Set de întrebări pentru examinarea studenţilor la Anatomie clinică

Noţiuni generale
1. N. Pirogov – fondatorul anatomiei topografice (contribuţiile principale).

Nicolai Ivanovici Pirogov a fost un chirurg si anatomist rus, autor a numeroase metode si tehnici
chirurgicale si a catorva tratate de anatomie si chirurgie (1866). Profesor de chirurgie la
Academia Militara de Medicina din St. Petersburg si medic de front in razboiul Crimeii, dar si in
Razboiul de Independenta din 1877 din Bulgaria, Pirogov a revolutionat medicina de campanie,
a pus bazele imobilizarii fracturilor osoase si ale pansamentelor si a inventat numeroase metode
de amputatie ale membrelor. Pirogov a fost printre primii chirurgi care a folosit anestezia cu eter
(1847), iar ca aspect medico-social a contribuit la aparitia surorilor de caritate din Rusia si a
investigat epidemiile de holera din Imperiul Tarist (1850).
Lui Pirogov i se datoreaza descrierea aponevrozei muschiului biceps al bratului, o prelungire
fibroasa (lacertus fibrosus) a insertiei muschiului cu fixare pe fascia brahiala si pe cea
posterioara antebrahiala precum si pe marginea mediala a olecranului.
 Legile despre raportul trunchiurilor vasculovervoase şi tecile fasciale.
 Elaborarea conceptulu despre structura in teci a sistemului neofascial.
 Metoda de sectiune in serii si planuri (3D)
 Metoda prin congelare/ Sculptura glaciara
 Experiment anatomo-functional a cadavrului
 Amputatia osteoclastica a gambei
 Narcoza cu eter
 Pansament ghipsat
 Triajul ostasilor raniti
 Persoana tutela pentru studenti
2. Legile lui N. Pirogov despre raportul trunchiurilor vasculo-nervoase şi
tecile fasciale. (?)

3. Metodele contemporane de studiere a anatomiei topografice.

Succesele şi nivelul actual de cunoştinţe în domeniul anatomiei se datoresc în mare măsură
perfecţionării diferitelor metode de cercetare. Iată principalele din ele.
Metoda preparării, sau disecţiei, este cea mai veche metodă anatomică – de la ea provine
însăşi denumirea ştiinţei (anatemno-disec).
Metoda fixării, sau conservării (îmbălsămarea cadavrelor), asigură păstrarea îndelungată a
preparatelor anatomice şi chiar a cadavrelor întregi, previne alterarea şi descompunerea lor.
Metoda injectării constă în umplerea interstiţiilor diferitor organe tubulare cu substanţe colorante
ce se solidifică şi serveşte pentru studierea structurii şi aşezării vaselor sangvine, bronhiilor etc.
Metoda coroziunii constă în dizolvarea în acizi sau baze a tuturor ţesuturilor preparatului, ale
cărui vase şi interstiţii au fost umplute în prealabil cu mase insolubile.
Prin metoda maceraţiei, adică ţinerea în apă caldă a cadavrului, însoţită de putrificaţia
ţesuturilor moi, se pregătesc preparate osoase sau chiar schelete întregi.
Metoda transparentizării permite de a obţine preparate, ale căror ţesuturi, datorită unei prelucrări
speciale, devin transparente, astfel încât se fac vizibile oasele sau vasele, canalele etc., umplute
în prealabil.
Actualmente în anatomie se foloseşte pe larg metoda cercetării macro-microscopice, care constă
în disecarea minuţioasă a obiectului de studiat (muşchi, vase, nervi etc.) sau în colorarea totală a
preparatelor cu albastru de metilen, reactivul Schiff sau cu alte substanţe colorante, ceea ce
permite evidenţierea T elementelor ganglionilor nervilor, plexurilor nervoase situate în grosimea
organelor cavitare, formaţiunilor capsulo-ligamentare ale articulaţiilor, periostului oaselor şi
fasciilor; această metodă este utilă şi pentru evidenţierea vaselor sangvine şi limfatice şi a
ganglionilor respectivi pe traiectul acestora.
Metodele enumerate constau în împărţirea întregului în părţi, adică sunt metode analitice. Ele
pot fi realizate numai pe cadavre, din care se separă anumite organe şi părţi. Anatomia se
studiază pentru a cunoaşte structura omului viu şi nu a cadavrului. Multe organe ocupă în
cadavru altă poziţie, au altă formă decât la omul viu. Deacea un ajutor foarte mare în studierea
anatomiei pe omul viu ni-l dă metoda radioscopiei. Cu ajutorul razelor Röntgen, reuşim să
vedem în stare dinamică, în funcţie, nu numai oasele şi articulaţiile, ci şi plămânii, inima, vasele
mari, iar după o mică pregătire – stomacul, intestinele, vezica biliară, etc. Putem obţine şi
clişeele (radiografia) acestor organe, explorate pe straturi (tomografia). Pentru studierea
proceselor creşterii scheletului osos, dinţilor şi altor organe, se aplică metoda autoradiografică,
în care se folosesc izotopii radioactivi. Metoda radiologică este una din primele modalităţi de
studiere a anatomiei umane pe organismul viu. Aceluiaşi scop serveşte şi metoda endoscopică -
explorarea intravitală a diferitor organe cu ajutorul unor sisteme optice speciale, de exemplu a
laringelui (laringoscopia), a bronhiilor (bronchoscopia), a stomacului (gastroscopia), a
intestinului rect (rectoscopia), a vezicii urinare (citoscopia), a organelor cavităţii peritoneale
(laparoscopia) etc.
Pentru a rezolva diferite chestiuni din domeniul anatomiei funcţionale, deseori se foloseşte
metoda experimentală.

