naștere prin cornificarea celulelor patului unghial, pe care zace unghia. Sub
marginea liberă a unghiei se găsește șanțul subunghial, la nivelul căruia epidermul, cu stratul său

10
cornos, se continuă cu unghia, formând hiponichium-ul. Limbul unghiei este unghia propriu-zisă
și este format din celule solzoase, cheratinizate. Cele de la suprafața limbului se continuă la
nivelul plicii supraunghiale cu stratul cornos al epidermului formând eponichium (perionix).

Strucura pielii umane cu un folicul pilos (rădăcina firului de păr)

Părul
Firul de păr este alcătuit din două părți: una externă, vizibilă, liberă, numită tulpină sau tijă și o
parte ascunsă profund în derm, numită folicul pilosebaceu sau rădăcină (radix pili). Ultima se
termină printr-o parte umflată ca o măciucă, numită bulb al părului (bulbi pili) creșterea părului
se produce în regiunea bulbului. Bulbul, în partea sa cea mai profundă, prezintă o scobitură în
care pătrunde papila dermică nutritivă a părului, intens vascularizată. Culoarea firelor de păr este
diferită: blondă, roșie, castanie, neagră. Ea este determinată de un pigment brun-grăunțos sau
roșiatic, care se formează în bulb. Părul alb al senectuții se datorează pătrunderii aerului în tijă.

11
Tija
Tija se dezvoltă din epiderm și este cornoasă, flexibilă, elastică, groasă între 0,006-0,6 mm, cu
lungimea care variază între câțiva milimetri, până la peste un metru. Lungimea și densitatea
variază regional și este legată de sex, pilozitatea fiind mai accentuată în regiunea capului, pe față
la bărbat, în axile, în regiunea pubiană, pe torace și abdomen (la bărbat).

Foliculul pilosebaceu
Foliculul pilosebaceu reprezintă o invaginație în profunzime a pielii, care prin vârful său ajunge
până în hipoderm. El conține firul de păr și are anexate glanda sebacee și un o fibră musculară
netedă, mușchiul piloerector.

Glandele pielii
Glanda sebacee
Glanda sebacee este glanda acinoasă (în ciorchină). Ea o holocrină, sebumul secretat luând
naștere prin degenerescența groasă a celulelor care căptușesc pereții glandei. În regiunile numite
seboreice (nas, frunte, menton, ureche, mediosternal etc.) aceste glande sunt hipertrofiate,
conferind regiunilor respective o onctuozitate și o reactivitate particulară. Funcția acestor glande
este endocrino-dependentă (sistemul hipofizo-steroidic cortico-suprarenal și sexual). Ele secretă
grăsimea pielii, care unge stratul cornificat al epidermusului și părul, îi apără de apă,
microorganisme, înmoaie pielea. Canalele glandelor sebacee se deschid de obicei în sacii pieloși.

Glandele sudoripare
Glandele sudoripare sunt tubulare, fiind terminate cu un glomerul secretor. Ele sunt de două
tipuri: glandele ecrine mai mici, dispuse aproape toată suprafața corpului și care se deschid direct
la suprafața epidermului prin pori și glandele apocrine, mult mai mari, dispuse numai la nivelul
axelor, în jurul mamelonului și la perineu. Glandele ecrine elimină produsul fără a modifica
structura celulelor, ce rămân intacte: sudoarea elaborată de ele e apoasă și bogată în săruri, cu un
pH acid, fără conținut proteic sau părți din celulele secretante. Glandele apocrine sunt merocrine:
secreția lor rezultă în parte din eliminarea unei părți din celulele secretante. Ele intră în funcție
după pubertate, fapt ce arată endocrino-dependența lor. Ele se varsă în infundibulul folicular,
sudoarea lor este mai viscoasă, mai bogată în proteine și are un pH neutru, ceea ce explică
infecția lor frecventă. Glandele sudoripare secretă sudoarea, care conține mari cantități de apă și,
evaporând-o reglează astfel temperatura corpului. În afară de apă sudoarea conține produsele
metabolismului azotat (ureea) și diferite săruri.

12
1.2. Prezentarea teoretică a bolii

1.Definiție.

Degerăturile sunt leziuni tisulare produse de acţiunea frigului.

2.Etiologie.
Degerăturile se produc pe părţile descoperite al corpului (nas, obraji, urechi) sau la extremităţile
mâinilor şi piciorelor. După condiţiile de apariţie se pot intâlni două situaţii: a) frigul puternic
însoţit de vânt produce degerături pe părţile descoperite; b) frigul umed, chiar mai puţin intens,
provoacă degerături la picioare. Acţiunea frigului este facilitată de factori favorizanţi (deficienţe
organice, denutriţie, oboseala, hipoxia prin efort la altitudine, consumul de alcool) şi de condiţii
adjuvante (tulburări circulatorii prin imobilizare prelungită, încălţăminte strâmtă etc.).
Degerăturile se întâlnesc frecvent la soldaţi, alpinişti, naufragiaţi, prizonieri de război.
3.Patogenie.
Degerăturile se clasifică în patru grade:
• gradul I – eritem şi edem localizat
• gradul II – edem, eritem şi apariţia flictenelor, nu se produc necroze profunde;
• gradul III – edem, cianoză tegumentară, gangrena poate apărea după câteva zile;
• gradul IV – cianoză intensă, edem, flictenă, gangrena apare în câteva ore după accident.
Fiziopatologic, transformările se produc în două etape:
Etapa I – are loc vasoconstricţia datorată frigului, ţesuturile se ischemiază;
Etapa II – după expunerea la frig, prin trecerea la căldură, se produc vasodilataţii care determină
apariţia de leziuni la nivelul endoteliului vascular şi care angrenează apariţia trombilor, vasele de
sânge se trombozează ceea ce conduce la gangrenă.

13
4.Diagnostic clinic (simptomatologia )
- Degerături uşoare, care apar frecvent la mâini şi la picioare, şi care constau din leziuni rotund-
ovalare cu piele palidă, apoi roşie-violacee, cu edem, dureri, pacientul are senzaţia de
furnicătură, apar zone de anestezie cutanată sau hiperestezie. După 2-3 zile de la instalarea
edemului, se formează flictene cu conţinut sero-hemoragic, cauzate de tromboze vasculare
limitate care se repermeabilizează cu timpul.

14
- Degerături grave, care apar adesea la membrele inferioare, cu dureri violente ce împiedică
mersul, cu tegumente palide având paloare de fildeş, insensibilitate la durere, foarte reci, cu
degete cianotice, numeroase flictene şi ulceraţii, cu zone de anestezie sau hiperestezie, cu
tulburări de sudoraţie (apar complicaţii septice). După deschiderea flictenelor se formează un
placard (escară neagră) sau în cazurile grave cu leziuni profunde apare gangrene. De multe ori
apar şi complicaţii ca: atrofii musculare, retracţii tendinoase cu anchiloze vicioase a membrului
inferior, suprimarea secreţiei sudorale, căderea părului de pe membrul degerat, deformarea
unghiei, gangrene. Infecţia secundară, uneori cu anaerobi, poate genera la rândul ei septicemii
sau septicopioemii. Gangrena evoluează foarte rar spre vindecare iar ulceraţiile care apar după
escare se vindecă foarte lent.

15
16
Forme clinice particulare
“Piciorul de transee” Leziunile de degerătură apar prin expunerea piciorului la temperaturi nu
foarte scăzute (1-10ºC), dar in condiţii de umiditate crescută.
Semne clinice:
- subiectiv: anestezie dureroasă, cu parestezii si dureri lancinante la mobilizarea piciorului.
- obiectiv: tegumente edemaţiate, palide sau eritematoase la nivelul degetelor si antepiciorului. -
Evoluţie:
- progresia leziunilor, cu apariția de flictene si ulcerații atone sau, mai rar, către gangrena umedă;
- suprainfecția, cu gangrena gazoasă, artrita supurat a articulațiilor metatarso-falangiene sau
manifestări sistemice: ascensiuni febrile, astenie, inapetenţă, metastaze septice.
Eritemul perino (degerătura benigna)
Factori favorizanți:
- expunere prelungită la frig
- tulburări endocrine (insuficiente tiroidiene, ovariene, suprarenaliene);
- carenţe vitaminice;
- instabilitate vasculară periferică (acrocianoza);
Semne clinice:
- inițial, vasoconstricție locala dureroasa, la nivelul zonelor expuse;
- subiectiv: cauzalgii cu caracter de crampă sau de arsură
- obiectiv: ¾ localizare electiva la nivelul fetei dorsale a mâinii, marginilor laterale ale
degetelor, picioare sau călcâie; ¾ leziunea de degerătura: rotunda sau ovulara, cu margini mai
mult sau mai puțin conturate; ¾ tegumentele lucioase, edematoase, roșie-violacee; ¾ degetele
îngroșate (ca niște “cârnăciori”), mana deformată, prin infiltrația edematoasa a țesuturilor
secundara tulburărilor circulatorii locale; - vindecare lenta, cu persistenta tulburărilor de
sensibilitate locală, de tip hiper sau anestezie. Expunerile ulterioare pot duce la apariție de
flictene seroase sau sangvinolente sau crăpături, care lasă ulcerații torpide, recidivante, cu
tendința la supra infectare.
Complicațiile degerăturilor:
1. infecțioase:
- țesuturile necrozate si mediul proteic si nearat al flictenelor sunt medii de culturăfavorabile
dezvoltații germenilor, inclusiv anaerobi sau Stridulos tetanii; ¾ locale: abcese, celulite,
limfangite, flegmoane; gangrena gazoasa cu anaerobi; tetanosul; ¾ generale: septicemii
determinări septice secundare (infecții bronhopulmonare, endocardite, abcese cerebrale, etc);
2. vasculare: amirosind de ischemie periferica, arterite obliterante;

17
3. distrofice: - edem cronic, modificări de culoare (eritrocitoza), hiperhidroza; - retracții
musculare si tendinoase;
4. nervoase: nevralgii, cauzalgii, sensibilitate crescutăla frig;
5. degenerarea maligna, la nivelul cicatricilor vicioase rezultate după vindecarea degerăturilor
profunde
5.Diagnostic paraclinic
6.Diagnostic diferențial
7.Evoluție. Prognostic
8.Tratament a) igieno-dietetic v) medical (cu indicații si contraindicații pentru medicația
specifică afecțiunii) c) chirurgical
Tratamentul degeraturilor trebuie efectuat cat mai repede, avand in vedere faptul ca degeratura
este o urgenta.
Tratamentul in degerături cuprinde :
Scoaterea pacientului din mediul rece
Initierea masurilor de resuscitare cardio-respiratorie si colectarea hipotermiei, pana se ajumge
la o temperatura a corpului de 350 C.

Scopul in tratamentul degeraturilor este :

- de a salva cat mai mult ţesut cu putinţă
- redobandirea in proporţie maxima a functionalitatii segmentului afectat
- prevenirea complicatiilor

Inlocuirea imbracamintii umede si constrictive cu haine uscate si lejere

Reancalzirea ariilor degerate daca nu exista pericolul reanghetului. Mersul pe ariile degerate,
congelate cu riscul de spargere a tesuturilor si fracturi este preferabil unui dezghet si reanghet.
Partile degerate vor trebuie reancalzite. Pentru aceasta se scoate bolnavul din mediu si se
plaseaza intr-o incapere incalzita. Bolnavul va fi dezbracat rapid, culcat si acoperit cu materiale
calduroase. Se pot da bolnavului sa bea lichide calde, dar nu alcool si se va interzice strict
fumatul. In degeraturile utoare de gradul I si II se recomanda o incalzire treptata prin aplicarea
zonei degerate pe o zona normala a corpului bolnavului, sau a unei alte persoane. Incalzirea se
poate realiza si intr-o baie a carei temperatura creste progresiv pana la 380 C. In degeraturile
grave, dezghetarea trebuie efectuata rapid prin imersia in apa la 40-420 C pentru 20-30 minute.
Preancalzirea la temperaturi mai joase decat 40-420 C nu este favorabila, iar peste temperatura
de 420 C se produc arsuri pe teritorii lipsite de sensibilitate. Daca un termometru nu este
disponibil, temperatura apei va fi ajustata pentru a fi calda, dar nu fierbinte pentru mana bolnava.
Nu se va intrebuinta niciodata partea inghetata pentru a testa temperatura apei si nici nu va fi
expus acest segment la o sursa directa de caldura, cum ar fi focul.
18
 Este interzis a se frictiona sau masa zonele inghetate, manevrele neavand decat menirea de a
agrava leziunea.
Reancalzirea dureza aproximativ 20-40 minute in leziunile superificale si peste o ora in
degeraturile profunde. Nu trebuie renuntat prea devreme la masurile de dezghet, chiar daca
pacientul nu colaboreaza din cauza durerilor de revascularizare. In acest caz se asociaza
administrarea de antialgice.
Este de evitat caldura uscata din cauza incalzirii neuniforme sia imposibilitatii controlarii
temperaturii. De altfel, caldura uscata are tendinta de a usca tesuturile.
Dezghetul se manifesta clinic prin modificarea culorii tegumentelor care devin eritematoase
si moi la palpare, sensibile si calde. Persistenta in schimb, a palorii, anesteziei, rigiditatii, aparitia
flictenelor, necrozei, absenta edemului sunt semne de prognostic nefavorabil.
Odata dezghetarea terminata, pacientul va fi mentinut culcat, cu membrul elevat, pe o atela.
Veziculele vor fi lasate intacte (cele hemoragice) sau se vor punctiona (cele clare), iar daca exista
posibilitatea, partea afectata va fi inmerata intr-o baie cu vartejuri timp de 20 de minute de 2 ori
pe zi. Se asigura astfel o debridare si decapare neagresiva a flictenelor. Veziculele cu continut
clar se punctioneaza si aspira continutul lor pentru a evita leziunile tisulare mediate de
tromboxani si prostaglandine. Pentru a evita uscarea si infectarea straturilor mai profunde nu se
vor debrida flictenele hemoragice. Leziunile superficiale se pot lasa deschise, la aer, cele
profunde fiind pansate de 1 pana la 2-4 ori pe zi.
Miscarile se vor relua cat mai repede posibil.
Fracturile si dislocatiile se vor trata conservator pana la dezghetarea completa.
Aplicatii topice de unguente sau antiseptice nu au o valoare deosebita. Sunt in curs de
invetigare creme care contin agenti inhibitori ai cascadei acidului arahidonic, cum ar fi
Methimazolul (inhibitor de tromboxan sintetaza) sau metilprednisolonul acetat (inhibitor de
fosfolipaza A2).
Administrarea de vasodilatatoare, antihistaminice, steroizi nu par a influenta coagularea.
Administrarea de antibiotice profilactic este justificata in leziunile profunde, edemul care se
instaleaza dupa dezghetarea tesuturilor predispunand la infectie. Germenii cei mai des intalniti in
degeraturile suprainfectate sunt: Staphylococi, Streptococi, Enterococi si Pseudomonas patogeni.
Serovaccinoprofilaxia antitetanica este o regula.
Combaterea fenomenelor de microtromboza se realizeaza prin administrarea de agenti anti-
sludge tip Dextran 40, eventual in asociere cu Heparina 5.000 U.I. la 6 ore.
Administrarea in segmentul afectat arterial terminal de agenti alfa-blocanti (reserpina)
constituie o simpatectomie medicala, superioara simpatectomiei chirurgicale. Ea are ca efect
ameliorarea durerii si reducerea edemului. Efectul reserpinei incepe la 3-24 ore de la
administrare si persista 2-4 saptamani.

