SOCIOLOGIE

Prof.univ.dr. ELISABETA NICORESCU

CURS 1

ISTORIA SOCIOLOGIEI ŞI ORIENTĂRILE SALE –

definiții ; obiectul de studiu ; conceptele de bază și problematica
sociologiei

APARIŢIA SOCIOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ

Sociologia este una dintre ştiinţele relativ recent apărute. Aceasta a

apărut odată cu revoluţia franceză (1789) dar şi cu revoluţia industrială.
Întemeietorul sociologiei este filosoful Auguste Compte (1798 –
1857) şi pentru prima dată se menţionează termenul de “sociologie” în
cartea sa “Curs de filosofie pozitivă”.
După alţi autori, întemeietorul sociologiei ar fi Thomas Hobbes
(1588 – 1679), iar după alţii, Montesquieu (1689 – 1755).
Conform dicţionarului de filosofie “La Rousse”, întemeietoul
sociologiei ar fi, totuşi, Auguste Compte.
Auguste Comte alegea termenul de “sociologie” în locul celei de
“fizică socială”.
Ilie Bădescu împarte apariţia şi dezvoltarea ştiinţelor, deci şi a
sociologiei, în mai multe epoci:
1. EPOCA RAŢIUNII
2. EPOCA MESIANICĂ
3. EPOCA CRITICĂ
La fel proceda în trecut şi Auguste Compte, împărţind dezvoltarea
ştiinţelor, cât şi evoluţia acestora în mai multe etape:
1. ETAPA TEOLOGICĂ
2. ETAPA METAFIZICĂ
3. ETAPA POZITIVĂ
Sociologia ar trebui să se situeze în cea de-a treia etapă.

Primele definiții : Termenul de sociologie a fost folosit prima dată

de Auguste Comte, în anul 1932. Sociologia era definită ca studiu
științific sau pozitiv al faptelor sociale.

Sociologia ca știință este definită:

- Ca știința realității sociale (D.Gusti);
- Ca știința faptelor sociale (E.Durkheim);
- Ca știința fenomenelor sociale totale (G.Gurvitch)
și care are drept obiect de studiul global, relațiile sociale, societatea ca
integralitate de raporturi.

1
 - Este știința societăților omenești (studiul vieții sociale,
al formelor de comunitate umană, de conviețuire socială
(Traian Herseni),
- Este știința care realizează studiul integrativ-structural
și dinamic al societății (Petre Andrei);
- Ca știință a realității sociale este, în primul rând, știința
societății în totalitate, realizând studiul unor manifestări
sociale (economice, juridice, politice, etice, estetice,
religioase, filosofice)- (Joja);
În lucrarea sa ”Ce este sociologia”, Alex Inkeles (Harvard University)
vorbește de trei căi principale pentru conturarea obiectului sociologiei:
- Calea istorică – descoperim preocupările și interesele
tradiționale;
- Calea empirică – descoperim temele și problemele
cărora sociologii le acordă o mare atenție;
- Calea analitică – dividem și delimităm un obiect mai
cuprinzător și îl atribuim diferitelor discipline.
Cunoașterea în domeniul științelor socio-umane, deci, și în
sociologie, se distinge prin următoarele caracteristici:
- Cunoașterea sociologică este legată de structura și
profilul economic-politic și de domeniul istoric în care
se elaborează;
- Înțelegerea științifică este mediată și de o anume poziție
socială, corelată cu concepția filosofică, fundamentală,
care îi conferă o valoare social-umană;
- Cunoașterea socială nu poate fi ruptă de esența socială,
de aplicarea adevărurilor sociologiei în planul acțiunilor
umane și în sfera strategiilor care să conducă la sporirea
eficacității și la raționalitatea lor.

Conceptele de bază și problematica sociologiei

Conceptele de societate și colectivitate, grup social, relații
sociale și interpersoanale, opinie și mentalități, fapt social,
constituie unele din conceptele de bază ale socilogiei. La acestea se
pot adăuga: personalitate, rol și status social, cultură și
socializare, structuri sociale și mobilitate socială, adaptare și
integrare socială, participare și creativitate.
Principalii referențiali în studiul sociologiei și în abordarea
problematicii sale proprii sunt dimensiunile și factorii vieții
sociale.

ORIENTĂRI MODERNE ÎN SOCIOLOGIE

1. ANALIZA FUNCŢIONALISTĂ
Promotori ai analizei funcţionaliste: Auguste Compte, H. Spencer,
Emile Durkheim.

2
 Funcţionalismul susţine că societatea funcţionează ca un sistem –
un ansamblu de elemente legate între ele în cadrul unei formaţiuni mai
complexe şi relativ stabile.
Instituţii ca: familia, economia, statul, religia sunt părţi
fundamentale ale societăţii iar fiecare instituţie îndeplineşte funcţii clare:
Exemplu: instituţia familiei: reproducere, socializare, creşterea
copiilor.
Din perspectiva funcţionalismului societatea tinde către un
echilibru social. Sistemul social impune un anumit număr de soluţii
pentru realizarea echilibrului şi stabilităţii sociale.
Schimbarea socială nu este negată de funcţionalişti . Ei o acceptă,
dar într-o mică măsură, cu condiţia să se menţină echilibrul social.
Reprezentant de seamă al funcţionalismului este R. K. Merton,
sociolog care a condus multă vreme şcoala de la Chicago.
R. K. Merton: “Funcţiile sociale susţin şi permit adaptarea şi/sau
reglarea sistemului social. De aceea, pentru ca sistemul să supravieţuiască
este nevoie ca acesta să îndeplinească anumite funcţii. Dacă nu le
îndeplineşte apar disfuncţiile.”
Exemplu: sărăcia, şomajul, infrancţionalitatea, care pot genera
tulburări sociale.
Înlăturarea sau diminuarea acestor tulburări duc la stabilitate
socială.
Sociologul R. K. Merton afirma că stabilitatea socială este dată de
respectarea anumitor reguli, norme, credinţe, valori, ducând la consens
social.
Funcţionaliştii privesc totodată societatea ca pe un întreg care nu
poate fiinţa , funcţiona în mod dezorganizat.

Limite:
1. Nu se regăsesc foarte clar în aceste teorii instrumentele teoretice şi
empirice prin care are loc schimbarea socială.
2. Stabilitatea şi integrarea socială sunt considerate elemente
primordiale în teoria funcţionalistă.
3. Nu apare clar cum se realizează consensul social atunci când
intervine o schimbare socială radicală.
4. Nu se explică foarte clar componenţa grupurilor sociale şi
raporturilor acestora în societate.
5. Funcţionaliştii nu ne explică cum se realizează comunicarea între
diferite sisteme sociale.

2. PERSPECTIVA CONFLICTUALISTĂ
Sociologii care susţin această teorie afirmă că societatea noastră
este într-o continuă luptă, este dezordonată şi are parte de tensiuni
sociale. Toate acestea nu sunt percepute în mod obligatoriu negativ,
producând schimbarea socială şi dezvoltarea societăţii.

3
 Lupta permanentă între indivizi, concurenţa îmbunătăţesc
performanţele noastre şi ne ajută să ne dezvoltăm.
Reprezentant de seamă este Georg Simmel (1858 – 1918). El
urmează îndeaproape teoria construită de Max Weber introducând
conceptul nou care afirmă că societatea este alcătuită din forţe diverse şi
diferite care se luptă între ele. Această teorie este foarte bine aplicată la
nivel de microgrup, sesizând foarte clar tensiunile din grupurile mici dar
şi dezvoltarea care se produce în urma conflictului.

3. PERSPECTIVA INTERACŢIONISTĂ
Este dezvoltată în America în secolul 19 de către G.H. Mead.
Această teorie afirmă că suntem în permanenţă interacţiune unii cu alţii
prin intermediul simbolurilor.
Simbol social = concept social
Fiecare individ deţine, încă din grupul primar, anumite simboluri,
anumite reprezentări ale obiectelor, ideilor, evenimentelor şi care ne
imprimă un anumit mod de acţiune. Între noi comunicăm prin intermdiul
simbolurilor, îi înţelegem pe ceilalţi, desfăşurăm activităţi zilnice. Deci,
conform interacţioniştilor, viaţa noastră este structurată în jurul
simbolului.
Pentru a putea funcţiona normal şi corect suntem obligaţi să
cunoaştem seturile de simboluri care funcţionează în societatea
respectivă.
Erving Goffman (1922 – 1982) afirma că suntem actori sociali şi că
desfăşurăm, pe scena vieţii, diferite comportamente sociale. De aici,
Goffman dezvoltă dramaturgia socială. Tot el susţine ipoteza că suntem
disponibili să interacţionăm în funcţie de anumite trăsături de
personalitate, de concepţii, de prejudecăţi, dar suntem obligaţi să
respectăm regulile impuse social.

Limite:
1. Individul este privit ca un simplu participant la interacţiunea
socială.
2. Individul este acceptat numai în măsura în care foloseşte
reprezentări sociale (simboluri) acceptate de către toţi membrii
grupului.

OBIECTUL SOCIOLOGIEI

Conform profesorilor D. Stan şi I.Ionescu domeniul sociologiei

cuprinde următoarele teme de cercetat:
1. afirmă că individul este de neconceput în afara grupului;
suntem obligaţi interior dar şi exterior să trăim în grupuri,
colectivităţi, unităţi sau formaţiuni sociale.

4
 2. grupul uman ia fiinţă şi se menţine numai prin relaţii şi prin
acţiuni ale indivizilor care formează grupul.
3. societatea este formată prin asocierea indivizilor şi, după cum
spunea Emile Durkheim, “vede întotdeauna mai departe şi mai
bine decât indivizi”; societatea este un întreg alcătuit din părţi,
indivizi, instituţii, rezumându-se la aceştia şi putând fi astfel
cogniscibilă.

Obiectul de studiu al sociologiei cuprinde o arie de probleme de

mare complexitate și diversitate, studiate de un sistem de discipline
sociologice cum ar fi :
- sociologia colectivităților umane ;
- sociologia opiniei ;
- sociologia valorilor ;
- sociologia populației (demografia socială) ;
- sociologia comunicării (mass-media) ;
- sociologia cunoașterii :
- sociologia vieții morale ;
- sociologia religiei ;
- sociologia artei ;
- socilogia culturii.

OBIECTUL sociologiei îl constituie studiul colectivităților

umane și al relațiilor interumane, în cadrul acestora, precum și al
comportamentului uman în cadrul social propriu grupurilor și
comunităților umane de diferite tipuri.

Conform lui Traian Rotaru, obiectul de studiu al sociologiei, are

câteva părţi:
a) acţiunea socială – munca, familia, biserica, etc.
b) instituţii sociale – şcoala, partidele politice, familia,
biserica,etc.
c) grupurile sociale – pornind de la microgrup (2 indivizi –
familie), clasele sociale.
d) fenomenele sociale diverse: mobilitatea socială, schimbarea
socială, delicvenţa, sinuciderea, discriminările, etc.

Toate acestea pot fi abordate din diverse perspective:

a) din perspectiva ştiinţelor sociale: economice, ştiinţelor juridice,
pedagogiei, eticii, etc.
b) de pe poziţia sociologiei specializate: sociologie economică,
juridică, sociologia educaţiei, sociologii morale, ale religiei, etc.

Sociologia generală studiază şi are ca obiect toate informaţiile

primite de la sociologia bunului simţ, de la sociologia de ramură, de la
celelalte ştiinţe, despre societate, natura şi îşi elaborează, astfel, teorii,

5
 modele, paradigme cu un înalt grad de cuprindere în generalitate.
Toate aceste demersuri ştiinţifice ale sociologiei duc la următoarele
constatări:

1. Cercetătorul, în sociologie, este solicitat să deţină vaste cunoştinţe

din domenii foarte diverse.
2. Subiectivitatea sociologului este prezentă într-o mare măsură,
decât în cazul ştiinţelor exacte.
3. Problematica abordată de sociologie necesită abordări
interdisciplinare.
4. Teoriile sociologice formulate de-a lungul timpului pot reprezenta
şi viziunile personale ale marilor sociologi, deci şi personalitatea
sociologului poate influenţa formularea unor teorii.
5. Teoriile formulate de sociologi pot urma anumite şcoli, societate,
idei, anumite curente din domeniul respectiv.

Sociologia are ca obiect explicarea tuturor fenomenelor sociale, dar

are şi un dublu scop:
a) primul scop este acela de a sugera multitudinea problemelor
existente
b) al doilea scop este acela de a evidenţia lipsa consensului tuturor
sociologilor în abordarea diferitelor probleme.
Deci, putem concluziona că atata timp cât va exista societatea, va
exista şi un obiect de studiu al sociologiei, ştiinţa care este menită să
descrie, să analizeze şi să explice.

DEZVOLTAREA SOCIOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ

I. DEZVOLTAREA SOCIALĂ CA ŞTIINŢĂ

Sociologia ştiinţifică s-a dezvoltat sub influenţa bunului simţ şi are

la baza următoarele principii:

a) principiul realismului – lumea externă există

independent de noi, de observaţia şi simţurile noastre.

b) principiul determinismului şi regularităţii – relaţiile din

lumea înconjurătoare se produc în mod necesar şi în
temeiul cauză – efect.

c) principiul raţionalităţii şi cunoaşterii – lumea externă

poate fi înteleasă şi cunoscută prin observaţii obiective şi
pe căi logice.

6
 Din toate aceste principii putem concluziona :
1. Specialiştii în sociologie trebuie să se orienteze în
maniera ştiinţifică asupra unor probleme sociale
concrete.

2. Specialiştii în sociologie trebuie să accepte idea

că problemele de cercetat sunt fapte sociale şi
reale, dar cel care cercetează este membru al unei
comunităţi, grup şi beneficiază de anumite relaţii
sociale şi acţiunilor sale.

3. Sectoarele vieţii sociale se întrepătrund, se

determină reciproc şi se corelează sistemic. De
aceea este recomandat ca în analiza societăţii să
avem în vedere fenomenul social total.
Sociologul Marcel Mauss afirma că cercetarea
sociologică este eficientă numai în cazul în care
are în vedere fenomenul social, integrat în
totalitatea fenomenelor sociale .

II. VOCAŢIA SOCIOLOGIEI – vizează sectoarele sociale, toate

laturile societăţii, realizând sinteze, pornind de la fapte sociale, deci
sociologia este ştiinţa societăţii în general.
Specificul sociologiei este dat de faptul că analizează fenomenul,
procesul, care nu se regăsesc la nivel individual şi care există la nivelul
grupului .
Sociologul şi filosoful Petre Andrei afirma despre sociologie,

despre obiectul acesteia, că se regăseşte în diferite moduri deosebite în

fiecare ştiintă socială particulară, iar Harry Sthal afirma despre

sociologie că este ştiinţa despre viaţa laolaltă a oamenilor, ea înglobând

diverse domenii ca: economia, psihologia, etica, ştiinţa, juridicul, etc.

O vocaţie specială a sociologiei este aceea de a fi o disciplină

sintetică şi integralistă, deoarece, pornind de la anumite fenomene sociale
(juridice, economice, etnografice), le depăşeşte şi, treptat, îşi lărgeşte
punctul de vedere, având o abordare superioară.

7
 Sociologia este de mai multe tipuri:
- economică
- juridică
- religioasă
- a devianţei
- a delicvenţei, iar toate acestea reunite duc la SOCIOLOGIA
GENERALĂ propriu-zisă, care studiază fenomenul social în totalitatea
sa. Sociologul Traian Rotaru vedea sociologia ca pe un cumul al ştiinţelor
umaniste.

DECI: Sociologia este ştiinţa regularităţilor, contrastelor socialului sau

este ştiinţa despre societate, în ansamblul ei.

CURS 2

ACŢIUNEA SOCIALĂ

CONCEPTUL DE ACŢIUNE SOCIALĂ

Societatea se constituie din indivizi şi din grupuri în cadrul

interacţiunii şi al relaţiilor sociale, urmare a unor acţiuni şi al unor
comportamente individuale şi de grup.
Acţiunea socială, componentă fundamentală a activităţii umane,
constă într-un ansamblu integrat de transformări aplicate unui
obiect, în vederea obţinerii unui rezultat concretizat în adaptare sau
cu scopul determinării funcţiei unei componente a sistemului social.
Raportarea comportamentului uman la normele, scopurile şi valorile
sociale a făcut obiectul unei teorii a acţiunii sociale, care include două
domenii de examinare:
1.sistemul social – care se referă la cauzalitatea socială faţă de
comportamentul uman sau la motivaţia acţiunii umane;
2.actorul social - se referă la preocuparea faţă de rolul jucat de
interacţiunea umană în evoluţia unui sistem social.
Aceste două domenii au determinat naşterea sociologiei acţiunii, care
îşi are originile în gândirea germană, mai ales în textele lui Max Weber.

MAX WEBER
M. Weber a constatat că orice activitate desfăşurată de un individ,
exprimată într-un comportament, este socială în măsura în care ea se
modifică, în funcţie de acţiunea altui individ, în temeiul unor valori sau
simboluri acceptate de membrii unui grup sau ai unei societăţi.
M.Weber concepe acţiunea ca un act de modificare din partea
individului sau a grupului.

8
 Comportamentul uman intervine în viaţa socială orientat de valori,
scopuri şi norme, de unde rezultă că acţiunea umană şi socială se instituie
ca un mod de raţionalizare a realităţii. Astfel, individul este considerat ca
fiind singurul deţinător al unui comportament simptomatic.
Explicarea unui fenomen social impune precizarea comportamentelor
individuale şi înţelegerea lor. După M. Weber, comprehensiunea1 stă la
baza analizei sociologice, ca singura modalitate de cunoaştere a acţiunii
umane.

FORME DE ACŢIUNE

1. Activitatea raţională în raport de scop – permite actorului

social să-şi aleagă mijloacele cele mai eficiente în raport de scop (ex.:
ţăranul care cultivă pământul, medicul care asigură asistenţa medicală a
bolnavilor etc.). În acest caz, acţiunea pleacă de la norme, reguli şi
principii clare, în viaţa socială oamenii alegând mijloace optime prin care
scopul urmărit să fie cât mai bine realizat, presupunând o foarte mare
precizie.

2. Activitatea raţională în raport de o valoare – actorul social

urmăreşte numai asigurarea concordanţei comportamentului său cu setul
de valori, fără a fi interesat de consecinţe, care pot fi uneori negative.
Aceste valori sunt: onoarea, demnitatea, datoria, fidelitatea, eroismul .
(ex.: căpitanul unei nave ce se scufundă, dar nu o părăseşte, soldatul pe
câmpul de luptă, etc.)

3. Activitatea întemeiată pe comportamentul tradiţional –

reprezintă acţiunea motivată sau derivată din tradiţie sau cultură, actorul
social acţionând în virtutea acestor modele.

4. Activitatea bazată pe conduită afectivă – reprezintă acţiunea

de modificare a comportamentului uman datorită stărilor afective.

Tipologia acţiunii elaborată de M.Weber este regăsită şi în

sociologia contemporană, adăugate fiind noi informaţii şi interpretări.

T. PARSONS, sociolog american, aduce o contribuţie esenţială la

analiza acţiunii sociale. A precizat cinci alternative tip ale acţiunii:

1. orientarea spre sine sau spre colectivitate;

2. particularism / universalism;
3. calitate / performanţă;
4. afectivitate / neutralitate afectivă;
5. difuziune / specificitate.

1
Termen folosit în psihologie în locul „înţelegerii”, evidenţiază sensul de cuprindere

9
 După Parsons, acţiunea socială derivă din interacţiunea a cel puţin
2 actori, fiecare dintre ei căutând să realizeze o satisfacţie optimă.

Teoria acţiunii sociale reprezintă un domeniu special de studiu multi-

şi inter-disciplinar, analizat din perspective economice, sociologice,
cibernetice, psihologice. Idei despre acţiunea umană găsim încă din
antichitate, în scrierile lui Platon şi Aristotel, apoi în epoca modernă, în
operele lui Kant, Hegel, Marx ş.a..
Max Weber, prin doctrina creată de el, a determinat ca, în sociologie,
acţiunea umană să devină obiect de studiu.
În definirea conceptului de acţiune socială este necesară operarea de
distincţii între:

1. acţiunea socială şi procesele fizice care se desfăşoară spontan,

conform legilor naturii, fără intervenţia conştientă a omului ca
actor social (ex.:acţiunea umană nu se manifestă în procesul
încălzirii sau răcirii vremii);

2. acţiunea socială şi procesele psihice care se desfăşoară la

nivelul individului uman izolat şi care nu au produs transformări
sensibile ale mediului natural şi social (ex.: gândurile unei
persoane nu sunt acţiune socială atâta vreme cât ele rămân la
stadiul perceperii lor individuale);

3. acţiunea socială şi comportamentul instinctual – manifestările

bazate pe instinct nu pot fi incluse în acţiunea umană şi socială.

Dimitrie Gusti ne indică drumul firesc pe care trebuie să-l parcurgă

acţiunea socială: de la sociologie → etică → politică.

Acţiunea umană fiinţează ca un tip de comportament ce se află în

interacţiune cu conduita altui om sau a altui grup, de unde reiese
caracterul relaţional al acţiunii sociale. La baza acţiunii sociale stă
acţiunea umană. Acţiunea umană este activitatea individuală asupra unui
obiect al acţiunii, în care agentul modifică obiectul. Acţiunea umană nu se
poate manifesta în lipsa acţiunii sociale .

Acţiunea socială se poate clasifica astfel:

1. acţiuni practice
2. acţiuni teoretice
cu strânse legături între ele, eficienţa uneia condiţionând eficienţa
celeilalte.

Sistemul acţiunii sociale se compune din:

1. activitate productivă
2. activitate administrativă

10
 3. activitate ideologică
4. activitate instructivă
5. activitate de creaţie artistică
6. activitate de cercetare
7. activitate de apărare şi securitate personală şi de grup
8. activitate politică
9. activitate de îngrijire a sănătăţii
10.activitate de liber timp.

STRUCTURA ACŢIUNII SOCIALE

Structura acţiunii sociale se compune din:

AGENT (actor) – element al realităţii sociale interesat sau
impulsionat de producerea unor transformări în temeiul unui
scop în relaţia cu comportamentul altor persoane; este
reprezentat de clase sociale, grupuri politice, economice,
morale, religioase;
OBIECT – cel asupra căruia acţionează agentul, determinând sau nu
reacţia acestuia, prin acceptare, respingere sau negociere;
între agent şi obiect este o relaţie de influenţare reciprocă,
obiectul prezentând propria acţiune asupra agentului social,
deoarece obiectul însuşi reprezintă un agent social;

SCOP - părintele acţionează asupra copilului pentru a-l socializa cu

normele şi normele proprii modului său de viaţă; un partid
politic orientează comportamentul electoral al unei
colectivităţi rurale; un medic intervine în tratamentul unei
boli.
Sociologic, acţiunea socială se caracterizează prin:
intenţionalitate sau angajare voluntară;
raţionalitate;
instituţionalizare, sistem de legitimare prin instituţii
specifice.

III. RAŢIONALITATEA ACŢIUNII SOCIALE

Raţionalitatea exprimă modul în care scopurile sunt susţinute de

normele şi valorile umane existente în societate, este proprie
comportamentului uman, care se conformează valorilor instituite de
societate.

DEFINIŢII:
-Definiţia îngustă: un comportament este raţional atunci când se
întemeiază pe motive obiective (ex.: conducerea automobilului se face de
către şofer, asigurându-se că nu produce accident sau că el însuşi nu se
accidentează);

11
-Definiţia largă – K. Popper – este raţional orice comportament
indiferent de natura motivelor care-l determină;
-Definiţia intermediară – este raţional orice comportament disponibil la
o explicaţie.

LIMITE ale definiţiilor, observate de către R. Boudon:

-pentru definiţia îngustă: lasă loc ideii despre comportamentele iraţionale
pe care însă majoritatea oamenilor le-ar considera rezonabile;
-pentru definiţia largă: concepe ca raţionale comportamente ce ţin de
fanatism sau nebunie;
-pentru definiţia intermediară: aceasta nu poate fi exprimată în termenii
logicii formale.
Sociologul francez consideră că definiţia semantică a noţiunii de
raţionalitate ar permite fiinţarea mai multor tipuri de raţionalitate:
-utilitară – bazată pe interes sau preferinţe;
-teleologică2 – expresie a celui mai bun mijloc în realizarea
obiectivului ales;
-axiologică – adică un comportament rezultă dintr-un prncipiu
normativ;
-tradiţională – realizată pe baza comportamentului tradiţional;
-cognitivă – bazată pe comportamentul exprimat de o teorie în care
agentul social crede întemeiat pe anumite motive.

STATUTUL ȘI ROLUL PERSOANEI

Statutul exprimă faptul că, în cadrul grupului și colectivității

comportamentul persoanei se diferențiază potrivit pozițiilor, funcțiilor și
locurilor pe care le ocupă aceasta în cadrul anumitor structuri și situații
sociale.
El constă într-o colecție de reguli și obligații care sunt desemnate,
de obicei, prin termenii de ”mamă”, ”medic”, ”profesor”,etc. (G.Lindzey)
Statutul exprimă o poziție de bază a persoanei în structura socială,
care este raportată la un rang mai înalt sau mai coborât.
J.Stoetzel definea statutul ca fiind ansamblul de comportamente la
care cineva se poate aștepta în mod legitim din partea altora.
Legat de fiecare statut există un ansamblu de convingeri comune
privind funcțiile statutului ; aceste convingeri constituie o parte a
sistemului normelor de grup. În contexte sociale diferite avem de-a face
cu funcții foarte diferite ale unuia și aceluiași statut.

CLASIFICARE

2
concept care se referă la un tip determinat de explicaţie ştiinţifică întemeiată pe finalitate; telos = scop

12
 1. Statute prescrise – indivizii sunt plasați în anumite poziții în
virtutea unor factori asupra cărora ei nu au nici un control ; de
exemplu, vârsta și sexul ;
2. Statute câștigate – de exemplu, de conducere a unei
întreprinderi, acordat pe baza reușitei individuale;

Deci, statutul exprimă persoana ca membru al societății, exprimă

îndatoririle, drepturile și obligațiile persoanei. El prescrie cu precizie
comportamenul individual în viața socială și comportamentul altora față
de sine; îi dă individului definiția lui socială.
Studiul științific al statutului persoanei include:
cercetarea poziției economice a persoanei;
situația politico-juridică, ca balans între drepturile și
îndatoririle cetățeanului ca membru al diferitelor
macro și micro colective;
caracterizarea profesională;
poziția socială a familiei persoanei date și poziția ei în
familie.

ROLUL
Pozițiile ocupate de persoane sunt relative. Din orice poziție decurg
relații de reciprocitate și complementaritate. Reciprocitatea și
complementaritatea relației sunt cuprinse în noțiunea de rol care este
legată de noțiunea de statut și exprimă, într-un fel, reversal statutului:
ansamblul comportamentelor pe care alții le așteaptă în mod legitim de
la noi.
De exemplu, relațiile: student-profesor; medic-pacient, etc.
Relația de rol vizează comportamentul și atitudinea membrilor
grupului.
Rolul poate fi : general, fundamental, particular, specific.
Pentru un rol sunt necesare următoarele tipuri de informații :
o listă amplă de comportamente care pot fi făcute să
intre în prescripția de rol ;
proporția persoanei interesate care consideră fiecare
comportament ca oblogatoriu sau doar permis.

RELAȚIA STATUT-ROL-COMPORTAMENT
Statutul exprimă poziția socială a persoanei. Rolul reprezintă
îndeplinirea statutului, intrarea persoanei într-o activitate prin care se
asigură realizarea funcțiilor statutului.
Rolul este legat nu numai de statut, ci și de calitățile psihice ale
persoanei. Din punct de vedere al rolului, persoana apare ca o organizare
de acțiuni, în care este inclusă o organizare de calități.
Desfășurându-se atât în direcția statutului cât și în direcția
comportamentului persoanei, rolul apare ca o verigă de legătură între
fenomenele sociale și fenomenele psihologice.

13
 Comportamentul majorității persoanelor se subsemnează
precripțiilor de rol și statut și aceasta pentru că grupul furnizează
prescripții nu numai persoanei care deține un anumit statut, dar și
pesoanelor care dețin statute aflate în legătură cu statutul ei.

Exemplu de expeiment privind cercetarea asupra comportamentului

de rol.
În cercetare, se pornește de la ipotezele :
Dacă este adevărat că o serie validă de așteptări de rol este
funcție de aptitudinea de a adopta exact rolul altei persoane,
adică de a se ajusta subtilităților contextului interacțiunilor și
dacă subiecții sunt asemănători din punct de vedere al
validității așteptărilor lor pentru un rol determinat și din
punct de vedere al caracteristicilor lor psihologice, necesare
pentru rol, atunci validitatea interpretării rolului de către
ei este funcție de aptitudiniea de a adopta un rol.

Așteptarea rolului reprezintă o structură cognitivă pe baza căreia o

persoană inferă asupra relațiilor sale anterioare cu alte persoane.

Aptitudinea de a adopta un rol reprezintă abilitatea de a-și

modifica perspectivele sale trecând de la cadrul său propriu de referință la
cadrul altuia, de a oscila între sine și rol. Această aptitudine are 2
dimensiuni :
- Gradul de distribuție dintre roluri ;
- Gradul de implicare a eului în rol.

a. Persoanele care posedă într-un grad înalt aptitudinea de a

adopta un rol sunt capabile să se implice într-o manieră
personală în situația de interacțiune ;
b. Implicarea eului în rol lasă o anumită amprentă
cognitivă, cu un anumit grad de specificitate ;

Ajustarea socială a persoanei este funcție de aptitudinea de a

adopta un rol.

Una din dimensiunile esențiale ale persoanei care exprimă în

chipul cel mai cuprinzător caracterul ei de sistem deschis activ și
prospectiv rezidă în dorințele, speranțele, așteptările, aspirațiile, scopurile
spre care tinde persoana în conduita și activitatea sa.

14
 TEORIILE ROLULUI SOCIAL

EXPECTANȚA apare ca normă sau un punct de vedere general

privind modul în care persoana, ocupând o poziție dată de rol, trebuie să
funcționeze în acest rol.

PERFORMANȚA de rol constă în conduita actuală manifestată de

actor, care este relevantă în raport cu rolul particular pe care el îl joacă.