4. Inervaţia pielii, surse şi apartinenţa segmentară a nervilor.

Pielea poseda o inervatie extrem de bogata, care consta in fibre senzoriale si fibre neuro-
vegetative. Impreuna, aceste fibre formeaza plexuri nervoase situate in dermul profund si
superficial. Din aceste plexuri pleaca fibre nervoase, care fie ca isi pierd teaca de mielina cu care
sint invelite si ajung pina in epiderm, fie ca dau nastere unor corpusculi specializati in a recepta
stimulii externi sau se grupeaza in jurul corpusculilor pilosi.
Fibrele senzoriale transmit influxul nervos, rezultat in urma actiunii agentilor externi, spre
maduva; de aici impulsul ajunge la o formatiune de la baza creierului numita talamus, ulterior
fiind dirijat spre scoarta cerebrala unde iau nastere senzatiile (durere, cald, frig).
Fibrele neurovegetative sint fibre efectorii, care se grupeaza in jurul glandelor sudoripare,
muschilor ridicatori ai firului de par, vaselor de singe, determinind activitatea acestor formatiuni
in functie de comanda, data de centrii nervosi superiori.
Pielea poseda o serie de receptori specifici rezultati din incapsularea unor fibre nervoase in tesut
conjunctiv. Aceste formatiuni sint: corpusculii Meissner si discurile Merkel pentru sensibilitatea
tactila, corpusculii Krause pentru frig, corpusculii Ruffini pentru cald si corpusculii Vater-Pacini
pentru presiune.
Fibrele nervoase pot fi clasificate dupa structurile pe care le inerveaza (functie).
 Fibra nervoasa care stimuleaza muschiul scheletic se numeste fibra motoare (eferenta);
 fibra nervoasa care transmite influxuri de la o terminatie senzitiva se numeste fibra
senzitiva (aferenta).
 Fibrele care activeaza glandele si muschii netezi sunt considerate tot fibre motoare, desi
ele ar trebui denumite fibre efectoare viscerale.
 Nervii spinali si cranieni contin patru tipuri de fibre nervoase: aferente somatice, aferente
viscerale, eferente somatice si eferente viscerale. Din sistemul nervos central pornesc 31 de
perechi de nervi rahidieni (spinali) care isi au originea in maduva spinarii si 12 perechi de nervi
cranieni care isi au originea in encefal. Separat de aceste perechi de nervi somatici exista si nervi
vegetativi continand fibre viscero-senzitive si viscero-motoare.
De la cele 2 radacini (anterioara si posteriara) porneste trunchiul, care se desface apoi in doua
ramuri terminale, de asemeni mixte - ramura anterioara si posterioara; emite si ramuri
comunicante si meningeale.
 Ramurile posterioare (dorsale) isi pastreaza dispozitia segmentara si se distribuie
muschilor posteriori ai capului si gatului, muschilor autohtoni ai santurilor vertebrale din
regiunea toracala, lombara, sacrala. Asigura sensibilitatea regiunii dorsale a trunchiului
pe un camp median de la Ficat, colecist Plaman, diafragm Inima Stomac Pancreas Ovar
Colon rinichi vezica urinara Ficat, colecist Intestin subtire Apendice Ureter 30 vertex la
coccige. Aceste ramuri nu se anastomozeaza pentru a forma plexuri, cu exceptia nervului
suboccipital si a unor ramuri ale lui C2 si C3 ce realizeaza plexul cervical posterior
(Cruveilhier).
 Ramurile anterioare (ventrale), cu exceptia celor din regiunea toracala, formeaza
plexuri nervoase. Consecinta acestei distributii consta in faptul ca diferite formatiuni
(muschi, oase, articulatii, viscere) sunt inervate in acelasi timp de ramuri provenind din
mai multi nervi spinali. Se pare ca aceasta ar fi consecinta unor schimbari de pozitie ce se
petrec in diferite regiuni si organe in timpul dezvoltarii. Ramurile anterioare se distribuie
la muschii si tegumentul regiunilor anterolaterale ale gatului, trunchiului si extremitatilor.
Se delimiteaza astfel 5 plexuri:
1. plexul cervical, format din ramurile anterioare ale primilor 4 nervi cervicali (C1-
C4)
2. plexul brahial, alcatuit din ramurile anterioare ale ultimilor 4 nervi cervicali (C5-
C8) si ale primului toracal (T1)
3. plexul lombar, constituit din ramurile anterioare ale primilor 4 nervi lombari (L1-
L4) si filete nervoase din T12
4. plexul sacrat format din ramurile anterioare ale celui de-al cincilea lombar (L5) si
a primilor 4 nervi sacrati (S1-S4)
5. plexul coccigian la formarea caruia participa prin ramurile lor anterioare ultimii 2
nervi sacrati (S3-S4) si nervul coccigian.

5. Căile de circulaţie limfatică eferentă, topografia ganglionilor limfatici.

Complexul regional limfatic:

• Vase limfatice (capilare, vase colectoare, trunchiuri si canale limfatice)
• Ganglioni limfatici
• Căi de circulaţie nonvasculare
La confluierea vaselor limfatice se formează cisterna limfatică(chilului): • Vasele care aduc limfa
spre cisterne poartă numele de vase aferente (2-5), cele care pleacă de la cisterne sunt vase de la
cisterne sunt vase eferente (1-2).
Sistemul limfatic este alcătuit din limfonoduri ce formează limfocentrii, din vase şi conducte
limfatice, limfonoduli hemali, splină, tonsile (amigdale), timus şi bursa lui Fabricius.
• Limfonodul este ovoid, capsulat şi intercalat pe traiectul vaselor limfatice. Vasele ce
conduc limfa spre limfonod sunt vase aferente, pătrunzând în acesta prin mai multe
puncte, iar vasele ce preiau limfa de la limfonod sunt vase eferente, ieşind prin hilul
limfonodului.
• Vasele limfatice au pereţii transparenţi, prevăzuţi cu valvule, prin ele circulă limfa (sora
palidă a sângelui).
• Limfa conţine plasmă interstiţială îmbogăţită cu limfocite.
• Din spaţiul interstiţial, vasele aferente preiau lichidul interstiţial ce reprezintă limfa
primară, care se filtrează prin limfonod înglobând limfocite, apoi prin vasele eferente
ajunge în canalele limfatice, iar în cele din urmă prin canalul toracic trece în circulaţia
venoasă prin vena cavă cranială.
• Canalele limfatice sunt reprezentate de cisterna chilului, conductul toracic, conductul
limfatic drept şi trunchiul traheal.

• Cisterna chilului numită şi cisterna lui Pecquet, este un conduct limfatic dilatat, plasat
sublombar, în dreptul vertebrelor LII-LIV, dorsal de vena cavă caudală şi dorsal puţin
spre dreapta de aorta abdominală, rezultă din confluarea trunchiurilor limfatice lombare
şi viscerale care aduc limfa de la membrele pelvine, pereţii cavităţii abdominale şi
viscerele din cavitatea abdomino-pelvină.
– Cisterna chilului se varsă în ductul toracic.
1. Ductul toracic îşi are originea în cisterna chilului, traversează diafragma prin ostiul
aortic, dorsal de aortă, ajunge în cavitatea toracică şi se plasează apoi la dreapta aortei,
alături de vena azigos dreaptă, trece dorsal de cord unde se bifurcă, ca apoi după un
traiect scurt să devină din nou unic, iar la stânga traheei se dilată şi se varsă în vena cavă
cranială sau la terminaţia trunchiului bijugular.
– Colectează limfa din regiunea toracelui, de la membrul stâng şi partea stângă a
capului şi gâtului.
 2. Conductul limfatic drept rezultă din confluarea trunchiului jugular drept şi a vaselor
eferente ale limfonodurilor cervicale profunde şi mediastinale craniale, vărsându-se în vena cavă
cranială sau în vena brahiocefalică.
– Colectează limfa de la membrul toracic drept, jumătatea dreaptă a capului şi
gâtului.
3. Trunchiul traheal sau jugular rezultă din confluarea vaselor eferente ale limfocentrelor
retrofaringiene, însoţeşte bilateral traheea şi de varsă în conductul limfatic drept sau în
conductul toracic.
– Colectează limfa de la cap şi gât.
– Limfonodulii hemali mici, plasaţi de-a lungul aortei abdominale, conţin sânge, nu
au vase aferente, iar vasele eferente se varsă în vasele sanguine şi sunt prezenţi
doar la rumegătoare şi suine.

