Lobotomia în spitalele de psihiatrie

În prima jumătate a secolului XX, în Pernambuco,s-a făcut un studiu în spitalele de psihiatrie

despre utilizarea leucotomiei şi lobotomiei. În această perioadă sunt găsite diverse terapii benefice
pentru anumite afecțiuni, printre care: terapia cu insulina şi terapia cu electroșocuri. Școala
Psihologica propusă de Sigmund Freud, admite încadrarea nebuniei ca deficienţă de fond a creierului.
Psihiatrii spuneau că psihiatria nu mai are scopul de a vindeca boala în sine, a devenit de-a lungul
timpului știința protecției societăţii, știința protecției biologice.(1)

În ceea ce privește psihiatria şi descoperirea unor terapii pentru afecțiunile psihiatrice,

tratamentele biologice au fost controversate şi au dus de la suferințe fizice şi mentale la accidente
mortale! Pacienții care erau supuși la aceste tratamente noi acceptau aceste teste fără să aibă
discernământ!

Inițial, psihiatrii brazilieni cunoscuți au fost de partea psihanalizei propuse de Sigmund Freud
(1856-1939) ,însă ulterior au ajuns să propună noi modalităţi de a vindeca „tulburările mintale şi
nervoase” care loveau omul! În anii 1930 şi 1940, metodele psihoterapeutice au fost înlocuite de
abordări fizice!

Emil Kraepelin a fost un german exponent al teoriei biologice care spunea că „dezorganizarea
minţii” a fost cauzată de modificările patologice şi chimice din interiorul celulei nervoase!

În timpul președinției lui Rodrigues Alves (1902-1906), medicina era foarte aproape de
aspirațiile statului, era o formă de control social.

După Revoluția din 1930 au fost o serie de schimbări politice şi sociale,au fost numiți alți
directori în cadrul instituțiilor sociale,au nominalizat reprezentanți pentru controlul asistenţei acordate
psihopaților din districtul federal şi în acest timp a fost introdus un tratament suplimentar spitalicesc!
Scopul acestui tratament a fost de a diminua supraaglomerarea şi de a încuraja bolnavii psihiatrici să
lucreze şi s-au axat mai mult pe prevenția acestor boli!

Însa în societate, lucrurile au fost puțin diferite. Oamenii care aveau „comportament deviant”
erau deseori trimiși la azil,erau luați de pe stradă nebunii străzii,cerșetorii, alcoolicii şi uneori chiar şi
prostituatele. Toate astea au dus la aglomerarea azilurilor braziliene,oamenii erau obligați să trăiască in
condiții nefavorabile,degradante,nu aveau spațiu şi nu beneficiau de fonduri şi medicamente. Hrana şi
eficienţa medicamentelor erau deficitare.

In 1930, spitalul din Pernambuco avea 1288 de pacienți internați, un număr considerabil de
oameni afectați,ceea ce făcea ca dorința găsirii unor metode eficiente de tratament sa fie foarte
mare.(2)

11 ani mai târziu,in 1941, sub conducerea Dr. Adauto Botelho,a fost instituit Serviciul
Naţional de Boli Mintale, demarând un proces de construcție si extindere a facilitaților,crearea unor
noi clinici de ambulatoriu,astfel încurajânduse tehnicile terapeutice controversate.( 3)

Ulysses Pernambucano vorbește intr-un discurs despre succesul terapiei cu șocuri in

vindecarea pacienților cu tulburări mentale psihotice, afirmând ca etiologia acestor tulburări au fost
inițial ereditare, după care au fost influențate de condițiile psihosociale. Terapia cu soc prin insulina
marchează progresul in acest domeniu, vindeca o mulțime de pacienți si restabilește societatea. (4)

Intre anii 1935 si 1946 se observa o creștere treptata si semnificativa a pacienților, conform
statisticilor. Împotriva acestei creșteri, psihiatrii credeau că este esențial să decongestioneze facilitățile.

Etapele prin care au trecut pacienții au fost bine puse la punct,aveau o evidenta foarte
documentata despre aceștia. Se înregistrau datele persoanele inițial:nume, prenume, vârsta, sex,
profesie, educație, stare civila, diagnostic si se făceau fotografii la momentul internării si externării. Se
cercetau toate cauzele apariției bolii si caracterul ereditar. Prin metode antropometrice se determina:
înălţime, asimetrie, greutate, anomalii posibile, iar toate caracteristicile pielii şi feţei( cicatrici,tatuaje)
erau notate în fişa pacienților. Testele paraclinice precum: examen de sânge, de urină, de materii
fecale, de lichid cefalorahidian erau obligatoriu atașate fişei. Diagnosticul se punea de o comisie de
medici psihiatrii, examenul neurologic şi psihiatric având cea mai mare relevanţă.(5)