EVALUAREA este expresie a aprobării sau dezaprobării conduitei

de rol a noastră sau a altora.

SANCȚIUNEA este aplicată conduitei sinelui sau altuia care

încearcă să obțină fie constanța, fie schimbarea conduitei de rol.

CURS 3

GRUPURILE ŞI SOCIABILITATEA

Cuvântul “sociabil” în cadrul comunităţii sociologice poate căpăta

mai multe înţelesuri, datorită întrebuinţării lui diferite. Astfel, se pot
aminti câteva definiţii, după cum urmează:

GURTVITCH definea sociabilitatea ca desemnând principiul relaţiilor

între persoane şi capacitatea de a stabili relaţii sociale; ea se referă la
formarea grupurilor. Această definiţie poate fi în conformitate cu primul
înţeles atribuit cuvântului “sociabil” din dicţionarul Robert (1522) şi
anume “capabil să trăieşti în asociere permanentă cu semenii săi”.

După MAURICE AGULHON sociabilitatea denumeşte fie capacitatea

asociativă în general, fie acele asocieri speciale reprezentate de saloane,
cluburi, cafenele, în care oamenii au ocazia să fie sociabili, definire pe
care o putem atribui celui de al doilea sens al cuvântului “sociabilitate”
din dicţionarul Robert, acela de a “cauta compania semenilor săi, a dori să
întreţină legături cu aceştia ” .

Mai recent a apărut un nou curent de cercetare în cadrul căruia

sociabilitatea desemnează reţelele ce apar în mod spontan din relaţiile pe
care fiecare individ le întreţine cu ceilalţi.Fiecare dintre aceste sensuri are
legitimitate sociologică certă.

Astfel, apar 3 modalităţi plauzibile ale socialului:

1. Sodalitate – capacitatea umană de a întemeia grupuri;

15
 2. Sociabilitate – capacitatea umană de a forma reţele;
3. Socialitate – capacitatea umană de a meţine împreună grupurile şi
reţelele.

Aceste 3 modalităţi, fiecare pentru sine, sunt succeptibile de a

cunoaşte toate stările, de la organizat la neorganizat, de la instituţionalizat
la neinstituţionalizat, de la mediat la nemediat ş.s.m.d.

1. SODALITATEA – modalitatea socialului ce poate fi cel mai uşor

înţeleasă, este acea capacitate umană de a întemeia grupuri, definite ca
unităţi de activitate: cupluri, familii, întreprinderi, echipe sportive,
biserici, armate, politii.
Un grup este o unitate de activităţi compusă din subunităţi. Un grup
este capabil să acţioneze unit, oamenii urmărind prin firea lor atingerea
unor scopuri, lucru care nu se poate realiza prin izolare (astfel, pentru
reproducerea bilogică trebuie să existe doi).

Fiind compus din indivizi sau subgrupuri, formate la rândul lor din
indivizi, se evidenţiază 3 consecinţe:

1-orice grup, indiferent de efectivele sale numerice, are unul

sau mai multe scopuri care îi definesc natura, propria raţionalitate şi
structura ca adecvare a mijloacelor la scopuri;
2-orice grup este compus, mediat sau nemediat, din indivizi
ale căror scopuri personale se disting în trei posibile forme:

2.1. -ar trebui să fie ale grupului în măsura în care ei fac

parte din acesta;
2.2. -pot fi fără nici o legătură cu scopurile grupului;
2.3. -se pot combina mai bine sau mai puţin bine cu
scopurile colective;

3-orice grup este în contact sau în concurenţă cu alte grupuri ce

au sau nu aceeaşi definiţie; orice grup face parte dintr-un sistem de
activităţi ce acţionează asupra lui ca o constrângere.

Cuplul
Cuplul este cel mai mic grup posibil, iar umanitatea, cel mai mare .
Se disting familia nucleară, compusă din tată, mamă şi copiii lor (cetele
paleolitice), apoi familia extinsă sau lărgită (model ce stă la baza
triburilor), formată din tată, mamă, din fii sau fiicele acestora căsătoriţi şi
din copii acestora, cărora li se pot alătura veri de diferite grade. În ambele
cazuri celula de bază este familia şi nu cuplul. Căsătoria prilejuieşte unul
dintre principalele rituri sociale, alături de naştere, pubertate şi moarte.
Noutatea contemporană e adusă de valorizarea cuplului în sine.

16
 Coabitarea juvenilă reprezintă alcătuirea unui cuplu fără acceptarea
ritualului social al căsătoriei. A nu se confunda cu comportamentul sexual
permis, din punct de vedere social, înaintea căsătoriei. Cuplul încetează
de a mai fi în serviciul unui scop social, pentru a servi scopuri strict
personale.

Instabilitatea cuplului, legat sau nu prin ritul căsătoriei este un

fenomen ce nu reprezintă o noutate absolută şi are loc ca urmare a
despărţirii urmate de divorţ, creştinătatea deosebindu-se prin impunerea
căsătoriei monogame indisolubile. Alături de coabitarea juvenilă,
instabilitatea cuplului reprezintă două trăsături tradiţionale, dar cu un
conţinut nou.

Întârzierea pronunţată a vârstei de căsătorie se manifestă în

Europa, odată cu sfârşitul Evului Mediu. (30 de ani pentru bărbaţi şi 27
de ani pentru femei). Apare totodată celibatul (până la 20% dintre
femeile din Suedia, în secolul 19). Explicaţia celibatului este de ordin
economic: modelul agrar propus de feudaliate în sec. 14, unde căsătoria
era permisă tinerilor care deţineau o suprafaţă de pământ. În perioada
actuală răspândirea celibatului (până la 50% din populaţia cartierelor
centrale ale New York –ului) nu poate avea aceeaşi explicaţie. Celibatul a
devenit o opţiune de viaţă, sau o perioadă de aşteptare între două legături,
sau o adevărată sihăstrie .

Toate aceste fenomene se pot explica în termenii sociologiei

acţioniste.
Modernitatea, cel puţin în faza sa actuală din Occident, este marcată
de triumful individualismului.

Prin indivdualism înţelegem fenomenele obiective ce rezultă din faptul

că individul este actorul social ultim, beneficiind de o marjă de manevră
pentru a-şi urmări obiective proprii. Transformarea individului în celulă
de bază efectivă a societăţii, cel puţin ca tendinţă, este una din
originalităţile cele mai frapante ale modernităţii occidentale.
Acum, în Europa şi mai evident, în Statele Unite, individul este tot
mai puţin un intermediar al unei familii, al unei descendenţe aşa cum era
în perioada neolitică şi tribală. El dă ascultare instinctelor, pulsiunilor,
fanteziilor, opiniilor proprii sau punându-şi activităţile în slujba unor
scopuri pe care le alege singur ca individ, dar care există independent de
el, cum ar fi virtutea, adevărul, binele, eficacitatea tehnică, gloria.
Dacă în trecut, prin educaţia primită şi controlul social, individul
înclina să devină înger sau fiară, astăzi opţiunea este a individului, sarcina
de a deveni o persoană revenindu-i chiar lui.

17
 Pentru explicarea sociologică şi istorică a individualismului
contemporan sunt urmate 3 piste, care se intersectează atât de frecvent,
încât probabil că nu formează decât una singură :

-instituirea unei morfologii noi, naţiunea (sec. 14 şi 15), care,

fiind concepută, reprezentată, voită, percepută şi trăită ca un organism
colectiv, eliberează individul de toate legăturile social intermediare ,
definindu-l ca individ şi celulă a organismului naţional.

-democratizarea politiilor europene, cel puţin în Vest – edificiul

politic a început să se bazeze pe indivizi

-economia, prin tehnici mai eficiente care au necesitat creşterea

gradului de calificare şi formarea unor agenţi mai competenţi; astfel, s-a
dezvoltat conştiinţa de sine prin intermediul instrucţiei şi fiecare devine
deţinătorul unui capital pe care doar el îl poate administra şi asta cât mai
bine pentru nu fi marginalizat de concurenţă.

Grupurile de presiune
Un grup de presiune este o coaliţie, ocazională sau permanentă,
formată din actori sociali ce îşi propun să smulgă puterii politice unele
scutiri sau privilegii. Acestea apar de îndată ce o putere politică este
suficient de instituţionalizată pentru a avea capacitatea de a acorda sau a
refuza aceste privilegii, iar o societate, suficient de diferenţiată pentru ca
actorii sociali să aibă interesul de ale smulge.

Pentru a surprinde esenţialul se face apel la noţiunea de “piaţă

politică”. Astfel, pe o piaţă economică asistăm la un schimb de bunuri şi
servicii, iar pe o piaţă politică la un schimb de voturi şi legi.
Protagoniştii schimbului sunt, pe de o parte, oamenii politici, iar pe
de altă parte interesele private coalizate, interese care pot fi de natură
diversă, economice, ecologice, religioase, ştiinţifice, etico-igienice
(prohibirea alcoolului).
Intenţia unui lobby economic este acela de a obţine o legislaţie prin
care să fie îngreunată pătrunderea pe piaţă a unor noi concurenţi (prin
taxe vamale, obligativitatea unor certificate, respectarea unui curs
determinant).
Un alt obiectiv poate fi reglementarea concurenţei dintre
producătorii existenţi şi chiar obţinerea unor subvenţii publice (prin
dobânzi preferenţiale, scutiri de impozite pentru unele activităţi
ameninţate de criză, concurenţă sau mutaţie tehnică).

În sistemul democratic contemporan oamenii politici se străduiesc

să fie aleşi şi realeşi, printr-o majoritate de voturi. Orice cetăţean este un
actor privat ce urmăreşte interese particulare.

18
 Un interes particular izolat se face cu greu auzit, impunându-se,
astfel, coalizarea, formarea unor grupuri de presiune (sindicate patronale,
sindicate muncitoreşti, agricole, generale sau pe ramuri, regionale sau
locale).

Partidele politice
Un partid politic este o coaliţie permanentă şi organizată ce are
drept obiectiv cucerirea puterii politice în cadrul unei politii sau cucerirea
paşnică a puterii prin proceduri electorale.
Partidele sunt realităţi exclusiv democratice. Democraţia
încredinţează realizarea sa interesului comun unor indivizi aleşi în acest
scop de cetăţeni. Deoarece definirea şi realizarea interesului comun sunt
lucruri nesigure, inevitabil, există mai multe interpretări posibile şi în
felul acesta mai mulţi candidaţi. Se poate vorbi de partide politice atunci
când aceşti candidaţi îşi asigură aparate organizate în mod raţional, în
vederea câştigării unei majorităţi de sufragii pentru opiniile pe care le
apără.

În democraţiile contemporane numărul partidelor politice variază

de la două la 15, în funcţie de ţară. În termenii sociologiei acţioniste
aceasta se poate explica în două etape, astfel:

1- într-o democraţie, există în mod necesar două stiluri

politice (ex. noţiunea franceză de stânga sau
dreapta), după cum şi cetăţile greceşti se împărţeau
în oligarhice şi democrate, romanii în patricieni şi
plebei. Opiniile privitoare la interesul comun, la
anumite chestiuni ce nu pot fi evitate, determină
opinenţii să fie divergenţi (politică de echilibru sau
de fermitate?, legea trebuie să fie dură sau blândă?).
Acest lucru explică în suficientă măsură de ce nu
poate exista doar un partid unic, chiar dacă există un
partid dominant.

2- a doua etapă presupune să arătăm ceea ce există

între cele două şi 15 partide politice, explicaţia
constând exclusiv în procedurile electorale,
obiectivul urmărit fiind acela de a ajunge la putere,
pentru realizarea propriei interpretări a interesului
comun . Astfel, scrutinul majoritar (sau uninominal
cu un singur tur) duce automat la apariţia a două
partide dominante moderate, în timp ce scrutinul
proporţional sporeşte numărul partidelor, candidaţii
cei mai importanţi având interesul să se prezinte sub
culorile propriului lor partid, anticipând că nimeni
nu va obţine majoritatea şi că guvernul va fi format

19
 în urma unor negocieri de culise : deţinerea unui
singur fotoliu poate fi decisivă.
Avantaj: producerea de majorităţi capabile să guverneze şi să garanteze o
mare stabilitate.
Dezavantaj: minorităţile sunt împiedicate să se exprime.

Polițiile
Poliție este un neologism în franceză, care deserveşte la
desemnarea unui grup definit prin faptul că, spre interior, foloseşte
proceduri ce trebuie să permită reglementarea paşnică a conflictelor
apărute între membrii săi, în timp ce spre exterior şi în relaţiile sale cu
alte politii aceste proceduri fie că nu există, fie deciziile pe care le
presupun nu pot fi impuse de către o putere politică, astfel încât orice
conflict dintre ele poate degenera printr-un război.
Politia are ca scop dreptatea în interior şi pacea în exterior. Astfel,
Franţa este o politie, Statele Unite la fel, ca şi Nigeria, Atena, Imperiul
Roman. Diferenţele sunt de ordin morfologic, ca principiu de coeziune şi
coerenţă ce îi reuneşte pe oameni în societate şi regimul politic, ca
reglementare a relaţiilor de putere în sânul unei politii. Se poate recurge
la termenul de autarhie, pe care, după Aristotel, fiecare polis trebuia să o
cunoască pentru a exista. Prin autarhie se înţelege capacitatea pe care o
are un grup de a rezista în cea mai completă izolare, fiindu-şi deplin
suficient în orice domeniu . Dar nici măcar China dinastiei Ming (1368-
1644) sau a dinastiei Quing(din 1644 până la deschiderea silită din 1840)
nu au cunoscut o autarhie completă.

Autarhia poate fi:

- militară ( capabilă de a se apăra, aderând la nevoie la alianţă,
defensivă sau ofensivă),
- economică (capabilă supravieţuirii fără aprovizionare din
exterior),
- demografică (pool demografic independent)
-afectivă (politia poate cere membrilor grupului să moară pentru
ea).

Sociologia polițiilor se poate axa pe diferite aspecte:

1-ar putea arăta felul în care pasiunile şi virtuţile aplicate la
politie variază în funcţie de morfologii, regimuri politice, straturi sociale,
conjucturi economice şi politice;

2-reperarea constrângerilor şi evenimentelor ce pot explica

hărţile politice în diferite momente succesive;

3-dinamica proprie sistemelor de acţiune constituite de

politii, considerate ca actori colectivi ce evoluează pe scena diplomatico-
strategică transpolitică şi ar încerca să arate cum şi de ce aceasta se

20
actualizează în istorii politice care au sfârşit prin a se îndrepta către istoria
planetară de astăzi, prima despre care se poate spune că este istoria
întregii umanităţi.

2. SOCIABILITATEA
Se poate vorbi de sociabilitate analizând relaţiile pe care le pot
întreţine indivizi şi grupuri, atunci când aceste relaţii nu sunt rezultatul
formării unui grup susceptibil de a funcţiona ca unitate de activitate. În
interiorul fiecărui grup indivizii leagă unele relaţii, iar o bună parte a
acestora nu are legătură directă cu scopurile grupului. Se poate vorbi
despre o sociabilitate intra-grupuri între cei doi parteneri ai cuplului, între
funcţionarii unei întreprinderi, între cetăţenii unei politii ş.a.m.d. Alte
relaţii se stabilesc de la indivizi la indivizi şi de la grupuri la grupuri.
Asemenea relaţii sunt nenumărate în viaţa “socială”: în parc, în jurul unei
gropi de nisip, mamele intră într-o relaţie de sociabilitate, asemeni
copiilor lor ; un alt ex. îl constituie acele passegiatte meridionale, când
mici grupuri de băieţi şi fete se plimbă, fără să se amestece unii cu alţii,
simulând indiferenţa, dar obsevându-se de fapt foarte atent; audienţa de
care se bucură o vedetă sau un sfânt întemeiază o sociabilitate mai
subtilă, dar la fel de reală.

Categorii de obiecte sociologice ale sociabilităţii:

1.formele sociabilităţii care se stabilesc spontan între indivizi
(“Cine frecventează pe cine?”)
- reţelele –legăturile mai mult sau mai puţin solide şi exclusive pe
care fiecare actor social o leagă cu alţi actori; a priori, se poate
estima că amploarea, exclusivitatea şi densitatea ochiurilor
acestor reţele vor varia enorm (reţele de rudenie, de vecinătate,
de clasă)
2. spaţii sociale în care se regăsesc, prin opţiune, actorii sociali a
căror plăcere şi al căror interes sunt de a fi sociabili unii cu alţii, reţele
oarecum deliberate (saloanele, cercurile, cluburile, cafenelele).

Reţelele – desemnează ansamblul legăturilor stabilite între

persoane şi nu “ansamblul persoanelor cu care individul interogat este în
contact “, aşa cum s-a impus. Anchetele asupra indivizilor nu ar mai avea
ca obiect indivizii, ci grupurile considerate ca actori colectivi şi se va
încerca să se stabilească nu numai ce asociaţii întreţin legături între ele ci,
mai ales, care dintre membrii lor aparţin mai multor asociaţii şi asigură
continuitatea şi realitatea reţelei.
MICHEL FORSÉ: “relaţiile pe care o persoană le întreţine cu
celelalte sunt de tipuri variate. De la dejunuri în familia socrilor la
aderarea la o asociaţie, de la alegerea persoanei la care vrem să apelăm
pentru a avea grijă de copii noştri, la salutul adresat vecinului, trecând
prin jocul de belotă, fotbal, sau dans”. Depăşind descrierea sociografică

21
putem construi un prim nivel de analiză centrat pe identificarea
principalilor factori ce afectează sociabilitatea în reţelele actorilor sociali.
Concluzia lui Forsé este că “ciclul de viaţă” este factorul determinant, în
sensul că variabilele demografice (vîrsta, starea civilă, prezenţa copiilor)
stabilesc trei mari etape în viaţa socială a oamenilor, intensă şi externă în
tinereţe, moderată şi internă la maturitate şi în declin, până la dispariţie, la
bătrâneţe.
În urma anchetei “Contacte”, realizată de INSEE în mai 1982,
constând în prezentarea unui chestionar privitor la relaţiile unui eşantion
reprezentativ de familii franceze cu vecinii, la aderările la unele asociaţii,
la ieşirile în oraş, după care a urmat un al doilea chestionar ce se refrea la
realţiile de muncă, rudenie şi prietenie, concluziile nu au prezentat nici o
surpriză, în momentul anchetei, după cum urmează: se remarcă o prezenţă
mai clară a prietenilor în tinereţe, a colegilor la maturitate, a rudelor la
bătrâneţe.
Sociabilitatea rămâne marcată de rolul sexelor: relaţii mai
apropiate cu rude, negustori, vecini le au femeile, iar cele care lucrează în
afara căminului îşi diversifică sensibil aceste contacte. 10% din populaţia
activă masculină, alcătuită din profesiuni liberale (profesori, artişti etc.)
reprezintă 34% din relaţiile de prietenie, 35% din relaţiile de muncă, 24%
din relaţiile de rudenie şi 23% din relaţiile cu vecinii, în timp ce 35 %
alcătuit din muncitori calificaţi şi necalificaţi nu totalizează decât,
respectiv, 17%, 15%, 15% şi 20% din diferitele orientări ale relaţiilor lor.
Reţelele în care sunt integraţi indivizii, de prietenie, de muncă,
de rudenie şi de vecinătate, se adună şi realizează în beneficiul unora o
densitate de sociabilitate mai mare decât în cazul altora . Aceleaşi
persoane au tendinţa de a-şi spori contactele în jurul lor şi de a trăi o viaţă
relaţională mai intensă, în ciuda totalei crize de timp. Se poate spune că
sociabilitatea este văzută ca un capital într-o corelaţie pozitivă cu
veniturile dar în special cu diploma.
În aparenţă este un capital cultural a cărei gestionare reuşită
depinde de asimilarea unei culturi ce reţine sociabilitatea printre valorile
sale privilegiate.

SIMMEL, 1908, în remarcabila schiţă de analiză consacrată

odinioară străinului, poate fi regăsită o problematică analoagă. Simmel a
plasat străinul în mod durabil într-o comunitate diferită de comunitatea sa
de origine, gândindu-se la evreii din Europa epocii medievale şi moderne
dar mai pot fi găsite şi alte cazuri: metecii din cetăţile greceşti, chinezii
din afara Chinei, indienii din Africa Orientală, toţi “imigraţii” de astăzi
din ţările occidentale. Străinul combină proximitatea şi depărtarea prin
aceea că, a venit din altă parte cu propriile trăsături culturale, s-a fixat
într-un anume loc, ceea ce-l transformă într-un element al grupului, într-
un mod anume, un fel de “a fi împreună” ce combină excluderea şi
distanţa.

22
 Această poziţie specifică explică cel puţin două trăsături
remarcabile ale străinului în raport cu societatea care-l primeşte:

1. el se află într-o situaţie în care obiectivitatea (în sens

cognitiv de înţelegere obiectivă) îi este mult mai accesibilă decât
indigenilor;
2. el nu participă ca şi străin la partajele şi conflictele ce pot
afecta mediul ce-l primeşte, aflându-se deasupra partidelor ceea ce-i poate
conferi un rol util de arbitru, aşa cum se întâmpla în societăţile italiene
medievale, unde magistraţii şi mai ales cei însărcinaţi să facă dreptate,
erau deseori străini, angajaţi tocmai din aceste motive.

Civilitatea
Definiţia civilităţii în dicţionarul Robert este : “respectarea
convenienţelor, a bunelor maniere între membrii aceleiaşi societăţi.” În
sens mai larg, îi va permite să desemneze faptul de a reuni indivizi în
spaţii sociale în care pot face dovada civilităţilor. Se aplică criteriile
formal şi informal , organizat şi inorganizat , fără certitudinea că se
abordează esenţialul.

Distincţia între sodalitate şi sociabilitate:

1. sodalitatea reprezintă grupuri ai căror membrii urmăresc în comun
scopuri comune; un grup este definit ca grup numai prin
capacitatea de acţiona ca actor colectiv dar şi prin faptul că aceasta
devine raţiunea sa de a exista;
2. sociabilitatea se poate dizolva în grupări formale şi organizate
putând fi unităţi juridice şi administrative, cu scopuri specifice,
fenomenul tipic al sociabilităţii fiind conversaţia.
GABRIEL TARDE (1901) constată: importanţa conversaţiei în
cadrul sociabilităţii, extinderea timpului liber, unificarea limbajului,
răspândirea unor cunoştinţe comune şi egalizarea ierarhiilor.
SIMMEL surprinde mult mai exact natura civilităţii, a sociabilităţii
în sens restrâns definind-o drept “forma ludică a socializării”, care “are
faţă de concretizarea sa, prin conţinuturi acelaşi comportament ca şi opera
de artă faţă de realitate”.
Pe de o parte civilitatea/sociabillitate interzice tratarea în cadrul ei
a problemelor profesionale, confesionale, politice sau de altă natură chiar
dacă eventuala soluţionare a lor poate fi pregătită prin discuţii personale,
iar pe de altă parte indivizii trebuie să-şi reducă la tăcere problemele
personale, să atenueze asperităţile personalităţii lor şi excesele
personajului lor social. Civilitatea are la bază egalitatea şi oarecum
identitatea participanţilor.
Criteriile de recrutare sunt foarte stricte, având în vedere că indivizi
din aceeaşi lume pot fi suficient de aemănători între ei pentru a-şi crea
propria “lume” .

23
 Cercul (conform Dicţionarului Academiei, ediţia 7, 1878) este o
asociaţie ai cărei membrii se întâlnesc într-un local închiriat cu
participarea financiară a tuturor membrilor, pentru a sta de vorbă, a citi
ziare etc. Cercul ţine de civilitatea formală deoarece statutul său trebuie
înregistrat la autorităţile publice. Faţă de francezi care se întâlneau în
cafenele, numindu-se clientelă ocazională, fără nevoia de a închiria
special un local, britanicii se organizau în aşa numitele cluburi, fiind
echivalentul exact al cercului.
Cercul, cea mai caracteristică expresie socială a modernităţii,
reflectă: prosperitate şi timp liber, bucurie de a trăi, egalitate, laicitate,
masculinitate, fiind simptomul unei mutaţii sociale profunde, înlocuirea
elitelor aristocratice de către elitele plebee din lumea afacerilor, a politicii
administrative. Cercul este burghez, comparativ cu salonul care este
aristocratic sau dominat de aristocraţie. Salonul nu este exterior familiei,
întreaga familie primind alte familii.
Cercul este cu totul exterior familiei, din toate punctele de vedere.
Cercul este strict masculin iar salonul este mixt, rolul sexelor fiind egal.

Civilizaţiile
MARCEL MAUSS (1929) definea civilizaţia ca o ultimă extensie
a sociabilităţii. O civilizaţie este o singularitate istorică, ceva ce a avut loc
o singură dată în timp şi spaţiu. Ea este imposibil de cunoscut, ca de altfel
toate singularităţile pentru că sunt infinite şi greu de definit pentru că nu
există un punct de vedere unic ce autorizează comparaţii univoce, ci mai
multe, iar obiectele ce pot fi astfel construite nu se intersectează.
Ex.Limba este un criteriu util de discriminare culturală, aşa cum şi religia
reprezintă un criteriu mai puternic de discriminare.
Fiecare ordin (lingvistic, economic, politic, religios, artistic) oferă
unul sau mai multe criterii de discriminare, eficiente doar între anumite
limite.
Dificultăţile constau şi în fixarea limitelor temporale ca şi a
frontierelor spaţiale ale unei civilizaţii.
Ca o soluţie cu mai puţine neajunsuri ar fi definirea civlizaţiei drept
cea mai largă matrice de posibili actuali. Există posibili actuali (marja de
exploatare şi de invenţie) accesibili unei fracţiuni din omenirea grupată
prin sodalitate, sociabilitate şi socialitate. Criteriile de definire a unei
civilizaţii se intersectează în mare parte. O civilizaţie nu este o ipostază
ce ar informa tot ceea ce produc oamenii, ci este însă un produs uman şi
istoric existent, alcătuit din produse provenind din toate ordinele.

3. SOCIALITATEA
- abordează forma socialului nemaifăcănd obiectul unor reflecţii
importante.
În societatea franceză, făcând abstracţie de tot ce ţine de sodalitate
şi sociabilitate rămâne ceva esenţial: faptul că toate acestea alcătuiesc un

24
tot, precum şi modul în care este acest tot alcătuit, de unde rezultă că
naţiunea franceză nu este nici un grup, nici o reţea, ci aşa cum Baechler o
numea, morfologie.
Referindu-ne la “societatea” ateniană, după aceleaşi eliminări
succesive rămâne o anume modalitate de menţine acest tot la un loc,
numită cetate, fiind la rândul ei o morfologie diferită în esenţă de naţiune.
În concluzie, socialitatea desemnează morfologiile.
După Durkheim, există două stadii evolutive ale solidarităţii:
- mecanic – marcat de juxtapunerea unor segmente autosuficiente
- organic – caracterizat prin combinarea de elemente într-un ansamblu ce
le conferă substanţă şi sens.
Luând cele două tipuri separat se obţine o taxonomie cu două clase:
1. o clasă ce cuprinde societăţile moderne, căreia solidaritatea
organică i se aplică mult mai bine
2. o clasă ce cuprinde toate celelalte experienţe umane, cum ar
fi cea de solidaritate mecanică ce se aplică fără deosebire.
În cadrul socialităţii, ca modalitate a socialului, vom reţine doar trei
morfologii: tribul, feudalitatea şi naţiunea.

Tribul
Descoperirea tribului ca formă de organizare socială i se atribuie
lui EVANS – PRITCHARD .
Plecând de la morfologia tribală de la Montagne, principiul
organizării are la bază un cătun, numărând între 20 şi 30 de familii
nucleare sau vetre, cu o vechime genealogică de trei generaţii, având în
proprietate pământul, rezultând că membrii lor trăiesc în indiviziune .
Unităţile sociale pot fi descompuse în familii, iar acestea în indivizi.
Familiile extinse reprezintă unităţi sociale.
Toţi membrii acestora împărtăşesc credinţa într-o origine comună
chiar dacă nu are un fundament genealogic.
În afara acestei credinţe şi a religiei coeziunea se bazează pe voinţa
comună de apărare şi de expansiune.
Tribul poate fi socotit o soluţie morfologică la o problemă de
securitate şi de insecuritate, problemă universală, deoarece tribul este
universal. Cum se poate evita inevitabila insecuritate proprie stării de
natură, fără recăderea în ea odată cu starea politică, sub forma tiraniei?
Există două soluţii:
1.- prima soluţie găsită de omenire pare a fi fost ceata , definită prin trei
niveluri de regrupare : familia nucleară, hoarda de cinci familii şi etnia de
cca 20 de hoarde.
2.- a doua soluţie ce constă în definirea unei pluralităţi de unităţi şi
asigurarea unor coalizări spontane între ele permiţând înfruntarea oricărui
agresor cu forţe egale. Aceasta este soluţia tribală.

25
 Feudalitatea
Se întemeiază pe două instituţii centrale:
1.- vasalitatea - o legătură contracuală stabilită între doi membri ai
aristocraţiei, unul cu mai multă putere şi resurse decât celălalt;
2.- senioria – presupune exercitarea prerogativelor regale de comandă,
justiţie, fiscalitate asupra unui mic teritoriu.
Feudalitatea este o soluţie morfologică creată de aristocraţi,
rezultatul fiind un război permanent şi o insecuritate, ea putând fi redusă
la următoarea formulă: feudalitate = anarhie + arisocraţie într-un cadru
imperial. Anarhia într-un cadru imperial este ceva curent.

Naţiunea
Este o morfologie originală, inventată de Europa pentru uz propriu,
ulterior devenind un produs de export în întreaga lume.
ERNEST RENAN, în 1882, afirmă că o naţiune este o colectivitate
reală sau proiectată de indivizi care împărtăşesc un trecut comun, un
prezent comun şi un viitor comun.
O naţiune se compune din indivizi dar ea este mai mult decât atât,
este o colectivitate. Există posibilitatea de a perverti naţiunea prin
naţionalism, de îndată ce se consideră colectivitatea ca independentă de
indivizii ce o alcătuiesc, din acel moment naţiunea devine NAŢIUNE.
Acumularea unor generaţii succesive nu reflectă trecutul comun,
deşi conaţionalii au un trecut comun, ci din războaie duse în comun
împotriva celorlalte naţiuni şi între naţionali. Conaţionalii au şi un prezent
comun, împărtăşind acelaşi prezent politic, au interese comune.
Naţiunea se întemeiază pe o repartizare a sarcinilor şi pe o
diviziune a muncii . Conaţionalii au sau vor să aibă un viitor în comun,
acesta fiind voinţa de a continua să existe, să depăşească împreună
încercările, să producă noi monumente ale măreţiei naţionale.
Naţiunea, definită de trăsăturile sale distinctive, este o morfologie
tipic europeană.