Ganglionii limfatici sunt sedii de filtrare cu rol deosebit de important in apararea organismului
impotriva agentilor patogeni. Au forma alungita cu o margine convexa pe unde patrund vasele
limfatice si o margine concava, pe unde patrund arterele si nervii si ies venele si vasele,
denumita- hil
Sunt localizati in intregul organism, pe vasele limfatice: in axila, regiunea inghinala, cervicala, in
torace si abdomen(cei mai numerosi) cu precadere la nivelul mezenterului.
1.La exterior- o capsula alcatuita din tesut conjunctiv, care trimite septuri ce
compartimenteaza incomplet organul
2. Zona periferica/Corticala- limfocite T , celule reticulate, celule prezentatoare de antigen,
macrofahe, sinusuri subcapsulare, foliculi limfoizi si sinusiri intermediare. Zona corticala
e divizata in externa si interna
3. Zona intermediara/Paracorticala- limfpcite T
4. Zona centrala /Medulara – cordoane medulare si sinusuri medulare(separa cordoanele)

6. Diferenţierea anatomică individuală şi de vîrstă.

Anatomia clinică a capului

7. Repere şi regiuni topografice în porţiunea cerebrală a capului.

Capul se delimitează de gat prin linia ce porneşte de la marginea inferioară a mandibulei şi
unghiul ei, pană la conductul auditiv extern, apoi de la varful apofizei mastoidiene spre linia
nucală superioară pană la proieminenţa occipitală externă.
Capul se imparte intr-un compartiment cerebral (neurocranium, cranium cerebrale) şi unul
facial (viscerocranium,cranium faciale).
Limita dintre ele o constituie linia ce trece de-a lungul marginii superioare a orbitei, osul
zigomatic, arcada zigomatică către conductul auditiv extern. Fiecare dintre ele se impart la
randul său in regiuni mai mici.
Compartimentul cerebral se imparte in bolta craniului şi baza craniului. Limita dintre ele o
constituie o linie neregulată de la sutura nazo-frontală spre marginile supraorbitale, marginea
superioară a arcadei zigomatice, baza apofizei mastoidiene pe linia nucală superioară pană la
protuberanţa occipitală externă.
La nivelul bolţii craniului
deosebim:
1. Regiunea frontoparietooccipitală
2. Regiunea temporală
3. Regiunea mastoidiană, ce face parte din baza craniului, dar se descrie aici din consideraţii
practice.
 8. Particularităţi de vârstă în structura porţiunii cerebrale a capului,
importanţa clinică.
Forma capului poate fi diferită. Deosebim o formă brahicefalică (cap lat şi scurt, cand
predomină diametrul transversal), dolicocefalică (cap lung – cand predomină diametrul
longitudinal) şi o fomă mezocefalică (cap cu dimensiunile medii).
La nou-născut dimensiunile capului, in comparaţie cu cele ale trunchiului, sunt de două ori mai
mari decat la adulţi. La nou-născut oasele craniului sunt subţiri, flexibile şi sunt unite intre ele
cu fibre din ţesut conjunctiv. Această particularitate ii comunică capului nou-născutului
plasticitate, posibilitatea de a-şi schimba forma, ceea ce are importanţă indeosebi in timpul
naşterii. In unele locuri de unire a oaselor boltei craniene, apar zone lipsite de os - fontanelele
craniului (fonticuli cranii).
La fetuşi persistă 6 fontanele, la nou-născuţi-una sau două.
Deosebim următoarele fontanele (fig.9):
1. Fontanela anterioară (fonticulus anterior), se găseşte in locul de unire a oaselor parietale cu
osul frontal, avand forma unui romb, se inchide la varsta de la a 2-a lună pană la sfarşitul celui de
al doilea an de viaţă.
2. Fontanela posterioară (fonticulus posterior), este situată in locul de unire a osului occipital
cu oasele parietale. De obicei, se inchide la luna a 2-a de viaţă.
3. Fontanelele sfenoidale (fonticulus sphenoidales), se găsesc in locul unirii oaselor
temporale, frontal şi sfenoidal; ele de obicei, se inchid in perioada intrauterină sau imediat după
naştere.
4. Fontanelele mastoidiene (fonticulus mastoideus), se găsesc in locul unirii oaselor temporal,
parietal, occipital, şi, la fel, se inchid in perioada intrauterină sau imediat după naştere.
Fontanelele craniului la nou-născut. a) 1 - fontanela anterioara, 2 - fontanela
mastoidă, 3 - fontanela sfenoidă; b) 1 - fontanela anterioară, 2 - fontanela posterioară.

9. Limitele şi stratigrafia regiunii frontoparietooccipitale, inervaţia şi

vascularizarea.

Limite: anterior - marginea superioară a orbitei,

posterior- linia nucală
superioară- pană la protuberanţa occipitală externă,
lateral linia temporală superioară.
Ţesuturile moi, ce acoperă bolta craniului in regiunea frontoparietooccipitală, au o structură
identică pe toată intinderea lor cu o grosime aproximativ de 0,5 cm.
Stratigrafia regiunii
1.Pielea, cu excepţia frunţii, este acoperită cu păr şi conţine un număr mare de glande
sudoripare şi sebacee. Datorită acestui fapt, in această regiune frecvent pot apărea furuncule şi
ateroame.
2. Stratul celuloadipos subcutanat conţine o cantitate mică de ţesut celular adipos, şi este
străbătut de numeroase travee conjunctive, ce urmează de la piele la galea aponevrotică , şi-l
divizează in numeroase areole separate (faguri de miere).
Ţesutul celular adipos in regiunea frontală se prelungeşte direct in ţesutul lax al pleoapelor
superioare, acoperite de o piele elastică şi fină. De aceea, hemoragiile subcutanate cu sediul in
segmentele anterioare ale bolţii craniului, uşor se extind in regiunile palpebrale, cu apariţia
echimozelor sub forma unor pete cianotice (simptomul „ochelari”).
Straturile regiunii frontoparietooccipitale (secţiune frontală).
1 - ţesut subcutanat; 2 - aponevroza epicraniană; 3 - v. diploică; 4 - ţesut celular lax
subaponevrotic; 5 - periostul; 6-ţesut celular lax subperiostal; 7, 13-granulaţiile arahnoidiene; 8-
dura mater; 9-spaţiul subdural; 10-arahnoida; 11-spaţiul subarahnoidian; 12-encefalul; 14-coasa
encefalului; 15- sinusul sagital superior; 16-vv.cerebrale; 17-v.subcutanată, v.emisară.

