SUBIECTUL I (40 de puncte) Albumul?

Bal mascat cu lume multă,

1. Sinonime: mutra = faţa, chipul; pana = condeiul; incultă – ignorantă, neinstruită,

necultivată, stângace; imobilă – stabilă, neclintită.

2. Punctele de suspensie aflate la sfârşitul celui de al treilea vers al primei strofe îndeamnă la
meditaţie asupra superficialităţii societăţii contemporane poetului, unde toţi infatuaţii poartă
măşti, încercând să pară altceva decât sunt.
3. Sens conotativ: A întârziat pentru că a rămas în pană de bani. Şi în situaţia aceasta s-a
dovedit un om de paie.
4. Expresii cu substantivul “nas”: a fi cu nasul pe sus; a-şi lua nasul la purtare; a-i da peste
nas; a da nas în nas cu cineva; a strâmba din nas; a nu fi de nasul cuiva; a avea nas fin;
5. Motive romantice:
- motivul creaţiei poetice (”Un vers încerc cu pana mea incultă”, “condeiu-n mână tu mi-l pui
cu silă”)
- motivul amintirii (”albumul”, “trecutele petreceri”)
6. Inversiuni: “în care toţi pe sus îşi poartă nasul”; “trecutele petreceri”
7. Metafora “pana mea incultă” din strofa a doua a poeziei sugerează nesiguranţa eului liric în
procesul creaţiei, lipsa de inspiraţie cauzată de ipocrizia ostentativă a contemporanilor. Trăind
într-o lume superficială (“Bal mascat cu lume multă/ În care toţi pe sus îşi poartă nasul/
Disimulându-şi mutra, gândul, glasul…”), poetul încearcă, timid şi nesigur, să se întoarcă la
valorile eterne şi sa creeze artă.
8. Reluat în incipitul poeziei sub forma unei interogaţii retorice, titlul “Albumul” ilustrează un
“Bal mascat cu lume multă/ În care toţi pe sus îşi poartă nasul”. Societatea este alcătuită din
personaje superficiale la care importante sunt aparenţele, din caractere artificiale imortalizate
în album. Eul liric îi priveşte distant, ca şi când ar privi o fotografie, observându-i cu
superioritatea omului de geniu.

9. Trăsături romantice:

- ironia romantică (”În care toţi pe sus îşi poartă nasul,/ Disimulându-şi mutra, gândul,
glasul…”)
- superioritatea omului de geniu aflat în antiteză cu societatea superficială (”Privind în vrav
prostia imobilă”.)
10. Incipitul poeziei este o interogaţie retorică, încărcată de ironie şi urmată de o explicaţie
plină de sarcasm despre lumea cuprinsă într-un album cu fotografii. Societatea este văzută ca
un bal mascat, în care toţi încearcă să-şi ascundă, în spatele măştilor, adevărata faţă şi
gândurile. Toţi sunt infatuaţi, “pe sus îşi poartă nasul”, vor să pară altceva, disimulându-se pe
sine până în momentul în care nu mai ştiu nici ei cine sunt cu adevărat. .Eul liric priveşte din
afară, cu luciditatea şi distanţarea omului de geniu această lume artificială şi făţarnică, în care
“toţi vorbesc şi nimeni nu ascultă”. Ironia romantică specific eminesciană conturează
imaginea unei societăţi superficiale, lipsite de educaţie şi pline de grandomanie, ilustrată prin
îmbinarea locuţiunii verbale populare “pe sus îşi poartă nasul” cu verbul neologic
“disimulându-şi” lângă care poetul plasează cu sarcasm substantivul “mutra”, toate acestea
sugerând dispreţul rece şi tăios al eului liric.