Concluzii
CICERO (în lucrarea “De Officiis”) deosebeşte nivelurile societăţii
umane şi ale socialului: cuplul, familia nucleară, familia extinsă, etc.,
percepţie spontană a societăţii umane compusă din cercuri concentrice
din ce în ce mai îndepărtate. În India, Arthasastra deosebeşte familia
extinsă, satul, etc. , precum şi diferitele niveluri de integrare politică până
la imperiul extins la ansamblul subcontinentului indian. Sociologia
permite acces la un nivel superior de conştiinţă, diversitatea socialului
dobândind un sens şi primind o explicaţie.
Sodalitatea, sociabilitatea şi socialitatea ordonează această
diversitate, sau dacă nu, sunt agreate etimologiile latine, grupurile,
reţelele şi morfologile, asigurând punţi de trecere mai ales între grupuri
şi reţele.

26
SOCIOLOGIE – CURS 4

DEMOGRAFIE. STRATIFICARE. MOBILITATE

DEMOGRAFIE
Demografia studiază populația umană din punct de vedere al
evoluției sau dinamicii sale, sub efectul nașterilor și deceselor sau/și al
migrațiilor.
Demografia este știința care studiază populația ca sistem
demografic relative autonom, stările acesteia, intrările și ieșirile din
sistem, structurile populației, interdependențele dintre acestea.
Demersul complet al demografiei se desfășoară în trei faze :
1. Are loc culegerea informațiilor privind populația și
fenomenele demografice, ceea ce se realizează, în
principal, c u ajutorul recensămintelor populației și al
înregistrărilor nașterilor, deceselor, căsătoriilor.

2. Are loc analiza cantitativă a acestor informații, ceea ce

se face cu metodele analizei demografice. Variabilele
demografice sunt confundate între ele.

3. Se încearcă explicația cauzală, unde demografia

colaborează cu alte științe. Analiza condiționărilor
social-economice ale variabilelor demografice și a
consecințelor social-economice ale evoluției populației,
a tendințelor demografice constituie scopul acestei faze
finale.

Analiza demografică este o formă de analiză statistică, aplicată

fenomenelor demografice. Instrumentul principal, ca model, este
tabela de descreștere.

Demografia poate fi :
- Demografie cantitativă. Ea reprezintă o expresie cu
circulație mai redusă și cuprinde toate procedeele și
metodele cantitative, începând cu recensămintele și
terminând cu cele ale analizei demografice.
- Demografie materială sau pură. Se mai numește
demografie formală. Ea se ocupă de variabilele
demografice și relațiile dintre ele.

27
Populația, abordată ca factor demografic al vieții sociale, se impune
atenției noastre, sub aspectul dimensiunilor ei caracteristice, în mai multe
planuri :
- Bio-social : volumul populației ; structura populației pe
sexe și vârste ; natalitatea ; mortalitatea ; mișcări naturale
ale populației, etc.
- Economic : persoanele active în plan socio-profesional ;
gruparea lor pe categorii de activități economice, etc.
- Biologic: starea de sănătate;
- Psihologic: structura psihică; intelect; etc

Din perspectiva sociologiei, interesează interacțiunile

dintre factorii
demografici și alți factori ai vieții sociale, ca și modalitățile de influențare
pozitivă a factorilor demografici.
Problematica demografică impune o abordare sociologică,
interdisciplinară, date fiind interrelațiile complexe dintre factorii
demografici.

Este necesar să se ia în considerație efectele de ordin

social-economic, de exemplu, ale fenomenelor demografice și, în primul
rând, este util să prevedem consecințele imediate și de perspectivă ale
interacâiunilor dintre diferitele variabile, dintre dinamica demografică și
alte coordonate ale vieții sociale, ale sistemului social-economic,
ecologic,etc.
Sociologia abordează problema demografică, aspectele
referitoare la volum, structură, tendințele evolutive actuale, privite din
prisma interrelațiilor lor cu alte laturi ale vieții sociale.
Din punct de vedere sociologic, dinamica populației,
tendințele ei evolutive sunt determinate de diferiți factori : sociologici,
naturali, social-economici, care influențează direct sensul schimbărilor la
nivelul unor parametri ca : natalitate, sănătate, longevitate, etc.
Sociologia privește populația ca obiect și ca subiect al
acțiunii sociale, având în vedere analiza populației naționale, ca sistem.

Populația stabilă sau rezidentă este formată din

persoanele care au domiciliul stabil în localitatea dată. Această populație
se mai numește populație de jure, spre deosebire de populația de facto.
Populația prezentă (de facto) se determină adunându-se
la populația stabilă diferența dintre numărul temporarilor prezenți în
localitate și numărul temporarilor absenți din localitate.

Indicatori ai densității populației :

- densitatea agricolă sau fiziologică, calculat prin numărul
populației totale raportat la suprafața agricolă sau
densitatea agrară ; se mai calculează ca număr al

28
 populației agricole raportat la suprafața agricolă, uneori la
suprafața arabilă ;
- numărul înregistrat și estimat al populației, se determină
pe baza recensămintelor și a mișcărilor naturale, având în
vedere migrația populației din perioada respectivă.

Influența populației asupra societății se exercită pe mai multe

căi :
- prin numărul și densitatea pe un anumit teritoriu ;
- prin sporirea populației active, cu calificare de nivel înalt ;
- prin relațiile de grup și soligaritatea care se instalează pe
măsura integrării sociale.

Totalitatea indivizilor legați între ei printr-un ”contract

social” care are rolul să înlăture abarhia și stările conflictuale, să dea
viață unui sistem de instituții care să contribuie la reglarea vieții sociale,
constituie SOCIETATEA UMANĂ.

Societatea este o realitate imanentă conștiințelor,

determinând atitudini și comportamente ce exercită o presiune normativă,
fiecare individ acționând asupra celorlalți prin intermediul relațiilor
sociale.

Structura demografică fundamentală cuprinde repartiția

populației după sex și vârstă. Caracteristica sex ia două valori : populație
masculină și populație feminină. Proporția populației după sex are ca
indici :
- greutatea specifică, exprimată în procente ;
- raportul de masculinitate, pe vârste sau grupe de vârstă, al
cărui calcul se face după formula : Pm/x
____ x 100, unde, Px – numărul
populației
Pf/x de vârstă x.

Calculul raportului de masculinitate se impune pentru diferite

subpopulații : urbane, rurale, populația județelor și a provinciilor istorice,
populația activă totală și pe ramuri ale economiei naționale, pe categorii
sociale.

Caracteristica vârstă este studiată la fenomene demografice

precum : mortalitatea, nupțialitatea, fertilitatea.

Populația poate fi structurată și în funcție de factori ca :

legătura de rudenie și apartenența etnică. Analiza sociologică pornește în
această privință de la faptul că atât rudenia cât și trăsăturile etnice

29
exercită în diferite condiții efecte de luat în considerare într-o organizare
a comunităților umane bazate pe principii democratice.

Numărul populației și structura ei se modifică și sub influența

migrației (a intrărilor și ieșirilor care afectează populația respectivă).

Migrația este studiată de :

- sociologie care este interesată de migrația populației totale
ca formă a mobilității, de migrație în cadrul urbanizării ;
- economia politică se ocupă, în special, de migrația forței
de muncă ;
- pentru demografie este important studiul migrației ca
factor al dinamicii populației și ca factor al redistribuției
teritoriului.

Migrația internă poate avea următoarele fluxuri :

- de la comune la orașe ;
- de la comune la comune ;
- de la orașe la orașe ;
- de la orașe la comune.

Fiind un fenomen social, migrația este determinată de factori

economici, sociali, culturali, psihologici, istorici, etc.

Indicii generali ai migrației sunt :

- Rata de migrare : I+E/P X 1000 ;
- Rata de imigrare : I/P x 1000, care vin ;
- Rata de emigrare : E/P x 1000, care pleacă ;
- Rata migrației nete : I-E/P x 1000
unde P este numărul populației la mijlocul anului.

TERMENI DEMOGRAFICI :

CAHORTĂ DEMOGRAFICĂ : Un grup sau o colectivitate de

persoane poate avea, într-o perioadă de timp, un anumit eveniment
demografic (într-un an) ;

COMPORTAMENT DEMOGRAFIC : atitudinea indivizilor față de

un eveniment demografic (nașteri, casătorii ) – incluzând motivația,
decizia ;

EVENIMENT : unitatea pe care se sprijină analiza demografică : o

naștere, un deces, o căsătorie.

30
 POPULAȚIE : colectivitatea de persoane legată printr-o
caracteristică oarecare ; se exprimă prin număr.

STRATIFICAREA

Stratificarea este universală şi omniprezentă, regăsindu-se atât în

societăţile primitive (aparent simple şi omogene), cât şi în sistemele
sociale cele mai diversificate şi eterogene.
Toate sunt alcătuite din diviziuni verticale, întemeiate pe fie pe sex,
vârstă sau structură de rudenie, fie pe bogăţie materială, putere sau
prestigiu.
Stratificarea este prezentă atât în grupurile primare (aparent cele
mai puţin inegalitare), cum ar fi familia, cât şi în grupuri secundare
(dintre cele mai selective), cum ar fi şcoala. Deasemeni, toate sectoarele
de activitate sunt stratificate: diferenţe de salariu, sursa de venit sau
patrimoniul.
Alte aspecte poliforme ale acestui fenomen sunt:eterogenitatea
religioasă a unei societăţi, intensitatea practicilor de cult în viaţa
coreligionarilor, distribuţia puterii politice între grupuri sau indivizi,
proximitatea în raport cu centrele de decizie, gradul de angajare partizană,
modurile de consum al bunurilor materiale sau simbolice, stilurile de
viaţă.
Există stratificare din momentul în care există diferenţiere,
integrare, ierarhizare, inegalitate sau conflict între elementele constitutive
ale unui grup.

DISCURSURILE ASUPRA ORIGINII INEGALITĂŢII

Se disting 4 etape logice în construcţia teoriilor stratificării:

1. Etapa preştiinţifică – care încearcă să găsescă temeiul
stratificării în natură sau într-o transcendenţă;
2. Etapa originii imanente a inegalităţii;
3. Evidenţierea proceselor sociale aflate la temelia stratificării;
4. Sinteza problematicilor precedente pe baza unor concepte
psiho-sociologice considerate elementare şi fundamentale .

Originea inegalităţilor are un caracter imanent, fie că sunt de

inspiraţie liberală sau socialistă, că decurg din gândirea lockiană (variante
utilitariste) sau din aceea a lui Rousseau (cu cei doi poli, comunist şi
utopist), toate considerând proprietatea drept originea sau, cel puţin, unul
dintre fundamentele inegalităţii dintre oameni. Totuşi, cele două mari
tradiţii se deosebesc în ceea ce priveşte legitimitatea proprietăţii.
Ideea conform căreia inegalitatea se bazează pe proprietate nu
apare nici odată cu socialiştii, nici odată cu Rousseau, chiar dacă acesta a

31
popularizat-o, iar ceilalţi au transformat-o într-o dogmă fragilă
(revoluţiile comuniste din sec. 20).

Locul central al proprietăţii în societăţile moderne se identifică cu

revoluţia intelectuală realizată în jurul anului 1690 de:
a)Hobbes şi mai ales de
b)Locke – teoria lui este o sinteză a teorilor despre starea de natură,
despre contractul social, guvernarea limitată de lege şi acceptată de cei
guvernaţi, teorie care devine în sec. 18 o ortodoxie intelectuală şi politică,
triumfând odată cu cele trei mari revoluţii (engleză, americană şi
franceză) .
În starea de natură oamenii sunt liberi şi egali, iar proprietatea este
colectivă; fiecare ia în funcţie de nevoi, fără consimţământul celorlalţi;
omul este propriul stăpân, iar munca şi rezultatele acesteia îi aparţin; deci,
proprietatea este a individului care o munceşte şi beneficiază de roadele
sale (dreptul natural).

c)Teoria lui Rousseau este diferită de cea a lui Locke. Este specifică în
raport cu tradiţia liberală.
1. În Discursul asupra originii inegalităţii (1754), prima parte:
oamenii sunt în stare de natură, liberi şi egali şi nu au proprietate, fiecare
mulţumindu-se cu ce le oferă natura . Aceasta este o stare primitivă,
opusă stării de societate (om civilizat, devenit deopotrivă proprietar şi
sclav)
2. În cea de-a doua parte a Discursului este descrisă, printr-o
povestire utopică, geneza instituţiei proprietăţii private. Se constituie
diferenţe în modurile de viaţă ale oamenilor prin creşterea demografică,
imprevizibilul climei, fluctuaţiile bunurilor de consum; se inventează
arme pentru vânătoare şi pescuit; cooperarea este profitabilă, dar omul
rămâne individualist. Dezvoltarea vieţii sedentare, colective generează
comparaţii provocate de invidie, dar nu o inegalitate. Oamenii încep să
coopereze şi să acumuleze bunuri, egalitatea dispare, pătrunde
proprietatea, urmează diviziunea muncii.

Rousseau: “Prelucrarea metalelor şi agricultura au fost cele două

meşteşuguri a căror descoperire a provocat această mare revoluţie”.
Proprietatea este rezultatul muncii, iar dreptul de proprietate este o
creaţie a legii pozitive şi nu rezultă din legea naturală. Dreptul de
proprietate, inegalitatea şi legea pozitivă sunt concomitente, organic
legate şi irevocabile, deoarece oamenii şi-au dat consimţământul.

d)Teoria utilităţii, Bentham (1789)- în Principiile codului civil,

schiţată în 1739 de David Hume, în Eseu asupra justiţiei. După
Bentham, egalitatea e de natură să maximizeze fericirea. În conformitate
cu principiul de utilitate marginală, un bun ar produce mai multă plăcere
celui care are mai puţină bogăţie decât altuia.

32
 Legislatorul trebuie să favorizeze egalitatea dintre cetăţeni, dar
trebuie să determine întâi oamenii să muncească, întru-cât nu va exista
fericire dacă nu va exista bogăţie care să fie repartizată în vederea
obţinerii egalităţii. Se impune, astfel, ca legea să asigure roadele muncii
individului. Indivizii trebuie retribuiţi în funcţie de contribuţia lor la
societate sau de contribuţia marginală a tipului de muncă pe care aceştia o
realizează.

PROCESE SOCIALE ALE STRATIFICĂRII ÎN TEORIA

FUNCŢIONALISTĂ

Factorul de inegalitate şi stratificare atribuit diviziunii muncii

exprimat de Rousseau se regăseşte în lucrările lui Schmoller şi Bücher
(diferenţierile existente între profesiuni).

Teoria funcţionalistă are dublul merit de a distinge procesele

elementare, considerate a fi la baza stratificării, precum şi de a fi abstractă
şi suficient de suplă pentru a putea fi aplicată diferitelor tipuri de
societăţi. Schematic, ea poate fi condensată în 3 ipoteze (I) de diferenţiere
şi un principiu de stratificare, exprimat cu ajutorul a 3 propoziţii (P):
I.1.Orice societate este un ansamblu de poziţii structurate,
cărora le sunt asociate îndatoriri sau funcţii;
I.2.Membrii societăţii trebuie repartizaţi în aceste poziţii;
I.3.Îndatoririle aferente fiecărei poziţii trebuie îndeplinite de
către membrii societăţii.

P.1.Poziţiile nu sunt de importanţă egală pentru supravieuirea societăţii;

P.2.Ele nu cer din partea membrilor societăţii aceeaşi experienţă sau un
talent egal;
P.3.Ele nu se realizează cu aceeaşi plăcere.

Parsons a arătat că valorizarea unei acţiuni sociale este determinată

de existenţa unui sistem de valori.

NORMA, SANCŢIUNEA, ŞI PUTEREA CA FUNDAMENT

AL SEGREGAŢIEI ŞI INEGALITĂŢII

Pentru Dahrendorf (1968), este importantă relaţia dintre problema

originii inegalităţii şi conceptul unei societăţi umane în care contractul nu
este altceva decât instituirea unor norme sociale obligatorii, ce fac apel la
sancţiuni. Este social orice comportament care nu se datorează
hazardului, ci este reglat prin norme şi aşteptări instituite şi inevitabile.
Aceste norme sunt obligatorii, ele întemeindu-se pe sancţiuni. Orice
comportament este, în consecinţă, conformist sau deviant.
Comportamentul conformist va fi recompensat, cel deviant, pedepsit.

33
 Deci, dacă societatea este, după cum susţine Durkheim, “un mediu
moral”, rezultă că prin sancţionarea comportamentului în funcţie de
norme se creează o “inegalitate de rang”. Aceste inegalităţi sunt
individuale şi nu sociale, deoarece ele se stabilesc pe baza deosebirii
dintre cei care, din motive personale, sunt incapabili de un comportament
conformist şi cei care se conformează normelor.
Dacă aceste atitudini faţă de norme par să se situeze la nivel
individual, stratificarea socială se defineşte la nivelul poziţiilor : ierarhia
evaluată a poziţiilor muncitorului, tehnicianului sau inginerului se
situează la un nivel independent de indivizii care le ocupă. Lipseşte oare
o verigă între sancţionarea comportamnetului individual şi inegalitatea
privitoare la poziţiile sociale? Răspunsul lui Dahrendorf este nu, veriga
fiind conţinută în noţiunea de normă socială.

TEORIA MARXISTĂ A FORMĂRII CLASELOR

1. Clasa, categorie de agenţi economici şi categorie sociologică

Concepţia marxistă asupra claselor este piatra de încercare în raport
cu care se definesc şi se compară toate teoriile stratificării. Odată cu Max
Weber, Marx construieşte un tip ideal, pe care îl confundă uneori: tipul
ideal, în sensul de model, cu tipul ideal, în sensul axiologic al unei datorii
de a fi, şi aceasta deoarece rămâne prizonierul voinţei sale de a-şi pune
teoria în slujba unei cauze.
Marx – despre clase: “Cei care n-au altă proprietate decât forţa lor
de muncă, proprietarii capitalului şi proprietarii funciari, ale căror surse
de venituri sunt salariul, profitul şi renta socială, aşadar. Muncitorii
salariaţi, capitaliştii şi proprietarii funciari formează cele trei mari clase
ale societăţii moderne bazate pe modul de producţie capitalist.”
Clasele sunt categoriile de agenţi angajaţi în procesul economic
(descrise de economiştii clasici), diviziune trihotomică bazată pe sursa de
venit, dar nu pe venit. Venitul (criteriu calitativ) induce o structură de
echivalenţă ce defineşte clase economice discrete între care există relaţii.
Sursa de venit este un concept macroeconomic abstract, cu dimensiuni
empirice, una dintre ele fiind proprietatea .

Proprietatea are rol dublu, în concepţia lui Marx:

- face posibilă trecerea indivizilor de la macroeconomic la
microeconomic şi
- permite surprinderea unor relaţii concrete pe care indivizii le
întreţin unii cu alţii.

Se deosebesc de la acest nivel cele trei tipuri de proprietate: forţa

de muncă, capitalul şi pământul.
Tot la acest nivel se împarte populaţia în: muncitori, capitalişti şi
proprietari de pământ.

34
 Moduri de producţie:
1.capitalist – căruia îi corespund burghezia şi proletariatul
2.negustoresc – căruia îi corespund mica burghezie şi
ţărănimea.

Din articularea acestor două moduri de producţie decurg anumite

raporturi socio-economice, atât la nivelul ţărănimii cât şi la nivelul micii
burghezii:
1.dimensiune mică a proprietăţii şi identitate a sursei de venit ;
2.contractare de datorii la bancheri şi cămătari ;
3.supuse legilor concurenţei şi creşterii capitalului, aceste
două clase sunt ameninţate de proletarizare ;
4.situaţia ambiguă în care se găsesc are o expresie politică
(uneori se aliază cu burghezia împotriva proletariatului, alteori sunt de
partea proletariatului).

2. Fundamentele şi consecinţele teoriei supuse probei faptelor

Se vor reţine 3 aspecte importante, reprezentând fundamentalul

doctrinei, precum şi 2 consecinţe, pe care Marx consideră că le poate
deduce din analiza pe care o face structurii şi evoluţiei societăţii
capitaliste.

ASPECTE:
1.Marx îşi întemeiază teoria pe proprietatea asupra mijloacelor
de producţie şi asupra forţei de muncă. El defineşte inegalităţile şi luptele
în raport cu contradicţia dintre capital şi munca aducătoare de profit.
Orice formă de luptă politică este consecinţa acestei opoziţii economice.
Neglijarea autonomiei politicului şi a specificităţii acţiunii colective duce
la impasuri fără ieşire.
2.Crezând că a definit legea evoluţiei formelor de proprietate
(absenţa proprietăţii individuale şi colective, proprietăţile comunală,
germanică, individuală şi proprietatea asupra obiectelor şi mijloacelor de
muncă), Marx găseşte firesc să afirme că abolirea proprietăţii private,
expresie ultimă a proprietăţii, va duce la desfiinţarea exploatării omului
de către om şi, deci, a antagonismelor de clasă. Dar, experienţele de la
începutul acestui secol privitoare la scoaterea în afara legii a proprietăţii
nu au dus la rezultatul scontat: clasele subzistă, interesele lor rămân
contradictorii; puterea nu a produs niciodată atâtea inegalităţi şi pare să
fie la baza noilor stratificări.
CONSECINŢE:
Pauperizarea – Marx a formulat o lege privitoare la salariul
muncitorului:
“Muncitorul modern, dimpotrivă, în loc să se ridice odată cu progresul
industriei, decade tot mai adânc sub condiţiile propriei sale clase .

35
Muncitorul devine pauper şi pauperismul se dezvoltă chiar mai repede
decât populaţia şi bogăţia.” – Manifesul Partidului Comunist (1848)
a) teza pauperizării absolute – bazată pe principiul concurenţei dintre
capitalişti, ce provoacă o tot mai accentuată diviziune a muncii,
sarcinile devenind din ce în ce mai simple; muncă simplă, uşor de
învăţat; cheltuieli de producţie mici; salariul scade deoarece
salariul este determinat, ca şi preţul oricărei alte mărfi, de
cheltuielile de producţie; salariul real scade şi el.
b) teza puperizării relative – acumularea capitalului provoacă
creşterea salariului.
Pentru a-şi apăra sau spori plusvaloarea, capitalistul individual este
pus în situaţia fie de a-şi spori cantitativ şi simultan elementele capitalului
(constant şi variabil), fie de a-I schimba compoziţia, făcând să crescă mai
repede capitalul constant (maşini, unelte) faţă de capitalul variabil
(salarii).
Aceasta se realizează doar dacă se reinvesteşte o parte din
plusvaloare., economiile investite stimulând producţia. La modul global,
profitul scade din cauza creşterii salariilor sau a scăderii preţurilor.
Fiecare capitalist individual ajunge să acumuleze cât mai mult, procesul
ducând la o deteriorare globală a clasei capitaliste.
Folosirea de metode noi de producţie mai performante, scoaterea
de produse noi pe o piaţă din ce în ce mai mare este realizabilă prin
adaptarea la noua situaţie a producţiei, tehnologiei şi comercializării
produselor.
În caz contrar, orice capitalist ar dispare şi ar deveni salariat. Este
necesară deci concentrarea capitalului şi reducerea numărului de
capitalişti, care, zdrobiţi de concurenţă, se proletarizează .

PUTEREA CA DIMENSIUNE IREDUCTIBILĂ A

STRATIFICĂRII

Analiza puterii în teoriile elitelor şi întoarcerea la o

clasificare dihotomică mase-elite

Pareto afirmă că lupta de clasă nu va dispare prin eliminarea

conflictului dintre muncă şi capital. Fundamentul stratificării poate fi la
fel de bine forţa militară sau puterea politică. Vom asista la apariţia altor
conflicte, întemeiate pe alte diviziuni ce sunt tot atâtea expresii ale
eterogenităţii sociale – conceptul partian cel mai important.

Eterogenitatea:
-trebuie extinsă atât la planul valorilor, cât şi la cel al grupurilor
constitutive ale societăţii;
-interzice reificarea societăţii;
-semnifică existenţa unei stratificări şi a unei opoziţii între masa
indivizilor şi elită.

36
 Pareto defineşte elita în două moduri dferite dar complementare:
a)elita – o categorie socială compusă din indivizice au nota cea mai mare
în ramura lor de activitate (oameni de stat, ofiţeri supeiori, savanţi, artişti,
cei care au venit mai ridicat)
b)elita – este acea categorie alcătuită din cei care exercită funcţii
conducătoare în plan politic sau social. Din această categorie fac parte
elita guvenamentală (rol esenţial în conducerea statului) şi elita ne-
guvernamentală.

Elitele nu sunt stabile, dispărând din motive demografice şi

psihologice, istoria fiind “un cimitir de aristocraţii”.
Pentru Pareto şi Mosca teoria marxistă este greşită, aceasta făcând
din putere o consecinţă a dominaţiei economice şo datorită faptului că
aceasta nu găseşte un răspuns satisfăcător la problemele acţiunii sociale,
care trimit la dihotomia elită-mase.

Poziţiile paretiană şi marxistă par ireconciliabile; nenumăratele

sinteze ce au fost încercate (Wright Mills – 1956) s-au soldat toate cu un
eşec. Recentele studii privitoare la locul şi rolul elitelor în societăţile
contemporane, punându-şi întrebări legate de spacializarea, concurenţa şi
uneori coerenţa elitelor care conduc diferitele instituţii, subliniind
mulţimea intereselor acestora şi centrele de interese mai mult sau mai
puţin autonome, se îndepărtează deopotrivă de căutarea unui ecumenism
imposibil şi de simplismul “tradiţiei machiavelice”.

2. Problema izomorfismului dintre politic şi economic şi

paradoxul disjuncţiei lor
Lista mecanismelor de socializare stabilită de Lipset (1960):
a. Clasele populare sunt mai influenţate de valorile
dominante ale claselor de sus decât invers.
b. Ele sunt supuse unor presiuni contradictorii ce
exprimă opoziţia dintre propria lor cultură şi aceea a cărei influenţă o
suferă .
c. Unul dintre corolarele primului enunţ este că, aceste
clase populare sunt socializate în valorile politice conservatoare, datorită
monopolului exercitat de clasele de mai sus asupra instituţiilor de
socializare, cum sunt sistemul de învăţământ sau mijloacele de
comunicare.
d. În virtutea principiului conform căruia e mai greu să
convingi pe cineva să creadă în posibilitatea unei schimbări benefice
decât să-I întăreşti adeziunea la ordinea socială existentă, partidele de
stânga vor întâmpina mai multe greutăţi în mobilizarea claselor populare
în jurul unor obiective ce vizează schimbarea societăţii.

37
 e. Din motive de număr şi, în special, de nivel de
instrucţie, clasele de mai sus au tendinţa de a fi mai omogene din punct
de vedere politic şi mai neangajate decât clasele populare.
f. Primele trei enunţuri, precum şi statutul ridicat al
claselor burgheze duc la concluzia că atât comunicarea cât şi influenţa sa
asupra comportamentelor sunt mai intense pe direcţia de sus în jos decât
invers.
g. În comparaţie cu indivizii ce au un statut scăzut, cei
cu un statut înalt sunt mai conştienţi de importanţa acţiunii politice.

Problemă de metodă: construirea unui instrument de

măsurare a puterii

Analiza realizată de Hunter (1953) asupra structurii puterii într-o

comunitate este cea mai cunoscută dintre toate cele care se bazează pe
analiza reputaţiei. Hunter defineşte operaţional puterea drept capacitatea
unor indivizi de comanda altora. Pentru analizarea relaţiilor de putere se
pun două probleme clasice de metodă:
-se impune identificarea conducătorilor comunităţii care ar trebui
intervievaţi
-se va construi un chestionar în vederea culegerii datelor pertinente
privitoare la putere în comunitatea respectivă.
Hunter stabileşte liste cu conducătorii ce ocupă poziţii înalte în
organizaţiile civice, industriale, comerciale, universitare, politice şi cu
indivizii al căroror statut socio-economic este foarte ridicat.
Concluzionând, punctul de plecare necesar în construirea eşantionului său
este ansamblul indivizilor ce deţin poziţii înalte în instituţii, deşi ştie că
există probabil şi alţii care nu aparţin acestor organizaţii dar le
manipulează pe la spate.

Sinteza weberiană şi consecinţele sale asupra cercetării

contemporane: clasa, statutul, partidul

Teoria weberiană se vrea deopotrivă o critică şi o îmbogăţire a

modelului marxist de stratificare. Ca tip ideal, acesta permite cu siguranţă
explicarea unei părţi a realului fără să autorizeze totuşi deducerea unor
enunţuri privitoare la forme de organizare fundamentale (prestigiul sau
politicul).
Weber (1904) deosebeşte cele trei dimensiuni: economică, statutară
şi politică, ce sunt corelate. Această corelaţie nu înseamnă nici cauzalitate
cu un sens unic, nici determinism.
1) Dimensiunea economică la care ne trimite
clasa este definită ca ansamblu de indivizi cu interese comune
economice, referitoare la deţinerea de bunuri şi la şansele de a-şi crea un
venit în condiţiile oferite de piaţa bunurilor şi piaţa muncii. Astfel,
indivizii se repartizează la nivelul pieţei.