Arterele. Vascularizaţia porţiunii frontale este asigurată din sistemul arterei carotide
interne (din artera oftalmică) şi anume: arterele supraorbitale şi supratrohleare. Aceste artere,
după ieşirea din cavitatea orbitei, sunt situate in şanţurile respective supraorbital şi supratrohlear.
In loc de şanţuri pot exista orificii.
Artera supratrohleară pătrunde in regiunea frontală prin şanţul frontal situat (la distanţa de 2
cm de la linia mediană) in porţiunea medială a ochiului, iar artera supraorbitală este situată intre
treimea medială şi medie a marginii supraorbitale (la distanţa de 2,5 cm de linia mediană).
Aceste artere anastomozează larg cu artera angulară (din artera facială) şi ramura frontală a
arterei temporale superficiale (din artera carotidă externă). In aşa mod, se realizează o
anastomoză intre sistemul arterelor carotide externe şi interne.
Porţiunea parietală este vascularizată de artera temporală superficială (din artera carotidă
externă), fiind situată antererior de tragusul urechii, şi artera auriculară posterioară, fiind situată
posterior de pavilionul urechii. Aceste artere se anastomozează cu arterele frontale şi occipitale.
In cazul lezării arterei temporale superficiale, hemoragia poate fi stopată provizoriu prin
comprimare digitală a trunchiului arterei de arcada zigomatică.
Porţiunea occipitala este vascularizata de artera occipitală (din artera carotidă externă), care se
află in şantul cu acelaşi nume la distanta de 1,5-2 cm posterior de apofiza mastoidiană.
Vasele şi nervii regiunii frontoparietooccipitale.
1-a.,v.,n.supratrohleare; 2-a.,v.,n.-supraorbitale; 3-v.angulară; 4-a. facială; 5,6-v. facială; 7-v.
retromandibulară;
8-n.auricular mare; 9-glanda parotidă; 10-a.,v. temporală superficială; 11-a.,n.
occipital mare; 12-n. auriculotemporal.
Nervii. Porţiunea frontală este inervată de nervii supratrohleari si supraorbitali (din ramura
oftalmică a nervului trigemen), şi sunt situaţi paralel vasele respective. In porţiunea parietală se
află ramurile nervului auriculotemporal (din ramura mandibulară a nervului trigemen), iar in
regiunea occipitală - ramura auriculară posterioară a nervului facial, nervii senzitivi (occipital
mare si mic), ce işi i-au originea din plexul cervical şi ramurile posterioare ale nervilor
spinomedulari C1 şi C2. Ultimii 2 nervi insoţesc artera auriculară posterioară şi respectiv artera
occipitală.
In aşa mod in regiunea frontoparietooccipitală deosebim următoarele pachete
vasculonervoase:
a) a., v., şi n. supratrohlear;
b) a., v., şi n. supraorbital;
c) a., v. temporale superficiale şi n. auriculotemporal;
d) a., v., şi n. auricular posterior.
e) a., v. occipitală şi n. occipital mare;
Vasele limfatice. Limfa, din porţiunea frontală, se drenează in ganglionii limfatici auriculari
anteriori; din porţiunea temporală - in ganglionii limfatici retroauriculari; din porţunea occipitală
in ganglionii limfatici occipitali.
3. Stratul musculo-aponevrotic. Il alcătuieşte m.epicranius reprezentat de două ventere:
frontal şi occipital, unite printr-o aponevroză (galea aponevrotică). Dacă de piele galea
aponevrotică este unita strans, graţie prezenţei traveelor conjunctive, apoi de periost ea se separă
prin ţesut lax.
4. Stratul celular lax subaponevrotic. Triada ţesuturilor: pielea, ţesutul celular subcutat şi
galea aponeurotică in caz de leziuni se decolează uşor de bolta craniană, cu apariţia leziunilor ce
poartă denumirea de plăgi scalpante. Deşi aceste plăgi se includ in categoria de traume grave,
dacă se acordă asistenţă medicală la timp, ele usor regenerează graţie vascularizaţiei abundente a
acestei regiuni.
5. Periostul. Este bine dezvoltat, uşor se separă de oasele bolţii craniene, cu excepţia suturilor
osoase, unde nu persistă ţesut celular lax subperiostal.
6.Stratul subperiostal.
7. Oasele bolţii craniene sunt constituite din două lamele: externă şi internă, intre care se află
substanţa spongioasă (diploae).
- lama externă (lamina externa) cu grosimea de aproximativ 1 mm este constituită din
ţesut osos compact;
- substanţa spongioasă (diploё) conţine numeroase vene diploice (venele Breche cu
pereţi subţiri şi fără valvule), fiind reprezentată de ţesut osos trabecular;
- lama internă, sau vitroasă (lamina vitreea), foarte fină, cu grosimea de aproximativ
0,5 mm, ce in caz de traumatisme, se lezează prima. Pe suprafaţa internă a acestei lame sunt
situate şanţurile arteriale (sulci arteriosi), unde se situează arterele ce vascularizează dura mater.
In caz de traumatisme a oaselor bolţii craniene, cu lezarea lamei interne, eschilele osoase
lezează şi arterele meningiene, ce poate duce la dezvoltarea hematoamelor epi- sau subdurale.
Oasele craniului, spre deosebire de alte oase ale scheletului, nu regenerează. Defectele osoase
după trepanaţie, se substituie cu ţesut fibros fără formarea calusului osos. Aceste defecte uşor se
observă pe radiograme.
Mai in profunzime deosebim urmatoarele straturi:
8. Spaţiul epidural (spatium epidurale) situat intre lama internă a oaseleor şi meningele dur.
9. Pahimeningele (dura mater encephali) alcătuită din ţesut fibros dens.
10. Spaţiul subdural (spatium subdurale) situat intre dura mater şi arahnoidă.
11. Arahnoida encefalică (arachnoidea encephali).
12. Spaţiul subarahnoidian (spatium subarachnoidalis) ce conţine lichid cefalorahidian.
13. Pia mater (pia mater encephali), ce pătrunde in toate şanţurile creierului mare şi in
ventriculele cerebrale, formand plexuri vasculare.
14. Substanţa cenuşie a creierului (substantia grissea cerebri).