19
 Tesuturile lezate se vor vindeca gradat, orice tesut neviabil incepand sa se demarce.
Delimitarea completa este realizata doar dupa 2-3 luni. Pana atunci, tratamentul expectativ este
regula. In caz contrar s-ar supraestima extinderea leziunilor definitive. Exista totusi cateva
exceptii de la aceasta regula:
- In cazul unei escare circumferentiale care exercita un efect constrictiv asupra unui segment
de membru se indica tratamentul precoce chirurgical de degajare, eventual escarotomia.
- Fracturile concomitente cu dislocari creste complexitatea masurilor terapeutice. Dislocarile
trebuiesc reduse imediat dupa dezghetare si imobilizate. Fracturile deschise se rezolva
chirurgical.
- Un sindrom de loja sau de compartiment tibial anterior, care se poate dezvolta la pacientii
cu fracturi asociate, iagnosticat clinic si eventual arteriografic, va fi tratat prin fasciotomie de
urgenta.
- Chiar in leziunile severe, amputatia nu este indicata decat in prezenta unei infectii masive
supraadaugate.
Dupa delimitarea completa a leziunii (2-3 luni) se vor practica necrectomia si amputatia. Pe
zonele granulare, cu lipsa mare tegumentara se pot aplica plastii de piele libera.
Sechelele tardive de natura vasculara sau nervoasa pot fi ameliorate prin tratament
chirurgical tip: simpatectomie lombara, cervico-dorsala, periarteriala si administrarea de
vasodilatatoare.
Retractiile vicioase musculare, tendinoase se rezolva in serviciile specializate de chirurgie
plastica si reconstructiva, la fel si reconstructiile de nas, urechi, degete.

20
 CAPITOLUL II - ÎNGRIJIRI GENERALE

* Supravegherea pacientului din momentul internării până la externare și efectuarea tehnicilor

impuse de afecțiune

2.1. Internarea pacientului în spital

● La internare pacienţii trebuie să aibă asupra lor: biletul de internare emis de medicul de
familie și trimiterea de la medicul din ambulatoriul de specialitate, programarea în
sistemul SIUI, cardul de sănătate activat sau adeverința eliberată de CJAS care atestă că
pacientul nu are cardul emis;

● Bolnavii internaţi sunt înscrişi la Biroul serviciului de primire în registrul de internări,

unde se completează şi foaia de observaţie clinică cu datele de identitate ale bolnavului;

● Aparținătorii vor prezenta cartea de identitate şi alte documente medicale, investigații,

analize în cazul în care este diagnosticat ca bolnav cronic, a avut internări recente sau
este în evidenţă cu boli cronice ;

● Hainele şi efectele bolnavului vor fi preluate şi înregistrate cu grijă în vederea

înmagazinării, eliberându-se bolnavului sau însoţitorului un bon de preluări (la nevoie şi
hainele vor fi supuse deparazitării);

● După ce pacientul ajunge în salonul de internare, în pat, asistentul medical procedeză la

monitorizarea funcțiilor vitale, iar datele obţinute le notează în foaia de observaţie sub
supravegherea medicului care va culege datele anamnetice de la bolnav sau însoțitor și le
va nota în foia de observație stabilind diagnosticul prezumtiv.

● Asistentul medical va linişti şi membrii familiei pacientului, asigurându-i asupra îngrijirii

de calitate de care bolnavul va beneficia în spital, comunicându-le numărul salonului în
care a fost internat bolnavul şi orarul vizitelor, obținând totodată de la aceștia date
suplimentare de contact.

2.2. Asigurarea condițiilor de spitalizare

● Asistentul medical conduce pacientul la salon, prin amabilitate creând de la început o

atmosferă caldă și de confort psihic,îl informează asupra regulamentului de ordne
interioară a spitalului și îl ajută să se așeze în patul pregătit cu lenjerie curată.

● I se vor explica clar obligațiile și drepturile pacientului pe perioada spitalizării precum și

raporturile pe care trebuie să le aibă cu personalul secției.

● După ce pacientul ajunge în salonul de internare, în pat, asistentul medical procedeză la

monitorizarea functiilor vitale, îi completează foaia de temperatură, îi măsoară
temperatura, valorile pulsului, tensiunea arterială iar datele obţinute le notează în foaia
de observaţie.

21
 ● Asistentul va înștiința asistenta șefă despre bolnavul nou sosit care va nota numele și
datele personale ale bolnavului împreună cu diagnosticul de internare în registrul de
internare al secției.

● Pentru asigurarea alimentației se va completa foaia de observație ce va fi trimisă la

bucătărie.

2.3. Asigurarea condițiilor igienice pacienților internați

2.3.1 Pregătirea patului și accesoriilor lui.

Patul:
• trebuie să fie comod, să prezinte dimensiuni potrivite care să satisfacă atât cerinţele de
confort ale pacientului cât şi ale personalului de îngrijire: lungime 2 m, lăţime 80-90 cm,
înălţimea de la duşumea până la saltea de 60 cm;

• trebuie să-i permită pacientului să se poate mişca în voie, să nu-i limiteze mişcările, să poată,
la nevoie, să coboare din pat, să poată sta în poziţie şezând, sprijinindu-şi picioarele comod pe
podea;
• trebuie să-i permită asistentului să poată efectua tehnicile de îngrijire, investigaţiile şi
tratamentul cât mai comod;

• trebuie să fie uşor de manipulat şi curăţat;

• confecţionat din tuburi uşoare din metal (vopsite în alb), aşezat pe rotiţe prevăzute cu
cauciucuri sau pe dispozitiv de ridicat prevăzut cu rotiţe.
Somiera (partea principală a patului):
• trebuie să fie confecţionată din sârmă inoxidabilă, să fie puternică, elastică, bine întinsă,
pentru a nu ceda sub greutatea pacientului.
Tipuri de paturi:
- simplu cu rezemător mobil;
- cu somieră mobilă;
- universal;

Accesoriile patului:

• Salteaua

• va fi confecţionată din burete, material plastic, care se curaţă şi se dezinfectează mai uşor;

• poate fi din cauciuc sau din material plastic, umplute cu apă sau cu aer, având avantajul că
permit umflarea succesivă a compartimentelor după necesitate (pentru prevenirea escarelor).

• Pernele

• trebuie să fie în număr de două: una umplută cu iarbă de mare iar cealaltă din burete,
material plastic sau puf

• Dimensiunea lor: 55 cm lăţime, 75 cm lungime.

• Pătura confecţionată din lână moale, trebuie să se poată spăla uşor.

22
 • Lenjeria este bine să aibă cât mai puţine cusături

• Lenjeria necesară: două cearşafuri, doua feţe de pernă, o aleză sau traversă şi muşama.

• Cearşaful dintr-o singură bucată, dimensiunile 2,60 m x 1,50 m ca să se poată fixa bine sub
saltea

• Muşamaua confecţionată din cauciuc sau material plastic, cu rol de a proteja salteaua de
diferite dejecţii se foloseşte numai la anumiţi bolnavi; dimensiunea 1,50 m x 1,10 m.

• Aleza ce acoperă muşamaua

• este confecţionată din pânză;

• va fi de aceeaşi lungime, însă cu 15-20 cm mai lată decât muşamaua pantru a o acoperi
perfect;

• Faţa de pernă, confecţionată din acelaşi material ca şi restul lenjeriei, se va încheia cu şnur pe
partea laterală sau fără şnur, cu deschizătura suprapusă.

2.3.2. Schimbarea lenjeriei de pat

Lenjeria de pat se schimbă la 2-3 zile sau ori de câte ori este necesar. Este nevoie de
lenjerii curate, complete şi schimbarea se va face în funcţie de gravitatea stării pacientului.

Lenjeria de pat se schimbă la 2-3 zile sau ori de câte ori este necesar. Este nevoie de
lenjerii curate, complete şi schimbarea se va face în funcţie de gravitatea stării pacientului.

Schimbarea lenjeriei de pat fără pacient

Scop
 asigurarea igienei şi confortului pacientului;
 îndepărtarea lenjeriei murdare/folosite sau pătată cu sânge, secreţii, dejecţii.

Material necesar
 lenjerie curată;
 sac pentru colectarea lenjeriei murdare;
 mănuşi de cauciuc (pentru lenjeria pătată cu dejecţii).

Efectuarea procedurii
 se strânge lenjeria murdară în sacul de colectare;
 se spală mâinile, se pun mănuşi;

23
  se întinde cearceaful de pat foarte bine pentru a nu rămâne cute şi se fixează la colţurile
saltelei în formă de plic; dacă cearceaful nu are dimensiuni corespunzătoare fixarea se
face la partea dinspre picioarele pacientului;
 se schimbă faţa de pernă şi cearceaful plic.

Încheierea procedurii
 se îndepartează lenjeria murdară, se depozitează în saci speciali;
 se îndepărtează mănuşile de cauciuc;
 se spală mâinile.

Schimbarea lenjeriei de pat cu pacientul imobilizat

Schimbarea lenjeriei se va efectua întotdeauna după toaleta pacientului. La schimbarea
lenjeriei trebuie să participe două persoane iar alegerea metodei de schimbare a lenjeriei de pat,
se face în funcţie de poziţia în care poate fi aşezat pacientul (limitele sale de mobilizare).

Scop
 asigurarea igienei şi confortului pacientului;
 evitarea complicaţiilor la pacientul imobilizat.

Material necesar
 lenjerie curată;
 sac pentru colectarea lenjeriei murdare;
 mănuşi de unică folosinţă.

Efectuarea procedurii:
 Este în funcţie de starea pacientului şi de posibilitatea de a fi mişcat
 Asistentul medical stabileşte metoda după culegerea datelor referitoare la capacitatea
pacientului de a se ridica sau nu în poziţia şezând
 Pentru realizarea schimbării lenjeriei este nevoie de ajutor.

La pacientul care se poate ridica:

Cearceaful de pat se rulează pe dimensiunea mică.
• se spală mâinile, se îmbracă mănuşi;
• pacientul rămâne acoperit cu cearceaful folosit sau cu alt pled;
• se degajă cearceaful murdar de sub saltea;
24
 • se ridică pacientul în poziţia şezând fiind susţinut cu câte o mână de cele două persoane
care realizează procedura următoare:
• cu cealaltă mână se rulează cearceaful murdar şi se derulează cu grijă cel curat până
aproape de pacient;
• se schimbă faţa de pernă, se aşează perna pe pat;
• pacientul este culcat în decubit dorsal şi este rugat dacă poate, sau este ajutat să-şi
ridice regiunea fesieră;
• se continuă rularea cearceafului murdar spre picioarele pacientului şi derularea celui
curat;
• se ridică apoi membrele inferioare continuând rularea şi derularea;
• cearceaful murdar se introduce în sac, cearceaful curat se întinde bine şi se fixează la
colţuri.

La pacientul care rămâne în decubit:

Cearceaful de pat se rulează pe dimensiunea mare.
• se spală mâinile, se îmbracă mănuşi;
• cearceaful plic se schimbă şi împreună cu pledul se împachetează în armonică;
• se degajă cearceaful murdar de sub saltea;
• se întoarce pacientul în decubit lateral şi se trage perna spre marginea patului;
• cearceaful murdar se rulează până lângă pacient;
• cearceaful curat aşezat de-a lungul patului se derulează până aproape de cel murdar;
• pacientul de întoarce în decubit dorsal apoi în decubit lateral pe partea opusă;
• se continuă derularea cearceafului murdar şi derularea celui curat;
• cearceaful murdar se pune în sacul colector;
• pacientul este readus în decubit dorsal;
• cearceaful curat se întinde şi se fixează.

Schimbarea cearceafului plic (cu pătura în interior)

• este nevoie de participarea a două persoane;
• se aşează cearceaful cu pătura (împăturit în armonică) deasupra pacientului astfel încât
marginea liberă de dedesubt să fie sub bărbia pacientului, iar cea de deasupra spre
picioarele pacientului;
• cele două persoane se poziţionează de o parte şi de alta a patului, prind colţul
cearceafului curat cu mâna dinspre capul pacientului şi cu cealaltă mână colţul
cearceafului murdar;
25
 • cu o mişcare rapidă se întinde cearceaful curat şi se îndepărtează cel murdar.

Încheierea procedurii
• lenjeria murdară se colectează în saci;
• se îndepărtează mănuşile, se spală mâinile.
Lenjeria de pat se schimbă la 2-3 zile sau ori de câte ori este necesar. Este nevoie de
lenjerii curate, complete şi schimbarea se va face în funcţie de gravitatea stării pacientului.

Schimbarea lenjeriei de pat fără pacient

Scop:
 asigurarea igienei şi confortului pacientului;
 îndepărtarea lenjeriei murdare/folosite sau pătată cu sânge, secreţii, dejecţii.

Materiale necesare:
 lenjerie curată;
 sac pentru colectarea lenjeriei murdare;
 mănuşi de cauciuc (pentru lenjeria pătată cu dejecţii).

Efectuarea procedurii:
 se strânge lenjeria murdară în sacul de colectare;
 se spală mâinile, se pun mănuşi;
 se întinde cearceaful de pat foarte bine pentru a nu rămâne cute şi se fixează la colţurile
saltelei în formă de plic; dacă cearceaful nu are dimensiuni corespunzătoare fixarea se
face la partea dinspre picioarele pacientului;
 se schimbă faţa de pernă şi cearceaful plic.

Încheierea procedurii:
 se îndepartează lenjeria murdară, se depozitează în saci speciali;
 se îndepărtează mănuşile de cauciuc;
 se spală mâinile.

Schimbarea lenjeriei de pat cu pacientul imobilizat

Schimbarea lenjeriei se va efectua întotdeauna după toaleta pacientului. La schimbarea
lenjeriei trebuie să participe două persoane iar alegerea metodei de schimbare a lenjeriei de pat,
se face în funcţie de poziţia în care poate fi aşezat pacientul (limitele sale de mobilizare).
26
Scop:
 asigurarea igienei şi confortului pacientului;
 evitarea complicaţiilor la pacientul imobilizat.

Materiale necesare:
 lenjerie curată;
 sac pentru colectarea lenjeriei murdare;
 mănuşi de unică folosinţă.

Efectuarea procedurii:
 Este în funcţie de starea pacientului şi de posibilitatea de a fi mişcat
 Asistentul medical stabileşte metoda după culegerea datelor referitoare la capacitatea
pacientului de a se ridica sau nu în poziţia şezând
 Pentru realizarea schimbării lenjeriei este nevoie de ajutor.