SUBIECTUL al II-lea (20 de puncte)

29.06.2007, Luncani***

Dragă Monica,

După mai multe peripeţii, am ajuns cu bine în satul Luncani, care se află situat în Câmpia
Dunării. Aici locuiesc bunicii mei, pe care nu i-am mai văzut de anul trecut. M-am bucurat să
văd că sunt neschimbaţi şi la fel de plini de energie. Atunci când am sosit, bunicul m-a
întâmpinat la poartă, unde mă aştepta de vreo două ceasuri, iar bunica aranja o masă întinsă,
în care se vedea belşugul ca urmare a hărniciei lor.
A doua zi am plecat prin sat, unde am multe cunoştinţe, întrucât am venit aici în fiecare
vacanţă. Îmi plac foarte mult luncanii, pentru că sunt oameni veseli, deschişi şi harnici.
Trăiesc în legea lor, răspund prompt la toate îndatoririle civice, de aceea satul arată cu totul
deosebit, este curat şi plin de flori. În aer pluteşte mereu o adiere de miresme, trandafirii şi
crinii parfumează întreaga comunitate. Poate că şi florile îi determină să fie atât de prietenoşi.
Parcă şi eu, când sunt aici, devin mai conciliant, mă cuprinde o relaxare binecuvântată şi simt
că iubesc mai mult oamenii.
Abia aştept să vii aici ca să te relaxezi şi să te refaci după oboseala unui an de muncă. De
altfel, bunicii mă întreabă mereu când soseşti, pentru că le este foarte dor de tine.

Te îmbrăţişez cu drag şi de-abia aştept să ne revedem,

Daniel/ Daniela

*** În lucrarea de examen, scrisoarea se redactează pe o pagină separată.

SUBIECTUL al III-lea (30 de puncte)

Tema cuplului într-un roman obiectiv:
* Felix Sima şi Otilia Mărculescu - romanul “Enigma Otiliei” de George Călinescu

Varianta 9

SUBIECTUL I (40 de puncte) Ce şopteşti atât de tainic,

Tu, izvor de cânturi dulci?

1. Sens denotativ- “teiul”; Sens conotativ- “floare”.

2. Rolul cratimei din versul “Şi trimit cuvinte-n vânt” este de a păstra măsura versurilor,
ritmul şi muzicalitatea poeziei. Cratima leagă două cuvinte pronunţate fără pauză (DOOM-2)
şi marchează absenţa vocalei “î”: “cuvinte-n”;
3. Polisemia cuvântului “floare”: Floarea preferată a mamei s-a uscat. Mi-am cumpărat o fustă
cu flori mari pe poale. Iarna a pictat flori de gheaţă pe geamuri. Mărul din spatele casei a dat
în floare.
4. Prezenţa eului liric este evidenţiată prin
- pronume la persoana I sing.: “eu”, “mă” şi verbe la persoana I singular: “trec”, “nu mă uit”,
“încep”, “trimit”;
- adresarea directă, prin prezenţa pronumelor şi verbelor la persoanei a II-a singular: “tu”,
“şopteşti”, “duci cu tine”, “smulgi”, “tale”, “ştii”.
5.Imaginarul poetic romantic: “floarea ţărmului”, “vis nebun”, “izvor de cânturi dulci”.
6. Tema iubirii; motivele romantice: izvorul, teiul, visul.
7. Metafora personificatoare “izvor de cânturi dulci” compune o imagine auditivă şi sugerează
ideea că şoapta izvorului este asemenea unor vorbe dulci, îmbietoare şi tainice de iubire.
Această metaforă, este alcătuită din termeni specific eminescieni, motivul romantic “izvor” şi
epitetul “(cânturi) dulci”.
8. Ultima strofă a poeziei “Ce şopteşti atât de tainic…” de Mihai Eminescu începe cu motivul
romantic al visului, epitetul personificator “Vis nebun” sugerând faptul că iubirea este un
sentiment efemer, idee exprimată prin metafora “florii”: “Floarea cade, rece cântu-i”. Speranţa
revigorării iubirii s-a stins, inversiunea “deşarte vorbe!” şi semnul exclamării ilustrând
disperarea eului liric care suferă pentru iubirea pierdută. Certitudinea eului liric este singulară,
el îşi doreşte să se poată elibera de chinurile sentimentului, idee exprimată printr-o exclamaţie
retorică: “Şi eu ştiu numai atâta/ C-aş dori odat’să mântui!”. În ceea ce priveşte prozodia,
strofa este un catren, măsura versurilor este de 8 silabe, iar ritmul este trohaic.
9. Versurile “Scrisă-i soarta mea în creţii/ Întristatei mele frunţi” exprimă condiţia omului de
geniu, căruia îi sunt hărăzite suferinţa şi tristeţea pentru neputinţa de a-şi împlini idealurile
înalte. Soarta nefericită a geniului este ilustrată prin imaginea vizuală a ridurilor de pe fruntea
plină de gânduri profunde, de idei superioare, sugerând totodată curgerea implacabilă a
timpului.
10. Expresivitatea poeziei “Ce şopteşti atât de tainic…” de Mihai Eminescu este susţinută de
verbele aflate la timpul prezent: “şopteşti”, “smulgi”, “duci”, “trece”, “nu spun”, “încep”, care
relevă o continuă stare de agonie, întrucât moartea este inevitabilă, omul este efemer în raport
cu eternitatea naturii, prezente în poezie prin “izvor”, “munţi”. Această permanentizare a
sentimentelor eului liric: “Scrisă-i soarta mea în creţii / Întristatei mele frunţi”, este accentuată
de verbele la gerunziu: “repezind”, vâjâind”. Viaţa omului este limitată, verbele ce intră în
componenţa expresivităţii poeziei având rolul de a introduce într-un timp continuu, de a
permanentiza sentimentele de tristeţe, de agonie ale eului liric, fără să se întrevadă o finalizare
a acestei stări.