10. Spaţii de ţesut celuloadipos şi difuzarea purulenţelor şi hematoamelor

în regiunea frontoparietooccipitală.
In regiunea frontoparietooccipitală deosebim 3 straturi de ţesut celular adipos:
subcutanat, subaponevrotic şi subperiostal.
Răspandirea hematoamelor şi purulenţelor in regiunea frontoparietooccipitală are loc in
conformitate cu particularitătile anatomo-topografice de structură a ţesuturilor moi a bolţii
craniene. In stratul celuloadipos subcutanat, datorită septurilor de fibre conjunctive, ce pornesc
de la piele spre galea aponevrotică, hematoamele şi purulenţele vor evalua localizat,
manifestindu-se sub formă de „cucuie”. In stratul subaponevrotic, hematoamele şi purulenţele,
vor fi difuze, raspandindu-se in limitele intregii regiuni. In stratrul celular lax subperiostal,
datorită fixării periostului de suturile osului hematoamele şi purulenţele vor fi localizate in
limitele osului concret.
 11. Sistemul venos al porţiunii cerebrale a capului, anastomozele şi
însemnatatea lor practică.
Venele predomină la număr faţă de artere. Pe langă venele care insotesc arterele, mai există şi
vene suplimentare. Cea mai constantă este vena frontală, uneori pară, dispusă de-a lungul liniei
mediane.
Venele din porţiunea frontală se anastamozează cu vena angulară (v. angularis) de unde
singele urmează in vena facială. O parte din ele se varsă in venele oftalmice superioare (v.v
ophtalmiceae superiores), care comunică cu sinusul cavernos.
In caz de procese purulente in regiunea feţei, poate apărea tromboza venei faciale de unde
infecţia pe cale retrogradă, din vena facială prin vena oftalmică superioară, ajunge pană la baza
craniului- in sinusul cavernos, cu apariţia ulterior a sinusitei sau a sinustrombozei.
Venele porţiunii temporale (vv. temporaes, superficiales), unindu-se cu vena maxilară,
formează un singur trunchi cu denumirea de vena retromandibulară, care la randul său, prin
confluere cu vena facială se drenează in vena jugulară internă. Drenajul venos din porţiunea
occipitală are loc prin vena occipitală (v. occipitales), care se varsă in vena vertebrală (v.
vertebralis).
Sistemul venos, în regiunea bolţii, craniene este aranjat in trei etaje:
- primul etaj: venele situate in stratul celular adipos subcutanat, ce insoţesc arterele
respective;
- al doilea etaj: venele diploice amplasate in substanţa spongioasa a oaselor craniene.
Printre ele deosebim următoarele vene diploice:
a) v. frontală ce trece pe linia mediană a frunţii şi comunică cu vena facială şi cu sinusul sagital
superior;
b) v. temporală anterioara colectează, sangele din venele temporale profunde, şi se varsă in
vena retromandibulară;
c) v. temporală posterioară, prin vena emisară mastoidiană comunică cu sinusul transvers şi
vena occipitală;
d) v. occipitală prin vena emisară occipitală comunică cu sinusurile occipitale şi cu confluenţa
sinusală.
- al treilea etaj: sinusurile pahimeningelui encefalic
Toate trei etaje venoase comunică intre ele prin venele emisare.
Deosebim următoarele vene emisare:
a) vena emisară parietală printr-un orificiu in osul parietal (foramen parietale) uneşte vena
temporală superficială cu sinusul sagital superior;
b) vena emisară mastoidă printr-un orificiu situat in apofiza mastoidiană (foramen
mastoideum) uneşte vena occipitală cu sinusul transvers;
c) vena emisară condilară uneşte venele occipitale cu sinusul sigmoid.
Atat venele situate in ţesuturile moi epicraniene, cat şi venele emisare şi diploice, sunt lipsite de
valvule.
De menţionat că venele emisare reglează tensiunea intracraniană. In normă, fluxul venos este
indreptat din profunzime la suprafaţă in venele superficiale, indreptandu-se spre venele jugulare
externe şi interne.
In caz de tromboză a venelor superficiale, refluxul venos este direcţionat in profunzime, spre
sinusurile durei mater ceea ce toate duce la răspandirea purulenţelor in cavitatea craniului cu
apariţia sinusitelor şi inflamarea meningelor cerebrale

12. Particularităţi topografice de vascularizare a ţesuturilor epicraniene,

însemnatatea practică.
1. Toate vasele au direcţie radială - de jos in sus.
2. Vasele ţesuturilor moi a bolţii craniene sunt situate, spre deosebire de alte regiuni, in
stratul de ţesut celular adipos subcutanat.
3. Toate vasele in regiunea dată sunt unite prin multiple anastomoze intra-şi extrasistemice,
vascularizarea fiind atat din artera carotida externă (aa. temporales superficiales si aa.
occipitale), cat şi din artera carotidă internă (aa. supratrochleares şi aa. supraorbitales).
4. Adventiţia vaselor este concrescută cu septurile de ţesut conjunctiv ce pornesc de la piele
spre galea aponevrotică. Datorită acestui fapt, in caz de leziuni, vasele nu se colabează ,
prezentand un pericol de hemoragii masive.
Primul ajutor in stoparea provizorie a hemoragiilor este in presarea digitală a vasului de os.

Legea celor 3 particularitati:

1. 3 spatii celulare : subcutanat, subaponeurotic, subperiostal
2. 3 etaje venoase: retea venoasa subcutanata(extracerebrala); vene diploice
si sinusurile venoase(intracerebral)
3. 3 tipuri de hematoame si purulente : subcutanat, subaponeurotic(difuze) si
subperiostal( in limitele unui os)
4. tripla vascularizare a tesuturilor epicraniene: arterele trec deasupra
aponeurizei, sdventitia vaselor e intim fixata de septurile fibroase verticale
si vasul framine biant la leziune(nu colabeaza)

13. Limitele, stratigrafia regiunii temporale, vascularizarea, inervaţia,

spaţii de ţesut celular.
Limitele
Din superior şi posterior, regiunea este delimitată de linia temporală superioară, inferior-de
arcada zigomatică şi din anterior–de apofiza frontală a osului zigomatic.
Repere: marginea laterală a orbitei, arcada zigomatică, conductul auditiv extern.
Stratigrafia.
1. Pielea, in porţiunea superioară, este groasă, dispune de tegument pilor, iar in porţiunea
inferioară devine mai subţire, poate fi uşor plietă deoarece nu este legata prin septuri fibroase, de
straturile subiacente.
2.Stratul celuloadipos, este slab dezvoltat. In acest strat sunt situate vase si nervi. Arterele
temporale superficiale – una din ramurile terminale ale arterei carotide externe şi venele
omonime trec la distanţa de 1-1,5 cm anterior de tragusul urechii şi se divid in ramurele fronatale
şi parietale, ce anastamozeaza cu celelalte vase ale bolţii craniene. Alături este situat nervul
auriculotemporal (n. auricolotemporalis) – nerv senzitiv de la ramura mandibulară a nervului
trigemen (ce de obicei este situat posterior de arteră). Nervul zigomaticotemporal – de la nervul
zigomatic, paraseşte craniul prin orificiul zigomaticotemporal, ramificandu-se in porţiunea
anterioară a regiunii temporale. In treimea anterioar a arcadei zigomatice in stratul de ţesut
celular adipos este situată şi ramura frontală de la nervul facial, ce inervează venterul anterior al
muschiului occipitofrontal.
3. Fascia superficială este o prelungire a aponevrozei epicraniene.
4. Fascia proprie (aponevroza temporală) este destul de densă. Cu 3-4 cm mai sus de arcada
zigomatică, ea se dedublează in 2 lamele: lamela externă se fixeaza de marginea externă a
arcadei zigomatice, iar cea internă de marginea ei internă.
5. Spaţiul interaponevrotic, se află intre aceste două lamele a fasciei temporale şi arcada
zigomatică ca bază. El conţine ţesut celular adipos şi a. temporală medie de la a. maxilară.
In caz de osteomielită a mandibulei in acest spaţiu se poate acumula puroi, care datorită grosimii
aponevrozei temporale foarte greu se raspandeşte la suprafaţă.
 1-pielea;2-ţesut subcunat;3-
fasacia superficială; 4-
aponeuza temporală;5-m.
temporal; 6-spaţiul
interaponevrotic;7- procesul
zigomatic;8-fascia
parotidomaseterică; 9- a. şi v.
transversă a feţei;10-ductul
parotid; 11- glanda
parotidă;12-muşchiul
maseter; 13-mandibula;14-
spaţiul subaponevrotic; 15- a.
şi v. maxilară;16- spaţiul
subtemporal; 17- ramura
frontală a n.fascial