38
 Ca şi Marx, Weber consideră proprietatea a fi categoria
fundamentală a poziţiei d
clasă, tipul de proprietate dominant variind de la un sistem economic la
altul: economia capitalistă radical diferită de economia bazată pe scalvie;
fiecare tip creează o stratificare anume. Spre deosebire de Marx, Weber
presupune luarea în considerare nu numai a aspectului dominant al
proprietăţii într-o economie, ci şi celelalte tipuri de bunuri deţinute pentru
o analiză aprofundată a claselor. Dacă proprietatea defineşte “clasele
avute”, monopolul exercitat asupra serviciilor determină la rândul său
“clasele achizitoare”. Paleta de servicii propuse de bancheri, negustori
etc. este evaluată pe piaţă, aceste clase sunt cu atât mai puternice cu cât
cererea este mai mare.
În sens invers, proletariatul nu deţine nici un monopol asupra
ofertei de servicii deoarece numărul muncitorilor, nivelul scăzut de
calificare cât şi lipsa de organizare ca grup de presiune nu le permite
exerciatrea unui control economic asupra pieţei. Weber recunoaşte
specificitatea claselor mijlocii dar nu ca un reziduu, aşa cum face Marx.
Putem recunoaşte că diversitatea intereselor provoacă o serie de conflicte
în cadrul cărora opoziţia simplă dintre burghezi şi proletari nu este decât
un caz particular.
2) Ordinea statutară, cea de-a doua dimensiune
se referă la onoarea socială sau prestigiul. Ea presupune existenţa unei
vieţi comunitare bazate pe relaţii continue şi un minim consens cu privire
la anumite norme şi valori. Ierarhia statutelor (prestigiului) se întemeiază
pe judecăţi de valoare, pe evaluări făcute de membrii comunităţii.
“Grupurile de statut” se deosebesc prin stilul lor de viaţă la nivel de
educaţie, prestigiul conferit de naştere sau profesie, modul de consum al
bunurilor materiale sau culturale. Indivizii unui grup întreţin relaţii
sociale între ei mai frecvent decât cu celelalte grupuri de statut. Prin
consum excesiv şi ostentativ, anmite practici culturale sau sportive, o
lungă educaţie, obiceiuri, un grup se apără de intruţi asigurându-şi
recunoaşterea temeiniciei prestigiului său. Cristalizarea acestor grupuri
are loc chiar şi în societăţile democratice, constituindu-se adevărate
aristocraţii, în care accesul este aproape imposibil. Ierarhia statutară
depinde de ordinea economică. Proprietatea nu este un criteriu de
rapartiţie statutară. Cele două ierarhii nu se suprapun, autonomia lor
creând o necongruenţă a statutului.
3) Politicul, reprezentat de grupuri politice şi
partide, ordine ce depinde de existenţa unor birocraţii ce au în fruntea lor
o conducere. Influenţa pe care o poate exercita un individ, ce o poate
exercita în cadrul unei acţiuni comune, îi asigură poziţia în această
ierarhie. Organizarea partidelor depinde de felul în care este stratificată
societatea, în funcţie de statut şi clasă. Ele variază în funcţie de structura
de dominaţie, obiectivul şefilor de partid fiind cucerirea puterii în cadrul
comunităţii.

39
 Categorii socio-profesionale

Sunt unităţi discrete, nu întotdeauna total ordonate. Profesiile din

care este alcătuită fiecare categorie trebuie să fie omogene iar gradul de
eterogenitate să fie maxim. Deşi istoria clasificării datează cel puţin din
sec. 18, vom limita expunerea la cele folosite de cercetători la exemplele
americane şi franceze recente. Scara socio-economică propusă de
Edwards în 1943 clasifica profesiile în 6 grupe ierarhizate:
1.muncitori necalificaţi (muncitori agricoli, muncitori şi
personal de serviciu) ;
2.muncitori semi-calificaţi ;
3.muncitori calificaţi şi maiştri ;
4.funcţionari şi profesii înrudite ;
5.patroni, cadre de conducere şi funcţionari publici (agricultori
cu exploataţii – proprietari şi arendaşi, mari comercianţi şi detailişti, alţi
proprietari, cadre de conducere şi funcţionari publici) ;
6.profesiuni liberale.

Fiecare grupă este un segment al populaţiei active. Se

caracterizează prin interese, comportament şi atitudine. Ierarhiile
examinate de Caplow în 1957 presupun că:
1.muncitorul intelectual este superior muncitorului manual;
2.statutul de patron este superior celui de funcţionar ;
3.importanţa întreprinderilor depinde de mărimea lor ;
4.este mai bine să fii în slujba unei întreprinderi decât a unui
individ: înseamnă că personalul de serviciu are un statut degradant.

6. Efectele şi consecinţele startificării

Stratificarea are consecinţe numeroase şi diferite ca formă,

obiectivul acestei părţi îşi propune să se limiteze la studiul relaţiilor dintre
stratificare şi 4 aspecte fundamentale ale vieţii sociale, şi anume:
fecunditatea, socializarea, consumul şi acţiunile în general.
Efecte:
a)Cauzalitatea circulară dintre demografie şi stratificare –
exemplul fecundităţii
Preferăm să examinăm relaţia dintre stratificare şi fecunditate decât
cea dintre stratificare şi mortalitate, deoarece mortalitatea este evidentă:
clasele înstărite au speranţa de viaţa mai mare (nivel de instrucţie şi un
venit mai ridicat ce le permite să ia măsuri preventive de sănătate).
Mortalitatea nu presupune nici un element de alegere (excepţie:
sinuciderea). Fecunditatea depinde de căsătorie, practicile de control al
naşterilor şi mortalităţii copiilor.
Dacă individul este neputincios în faţa morţii copiilor săi, el poate hotărî
în legătură cu vârsta căsătoriei sale, tehnica contraceptivă, data naşterii

40
primului copil. Se preferă explicaţiei adhoc, explicaţia care leagă în mod
identic următoareke 3 grupe de enunţuri fundamentale:
-fecunditatea este corelată pozitiv cu statutul ;
-rata fecundităţii scade când nivelul socio-economic creşte ;
-există trei tipuri de cicluri ale fecundităţii : tradiţionale,
moderne şi contemporane. Între primele două se constată o corelaţie
pozitivă şi o relaţie inversă între ele şi al treilea.
Se propune o teorie coerentă de către economiştii neo-clasici a
variaţiilor fecundităţii şi trecerii de la un ciclu demografic la altul,
acordând un rol important variabilei endogene şi anume venitul.
Mortalitatea ridicată => reduce oferta de mână de lucru =>
creşterea salariilor => căsătorii precoce => creşterea populaţiei =>
dezechilibru mortalitate – fecunditate în generaţia următoare => scade
rata fecundităţii datorată reducerii salariilor.
Această teorie anticipează o relaţie pozitivă între fecunditate şi
venitul relativ al familiei, chiar dacă acesta este definit în raport cu
veniturile familiilor din aceeaşi grupă sau ca venit al familiei în diferite
momente ale istoriei sale. Această relaţie este influenţată de variabile:
statul social, nivel de instrucţie sau mediul de rezidenţă, care întreţin cu
fecunditatea şi venitul efecte de interacţiune.

b)Tipuri de socializare
Începând cu Durkheim putem distinge 2 dimensiuni ale
socializării:
-reglarea socială: se referă la controlul social al
comportamentului normat sau ritual al indivizilor
-reglarea cognitivă: se referă la modele de gândire, credinţe,
mituri şi expresiile sale intelectuale, fiind studiată prin manifestarea ei în
exprimare lingvistică, semantică, sintactică; este vorba de familie, despre
grupurile celor de –o seamă, şcoală, mijloace de comunicare în masă,
biserici sau grupuri religioase, organizaţii profesionale, politice sau
sindicale. Socializarea poate fi planificată (şcoala) sau nu (situaţii
particulare) , ambele cazuri putând influenţa socializarea.
Socializarea se schimbă de-a lungul unei vieţi, familia fiind primul
şi cel mai important agent de socializare, dar nu unicul .

c)Consumul diferenţial
Teoria alegerii consumatorului are punctul de plecare în ipoteza de
raţionalitate, în care consumatorul alege combinaţia coerentă de bunuri
care îi maximizează satisfacţia sau funcţia de utilitate. Consumul este
analizat în teoria cererii, cererea unui bun sau a unei mărfi este funcţie de
veniturile cumărătorilor şi de preţul celorlalte mărfuri.
În teoria echilibrului parţial, analiza se aplică unui bun sau unui
singur sector, cererea unui bun este funcţie de veniturile cumpărătorilor,
preţurile bunului cât şi de preţurile bunurilor de înlocuire.
Cererea este o relaţie inversă între preţ şi cantităţi.

41
 Engel a formulat o lege (referitor la relaţia dintre cerere şi venit)
conform căreia : atunci când venitul creşte partea din venit consacrată
hranei scade. Clasează bunurile în inferioare şi superioare, când venitul
creşte se produce o saturare progresivă a cererii unui bun.
Studiile psiho-sociologice se caracterizează prin examinarea
efectului acestei segmentări în funcţie de stratificarea socială pe bugete.
Venitul este cel mai bun instrument de măsurare a claselor sociale, în
schimb indicii compoziţi ai claselor sunt un predictor al frecvenţei de
utilizare a bunurilor, activităţile din timpul liber, tip de comportament
(preţul plătit, tipul de magazin, ritualuri culinare)

d)Stratificări şi sisteme de acţiune

Orice acţiune presupune 4 seturi de elemente distincte:
-opţiuni posibile, ex. strategia jucătorilor ;
-consecinţele fiecărei strategii, ex. celulele matricei ;
-valori atribuite consecinţelor, ex. valorile diferitelor celule ;
-unul sau mai multe criterii de decizii, ex. maximizarea difereţei
dintre beneficii şi costuri.
Deci, un întreprinzător va prefera uneori, creşterea dimensiunii
întreprinderii sale.
Raţionalitatea actorului social rămâne fundamentul explicaţiei
tuturor acestor modele ce decurg din aceeaşi teorie.
Există anumite teorii sociologice în care este nevoie să se ia în
considerare sistemele de valori în vederea decodării contextului în care se
operează decizia, definirea opţiunilor şi criteriilor a ceea ce este dorit .
Valorile sunt resortul acţiunii, fiind interiorizate de către actor, invizibile,
existenţa lor fiind dedusă pe baza unor tipuri de comportament structurate
şi regulate.
Una din funcţiile socializării este inculcarea progresivă, constantă,
a valorilor a căror reuşită este supusă unor teste de validare. Nu este o
întâmplare dacă modelul de raţionalitate statică cel mai elementar, care
elimină interdependenţa actorilor sociali, învăţarea şi interiorizarea
valorilor care dematerializează individul, corespunde stării de natură, un
univers viu de monade într-un solipsism absolut.
Acestor teorii care explică comportamentul individual sau colectiv,
printr-un determinism cultural, le-au fost aduse critici serioase.

MOBILITATEA, partea a doua a cursului

Teme clasice în litetarura sociologică:

1. Problema metodelor generatoare de mobilitate
2. Problema mecanismelor generatoare de mobilitate
3. Variaţiile mobilităţii în spaţiu şi în timp
4. Efectele poliforme ale mobilităţii

42
 Mobilitatea poate fi intergeneraţionale (statutul fiului sau al fiicei faţă
de cel al tatălui), intrageneraţională (poziţia socială a individului la
sfârşitul carierei faţă de începutul acesteia), mobilitate educativă,
geografică, politică.
În istoria metodologiei mobilităţii sociale se pot distinge două etape:
1. Prima etapă se referă la împrumutarea unor instrumente statistice
elaborate în scopuri generale şi în aplicarea lor mecanică la acest
domeniu specific.
2. Cea de-a doua etapă este reversul celei dintâi: se porneşte de la
specificitatea problematicii teoretice privitoare la mobilitate şi se
încearcă crearea unor instrumente de măsură şi modele adaptate la
aceasta. După Raymond Boudon, aceasta este etapa în care
cercetarea empirică şi construcţia teoretică devin din ce în ce mai
dificil de realizat fără ajutorul matematicii.

Structuri şi mecanisme generatoare de mobilitate

Mobilitatea este rezultatul unei selecţii de indivizi în urma intervenţiei
unei suite de mecanisme proprii anumitor agenţi, precum familia, şcoala,
biserica, birocraţiile, care controlează, orientează, determină în mod
direct poziţia indivizilor în interiorul propriei lor stratificări, şi în mod
indirect statutul membrilor societăţii la nivel macrosocial.
În relaţiile dintre mobilitate şi şcoală, instituţia selectivă cea mai
importantă din societăţile industriale, motivele şi locul conferit şcolii sunt
uşor de înţeles. Pe de o parte, cvasitotalitatea generaţiilor tinere consacră
o bună parte a vieţii lor dobândirii de cunoştinţe teoretice şi practice în
cadrul şcolii, pentru funcţionarea căreia se acordă un buget foarte ridicat
de la bugetul statului. Pe de altă parte, se consideră că politici educative
adecvate pot atenua şi elimina, la modul ideal, ponderea moştenirii
sociale .
Educaţia ar fi deci un mijloc de integrare şi de mobilitate socială.
Rolul sistemului de învăţământ se află în miezul unor interminabile
dezbateri în legătură cu societatea democratică. Se aproprie ea oare de
modelul meritocratic sau ascensiunea socială a indivizilor din clase
defavorizate este mai curând un mit?

Evoluţia câtorva indicatori ai inegalităţilor în faţa şcolii

Analizând câţiva indicatori importanţi privind mecanismele
generatoare de inegalităţi în faţa şansei de a învăţa se pot deduce 3
enunţuri principale:

1. Creşterea intensă a efectivelor de studenţi, fapt de exprimă

primul sens al noţiunii de democratizare a învăţământului; s-a
dublat în decurs de 20 de ani numărul studenţilor de sex
masculin proveniţi din cea de-a treia pătură socială (profesiuni
liberale cadre didactice).

43
 2. Inegalitatea şanselor de acces la universitate, în funcţie de
originea socială, este foarte puternică, indiferent de data la care
se observă fenomenul. Se observă o inegalitate mai mare între
studenţii cu un tată de profesie liberală sau cadru didactic şi
studenţii proveniţi din clasa muncitoare.
3. Inegalitatea are tendinţa de a descreşte pentru toate păturile
sociale defavorizate.

Dar originea socială a indivizilor nu determină singură nivelul de

instrucţie atins . Alţi factori pot fi stratificările şcolare, procesele de
decizie ale indivizilor sau ale familiei lor.

Nivelul de instrucţie şi mobilitatea

Analizând efectul nivelului de instrucţie al indivizilor asupra
statutului atins se constată:
- o corelaţie puternică între nivelul de instrucţie atins sau diplomă şi
statutul socio-economic;
- statutul atins creşte pe măsură ce creşte şi nivelul de instrucţie.
Astfel, din 100 de absolvenţi cu diplomă universitară sau de şcoli
înalte, 82 exercită o profesiune liberală sau sunt cadre superioare.
Din 100 de indivizi fără diplomă, numai 0,6% ating acest statut.
Deci, o persoană cu diplomă universitară are 82/0,6=133 mai multe
şanse de a fi cadru superior decât un muncitor , iar un individ fără
diplomă are 54,2/0,6=90 mai multe şanse de a fi muncitor, decât
cadru superior. Această corelaţie există şi atunci când se iau în
considerare şi alte variabile de control, cum ar fi statutul sau
nivelul de instrucţie al tatălui.
Două anchete americane conduse de Blau şi Duncan în 1967 şi cea
condusă de Featherman şi Hauser în 1978 au dus la concluzia că ponderea
nivelului de instrucţie este cu mult mai importantă dacă o comparăm, în
explicarea statutului socio-economic, cu cea a originii sociale.
Fără îndoială, originea socială este hotărâtoare pentru diploma
dobândită, dar ea nu influenţează decât în mică măsură statutul atins de
fiu sau fiică. Orice societate în care doar diploma influenţează statutul
poartă denumirea de societate meritocratică.
În 1973, Boudon, printr-o analiză secundară a datelor lui Glass,
efectuată în 1954, dovedeşte existenţa în Anglia a unei structuri
meritocratice cuplată cu o structură de dominanţă caracterizată prin
acţiunea protectoare a originii sociale, adică existenţa unei eredităţi
sociale. Aceste două structuri sunt prezente în toate societăţile industriale
dezvoltate.
Probalilitatea atingerii unui nivel social ridicat este de aproape 4 ori
mai mare când individul are un nivel de instrucţie crescut, comparativ cu
situaţia în care are un nivel şcolar scăzut.

44
 Originea socială încetează de a avea o influenţă directă asupra
statutului fiului când se ia în considerare nivelul de instrucţie al acestuia,
conform structurii meritocratice:

Origine socială Nivel de instrucţie al fiului Statut social al

fiului
Conform structurii de dominanţă, originea socială continuă să îşi
exercite influenţa asupra statutului, chiar şi când se ia în considerare
diploma:
Origine socială Statut social al
fiului

Nivel de instrucţie al fiului

Ipoteza meritocratică este în mare parte verificată, chiar dacă ea
supraestimează uşor mobilitatea şi subestimează imobilitatea, mai ales în
cazul agricultorilor, categorie socială care prezintă mai multă stabilitate
intergeneraţională decât celelate pături.
Paradoxal, nu se observă întotdeauna o relaţie de dependenţă pozitivă
puternică între nivelul de instrucţie al fiului în raport cu cel al tatălui şi
statutul social al fiului în raport cu cel al tatălui, după cum a arătat
Anderson în 1961. Se observă că:
-Fiii cu diplomă mai înaltă decât a tatălui nu sunt protejaţi de o
mobilitate descendentă, 12% dintre ei vor trăi experienţa unei declasări.
-Un nivel de instrucţie mai puţin ridicat decât al tatălui nu exclude nici
un statut social identic (66%), nici chiar o poziţie mai înaltă decât a
tatălui (13%).
-Relaţia dintre nivelul de instrucţie relativ şi poziţia socială relativă
este mai apropiată de o independenţă, decât de o dependenţă maximală.
Boudon, în 1973, explică paradoxul pe baza a 3 axiome:
1.-Statutul social al tatălui determină nivelul de instrucţie al fiului;
2.-Nivelul de instrucţie nfluenţează statutul social atins de fiu;
3.-Nu există o adecvare între structura educativă şi structura socială, în
sensul că prima a evoluat mai mult decât cea de-a doua.
Pornind de laThélot (1980) se poate demonstra că paradoxul lui
Anderson este generat fie de primele două axiome (atunci când este mai
puternică relaţia dintre statutul tatălui şi nivelul de instrucţie al fiului
decât aceea dintre nivelul de instrucţie al fiului şi statutul social al
acestuia, sau când relaţiile nu sunt importante) , fie doar de cea de-a treia
(absenţa adecvării creează o dependenţă slabă între diploma relativă şi

45
mobilitatea socială, indiferent de forţa relaţiilor dintre statutul tatălui şi
diploma sau statutul fiului).

Mobilitatea comparată
În afara lucrării de pionierat a lui Sokorin (1927), studiile
comparative au început după cel de-al doilea război mondial.
Primele studii comparative datează de la mijlocul anilor cinzeci în
lucrările lui Lipset, concluzia fiind aceea că industrializarea sporeşte
mobilitatea socială şi că ratele de mobilitate ale tuturor societăţilor sunt
aproximativ similare. Această concluzie servea la combaterea credinţei
conform căreia Statele Unite ar constitui o societate mai deschisă decât
naţiunile europene.

Miller (1960), comparând între ele mai multe ţări, ajunge la aceeaşi
concluzie, dar face precizarea că în funcţie de tipul de instrumente
specifice de măsurare folosit se observă diferenţele între ţări.
Alte cercetări din anii 1965, 1968 şi 1976 încearcă să confime această
teză, prin corelarea instrumentelor de măsurare a mobilităţii cu alte
caracteristici cum ar fi dezvoltarea economică sau industrializarea . Pare a
fi onfirmată teza convergenţei industriale. Nu au lipsit critici adresate
acestor lucrări, acestea făcând referire la comparaţiile între ţări
caracterizate prin etape istorice şi de dezvoltare diferite şi la faptul că
datele culese nu erau destinate comparaţiei , fiind disparate.
Cercetări mai recente, în anii 1979, despre Franţa, Anglia şi Suedia, în
1980, despre Polonia şi Ungaria şi în 1983, despre cele 4 ţări scandinave
nu pot primi aceleaşi obiecţii, datele lor fiind bogate, comparabile, iar
clasificările lor amănunţite.
Dintre acestea cercetarea cu date complet comparabile sunt cele ale
lui Poentinen, în 1983, asupra ţărilor scandinave, anchetă realizată pe
bază de hestionar, pe patru eşantioane a 1 000 de indivizi, eşantioane
reprezentative pentru populaţiile active din Danemarca, Finlanda,
Norvegia şi Suedia. Raportat la generaţia taţilor, în aceste ţări au avut loc
schimbări structurale importante, manifestate prin:
-exodul rural a dus la industrializarea şi creşterea rapidă a sectorului
terţiar în Finlanda, în urma transformării structurii profesionale; o treime
dintre funcţionari sunt de origine rurală, trecerea de la structură
profesională la alta fiind directă.
-în Danemarca şi Suedia aceste transformări au fost mai lente, muncitorii
de origine rurală reprezentând numai o cincime ; trecerea este tranzitată
prin clasa muncitorilor pentru a deveni funcţionari.
Aceste schimbări structurale explică în mare măsură mobilitatea socială.
Conform concluziei esenţiale la care ajunge Poentinen, structura
mobilităţii sociale, în ansamblu este identică în toate cele patru ţări
scandinave . Chiar dacă diferenţele nu sunt spectaculoase, ele sunt totuşi
semnificative.

46
 Evoluţia mobilităţii
Una dintre preocupările majore ale sociologilor comparatişti este
aceea referitoare la creştere, scăderea sau stabilităţii mobilităţii în timp şi,
deasemeni, evoluţia acestui fenomen în interiorul aceluiaşi tip de
societate.
Atât sociologii englezi (Glass-1954), cei suedezi (Carlsson-1958), cât
şi cercetările americane (realizate de Jackson şi Crocket – 1964 şi de Blau
şi Duncan – 1967) sunt transversale , analizându-se relaţia dintre
categoria socio-profesională a tatălui şi aceea a subiectului pe cohorte de
vârstă. Toţi ajung la aceeaşi concluzie, conform căreia nu se observă nici
o tendinţă a mobilităţii. Ridicarea ratei de şcolarizare, deci reducerea
inegalităţii în faţa învăţământului, nu are efect semnificativ asupra
mobilităţii.
Ultima mare anchetă americană a lui Featherman şi Hauser din 1978
este o replică la ancheta lui Blau şi Duncan, rectificând concluzia
anterioară. Ancheta a fost realizată pentru a evidenţia şi explica posibilele
evoluţii ale structuii moblităţii din Statele Unite. Datorită dimensiunii
eşantionului s-a reuşit o descompunere a populaţiei în funcţie de etnie,
religie, cohortă de vârstă sau nivel de instrucţie, folosind în acelaşi timp
mai multe categorii socio-profesionale .
Rezultate oferite de analiza datelor acestei anchete:
-S-a constatat o puternică mobilitate între categoriile socio-
profesionale de la o generaţie la alta. Rata de mobilitate este mai ridicată
în ancheta din 1973 decât cea din 1962;
-Mobilitatea ascendentă este mult mai mare decât cea descendentă.
Mobilitatea intergeneraţională ascendentă este în procentaj mai mare
decât cea descendentă. Aceste rezultate contrazic afirmaţia lui Blau şi
Duncan, conform căreia mobilitatea descendentă ar fi mai puternică decât
cea descendentă, eroare comisă datorită, în mare parte, unei definiţii
imprecise dată profesiei indivizilor aflaţi la începutul carierei.
-Această evoluţie a mobilităţii, cu tendinţă clar ascendentă este totuşi
curbiliniară, dificultăţile de inserţie a tinerelor cohorte începând la
mijlocul anilor cinzeci.
-Se evidenţiază o corelaţie moderată între originea socială şi destinul
social. Chiar dacă forţa de corelare scade (începând cu 1930) , excluzând
categoria agricultorilor, totuşi tendinţa se menţine.
-Toate aceste tendinţe se explică în mare parte prin schimbările
structurale, existând totuşi o diferenţă semnificativă între şansele de
mobilitate netă.
Tendinţele evidenţiate de Featherman şi Hauser coroborează teza
scăderii moştenirii sociale cu importanţa crescândă a criteriilor
universaliste, ce se află la baza repartizării indivizilor între diferitele
statute sociale. Există o tendinţă a reducerii disparităţilor economice
regionale, cât şi a handicapurilor sociale cunoscute de negri şi ţărani în
trecut.

47
 Evoluţia structurii profesionale
Mobilitatea este în principal o consecinţă a schimbărilor structurale ale
economiei pe timp îndelungat. Feldman şi Moore în 1962 au elaborat o
teză unde afirmau că societăţile se modernizează cu atât mai mult cu cât
ele tind să aibă aceleaşi structuri instituţionale: trnziţia de la un tip de
mobilitate (înrudire sau etnie) la un altul bazat pe norme şi practici
universaliste şi meritocratice. O astfel de tranziţie este considerată a fi
efectul unor cerinţe ale societăţii industriale (ex. producţia mecanizată în
uzine necesită o mână de lucru calificată ).
Comparativ cu economiile preindustriale unde calificarea profesională
se realiza în sânul familiei, odată cu introducerea marii industrii, agentul
de formare şi calificare devine o instituţie specializată, anume sistemul de
învăţământ. Se trece de la tipul de stratificare socială, în care statutul era
moştenit la un altul , în care statutul este dobândit. Toate economiile
moderne au înregistrat simultan o creştere disproporţionată a cadrelor de
conducere şi funcţionari şi o foarte puternică scădere a sectorului de
producţie de bunuri, cum e cazul agriculturii sau industriei.
Un alt factor determinant al mobilităţii este transformarea
demografică, legată de fecunditatea diferenţială, de mortalitate şi de
migraţie. Acest factor determină în mare parte oferta de mână de lucru pe
baza căreia sunt recrutaţi indivizii pentru a îndeplini poziţii în ierarhia
profesională, lăsate libere prin mortalitate, pensionare, emigrare şi
poziţiile create de noile tehnologii.
Există două forme de fecunditate diferenţială:
-cea care există între categoriile sociale (accelerează mobilitatea
socială, în speţă ţăranii)
-cea a distribuţiei inegale a copiilor între familii (familiile cu număr
limitat de copii maximalizează potenţialităţile urmaşilor lor, iar cele cu
număr scăzut de copii dispersează aceste potenţialităţi, reducând şansele
de reuşită ale copiilor)
Concluzie: atunci când statutul socio-economic şi nivelul de instrucţie
al părinţilor rămâne constant, dispare diferenţa de reuşită şcolară dintre
copiii proveniţi din familii mari şi mic.

Consecinţe sociale şi politice ale mobilităţii

Teoriticieni din sec. 19 analizează efectele psiologice, sociale şi
politice ale schimbării sociale şi nu pe cele ale mobilităţii. Cu mici
excepţii tema centrală a acestei analize este promovarea socială şi efectele
sale politice .
Bernstein, în 1899, critică această schemă de analiză iar Sombart, în
1906 face din ea unul din elementele explicative ale absenţei
socialismului în Statele Unite.
Sorokin, în 1927, enunţă 2 consecinţe posibile ale mobilităţii:
1.-Efect stabilizator, deoarece un mobil care-şi consideră proiectele
realizate nu va fi tentat să se revolte împotriva societăţii.

48
 2.-Mobilitatea poate slăbi normele şi valorile sociale, riscând să
conducă indivizii la o contestare a ordinii sociale.
Efectele mobilităţii, în afara comportamentului politic, mai pot fi:
sinuciderea, bolile mentale, alegerea soţului, percepţia pe care o au
indivizii despre justiţia socială şi fecunditatea.
Teorii generale
Se disting 2 grupe de teorii ce încearcă să explice efectele mobilităţii
asupra comportamentului:
1.Aculturaţia sau socializare-resocializare – copilul, plecând de la
socializarea în familie tinde să-şi schimbe statutul pentru ca aceste
atitudini învăţate (percepţie, gândire, simţire) să fie compatibile cu cele
ale statutului la care accedă.
Deci, mobilitatea socială nu are efect propriu, individul urmând să fie
supus dublei influenţe a grupului de origine şi a grupului de destinaţie.
2.Mobilitatea poate duce, fie la hiperconformism, fie la o izolare
socială ce exprimă tensiunile contradictorii dintre valorile clasei de
origine şi cele ale clasei de destinaţie.
Hiperconformism = imitarea la modul caricatural a comportamentului
grupului de destinaţie, putând fi simetric şi unidirecţional
Izolarea socială = mobilul asistă la dezorganizarea relaţiilor sale
sociale cu cei din grupul de origine fără să se integreze în grupul de
destinaţie.
Consecinţe ale dezorganizării sociale pot fi: frustrare, angajări în
mişcări extremiste (de stânga sau de dreapta), sau pur şi simplu o
retragere exprimată printr-un puternic absenteism.

Cazul comportamentului electoral şi al fecundităţii

În urma anlizelor statistice s-a demonstrat :

1.Clasa socială de destinaţie influenţează votul mai puternic decât o

face clasa socială de origine (resocializarea este mai importantă decât
socializarea).
2.Influenţa mobilităţii asupra votului nu este nici regulă generală nici
excepţie. Interacţiunea confirmă totuşi existenţa unui dezechilibru al
votului mobililor, deci teoria reproducţiei politice simple nu este
verificată.

3.Existenţa unui efect de interacţiune nu înseamnă că mobilii au în

mod obligatoriu un comportament radical de dreapta sau de stânga.

Aceste concluzii nu au decât o valoare relativă.