La pacientul care se poate ridica:

Cearceaful de pat se rulează pe dimensiunea mică.
• se spală mâinile, se îmbracă mănuşi;
• pacientul rămâne acoperit cu cearceaful folosit sau cu alt pled;
• se degajă cearceaful murdar de sub saltea;
• se ridică pacientul în poziţia şezând fiind susţinut cu câte o mână de cele două persoane
care realizează procedura următoare:
• cu cealaltă mână se rulează cearceaful murdar şi se derulează cu grijă cel curat până
aproape de pacient;
• se schimbă faţa de pernă, se aşează perna pe pat;
• pacientul este culcat în decubit dorsal şi este rugat dacă poate, sau este ajutat să-şi
ridice regiunea fesieră;
• se continuă rularea cearceafului murdar spre picioarele pacientului şi derularea celui
curat;
• se ridică apoi membrele inferioare continuând rularea şi derularea;
• cearceaful murdar se introduce în sac, cearceaful curat se întinde bine şi se fixează la
colţuri.

La pacientul care rămâne în decubit:

27
Cearceaful de pat se rulează pe dimensiunea mare.
• se spală mâinile, se îmbracă mănuşi;
• cearceaful plic se schimbă şi împreună cu pledul se împachetează în armonică;
• se degajă cearceaful murdar de sub saltea;
• se întoarce pacientul în decubit lateral şi se trage perna spre marginea patului;
• cearceaful murdar se rulează până lângă pacient;
• cearceaful curat aşezat de-a lungul patului se derulează până aproape de cel murdar;
• pacientul de întoarce în decubit dorsal apoi în decubit lateral pe partea opusă;
• se continuă derularea cearceafului murdar şi derularea celui curat;
• cearceaful murdar se pune în sacul colector;
• pacientul este readus în decubit dorsal;
• cearceaful curat se întinde şi se fixează.

Schimbarea cearceafului plic (cu pătura în interior)

• este nevoie de participarea a două persoane;
• se aşează cearceaful cu pătura (împăturit în armonică) deasupra pacientului astfel încât
marginea liberă de dedesubt să fie sub bărbia pacientului, iar cea de deasupra spre
picioarele pacientului;
• cele două persoane se poziţionează de o parte şi de alta a patului, prind colţul
cearceafului curat cu mâna dinspre capul pacientului şi cu cealaltă mână colţul
cearceafului murdar;
• cu o mişcare rapidă se întinde cearceaful curat şi se îndepărtează cel murdar.

Încheierea procedurii
• lenjeria murdară se colectează în saci;
• se îndepărtează mănuşile, se spală mâinile.

Observaţii
Aleza şi muşamaua pot fi schimbate după aceleaşi metode ţinând cont de posibilitatea de
schimbare a poziţiei pacientului.

2.3.3.Asigurarea igienei personale, corporale și vestimentare a pacientului

Schimbarea lenjeriei de corp
Scop
• menţinerea stării de igienă şi confort;

28
 • menţinerea/creşterea demnităţii pacientului;
• prevenirea escarelor de decubit.
Procedura ţine seamă de tipul de îmbrăcăminte (pijama, cămaşă de noapte) şi de starea
pacientului. Se obţin informaţii despre posibilităţile de imobilizare.

Schimbarea pijamalei
• se explică pacientului cum poate colabora şi se apreciază în acelaşi timp resursele acestuia;
• se spală mâinile, se îmbracă mănuşi.

Dezbrăcarea bluzei murdare şi îmbracarea celei curate

• se descheie nasturii;
• se ridică pacientul în poziţia şezând şi se îndepărtează bluza murdară;
• se rulează pe rând fiecare mânecă a bluzei curate şi se îmbracă fiecare membru superior;
• pacientul este aşezat în decubit, se întinde bluza şi se încheie nasturii;
• dacă pacientul nu se poate ridica, se întoarce în decubit lateral, se dezbracă şi se îmbracă
partea accesibilă după care pacientul se întoarce pe cealaltă parte şi se procedează la fel rulând pe
rând mânecile bluzei;
• la sfârşit, pacientul este adus în decubit dorsal, se întinde bluza şi se încheie nasturii.

Îmbrăcarea şi dezbrăcarea pantalonilor

• se menajează pudoarea pacientului;
• se ridică regiunea lombosacrală, se trag pantalonii jos;
• se ridică membrele inferioare şi se continuă dezbrăcarea;
• se rulează pantalonii curaţi şi se îmbracă pe rând fiecare membru inferior, după care se ridică
regiunea fesieră şi se trag în sus spre mijloc.

Observaţii
În toate cazurile descrise
• se verifică punctele de sprijin şi se anunță orice modificare premergătoare escarelor;
• se pudrează cu talc punctele de sprijin;
• se verifică dacă la terminarea procedurii, lenjeria este bine întinsă şi dacă pacientul exprimă
stare de confort.

Asistentul medical trebuie să fie prezent la schimbarea lenjeriei pacientului cu perfuzii sau
la care prin planul terapeutic mişcarea este limitată/interzisă.
La pacientul inconştient este de preferat ca partea inferioară a corpului să nu fie îmbrăcată.
Dacă pacientul prezintă dureri la mobilizare sau după proceduri se poate administra calmant.

2.3.4. Efectuarea toaletei generale și pe regiuni a pacientului imobilizat.

• Toaleta zilnică trebuie executată în aşa fel încît să pretindă cît mai puţine eforturi din partea
pacientului, dar acest lucru nu poate fi un pretext de a neglija spălarea lui parţială.

• Se va face prin ştergerea tuturor regiunilor corpului cu mănuşă de baie umezită în apă
călduţă

• Trebuie să avem trei mănuşi de baie, una pentru faţă, una pentru corp iar una pentru
extremităţi.

• Se vor proteja regiunile lezate sau escarele de decubit

• Toaleta cavităţii bucale este obligatorie

29
 • La pacienţii conştienţi cu ajutorul asistentei iar la pacienţii inconştienţi efectuată de asistentă
cu tampon îmbibat în glicerină boraxată ştergîndu-se limba, bolta palatină, suprafaţa internă şi
externă a arcadelor dentare cu mişcări dinăuntru în afară

• Se şterg dinţii cu un alt tampon, iar la sfîrşit se ung buzele

• Toaleta pacientului face parte din îngrijirile de bază, adică din îngrijirile acordate de asistenta
medicală cu scopul de a asigura confortul şi igiena bolnavului.

• Constă în menţinerea pielii în stare de curăţenie perfectă şi în prevenirea apariţiei leziunilor

cutanate, fiind o condiţie esenţială a vindecării.

Toaleta pacientului poate fi:

- zilnică pe regiuni ;
- săptămânală sau baia generală;

În funcţie de tipul îngrijirii pacientului, acesta:

- nu are nevoie de ajutor;

- are nevoie de sprijin fizic şi psihic;
- are nevoie de ajutor parţial;
- necesită ajutor complet

Etapele toaletei - se va respecta următoarea succesiune:

• se începe cu faţa, gâtul şi urechile;

• apoi braţele şi mâinile, partea anterioară a toracelui, abdomen, faţa anterioara a coapselor;
• se întoarce bolnavul în decubit lateral şi se spală spatele, fesele şi faţa posterioară a
coapselor,
• se întoarce din nou în decubit dorsal, se spală gambele şi picioarele, organele genitale
externe, toaleta cavităţii bucale.

2.3.5. Observarea poziției pacientului

 Poziţiei pacientului în pat poate fi:

- decubit dorsal;
- decubit lateral;
- sezând;
- semişezând;

• Poziţiei pacientului în pat poate fi:

- decubit dorsal;
- decubit lateral;
- sezând;
- semişezând;

30
 • Pacienţii cu degerături îşi pot alege poziţia în funcţie de starea fizică, nivelul de durere,
statusul operator, faza de boală, complicaţiile apărute, bolile cronice;
• Asistentul trebuie să ţină sub supraveghere toţi pacienţii din salon. Numai astfel poate sesiza
orice schimbare în starea pacienţilor şi să facă o apreciere corectă în ceea ce priveşte evoluţia
boli;
• Repausul fizic îndelungat la pat pentru pacienţii cu cancer de stomac, prin reducerea vitezei
de circulaţie, favorizează formarea trombozelor venoase la nivelul membrelor inferioare, de unde
pot porni embolii pulmonare;
• Mai ales în cazurile operatorii este indicat tratament anticoagulant şi masajul gambelor şi
picioarelor;
• Se va ţine seama întotdeauna de tendinţa la formarea edemelor de stază în părţile declive ale
corpului şi se va căuta în măsura în care starea pacientului o permite, să se ţină ridicate părţile
edemaţiate.

2.3.6. Schimbarea poziției și imobilizarea pacientului

 În funcţie de evoluţia bolii poziţia pacientului trebuie schimbată în pat după indicaţiile
medicului, dar fără indicaţie poziţia pacientului în pat trebuie lăsată la latitudinea lui;
 O imobilizare prelungită la pat predispune organismul la complicaţii vasculare,
flebotromboze sau flebite latente, generatoare de embolii. Din acest motiv se permit
mişcări dirijate de respiraţie, precum şi ale membrelor;
 Mobilizarea se face în funcţie de:
 natura bolii
 starea generală
 tipul de reactivitate a pacientului
 perioada de exerciţii pasive şi active pentru refacerea condiţiei musculare şi
anvergura de mişcare trebuie începută încet, mărindu-se treptat, în funcţie de
răspunsul fiziologic al pacientului (creşterea frecvenţei pulsului, semne de
slăbiciune musculară, diaforeză)
 Exerciţiile se fac înainte de mese:
 pacientul va fi învăţat să intercaleze exerciţiile de mişcare cu exerciţiile de
respiraţie
 momentul în care se încep mobilizarea şi scularea din pat, precum şi ritmul
vor fi hotărâte de medic;
 În funcţie de tipul de mişcare impus se pregătesc halat , papuci, fotoliu, cârje.

31
  Se informează pacientul despre procedeu, scopul mobilizării.
 Se măsoară pulsul, TA, se observă starea pacientului, expresia feţei (coloraţia
tegumentelor, respiraţia).
 Mobilizarea bolnavului
 începe cu mişcări active şi pasive: mişcarea capului, degetelor, mâinii,
gleznelor, mişcarea şi schimbarea de poziţie a membrelor superioare şi
inferioare, păstrând poziţia de decubit.
 Urmează :
- aşezarea în poziţia şezând, în mod pasiv la început;
- aşezarea în poziţia şezând – în mod activ, de mai multe ori /zi;
- aşezarea în poziţie şezând la marginea patului, fotoliu în mod pasiv, apoi
activ;
- aşezarea pacientului în poziţie ortostatică şi primii paşi cu ajutorul cârjelor
ortopedice;

Mobilizarea bolnavului în poziţie şezândă la marginea patului:

 Asistentul se aşează la marginea patului cu picioarele depărtate şi cu genunchii flectaţi;
 introduce o mână la spatele pacientului sub omoplat, iar cealaltă mână sub regiunea
poplitee
 Bolnavul se poate ajuta, fie sprijinindu-se de marginea patului, fie îmbrăţişând gâtul
asistentei;
 odată cu ridicarea pacientului în poziţie şezând, asistentul va roti picioarele bolnavului
într-un unghi de 90° urmărind poziţia coloanei vertebrale a acestuia;

În cazul pacienţilor care nu se pot sprijini sau prinde cu mâinile:

 asistentul aşează braţele pacientului peste abdomen;
 membrul inferior dinspre asistentă îl trece peste celălalt din partea opusă;
 asistentul aşează o mână sub omoplatul pacientului cu dosul palmei, iar cealaltă sub
genunchii acestuia ;
 ridică pacientul în poziţie şezând, rotindu-i în acelaşi timp picioarele într-un unghi de 90°
urmărind poziţia coloanei vertebrale a acestuia;
 asistentul medical se va îngriji de masajul extremităţilor pentru înviorarea moderată a
circulaţiei.
2.3.7. Captarea eliminărilor

32
Captarea materiilor fecale
Materialele necesare:
-paravan;
-ploscă (bazinet);
-o plosca şi materiale pentru toaletă;
- acoperitoare pentru ploscă;
-hartie igienică;
-materiale pentru spălarea mâinilor;
-muşama şi aleză (pentru protejat patul).

Etape de execuţie:
Pregătirea materialelor. Se pregătesc materialele necesare
Efectuarea tehnicii:
 Patul bolnavului se separă cu un paravan de restul salonului.
 Patura şi cearsaful care acopera bolnavul se pliază sub forma de armonică la picioarele
bolnavului.
 Se protejează patul bolnavului cu muşamaua şi aleza.
 Se ridică bolnavei camaşa de noapte.
 Cu mâna stângă introdusă cu palma în sus sub regiunea sacrala, se ridică bolnavul şi, în
acelaşi timp, cu mana dreapta se introduce plosca sub bolnav (plosca care in prealabil a
fost incalzita cu apa fierbinte).
 Se acoperă bolnavul şi se menţine astfel până termină actul defecării.
 Se oferă bolnavului hârtie igienică şi la nevoie se face toaleta regiunii perianale pe plosca
special pregatită.
 Se îndepărtează plosca cu multă precauţie.
 Se acoperă plosca şi se îndepartează din salon.
 Se spală mâinile bolnavului în ligheanul special pregătit.
 Se îndepărtează muşamaua şi aleza, se îmbracă bolnavul şi se reface patul bolnavului.
 Se îndepartează paravanul şi se aeriseşte salonul.
 Spălarea mâinilor.
 Materiile fecale se păstrează, dacă este necesar, până la vizita medicală în camera
specială a grupului sanitar (plosca va avea ataşat un bilet cu numele bolnavului, numărul
salonului, al patului şi ora defecării).

33
Captarea urinei
 Materiale necesare: urinar, comprese uscate.
 Captarea urinei bolnavului imobilizat la pat se face în urinare (recipiente confecţionate
din metal emailat, sticlă sau material plastic), cu deschizătura diferită: pentru bărbaţi în
formă de tub, pentru femei mai scurta şi lată.
 După utilizare, urinarele se golesc imediat, se spală cu apă caldă în jet, cu săpun şi se
dezinfectează.

Captarea vărsăturilor
Materiale necesare:
 muşama;
 aleză;
 prosop;
 două tăviţe renale curate, uscate;
 pahar cu soluţie aromată.

2.4. Supravegherea funcțiilor vitale și vegetative

2.4.1 Măsurarea şi notarea temperaturii

Scop: evaluarea funcţiei de termoreglare şi termogeneză.

Locuri de măsurat:
- cavităţi semi închise: axila, plica inghinală, cavitatea bucală;
- cavităţi închise: rect, vagin.
Temperatura = rezultatul proceselor oxidative din organism, generatoare de căldură prin
dezintegrarea alimentelor energetice.
Termoreglare = funcţia organismului care menţine echilibrul între producerea căldurii
(termogeneza) şi pierderea căldurii (tremoliza) pentru păstrarea valorilor constante.

Materiale necesare:
 termometru digital;
 casoletă cu tampoane de vată şi comprese sterile;
 recipient cu soluţie dezinfectantă (alcool sanitar, alcool iodat, )
 tăviţă renală;
 ceas;
 foaie de observaţie;
 pix de culoare albastră;
34
  carneţel individual.