6. Spaţiul de ţesut celular

adipos subaponevrotic. Este
situat sub lamela profundă a
aponevrozei temporale şi
suprafaţa externă a
muşchiului temporal.
7. Muşchiul temporal, fiind
situat in fosa temporală sub
lamela profundă a fasciei
proprii,
coboară in jos, posterior de arcada zigomatică şi printr-un tendon puternic, se fixează de apofiza
coronoidă a mandibulei. Pe faţa internă a muşchiului sau in grosimea lui trec arterele temporale
profunde (din artera maxilară) venele şi nervii temporali profunzi (după funcţie- motori ,de la
nervul mandibular, al III-ea ramură a trigemenului).
8. Intre lama profundă a fasciei temporale şi muşchiul temporal este situat un strat subţire de
ţesut celular lax mai bine pronunţat in porţiunea inferioară, care mai jos de osul zigomatic şi
arcada zigomatică comunică cu bula grăsoasă a obrazului (corpus adiposum buccae).
Fosa temporală (in spaţiul dintre planul temporal şi foiţa internă a aponevrozei temporale) se
lărgeşte de sus in jos: in sus şi lateral ea este bine delimitată de regiunile vecine de-a lungul liniei
de inserţie a muşchiului temporal şi lamelei profunde a aponevrozei temporale ce il acoperă.
9. Periostul, este mai subţire decat in alte zone ale craniului, aderă strans la scuama temporală,
cu excepţia porţiunii inferioare a regiunii Scuama temporală se deosebeste prin fragilitate şi
fineţe. Pe faţa interna a ei trece un sanţ in care se află artera meningee medie (din a. maxilaris).
In aproximativ jumatate din cazuri şanţul, prezintă in porţiunea lui iniţială un canal osos, ceea ce
face să crească frecvenţa leziunii vasului in fractura osului temporal. Hemoragia din artera
meningeea medie duce la formarea unui hematom epidural considerabil şi la compresiunea
creierului, din care considerent necesită o intervenţie chirurgicală de urgenţă.
Deci in regiunea temporală spre deosebire de regiunea frontoparietoccipitală deosebim 4
straturi de ţesut celular adipos: subcutanat, interaponevrotic sau interfascial, subaponevrotic, şi
temporal profund.

14. Căile de difuzare a hematoamelor şi colecţiilor purulente din regiunea

temporală.
Hematoamele şi purulenţele regiunii temporale difuzează in jos, şi anume, in fosa subtemporala
şi regiunea jugală şi in porţiunile profunde ale feţei. Tumorile maligne din cavitatea orbitei, prin
fisura orbitală inferioară, pot invada in fosa infratemporală.

15. Anatomia chirurgicală a regiunii mastoidiene, limitele, vascularizaţia,

inervaţia.
Limitele
In jos şi pe laturi corespund conturului apofizei mastoidiene, ce se palpează prin tegumente.
Straturile:
1. Pielea este subţire.
2. Ţesutul celular adipos subcutanat, este slab dezvoltat şi conţine fibrele muşchiului
auricular posterior si ganglionii limfatici. Tot pe aici trec artera şi venele auriculare posterioare,
ramurile nervului occipital mic (ramuri senzitive de la plexul cervical) şi nervul auricular
posterior de la nervul facial.
3. Sub fascia proprie şi muşchii ce se inseră pe apofiza mastoidiană (m.
sternocleidomastoideus, venterul posterior al m. digastricus, mm. longissimus capitis et splenius
capitis). Intr-un şănţuleţ situat pe porţiunea medială a apofizei mastoidiene trece artera
occipitală.
4. Periostul, se decoleaza greu de os, in special la nivelul locului de inserţie a muşchilor.
5. Osul, din anterior prezintă o suprafaţă rugoasă, cu excepţia unei porţiuni netede, de formă
triunghiulară, ce poartă denumirea de tringhiul Chipault .

16. Triunghiul de trepanare şi „patratul de atac” pe apofiza mastoidiană,

limitele, proiecţia raportul cu formaţiunile anatomice adiacente, complicaţii
posibile în trepanaţie.
Tringhiul Chipault limite:
 superior - o linie orizontală ce prezintă continuarea in posterior a arcadei zigomatice,
 anterior – linia trasată pe marginea posterioară a conductului auditiv extern de la spina
suprameatică pană la varful apofizei mastoidiene
 posterior - linia trasată posterior de marginea anterioară a cristei mastoidiene.
Patrulaterul de atac limite :
 posterior- sinus sigmoideus(duce la hemoragii necontrolate)
 anterior- n. Facial(1.5 cm) (disparitia functiei mimice)
 superior – tegmen timpani ,
 canal semicircular mediu>>>>fosa craniana medie( meningita)
Pentru a evita complicatii in trepanare- axul instrumentului de trepanatie sa corespunda axului
porului acustic extern
In interiorul apofizei mastoidiene se conţine un spaţiu pneumatic, impărţit,
prin septuri osoase, intr-o serie de celule mastoidiene, tapetate pe dinăuntru de mucoasă. Celulele
se deschid in cavitatea cea mai voluminoasă peştera mastoidiană (antrum mastoideum), ce
se află la o adancime de 1,5 – 2 cm de la suprafaţa osului, şi printr-un orificiu ingust (aditus ad
antrum) comunică cu căsuţa timpanică (recessus epitimpanicus), unde se conţin osiculele
auditive: ciocănaşul, nicovala şi scăriţa.
.