Alte concluzii, în funcţie de anumite cercetări sociale (fecunditatea) au
dus la elaborarea a 4 teorii:

49
 a)mobilitatea ascendentă duce la o limitare voluntară a naşterilor –
conform Mincer şi Ofek – 1982; creşterea opiilor absoarbe energia şi
capitalul pe care părinţii l-ar putea folosi pentru ameliorarea statutului lor.
Mobilii descendenţi ar trebui să aibă o rată a fecundităţii inferioară celei a
imobililor, în măsura în care ei vor încerca să-şi recâştge poziţia socială
pierdută; ar trebui dimpotrivă să ne aşteptăm la o rată de fecunditate a
mobililor mai ridicată decât cea a imobililor.

b)teorie inversă primei, care explică fluctuaţiile ratelor de fecunditate

prin schimbările statutului economic relativ, exprimat prin mobilitate.
Baby-boom, pentru Easterlin, este consecinţa unei creşteri a statulului
economic relativ al cuplurilor aflate la vârsta reproducerii (mobilitate
ascendentă), în timp ce scăderea ratei de fecunditate este rezultatul unei
reduceri a acestui statut (mobilitate descendentă).

c)după Blau şi Duncan, toţi mobilii (acendenţi şi descendenţi) ar

trebui să aibă o rată de fecunditate mai ridicată decât imobilii.
Mobilitatea distruge relaţiile sociale stabilite şi-I forţează pe mobili să
trăiască în noi medii, nebeneficiind de susţinere din partea clasei de
origine intervine sentimentul de insecuritate, iar prin fecunditate îşi
compensează izolarea socială încercând să iasă din ea printr-o
descendenţă numeroasă care la rândul său le va spori relaţiile sociale.

d)este inversă celei anterioare, mobilitatea reduce fecunditatea

tocmai din cauza lipsei de susţinere şi a insecurităţii de care suferă
mobilii.( Blau – 1956)

CURS 5

MIŞCĂRILE SOCIALE

Mişcările sociale se remarcă mai ales începând cu anii şaizeci, în

Statele Unite, apoi în Europa,în 1968 (“noile mişcări sociale”), perioadă
în care s-au înmulţit studiile de caz şi lucrările teoretice – ex. Cercetări
privind mişcările sociale, conflictul şi schimbarea – publicaţie anuală.
Legitimitatea ştiinţifică a studiului mişcărilor sociale a fost
consolidată odată cu apariţia preimelor bilanţuri consacrate cercetărilor în
cest domeniu, menite să pună în evidenţă rezultatele obţinute.
Mişcările sociale nu mai sunt abordate prioritar din unghiul
comportamentului colectiv, ca o manifestare specială, şi chiar originală a
acestuia. Devine un obiect de studiu de sine stătător.
În Europa, bătălia s-a dat împotriva unei concepţii reductive, ce
avea tendinţa de a vedea în mişcările sociale doar o manifestare
secundară, un sub-produs, al conflicetlor de clasă. În acelaşi timp, peste

50
ocean, riscul consta în neglijarea specificităţii conflictelor de clasă în
cadrul unei perspective cuprinzătoare a comportamentului colectiv, chiar
dacă acesta a dat naştere unei tradiţii în studierea mişcărilor sociale.

CARACTERIZAREA MIŞCĂRILOR SOCIALE

În definirea unei mişcări sociale, principalul obstacol întâlnit în
general este dubla problemă a delimitării sale empirice şi a identificării
sale analitice.
Din punct de vedere al delimitării, mişcările sociale pot apărea ca
“fenomene ce pot fi greu surprinse (elusive), fără limite clare în spaţiu şi
timp” (Hanspeter Kriesi – 1988).
În baza unor criterii analitice putem ilustra prin două exemple
opuse:
1. McCarthy şi Zald propun în 1977 următoarea definiţie: “O
mişcare socială este un ansamblu de opinii şi de credinţe comune
unei populaţii ce îşi exprimă preferinţele pentru schimbarea unor
elemente ale structurii sociale şi/sau ale distribuţiei recompenselor
într-o societate” - se identifică prin aceasta orientarea spre
schimbarea socială.
2. Alain Touraine vede în mişcarea socială trei aspecte:
a. “o acţiune conflictuală”
b. “întreprinsă de un actor al unei clase”
c. ce se opune adversarului său de clasă în “controlarea
sistemului de acţiune istorică” şi în ”conducerea socială a
istoricităţii”.
Herbert Blumer propune considerarea mişcărilor sociale “drept
acţiuni colective ce urmăresc stabilirea unei noi ordini de viaţă. Tot el le
consideră “mişcări expresive, generale şi specifice”. Denumirea de
mişcare socială ar trebui mai degrabă folosită pentru anumite tipuri
speciale de acţiune colectivă, orientate înspre schimbare.
Blumer subliniază o primă categorie a mişcărilor expresive,
anume cadrul propice pe care îl reprezintă “curentele culturale”
pentru apariţia mişcărilor sociale, acestea reprezentând un sol fertil
pentru dezvoltarea mişcărilor sociale .
Cealaltă mare categorie de mişcări expresive identificată de
Blumer constă în mişcările religioase. Acestea, considerate în sine, nu
trebuie incluse în categoria mişcărilor sociale: specificitatea lor merită
recunoscută şi analizată ca atare.
O mişcare socială este întotdeauna politică, într-un anumit grad,
mai mult sau mai puţin pronunţat, fie şi numai prin implicaţiile sale în
acest plan (Heberle – 1968), dar poate în primul rând datorită faptului că
logica protestatară al cărei exponent este o face să ajungă în mod
inevitabil la o confruntare cu autorităţile publice. Această confruntare

51
poate lua forme diverse, după cum este mai mult sau mai puţin radicală
dar şi după cum presupune sau nu recurgerea la violenţă.
Charles Tilly defineşte mişcarea socială ca fiind “o serie
neîntreruptă de interacţiuni între deţinătorii puterii şi persoane ce reuşesc
să vorbească în favoarea unui grup de oameni, lipsiţi de reprezentare
formală”. Sociologul american propune “grila conflictului politic” pentru
interpretarea mişcărilor sociale. Acestă intenţie este mai vizibilă în partea
a doua a definiţiei lui Tilly, anume “o mişcare socială este o serie de
interacţiuni…, în timpul căreia persoane (ce reprezintă mişcarea)
formulează în mod public revendicări legate de schimbări în distribuirea
sau exercitarea puterii şi îşi susţin aceste revendicări prin manifestări
publice de sprijin”.
Nu există o istorie naturală a mişcărilor sociale, spre deosebire ce
au crezut alţi autori, reprezentanţi ai formei naïve şi învechite a curentului
comportamentului colectiv.
Totodată mişcările sociale recurg des la modalităţi de protest
neconvenţionale, neinstituţionalizate. Acestea sunt cele mai disponibile
mijloace la care pot recurge, fapt ce nu trebuie considerat ca o dovadă a
“iraţionalităţii” lor.
Ceea ce este la început de ordinul unui simplu protest, poate
deveni uneori o mişcare ce urmăreşte transformări revoluţionare. Dar,
dacă complexitatea proceselor ne îndeamnă la prudenţă, nu înseamnă că
ea interzice operarea unor distincţii între tipuri de mişcări sociale, în
fncţie de natura schimbării vizate. Din acest punct de vedere Smelser
(1962) face distincţie între mişcările orientate spre norme şi mişcările
orientate spre valori (mişcări globale).

Se poate desprinde din cele de mai sus o definiţie mai completă:

Mişcarea socială este o acţiune colectivă de protest şi contestare
ce urmăreşte să impună schimbări – variabile ca importanţă – în
structura socială şi /sau politică, apelând frecvent, dar nu în mod
exclusiv – la mijloace neistituţionalizate.
ETAPA COMPORTAMENTULUI COLECTIV
Comportamentul colectiv reprezintă cadrul de referinţă dominat
folosit de Park, Blumer (ce se numără printre adepţii
interacţionalismului simbolic), Smelser, discipol al lui Parsons (sociologi
cu alte surse de inspiraţie), Turner, Killian, chiar şi Kornhauser, ce are
interpretări ce fac apel la factorii psiho-sociali. Astfel, mişcările sociale
sunt studiate ca forme specifice ale comportamentului colectiv.

Park
– una dintre sarcinile majore ale sociologiei constă în evidenţierea
proceselor prin care societatea, în sensul de modele de operare
instituite, este formată şi reformată. Aceste procese trec printr-o
succesiune de faze: agitaţia socială → mişcări de masă → adaptare
sau transformare a instituţiilor. Comportamentul colectiv are un loc

52
 central în schimbarea socială, având o dimensiune creatoare.
Aceste trei faze imprimă un fel de istorie naturală
comportamentului colectiv.
– întrevede interesul pe care l-ar prezenta o adevărată clasificare a
formelor de comportament colectiv, fără a formula însă o prpunere
în acest sens. Interesul pentru mişcările sociale se poate dezvolta
liber.
– opera lui Park reprezintă un moment fondator al unei tradiţii de
analiză a mişcărilor sociale.
– grupează mişcările de masă astfel: migraţii masive, cruciade
morale şi revoluţii.

Blumer
- este moştenitorul tezei contagiunii, chiar dacă recurge la formularea de
“reacţie circulară”, în virtutea căreia “indivizii îşi reflectă reciproc modul
de a simţi şi, astfel, îl intensifică”.
- rămâne fidel concepţiei unei istorii naturale a mişcărilor sociale: o
mişcare socială ar cunoaşte într-un anume fel o “carieră” cu 4 etape bine
definite:
agitaţia socială → exaltarea populară → formalizare → instituţionalizare

Turner şi Killian
- definesc mişcările sociale drept “o colectivitate ce acţionează cu o
oarecare continuitate pentru a promova sau rezista la o schimbare în
societatea sau grupul din care face parte.”
- o mişcare socială trebuie analizată ca o “colectivitate purtătoare a unui
grup în gestaţie”, centrul de coordonare fiind constituit dintr-un ansamblu
de norme ce reprezintă repere de comportament şi o sursă de identificare;
structura colectivităţii este alcătuită din relaţii variabile între un grup de
comandă, în care liderul carismatic nu se impune întotdeauna liderului
administrativ, sau chiar a intelectualului ce elaborează justificările
ideologice, şi categorii de partizani, eterogeni în ceea ce priveşte
obiectivele propriu-zise ale mişcării.
Neil Smelser
- sociolog format la şcoala lui Parsons, consacră acestui domeniu o
ambiţioasă construcţie teoretică, Teoria comportamentului colectiv (1962)
- accentuează contrastul accentuat dintre comportamentul instituţionalizat
şi comportamentul colectiv, făcând referire asupra discontinuităţii dintre
cele două forme, asupra ponderii decisive a credinţelor generalizate,
insistentă asupra caracterului neadaptat, uneori iresponsabil, al
comportamentului colectiv.

William Kornahauser – elaborează o teorie care are următoarele

enunţuri:
1. “Indivizii nu sunt direct legaţi unii de alţii “

53
 2. Societatea de masă nu este definibilă doar în termeni obiectivi, ci şi
în termeni subiectivi.
3. Societatea de masă conţine o dublă sursă de fragilitate: pe de o
parte, populaţia ei poate fi uşor mobilizată de elite noi sau
contraelite, iar pe de altă parte, elitele existente sunt vulnerabile.
4. Caracteristica structurală esenţială a societăţii de masă constă în
slăbiciunea grupărilor intermediare.
5. Insistă asupra izolării sociale, mai mult decât asupra izolării
individului propriu-zis. Angajarea în mişcări extremiste a
membrilor unei societăţi de masă este posibilă mai ales datorită
absenţei relaţiilor sociale cu societatea globală, lipsei de participare
la viaţa societăţii, şi nu datorită singurătăţii individuale.
6. Dizlocările structurilor comunitare antrenate de o urbanizare şi o
industrializare deosebit de rapide creează condiţii sociale de
atomizare, propice apariţiei mişcărilor.
7. Masa în ansamblul său nu este predispusă în mod egal la adopatrea
unor comportamente extremiste.

ETAPA MOBILIZĂRII RESURSELOR

Odată cu începutul anilor şaptezeci se dezvoltă noi perspective
teoretice, ce vor ocupa cât de curând o poziţie dominantă în acest
domeniu de cercetare . Este vorba despre curentul mobilizării resurselor,
curent care a dat naştere unor diferite variante, fondul comun fiind
aderarea autorilor la aceleaşi principii generale de analiză. Acest curent
s-a constituit din ruptura teoriilor dominante anterior, în timpul etapei
comportamentului colectiv. Ruptura este evidentă datorită faptului că noii
cercetători folosesc direct în raţionamentele lor termenul de mişcări
sociale, fără a mai pleca de la cadrul general al comportamentului
colectiv. Apare interesul pentru importanţa organizaţiilor în apariţia şi
dezvoltarea mişcărilor sociale, în timp ce abordările anterioare aveau
tendinţa de a neglija acest aspect. În cele din urmă, raţionalitatea angajării
în acţiunea colectivă şi asupra dimensiunilor politice ale mişcărilor
sociale conduc la afirmarea unei continuităţi între comportamentele
instituţionalizate, mai ales în domeniul politic, şi cele adoptate de către
participanţii la mişcările sociale.
Se evidenţiază două consecinţe ale acestei răsturnări de
perspective:
1. cercetătorii sunt mai interesaţi să abordeze studiul mişcărilor
sociale din punct de vedere al conflictelor pe care le generează,
decât pornind de la tensiunile pe care se presupune că le-au produs.
2. psihologia socială încetează a mai fi o sursă majoră de inspiraţie în
beneficiul altor două discipline, şi anume sociologia politică şi
ştiinţa economică.
Cei care a au creat expresia “mobilizarea resurselor”, McCarthy şi
Zald, tind să neglijeze nivelul mişcării sociale propriu-zise în favoarea
nivelului organizării mişcării sociale. Ei raţionează în termeni de costuri

54
şi beneficii. Astfel, o industrie a mişcării sociale grupează toate formele
de organizare ale mişcării sociale interesate de satisfacerea unui acelaşi
ansamblu global de preferinţe, caracteristic pentru o mişcare socială
anume. Sectorul mişcărilor sociale cuprinde toate industriile de acest
tip într-o societate dată. Se evidenţiază intenţia acestei încercări de
transpunere, care constă în aplicarea principiilor cererii şi ofertei la
competiţia existentă între organizaţii şi industrii ale mişcării sociale, pe
de o parte, şi între acest sector specific şi alte sectoare, pe de altă parte.
Rol important îl au ajutorul extern şi întreprinzătorii politici, factori
alături de care organizaţia îşi dobândeşte întreaga importanţă, prin
legăturile frecvente pe care le stabileşte cu cele două dimensiuni.
McCarthy şi Zald atrag totodată atenţia asupra influenţei decisive
exercitate de membrii şi simpatizanţii din convingere în dezvoltarea
mişcărilor sociale din Statele Unite, premisă a creşterii sensibile a
resurselor discreţionare în societatea americană.
Mişcările sociale iau şi o formă nouă, după cum arată McCarthy şi
Zald, şi anume organizaţia profesionistă a mişcării sociale, putând fi
recunoscută după modul său de conducere şi provenienţa, în bună măsură
externă, a resurselor de care dispune. Mişcarea este patronată de
organizaţii externe şi oferă cea mai mare parte a resurselor sale. În fruntea
organizaţiei mişcării sociale se află un stat major profesionist, având chiar
cadre permanente. O astfel de organizaţie cuprinde echipe tranzitorii şi
întreprinzători angajaţi în adevărate cariere pe care le realizează în
interiorul unei anume industrii a mişcării sociale, trecând uneori la o
industrie vecină.

SCHIMBAREA SOCIALĂ

Studierea schimbării sociale ocupă un loc central în sociologia

clasică şi modernă. Comte şi Spencer şi-au propus să formuleze legile
schimbării sociale, fără a se opri la faptele concrete sau la evenimentele
particulare care I-ar fi limitat la un studiu istoric al devenirii istorice.
Această temă a fost abordată în vederea determinării cauzelor sau a
anticipării evoluţiei fenomenelor la care se referă. În cadrul conceptului
dominant, evoluţionismul, apar strategiile de dezvoltare, create pentru
Lumea a 3-a imediat după cel de-al 2-lea război mondial, politicile de
modernizare, cu punctele de vedere controversate asupra originilor şi
desfăşurării procesului de industrializare. Creşte confuzia, iar mizele
ideologice au devenit tot mai mari.
Caracterul problematic al schimbării sociale este subliniat de la bun
început de diversitatea concepţiilor primilor sociologi asupra acesteia,
precum şi de varietatea teoriilor cărora le-a dat naştere.

ASPECTE ŞI REPREZENTĂRI

55
 Sociologia, fiică a revoluţiei industriale, s-a constituit în legătură
directă cu schimbarea socială.
Comte reduce evoluţia generală la succesiunea a trei epoci.
Înainte de toate, ea este prezentată de Saint – Simon ca trecerea de
la guvernarea oamenilor la administrarea lucrurilor. Spencer opune
tipului militar tipul industrial, W. Bagehot opune epocii cutumelor sau a
imobilităţii epoca polemicii sau a liberului arbitru, iar G. Tarde opune
modei ce reprezintă domnia noutăţii cutumele – în care se regăseşte
autoritatea vechimii. Pe plan familial schimbarea a fost conceptualizată
pornind de la instituţia familiei. Pentru mulţi sociologi, însă, unitatea
economică, după apariţia marii industrii, este uzina şi nu familia, care a
încetat a mai fi o cooperativă de producţie.
Marx situează originea tulburărilor sociale la nivelul forţelor de
producţie, modurile de producţie “asiatic”, “antic”, “feudal” şi “burghez”
fiind pentru el “epoci de progres ale formaţiunii economice a societăţii”.
K. Bücher distinge următoarele stadii ale evoluţiei economice:
- stadiul economiei familiale închise
- stadiul economiei urbane
- stadiul economiei naţionale, ce urma să ducă la economia
mondială.
Din punct de vedere juridic, pentru sociologii dreptului, evoluţia a
însemnat o trecere de la condiţiile personale la raportul contractual, de la
răspunderea colectivă la răspunderea individuală, de la justiţia individuală
la cea publică, de la dreptul subiectiv la socializarea dreptului . E.
Durkheim, în lucrarea sa Despre diviziunea muncii sociale, afirmă că
veleităţile de novare sunt respinse în lumea rurală, guvernată de tradiţie.
Odată cu migraţiile şi urbanizarea , tradiţiile slăbesc. Durkheim asociază
într-o strânsă relaţie creşterea populaţiei, alături de condensarea masei
sociale şi progresul diviziunii muncii. Tot el realizează o importantă
distincţie între “densitatea materială” şi “densitatea spirituală”, fapt care
explică analiza lui asupra coeziunii sociale şi conceptualizarea anomiei .

Analiza schimbării sociale înseamnă punerea în balanţă a

vechiului şi a modernului, în termeni de progres şi decadenţă.
Modernizarea s-a născut din transformările ce au drept cadru
principalele ţări europene, începând cu Epoca Luminilor. Ea reuneşte
diferite mişcări de secularizare, raţionalizare, industrializare etc. A fost
grăbită de revoluţii politice, economice, culturale. Modernizarea este
definită astăzi ca un proces de deschidere şi de punere în mişcare
(transferuri geografice şi sociale), un proces de redistribuire socială,
apărând clasele, ce sunt grupări determinate economic, un proces de
laicizare care a condus la separarea bisericii de stat.
Noţiunea de schimbare socială apare destul de problematică
atunci când este corelată cu :
- industrializarea – inovaţia tehnică, creşetrea producţiei, diviziunea
muncii

56
 - dezvoltarea economică – creşterea venitului naţional, ridicarea
nivelului de trai
- modernizarea – ce are ca rezultat constituirea unei organizări
sociale ajustate la nevoile şi condiţiile create de progresul ştiinţei şi
tehnicii.

ANALIZA SCHIMBĂRII SOCIALE

a) Critica teoriilor clasice
Fie că aparţin evoluţionismului sau funcţionalismului, principiile
autorilor clasici sau teoriticienilor moderni desprind tendinţele generale şi
enunţă legi.
Legea generală a evoluţiei, ilustrată de Spencer, arată că “evoluţia
este o integrare de materie însoţită de o disipare de mişcare”. Materia
trece de la la o omogenitate nedefinită la o eterogenitate definită,
coerentă.
Raportat la schema evoluţionistă, funcţionalismul se prezintă ca o
ruptură, el considerând societăţile mai puţin în istoricitatea lor, cât sub
forma unor structuri, sisteme, funcţionale, ansambluri echilibrate. Teoria
socială a lui Merton corectează postulatele funcţionalismului, care fac
din orice societate o structură stabilă, compusă din elemente bine
integrate, toate concurând la funcţionarea echilibrată a sistemului. În
teoria lui, Merton ia în considerare elementele a-funcţionale şi
disfuncţiile, prin distincţia dintre funcţiile latente şi funcţiile manifeste.
Studiului proceselor de diferenţiere, datorat lui Parsons, i se poate
conferi o valoare macrosociologică. Din punctul lui de vedere tendinţa
fundamentală a societăţilor moderne este aceea de a substitui relaţiilor de
tip particularist relaţii de tip universalist. Această tendinţă este solidară cu
legea sa referitoare la “nuclearizarea” familială concomitentă cu
industrializarea. În societatea industrială locurile de muncă, statuturile, nu
sunt transmise ci dobândite. Şcoala devine locul unde se dobândeşte o
educaţie, familia rămânând cu o funcţie limitată. Se impune exigenţa
modernă legată de mobilitate, participarea colectivă la valori de educaţie
comune, principii identice de promovare. Familia lărgită a cedat locul
familiei nucleare.
R. Boudon, în 1985, arată că deşi judecăţile analitice sunt acceptabile,
această lege poate fi falsă, precizând că legăturile familiale sunt mai
puternice decât la începutul secolului (în cazul Statelor Unite), totodată
citând numeroase ţări unde industrializarea a întărit structurile familiale,
şi nu în ultimul rând , menţionând cazul Japoniei unde modernizarea s-a
realizat chiar prin intermediul familiei lărgite.
Studiul lui M. Weber asupra influenţei sectelor protestante din Statele
Unite atestă faptul că, împotriva simţului comun, un proces de

57
modernizare nu este incompatibil cu consolidarea religiilor. El combate
prin aceasta conceptul lui Comte despre tendinţa declinului spiritualităţii
în societatea modernă şi conceptul lui Durkheim despre tendinţa de
laicizare provocată de industrializare.
b) Analiza factorilor
Căutarea unui factor determinant sau a unei cauze determinantea
schimbării sociale a fost urmărită de majoritatea sociologilor.
Durkheim
Diviziunea muncii şi densitatea morală se explică prin creşterea
populaţiei. Factorul structural determinant este de ordin demografic.
Factorul tehnic este reţinut drept un criteriu de evoluţie istorică, fiecare
fază a acestei evoluţii alcătuind un “complex tehnologic”.
Marx
În teoria marxistă, schimbarea socială este concepută pornind de la
transformările care îi afectează infrastructura. Prin noi forţe productive
oamenii îşi schimbă modul lor de producţie, felul de a-şi câştiga
existenţa, îşi schimbă toate relaţiile sociale. Marx precizează că “modul
de producţie al vieţii materiale, condiţionează viaţa socială, politică şi
intelectuală, în general”.

McClelland efectuează un studiu asupra nevoii de reuşită, care

variază în funcţie de societăţi şi epoci, reprezentând o prelungire a tezei
lui Weber. Această teză explică răspândirea comportamentelor de
economisire şi de investiţie, caracteristice capitalismului, prin Reforma
protestantă şi prin dezvoltarea economică a ţărilor unde a triumfat
Reforma (s-a conferit valoare muncii, favorizând acumularea de capital
şi privilegiind ştiinţa experimentală ca mod de cunoaştere).
Rolul ideologiilor, conservatoare sau progresiste, în schimbarea
socială, se identifică prin cristalizarea valorilor, canalizând sau eliberând
energia colectivă. Influenţa lor poate să mergă până la determinarea unei
“structuri de personalitate”. Se reliefează şi un raport între ideologia
democratică şi individualitatea liberală, între ideologia totalitară şi
“personalitate autoritară”. Se remarcă totodată funcţia de reperare, de
stabilizare securizantă pe care o au ideologiile pentru indivizii care
trăiesc o anumită schimbare fără să îi discearnă mecanismele, intensitatea
şi efectele.
Toţi factorii meţionaţi au un caracter fie endogen, fie exogen.
Procesele sunt calificate drept endogene când apar în cadrul
sistemului social la transformarea sau menţinerea căruia contribuie.
Schema marxistă, axată pe contradicţiile structurale ale societăţii şi pe
conflicetele de clasă, se înrudeşte cu o teorie endogenă a schimbării
sociale: capitalismul, de pildă, generează forţe care îl transformă şi care
ar trebui să ducă la dispariţia sa.
Factorii exogeni, intervenind din afara sistemului analizat, îl modifică
fără a distruge neapărat procesul de reproducţie, al cărui cadru este:
dovada o constituie ineficacitatea relativă a injecţiei de capitaluri străine

58
în ţările subdezvoltate. Teza lui M. Weber furnizează un bun exemplu de
schimbare exogenă.
Inventarul variabilelor care explică schimbarea socială ar trebui
completat prin luarea în considerare a rolului elitelor, al grupurilor de
presiune, al mişcărilor sociale şi ar trebui să includă tensiunea mase/elite.
V. Pareto a construit un scenariu repetitiv al schimbării sociale pornind
de la legea implacabilă a ierarhiei. Ea cuprinde trei momente: răspândirea
la nivelul claselor conducătoare a unei “compasiuni morbide”, decadenţa
elitei aflate la putere, formarea unei noi aristocraţii în inteiorul corpului
social. Schimbarea socială are deci o formă ciclică. Succesiunea elitelor
cărora le revine rolul de a lua decizii, de a fixa obiective sociale şi de a
gestiona modele, formează scheletul istoriei, care nu este decât “un
cimitir de aristocraţii”.
Dimpotrivă, analizele mişcărilor sociale realizate de A. Touraine ne
fac să vedem în acestea mediul efervescent în care sunt elaborate noile
valori. Prin funcţiile pe care le exercită (de clarificare a conştiinţei
colective, de mediere, de presiune), mişcările sociale joacă un rol
determinant în schimbarea socială şi evoluţia istorică. Se mai poate
evalua influenţa în procesele de schimbare a acţiunii organizaţiilor
profesionale (sindicatele), a grupurilor de vocaţie ideologică (partidele
politice), a lobby-urilor etc.
Fiecare sociolog dispune de o interpretare a schimbării sociale ce
decurge din obiectele studiate.
Extrema diversitate a acestor interpretări justifică aparent critica
radicală adresată de R. Nisbet teoriilor schimbării sociale. Conform
opiniei sale, teoriile care sunt cele mai fiabile nu se deosebesc de studiile
istorice. Sociologul american pune sub semnul întrebării chiar şi interesul
pentru o analiză sociologică a ceea ce ţine de o descriere a devenirii
istorice.
Astăzi, sociologia trebuie mai puţin să încerce să legitimeze noţiunea
de schimbare socială, să reabilitaze vechiul concept de evoluţie, să apere
teoriile ce trateaz acest subiect, şi mai curând să demonstreze fecunditatea
numeroaselor elemente de analiză sociologică conţinute în enunţurile
generale despre schimbarea socială.

PUTEREA

CONCEPTUL DE PUTERE

Noţiunea de putere nu are un singur domeniu de aplicare: se

vorbeşte despre putere asupra naturii, ca şi despre putere asupra fiinţelor
umane.
Definiţii:
1. Capacitatea unui actor dat de a ajunge la rezultatele urmărite, de a
realiza acţiuni eficiente.
2. Producerea de efecte scontate – criteriu al puterii propus de Russel.

59
 3. Puterea unui om constă în mijloacele prezente necesare obţinerii
oricărui bun aparent viitor – Hobbes.
Puterea şi acţiunea apar ca strâns legate, după cum a subliniat
Giddens, acţiunea presupunând o intervenţie directă într-o serie de
evenimente, iar puterea constând în capacitatea de a-I altera cursul. În
cadrul acestei concepţii foarte generale puterea este considerată drept
atitudine de a produce rezultate, capacitatea de a îndeplini şi de a realiza.
Morris susţine că ideea centrală în noţiunea de putere este capacitatea
de a efectua ceva, fără a afecta în vreun fel un obiect, o persoană. Ţinând
seama de natura socială a omului puterea de a, trece în mod obligatoriu
prin puterea asupra.
Russel defineşte puterea drept “capacitatea unor persoane de a
produce efecte scontate şi prevăzute asupra celuilalt”.
CLASIFICĂRI

Puterea poate fi clasificată după mai multe criterii:

-politică, economică, socială, culturală – acestea fiind interconectate,
exemplificând prin persoana care are putere economică, astfel influenţând
puterea politică. Influenţa virtuală a omului bogat este puternică, dar este
efectivă atunci când acţionează propiu-zis.
-forma latentă a puterii poate fi considerată drept capacitate, iar forma
manifestă- drept exerciţiu.
-putere poate fi relativă (azi ai, mâine nu mai ai), relaţională şi
graduală (gradul de ascultare faţă de cel cu putere), relaţiile de putere
variind în funcţie de aceste trei dimensiuni. Astfel, relaţia de putere este
asimetrică, asimetria instaurată de putere fiind compatibilă cu
interdependenţa.
-putere poate fi informală, formală şi non-formală
În ceea ce priveşte raportul dintre putere şi conflict, puterea
reprezintă orice şansă folosită pentru a se impune propria voinţă în cadrul
relaţiilor sociale, chiar împotriva rezistenţelor şi indiferent de elementele
pe care se bazează aceste şanse.
Una dintre trăsăturile puterii este depăşirea unei opoziţii declarate.
Vorbind despre distincţia dintre sfat şi comandă, sfatul este un fel
de ordin, supunerea venind chiar din lucrul care este ordonat, în timp ce
comanda este un ordin căruia ne supunem datorită voinţei celui care ne
comandă.
Concepţia generală a puterii apărată de Parsons subliniază faptul
că puterea păstrează un fundament relaţional. Parsons operează o dublă
distincţie, desemnând o unitate de referinţă şi unitatea din partea căreia
urmăreşte să obţină o comportare adecvată proiectelor unităţii de
referinţă. Astfel, unitatea de referinţă dispune de două moduri de
presiune: situaţia şi intenţiile. Pe de altă parte, sancţiunile pot fi pozitive
si negative.

60
 În cazul tipului de sancţiune pozitivă, calea de acţiune
referitoare la:
-Situatie → mod -incitare,
mijloc -moneda.
-Intenţii → mod -persuasiune,
mijloc -influenţă.

În cazul tipului de sancţiune negativă, calea de acţiune

referitoare la:
-Situaţie → mod -coerciţie (descurajare),
mijloc -putere
-Intenţii → mod -activarea angajamentelor,
mijloc -angajamente generalizate.
Puterea nu se reduce la folosirea forţei, chiar dacă forţa este cel din
urmă lucru la care recurge puterea. Atribuirea repetată de recompense
poate deveni un instrument de putere strict coercitiv. Retragerea
recompenselor oferite pana atunci cu regularitate poate fi considerată
pedeapsă.
Persuasiunea presupune obţinerea convingerii pe baza unui
argument. Cel persuadat poate dobândi acest atribut datorită: conţinutului
argumentului folosit, sursei de persuasiune, relaţia putând cunoaşte o
dimensiune ierarhică atunci când e vorba de o superioritate ce poartă
amprenta statutului sau a prestigiului.