Intervenţiile asistentei medicale:

 pregătirea materialelor lângă bolnav;
 pregătirea psihică a bolnavului;
 spălarea pe mâini;
 se scoate termometrul din cutie şi îl deschide prin apasarea unicului buton,
 se verifică ca acesta să afişeze pe ecranul digital gradaţia 0.
Pentru măsurarea în axilă:
 se aşează pacientul în poziţie de decubit dorsal sau în poziţie sezândă;
 se ridică braţul bolnavului;
 se şterge axila prin tamponare cu prosopul pacientului;
 se aşează termometrul cu senzorul ( vârful metalic) în centrul axilei, paralel cu
toracele;
 se apropie braţul de trunchi,cu antebraţul flectat pe suprafaţa anterioară a toracelui;
 la pacienţii slăbiţi, agitaţi, precum şi la copii, braţul va fi menţinut în această poziţie
de către asistenta medicală;
 termometrul se menţine pînă la semnalul sonor
Temperatura normală (fiziologică) = 36-37° C

Valori patologice:
a) starea de hipertermie:
- subfebrilitate 37-38° C
- febră moderată 38-39° C
- febră ridicată 39-40° C
- hiperpirexie 40-41° C

b) starea de hipotermie < 36° C

2.4.1. Observarea şi măsurarea respiraţiei

Scop: evaluarea funcţiei respiratorii a pacientului, fiind un indiciu al evoluţiei bolii, al apariţiei
unor complicaţii şi al prognosticului.
Elemente de apreciat:
 tipul respiraţiei;
 amplitudinea mişcărilor respiratorii;
35
  ritmul;
 frecvenţa.

Materiale necesare:
 ceas cu secundar;
 pix cu pastă verde;
 foaie de temperatură.

Intervenţiile asistentului:
 aşează bolnavul în decubit dorsal, fără a explica tehnica ce urmează a fi efectuată;
 plasarea mâinii cu faţa palmară pe suprafaţa toracelui;
 numărarea inspiraţiilor timp deun minut;
 consemnarea valorii obţinute printr-un punct p foaia de temperatură ( fiecare linie
orizontală a foii reprezintă două respiraţii);
 unirea cu o linie a valorii prezente cu cea anterioară, pentru obţinerea curbei;
 în alte documente medicale se poate nota cifric valoarea obţinută, cât şi caracteristicile
respiraţiei ( R = 18 resp/min, amplitudine medie);
 aprecierea celorlalte elemente ale funcţiei respiratorii se face prin simpla observare a
mişcărilor respiratorii.

Calităţile respiraţiei:
1. Frecvenţa: reprezintă numărul respiraţiilor pe minut
- nou-născut : 30-50 R/min;
- 2 ani: 25-35 R/min;
- 12 ani: 15-25 R/min;
- adult: 16-18 R/min;
- vârstnic: 15-25 R/min.
2. Amplitudinea: este dată de volumul de aer ce pătrunde şi se elimină din plămâni la fiecare
respiraţie. Poate fi:
- profundă;
- superficială.
3. Ritmul: reprezintă pauzele dintre respiraţii.
4. Simetria: ambele hemitorace prezintă aceeaşi mişcare de ridicare şi coborâre în timpul
inspiraţiei şi expiraţiei.
2.4.2. Măsurarea şi notarea pulsului
36
Scop: evaluarea funcţiei cardio-vasculare.
Elemente de apreciat:
- ritmicitatea;
- frecvenţa;
- amplitudine.
Locuri de măsurat:
 orice arteră accesibilă palpării şi care poate fi comprimată pe un plan osos:
 artera radială,
 artera carotidă,
 artera temporală,
 artera humerală,
 artera femurală,
 artera poplitee.

Materiale necesare:
 ceas cu secundar;
 pix cu pastă roşie;
 foaia de temperatură.
Intervenţiile asistentului:
 pregătirea psihică a pacientului;
 asigurarea repausului fizic şi psihic 10-15 min;
 spălarea pe mâini;
 reperarea arterei;
 fixarea degetelor palpatoare pe traiectul arterei;
 exercitarea unei presiuni asupra peretelui arterial cu vârful degetelor;
 numărarea pulsaţiilor timp de un minut;
 consemnarea valorii obţinute printr-un punct pe foia de temperatură, ţinând cont că
fiecare linie orizontală a foii reprezintă patru pulsaţii;
 unirea valorii prezente cu cea anterioară cu o linie, pentru obţinerea curbei;
 consemnarea în alte documente medicale a valorii obţinute şi a caracteristicilor
pulsului ( AV = 82 b/min, puls regulat);

2.4.3 Măsurarea şi notarea tensiunii arteriale

37
Scop: evaluarea funcţiilor cardio-vasculare ( forţa de contracţie a inimii, rezistenţă determinată
de elasticitatea şi calibrul vaselor).
Elemente de evaluat:
 tensiunea arterială sistolică ( maximă);
 tensiunea arterială diastolică ( minimă).

Materiale necesare:
 aparat pentru măsurarea tensiunii arteriale (tensiometru);
 stetoscop biauricular;
 tampon de vată cu alcool;
 pix cu pastă roşie.

Metode de determinare:
 palpatorie;
 ascultătorie

Intervenţiile asistententei medicale:

 pregătirea psihică a pacientului;
 asigurarea repausului fizic şi psihic timp de 15 minute;
 spălarea pe mâini;
 se aplică manşeta pneumatică pe braţul pacientului, sprijinit şi în extensie;
 se fixează membrana stetoscopului pe artera humerală, sub marginea inferioară a manşetei;
 se introduc olivele stetoscopului în urechi ( care în prealabil au fost dezinfectate);

 se pompează aer în manşeta pneumatică, cu ajutorul parei de cauciuc, până la dispariţia

zgomotelor pulsatile;
 se decomprimă progresiv aerul din manşetă prin deschiderea supapei, până când se percepe
primul zgomot arterial ( care prezintă valoareatensiunii arteriale maxime);
 se reţine valoarea indicată de coloana de mercur sau acul manometrului, pentru a fi
consemnată;
 se continuă decomprimarea, zgomotele arteriale devenind tot mai puternice;
 se reţine valoarea indicată de coloana de mercur sau de acul manometrului, în momentul în
care zgomotele dispar, aceasta reprezentând tensiunea arterială minimă;

38
  se notează pe foaia de temperatură valorile obţinute cu o linie orizontală de culoare roşie,
socotindu-se pentru fiecare linie a foii o unitate coloană de mercur;
 se unesc liniile orizontale cu liniile verticale şi se haşurează spaţiul rezultat;
 se dezinfectează olivele.

Valori normale:

Valorile fiziologice ale tensiunii arteriale

Vârsta Tensiunea maximă (mm Hg) Tensiunea minimă (mm Hg)

1-3 ani 75-90 50-60
4-11 ani 90-110 60-65
12-15 ani 100-120 60-75
adult 115-140 75-90
vârstnic >150 >90

2.4.3. Monitorizarea diurezei

Diureza reprezintă cantitatea de urină eliminată din organism timp de 24 ore.
Scop:
 Obţinerea datelor privind starea morfofuncţională a aparatului renal şi asupra altor
îmbolnăviri
 Cunoaşterea volumului diurezei
 Efectuarea unor determinări caliatative (analize biochimice) din cantitatea totală de urină
emisă
 Urmărirea bilanţului circulaţiei lichidului în organism = bilanţul lichidul (intrări – ieşire).

Materiale necesare:
 Se pregătesc recipiente : vase cilindrice gradate, cu gât larg, spălate şi clătite cu apă
distilată (pentru a nu modifica compoziţia urinei) şi acoperite; se poate utiliza orice borcan
de 2-4 litri pe care-l vom grada noi cu creion dermograf sau pe benzi de leucoplast
 Se informează pacientul asupra necesităţii colectării corecte a urinei şi asupra procedeului
 Colectarea începe dimineaţa, la o anumită oră, şi se termină în ziua următoare, la aceeaşi
oră.
39
Pentru o determinare corectă :
 Pacientul urinează dimineaţa la o oră fixă; această cantitate de urină, de la prima
emisie, se aruncă
 Se colectează, apoi, toate urinele emise în decurs de 24 de ore până a doua zi, la
aceeaşi oră, păstrându-se şi urina de la ultima emisie.

De reţinut!
 Golirea vezicii trebuie să se facă înainte de defecare
 pentru a împiedica procesele de fermentaţie, se vor adăuga, la urina colectată,
cristale de timol
 Recipientul de urină este etichetat cu numele pacientului, număr salon, număr pat,
se ţine la răcoare şi ferit de lumină, pentru a preveni descompunerea urinei
 După golirea recipientului, acesta se va spăla şi dezinfecta conform cerinţelor
 Pentru examene fizice (cantitate, aspect, miros) se recoltează urina din 24 de ore
 Pentru examene chimice-se recoltează 100 ml de urină. Pentru determinarea
toleranţei la glucide, 100 ml de urină se vor recolta din cantitatea totală de pe 24 de
ore

Notarea diurezei : se face zilnic în foaia de temperatură a pacientului

 prin haşurarea pătrăţelelor corespunzătoare cantităţii de urină şi zilei respective
 spaţiul dintre două linii orizontale a foii de temperatură corespunde la 100 ml de urină
 cantitatea de urină eliminată în 24 de ore, în mod normal, este de aproximativ 1500 ml.

2.5. Alimentația bolnavului

Una din cele mai importante sarcini ale îngrijirii bolnavului este alimentaţia. Asigurarea
aportului
caloric necesar pentru susţinerea forţelor fizice ale bolnavului, stabilirea regimului alimentar
adecvat
pentru asigurarea condiţiilor de vindecare şi administrarea alimentelor pe cale naturală sau
artificială,
constituie sarcini elementare ale îngrijirii oricărui bolnav spitalizat.

În funcţie de starea pacientului, alimentarea se face:

- activ – pacienta mănâncă singură în sala de mese sau în salon
- pasiv – pacientei i se introduc alimentele în gură
- artificial – alimentele sunt introduse în organism în condiţii nefiziologice
40
2.5.1. Alimentarea activă
• Se poate face în sala de mese, în salon; la masă sau la pat.
• În sala de mese aerisită, curăţenia trebuie să fie desăvârşită; porţiile aranjate estetic sunt
aşezate pe mese mici (4 persoane). Se invită pacientele la masă, se invită să se spele pe
mâini.
• Felurile de mâncare se servesc pe rând, vesela folosită se ridică imediat. Nu se ating
alimentele cu mâna.
• Se observă dacă pacientul a consumat alimentele; în caz contrar se află motivul şi se iau
măsuri.
• În salon la masă: se îndepărtează tot ce ar putea influenţa negativ apetitul pacientului
(tăviţă,scuipători, ploscă). Se invită pacientul să se spele pe mâini, se ajută să se aşeze la masă;
servirea mesei se face ca în sala de mese.
• În salon, la pat: se pregăteşte salonul ca pentru alimentarea în salon la masă. Se aşează
pacientul în poziţie confortabilă, este invitat să se spele pe mâini, asistenta servindu-i
materialele necesare şi protejând lenjeria de pat cu muşama.
• Se adaptează masa specială la pat şi se serveşte masa la fel ca în salon la masă.

2.5.2. Alimentarea pasivă

Când starea generală a bolnavilor nu le permite să se alimenteze singuri,trebuie să fie ajutaţi.
Scop
• vor fi hrăniţi bolnavii
- imobilizaţi
- paralizaţi
- epuizaţi , adinamici
- în stare gravă
- cu uşoare tulburări de deglutiţie

Pregătirea materialelor:
- tavă
- farfurii
- pahar cu apă sau cană cu cioc
- şervet de pânză
- cană de supă
- tacâmuri
asistenta
• îmbracă halatul de protecţie
• aşază părul sub bonetă
• se spală pe mâini
pacient

• se aşază în poziţie semişezând cu ajutorul rezemătoarelor de pat sau în decubit dorsal cu

capul uşor ridicat şi aplecat înainte pentru a uşura deglutiţia
• i se protejează lenjeria cu un prosop curat
• se protejează cu un prosop în jurul gâtului
• se adaptează măsuţa la pat şi i se aşază mâncarea astfel încât să vadă ce i se introduce în
gură
•
Servirea mesei
• asistenta se aşează în dreapta pacientului şi îi ridică uşor capul cu perna
• verifică temperatura alimentelor(pacienţii în stare gravă nu simt temperatura, nici gustul
alimentelor), gustând cu o altă lingură
41
 • îi serveşte supa cu lingura sau din cana cu cioc, taie alimentele solide
• supraveghează debitul lichidului pentru a evita încărcarea peste puterile de deglutiţie
ale
pacientului
• este şters la gură, i se aranjează patul
• se îndepărtează eventualele resturi alimentare care, ajunse sub bolnav, pot contribui la
formarea escarelor
• schimbă lenjeria dacă s-a murdărit
• acoperă pacientul şi aeriseşte salonul
• strânge vesela şi o transportă la oficiu
•
De ştiut
• se încurajează pacientul în timpul alimentaţiei, asigurându-l de contribuţia alimentelor în
procesul vindecării
• se stimulează deglutiţia prin atingerea buzelor pacientului cu lingura
• se oferă pacientului cantităţi nu prea mari-deoarece , neputând să le înghită, ar putea să le
aspire.

De evitat:
- servirea alimentelor prea fierbinţi sau prea reci
- atingerea alimentelor care au fost în gura pacientului
Alimentarea artificială înseamnă introducerea alimentelor în organismul pacientului prin
mijloace
artificiale.
Se realiz. prin următoarele procedee:
• sondă gastrică sau intestinală
• gastrostomă
• clismă
• Parenteral

Scop:
• hrănirea pacienţilor inconştienţi
• cu tulburări de deglutiţie
• cu intoleranţă sau hemoragii digestive
• operaţi pe tubul digestiv şi glandele anexe
• cu stricturi esofagiene sau ale cardiei
• în stare gravă; negativism alimentar

2.5.3.Alimentarea prin sondă gastrică

Materiale
- de protecţie: aleză, prosoape
- sterile : sondă gastrică sau Faucher, seringi de 5-10 cm, pensă hemostatică
- nesterile : pâlnie, tăviţă renală
- bulion alimentar : să nu prezinte grunji, să fie la temperatura corpului, să aibă valoare calorică
Pacient v. sondaj gastric

Execuţie
- în caz de stază gastrică , se aspiră conţinutul şi se efectuează spălătură gastrică
- se ataşează pâlnia la capătul sondei şi se toarnă lichidul alimentar 200-400 ml până la 500 ml,
încălzit la temperatura corpului
- se introduc apoi 200-300 ml apă şi o cantitate mică de aer pentru a goli sonda
- se închide sonda prin pensare pentru a evita scurgerea alimentelor în faringe de unde ar putea fi
42
aspirate determinând pneumonia de aspiraţie – complicaţie gravă
- se extrage sonda cu atenţie

DE ŞTIUT :
• la pacienţii inconştienţi cu tulburări de deglutiţie sau care trebuie alimentaţi mai mult
timp pe această cale , sonda se introduce endonazal
• sondele de polietilen se menţin mai mult de 4-6 zile , cele de cauciuc maximum 2-3 zile
fiind traumatizante (produc escare ale mucoaselor)
• raţia zinică se administrează în 4-6 doze foarte încet, de preferinţă cu aparatul de perfuzat
utilizând vase izoterme

2.6. Administrarea medicamentelor și hidratarea organismului

Medicamentele sunt produse de origine minerală , vegetală , animală sau chimică (de sinteză),
transformate într-o formă de administrare (preparate solide sau soluţii) prescrise de medic; sunt
substanţe utilizate cu scopul de a preveni , a ameliora sau a vindeca bolile.