In cazul unei otite medii supurate, puroiul poate pătrunde in celulele mastoidiene cu apariţia
mastoiditei purulente, ce necesită intervenţie chirurgicală de urgenţă – trepanaţia apofizei
mastoidiene (antrotomie).
Daca divizăm apofiza mastoidiană in patru cadrane, atunci trepanaţia ei, in caz de necesitate se,
efectuează in cadranul anterior superior, unde, la adancimea de 1,5 – 2,5 cm se pătrunde in
antrumul mastoidian. In cadranul posterior superior se proiectează fosa craniană medie (tegmen
timpani), in cel posterior inferior – sinusul sigmoid şi in cel anterior inferior la o adancime de
1,5 – 2 cm, trece canalul nervului facial.(porţiunea lui verticală)
Deci, in cazul trepanaţiei apofizei mastoidiene, este pericolul lezării sinusului sigmoid,
canalului nervului facial, peretele osos al fosei craniene medii, din care cauză trepanaţia se
efectuiaza in cadranul anterior superior (patrulaterul de atac Chipault).

17. Anatomia topografică a meningelor encefalului.

Creierul este tapetat de trei tunici: dura mater (dura mater encephali), după care urmează
arahnoida encefalică (arachnoidea encephali) şi pia mater (pia mater encephali), fiind in contact
direct cu creierul.
Dura mater este alcătuită din două lamele de ţesut conjunctiv fibros dens, intre care este situat
un strat de ţesut lax. Ea uşor se detaşează de oasele bolţii craniene, şi este intim concrescută cu
oasele bazei craniului.
Hematoamele epidurale ating dimensiunile cele mai mari la nivelul bolţii craniului.
Arahnoida encefalică, prezintă un inveliş subţire de ţesut conjunctiv, lipsit de vase sudat pe
alocuri de pia mater. Ea se dispune deasupra circumvolunţiunilor creierului, fără a pătrunde in
şanţurile encefalului. Arahnoida formează vilozităţi, denumite granulaţii arahnoidiene
(Pacchioni), care pătrund in sinusurile durei mater şi participă la absorbţia lichidului
cefalorahidian.
Pia mater encefalică este dispusă direct pe suprafaţa creierului, intrand in toate şanţurile şi
schizurile acestuiea, ea pătrunde, prin orificiul lui Monro, in cavitatea ventriculelor cerebrale,
formand plexurile şi vălurile choroidiene.
Pia mater este bogată in vase, care irigă creierul, şi in vene, cu pereţi subţiri care frecvent se
lezează in cursul operaţiei.

18. Spaţiile intermeningeale şi cisternele cerebrale, conţinutul lor, circulaţia

lichidului cefalorahidian în normă şi patologie.
Intre dura mater encefalică şi arahnoidă se găseşte spaţiul subdural, unde, in caz de traume
craniene, pot apărea hematoame subdurale.
Mai in profunzime, intre arahnoidă şi pia mater, se află spaţiul subarahnoidian, unde se
conţine lichid cefalorahidian.
Spaţiul subarahnoidian, in deosebi, este bine dezvoltat in porţiunea laterală a creierului. Aici
porţiunile bilaterale ale acestui spaţiu poartă denumirea de cisterne subarahnoidiene. Cea mai
mare din cele 10 cisterne ce există aici, este cisterna cerebelomedulară, fiind situată intre
suprafaţa inferioară a cerebelului şi suprafaţa posterioară a bulbului rahidian. Lungimea ei este
in medie de 5-6 cm, iar adancimea de 1,5 cm. Prin orificiul lui Magendie şi orificiile lui
Luschka, ea comunică cu cavitatea ventriculului al IV-ea, iar prin apeductul lui Sylvius, cu
ventriculul al III-ea, care, la randul său prin orificiul lui Monro, comunică cu cavitatea
ventriculelor laterale ale creierului.
La nivelul marginii superioare a membranei atlantooccipitale, unde această cisternă are
adancime de aproximativ 1,5 cm, se poate efectua puncţia cisternei cerebelomedulare cu scop
diagnostic sau de tratament - puncţia suboccipitală.
Anterior de chiazma opticus se află cisterna chiazmatică.
Procesul purulent in această regiune (arahnoidită optohiazmală) duce frecvent la pierderea
vederii.
Lichidul cefalorahidian, este produs de plexurile choroide ale ventriculelor. Plexurile
ventriculelor laterale produc lichid cefalorahidian care, prin orificiile interventriculare (Monro),
pătrunde in al III-lea ventricul. Mai departe, impreună cu lichidul produs din plexurile
ventriculului III, prin apeductul cerebral, lichidul cefalorahidean circulă spre cavitatea
ventriculului IV. Din ventriculul IV, prin orificiul median impar (Magendie) şi două orificii
laterale (Luschka), lichidul nimereşte in spaţiul subarahnoidean, inclusiv in cisterna
cerebelomedulară. Timp de 24 de ore, plexurile coroide ale ventriculelor produc aproximativ
600 ml de lichid cefalorahidian. Cantitatea totală de lichid in spaţiul subarahnoidian şi ventricule
este de aproximativ 120-160 ml. Volumul suplimentar de lichid, prin granulaţiile arahnoidiene
se absoarbe in sinusurile durei mater; o parte din lichid se absoarbe in venele tunicii maduvei
spinării. La dereglarea fluxului de lichid cefalorahidian din ventricule, apare hidrocefalie.

19. Sistemul arterial al capului, anastomozele şi însemnătatea lor practică.

20. Schema topografiei craniocerebrale Kronlein (proiecţia a. meningee

medii şi ramurilor ei, şanţurilor central şi lateral.
A meningea media- sursa principala in vascularizarea –dura mater. Patrunde in craniu prin
foramen spinosum, fiind originara din a. Maxilaris.int. In cutia craniana se imparte in 2 ramuri:
anterioara si posterioara
Vasele adera intim de dura m,ater, iar pe os formeaza sulci meningei. La nivelul pterionului vasul
trece printr-un canal osos. Artera e insotita de 2 vene care spre deosebire de artera trec in
grosimea durei mater, sunt in diametru si au aspect de sinus- sinus sphenoparietalis, care se
dreneaza in sinus cavernos. La nivelul foramen ovale sispinosum comunica cu plexul
pterigoideus. Pe craniu prin intermediul punctelor de reper si a unor linii conventionale poate fi
determinata proiectia a meningea media pe craniu.