PUTEREA ŞI DOMINAŢIA
Din punct de vedere sociologic se diferenţiază trei
niveluri:
1.cel al structurii de suprafaţă, căreia îi corespunde puterea
propriu-zisă ce se traduce şi prin schimburi;
2.cel al structurii de adâncime, unde se găsesc regulile ce
servesc la definirea tipurilor de raţionalitate ;
3.cel fundamental, cu referire la forma de viaţă, ce situează
dominaţia reflectată în viaţa economică.
Acest ultim nivel îl determină pe cel de-al doilea, care la rândul său
îl comandă pe primul. Deci, dominaţia se exprimă prin reguli ce
circumscriu exercitarea puterii.
Se accentuează asupra regulilor (normelor) ce întemeiază pentru
unii dreptul de a comanda, iar pentru alţii datoria de a se supune.
Privitor la concepţia parsoniană, în analizele lui Giddens cu
referire la structura de clasă se regăseşte odată cu distincţia dintre
medierea instituţionala a puterii şi medierea puterii cu sensul de control.
Celor trei dimensiuni fundamentale ale interacţiunii, şi anume
puterea, comunicarea şi sancţiunile normative, le sunt asociate
proprietăţile structurale de dominare, de semnificare si de legitimare. Din
punct de vedere analitic sunt distincte, dar din punct de vedere empiric

61
sunt interdependente. Se poate constata relaţia dintre dominare şi resurse,
între semnificare şi regulile semantice şi între legitimare şi regulile
normative. Structurile de dominare trebuie considerate ca sisteme de
resurse, structurile de semnificare presupun reguli semantice, iar
structurile de legitimare pot fi socotite drept sisteme de reguli normative.
Se poate vorbi despre structuri sociale concepute ca ansambluri izolabile
şi coordonate de reguli, şi de resurse prezente în special în caracteristicile
instituţionalizate ale sistemelor sociale.
Giddens propune o schiţă generală a raporturilor dintre putere,
structură si dominaţie. Distincţia fundamentală stabilită între cele două
mari tipuri de resurse sunt, pe de o parte resurse de alocare (legat de
controlul asupra lumii obiectelor, adică al contextului material), şi, pe de
altă parte, întemeiate pe autoritate(capacitatea de a controla).
În ceea ce priveşte reproducţia socială (Giddens), aceasta nu
îmbracă un caracter mecanic, deoarece teoria structurării este guvernată
de principiul că orice reproducţie este producţie. Prin structurare se
înteleg condiţiile ce asigură continuitatea sau transformarea structurilor, şi
drept urmare reproducţia sistemelor sociale. Se subliniază continuitatea
practicilor, ancorarea instituţională şi faptul că reproducţia trebuie
înteleasă drept contingentă.
Puterea menţine, reconstruieşte şi generează structuri noi de
dominare. Tema “circuitelor de putere” dezvoltată de Clegg, impune
înlocuirea imaginii, umare a relaţiilor cu sens unic dintre dominaţie şi
putere cu o reprezentare mai complexă. Conceptul de dialectică a
controlului nu presupune în mod obligatoriu atingerea unui echilibru al
puterii şi nici capacitatea generală a celor slabi de a găsi mijloace pentru
răsturnarea celor puternici. Se evidentiază relaţiile de dominaţie şi de
dependenţă, ce sunt inerente vieţii sociale.
Analiza sociologica contribuie la evidenţierea contrastului dintre
caracterul perisabil al structurilor de dominare menite a fi transformate
sau distruse şi permanenţa puterii, care nu poate fi absentă din nici o
societate empirică.

IMPORTANTA PUTERII POLITICE

- administrează lucruri
- guvernează oameni
- oferă claselor sociale : ierarhia necesară, interese comune
(manageriaza), reglează concurenţa dintre grupurile autonome,
partidele politice şi regimul poliarhic, rezultând liberalism şi
democraţie.
- are caracter teritorial (o putere trebuie să înceapă prin a se exercita
într-un spaţiu delimitat)
- organizare în grupări politice
- garanţie specifică a ordinii instaurate
- puterea politica prezintă o strânsă legatură între latura coercitivă şi
cea legitimă, a formelor sale ce variază odată cu regimurile politice

62
 - descurajare recalcitranţi
- creează obligaţii sociale
- eficacitatea puterii politice: echilibrul sistemului politic, echilibrul
sistemului economic.

CONFLICTELE

În mod normal, atunci când există putere, iar un actor social doreşte
să domine şi celălalt actor social “din faţa sa” nu se lasă dominat, apar
conflictele.
Conceptul de conflict evocă în primul rând contradicţia dintre
integrare şi ruptură, dintre consens şi disens, dintre stabilitate şi
schimbare, dintre ordine socială şi conflictul social care stau la baza
sistemului social însuşi.
TEORII SOCIOLOGICE ALE CONFLICTULUI

Abordând opoziţia dintre consens şi conflict, intrăm în problema

teoriei sociologice a noţiunii de integrare socială şi dezintegrare socială.
În epoca contemporană societăţile occidentale, în special,
abordează teoria conflictului social din perspectiva ordinii sociale, astfel,
marxismul apare drept teoria dominantă care explică conflictul social din
perspectiva claselor sociale, a raporturilor de exploatare şi din
perspectiva abundenţei economice şi a consumului de masă. Marxiştii
afirmau că atâta timp cât există proprietari care sunt interesaţi să obţină
maximum de profit, cu minimum de efort, şi atâta timp cât există
muncitori care au drept proprietate forţa lor de muncă, societatea
industrială, capitalistă, va înregistra conlicte de interes, de intensitate
crescută.

În opoziţie cu ideea marxistă despre conflict, sociologii americani

afirmau că abundenţa economică, consumul de masă, duc în mod
obligatoriu la bunăstare socială şi, în mod implicit, şi la regresul
conflictelor sociale.
Vom observa că cele două teorii sunt “adevărate” şi “neadevărate”
în viaţa cotidiană a fiecărui actor social. Aceste teorii s-au desprins din
ideile filosofice ale lui Thomas Hobbes şi John Loke.
Ideea conform căreia conflictul şi armonia există în acelaşi timp în
societate îi aparţine pentru prima dată lui Thomas Hobbes. Auguste
Compte afirmă că în mod obligatoriu după conflictul social apare armonia
şi progresul social. Ele oferă ordinea socială, iar conflictul oferă
dezordinea socială.

După A. Compte, teoriile formulate de Max Weber şi Emile

Durkheim privind conflictul social au avut relevanţe deosebite în teoria
sociologică.

63
 Astfel, Emile Durkheim, în cartea sa despre diviziunea muncii
sociale descrie trecerea de la o integrare bazată pe solidaritate mecanică,
ce apare în societăţile de tip arhaic, la o nouă formă de integrare,
asociată de data aceasta cu prezenţa accentuată a diviziunii muncii.
Prima formă de integrare depinde de conştiinţa colectivă, cu ajutorul
căreia se realizează controlul social, în timp ce adoua formă este strâns
legată de interdependenţa actorilor sociali. Dacă, în cazul în care, în
societatea de tip mecanic nu erau respectate regulile, apărea excluderea
socială. În cazul societăţilor de tip mecanic, în cazul conflictelor, apar
recompensele sociale şi pedepsele sociale.

Sociologul care a mai abordat teoria conflictelor este Max Weber,

care susţinea că un conflict se poate traduce, ca şi la Marx, prin lupta
de clasă. Totuşi, spre deosebire de Marx, Weber definea în special
lupta, care este o relaţie socială, în măsura în care activitatea este
orientată spre a influenţa şi a impune propria voinţă partenerilor,
deci lupta propriu-zisă pentru o concurenţă, în sensul unei încercări
paşnice sau nepaşnice de a obţine şi de a dispune de şanse, oportunităţi,
privilegii materiale pe care le doresc şi alţii.
Max Weber vede conflictul şi noţiunea de conflict ca fiind o
devenire inevitabilă a lumii sociale. Astfel, conflictul îşi pierde valoarea
“patologică” de la Marx şi se transformă într-un concept necesar
dezvoltării sistemului social.

În epoca contemporană, Parsons distanţează noţiunea de tensiune,

boală, nelinişte, de conceptul principal de conflict social şi constată că
acesta impulsionează dezvoltarea socială. El vede conflictul social ca
fiind un prim pas în integrare. Parsons evidenţiază apariţia conflictului
între 4-7 ani şi la 14 ani, relevând ulterior naşterea conformismului şi a
respectării regulilor rezultate din “instabilitate”, deci, individul (actorul
social) produce o adaptare socială.

CONFLICTELE SOCIALE. MOBILIZĂRI ŞI REVOLUŢII

Conflictele sociale erau văzute ca aparţinând doar intereselor şi

luptelor de clasă (teoria marxistă). Datorită sociologilor americani,
conflictele sociale au fost văzute şi ca reprezentând alte interese.
De ex.: conflictul social generat de un sindicat urmăreşte şi lupta
dintre patron şi muncitor, dar în acelaşi timp poate urmări şi creşterea
salariilor, reducerea numărului orelor de muncă, obţinerea altor beneficii
extra-servici etc. Apariţia conflictului social poate urmări în acelaşi timp
şi/sau obţinerea, menţinerea puterii.

Mişcările sociale sunt iniţiate de actori sociali care aparţin în

general clasei de mijloc, au un înalt nivel de educaţie, nu au legătură în
general cu conflictele sociale. Sunt mult mai organizate ca primele, sunt

64
mai puţin provizorii, pot fi generate de anumite instituţii şi, în mod
obişnuit, au anumite viziuni morale, aproape mesianice, asupra lumii.
Teoria acţiunii sociale (Weber) vede mişcarea socială ca
realizându-se prin diferite acţiuni mai puţin radicale decât în cazul
conflictului social. Teoria lui Weber continuă în a analiza diferenţa dintre
conflict social şi mişcare socială. Astfel, în cazul mişcării sociale se
renunţă la teoria avantajului gratuit, care afirmă că, indiferent dacă
particip sau nu, tot obţin anumite beneficii, şi promovează ideea
implicării sociale (vezi individualismul de la Sodalitate).

Revoluţiile ne îndepărtează de explicaţiile conflictului social şi a

mişcărilor sociale, totuşi acestea au o mare legătură cu conflictul. Ele
apar în momentul în care cantitatea de frustări devine insuportabilă.
Diferenţa şi asemănarea dintre revoluţii şi revolte constă în faptul că
revoltele au caracter spontan, restrâns, iar revoluţiile au o amploare mai
ridicată, uneori putând fi “programate”.

CURS 6
SCOLI DE SOCIOLOGIE

ŞCOALA FRANCEZĂ
Sociologia aflată în etapa pozitivă urmează principiul cauză – efect
explicând fenomenele sociale.
Sociologia mai era denumită şi statistică socială, însemnând că
analiza matematic toate faptele sociale întâlnite într-un grup.
Filosoful J.St. Mill (1803 – 1873) nega corectitudinea termenului
de “sociologie”, recomandând ca aceasta să se numească “etnologie”,
“culturologie”, “caracteologie”, numindu-se în final “sociologie”.
Sociologia a fost studiată din antichitate de Platon, Aristotel iar în
Epoca Iluminismului de către Rousseau, care a teoretizat ordinea socială
şi contractul social: “Renunţăm la anumite libertăţi personale pentru a fi
mai liberi.”; “Aleg să fiu liber, dar şi cei din jurul meu sunt liberi”.
Această teorie a mai fost susţinută şi de Th. Hobbes, Durkheim şi J.
Locke şi este întâlnită în istoria sociologiei sub forma conceptului de
“contract social”.
Exemplu: Th. Hobbes afirma că “suntem lupi între lupi”.

EMILE DURKHEIM (1858 – 1917

Reprezentant de seamă al şcolii sociologice franceze, formulează

câteva concepte principale despre cunoaşterea socialului.

1.Prima teorie a sa asupra societăţii afirmă că aceasta funcţionează

datorită diviziunii muncii.

65
 a) diviziunea muncii de tip mecanic - care se realizează în societăţile
arhaice primare, religioase, unde individul trebuia să respecte
foarte strict anumite norme, reguli şi unde solidaritatea umană era
foarte mare.
b) diviziunea muncii de tip organic - care se întâlneşte în societăţile
moderne, contemporane, unde diviziunea muncii este foarte
accentuată dar, în acelaşi timp întâlnindu-se şi o accentuare a
individualităţii, afirmându-se în exces eu-l individual in
detrimentul eu-lui social.

Datorită diviziunii muncii de tip mecanic şi cea de tip organic

apare şi solidaritatea umană.
Solidaritatea este de 2 tipuri:
- mecanic (fiecare poate funcţiona mai mult sau mai puţin
independent)
- organic (funcţionează ca un organism totul)
Aceste teorii sunt împrumutate de la teoria evoluţionistă a lui Herbert
Spencer si Darwin.

2. A doua teorie prezentată în cartea lui Emile Durkheim, “Despre

sinucidere”, afirmă că înregistrăm social mai multe tipuri de suicid:
- forma altruistă, care se întâlneşte foarte des în societăţile de tip
mecanic, deoarece individul are un grad mare de integrare structurală în
comunitate;
- de tip egoist, care se întâlneşte, în special, în societăţile de tip organic
şi se datorează faptului că integrarea structurală a individului este O.
-impulsiv, nu cere explicaţie, se produce ca un reflex (d.p.d.v.
sociologic)
- anomic, (fără normă), “a” = fără, “nomos” (grecesc) = normă, se

presupune că vine din absenţa controlului normativ.

3. A treia teorie se regăseşte în cartea lui Emile Durkheim “Formele

elementare ale vieţii religioase” şi afirmă că integrarea socială se
produce, în special, prin religie – datorită sacralităţii. Concluzionând,
E.Durkheim afirmă că religia înseamnă însăşi societatea.

4.A patra teorie – faptul social – afirmă că societatea este alcătuită din
mai multe fapte sociale (cumul al acestora).
Faptul social este constrângător. Exterior, imprimând şi impunând
comportamente sociale. (fapt social – comportament manifest, exterior).
Faptul social este dual:
- material ( tangibilă, o pun în practică)
- individual (de conştiinţa), o pot programa.

66
Faptul social este, în acelaşi timp, şi general. Este comun tuturor
membrilor societăţii, are o origine colectivă, sociala, fiind organizat stabil
şi coerent.

ŞCOALA GERMANĂ A SOCIOLOGIEI CLASICE

Este reprezentată de către Max Weber (1864 – 1920) care este
totodata şi promotorul şcolii sociologice moderne. În cartea sa “Etica
protestantă şi spiritul capitalist” subliniază faptul că democraţia şi
capitalismul sunt în principal produsul unei etici religioase a
protestantismului.
Analizând mai multe religii constată că numai în protestantism “a
munci”, “a fi altruist” dar şi “a fi raţional” sunt principii morale răsplătite
de către Dumnezeu. La protestanţi religia era supremul scop.

ŞCOALA BRITANICĂ
Este reprezentată de către Karl Marx. Acest filosof afirma şi
concepea materialismul dialectic şi istoric şi, urmând ideile filosofice ale
lui Hegel, sublinia că societatea umană este condusă şi dominată de lupta
de clasă , drept pentru care recomanda apariţia societăţii fără clasă.

ŞCOALA AMERICANĂ
Este reprezentată de sociologul George Herbert Mead care
construia teoria conform căreia problemele sinelui, ale acţiunii şi
interacţiunii umane sunt cele mai importante pentru sociologie.
Studiind crima, infracţionalitatea, problema sărăciei, a şomajului
teoriile şi conceptele sale au fost aplicate mai târziu în psihologia socială
şi microsociologie.

CURS 7
SOCIOLOGIA EDUCATIEI ȘI ÎNVĂȚĂMÂNTULUI

Concepând educația ca sistem deschis (input – output)

sunt acceptate 3 subdiviziuni :
1. Sociologia instituțiilor și a procesului intern de
educație (sistemul propriu-zis);

2. Sociologia intrărilor în sistem – analiza funcțiilor

educative ale familiei, a rolului structurii de clasă în
educație și a mediului social extrașcolar;

67
 3. Sociologia ieșirilor din sistem – studierea nevoilor
sociale și a raportului dintre dezvoltarea social-
economică și sistemul de învățământ.

INSTRUMENTE FUNDAMENTALE ÎN CADRUL SISTEMULUI

DE ÎNVĂȚĂMÂNT:
1. Planul de învățământ (de studii) conține indicații, precise
de ordin cantitativ: repartiția pe ani școlari, și pentru
fiecare disciplină a cunoștințelor pe care le predă
profesorul;
2. Programa de învățământ (conținutul învățământului).

PRINCIPII FUNDAMENTALE
ÎN ALCĂTUIREA PLANURILOR DE STUDII
1. Planul trebuie să satisfacă cerințele scopului principal al
educației – formarea completă, ca cerință a capacităților
intelectuale necesare în vederea mânuirii optime a
informației solicitate de un domeniu sau altul;

2. Planul trebuie să realizeze o legătură între teorie și practică;

3. Trebuie să fie prezente disciplinele de bază alături de care se

grupează disciplinele complementare.

CATEGORII DE SCOPURI
1. Scopuri interne – finalitatea internă a educației, acordul
sistemului cu el însuși, acordul tendențial al sistemului
particular cu modelul său;

2. Scopuri externe – integrarea sistemului de educație în

mișcarea generală, economică și socială;

68
 3. Scopuri cuantificabile – atingerea cotelor optime ale
indicilor care descriu mișcarea fluxurilor școlare în cadrul
sistemului;

4. Scopuri necuantificabile – dezvoltarea personalității, a

laturii formative, adaptarea conținutului și metodelor de
învățământ la cerințele prezente;

5. Scopuri temporare - corespund unor situații trecătoare, de

conjunctură;

6. Scopuri de perspecti vă – vizează dezvoltarea integrală, in

termeni de ”viitori posibili” a sistemului de învățământ.

”FLUXURI DE INFLUENȚĂ”
1. Relația reciprocă dintre activitatea economică și dinamica
forței de muncă – matricea: profesii-educație-ramuri de
activitate;

2. Relația dintre activitatea economică și învățământ –

reprezintă acea cotă parte din resursele sale pe care o
economie le consacră efectiv învățământului;

3. Raportul dintre corpul profesoral și sistemul de

învățământ;

4. Un flux în a cărui dinamică se efectuează distribuția

populației școlare în raport cu utilizarea forței de muncă în
societate. O serie de indicatori structurali și dinamici ai
populației active pot fi decisivi în raport cu organizarea și
orientarea sistemului de învățământ : prestigiul social al

69
 meseriilor, tipurile de așezări specificxe pentru practicarea
diferitelor meserii,etc;

5. Un flux care grupează ansamblul influențelor

socioeconomice care se exercită asupra cursului studiilor
tinerilor : mobilitatea genealogică, statutul socioeconomic
al familiilor, distanța între rezidență și instituția de
învățământ, tradițiile, tipurile de mentalități educaționale,
religiozitatea,etc;

6. Ansamblul trăsăturilor psiho-individuale cu care tinerii

abordează sistemul de învățământ, la nivelul inpu-ului său:
starea de sănătate, inteligența, creativitatea, deprinderi,
obișnuințe,etc.;

7. Nevoia de informație pentru întemeierea politicii școlare

dublat de fluxul care prezintă introducerea informațiilor în
cadrul deciziei politice specifice – ”politica școlară”;

8. Un flux care, teoretic, este expresia putinței de control și

de reglementare a sistemului de învățământ pe care o dețin
instituțiile care elaborează deciziile școlare;

9. ”Un flux specific” pentru caracterul sistemului de

învățământ – oricât am reuși să evoluăm, să clasificăm și
să enumerăm tipurile de influență care acționează asupra
sistemului de învățământ, vor rămâne unele influențe ce se
manifestă și care pot fi incluse într-un cadru de analiză
formală: decizii de politică externă, tradiții reactivate,etc.;

70
10. Fluxuri suprastructurale specifice – caracterizează
ansamblul interacțiunilor dintre sistemul de învățământ și
alte organizații și isteme instituționale.

INDICATORI POSIBILI ÎN ANALIZA

SISTEMULUI DE ÎNVĂȚĂMÂNT

1. Indicatori tensionali – exprimă tipurile de tensiuni care

se nasc în ansamblul relațiilor intergrupale și rezultanta
generală a acestor tensionări;

2. Indicatori de model – conturarea modelului sau

idealului care se generează în interiorul grupurilor;

3. Indicatori acționali: tipuri de reacții ale grupului la

cerințele specifice ale indivizilor și tipuri de reacții ale
grupelor, ca unitate de referință, la cadrul instituțional
al satisfacerii acestor cerințe;

4. Indicatori structurali: referitor la strucurile formală și

informală ale grupului și la raporturile dintre ele; tipuri
de structuri și tipuri de grupuri;

5. Indicatori relaționali, intergrupali: dinamica

raporturilor dintre diferite tipuri de grupuri;

6. Indicatori extensionali: măsura funcționalității externe

a grupurilor atât în raport cu alte ansambluri ale
sistemului cât și în raport cu ansambluri sau sisteme de
alt tip;

71
 7. Indicatori de eficiență: măsura în care integrarea, ca
participare, apare ca produs output adecvat obiectivelor
sistemului de învățământ;

8. Indicatori critici: dinamica grupului și echilibrul

structural-funcțional al sistemului de învățământ, ca
atare.

CARACTERISTICI ALE ȘCOLII CONTEMPORANE

1. Creșterea continuă a dimensiunilor sale, extinderea
deosebită a organizațiilor educaționale suprastructurale;

2. Participarea extinsă a școlii la accelerarea evoluției sociale;

3. Inserarea școlii în ansamblul mișcărilor curente care fac să

se amplifice complexitatea raporturilor sociale;

4. Reconsiderarea funcțiilor formative și informative ale

școlii, a raporturilor dintre ele.

Sub aspect financiar, analiza sistemică îndeamnă la stabilirea

unor standarde și reglementări riguroase privitoare la volumul
cheltuielilor necesare pentru educație:
1. Stabilirea unui raport echilibrat între cheltuielile pentru
educație și ansamblul cheltuielilor publice;
2. Să se asigure un echilibru între cheltuielile pentru
învățământ și ansamblul venitului național;
3. Realizarea unui raport judicios între cheltuielile de
investiții și cele pentru funcționarea învățământului;
4. Să se realizeze o tipologie a surselor de cheltuieli din care
poate fi alimentată financiar educația;

72
 COMPONENTELE UNUI MODEL DE ACȚIUNI DE
PLANIFICARE

1. Configurarea sistemului unitar al scopurilor educației;

2. Elaborarea setului de metode pentru diagnosticarea stării

educaționale comparativ cu starea economică, socială și
culturală a societății;

3. Construirea proriu-zisă a planului:

- Metode de determinare a mișcării fluxurilor școlare
pe diferite nivele și pe diferite ramuri ale sistemului
de învățământ;
- Integrarea în plan a aspectelor privind randamentul,
conținutul, metodele, structurile procesului instructiv-
formativ;
- Întreprinderea măsurilor pregătitoare pentru
perfecționarea în timp a sistemului de învățământ,
programat.

4. Elaborarea unor strategii tip de acțiune pentru traducerea

în fapt a planului;

5. Înglobarea rezultatelor cercetării și a acțiunii propriu

zise de cercetare în planul aplicat.

CURS 8

RAPORTURILE SOCIOLOGIEI CU STIINTE SOCIALE PARTICULARE

1. SOCIOLOGIA SI ECONOMIA POLITICA

În cadrul activităților economice sunt:
- subiecți economici;
- indivizi sau grupuri sociale care acționează concret;
- tipuri de întreprinderi;

73
 - tipuri sau categorii de comportamente economice
(bugetul de familie).

Ca fenomene similare întâlnim și la sociologie: analiza microsocială;

relațiile sociale, etc.
Economicul este inclus și integrat în sociologie iar relația economică
este prin excelență o relație socială.
Contabilitatea economică este întregită de contabilitatea socială, prin
trecerea de la Homo Economicus la Omul Social Total.

2. Sociologia și științele politice

Raportul dintre sociologie și științele politice poate fi analizat
din cel puțin două perspective:
- Analiza sociologică a fenomenului politic, al
sistemului politic ca element al sistemului social
global (formațiunea socială);
- Relația dintre diagnoze sociologice și decizia politică.
Analiza sociologică a fenomenului politic urmărește:
- Geneza și funcțiile instituțiilor politice;
- Structurile politice analoge în diverse tipuri de
societăți;
- Formarea opiniei publice;
- Modalitățile în care societățile interpretează pe plan
politic nevoile, interesele, experiențele, conflictele și
perturbările sociale;
- Raporturilr dintre ierarhiile și instituțiile sociale, de pe
poziția forței și a puterii;
- Tipurile de evenimente politice;
- Formele acțiunii politice.
Deosebirea dintre cele două științe constă în aceea că sociologia se
axează mai ales pe dignoză-prognoză, rezultate din cercetări științifice,
iar politica se axează pe decizii, controlul și executarea lor.

3. Sociologia medicinei
Sociologia medicinei, spune Strauss ”studiază factorii ca structură
organizațională , relațiile între roluri, sistemele de valori, riturile
și funcțiile medicinei ca un sistem de conduite”.
În lucrarea lor ”Educația medicală ca proces social”, Patricia Kendall și
R.K.Merton propun o schemă de clasificare a contribuției globale a
științelor sociale în domeniul medical care se axează pe următoarele
probleme esențiale:
- Etiologia socială și ecologia bolii;
- Comportamentele sociale ale terapiei și readaptării;
- Medicina ca instituție socială;
- Sociologia învățământului medical.

74
 4. Sociologia și psihologia socială
Elementele comune ale sociologiei și psihologiei sociale constau în
relațiile dintre indivizi în funcție de situațiile sociale concrete; se axează
pe conduita, comportamentul social și acțiunea socială colectivă.
Deosebirile constau în maniera de abordare a acțiunii sociale, a
comportamentului individual și colectiv
Sociologia consideră socialul ca variabilă independentă, iar
psihicul apare ca variabilă dependentă.
Raportul poate fi și invers: psihologia socială are nevoie de
noțiunile și de cadrele conceptuale ale sociologiei.

5. Sociologia religiei

Natura religiosului

Dacă tot ceea ce este uman este produsul activităţilor umane,

faptele conduc la repartizarea tuturor produselor în două mari categorii:
1. prezintă rezultatele unor deficite (tot ceea ce ţine de
economic, de satisfacerea necesităţilor, naturale sau artificiale)
2. concretizări ale aspiraţiilor ivite din adâncurile fiinţelor
umane, conştiinţa permiţând găsirea unui punct de sprijin din care omul
să se lanseze spre necunoscut.
În 1932, Bergson, afirmă că religiosul ţine de aceste două tipuri de
produse. Pe de o parte i se poate atribui o sursă alimentată de necesităţi,
despre care spunem că au un caracter universal. Fiind o fiinţă conştientă,
omul este mai întâi un animal curios şi dornic să pună întrebări.
Interogaţia cere răspunsuri, fie făcând apel la imaginaţie, fie stimulând
raţiunea. Presupunând că prima cale conduce la religios, cea de-a doua
întemeiază ştiinţa. Cele două activităţi sunt prin urmare în concurenţă. Pe
de altă parte, a doua deficienţă este de natură materială. Orice activitate
umană este marcată de o incertitudine cu privire la rezultatele sale. Dat
fiind faptul că această incertitudine este dezagreabilă, este normal ca
oamenii să încerce să o înlăture. Se deschid trei căi de înlăturare:
1.calea raţională a tehnicii, explorată de toate societăţile umane,
având în vedere rezolvarea eficientă şi imediată a problemelor de
supravieţuire;
2.calea magiei, definită negativ ca ansamblul procedeelor
iraţionale în ochii ştiinţei şi tehnicii, căutând să atingă sau să evite
anumite rezultate ale activităţii umane;
3.calea religiosului, ansamblul practicilor prin care oamenii
caută să obţină armonie generală sau sprijinul unei puteri favorabile
succesului, acţiunii lor.
Insistându-se asupra deficienţelor intelectualii au ajuns la
convingerea că umanitatea este o specie terorizată în permanenţă, în timp
ce toate anchetele de teren au încurajat mereu o ipoteză şi anume că

75
majoritatea oamenilor este mulţumită cu soarta şi condiţia ei. Pentru a
recruta adepţi, gestionarii au nevoie să le propună produse seducătoare
sau convingătoare. Există patru categorii principale, ca manifestări ale
religiosului:
a.-credinţa exprimată în mituri, dogme sau construcţii teologice;
b.-emoţiile, manifestate în dansuri, transe, rugăciuni;
c.-experienţa religioasă tradusă prin gesturi sistematizate în rituri;
d.-toate acestea se adresează unei comunităţi reunite cu ocazia unor
ceremonii ce marchează timpul şi delimitează spaţii.

Produsele sociale ale religiei

1.Sodalitatea religioasă
Activitatea religioasă produce în mod spontan grupuri, când nu se
exercită direct în grupurile definite de morfologie. În morfologia tribală,
comunitatea religioasă se identifică cu fiecare nivel al segmentării, de la
familia lărgită până la gruparea în triburi.
Odată cu apariţia religiilor universale în regate şi imperii, situaţia
se complică. Situaţia anterioară se prelungeşte, activităţile religioase se
exercită în cadrul unor grupuri definite independent de ele. De exemplu
Imperiul Chinez poate fi conceput ca o biserică gigantică al cărui slujitor
suprem ar fi împăratul, această biserică se subdivide, în funcţie de cadrele
administrative, în templele locale, confucianiste cu vicarii împăratului,
adică funcţionarii. O religie universală, produsă de un profet cuprins de
un val luminos profund nu este o ideologie destinată unei uzanţe sociale.
Mesajul său este un mesaj de mântuire adresându-se Omului din fiecare
om. Marile religii se adresează acestei fracţiuni a populaţiei pentru care
religia este o necesitate irezistibilă aşa cum este curiozitatea pentru alţii.
Aceşti oameni nu se pot mulţumi cu practici religioase oferite în cadrul
grupurilor profane, având nevoie de o sodalitate proprie.
Această problemă de tehnică religioasă nu cunoaşte decât două
soluţii:
1-cea a misticii, a ascetismului şi a monahismului şi
2-cea a comunităţii reunite la modul fizic de o credinţă comună,
independent de celelate aparteneţe sociale ale membrilor săi.
Cele două soluţii sunt două teme, ale căror variaţiuni au fost sporite
de religiile, civilizaţiile şi politiile istorice.