Doze

• Doza terapeutică , adică doza utilizată pentru obţinerea efectului terapeutic dorit , fără ca
prin
aceasta să se producă vreo acţiune toxică , asupra organismului.
• Doza maximă , doza cea mai suportată de organism , fără să apară fenomene toxice
reacţionale.
• Doza toxică , cantitatea care , introdusă în organism , provoacă o reacţie toxică ,
periculoasă pentru
organism.
• Doza letală , doza care omoară omul.
Introducerea medicamentelor în organism se poate face prin mai multe căi:

C.Mozes L.Titircă
• Bucală • Calea digestivă : orală , sublinguală ,
• Rectală gastrică , intestinală , rectală
• Prin mucoasa respiratorie • Local : pe tegumente şi mucoase
• Percutanată • Respiratorie
• Prin aplicaţii locale • Urinară
• Parenteral • Parenterală : sub forma injecţiilor i.d. ,
s.c. , i.m. , i.v. – executate de asistentă ,
i.a. , i.c. , i.r. , i.o. – executate de medic.

In funcţie de caz , calea de administrare este aleasă de medic , în raport cu :

• Scopul urmărit
• Capacitatea de absorbţie a căii respective
• Acţiunea medicamentului asupra mucoaselor
• Necesitatea unei acţiuni mai lente sau mai rapide
• Starea generală a bolnavului
• Toleranţa organismului faţă de medicament
• Combinaţiile medicamentului cu alte medicamente administrate
• Anumite particularităţi anatomice şi fiziologice ale organismului
• Într-o oarecare măsură şi cu preferinţele bolnavului
Reguli de administrare
Prin respectarea unor reguli , se evită greşelile care pot avea efecte nedorite asupra pacientului,
43
uneori efecte mortale.

Asistenta.
• Respectă medicamentul prescris de medic
• Identifică medicamentul prescris după etichetă, forma de prezentare, culoare, miros,
consistenţă
• Verifică calitatea medicamentelor, observând integritatea, culoarea medicamentelor solide;
sedimentarea , tulburarea, opalescenţa medicamentelor sub formă de soluţie
• Respectă căile de administrare prescrise de medic
• Respectă orarul şi ritmul de administrare pentru a se menţine concentraţia constantă în sânge,
având în vedere timpul şi căile de eliminare a medicamentelor
• Respectă doza de medicament : doza unică şi doza /24h
• Respectă somnul fiziologic al pacientului : organizează administrarea în afara orelor de somn
(se trezeşte pacientul în cazul administrării antibioticelor, chimioterapicelor cu ore fixe de
administrare)
• Evită compatibilităţile medicamentoase datorate asocierilor unor soluţii medicamentoase în
aceeaşi seringă , în acelaşi pahar
• Serveşte pacientul cu doza unică de medicament pentru administrarea pe cale orală
• Respectă următoarea succesiune în administrarea medicamentelor :
1. pe cale orală : solide , lichide
2. injecţii
3. ovule vaginale
4. supozitoare
• Administrează imediat soluţiile injectabile aspirate din fiole, flacoane
• Respectă măsurile de igienă, de asepsie, pentru a preveni infecţiile intraspitaliceşti
• Informează pacientul asupra medicamentelor prescrise în ceea ce priveşte efectul urmărit şi
efectele secundare
• Anunţă imediat medicul privind greşelile produse în administrarea medicamentelor legate de
doză , calea şi tehnica de administrare

2.6.1 Administrarea medicamentelor pe cale orală.

Medicamente solide
• Asistenta se spală pe mâini ; foloseşte mănuşi de protecţie; înainte de administrare se
verifică
medicamentul.
• Tabletele, drajeurile se aşează pe limba pacientului şi se înghit ca atare ; tabletele care
se
resorb la nivelul mucoasei sublinguale (nitroglicerina) se aşează sub limbă;
• Tabletele se administrează întregi sau porţionate , în stare fărâmiţată sau înmuiate în apă;
• Pilulele pot fi înghiţite cu lichide sau pot fi înglobate în anumite alimente solide ; sunt
învelite de obicei cu un strat de zahăr, licviriţie,sau altă substanţă solidă cu gust plăcut
• Pulberile divizate în caşete amilacee sau capsule cerate : se înmoaie înainte caşeta în
apă şi se aşează pe limbă pentru a fi înghiţită.
• Pulberile nedivizate : se dozează cu linguriţa sau cu vârful de cuţit; se pun pe limba
bolnavului, cât mai aproape de rădăcina acesteia, apoi bolnavul bea puţină apă. Dacă praful
are un gust amar , dezagreabil, înghiţirea se va face cu ceai dulce , limonadă, cafea neagră,
lapte sau alt lichid preferat de bolnav şi permis de boala lui de bază.
Din cauza gustului neplăcut prafurile mai pot fi înlocuite cu plăci amilacee(oblate) în care se
împachetează praful , după ce au fost umezite în apă , fiind apoi întinse pe o lingură;
pacheţelul format se pune pe faţa dorsală a limbii , cât mai aproape de rădăcină, şi este
înghiţit cu puţină apă.

44
 • Caşetele şi capsulele se dizolvă în stomac , medicamentul acţionând încontinuare ca şi
cum
ar fi fost administrat sub formă de praf.
Numeroase medicamente sunt cuprinse în capsule operculate a căror formă permite înghiţirea
lor uşoară
Diferitele prafuri pot fi amestecate între ele , pentru a putea fi luate într-o singură priză; nu se
va amesteca însă nici un praf sau altă formă medicamentoasă cu cărbune animal care
absoarbe şi medicamentele , reducând sau suprimând acţiunea lor
Dacă în cursul unui tratament trebuie totuşi administrat şi cărbune animal alături de alte
medicamente, acesta se va administra la cel puţin 3ore după celelalte medicamente, când ele
s-au resorbit în mare parte.
Granulele se măsoară cu linguriţa
Unele pulberi se dizolvă în apă , ceai şi apoi se administrează sub formă de soluţii (ex.
Purgativele saline).
Medicamentele care se resorb în cavitatea bucală se administrează sub formă de tablete
zaharate sau pastile, pe care bolnavul le ţine în gură ca pe o bomboană, până la topirea lor
completă , sau se aşează sub limbă, de unde se resorb integral, fără să mai treacă prin ficat, ca
în cazul resorbţiei intestinale
Medicamentele care sunt descompuse de sucul gastric sau cu acţiune iritantă asupra
mucoasei stomacale sunt învelite cu un strat de keratină, rezistentă faţă de HCl şi fermenţii
stomacali; tabletele şi capsulele ajung astfel intacte în intestin , unde fermenţii intestinali
dizolvă învelişul lor protector , punând în libertate medicamentul (s.n. medicamente
enterosolvente).
Unele medicamente conţin o matriţă de material plastic cu bază de polietilen care prelungeşte
timpul de resorbţie şi deci efectul medicamentului ( exp.nitroglicerina retard).

2.6.2 Administrarea medicmentelor pe cale rectală.

Calea rectală reprezintă una din căile digestive de administrare a medicamentelor. Pe cale rectală
se administrează medicamente cu acţiune locală sau generală.
Este indicată la pacienţi cu tulburări de deglutiţie, operaţi pe tubul digestiv superior sau cu
intoleranţă digestivă(vărsături, greţuri, hemoragii), la care se evită cieculaţia portală.
Scop local:
• golirea rectului
• efect purgativ(supozitoare cu glicerină)
• calmarea durerilor 1
• atenuerea peristaltismului intestinal
• atenuarea proceselor inflamatoare locale
Scop general :
• prin absorbţia medicamentelor la nivelul mucoasei rectale sunt introduse medicamente sub
formă de supozitoare şi clisme medicamentoase
• supozitoarele sunt mici în formă de conuri preparate din unt de cacao sau glicerină
Scop terapeutic:
• au substanţa activă înglobată în unt de cacao care se topeşte sub influenţa temperaturii rectale
• introducerea lor este precedată de o clismă evacuatoare în cazul în care bolnavul nu a avut
scaun
• supozitoarele de glicerină sunt utilizate cu scop purgativ
Medicamentele se dizolvă în apă distilată pentru a obţine concentraţii cât mai apropiate de
soluţiile izotone. Se pot face microclisme (substanţa medicamentoasă se dizolvă în 10-15ml ser
fiziologic sau glucoză 5%, în mod excepţional 100-200ml şi clisme picătură cu picătură, se pot
administra 1-2l soluţie medicamentoasă în 24h.

45
2.6.3 Administrarea medicamentelor pe suprafaţa tegumentelor.
Scop : - pe suprafaţa tegumentelor, se aplică medicamentele care au efect local la acest nivel
Forma de prezentare a medicamentelor
- lichide
- se administrează prin badijonare, compresă medicamentoasă
- pudre
- unguente, paste
- mixturi
- săpunuri medicinale
- creioane caustice
- băi medicinale
materiale:
- materiale pentru protecţia patului - muşama, aleză
- instrumentar şi materiale sterile - pense porttampon, spatule, comprese, tampoane, mănuşi de
cauciuc
- pudriere cu capac perforat
- taviţă renală
- prosop de baie
pacientul:
- se informează asupra efectelor medicamentelor
- se aşează într-o poziţie care să permită aplicarea medicamentelor
aplicarea medicamentelor
- asistenta alege instrumentele, în funcţie de forma de prezentare a medicamentelor
- badijonarea constă în întinderea unei soluţii medicamentoase cu ajutorul unui tampon montat
pe
porttampon (ex. tinctură de iod, violet de genţiană, albastru de metil)
- compresa medicamentoasă constă în îmbibarea soluţiei medicamentoase într-un strat textil mai
gros, care apoi se aplică pe tegumentul bolnav. Are acţiune sicativă, dezinfectantă,
antipruriginoasă,
antiinflamatoare (ex. sol. Burow, Rivanol)
- pudrajul reprezintă presărarea medicamentelor sub formă de pudră pe piele cu ajutorul
tampoanelor sau cutiilor cu capac perforat. Acţiunea pudrelor poate fi de combatere a pruritului,
de absorbţie a grăsimilor, de uscare şi răcorire a pielii (ex. pudra de talc, talc mentolat, oxid de
zinc)
- unguentele şi pastele se aplică, cu ajutorul spatulelor, pe suprafaţa tegumentelor, într-un strat
subţire (unguentele sunt preparate din substanţă medicamentoasă, înglobată în vaselină, lanolină;
pastele conţin grăsimi şi pudre)
- mixturile se întind cu ajutorul tampoanelor montate pe porttampon sau cu mâna îmbrăcată
cu mănuţă, în funcţie de suprafata pielii. După aplicare pielea se lasă să se usuce
- săpunurile medicinale sunt utilizate atât pentru spălarea pielii, cât şi pentru obţinerea unui efect
medicamentos. Săpunul este întins pe piele, lăsat să se usuce şi îndepărtat după câteva ore sau
1-2 zile
- creioanele caustice sunt introduse în tuburi protectoare, ele au acţiune de distrugere a ţesutului
granular sau de favorizare a epitelizării unor suprafeţe ulcerate (ex. creioane cu nitrat de argint,
cu sulfat de cupru)
- băile medicinale se utilizează pentru efectul calmant, dezinfectant, decongestiv, antipruriginos.
Se pot face băi parţiale sau complete. Se folosesc substanţe medicamentoase sau dezinfectante,
infuzii de plante pregătite la temperatura corpului
îngrijirea pacientului ulterior aplicării medicamentelor pe piele
- acoperirea regiunii cu comprese mari de tifon
- urmărirea efectului local
- sesizarea unor efecte secundare apărute (prurit, reacţie alergică)
46
- schimbarea periodică a compreselor medicamentoase

DE ŞTIUT:
- compresele medicamentoase vor fi stoarse pentru a preveni macerarea pielii
- tampoanele se îmbibă prin turnarea soluţiei şi nu prin introducerea lor în borcanul cu soluţie
- mixturile se agită înainte de utilizare

DE EVITAT:
- păstrarea unguentelor la temperaturi ridicate
- folosirea aceluiaşi tampon pentru badijonarea mai multor regiuni bolnave

2.6.4.Administrarea medicamentelor pe cale parenterală.

Calea parenterală este calea ce ocoleşte tubul digestiv; dat fiind faptul că înafara injecţiilor şi
alte căi ocolesc tubul digestiv , noţiunea de cale parenterală a fost reconsiderată , păstrând în
sfera ei
numai calea injectabilă.
Injecţia constă în introducerea substanţelor medicamentoase lichide în organism , prin
intermediul unor ace care traversează ţesuturile , acul fiind adaptat la seringă.
Avantajele căii parenterale
- dozarea precisă a medicamentelor
- obţinerea unui efect rapid
- posibilitatea administrării medicamentelor la pacientul inconştient, cu hemoragie digestivă,
vărsături
scopul
explorator
- care constă în testarea sensibilităţii organismului faţă de diferite substanţe
terapeutic
- administrarea medicamentelor
Locul injecţiilor (ca şi scopul) îl constituie ţesuturile în care se
introduc medicamentele:
- grosimea dermului – inj. i.d.
- sub piele, în ţesutul celular subcutanat – inj. s.c.
- ţesutul muscular – inj. i.m.
- în vasele sanguine – inj. i.v. şi inj. intraarterială
- în inimă – inj. intracardiacă
- în intervenţia de urgenţă - în măduva roşie a oaselor
- injecţia intraosoasă - în spaţiul subarahnoidian
Asistenta efectuează injecţiile intradermică, subcutanată, intramusculară şi intravenoasă.
Alegerea căii de executare a injecţiei este făcută de către medic în funcţie de scopul injecţiei,
rapiditatea efectului urmărit şi compatibilitatea ţesuturilor cu substanţa injectată.

2.6.5. Injecţia intramusculară

Introducerea substanţelor medicamentoase în stare lichidă în organism prin intermediul unui ac
ce traversează muşchii voluminoşi lipsiţi de vase, nervi, trunchiuri nervoase; în muşchii fesieri se
evită lezarea nervului sciatic.