21. Repere şi regiuni topografice în porţiunea facială a capului,

particularităţi de vârstă.
Porțiunea faciala este situată în porțiunea infero-anterioară a capului.
Limite:
 Superioară- marginea supraorbitală, osul zigomatic și arcada zigomatică pînă la
orificiul aauditiv extern.
 Inferioară- ramura inferioară și baza mandibulei

Punctele de reper externe : Contururile orbitelor; Marginile aperturii piriforme;

Dorsum nasi;Osul zigomatic; Arcada zigomatică; Fossa canina a
maxilei; Marginea anterioară a mușchiului maseter; Corpul, unghiul
 și ramura mandibulei.
Partea facială a capului este convenționaal împărțită în anterioară și laterlă.
 Părții anterioare i se atribuie: cavitățile orbitală, nazală și bucală.
 Porțiunea laterală a feții este la fel împărțită în trei regiuni mai mici: bucală sau genială,
parotidomaseterică și facială profundă.
Porțiunea facială a capului e prezentată prin:
-regiunea geniană;
-regiunea parotidomaseterică;
-regiunea profundă a feței;
Straturile și mușchii feței:
1.Pielea –subțire, conține glande sebacee și sudoripare, posedă elasticitate,intensitate și
rigiditate suficientă, este ușor mobilă.
2.Țesutul subcutanat – bine pronunțat, ceea ce permite relativ liber răspîndirea hematoamelor
și proceselor purulente.
3.Mușchii – după proveniență se divid în două gupe: mimici și masticatori
 M. mimici- dispuși superficial, sunt inervați de n.facial
 M. maseteri- se inserează pe mandibulă, permutînd-o în timpul masticației, parțial
participă în articularea vorbirii. Ei se clasifică în proprii (m.temporal, m.maseter,
m.pterigoizi) și auxiliari (m.digastric, m.milohioidian, m.geniohioidian). Mușchii
proprii efectuează mișcările de ridicare a mandibulei, iar mușchii auxiliari- o coboară.
La nou-nascuti si copii pina la 1-1.5 ani fata are forma rotunda. Aceata se explica prin
dezvoltarea slaba a oaselor craniului facial, a m/ faciali, prin prezenta unor cantitati mari de
tesut subcutanat si corpi adiposi(bula Bichat).Dupa 1.5 ani dimensiuni se maresc, fata treptat se
alungeste. Dupa aparitia dintilor de lapte si in pecial in perioada naturizarii sexuale se schimba
jumatatea inferioara a fetei.Definitivarea fetei la barbat: 20-23 ani si 16-18 ani la femei.

22. Sistemul venos facial, anastomoze şi importanţa lor practică.

Venele feței formează două plexuri:
• Superficial- este alcătuit din venele facială și retromandibulară. V.facială colectează venele
ce vin din regiunile frontală, orbitală, de la nas, pleoape, obraji, buze și bărbie. Vena
retromandibulară colectează sîngele venos din regiunile irigate de ramurile terminale ale
arterei carotide externe.
• Rețeaua venoasă profundă e prezentată prin plexul pterigoid și plexuri mai mici dispuse în
grosimea mușchilor și în spațiul celular intermuscular al porțiunii faciale profunde.Prin
intermediul venelor oftalmice el anastamozeaza cu vene faciale superficiale si sinusul
cavernos al durei mater.

23. Argumentaţi răspândirea infecţiei în sinusul cavernos în caz de

purulenţe din triunghiul nazo-labial?
Procesle purulente in jumatatea superioara a fetei, mai sus ce uneste unghiurile gurii, frecvent
decurg grav din cauza antrenarii in procesul inflamator a venelor fetei(flebite). Acest fapt
favorizeaza propagarea rapida a infectiei de-a lungul vaselor venoase in sinus cavernosus.
Reflexul singelui venos de la fata, in conditii obisnuitre, are loc in directia venei jugulare interne.
In cazurile cind vena faciala sau afluentii ei sint trombati sau comprimati de tesuturile
endematiate ale fetei, poate avea loc un reflux venos in directie retrograda. Embolul septic in asa
cazuri poate patrunde in sinusul cavernos, provocind o flebita a sinusului , sinusitromboza,
meningita.
24. Anatomia clinică a n. facial.
N.Facial(VII) – la iesire din substanta creierului se dispune in canalul facial ai piramidei osului
temporal, unde da n pietros mare si n.muschiului scaritei, precum si coarda timpanului.
Din cavitatea craniana iese prin foramen stylomastoideus, patrunde in glanda parotida formind
plexul parotidian. Ramurile terminale formeaza “laba de gisca mare”, constituita din ramuri cu
orientare radiala: temporala, zigomatice, bucale, cervicale, marginala a mandibulei.
Pentru a evita lezarea ramurilor nervului facial, inciziile pe fata in caz de necesitatea se fac in
directie radiala, incepind de la lobul urechii.
Explorarea integrităţii nervului facial poate fi realizată prin inspecţia şi cercetarea tonusului şi a
funcţiilor muşchilor mimici ai feţei şi a sensibilităţii gustative. În caz de paralizie facială se
constată o asimetrie a feţei. Încreţiturile frunţii şi pliul nazolabial din partea afectată sunt şterse,
fanta palpebrală e mai largă, faţa e nemişcată, amimică, unghiul gurii e plasat mai jos în raport cu
partea sănătoasă. La încercarea bolnavului de a încreţi fruntea, de a încrunta sprâncenele, de a
închide strâns ochii, precum şi în vorbire şi râs asimetria devine mai accentuată, se remarcă
imposibilitatea suflatului şi a flueratului, la arătarea dinţilor are loc devierea gurii spre partea
sănătoasă. La solicitarea de a închide ochii ochiul din partea suferindă nu poate fi inchis complet
(lagoftalmie), se constată devierea globului ocular în sus şi lateral sau medial (semnul lui Charles
Bell). Manifestările menţionate mai pot fi însoţite şi de o lacrimaţie abudentă (sindromul
“lacrimilor de crocodil”).

25. Proiecţia orificiilor de ieşire a ramurilor terminale ale n. trigemen,

importanţa practică.
N. trigemen(V) - isi ia originea din doua radacini- senzoriala mare si motorie mica Pe suprafat
anterioara a piramidei osului temporal, la virful ei, radacina senzitiva constituie ganglionul
trigeminal de la care pleaca 3 nervi: oftalmic, maxilar si mandibular.
 N.Oftalmic(senzitiv) patrunde in cav orbitala prin fisura orbitala superioara si se
divizeaza in nervii Frontal, Lacrimal si Nazociliar.
 N.Maxilar(senzitiv) iese din cav craniana prin foramen rotundum, de la el pleaca ramuri
catre dinti si gingiile maxilei, muzoasa cavitatii nazale, palatului, sinusurilor osului
sfenoid si maxilar.Cea mai mare ramura – n. Infraorbital,care iese prin formane
infraorbitale si in fosa canica se ramifica “laba de gisca mica” pornesc nervi alveolari
superiori. In fosa pterigopalatina pornesc nervii zigomatic si pterigopalatin.
 N.Mandibular – iese din cavitatea craniana prin foramen rovale
Fibrele senzitive inerveaza pielea portiunii inferioare a obrajilor, timplei, portiunii anterioare a
pavilionului urechii, limba , dintii. Nervi: auriculotemporal, bucal, alveolar inferior si lingual.
Fibrele motorii inerveaza m. masticatori, m digastricus si m. mylohioidean.Nervi: massetericus,
temporales profundus, pterigoidieni laterali si mediali
26. Topografia ramurei maxilare a nervului trigemen.( intrebarea 25)