Tratamentele aplicate pacienților au fost realizate fără a lua un consimţământ informat de la

aceștia. Pacienții nu au fost informați de nimic,nu știau ce medicamente primesc, nu şi-au putut vedea
dosarul medical, nu au știut ce diagnostic le-a fost pus,ei trebuiau să asculte tot ce li se ordona în
aceste spitale. Părerile acestora nu erau importante, se considera că sunt pacienți fără discernământ,
aparținătorii erau informați despre starea de sănătate doar de către medicul curant.(6)

Mai erau pacienții „suspecți de înstrăinare” care încercau să renunțe la spitalizare, însă
psihiatrii încercau să îi denigreze, le impuneau reguli morale. Ulterior au apărut în documentații
dezvăluiri şi detalii importante din viața acestor pacienți. (7)

Deși noi metode terapeutice au fost susținute ca fiind curative, așa-numitul „nebun” era în
continuare supus la tratamente violente, degradare si ineficienţă. Erau obligați să facă faţă
supraaglomerării din spitale, lipsei de condiții, malnutriției şi ineficienţei medicamentelor. Nu exista
personal medical calificat pentru problemele lor, lipsa igienei îi afecta drastic, într-un final
ajungânduse la grave probleme de sănătate,până la fatalitate.

Fiind obligați să trăiască în aceste condiții, tratamentele nu au dat roade, nu s-a observat o
îmbunătăţire a stării lor de sănătate,ba chiar unii dintre ei erau umili, apatici şi cu tendințe de suicid.
Exista şi o altă categorie de pacienți, cei revoltați, cei care au rezistat condițiilor de trai din unitățile
spitalicești. Aceștia au recurs la violenţă împotriva cadrelor medicale, au refuzat să-şi mai ia
medicația, au refuzat să mai facă orice fel de muncă, mergeau dezbrăcați prin curte şi au dobândit un
comportament total neadecvat.(8)

În această perioadă se utilizau trei noi metode de tratament: coma și convulsia indusă de
insulină, convulsii cauzate de cardiazol și terapie electroconvulsivă. Unele tratamente erau aplicate cu
forța pacienților necooperanți, alții le acceptau de bunăvoie. Existau pacienți care au fost internați
datorită rudelor, soț/soție care se plângeau de „violenţa soției/soțului” sau de crizele de
„depersonalizare”. Din cauze lipsei de reglementări legale, în azile din Brazilia încă se mai practică
acest tip de tratamente, fără un consimţământ informat al pacienților, scopul psihiatrilor si
neurochirurgilor fiind doar publicarea rezultatelor în reviste de specialitate. Nu exista un respect
pentru ființa umană, se puneau în pericol vieți.

Ulterior, în anul 1935 chirurgia se modernizează şi se extinde,apare lobotomia în spitalele de

psihiatrie, o tehnică de psihochirurgie. Aceasta era indicată pacienților care prezentau simptomatologie
psihiatrică influențată de terapiile biologice.(9)

Egas Muniz considera că psihicul e determinat de activitatea celulelor creierului şi de excitarea

incorectă a lobilor frontali. Tehnica Egas Muniz consta în îndepărtarea unei porțiuni din lobul frontal
cu un instrument numit „leukotom”. Un an mai târziu, în 1936, Freeman şi Watts folosesc o tehnică
similară, numită lobotomie prefrontala, realizată cu lobotomul. Neurologii defineau ca armonie
perfectă o viață mentală echilibrată între talamus şi cortex frontal. Exagerarea activității talamusului
determina anxietate, depresie, tendințe de suicid şi auto-mutilare. Tehnica chirurgicală Freeman-Watts
consta în deconectarea talamusului de cortexul frontal, împiedicând cele două structuri să rămână în
conflict, așa cum se întâmplă de obicei în creierul celor „bolnavi mintal”. (10)

Rezultatele acestor tehnici chirurgicale nu au fost pe măsura așteptărilor, au produs leziuni

irecuperabile, de la sângerări, inflamația meningelor până la sechele ca hemiplegia şi paraplegia.(11)

Pacienții deveneau un fel de roboţi umani, membrii familiei nu reușeau sa restabilească

legături cu aceștia, erau apatici, fara vlaga, neputincioși şi aveau nevoie de asistenţă permanentă. S-a
decis renunțarea la această procedură chirurgicală în anii 1950 din cauza ineficienţei sale, a
ireversibilității şi a punerii în pericol a vieții umane.
 Din punct de vedere etic, medicii psihiatri nu au procedat corect, pacientul nefiind informat
despre tratamentul medicamentos şi procedurile chirurgicale la care a fost supus. În plus, toate aceste
tratamente experimentale au dus la deteriorarea stării de sănătate a pacientului ,inclusiv la deces în
unele cazuri.