2. Riturile
Diversitatea riturilor este infinită, dar pot fi cu uşurinţă clasificate
în trei mari categorii:
a- pelerinajul – consecinţă directă a hierofaniei care conferă anumitor
locuri o încărcătură luminoasă, destul de puternică astfel încât
credincioşii să pornească într-acolo. Pelerinajul exista şi în
societăţile primitive, dar în cazul religiei universale se răspândesc
pe distanţe imense, pe arii culturale şi în imperii gigantice.

76
 b- Rugăciunea -nu se exprimă numai prin cuvinte sau formule,
îmbracă şi forma exterioară a unor mişcări ritmice însoţite de
poziţii ale corpului propice naşterii spontane de imagini, gânduri
neformulate, visări.
c- Sacrificiul – se poate folosi studiul lui Hubert Mauss din 1899.
Sacrificiul produce un dublu efect, unul asupra obiectului pentru
care este adus şi asupra căruia vrea să acţioneze, celălalt asupra
persoanei morale care doreşte şi provoacă acest efect. Este un act
religios care, prin consacrarea unei victime, modifică starea
persoanei spirituale care îl îndeplineşte sau a anumitor obiecte de
care aceasta este interesată.
Sacrificiul are drept funcţie înlesnirea comunicării între lumea
profană şi lumea sacră, prin intermediul unei victime.

3.Credinţele
Experienţele mistice cele mai pure par a fi goale de orice conţinut
cognitiv. Misticii sunt rari. În domeniul teoretic, omul dispune de
imaginaţie sau de demersul raţional întemeiat pe combinaţia dintre
teoriile ipotetico-deductive – ce pot fi obţinute prin imaginaţie - şi
experimentările controlabile de către altcineva. Înţelegerea umană este
una singură, iar magia ca şi imaginaţia, urmează reguli logice în propriul
lor cadru de referinţă.
Imaginaţia şi magia ocupă tot terenul lăsat liber de ştiinţă şi
tehnică. Orice progres la ştiinţei şi al tehnicii produce un recul al
imaginaţiei şi magiei, în problema considerată şi pentru persoanele
implicate.

4.Regulile de viaţă
Toate religiile, în stadiul lor mitic sau dogmatic, propun reguli de
viaţă sub formă de obligaţii şi interdicţii . În stadiul mitic este dificil sau
imposibil să se facă distincţia între regulile ce rezultă dintr-o percepţie
religioasă şi cele de origini variate care au dus la elaborarea ulterioară a
unei prescripţii religioase.
Dacă, de exemplu, iudaismul şi islamul proscriu consumul de carne
de porc, rezultă că în comunităţile evreieşti şi musulmane porcul este
absent. Din moment ce, în virtutea unei dogme centrale a creştinismului,
vinul este indispensabil celebrării slujbei, viţa este cultivată în ţările
creştine; în funcţie de tehnica şi economia transporturilor, cultura viţei va
fi mai mult sau mai puţin concentrată în locurile cele mai favorabile sau
dispersată până în zone puţin probabile (Irlanda sau Scandinavia).

Modernitatea și religia

Modernitatea este marcată de o serie de mutaţii de mare

amploare.Una dintre ele a afectat religia. Pentru înţelegerea fenomenului

77
şi determinarea locului religiei în lumea modernă trebuie să facă distincţie
între laicizare, decreştinizare şi denuminizare.

1. Laicizarea – este o mişcare de natură politică ce a produs la

nivelul religiei transferul de la un statut public la unul particular.
Mişcarea a început în a doua jumătate a secolului al 16-lea când
războaiele religioase au scos în evidenţă, pentru confesiunile minoritare,
pericolul unei alianţe strânse dintre politic şi religios.
Laicitatea înseamnă separarea de religie şi de stat adică privatizarea
celei dintâi. Este rezultatul unui proces de laicizare care, datorită legăturii
strânse dintre biserică şi politică în vechile regimuri şi mai ales în ţările
catolice remodelate de Contrareformă, a fost marcat, pe de o parte, de
lozinca “Să-l stârpim pe Infam” din sec. al 18-lea şi, pe de altă parte de
Syllabus-ul din secolul al 19-lea.
Anticlericalismul/antireligia şi reacţia religioasă antimodernă nu
sunt singurele fenomene ce pot fi puse direct în legătură cu laicizarea şi
nici nu trebuie omis faptul că ea a fost refractată în medii istorice şi
sociale diferite, fapt ce face ca simptomele să difere de la o ţară la alta.
Integralitatea laicizării poate fi pusă la îndoială. Ea este dificil de
conceput ca fiind absolută, având în vedere materialul uman din care sunt
făcute societăţile umane, neputând fi considerată absurdă ipoteza unui
“fundamentalism” creştin, ce ar aduna toate popoarele Europei pentru a le
topi într-o politie europeană cimentată de o naţiune europeană. Rezultatul
ar fi blocarea laicizării, ar fi răsturnată în beneficiul unei re-ideologizări
reciproce a politicului şi religiosului, pentru care există exemple recente
chiar în Europa (în Franţa din perioada Vichy, în Spania lui Franco şi
Portugalia lui Salazar).

2.Decreştinizarea
Dacă laicizarea este un fenomen politic, decreştinizarea este mai
curând o manifestare de pluralism cultural. Aceste două simptome ale
modernităţii nu se suprapun, chiar dacă întreţin în mod evident legături.
Laicizarea are drept consecinţă directă părăsirea locurilor de cult şi
abandonarea practicilor rituale de către majoritate, de aceia ale căror
necesităţi religioase sunt puţin presante. Decreştinizarea vizează faptul că
minoritatea cu nevoi intense nu se mai adresează numai creştinismului, ci
şi altor oficine ale absolutului.
Decreştinizarea este un fenomen de pluralizare religioasă. Ultima
sa rădăcină este deopotrivă politică şi religioasă. Din momentul în care
toate interesele, în afara celor comune, sunt alungate în sfera privată,
toate devin din punct de vedere politic legitime. Actorii sociali privaţi
devin singurii judecători ai opiniilor, gusturilor, ambiţiilor lor, din
moment ce nu încalcă regulile jocului. Nu este inutil să precizăm că
legitimitatea politică nu se confundă cu legitimitatea definită de criteriile
specifice ordinelor. Dacă în democraţie poate fi permis, din punct de
vedere politic, să credem că doi şi cu doi fac cinci, deşi aritmetica

78
interzice acest lucru, pentru religie consecinţele ar putea fi duble. Pe de o
parte, indiferenţa politicului nu o mai autorizează să reprime pluralitatea
opiniilor, inclusiv indiferenţa religioasă. Pe de altă parte, fiecare religie se
vede împovărată cu grija de a-şi defini propria ortodoxie şi de a-şi
denunţa propriile erezii, fără a putea face apel la braţul secular. Regimul
democratic este astfel teatrul unei proliferări religioase sau
pseudoreligioase virtuale.

3. Denuminizarea
Denuminizarea poate fi definită ca mişcarea prin care sfera sacrului
este erodată lent de cea a profanului, sfârşind aproape prin a dispărea .
Marx Weber vorbea de “desacralizarea lumii”, dar adăugându-i o nuanţă
de regret, care nu este potrivită pentru a descrie un fenomen istoric.

CURS 9
DEVIANŢA

1. NATURA DEVIANŢEI

Ca primă abordare, sociologii folosesc termenul de devianţă

pentru a desemna un ansamblu disparat de transgresări, de conduite
dezaprobate şi de indivizi marginali.

O primă clasificare cuprinde 7 categorii:

1/ Infracţiunile şi delictele – omucidere, furt etc.
2/ Sinuciderea – studiul lui Durkheim
3/ Consumul de droguri
4/ Transgresiunile sexuale – prostituţia, homosexualitatea, pornografia
5/ Devianţele religioase – vrăjitorie, erezii, sectarism religios
6/ Bolile mentale – originea socială a anumitor boli psihice, tulburări
mentale, lumea socială a azilurilor
7/ Handicapurile fizice – studiul relaţiilor tensionate observate în
momentul interacţiunii persoanelor “normale” cu cele surde, nevăzătoare,
obeze, handicapate.

Pot fi totodată distinse în cadrul devianţei 4 tipuri:

1/ Devianţi subculturali - Merton vorbeşte despre nonconformişti,
iar Moscovici de minorităţi active;
2/ Transgresorii – devianţi care violează deliberat o normă a cărei
validate o recunosc;
3/ Indivizii cu tulburări de comportament – unde caracterul voluntar al
actului nu este nici clar acceptat, nici exclus; ex. toxicomanii acţionează
mai întâi voluntar, apoi s instalează dependenţa;

79
 4/ Handicapaţii – nu se încadrează în domeniul acţiunii voluntare

Definiţie: Sociologii consideră ca deviante acţiunile şi felurile de a

fi care sunt rău văzute şi sancţionate de majoritatea membrilor unui grup.
a. Aşteptări, norme şi valori – devianţa apare ca o activitate ce
dezamăgeşte o aşteptare, ce violează o normă socială sau neagă o valoare;
se presupune deci, existenţa unui univers normativ, despre ce este drept
sau nedrept, adevărat sau fals, normal sau patologic, bine şi rău; un act
deviant este un act blamat. Universul normativ al unui grup nu este decât
arareori un ansamblu omogen şi uşor de identificat. Majoritatea
aşteptărilor sunt implicite şi schimbătoare.
b. Interacţiunea – Durkheim consideră consideră că un act este
deviant pentru că este dezaprobat, devianţa fiind produsul judecării unei
conduite sau a unui fel de a fi.
c. Distribuţia – normalitatea şi devianţa sunt noţiuni care vehiculează
un sens statistic: conduitele normale sunt frecvente şi actele deviante sunt
rare. Wilkins reprezintă distribuţia comportamentelor morale pe o curbă
Gauss. Intensitatea devianţei variază invers proporţional cu frecvenţa sa.

Relativitatea devianţei poate fi privită din 3 puncte de vedere

diferite:
1/ Un act va fi condamnat dacă este pus într-o anumită situaţie şi nu va
fi în alte împrejurări. De ex. actul sexual este considerat perfect normal
atunci când există consimţământul ambilor participanţi, dar va fi judecat
în cazul în care ia forma unui viol, sau se desfăşoară în public, fiind
considerat indecent.
2/ Un act va fi sau nu deviant în funcţie de statutul sau rolul autorului
său (de ex. soldatul aflat în război)
3/ Devianţa va depinde de contextul normativ în care apare. Astfel,
ceea ce este condamnat într-o anumită epocă este adesea tolerat în alte
vremuri.
Infracţiunea îi apărea lui Durkheim ca un fapt de sociologie normală,
deoarece face parte integrantă din viaţa în societate. În măsura în care
solidaritatea socială cere tuturor să împărtăşească anumite sentimente
colective, tolerarea actelor care lovesc puternic în acestea ar pune în
discuţie un liant social esenţial . Deoarece este imposibil ca toţi membrii
unui grup să împărtăşească sentimentele colective cu aceeaşi intensitate,
vor exista unii care vor comite acte judecate ca ofensatoare de ceilalţi şi
care se vor vedea astfel condamnaţi la o sancţiune penală.
Conduitele universal reprimate sunt în număr de 4: incestul, răpirea
şi violul, omorul, furtul.

Devianţa, o construcţie socială

Becker scria: “Grupurile sociale creează devianţa prin stabilirea de
regulia căror încălcare constituie o devianţă şi prin aplicarea acestor

80
reguli unor indivizi etichetaţi ca «outsideri»”. Acest text permite două
interpretări:
- conform celei dintâi, însăşi existenţa devianţei presupune reguli şi
judecăţi aplicate celor ce le încalcă;
- devianţa este o creaţie artificială, pentru că este produsul unui
proces de definire arbitrar.
Un comportament devine intrinsec deviant numai dacă ne hotărâm
să-I aplicăm această etichetă.
Devianţa se află în ochii celui care o priveşte.

În A supraveghea şi a pedepsi, Foucault sugerează că funcţia

adevărată a închisorii nu este de a suprima infracţiunile, ci de a asigura
gestionarea lor prin operarea unei distincţii între ilegalism şi delicvenţă.
Delicventul care iese din închisoare este relativ inofensiv: trecut în
fişiere, controlat de poliţie, izolat, prezent ca redutabil, se vede silit să-şi
regăsească semenii şi să recurgă la forme artizanale de ilegalism. El poate
servi ca informator, denunţător sau provocator. Închisoarea nu are nici un
efect asupra criminalităţii, teză ce este însă departe de a fi demonstrată.

Sensul sau nonsensul reacţiei sociale

Multe lucrări de sociologie a devianţei au la bază întrevederi
realizate cu delicvenţi, homosexuali, prostituate etc. şi încearcă să
prezinte viziunea acestora asupra situaţiei. Subiecţii astfel studiaţi sunt
prezentaţi fie în termeni simpatici, fie neutri. Apar şi alte cuvinte ce
servesc la minimalizarea problemelor puse de devianţă: infractor, situaţie
problemă, act considerat indezirabil, cultură a drogului.
Deciziile penale sunt luate ţinând seama de trei factori:
1/ Cu cât delictul este mai grav, cu atât este mai mare probabilitatea ca
victima să reclame la poliţie, ca poliţistul să-l aresteze pe suspect şi ca
judecătorul să pronunţe o pedeapsă severă.
2/ Cu cât antecedentele judiciare ale unui delicvent sunt mai importante,
cu atât probabilitatea arestării şi urmăririi va fi mai ridicată. În etapa
sentinţei, severitatea pedepsei este puternic influenţată de delictele
trecute.
3/ Există o mai mare tendinţă spre toleranţă şi clemenţă când delicventul
este o rudă sau un prieten al victimei, decât atunci când este un străin.

Unitatea şi diversitatea fenomenului

Legătura strânsă dintre delicvenţă şi toxicomani (inclusiv
alcoolismul) este unul dintre elementele cele mai bine stabilite de
criminologie. Dintre deţinuţii penitenciarelor americane 78% au folosit
deja un drog ilegal, iar procentul echivalent pentru populaţie este de 37%.
Tinerii delicvenţi consumatori de droguri şi de alcool sunt mai numeroşi
decât cei care respectă legea. Din analizele efectuate persoanelor arestate
pentru delicte importante, dar nelegate direct de droguri, între 58 şi 74%
au reziduuri de cocaină sau heroină în organism (Kaplan, 1988). Doi

81
deţinuţi din cinci recunosc că au fost sub influenţa unui drog ilegal sau a
alcoolului în momentul comiterii delictului.

Ideea unei relaţii inverse între sinucidere şi omucidere a fost

respinsă de Durkheim. Adesea, rata sinuciderilor variază independent de
rata omuciderilor. Totuşi, în SUA se observă relaţii destul de strânse între
aceste două tipuri de devianţă. Grupul cu rata cea mai ridicată de
omucideri are şi cele mai ridicate rate de sinucidere.

Raporturile dintre toxicomanie şi sinucidere sunt deasemenea

strânse.
Această atracţie între devianţe are mai multe explicaţii. Astfel:
- furtul merge mână în mână cu violenţa
- alcoolul reduce inhibiţiile, un toxicoman ajunge uşor vânzător de
droguri

Afirmaţia că drogul conduce la crimă nu este decât un adevăr

parţial, căci majoritatea narcomanilor americani şi-au început activitatea
de delicvenţă înainte de a fi consumat droguri.
Cele trei elemente: polivalenţa delicvenţilor recidivişti, legăturile
strânse între devianţa şcolară şi delicvenţa juvenilă şi corelaţiile dintre
furt, agresiune, sinucidere şi toxicomanie, induc ideea că la anumiţi
indivizi există o predispoziţie pentru devianţă, manifestată prin
transgresiuni poliforme.
Teoria sociologică dovedită prin experimentare ca fiind cea mai
clară pentru înţelegerea înclinaţiei pentru devianţă este teoria controlului
social, ale cărei baze a fost pusă de Durkheim, în lucrarea Despre
sinucidere. Ea se rezumă la afirmaţia că o integrare socială insuficientă îl
eliberează pe individ de influenţa socializantă a anturajului său, slăbindu-
I motivaţia de a depune efortul necesar pentru respectarea normelor
sociale.

2. TEORIA CONTROLULUI SOCIAL

“Sinuciderea” lui Durkheim

Durkheim desprinde trei tipuri de sinucidere:
a. sinuciderea de tip egoist
b. sinuciderea altruistă
c. sinuciderea anomică
a. Durkheim desprinde o idee generală: “Sinuciderea variază invers
proporţional cu gradul de integrare al societăţii religioase, domestice şi
politice”. Astfel, membrii unui grup insuficient integrat scapă de sub
nfluenţa sa şi nu se mai lasă ghidaţi decât de interesele lor personale.
b. Sinuciderea altruistă este contrarul celei de tip egoist. Ex. la
eschimoşi, bătrânul devenit o povară pentru familie, acceptă să moară în
frig.

82
 c. În vremuri normale, societatea fixează limite pentru aspiraţiile
fiecăruia. Dar această acţiune a grupului social nu se poate exercita în
perioadele de schimbări rapide , cum ar fi în timpul unei crize de creştere,
al unei recesiuni sau al unui divorţ, sau în climatul efeverscent al lumii
industriale. Anomia este tocmai această dereglare ce îl aruncă pe individ
în starea de “rău de infinit”. Individul nu mai ştie ce limite să-şi fixeze
propriilor dorinţe, el continuă o căutare fără ieşire, în timpul căderii
acumulând eşecuri şi decepţii.

Posteritatea “Sinuciderii”
a. Dificultăţile diferenţierii dintre sinuciderea egoistă şi sinuciderea
anomică
Despre sinuciderea egoistă, ce ar fi legată de un defect de integrare
socială şi sinuciderea anomică, ce ar decurge dintr-o lipsă de reglare,
Durkheim recunoaşte că acestea “sunt două aspecte ale aceleiaşi stări
sociale” . Un bun exemplu ar fi divorţul, care are repercursiuni atât
asupra integrării cât şi asupra reglării.
b. Tribulaţiile anomiei – ambiguitate
Dacă este adevărat că crizele economice sunt însoţite de o creştere a
numărului sinuciderilor, nu este necesară noţiunea de anomie pentru a
înţelege acest fenomen.
c. Integrarea socială
Conceptul de integrare familială ne ajută să înţelegem sinuciderile
tinerilor. Se constată că adolescenţii care se sinucid aparţin, în general,
unor familii dezmembrate: divorţ, absenţa tatălui. Orice eveniment care îi
rupe pe indivizi de grupul lor va fi urmat de o creştere a morţilor
voluntare.

Urbanizarea şi ariile de delicvenţă

Urbanizarea este însoţită de mai multe forme de devianţă.
Criminologii folosesc expresia “arii de delicvenţă” pentru a desemna
aceste zone urbane în care se concentrează delicvenţii. Aceste arii
prezintă rate ridicate ale indivizilor care trăiesc singuri, pe lângă rate
ridicate de sinucidere, alcoolism şi toxicomanie.
Se desprind trei concluzii:
1/ nu opoziţia sat – oraş are importanţă, ci fenomenul concentrării
delicvenţilor în anumite sectoare ale oraşelor mari;
2/ aceste zone ar putea să se numească arii de devianţă, deoarece aici
întâlnim atât criminalitate ridicată, cât şi sinucideri numeroase şi un
număr mare de toxicomani;
3/ aceste zone de devianţă suferă în mod manifest de o lipsă de
integrare socială.

Sociologia delicvenţei juvenile

Sociologul american Hirschi propune idei asemănătoare acelora
elaborate de Durkheim. Prin cartea sa, Cauzele delicvenţei, arată că

83
delicvenţa juvenilă decurge din slăbirea legăturii ce ar trebui să lege în
principiu adolescentul de societate. Componentele acestei legături sunt în
număr de 4:
1.- ataşamentul de o altă persoană care îl motivează pe individ să ţină
seama de aşteptările sale;
2.- angajarea adolescentului într-un proiect academic sau profesional
care îl motivează pentru a evita ceea ce ar putea să compromită
realizarea acestuia;
3.-implicarea în activităţi care îi lasă puţin timp liber la dispoziţie;
4.- Credinţa care este pur şi simplu convingerea că legile trebuie
respectate.

Controlul social ca proces

Controlul social este definit ca ansamblul proceselor prin care
membrii unui grup se încurajează unii pe alţii, pentru a ţine seama de
aşteptările lor reciproce şi pentru a respecta normele pe care şi le fixează.
Integrarea socială întreţine raporturi strânse cu fenomenele de reglare.
Integrarea socială este definită prin calitatea şi frecvenţa relaţiilor ce se
leagă în sânul unui grup, precum şi prin gradul de angajare a membrilor
săi în activităţi comune.
Controlul social se realizează în şi prin relaţii interpersonale, influenţă
care dă unui individ ocazia să-şi manifeste aşteptările iar altuia să fie
receptiv la ele. O relaţie interpersonală pozitivă se confirmă atunci când
fiecare dintre parteneri se adaptează aşteptărilor celuilalt. Refuzul de a
ţine seama de aşteptările celuilalt echivalează cu refuzul celuilalt, cei doi
îndreptându-se spre ruptură. Dacă relaţia se menţine, aşteptările reciproce
se cristalizează în norme, îmbrăcând un caracter obligatoriu.

Tipuri de reacţie la devianţă:

1.Un comportament perceput ca deviant de unul din partenerii relaţiei nu
poate fi repetat la infinit. El va conduce fie la ruptură, fie la toleranţă, caz
în care va înceta să mai fie deviant. O interacţiune anemică favorizează
devianţa. Reacţiile în faţa devianţei pot suscita o mişcare centripetă care îl
atrage pe deviant spre respectarea regulii, dar şi o mişcare centrifugă care
îl îndepărtează din ce în ce mai mult de normativitate.
2.Prin toleranţă actul încetează a mai fi deviant. Delicvenţa este mai
frecventă în mediile în care nu este viguros blamată. Dar dacă se încearcă
tolerarea unor practici insuportabile, tensiunile vor continua să se
acumuleze , iar relaţiile interpersonale să se degradeze.
3.Prin stigmatizare sunt desemnate reacţiile ce riscă să exacerbeze
devianţa, în loc să o reprime. Aceasta se produce când unui deviant I se
aplică o măsură de excludere care îl scoate din zona de influenţă a
grupului. Acest fenomen I-a interesat mai ales pe unii sociologi, cum ar fi
Tannenbaum (1938), Lemert (1951), Becker (1963) şi Archer (1985),
autori ce apără două teze diferite dar complementare. Conform celei
dintâi devianţa este un construct social pur. Pentru cea de-a doua anumite

84
caracteristici ale devianţilor sunt rezultatul unor reacţii stigmatizate.
Devianţii stigmatizaţi (etichetaţi şi excluşi) vor elabora soluţii ce vor
permite de bine de rău supravieţuirea. Lemert a creat termenul de
“deviant secundar”, atribuit celui care trebuie să se adapteze unor reacţii
stigamtizante. Stigmatizarea poate să conducă la fenomenul de “roire” a
devianţilor. Se pot forma adevărate subculturi ce reprezintă grupuri care
au propriul lor sistem de norme şi în care se valorizează ceea ce este
dezaprobat de majoritate.

Riscurile ca individul astfel etichetat să se nrădăcineze în

delicvenţă sunt foarte reale, din trei motive:
- el va fi supraexpus influenţei semenilor săi antisociali;
- îşi oferă despre sine o imagine deznădăjduitoare;
- fiind marginalizat, va scăpa de influenţa conformiştilor şi nu se va
mai teme de reproşurile lor.

Devianţa şi marginalitatea sunt indisociabile: comportamentul

deviant îl împinge pe autorul său spre marginile grupului, acolo unde
presiunile pentru conformare nu se mai exercită. Începând cu Wilkins
(1964) se poate vorbi despre amplificarea devianţei pentru a desemna
această mişcare, circulară şi centrifugă, declanşată prin stigmatizare. Aici
ne aflăm în prezenţa unui efect pervers: reacţia socială creşte
probabilitatea perpetuării unui comportament deviant în loc să îl resoarbă
şi favorizează înrădăcinarea în devianţă.

3. PARADIGMA ACŢIONISTĂ

Sociologii care abordează această temă pornesc de la ideea că actul

deviant este rezultatul unei decizii în cursul căreia autorul s-a gândit mai
mult sau mai puţin sumar la avantajele şi inconvenientele opţiunilor ce i
se prezintă. Apoi ei încearcă să explice particularităţi ale unei activităţi
deviante date prin identificarea circumstanţelor care ar fi putut să afecteze
calculul avantajelor şi inconvenientelor făcut de autorii lor.
Motivele devianţei sunt variate:
1.oamenii se sinucid pentru a scăpa de o situaţie resimţită ca
insuportabilă, pentru a plăti o greşeală, pentru a culpabiliza o persoană
apropiată sau pentru simpla plăcere de a se juca cu propria viaţă.
2.tinerii delicvenţi se lasă antrenaţi în transgresiuni variate numai
pentru a resimţi senzaţii tari; astfel vandalismul poate fi considerat ca pe
o activitate ludică, deopotrivă excitantă şi amuzantă.

Un câştig va fi orice satisfacţie obţinută de pe urma unui act deviant

sau orice soluţie la o problemă care I se pune.

85
 Costul devianţei se defineşte prin tot ceea ce deviantul pierde sau
riscă să piardă când trece la acţiune. Costurile principale ale devianţei
decurg din reacţia socială:
1.riposta victimelor
2.blamul
3.conflictul cu cei apropiaţi
4.excluderea
5.arestarea
6.încarcerarea.

Analiza situaţiilor
Situaţia este concepută ca ansamblul circumstanţelor exterioare care
precedă şi însoţesc îndeaproape comiterea unui act deviant şi care fac ca
acest act să fie mai mult sau mai puţin realizabil, mai mult sau mai puţin
profitabil şi mai mult sau mai puţin riscant.

În analiza componentelor unei situaţii succeptibile de a favoriza o

devianţă oarecare sunt necesare trei concepte:
a. Oportunitatea
O listă a celor mai cunoscute oportunităţi de devianţă ar putea fi
următoarea:
- obiceiurile de viaţă care favorizează contactele dintre delicvenţi şi
ţintele lor: stilul de viaţă al unora şi al altora, locurile pe care
obişnuiesc să le frecventeze, traseele urmate, cartierele în care
locuiesc;
- interesul şi vulnerabilitatea ţintelor: maşini neîncuiate, locuinţe
neocupate, persoane fără apărare ce se plimbă noaptea;
- accesul la instrumentele sau substanţele necesare realizării
diverselor acte deviante: arme, otravă, gaz, şperacluri, seringi,
droguri.
b. Pieţele – piaţa negră a obiectelor furate, piaţa drogurilor, piaţa
prostituţiei, piaţa pedepselor.
c. Organizaţiile
Adolescenţii care au prieteni delicvenţi comit mai des delicte decât
aceia care nu au. Într-o societate, diversele probleme cu care se confruntă
indivizii nu sunt în număr nelimitat şi, de-a lungul generaţiilor, sfârşim
prin a inventa un repertoriu destul de complet de soluţii tipice.
Sociologul acţionist consideră că deviantul este activ din punct de
vedere intelectual, căutând să exploateze situaţiile şi să se adapteze
împrejurărilor.

Creşterea furturilor în democraţiile occidentale

În Europa Occidentală şi în America de Nord, între 1945 – 1975,
îmbogăţirea urma să fie însoţită de o întreagă serie de schimbări propice
înfloririi oportunităţilor criminale. Acestea sunt grupate în trei categorii:

86
a.-Cu cât o economie produce mai multe bunuri durabile, cu atât creşte
numărul obiectelor succeptibile de a-I interesa pe hoţii potenţiali.
b.-Familiile au înregistrat tendinţa de micşorare, creşte numărul
locuinţelor ocupate de o singură persoană, apariţia caselor de vacanţă;
rezultatul: locuinţe rămase nesupravegheate sau nelocuite.
c.-Activitatea comercială şi financiară a cunoscut o expansiune puternică
după cel de-al doilea rzboi mondial. Înmulţirea magazinelor şi a
sucursalelor bancare au atras delicvenţi.
Concluzie: dezvoltare economică şi modificarea obiceiurilor de
viaţă au condus la ocazii de furt mai numeroase, creşterea ratei de
delicvenţă ce atentează la proprietate. În acelaşi timp cantitatea
pedepselor acordate de tribunale a rămas aproape aceeaşi.

Cazurile de sinucidere din Marea Britanie

Între 1960 – 1975, în Anglia şi Ţara Galilor rata sinuciderilor
scade cu 35%, pe când în Statele Unite ratele cresc foarte mult, iar în
Franţa stagnează . Motivul ar fi, pe lângă îmbunătăţirea situaţiei sociale
generale, şi simpla dispariţie a unor substanţe toxice, cum ar fi gazul
menajer, care constituia mijlocul cel mai curent de sinucidere. Dar la
bărbaţii tineri, sub 25 de ani scăderea sinuciderilor cu gaz este
compensată cu creşterea sinuciderilor prin alte metode, dar nu s-a produs
o deplasare masivă spre alte metode de sinucidere.

Clarke şi Mayhew afirmă că frecvenţa morţilor voluntare nu se explică

exclusiv prin propensiunea oamenilor către sinucidere. În actul de
sinucidere intervin cel puţin trei categorii de factori:
1.problema existenţială, care generează dorinţa de a-şi pune capăt zilelor
2.constrângerile sociale şi morale
3.disponibilitatea unui mijloc acceptabil de sinucidere
Acelaşi principiu funcţionează şi în alte forme de devianţă: în
Anglia controlul armelor de foc foarte strict duce la o rată de omucidere
de opt ori mai mică decât în Statele Unite, unde este mult mai uşoară
procurarea acestor arme.

Conjuctura actuală
În 1990, în democraţiile occidentale, se observă o creştere a
numărului de furturi de orice fel. Tendinţe crescătoare au cunoscut şi
crimele violente, sinuciderile tinerilor şi toxicomaniile.
Dacă la începutul secolului delicvenţa era mai ales fapta unor
persoane aflate la ananghie, a disperaţilor şi a câtorva profesionişti, astăzi
devianţa recrutează mai mult ca altă dată hedonişti, oportunişti şi
neadaptaţi.
Hedonişti – furtul şi consumul de droguri sunt în mod esenţial
mijloace rapide de creare a plăcerii.
Oportunişti – hoţul contemporan profită de ocaziile care I se
oferă în număr mare şi acţionează în pripă, folosind tehnici rudimentare.