Subiectul al II-lea (20 de puncte)

Text argumentativ: “Entuziasmul este foarte necesar, mai ales când faci primii paşi.” (Marin
Preda, “Creaţie şi morală”)

Sunt întru totul de acord cu ceea ce afirmă scriitorul Marin Preda, în lucrarea “Creaţie şi
morală”: “Entuziasmul este foarte necesar, mai ales când faci primii paşi”, întrucât însufleţirea
are o importanţă deosebită atunci când omul se află la început de drum în ceea ce priveşte
împlinirea unui ideal, a unei dorinţe, a unor planuri.

În primul rând, entuziasmul este un real impuls atunci când se începe o afacere, o nouă formă
de învăţământ ori un alt serviciu. Personal, elanul mă stimulează foarte bine, mă ajută să
continui ceea ce am început, să-mi doresc îndeplinirea scopului ales, deşi, pe parcurs, pot să
fie diverse piedici. Consider că pentru a avea parte de rezultatele dorite în încercarea de a
realiza un ideal, este nevoie de o sclipire cât de mică de exaltare, de pasiune. Prin urmare,
entuziasmul poate suplini lipsa de experienţă şi este o stare absolut necesară pentru victoria
finală.
Probabil că mulţi oameni de ştiinţă nu ar fi reuşit să facă atâtea descoperiri dacă nu simţeau
avânt şi fervoare în munca de cercetare, actorii nu ar fi atât de expresivi şi de talentaţi dacă n-
ar fi dominaţi de pasiune, de înflăcărare în misiunea artistică.
În concluzie, “entuziasmul este foarte necesar, mai ales când faci primii paşi”, deoarece, în
viaţă, este nevoie de pasiune, de impulsuri, de exaltare, de avânt ori de câte ori îţi propui să
faci ceva important pentru tine, pentru ceilalţi.

Subiectul al III-lea (30 de puncte)