Informarea pacientului include informații oferite de medic despre:diagnostic, scopul

tratamentului şi riscurile acestuia, alternative la tratament, evoluția şi complicațiile bolii în lipsa
instituirii unui tratament. În cadrul acestui studiu făcut în spitalele din Brazilia, nu le-au fost prezentate
pacienților variante de tratament, nu s-a ținut cont de raportul risc/beneficiu.

Având în vedere că pacienților le lipsea capacitatea decizională trebuia să li se recomande mai

multe alternative terapeutice cu risc minim şi beneficiu maxim. Riscul intervențiilor era mai mult decât
minor, era semnificativ, ceea ce putea duce oricând la deces secundar intervenției chirurgicale. Chiar
dacă pacienţii nu aveau capacitate decizională, au drepturi : dreptul la viață, dreptul la sănătate. Se
încalcă şi principiul beneficienţei şi cel al non-maleficienţei. În Jurământul lui Hipocrate e specificat
clar: „Voi folosi tratamentul pentru a ajuta după judecata şi abilitatea mea, dar niciodată pentru a face
rău”. Psihiatrii din Brazilia,în cadrul studiului şi în timpul folosirii tehnicii chirurgicale-lobotomia- nu
numai că nu au respectat drepturile pacientului, dar au pus în pericol şi viața acestora, crescând
numărul deceselor din cauza afecțiunilor psihiatrice.

Apare şi un conflict de interese, pe motive ce țin de cercetarea biomedicală şi de sănătatea

publică, medicii urmăreau rezultatele şi evoluția acestor tehnici controversate pentru a putea publica in
reviste științifice noi tratamente pentru afecțiunile psihiatrice.

Lista de referințe

1. FOUCAULT, Michel. Os anormais: curso no Collège de France (1974-1975). Tradução de

Eduardo Brandão. São Paulo: Martins Fontes, 2001, p. 402.
2. Revista Neurobiologia, ano V, Tomo V, 1942, “Noticiário”, p. 98.
3. PEREIRA, Lygia Maria de França. “Os primeiros sessenta anos da terapêutica psiquiátrica
no Estado de São Paulo”. In: ANTUNES, Eleonora Haddad; BARBOSA, Lúcia Helena
Siqueira & PEREIRA, Lygia Maria de França (orgs.). Psiquiatria, loucura e arte:
Fragmentos da história brasileira. São Paulo: EDUSP, 2002, p. 44.
4. FOUCAULT, Michel. Os anormais: curso no Collège de France (1974-1975). Tradução de
Eduardo Brandão. São Paulo: Martins Fontes, 2001, p. 402
5. PADOVAN, Maria Concepta. As máscaras da razão: memória da loucura no Recife
durante o período do Estado Novo. (1937-1945). Dissertação (Mestrado em História).
Universidade Federal
6. Os prontuários do Hospital de Alienados, atual Hospital Ulysses Pernambucano
encontram-se nessa instituição e correspondem os anos de 1926 a1970. Organizada de
forma cronológica, essa rica documentação é composta de 1013 volumes, com média de
50 prontuários cada um, que apresentam o corpo teórico das teorias psiquiátricas da época,
as práticas terapêuticas, além há a história de vida daqueles que nunca se fizeram ouvir.
7. MIRANDA, Carlos Alberto Cunha. “Vivências amargas: Divisão de Assistência a
Psicopatas da Assistência a Psicopatas de Pernambuco nos primeiros anos da década de
1930”. Clio – Revista de Pesquisa Histórica, Recife, PPGH-UFPE, vol. 24, n. 2, 2006, p.
66
8. CERTEAU, Michel de. A invenção do cotidiano - I: artes de fazer. Tradução de Ephraim
Ferreira Alves. Petrópolis: Vozes, 1994.
9. NOVAIS, Amando Caiuby. “Aspectos práticos da psiquiatria norte-americana”. Arquivos
de neuropsiquiatria, vol. V, n. 2, 1947, p. 169.
10. Fonte: MASIERO, André Luis. “A lobotomia e a leucotomia nos manicômios brasileiros”.
História, Ciências, Saúde - Manguinhos, Rio de Janeiro, Fiocruz, vol. 10, n.2, mai./ago.
2003, p. 564.
11. Fonte: MASIERO, “A lobotomia e a leucotomia...”, p. 564.
DAVID IOANA MIRELA, grupa 8,seria 1, anul V…