Scop:
Terapeutic
• resorbţia începe imediat după administrare;
• se termină în 3-5min;
47
• mai lentă pentru soluţiile uleioase
i.m. se administrează soluţii
• izotone
• uleioase
• coloidale, cu densitate mare

Locul de elecţie: regiunea fesieră

• cadranul superoextern fesier = rezultă din întretăierea unei linii orizontale, care trece prin
marginea superioară a marelui trohanter, până deasupra şanţului interfesier, cu alta verticală
perpendiculară pe mijlocul celei orizontale
• când pacientul e culcat, se caută ca repere punctuale Smirnov şi Barthelmy (punctul Smirnov
este situat la un lat de deget deasupra şi înapoia marelui trohanter; punctul Barthelmy e situat
la unirea treimii externe cu cele două treimi interne a unei linii care uneşte spina iliacă
antero-superioară cu extremitatea şanţului interfesier)
• când pacientul este în poziţie şezând, injecţia se poate face în toată regiunea fesieră, deasupra
liniei de sprijin
Locuri de administrare: muşchi voluminoşi lipsiţi de trunchiuri mari de vase şi nervi
- regiunea superoexternă a fesei
- faţa externă a coapsei, în treimea mijlocie
- faţa externă a braţului, în muşchiul deltoid

Pregătirea injecţiei

Materiale necesare:
- seringi sterile şi uscate, de unică folosinţă
- ace de injecţie sterile, de unică folosinţă, cu diametru de 7/10,8/10,9/10mm
- seringile şi acele se găsesc împreună sau separat ambalate şi sterilizate
- tampoane de vată sterile
- tinctură de iod, alcool, eter
- pile din metal pentru deschiderea fiolelor
- medicamentele de injectat
- lampă de spirt, tăviţă renală

48
Pacientul:
- se informează
- se recomandă să relaxeze musculatura
- se ajută să se aşeze comod în poziţie decubit ventral, decubil lateral, ortostatism, şezând
(pacienţii dispneici)
- se dezbracă regiunea

Efectuarea
• asistenta îşi spală mâinile
• dezinfectează locul injecţiei
• întinde pielea între indexul şi policele mâinii stângi şi înţeapă perpendicular pielea cu rapiditate
şi siguranţă, cu acul montat la seringă
• se verifică poziţia acului prin aspirare
• se injectează lent soluţia
• se retrage brusc acul cu seringa şi se dezinfectează locul
• se masează uşor locul injecţiei pentru a activa circulaţia favorizând resorbţia
îngrijirea ulterioară a pacientului: - se aşează în poziţie comodă, rămânând în repaos fizic
5-10 minute

Incidente/accidente:
• Durere vie prin atingerea nervului sciatic sau a unei ramuri a acestuia; se impune retragerea
acului şi efectuarea injecţiei în altă regiune;
• Paralizie prin lezarea nervului sciatic;
• Hematom prin înţeparea unui vas sanguin;
• Ruperea acului - se va extrage pe cale chirurgicală;
• Embolie - introducerea accidentală într-un vas de sânge a unei substanţe uleioase sau în
suspensie;
• Abcese sau injectite - deficienţe grave de sterilizare.

2.6.6. Hidratarea pacientului.

Căile de hidratare sunt: orală, duodenală, rectală, subcutanată, intravenoasă, intraosoasă,
intramusculară
Orală
• calea fiziologică de administrare a lichidelor
• declanşează reflex funcţia normală a tubului digestiv şi a glandelor anexe, funcţie
necesară absorbţiei lichidelor
Se renunţă la această cale în caz de:
• vărsături
• tulburări de deglutiţie
• stenoză pilorică şi esofagiană
• negativism total din partea pacientului

49
Duodenală
administrarea lichidelor se face prin sondă duodenală Einhorn
➢ lichidele se administrează picătură cu picătură într-un ritm de 60-100/min
➢ se menţine temperatura lichidului în timpul administrării
Rectală
➢ se face prin clismă, picătură cu picătură, sau clisme Katzenstein: se poate asigura
hidratarea pe o perioadă scurtă de timp
➢ în rect se resorb numai soluţii izotonice, de aceea hidratarea pe cale rectală se face numai
cu soluţie de clorură de sodiu 9‰ , glucoză 47 ‰
➢ clisma hidratantă este precedată de o clismă evacuatoare
➢ în locul irigatorului se foloseşte un termos
➢ se foloseşte sondă Nélaton care se introduce în rect în profunzime de 10-15cm, după ce
sonda a fost lubrifiată cu vaselină
➢ poziţia pacientului este în decubit dorsal, cu membrele inferioare în uşoară abducţie sau
în
decubit lateral cu mb. inf. în flexie
➢ temp. lichidului tb. menţinută constantă la ≈ 34-37ºC
➢ rata de flux este de 60pic./min.
➢ cantitatea totală adm. o dată nu tb. să depăş. 500ml , iar /24h ≤ 1,5-2l
➢ administrarea prea rapidă a lichidelor poate să dea senzaţia de colici, tenesme şi senzaţia
de
eliminare a lichidelor introduse
Subcutanată
➢ se face prin perfuzii
➢ poz. pacientului: decubit dorsal
➢ loc. de elecţie: faţa externă a coapsei, flancuri, peretele abdominal anterior, regiunea
➢ submamară sau pectorală
➢ dacă se lucrează cu 2canule, vor fi introduse în locuri simetrice
➢ tegumentele regiunii alese se dezinfectează ca pentru orice intervenţie şi se izolează cu
câmpuri sterile
➢ rata de flux: 60-80pic./min. cu 1 ac şi 120-180pic./min cu 2 ace
➢ resorbţia este lentă, iar cantităţile mai mari se resorb greu poate determina accidente:
➢ necroza ţesuturilor prin compresiune
➢ coagularea ţesuturilor (când temperatura este prea înaltă)
➢ flegmoane
50
 ➢ complicaţii septice
➢ rămâne tumefacţie care se resoarbe în câteva ore
Perfuzia intravenoasă
- pentru echilibrare hidroionică şi volemică
- introducerea lichidelor în venă se face direct prin canule metalice fixate în venă,
canule de material plastic introduse transcutanat prin lumenul acelor sau prin denudare de venă
Intraosoasă
• Dacă nu se pot aborda venele bolnavului hidratarea se va efectua şi pe cale intraosoasă.
• Canula prin care se va scurge lichidul de perfuzie se va introduce în spongioasa oaselor
superficiale : capul sternului, condrilii femurali, creasta iliacă
• După îndepărtarea mandrinului se verifică poziţia acului injectând în cavitatea medulară 0,5-1
ml ser fiziologic.
• După efectuarea tehnicii se racordează canula la aparatul de perfuzie pregătit la fel ca şi pt.
perfuzia i.v.
• Viteza de pătrundere a lichidului nu trebuie să depăşească 60 pic./min., iar lichidul de perfuzie
se împrăştie în lacunele sanguine din ţesutul osos de unde pătrunde în circulaţia generală.
• Înfundarea aparatului cu microorganisme sau substanţe expune bolnavul la urmări fatale

2.6.7. Perfuzia intravenoasă

Introducerea pe cale parenterală, picătură cu picătură, a soluţiei

medicamentoase pentru reechilibrare hidroelectrolitică, hidroionică şi volemică a organismului.
Scop

➢ hidratarea şi mineralizarea organismului

➢ administrarea medicamentelor la care se urmăreşte efect prelungit
➢ depurativ, diluând şi favorizând excreţia din organism a produşilor toxici
➢ completarea proteinelor sau a altor componente sanguine
➢ alimentarea pe cale parenterală
➢
Materiale
➢ materiale pentru dezinfecţia de tip II : dezinfectante = alcool iodat; tampoane sterile (se
curăţă pielea cu tamponul îmbibat în dezinfectant, apoi cu un tampon steril ; se aplică încă o
dată dezinfectantul şi se şterge pielea cu tamponul steril, durata de acţiune fiind de 30sec.)

Materiale pentru puncţia venoasă

➢ de protecţie-pernă elastică pentru sprijinirea braţului, muşama, aleză;
➢ instrumentar şi materiale sterile - seringi şi ace de unică folosinţă(se verifică
integritatea
ambalajului, valabilitatea sterilizării, lungimea şi diametrul acelor) - în funcţie de scop; pense,
mănuşi chirurgicale, tampoane

51
 Alte materiale
-garou sau bandă Esmarch, fiole cu soluţii medicamentoase, soluţii perfuzabile,
tăviţă renală
• perfuzor = trusă de perfuzie (ambalat de unică întrebuinţare)
• pompă de perfuzie automată-cu reglare programată a volumului şi ratei de flux
• robinete cu două sau mai multe căi
• branulă(cateter i.v.)
• fluturaş
• benzi de leucoplast pentru fixarea acului (canulei) şi a tubului perfuzorului de pielea
bolnavului
Se calculează rata de flux după formula:
cant. tot. de sol. x fact.picurător ,
nr.ore x 60min.
unde factorul picurător este :
la copii (micro) - 60 picături/minut
la adult (macro) - 15 pic./min.
Sânge – 10pic./ml

Accidente

➢ hiperhidratarea (la cardiaci poate provoca edem pulmonar acut) - se reduce ritmul sau se
întrerupe perfuzia, se administrează tonicardiace
➢ embolia gazoasă - prin pătrunderea aerului în curentul circulator (atenţie la utilizarea
perfuziilor sub presiune, când se foloseşte para de cauciuc)
➢ revărsarea lichidului în ţesuturile perivenoase poate da naştere la flebite, necroze
➢ coagularea sângelui pe ac sau canulă - se previne prin perfuzarea lichidului cu soluţie de
heparină

2.7. Recoltarea produselor biologice și patologice.

2.7.1 Puncţia venoasă

Reprezintă crearea accesului la o venă cu scopul recoltării sângelui pentru examenul de
laborator, evacuarea unei cantităţi de sânge sau introducerea unor medicamente în circulaţia
venoasă. este metoda cea mai folosită pentru toate tipurile de examene putându-se recolta o
cantitate suficientă de sânge;

Scop - prelevarea venoasă vizează un eşantion de sânge dintr-o venă superficială cu ajutorul
unui ac steril în vederea examinării în laborator;

Materiale necesare
 garou;
 mănuşi de unică folosinţă;
 seringi; - vacuumuri;
52
  ace pentru seringi;
 o canulă Butterfly;
 tampoane, comprese de bumbac;
 soluţii dezinfectante: betadină sau alcool 70%
 etichete/cod de bare;
 muşama, aleză;
 pansament adeziv;
 recipiente pentru colectarea materialelor folosite conform precauţiilor universale.

Pregătirea pacientului
 se identifică pacientul;
 se asigură poziţia corespunzătoare în conformitate cu starea pacientului, scopul şi
locul puncţiei (decubit dorsal sau mai rar şezând) cu braţul întins, sprijinit;
 se examinează calitatea venelor şi se alege locul.

Efectuarea puncţiei
 se spală mâinile şi se pun mânuşile;
 se pregătesc vacuumurile, se etichetează;
 se alege locul: venele de la plica cotului (vena mediană, cubitală, vena cefalică şi
bazilică); venele antebraţului şi cele de pe faţa dorsală a mâinii folosind ace mai mici;
 se selectează venele uzuale;
 dacă venele nu sunt vizibile, se procedează astfel:
 se încălzesc aplicând o compresă caldă sau se masează braţele;
 se balansează braţele în jos (sub nivelul inimii) câteva minute pentru a se umple venele;
 se loveşte uşor cu indexul fosa anterocubitală;
 se pune materialul de protecţie sub braţul pacientului pentru a nu păta patul cu sânge sau
dezinfectant;
 se palpează vena aleasă cu indexul (nu cu policele pentru a diferenţia de arteră);
 se pregăteşte vacuumul prin îndepărtarea capacului necolorat al acului dublu (care
acoperă partea de ac în înveliş de cauciuc/prin răsucire uşoară;
 se înşurubează bine în holder;
 se verifică poziţia braţului care trebuie să fie îndreptat în jos;
 se aplică garoul la 5-8 cm deasupra locului puncţiei;

53
  se face dezinfecţia locului cu mişcări circulare de la centru spre periferie (evitând
transportul germenilor spre locul înţepăturii);
 se lasă să se usuce sau se şterge cu un tampon;
 se îndepărtează capacul colorat al acului dublu;
 se fixează vena aplicând policele mâinii nedominante la 2-3 cm. sub abord pentru a evita
accidentele determinate de mişcarea bruscă a pacientului;
 se introduce acul în venă cu bizoul în sus, orientat oblic sub un unghi de 10-30° în funcţie
de calibrul şi profunzimea venei;
 după intrarea în venă se constată scăderea rezistenţei la înaintare şi se pătrunde în
lumenul vasului 1-2 cm.;
 se alege primul tub şi se împinge în holder apăsând cu degetele mijlociu şi arătător pe
marginea holderului până ce partea acului dublu dinspre tub străpunge diafragma de
cauciuc a capacului tubului (acul trebuie să înţepe zona centrală a capacului);
 vacuumul din tub extrage din venă cantitatea de sânge prestabilită;
 se îndepărtează garoul (nu se lasă mai mult de 1 minut);
 când primul tub este plin şi sângele nu mai curge, se scoate din holder şi din ac (apăsând
cu degetul mare bordura holderului);
 se umplu cu sânge celelalte tuburi conform recomandării şi respectând schema de
recoltare;
 tuburile cu anticoagulant se răstoarnă cu mişcări lente pentru a realiza un amestec
omogen.

Observații:
 În timpul recoltării, tuburile sunt menţinute cu capacul în sus;
 Conţinutul tubului nu trebuie să atingă capacul sau capacul acului pe durata veno-
puncţiei;
 Braţul pacientului trebuie să fie plasat în jos;
 După umplerea ultimului tub, acul se scoate din venă.

2.7.2 Recoltarea exudatului faringian

Exudatul faringian este un lichid rezultat în urma unui proces inflamator faringian.

54
 Scop/ indicaţii

Explorator
- depistarea germenilor patogeni de la nivelul faringelui în vederea stabilirii diagnoticului,
a stării depurtator şi a tratamentului
- stabilirea sensibilităţii la antibiotice;
- monitorizarea tratamentului;

Pregătirea pacientului:
- se oferă pacientului instrucţiuni clare, precise, adaptate nivelului de înţelegere;
- se recomandă efectuarea procedurii înaintea administrării antibioticelor
deoarece modifică rezultatele;
- în dimineaţa recoltării pacientul: nu mănâncă, nu bea, nu face gargară, nu
şi instilează picături în nas, nu-şi face igienă orală
- se atenționează pacientul că poate să aibă senzaţia de vomă;

Erori de recoltare:
- nerespectarea condiţiilor de asepsie şi antisepsie determină contaminarea probei;
- folosirea antisepticelor orale poate induce inhibiţia dezvoltării germenilor;
- atingerea limbii, buzelor sau a dinţilor cu tamponul
poate modifica rezultatul datorită germenilor existenţi în aceste zone;
- atingerea luetei poate declanşa reflexul de vomă;
Materiale necesare:
- tavă pentru materiale;
- eprubetă cu tampon steril;
- spatulă linguală sterilă;
- manuși de unică folosinţă;
- masca de protecţie;
- colector pentru materiale;
- etichete;
Efectuarea recoltării:
- se verifică dacă pacientul a respectat recomandările privind procedura;
- pacientul este rugat să colaboreze si să respecte întocmai sfaturile celui care recoltează;
- se orientează pacientul cu faţa spre lumina, în poziţie şezândă pentru a asigura o mai bună
55
vizibilitate a zonei;
- se spală mâinile cu apă şi săpun;
- se îmbracă mănuşile de unică folosinţă;
- se pune masca de protecţie;
- pacientul este invitat să deschidă gură, să inspire adânc şi să stea nemişcat;
- se scoate tamponul pentru recoltare din eprubetă;
- cu ajutorul spatulei se apasă limba;
- se şterge depozitul faringian şi amigdalian și orice zona inflamată sau ulcerată;
- se retrage tamponul în eprubetă protectoare;
- se etichetează și se trimite la laborator comunicând dacă pacientul a luat medicamente şi ce
fel de medicamente;
Colectarea materialelor folosite
- materialele folosite au un potential ridicat si se colecteaza conform precautilor universale.