Particularităţi ale basmului cult

* “Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă

Varianta 10

SUBIECTUL I (40 de puncte) Îmbătrânit e sufletul din min

1. Sinonime: crudă = nemiloasă, feroce, chinuitoare

(a) fermeca = a vrăji, a fascina, a seduce, a subjuga

2. Punctele de suspensie din ultimul vers au rol stilistic şi semnifică melancolia eului liric,
îndemnul spre meditaţie.
3. Polisemia verbului “a ridica”: *Copilul a fost ridicat în braţe când a început să plângă.
*Rezultatul obţinut de Elena nu se ridică la aşteptările doamnei profesoare.
4. Imaginarul poetic: “Îmbătrânit e sufletul din mine/ Ca un bordei pustiu în iarnă grea”, “de-
aş ave lacrimi, plânge de-aş putea”
5. Prezenţa eului liric:
- pronume la persoana I singular: “eu”, “din mine”, “mea”, “de mine”;
- verbe la persoana I singular: “aş avé”, “aş puté”, “(mă) furişez”, “nu pot”;
- adresare directă prin pronume şi verb la persoana a II-a singular: “te-ai dus”;
- vocativ: “O, tinereţă, tinereţea mea!”
6. Tema timpului; motivul umbrei, motivul suspinelor
7. Valoarea expresivă a repetării verbului “a afla” în versurile: “Durerea ce mai crudă, cea mai
mare/ Aflând o formă, află uşurare”: Expresivitatea este dată de modurile şi timpurile verbului
“a afla” şi de reiterarea lui în acelaşi vers. Gerunziul “aflând” şi prezentul gnomic “află”
exprimă perpetuarea ideii că, dacă ştii sursa durerii, oricât de profundă ar fi aceasta, suferinţa
se diminuează prin certitudinea sentimentului.
8. Versul “ O, tinereţe, tinereţea mea!” exprimă o puternică stare emoţională, de nostalgie
după tinereţea pierdută, sentiment sugerat prin interjecţia afectivă “O”, prin vocativul
personificat şi repetiţia “tinereţă, tinereţea mea!”. Versul este o invocaţie retorică, marcată de
semnul exclamării.
9) Titlul semnifică atitudinea eului liric privind îmbătrânirea sufletului, tristeţea pentru
trecerea ireversibilă şi implacabilă a timpului, iar punctele de suspensie sugerează nostalgia
după vârsta tinereţii.
10) Expresivitatea acestea poeziei sporeşte emoţia prin marca lirismului subiectiv manifestat
în toată poezia, prin prezenţa verbelor şi pronumelor la persoana I : “din mine”, “tinereţea
mea”, “eu”, “mă furişez”, precum şi prin adresarea directă, la persoana a II-a singular, sub
forma unei exclamaţii retorice.

SUBIECTUL al II-lea (20 de puncte)

Text argumentativ: “Nu căuta să fii admirat, ci crezut.” (Tudor Vianu)

Sunt de acord cu afirmaţia lui Tudor Vianu că este mai bine să fii crezut pentru ceea ce eşti
decât admirat, fără argumente solide. Eu consider că orice relaţie între două persoane,
indiferent de felul ei, trebuie să se bazeze pe încredere şi nu pe admiraţie.

Un prim argument ar fi, că admiraţia este o reacţie provocată de aspecte superficiale, care ţine
mai ales de succesul pe care cineva îl are în societate ca persoană publică. Nu poţi cunoaşte
caracterul unei astfel de persoane şi te amăgeşti că poţi avea încredere în ceea ce spune ori
face, fără să ai în vedere că respectivul joacă un rol în ochii celorlalţi. Unii se comportă într-
un fel sau altul numai pentru a impresiona, lucru care poate dăuna personalităţii şi poate
deturna părerea celorlalţi de la adevărata fire.
Pe de altă parte, încrederea este un sentiment profund, care se formează în timp şi pe baza
unor fapte, concepţii ori atitudini convingătoare ale cuiva care doreşte să fie privit ca un om
pe care te poţi bizui totdeauna. După cum se ştie, o persoană de încredere poate dobândi
prieteni adevăraţi mai repede şi de asemenea, la rândul ei se poate bucura de ajutor la nevoie.
În concluzie, având parte de încrederea celor din jur este un avantaj mai mare decât obţinerea
admiraţiei.