Observații:
- pentru recoltarea secrețiilor nazale se folosește un tampon steril infecțios flexibil care se
introduce în narină și se șterg pereții laterali;
2.8. Pregătirea pacientului și efectuarea tehnicilor impuse de afecțiune
2.9. Pregătirea preoperatorie și îngrijirile postoperatorii

1. Pregătirea fizică şi psihică a pacientului

2. Pregătire generală:
A. Bilanţ clinic
B. Bilanţ paraclinic
3. Pregătirea pentru operaţie (sau îngrijiri preoperatorii)

Scop
- Pregătirea pacientului înaintea intervenţiei chirurgicale este un element major de
prevenire a infecţiilor postoperatorii. De ea depinde reuşita operaţiei şi evoluţia postoperatorie.
- Neutralizarea surselor de suprainfecţie care au originea: la nivelul pielii (incizie): la
distanţă (naso-faringian şi vezică urinară)
- Reducerea posibilităţilor de contaminare a pielii, prin utilizarea de antiseptice
- Depistarea şi semnalarea unor leziuni cutanate, infecţii ORL sau urinare recente ori
vindecate paraziţi externi, posibilităţi de alergie.

2.9.1. Pregătirea fizică şi psihică a pacientului

Pacienţilor ajunţi la secţia de chirurgie trebuie să li se asigure confort fizic şi psihic. Pacienţii
internaţi sunt agitaţi, speriaţi, inhibaţi de teama intervenţiei chirurgicale, de diagnosticul
imprevizibil ,de anestezie, de durere, de moarte. Asistenta medicală are obligaţia ca prin
atitudinea şi comportamentul ei să înlăture starea de anxietate în care se găseşte pacientul înainte
de operaţie :
• să –l ajute să-şi exprime gândurile, grijile , teama;

56
• să îi insufle încredere în echipa operatorie;
• să îi explice ce se va întâmpla cu el în timpul transportului şi în sala de operaţie, în
preanestezie, cum va
fi aşezat la masa de operaţie, când va părăsi patul, când va primi vizite;
• să –l asigure că va fi însoţit şi ajutat .
Asistenta medicală trebuie să răspundă cu amabilitate, profesionalism, siguranţă şi
promptitudine la solicitările tuturor pacienţilor, încât aceştia să capete încredere în serviciul în
care a fost internat.Prin atitudinea ei, nici distantă, dar nici familiară, nici dură dar nici cu
slăbiciune,
binevoitoare, dar şi autoritară, va reuşi, cu siguranţă, să inspire pacienţilor încredere.
Dacă:
- ea nu va dovedi răbdare, pricepere, în conducerea unei discuţii de început, menită să încurajeze
bolnavul
- obişnuinţa şi rutina manifestate prin scepticism şi insensibilitate nu sunt combătute
- aspectul exterior nu va arăta sobrietate şi demnitate
- limbajul folosit nu va fi adecvat, pe înţelesul celui cu care stă de vorbă, încrederea pacientului
va scădea şi starea lui psihică va fi defavorabilă.

PREGĂTIRE GENERALĂ

A. BILANŢ CLINIC

1. Bilanţ clinic general

Asistenta medicală, printr-o observaţie clinică justă şi susţinută asupra pacientului, are
obligaţia:
- să observe şi să consemneze aspectul general al pacientului, înălţimea şi greutatea sa
(obezitatea şi caşexia), vârsta aparentă şi reală, aspectul pielii (ne ajută să cunoaştem
starea de hidratare sau deshidratare a organismului), ţinuta, faciesul, mersul, starea psihică
- să urmărească, atent şi sistematic, necesităţile pacientului şi manifestările de dependenţă
generate de nesatisfacerea nevoilor, ca să poată stabili obiective evaluabile pentru o îngrijire
pertinentă şi de calitate
- să ia cunoştinţă de situaţia globală în care se află pacientul şi, într-o manieră selectivă, să
remarce detaliile importante, schimbările care apar în evoluţia lui şi utile pentru explorarea
preoperatorie
- să culeagă date din diverse surse: foaia de observaţie, foaia de temperatură, familia
pacientului, ceilalţi membri ai echipei de îngrijire, însă principala sursă rămâne pacientul.

Culegerea datelor să se facă cu mare atenţie şi minuţiozitate, pentru a nu scăpa

problemele importante şi pentru a se face o evaluare corectă a lor
- toate datele privind starea generală a pacientului şi evoluţia bolii acestuia se notează permanent
în F.O. şi planul de îngrijire, pentru a obţine un tablou clinic exact, care va fi valorificat de
echipa
de îngrijire şi va fi baza unui nursing de calitate
2. Culegerea de date privind antecedentele pacientului
a. familiale:
- dacă în familie au fost bolnavi cu:
- neoplasme
- diabet
- H.T.A.
- cardiopatii
- tuberculoze etc.
57
b. chirurgicale:
- dacă a mai suferit alte intervenţii
- dacă au avut evoluţie bună _
- dacă au fost complicaţii
c. pato/ogice:
- se vor nota bolile care au influenţă asupra anesteziei şi intervenţiei
- dacă a avut afecţiuni pulmonare şi dacă este fumător
- afecţiuni cardiace
- tare cronice: diabet, etilism etc
- epilepsie
3. Urmărirea şi măsurarea funcţiilor vitale şi vegetative
Se va urmări, măsura şi nota: ,
- tensiunea arterială
- pulsul
- respiraţia
- temperatura
- diureza
- scaunul
4. Examenul clinic pe aparate
Este făcut de medic prin:
- inspecţie
- palpare
- percuţie
- auscultaţie
Este foarte importantă şi utilă cunoaşterea examenului clinic pe aparate, pentru completarea
bilanţului clinic preoperator

B. BILANŢ PARACLINIC

- completează examenul clinic

- permite o apreciere exactă a stării viitorului operat
- rezultatele examenelor paraclinice depind de profesionalismul şi corectitudinea cu care
asistentele medicale au făcut recoltarea produselor biologice şi patologice sau au pregătit
bolnavul pentru investigaţie
Pentru o mai bună înţelegere a pregătirii preoperatorii, putem clasa examenele paraclinice în:
1. examene de rutină - sunt examene obligatorii înaintea oricărei intervenţii chirurgicale,
indiferent de timpul avut la dispoziţie pentru pregătire şi indiferent de starea generală a
pacientului:
- timpii de sângerare şi de coagulare,
- determinarea grupei sanguine,
- hematocrit,
- glicemie,
- uree sanguină,
2. examene complete
- hemoleucogramă completă,
- V.S.H.,
- ionogramă,
- echilibrul acido-bazic(E.A.B.),
- coagulograma completă,
- probe de disproteinemie,
- proteinemie,
58
- transaminaze,
- examen de urină,
- electrocardiogramă,
- radiografie sau radioscopie pulmonară.
3. Examene speciale
Sunt în funcţie de aparatul sau organul pe care se intervine
a. Explorarea aparatu/ui respirator
- radioscopia sau radiografia pulmonară
- bronhografia
- bronhoscopia
- tomografia
- explorarea funcţiei pulmonare: - spirometrie
- examenul sputei
b. Explorarea aparatului cardiovascular
- probe de efort
- oscilometrie, oscilografie
- electrocardiograms, fonocardiograma
- examenul fundului de ochi (la hipertensivi)
- examenele radiologice:
• arteriografie
• angiocardiografie
• flebografie
- explorări izotopice
- cateterism cardiac
- recoltare de sânge pentru:
• colesterol
• lipemie
c. Explorarea tubului digestiv
- examenul radiologic:
• cu substanţă de contrast:
• esofag baritat
• tranzit baritat
• irigografie
• fără substanţă de contrast
• esofagoscopie
• gastroscopie
• duodenoscopie
• colonoscopie
• rectoscopie
• anuscopie
- chimismul gastric
- tubajul duodenal
-examenul materiilor fecale
- examenul cu izotopi radioactivi
- tomografia
d. Examenul functiei hepatice
• explorarea funcţiei excretoare biliare:
- tubaj duodenal
- recoltări de sânge pentru: bilirubina, colesterol
• explorarea funcţiei de coagulare:
- coagulograma completă
- fibrinogen
59
• explorarea funcţiei metabolice:
- electroforeza, dozare de proteine
- probe de disproteinemie
- lipide, colesterol
- glicemie
• explorarea pancreasului:
- scintigrafie
- arteriografie selectivă pancreatică
- duodenoscopie
- tubaj duodenal (testul secretinei)
- pancreatografie
e. Explorarea funcţiei renale
- examenul de urină complet, urocultură, ADDIS
- examenul de sânge: uree, acid uric, creatinina, ionograma, echilibrul acido-bazic (EAB)
- examene endoscopice:
- cistoscopie
- cromocistoscopie
- examene radiologice:
- urografie i.v.
- cistografie
- pielografie
- examene izotopice:
- scintigrama renală
- renograma izotopică

2.9.2 Pregătirea operaţiei.

Se face în funcţie de timpul avut la dispoziţie şi de starea generală a pacientului.

A. TIMP SUFICIENT, PACIENT INDEPENDENT

În ziua precedentă :
Repaus; regimul alimentar să fie uşor digerabil şi cu consum de lichide pentru
menţinerea tensiunii arteriale, dezintoxicarea şi mărirea diurezei, diminuarea setei şi acidozei
postoperatorii.
Alte pregătiri pentru intervenţie: antibioterapice când se anticipează apariţia unei infecţii
postoperatorii, spălături vaginale repetate cu antiseptice pentru infecţii ginecologice.
- spălătura gastrică în intervenţii laborioase pe stomac
În seara zilei precendente pregătirea pielii : se face baia generală, la duş (după clisma
evacuatoare) : spălatul părului, toaleta bucodentară, toaleta nasului ; se verifică regiunea
inghinală, ombilicul, axilele, unghiile(scurte, fără lac de unhii), picioarele, spaţiile interdigitale.
Cu un aparat de ras propriu se rade părul cât mai larg în funcţie de zonă, cât mai aproape de
momentul intervenţiei pentru a evita proliferarea germenilor la nivelul escoriaţiilor cutanate şi se
badijonează cu un antiseptic regiunea rasă , aplicând apoi pansament antiseptic uscat. (în unele
cazuri se pot folosi creme depilatoare).
Pregătirea tubului digestiv : clismă evacuatoare (cu excepţia intervenţiilor pe colon), nu se dau
purgative
-se face duş după clismă; alimentaţie lejeră : supă de legume, băuturi dulci sau alcaline.
În ziua intervenţiei bolnavul nu mai bea, se face eventual o clismă cu 4 ore înaintea intervenţiei,
se
îndepărtează bijuteriile, se îndepărtează proteza dentară care se păstrează în cana cu apă, se
rebadijonează cu un antiseptic colorat regiunea rasă. Se îmbracă pacientul cu lenjerie curată, în
60
funcţie de intervenţie; se pregătesc documentele : foaia de observaţie, analize, radiografii, care
vor însoţi pacientul.
Transportul bolnavului în sala de operaţie : se face numai însoţit de asistenta medicală, care are
obligaţia să predea pacientul asistentei de anestezie, împreună cu toată documentaţia şi alte
observaţii survenite ulterior şi foarte importante pentru intervenţia chirurgicală. Transportul se
face cu un brancard, pat rulant, cărucior în funcţie de boală şi bolnav. Bolnavul trebuie aşezat
confortabil şi acoperit.

În sala de preanestezie
• se verifică regiunea rasă şi se notează eventualele escoriaţii (eczeme, intertrigo etc.);
• se verifică starea de curăţenie : regiunea inghinală, ombilicul, axilele, spaţiile interdigitale,
unghiile;
• se verifică dacă s-a îndepărtat proteza dentară;
• se pregătesc zonele pentru perfuzie prin badijonarea cu antiseptice colorate;
• instalarea sondei urinare " a Demeure" (sau, după caz, se goleşte vezica urinară) de către
asistenta de sală, după spălatul chirurgical al mâinilor, îmbrăcatul cu echipament steril, câmp
steril în zona genito –urinară.
În sala de operaţie se execută ultima parte a pregătirii pacientului : se instalează şi se fixează
pacientul pe masa de operaţie, monitorizarea funcţiilor vitale, obţinerea unui abord venos
(branulă, cateter) în funcţie de intervenţie şi de pacient, pregătirea câmpului operator,
badijonarea cu alcool şi curăţirea pielii de antisepticul anterior; badijonarea cu tinctură de iod
(sau alt antiseptic colorat) se face începând cu linia de incizie, de la centru către periferie şi se
termină cu zonele septice.
- ajută la instalarea câmpului steril textil (" acesta este rolul medicului, dar poate fi şi rol delegat
pentru asistenta medicală).

B. TIMP SUFICIENT, PACIENT DEPENDENT

- este obligatorie efectuarea a două toalete generale la pat, în 24 de ore (dacă este posibil, cu
săpun
antiseptic)
- în rest, pregătirea este aceeaşi ca pentru pacientul independent

C. PREGĂTIREA PACIENTULUI ÎN URGENŢE CHIRURGICALE

• dat fiind timpul foarte scurt avut la dispoziţie, pregătirea pacientului se face în acelaşi timp cu
pregătirea sălii şi a chirurgilor
• pregătirea constă în:
- spălarea cu apă caldă şi săpun, numai a zonelor cu risc
- raderea, cu atenţie, pentru a nu provoca escoriaţii
- badijonarea zonei cu un antiseptic colorat
- evantualele plăgi prezente se vor pansa şi se vor proteja foarte atent
- golirea conţinutului gastric, prin spălătură gastrică (dacă este cazul)
- în rest pregătirea preoperatorie este aceeaşi ca pentru pacientul independent.

ROLUL MORAL AL ASISTENTEI MEDICALE

În general, pentru pacient nu există intervenţie chirurgicală „minoră", o operaţie fiind o
experienţă nouă, pe care o trăieşte bolnavul.
Teama îi face pe unii pacienţi să refuze operaţia, sub pretextul că ar dori să mai încerce cu
tratament
medicamentos, sau că doresc o amânare pentru rezolvarea unei probleme personale.
În acest sens, rolul asistentei este de a-l linişti pe pacient şi de a-i da încredere. Aceasta se
realizează prin:
• modul de a vorbi cu pacientul
61
• asigurarea că anestezia şi intervenţia sunt benigne
• exemple de reuşită a unui operat cu aceeaşi intervenţie
• menţinerea calmului, antrenând şi vecinii de salon

SE VA EVITA:
- contactul cu pacienţii operaţi, care sunt obosiţi, le este rău, au complicaţii. pentru a nu-i permite
să aibă termen de comparaţie
- să vorbeşti urât cu pacientul şi cu familia acestuia
- să faci aprecieri personale asupra chirurgului, anestezistului, intervenţiei şi diagnosticului. La
întrebări dificile, se va răspunde: „va trebui să întrebăm medicul"
- să se pună în acelaşi salon, împreuna, doi pacienţi operaţi, în aceeaşi zi, cu aceeaşi intervenţie.