SUBIECTUL al III-lea (30 de puncte)

Particularităţile nuvelei istorice:

* “Alexandru Lăpuşneanul” de Costache Negruzzi

Varianta 11

SUBIECTUL I (40 de puncte)

1. Sinonime: a creşte = a evolua, a spori; rece = indiferentă, nepăsătoare;

2. Linia de pauză în versul „De-a ta privire – şi un suflet – unul” are rol explicativ,
profunzimea simţirii, poetul accentuează unicitatea sentimentului de iubire.
3. Polisemia cuvântului “a trece”:
- Timpul trece ireversibil şi implacabil pentru om.
- Mihaela trece în fiecare zi pe la bunica ei.
4. Imaginarul poetic: „Când îmi zâmbeşti, pământul îmi zâmbeşte/ Şi cerul tot cu stele se
îmbracă”
5. Prezenţa eului liric: pronume şi verbe de persoana I: „îmi” , „-mi”, “mine”, “rămân” şi
adresare directă la persoana a II-a: “zâmbeşti”, “ce-ţi pasă?”;
6. Tema iubirii, motivul suferinţei;
7. Repetiţia interogaţiei “ce-ţi pasă?” amplifică nepăsarea iubitei, care-i provoacă
îndrăgostitului o suferinţă sfâşietoare.
8. Ultima strofă reia interogaţia retorică din ultimul vers al primei strofe, fiind repetată şi în
finalul poeziei: “Ce-ţi pasă?”. Aspiraţia omului de geniu spre iubirea ideală este în antiteză cu
nepăsarea iubitei, a cărei atitudine este definită prin epitete sugestiv, “zâmbet luciu”, “priviri
streine”. Ea face parte din lumea oamenilor de rând, incapabilă să înţeleagă sentimentele
superioare, ipostază ilustrată în finalul poeziei prin comparaţia: “Cu priviri streine/ Ca toată
lumea treci pe lângă mine”.
9. Titlul poeziei, reluat în incipit, sugerează fericirea extatică de care omul de geniu ar fi
cuprins dacă idealul său de iubire s-ar împlini. Repetiţia verbului “zâmbeşti-zâmbeşte”
accentuează dorinţa eului liric pentru iubirea ideală, iar atitudinea hiperbolizată a iubitei
capătă dimensiuni cosmice: “Când îmi zâmbeşti, pământul îmi zâmbeşte/ Şi cerul tot cu stele
se îmbracă”.
10. Expresivitatea poeziei este susţinută de adresarea directă prin verbele la persoana a II-a şi
de interogaţiile retorice, imaginând sentimentul de iubire ce se manifestă între cei doi
îndrăgostiţi: “îmi zâmbeşti”, “ce-ţi pasă”, “nu vrei”, “treci”.

SUBIECTUL al II-lea (20 de puncte)

Textul argumentativ: “Este îngăduit să înveţi chiar şi de la duşman” (Ovidiu)

Într-adevăr, „este îngăduit să înveţi chiar şi de la duşman” deoarece de la oricine ai câte ceva
de învăţat, numai să ştii să faci diferenţa între bine şi rău.

Mai întâi, mă gândesc că oamenii sunt atât de vulnerabili, încât ajung atacabili până şi în
propriile convingeri. Se duşmănesc între ei, se trădează şi se mint. Neîncrederea şi
dezamăgirile provocate de oameni creează, adesea, prăpăstii sufleteşti şi este mai simplu să fie
umplut golul cu ură, decât să revigorezi energia interioară.
În al doilea rând, consider că este trist oamenii ajung din prieteni duşmani, din iubiţi, nişte
simpli necunoscuţi. Nu am putut niciodată să înţeleg de ce oamenii se feresc să se comporte
cu sinceritate, iar, dacă mai sunt astfel de inşi, aceştia au cel mai mult de suferit şi pătimit.
A învăţa de la duşman, înseamnă a învăţa de la oricare alt om, pentru că niciodată nu ştii
destule. Totuşi, raţiunea trebuie să învingă şi discernământul să fie cel care alege. De la
duşman este bine să deprinzi strategiile cu caracter de generalitate, celelalte învăţături pot
folosi în viaţă ca să ştii să recunoşti pericolul şi să te fereşti cu dibăcie.
În concluzie, orice învăţătură este utilă atunci când ştii cum s-o foloseşti spre binele tău şi al
celorlalţi.

SUBIECTUL al III-lea (30 de puncte)

Particularităţile nuvelei psihologice

* “Moara cu noroc” de Ioan Slavici;
* “În vreme de război” de I.L.Caragiale.