CONCLUZII:
Rolul pregătirii preoperatorii a pacientului deţine un loc important în prevenirea_ infecţiilor
nosocomiale. Este necesară punerea în practică a unui protocol precis şi detaliat al diferitelor
etape din această pregătire şi întărirea legăturilor dintre asistentele medicale din secţia de
chirurgie, terapie intensivă şi cele care lucrează în sălile de operaţie şi anestezie. Fiecare secţie
este responsabilă de numărul şi frecvenţa eventualelor infecţii, precum şi de urmărirea, alături de
asistentul de igienă, a executării corecte a modului de pregătire preoperatorie a pacientului.

2.9.3.Ingrijirile postoperatorii.
De calitatea şi minuţiozitatea acestor îngrijiri depinde în, mare măsură, evoluţia postoperatorie şi
absenţa complicaţiilor.
În momentul trezirii şi până la acesta, asistenta medicală va supraveghea, permanent, operatul
pentru a împiedica eventualele incidente şi urmările lor:
- vărsăturile - asistenta medicală va aşeza operatul cu capul într-o parte, fără pernă, pentru
evitarea
trecerii acestora în căile aeriene
- agitaţia - prezenţa asistentei medicale este obligatorie lângă pacient; la trezire, în starea de
semiconştienţă operatul tinde sătragă de pansamente, de drenuri sau sonde
- imprudenţe posibile: să vrea să coboare din pat, să vrea să bea apă (în acest caz, asistenta
medicală este cea care-i va da să bea 1-2 linguriţe de apă, după trezire, dacă operatul nu a
vomat în ultimele două ore), sau ca membri ai familiei aflaţi lângă pacient să-i dea să bea fără
discernământ

Imediat dupa trezire

Asistenta
- va menţine pacientul în decubit dorsal primele ore, decubit lateral dreapta sau stânga, apoi
semişezând (în special cei peste 50 de ani), exceptând pacienţii operaţi cu rahianestezie
- va asigura confortul plasându-i bine perna, verificând, de mai multe ori/zi, ca cearşaful să nu
aibă
cute, îndreptând bine aşternutul seara, înainte de culcare, îi va curăţa gura, menţinând-o
umedă în permanenţă.
- toaleta zilnică este completată cu pieptănatul şi periatul părului, neuitând toaleta cavităţii
bucale, de 3-4 ori/24 de ore
- lenjeria de corp va fi schimbată zilnic, sau imediat după ce a transpirat şi de câte ori este nevoie
- bazinetul sau urinarul vor fi puse cu blândeţe, după ce, în prealabil, au fost încălzite la
temperatura corpului, iar după folosirea lor se va face, obligatoriu, toaleta perineală
- va urmări ca atmosfera din jurul bolnavului să fie calmă, să fie linişte, fără conversaţii
zgomotoase, fără vizitatori mulţi
- va încuraja pacientul să se mişte în pat,să se întoarcă singur de pe o parte pe alta, să-şi mişte
62
picioarele,mâinile, să se ridice în poziţie semişezând pentru a pregăti sculatul din pat precoce, în
prima zi după operaţie, exceptâd cazurile în care este contraindicat
- va căuta să respecte micile obişnuinţe ale fiecărui pacient

Supravegherea pansamentului
Imediat ce bolnavul este adus în salon de la sala de operaţie se examinează pansamentul. Dacă
s-a
lărgit ori s-a deplasat, el va fi întărit cu o faşă nouă suprapusă, fără să se desfacă cel aplicat în
sala de operaţie. Se controlează de mai multe ori pe zi dacă plaga nu sângerează, dacă
pansamentul nu s-a udat cu puroi sau urină. Dacă mai jos de regiunea lezată apar edeme sau
cianoză, se va lărgi pansamentul pentru a evita ischemia regiunii din cauza tulburărilor de
circulaţie. După operaţiile aseptice, dacă pansamentul rămâne uscat şi bolnavul nu prezintă
dureri locale sau febră, va fi desfăcut numai după 6 sau 7 zile când se scot şi firele de sutură.
Dacă bolnavul are febră, se plânge de dureri locale, are hemoragii sau plaga supurează se desface
pansamentul pentru controlul plăgii şi se schimbă la intervalele fixate de medic. Dacă plaga
supurează, frecvenţa schimbării pansamentului se va face în raport cu semnele locale şi generale
pe care le prezintă bolnavul. Când exsudaţia scade, schimbarea pansamentelor se poate face la
intervale mai mari. Cu ocazia pansamentelor se va lucra cu grijă şi blândeţe, pentru a evita
provocarea durerilor inutile. Se examinează plaga, tegumentele din jur şi secreţiile existente. La
nevoie se fac recoltări pentru însămânţări pe medii de cultură, pentru identificarea germenilor şi
antibiograma. Evoluţia procesului de vindecare a plăgii se notează pe foaia de observaţie a
bolnavului.

2.10. Educație pentru sănătate

Profilaxie împotriva degerăturilor.

• Neexpunerea la temperaturi foarte scăzute;
• Mentinerea unei temperaturi coorporale adecvate :imbracaminte larga ,usoara,rezistenta
la vânt și care respinge apa;manusi groase ,pentru reducerea suprafetei de contact dintre
tegument și aerul rece ;acoperirea urechilor;protejarea fetei;
• Evitarea consumului de alcool sau tutun în cazul expunerii prelungite la temperaturi
scăzute ;
• alimentatie și odihna corespunzatoare;
• în cazul expunerii la temperaturii foarte scăzute ,se recomanda verificarea mâinilor la
fiecare 20 de minute și recunoasterea simptomelor timpurii caracteristice degeraturilor;
• copiii nu trebuie lăsați să se joace foarte mult în frig și este de preferat să fie adusi regulat
în incinte încălzite corespunzător.

2.11. Externarea pacientului.

Momentul externării bolnavului este stabilit de medicul curant şi medicul şef de secţie.
• Asistentul pregăteşte documentele bolnavului, pe care le pune la dispoziția medicului curant.
• Data externării este anunțată de către medicul curant cu cel puțin o zi înainte, acest lucru
permițând asistentului medical de la salon sa anunţe aparținătorii pacientului în cazul în care
se impuneacest fapt;
Externarea unui pacient dintr-o unitate sanitară cuprinde:

63
• informarea pacientului şi a aparţinătorilor acestuia asupra suferinţei pentru care a fost
internat pacientul, evoluţia bolii pe parcursul internării şi starea de sănătate a pacientului în
momentul externării,precum şi conduita therapeutică ulterioară;
• asistentul va înmâna pacientului o copie după foaia de internare, împreună cu toate
controalele medicale şi investigaţiile efectuate pe parcursul internării;
• pacientului i se recomandă un regimul alimentar pe care trebuie să îl urmeze;
• se informează pacientul asupra controalelor medicale pe care trebuie să le efectueze ;
asistenta informează pacientul asupra dietei şi a activităţilor fizice care i-au fost recomandate de
medicul specialist;
• cu cel puţin o zi înainte de externare asistenta are obligaţia să anunţe familia pacientului;
după înmânarea biletului de extenare şi a reţetei asistenta are obligaţia de a explica
recomandările legate de regimul ce trebuie urmat, tratamentul de respectat: doze, orar, ordine,
precum si necesitatea prezentări la control;
• pentru pacienţii cu deficienţe de deplasare va fi anunţată conducerea unităţii sanitare şi
se va asigura transportul pacientului la domiciliu;
• în mometul externării pacientul va fi transportat la garderobă, unde pe baza bonului i se
vor înmâna bunurile care au fost depozitate în garderoba spitalului.

ATENTIE!
Nu se frecționează zonele afectate cu zăpada sau cu mâinile uscate. În cazul degerăturilor grave
(profunde) nu trebuie sa se facă reîncălzirea regiunii degerate la faţa locului sau în timpul
transportului, ci la unitatea spitalicească. Aceasta pentru ca un segment dezghețat si neprotejat
suficient de un pansament steril corespunzător este mult mai expus unor infecții în timpul
transportului, decât unul congelat!

64
 CAP III . INGRIJIRI SPECIFICE

3.1 Cazul 1 - Plan de îngrijire

ANAMNEZA.
Nume : G
Prenume: M
Vârsta: 35 ani
Sex: M.
Înălțime 1,70cm
Greutate: 69 kg
Domiciliul: Vaslui
Localitatea: Vaslui
Ocupația: muncitor
Starea civilă: căsătorit
Nr. Copii : 1
Religia: - ortodoxă
Naționalitate: Română
Data internarii:12.12.2018
Diagnosticul de internare: degeraturi de gradul 2
Antecedente medicale: -
Antecedente Herodecolaterale - fără importanță
Antecedente personale (fiziologice și patologice):
Vaccinări: vaccinare împotrivă pojarului, rubeolei și oreionului și celelalte vaccinuri specific
vârstei;
Boli anterioare: bolile copilăriei;
Intervenții chirurgicale: fără

Elemente fizice și reacționale:

Alergii: nu este alergic la nimic
Deficiențe senzoriale: nu prezintă

65
Mod de viață și obișnuințe:
Hobby: fotografie
Alimentația: Diversificată
Consumul de cafea,tutun,alcool: 2 cafele pe zi,1 pachet de tigari pe zi,alcool ocazional.
Motivele internării actuale :
- Stare generală alterată
- Durere la nivelul degetelor membrelor superioare si inferioare
- Hipotermie
- Rigiditate la nivelul membrelor superioare si inferioare
- Transpirații
- Pielea de la nivelul membrelor superioare si inferioare rosie, inflamata si acoperita de
flictene cu continut clar;
- Somn perturbat de durere

Diagnosticul medical la internare: degerături de gradul II la nivelul degetelor de la membrele

superioare si inferioare
Anamneza asistenței medicale:
Pacientul în vârstă de 35 de ani se prezintă cu următoarele manifestări de dependenţă:
- Durere la nivelul membrelor superioare si inferioare
- T.A.: 110/70 mmHg
- Temperatura: 36 ˚C

Examen clinic:
Pacientul in varsta de 35 de ani este adus la Spitalul Judetean de urgernte Vaslui cu urmatoarele
manifestari de dependenta:bradipnee,bradicardie,hipotensiune
arteriala,cianoza,eritem,edem,durere la nivelul zonelor expuse la frig,flictene cu continut apos la
nivelul zonelor expuse la frig astenie,greata si varsaturi
In lipsa unui tratament corect, poate aparea infecția secundară

Examinări de laborator:
- recoltare de sange pentru determinari de :hemoleucograma,VSH,uree
sangvina,hemoglobina,RH,glicemie,hemocrit,probe hepatice.
- examen sumar de urina

66
Aprecierea problemelor de dependență și independență conform celor 14 nevoi fundamentale:

1) Nevoia de a respira si de a avea o bună circulație

M.I.(Manifestări de independență) – nu prezints
M.D.(Manifestări de dependență) - bolnavul are o respiraţie bradicardica . Circulația
periferică este afectată.
2) Nevoia de a se mişca şi a avea o bună postură
M.I. (Manifesttări de independență) - nu prezintă
M.D.(Manifestări de dependență) - limitarea mişcărilor datorită durerilor la mobilizare și
rigidității.
3) Nevoia de a dormi şi a se odihni
M.I. (Manifesttări de independență) - nu prezintă
M.D.(Manifestări de dependență) - perturbarea modului de somn legat de durere.
4) Nevoia de a se îmbrăca şi dezbrăca
M.I. (Manifesttări de independență) – nu prezinta
M.D.(Manifestări de dependență) – bolnavul este ajutat sa se imbarce si sa se dezbrace și
resimte durere la mișcare.
5) Nevoia de a menţine temperatura corpului în limite normale
M.I. (Manifesttări de independență) -nu prezinta
M.D.(Manifestări de dependență) - temperatură scăzută
6) Nevoia de a menţine tegumentele curate şi integre
M.I.(Manifestări de independență) -nu prezinta
M.D.(Manifestări de dependență) – tegumente cianotice,umede ,flictene cu continut apos la
nivelul membrelor superioare si inferioare
7) Nevoia de a evita pericolele
M.I.(Manifestări de independență) - nu prezintă.
M.D.(Manifestări de dependență) - modificarea stării de bine este legată de durere,
manifestată prin agitaţie.
8) Nevoia de a bea şi de a mânca
M.I. (Manifestare de independență) - alimentaţie adecvată, stare de hidratare bună.
M.D. (Manifestare de dependență)- nu prezintă
9) Nevoia de a elimina
M.I. (Manifestare de independență) - bolnavul elimină normal, diureza pe 24 h aproximativ
1400 ml, urina este hipercromă, micţiunile sunt normale, rinichi normali.
M.D. (Manifestare de dependență) – nu prezintă
67
10) Nevoia de a comunica cu semenii
M.I. (Manifestare de independență) - bolnavul este o persoană comunicativă, sociabilă,
comunică cu personalul medical arătându-şi interes faţă de boala sa.
M.D. (Manifestare de dependență) - nu prezintă
11) Nevoia de a acţiona conform propriilor credinţe şi valori
M.I. (Manifestare de independență) - bolnavul este o persoană credincioasă, de origine
ortodoxă, participând la serviciul religios.
M.D. (Manifestare de dependență) - nu prezintă
12) Nevoia de a se recreea
M.I. (Manifestare de independență) – nu prezinta
M.D. (Manifestare de dependență) - nu prezinta
13) Nevoia de a fi ocupat şi de a se realiza
M.I. (Manifestare de independență) - bolnavul este ocupat, îşi asumă atribuţiile de familie şi
faţă de societate.
M.D. (Manifetare de dependență) - nu prezintă
14) Nevoia de a învăţa să-şi păstreze sănătatea
M.I. (Manifestare de independență) - bolnavul este conştient de starea sa de sănătate, fiind
cooperant cu personalul medical, preocupându-se de starea de sănătate şi îngrijind-o.
M.D. (Maniffestare de dependență) - nu prezintă.
Departajarea manifestărilor de dependență:

1) Nevoia de a-si menţine temperatura corpului în limite normale -hipotermie

2) Nevoia de a dormi și de a se odihni - durere, neliniște, dificultatea în a dormi, trezire
frecventă, agitație;
3) Nevoia de a se îmbrăca şi dezbrăca - dificultate în a se îmbrăca şi dezbrăca;
4) Nevoia de a fi curat, îngrijit şi a proteja mucoasele şi tegumentele curate- își acordă cu
greutate îngrijiri de igienă ;
5) Nevoia de a manca si a bea:greata, varsaturi.

68