87
 Neadaptaţi – tinerii care alunecă într-o polidevianţă cronică,
neştiind nici unde se află, nici încotro se îndreaptă.

CURS 10

METODE ÎN SOCIOLOGIE

ETAPELE CERCETĂRII SOCIOLOGICE

Metoda ştiinţifică este succesiune sistematică şi organizată de etape
care asigură obiectivitate maximă şi consecvenţă în cercetarea unei
probleme.
Schema unui plan de cercetare sociologică are următoarele etape
obligatorii:
1.Definirea şi delimitarea problemei cercetate – reprezintă prima
fază a unei cercetări sociologice.
Ex.: Pentru cercetarea problemei comportamentului antisocial în
România:
- delimitarea temei derivate din această vastă problemă;
- operaţionalizarea conceptelor aferente acestor teme;
- selectarea subiectelor care vor fi studiate şi care pot fi examinate
prin metode ştiinţifice;
- formularea obiectivelor şi a scopurilor cercetării sociologice.
2.Documentarea în literatura de specialitate – etapă necesară
pentru a evita unele greşeli sau pentru a nu repeta descoperirile deja
făcute.
3.Formularea ipotezei – este etapa în care cercetătorul aşează
relaţiile într-o formă care permite măsurarea prin fapte semnificative
observabile.
4.Stabilirea eşantionului sau lotului de cercetat – din populaţia
totală se selectează un eşantion reprezentativ, un număr de persoane
considerate probabilistic reprezentative, care urmează a fi subiecţii
cercetării .
5.Tehnicile şi metodele de cercetare – sunt stabilite în raport de
temă, ipoteze şi eşantion. Înainte de aplicarea tehnicilor de cercetare pe
eşantion este necesară pretestarea, pentru cunoaşterea virtuţilor şi
limitelor lor, valorificarea sau înlăturarea acestora, urmărind modificarea
lor în vederea creşterii acurateţii informaţiilor.
6.Recoltarea datelor – se face conform planului de cercetare şi pe
baza tehnicilor de cercetare stabilite.
7.Prezentarea datelor şi comentarea lor –se impune înregistrarea
în raportul cercetării a tuturor datelor relevante fiind necesară o
prezentare a datelor din care apoi să rezulte firesc concluziile cercetării.
8.Interpretarea datelor cercetării – se realizează în scopul
analizei informaţiilor empirice în raport cu cadrul teoretic, cu

88
problematica investigată şi cu ipotezele. Reprezintă formularea de
explicaţii la situaţiile desprinse din cercetarea empirică.
9.Concluziile – sintetizează principalele date şi idei rezultate în
urma cercetării şi interpretării. Este necesar a fi concise, clare şi în
concordanţă cu tema şi scopul cercetării.
Evaluarea utilităţii investigaţiei încheie raportul de cercetare care
poate cuprinde sugestii concrete şi strategii privind optimizarea
domeniului cercetat adresate instituţiilor care gestionează problemele
semnalate de o investigaţie empirică.

I. OBSERVAŢIA. TAXONOMIE3 ŞI CARACTERISTICI

1.Observaţia de tip cantitativ
Observaţia reprezintă metoda primară şi fundamentală în
cunoaşterea realităţii înconjurătoare . În activităţile practice curente
oamenii observă, fac comparaţii şi îşi organizează viaţa în funcţie de
aceste informaţii. Toate ştiinţele naturii au debutat cu observaţii
riguroase de la care s-a trecut apoi la experiment, alături de care, însă,
observaţia, ca metodă specifică, continuă să fie una principală.

Observaţia, ca mecanism psihologic este o activitate complexă,

plurisenzorială, însoţită de procesarea informaţiilor la nivel abstract.
Clasificarea observaţiei:
a)Observaţia spontană – la nivel cotidian, fără o intenţie specifică
(“observă cum e acolo”)
b)Observaţii intenţionate nesistematizate (impresionistice) – cu
scopul de a înţelege un fenomen sau o situaţie, fără un studiu aprofundat
(“du-te întâi să vezi ce se întâmplă”); se mai pot numi documentare prin
natura activităţii (reportaj, ziaristică, “la faţa locului”)
Între cele două forme de observaţie impresionistice subzistă
deosebiri în ce priveşte pertinenţa constatărilor şi, mai ales, importanţa lor
socială – impactul prin mass-media fiind considerabil.
c)Observaţia ştiinţifică sau sistematică - este realizată cu scopul
expres de a culege date cu caracter ştiinţific de către persoane cu pregătire
specială . În cadrul acestui gen de observaţii se disting alte două mari
tipuri:
-observaţia structurată (cantitativă) – presupune o grilă de
categorii comportamentale dinainte stabilită, actul observaţional constând
în clasarea în respectivele categorii a materialului empiric vizat.
-observaţia nestructurată (calitativă) - este cea participativă;
presupune studierea “din interior” a unei comunităţi, prin participarea pe
o perioadă mai lungă de timp la activităţile ei.
Caracteristici relevante :
-comportamentul efectiv al oamenilor, ceea ce realmente ei fac şi
nu numai ce spun că fac – se înregistrează prin observaţie;
3
Disciplină metodologică ce se ocupă de legile, criteriile şi configuraţiile clasificărilor; ştiinţă a
clasificării şi sistematicii ştiinţifice.

89
 -multitudinea de factori – adică comportamentul indivizilor este
studiat în context natural, factor ce determină şi condiţionează acţiunile şi
interacţiunile umane;
-este non-obstructivă – priveşte acţiunile şi interacţiunile fireşti,
comportamentul obişnuit al subiecţilor, tipic vieţii cotidiene,
nearticializate de experiment;
-observaţia participativă poate angaja şi alte metode (interviul şi
analiza de documente).
Probleme ridicate de observaţia cantitativă:
-cu toate că sistemul de codare prealabil cuprinde scale nominale şi
scale ordinale şi are de regulă în spate cercetări anterioare, el este
pândit de pericolul ca: să fie prea detaliat (pierde validitatea de
conţinut) sau să fie prea strâns, sumar (micşorându-se fidelitatea);
-s-au constatat dezacorduri semnificative între observatorii aceleiaşi
realităţi datorate subiectivismului operaţiei de codare; datele de
observaţii depind de reprezentările observatorului despre grupul său;
-pentru a combate probleme suplimentare care apar între planul
comportamental şi cel al subiectivităţii se impune folosirea metodei de
operaţionalizare a intrepretării conexiuniidintre actele de conduită şi
registrul atitudinal, metodă reprezentată de tabelele de analiză
comportamentală; obiectivitatea interpretării creşte prin consultarea
mai multor observatori care cunosc bine subiecţii vizaţi;
-este posibilă depăşirea nivelului taxonomic şi calcularea unor indici şi
indicatori statistici recurgând la grile de categorii, scări evaluare,
tabele de analiză;
-obiecţia de fond adusă observaţiei cantitativiste de către calitativişti
este că ea “înghesuie”, fragmentează realitatea socială, de altfel
policromă, omiţând dimensiuni şi aspecte importante, neputând reda
complexitatea şi fluiditatea interacţiunii umane

2.Observaţia de tip calitativ

Sistematizarea şi codificarea materialului observat se face pe
parcursul cercetării, alegând ceea ce este relevant pentru viaţa de
ansamblu a colectivităţii sau pentru conturul fenomenului cercetat.
Grila de categorii şi ipotezele generate sunt reluate şi modificate în
timpul derulării cercetării (confruntarea cu noi date).
Gradul de implicare al cercetătorului şi raportul observaţiei-
participare pot lua diverse forme:
- participant complet
- participant ca observator; observator ca participant
- observator complet.
Etape ale observaţiei calitative:
a) Etapa iniţială, precedată de alegerea locului cercetării,
presupunând, iniţial o “inspecţie generală” a contextului de
cercetat; se ajunge la o observaţie focalizată pe anumite aspecte

90
 ale practicilor şi interacţiunilor umane, pe o anumită categorie de
subiecţi;
b) Observarea şi conservarea minuţioasă – cuprinde referiri la
trăsăturile indivizilor, acţiunile şi interacţiunile lor, riatual şi
tradiţie şi elemente organizatorice ale locului studiat; sunt
indispensabile consemnările de teren scrise:
- “nu este necesar a strânge toate datele ce se pot strânge ci a putea
citi cât mai mult din ceea ce se strânge” ( H.Wolcott, 1990);
- în consemnările făcute trebuie să primeze descrierile şi nu
impresiile, eventual cele două să fie distincte.
c) Precizarea şi consolidarea categoriilor şi ipotezelor – este o
observaţie focalizată minuţioasă, “testarea ipotezelor”, semnifică
un proces flexibil de tatonări, completări, reveniri.
d) Construcţia teoriilor întemeiate – este genul de observaţie ce
urmăreşte “saturarea teoretică a datelor”, leagă conceptele şi
teoriile într-un întreg.

Deşi aceste etape se suprapun considerabil şi observaţia este

“artileria grea” a investigaţiei de teren mai există şi alte aspecte şi etape
cum ar fi cea de elaborare a raportului de cercetare.
Probleme şi dificultăţi ridicate de observaţia calitativă:
-probleme de ordin epistemologic şi metodologic – se referă la
validarea şi fidelitatea datelor culese; crearea senzaţiei de autentic şi
verosimil;
-există riscul de a denatura comportamentul natural al oamenilor
supuşi observaţiei, prin prezenţa cercetătorului sau ştiindu-se studiaţi,
inducând efecte în observaţie;
-este mult prea costisitoare (ca timp, personal calificat, financiar) în
raport cu importanţa socială a rezultatelor obţinute;
-se ridică probleme etice mai ales atunci când subiecţii nu ştiu că
sunt studiaţi, cercetătorii recurg la a-şi ascunde identitatea; se ridică
întrebarea dacă cercetătorii au dreptul moral să culeagă şi să publice
informaţii despre oameni şi activităţile lor, fără acordul acestora; s-au
formulat argumente atât în favoarea cât şi în interzicerea lor .

II. INTERVIUL
Este procedeul de investigaţie ştiinţifică utilizând un proces de
comunicare verbală, pentru culegerea de informaţii, în funcţie de un scop
determinat.
Utilizarea unui tip de interviu va depinde de:
-momentul cercetării respective – presupune tehnici diferite folosite
pe parcursul cercetării ;
-tipul de cercetare şi de scopul urmărit
Există diferenţe esenţiale între interviuri. Ele depind de doi factori,
gradul de libertate (prezenţa şi forma întrebărilor) şi nivelul profunzimii

91
(durată, număr de interviuri, numărul anchetaţilor etc.). Elementul
fundamental al interviului este comunicarea.
Clasificarea interviurilor:
a)pe o axă având două poluri opuse: polul maxim – libertatea, polul
minim – profunzimea, unde se situează gradul tipurilor intermediare:
- interviul clinic (psihoanaliză, psihoterapie)
- interviul în profunzime (studiul de motivaţie)
- interviul cu răspunsuri libere
- interviul centrat sau “focuse interview”
- interviul cu întrebări deschise
- interviul cu întrebări închise
b)în funcţie de scopul şi gradul lor de elaborare:
- interviuri spontane – neorganizate şi fără intenţia de a obţine
informaţii speciale
- interviuri delaborate, semiorganizate – fără scop ştiinţific
- interviul ştiinţific (sistematic) – organizat şi efectuat după anumite
rigori cu scopul de a obţine informaţii cât mai autentice
În lucrarea sa S. Chelcea (1996) susţine că cele mai importante
interviuri ar fi :
-interviurile faţă în faţă (după genul convorbirii)
-interviurile structurate, semistructurate şi nestructurate (după
gradul de libertate în formularea întrebărilor)
-interviul individual şi de grup (după numărul de participanţi)
Tipologia interviurilor
Interviul trebuie văzut ca o activitate normală de intercţiune
în care amândouă părţile îşi angajează cunoştinţele despre organizarea,
structura şi dinamica vieţii sociale. Sarcina cercetătorului este de analiza
prorietăţile interacţiunii intervievator – intervievat, ca interacţiune
socială, practică şi concretă.

a)Interviul individual – presupune ca cercetatorul sa poarte discutii total

libere cu anumiti membrii ai unei populatii vizate, pe una sau mai multe
probleme.
Modalităţi de interviu individual:
-interviu calitativ de tip clasic – utilizat în cercetările etnografice;
-studii de istorie orală – surprinderea autobiografiilor profesionale şi
materiale sau ale altor aspecte din viaţa de zi cu zi a oamenilor obişnuiţi,
relatate în conexiune cu date istorice;
-interviu creativ – intervievatul renunţă la orice regulă de gândire şi
conduită formală, se exprimă liber şi creativ (life history);
-interviu polifonic (postmodernist) – se urmăreşte ca spusele fiecărui
subiect să fie înregistrate cât mai fidel fără o prelucrare sintetică a
cercetătorului;
-interviul interpretativ (postmodernist) – susţine că, alături de caracterul
creator şi polifonic, trebuie să se insiste pe momentele considerate de
subiecţi ca fiind cruciale (epifanii – James Joyce);

92
b)Interviul de grup si focus grup – se poate realiza în 3 forme:
-structurat – întrebări specifice, dinainte formulate, metodă calitativă
(presupune interacţiunea participanţilor); intervenţiile intervievatorului
trebuie să fie reduse la maxim, ca “nedirijare asupra fondului si dirijarea
formei”;
-semistructurat – discuţiile se poartă în jurul câtorva idei sau teme
prestabilite;
-nestructurat – reuniunile de brainstorming, care au ca scop producerea
de idei şi soluţii pe marginea unei probleme.
Condiţii pentru o bună reuşită a interviului de grup:
-ora la care se realizează;
-locul unde se desfăşoară şi numărul de participanţi (max. 10 – 15
persoane);
-calitatea participantilor (de preferat, persoane cu acelaşi statut socio-
profesional);
-pregatirea psihologică a interviului – acceptarea, sentiment de încredere
faţă de cel care va conduce interviul;
Interviul focus grup, interviu de grup focalizat, în organizarea şi
conducerea lui, are aceleaşi principii şi probleme ca şi interviul de tip
clasic:
-întrebări relativ puţine (7-10);
-întrebări bine alese şi formulate;
-flexibilitate - impunerea unor anumite întrebări ce se impun şi nu au fost
dinainte stabilite;
-intervievaţi diferiţi ca status şi rol, spre deosebire de interviul de grup
clasic;

c)Utilizarea succesivă şi combinată a diverselor tipuri de interviu

Diversele tipuri de interviu, atât de diferite în formele lor extreme,
nu se opun totuşi, fiecare tehnică putând fi adaptată naturii informaţiei pe
care trebuie să o cerceteze. Pentru că fiecare din tehnici se referă la
fragmente de informaţii, le putem utiliza succesiv (a fotografia din mai
multe unghiuri).
Specialiştii propun următoarele etape:
-faza de explorare –“ interviul non - directiv”, în cazul domeniilor slab
cunoscute, pentru a permite enunţarea unor ipoteze provizorii şi factorilor
ce par importanţi;
-elaborarea unui ghid de interviu – verificarea şi precizarea ipotezelor şi
elaborarea unui chestionar;
-faza studiului cantitativ, prin chestionar pentru populaţia eşantionului;
P.Lazarsfeld si Merton preconizau, însă, o altă tehnică:
-faza de explorare – bazată pe un interviu centrat sau răspunsuri libere
pentru un eşantion restrâns, permiţând descoperirea problemelor şi
elaborarea chestionarului.
-aplicarea chestionarului asupra întregului eşantion;

93
-revenirea la eşantionul restrâns, prin interviul centrat pentru,
aprofundarea punctelor semnificative, în scopul clarificării ipotezelor.
Avantaje ale interviului de grup pot fi cele ce decurg din dinamica
opinională şi decizională proprie grupului, costuri reduse.
Dezavantajele provin din faptul că cel care intervievează trebuie să
fie o persoană cu abilităţi de intervievator, moderator, negociator, calităţi
greu de întrunit de aceeaşi persoană.
Interviul nestructurat, atât cel de grup cât şi cel individual, pe lângă
valoarea lui intrinsecă, potenţează şi valoarea altor metode. Astfel,
interviul are funcţii legate de anchete şi sondaj:
-preancheta – unde prin interviu se pot rezolva aspecte ca alegerea
întrebărilor, ameliorarea formulării lor, testarea chestionarului elaborat;
-co-ancheta – în care interviul se utilizează pentru obţinerea de date
empirice la tema cercetată în paralel cu desfăşurarea anchetei;
-postancheta – unde interviul se foloseşte în două modalităţi: ca discuţie
cu unele persoane din populaţia anchetată şi ca discuţie cu experţii pentru
interpretarea datelor condensate în procente, tabele, grafice,etc.
III. METODA BIOGRAFICĂ
În prezent se conturează două accepţiuni ale termenului de “metoda
biografică”:
1)Înţelesul clasic de biografie socială – ca metodă de a descrie şi explica
realităţi şi fenomene socioumane.
2)Activităţile şi procedeele prin care se compun de către autori, nu
neapărat literaţi, biografiile unor oameni obişnuiţi sau personalităţi.
Metoda biografică are următoarele caracteristici:
- împletirea traiectoriei de viaţă personală cu micromediul social şi
cu dimensiunile macromediului (instituţii sociale, schimbări
politico-sociale);
- se pot desprinde strategiile şi consecinţele actvismului actorului
individual sau grupal asupra socialului;
- interacţiunile individ-grup-societate sunt redate ca procese
temporale desfăşurate pe câteva decenii;
- biografiile individuale se pot constitui pe cazuri tipice pentru ciclul
vieţii sociale şi familiale şi pentru problema generaţiilor;
- în calitate de cazuri tipice, biografiile au mare valoare, pentru
înţelegerea “din interior” a unor fenomene sociale majore
(migraţia, urbanizarea, colectivizarea forţată)
- sunt relevante, în cazul societăţilor simple, în descrierea raportului
personalitate-cultură, iar în cazul societăţilor complexe, în
procesele de constituire a identităţii personale şi sociale;
- din punct de vedere psihologic, biografiile individuale, convertite
în studiu de caz, au fost utilizate în vederea descifrării evoluţiei
proceselor cognitive şi afective.

După Chelcea, cele mai semnificative tipuri de biografii sunt:

a) provocate – persoanele sunt rugate să-şi relateze viaţa;

94
 b) neprovocate – când oamenii îşi relatează viaţa fără a avea cererea
cuiva.
Biografiile provocate pot fi, la rândul lor: nedirijate (spontane),
când subiectul spune tot ce crede de cuviiţă şi dirijate, atunci când
subiectul face relatarea după un ghid.
După forma lor, biografiile pot fi vorbite (înregistrate prin diferite
mijloace) şi scrise.

IV STUDIUL DE CAZ
Este o metodă calitativă, constituindu-se într-o integrare a
respectivelor modalităţi, prin abordarea unei entităţi sociale, de la indivizi
până la comunităţi sa organizaţii, cu scopul de a ajunge la o imagine cât
mai completă (holistică) despre acea entitate.
Studiul de caz funcţionează la nivelul cunoaşterii comune, într-o
formă neelaborată, difuză şi spontană. Oamenii învaţă din cazurile şi
necazurile altora.
Esenţa strategiei cunoaşterii este şi evaluării umane este
comparaţia, principiu fundamental în abordarea ştiinţifică a problematicii
cazurilor.
Studiile de caz au tentă pozitivist – cantitativistă.

V. ANCHETA
Specificul metodei anchetei
După Septimiu Chelcea, ancheta este o metodă generală, în a cărei
aplicare concretă se regăsesc două forme: chestionarul şi interviul.
Ancheta se diferenţiază prin trăsături de natură formală (de
realizare a cercetării), trăsături de natura conţinutului problemelor
studiate şi de natura populaţiei direct investigate.
Principalele diferenţe sunt conturate astfel:
a) ancheta are un caracter standardizat, fără a se permite abateri de la
schema anchetei;
b) ancheta uzează de chestionar ca instrument de cercetare;
c) ancheta urmăreşte să satisfacă cerinţa de reprezentativitate a
eşantionului în raport cu o populaţie;
d) ancheta se realizează, de regulă, pe eşantioane mari;
e) ancheta nu poate urmări decât colectarea unor informaţii relativ
simple;
f) ancheta presupune şi o evaluare statistică a măsurii în care
rezultatele obţinute aproximează pe cele din populaţia de referinţă;
g) a nu se confunda ancheta orală cu interviul;
h) ancheta reproduce un set de date referitoare la indivizii ce
populează un mediu social şi nu la societate ca atare sau la grupuri
ale ei;
i) ancheta se realizează cu operatori de anchetă, persoane neutre, fără
interese ştiinţifice sau de altă natură, dar cu capacitate de a provoca
reacţiile verbale ale subiectului şi de a înregistra corect;

95
 j) ancheta este o procedură cantitativă.

Etape comune tuturor tipurilor de anchetă

1. Pregătirea intelectuală
1.1. Ideea de anchetă – o anchetă poate face parte dintr-un plan de
cercetare mai larg, dintr-o problemă imediată (ex. situaţia
muncitorilor străini) sau din nevoia de cunoaştere urgentă (ex. ancheta
de opinie politică, studiul de piaţă).Este necesară existenţa unor
probleme.
1.2. Obiectivul anchetei – presupune ca problemele existente să fie
soluţionate.
1.3. Construirea obiectivului.
1.4. Criteriile de reţinut şi definiţiile – definirea subiectului studiului, a
scopului şi a zonei de studiat.
1.5. Limitele anchetei – sunt necesare determinarea a ceea ce vrem să
fie descris sau măsurat, definirea a ceea ce reţinem dar şi înlăturarea
unui anumit număr de probleme, adică stabilirea limitelor.
1.6. Necesitatea emiterii unor ipoteze verificabile în vederea obţinerii
unor rezultate generalizabile .
1.7. Alegerea variabilelor şi numărul lor – pentru o ipoteză verificabilă
variabilele studiate trebuie să fie în număr suficient de mare pentru ca
cele importante să fie reţinute.
1.8. Pre-ancheta – constă în a încerca instrumentele (chestionare,
analiza documentelor) pe un eşantion redus, pentru a se stabili
îndoielile privitoare la anumite tehnici.
1.9. Pregătirea anterioară şi bibliografia – pentru a elimina riscul de a
reîncepe un lucru deja făcut sau de a neglija sursele utile.
1.10. Documentaţia – este necesară pentru a completa, rectifica şi sprijini
ipotezele sugerate de tehnicile active.

2. Chestiuni practice
2.1. Informarea – eliminarea ideilor preconcepute, informaţiile fiind
necesare de la persoane diferite, oficiale şi nu numai.
2.2. Recomandaţiile – cercetătorul trebuie să fie reprezentantul ştiinţei şi
nu al unei clase sau grup social.
2.3. Autorizaţiile şi informaţiile – ceea ce este comun tuturor tipurilor de
anchetă este spiritul de prudenţă, de respect pentru celălalt şi de
informare.

3. Bugetul anchetei
3.1. Originea fondurilor – problema finanţării condiţionează şi limitează
ancheta
3.2. Diferite tipuri de buget – costul unei cercetări depinde de
dimensiunea zonei de acoperit, de numărul variabilelor de studiat şi de
tehnica folosită.

96
3.3. Cauzele depăşirii bugetului prevăzut – provin din dificultatea
stabilirii previziunilor.

4.Etapele terminale ale cercetării – pot fi conturate prin:

4.1. Analiza şi interpretarea anchetei, care cer mare competenţă, rigoare şi
intuiţie, atât pe plan metodologic cât şi pe plan tehnic, unde se impune
interdependenţa etapelor cercetării. Ancheta poate fi de tip calitativ şi de
tip cantitativ.
4.2. Prezentarea statistică, anume prezentarea cuantificată a rezultatelor, o
simplă descriere statistică (distribuţia vârstelor, procentajul unui anumit
tip de profesie etc.).
4.3. Analiza secundară şi corelaţiile multiple – etapă ce se caracterizează
prin căutarea semnificaţiilor, a interpretărilor materiale cuantificate culese
într-o optică mai largă, faţă de analiza primară care este bazată pe reguli
bine stabilite şi se derulează în funcţie de obiectivul iniţial al anchetei.
4.4. Corelaţiile - experimentarea de tip ex post facto (descoperire
posterioară).

În ceea ce priveşte proprietatea rezultatelor anchetei, aceasta dă

dreptul de a se păstra secrete, de a se publica, niciodată a le folosi într-o
manieră tendenţioasă .

Tehnici de anchetă
Se pot distinge :
a) ancheta directă (orală) – tipul de anchetă cel mai des folosit, în care
avantajele dar şi dezavantajele provin din situaţia de interacţiune dintre
persoana care chestionează şi cea chestionată; se disting două variante de
realizare: ancheta faţă în faţă şi ancheta prin telefon.
b) ancheta indirectă (în scris sau prin autoadministrarea chestionarului) –
reprezintă forma cea mai îndepărtată de anchetă orală, fără a exista un
contact direct între cercetător şi cel anchetat; are avantajul costurilor
reduse, înlăturarea influenţei perturbatoare a operatorului şi înlăturarea
greşelilor de înregistrare şi/sau interpretare, asigurarea anonimatului,
acordarea timpului de gândire.

VI. SONDAJUL
Este genul de anchetă efectuată pe diferite probleme de interes
public şi care urmăreşte să surprindă opiniile. Sondajele de opinie sunt
specii ale anchetei sociologice, forme „populare” de anchetă, axate pe o
problematică ce stârneşte interes general şi ale căror rezultate sunt aduse
la cunoştinţa publicului sub o formă accesibilă, utilizându-se, de regulă,
reprezentări grafice ale frecvenţelor exprimate procentual.
Tipuri de sondaj:
1. Sondajul empiric. Metoda procentelor – necesită existenţa unor
statistici corecte, detaliate şi actuale, însă nu şi o bază completă de
sondaj; este o metodă mai puţin costisitoare

97
 - metoda itinerariilor – utilizată pentru a desemna eşantioane pe
familii sau pe locuinţe, impunând un itinerar precis.
2. Sondajul aleatoriu sau probabilistic – permite sustragerea eşantionului
faţă de o alegere arbitrară sau personală şi de a se recurge la o tragere la
sorţi.
- metoda ariilor – folosită în domeniul anchetelor agricole, se
utilizează dacă nu există bază de sondaj sau aceasta este
incompletă.
Există diferite tipuri de sondaj probabilistic: sondajul pe grupuri, sondajul
pe mai multe grade, sondajul pe mai multe faze.
3. Procedeul eşantionului reprezentativ (master-sample) – utilizarea
aceleiaşi baze pentru mai multe anchete, pregătind dinainte materialele
necesare şi constituirea unui model eşantion.
4. Sondajul stratificat – organizarea de eşantionări complexe, permiţând
cu un minim de observaţii obţinerea estimării cu cea mai slabă marjă de
eroare.
VII. CHESTIONARUL
În construcţia unui chestionar trebuie să parcurgem mai multe
etape:
1. Delimitarea obiectului – definirea noţiunilor ce vor sta în centru
anchetei pentru a găsi indicatori adecvaţi, ulterior definirea obiectului ,
evitându-se judecăţile introspective
2. Identificarea indicatorilor (mijloace de a măsura noţiunile definite)
3. Formularea întrebărilor legate de anumiţi indicatori; acestea pot fi
întrebări directe sau întrebări indirecte; este necesar a se avea în vedere
aşezarea întrebărilor în chestionar („tehnologia” redactări chestionarului).
Tipuri de întrebări:
- întrebări factuale – privitoare la elemente de comportament ale
indivizilor anchetaţi;
- întrebări de opinie – vizează aspecte ce ţin de universul interior al
individului (păreri, atitudini, proiecte de viitor etc.);
- întrebări de cunoştinţe (întrebări de control)– evidenţiază
preocupările intelectuale ale indivizilor, evaluarea interesului
oamenilor pentru anumite domenii, pot furniza cunoştinţe despre
anumite comportamente;
- întrebări de motivaţie – aduc cercetătorului explicaţii şi interpretări
ale subiectului cu privire la opiniile şi faptele sale în corelaţie cu
stările mediului social şi cu evaluările acestor stări.
Numărul şi ordinea întrebărilor în chestionar se stabilesc în funcţie de
obiectul cercetării, tipul cercetării, finalitatea acesteia, beneficiarul
rezultatelor, tehnica de anchetă, resursele materiale etc.
Limbajul folosit în chestionar trebuie să fie unul înţeles de toată lumea
la fel, prin expresii simple, fraze scurte. În elaborarea chestionarului se va
ţine cont şi de populaţia căreia este adresat.

98
 O anchetă prin intermediul chestionarului riscă problema non –
răspunsurilor, fie pentru că nu ştiu să se exprime, fie pentru că nu sunt
suficient de informaţi, fie pentru că nu vor să răspundă sau uită.

VIII. EŞANTIONAREA
Prin eşantionare se urmăreşte realizarea unei cercetări reprezentative
prin studierea numai a unei părţi din universul cercetării, care alcătuieşte
o colecţie statistică de unităţi (elemente). Eşantionarea este utilizată în
sondaje de opinia publică, de marketing, de audienţă, de larg consum etc..
dar şi în domeniul documentelor sociale.
Eşantionarea se bazează pe două teorii statistice:
- legea numerelor mari - fundamentează mărimea eşantionului (n);
- calculul probabilităţilor – reglementează selecţia subiecţilor în
eşantion.
Eşantionul trebuie să fie suficient de mare pentru a fi reprezentativ.

Erori şi surse de eroare în anchete şi sondaje

În ceea ce priveşte eşantionarea, pot fi menţionate eroarea standard

– arată cât este în medie eroarea comisă atunci când înlocuim valoarea
din populaţie cu cea din eşantion, non-răspunsurile – produc distorsiuni
prin deformarea eşantionului, ales corect iniţial.
Legat de construcţia chestionarului pot să apară erori datorate
formulării întrebărilor (limbajul utilizat sau conţinutul acestora), erori
generate de numărul şi ordinea întrebărilor, de forma de răspuns, de
construcţia grafică a chestionarului .
Se mai pot întâlni erori datorate operatorilor, cum ar fi
înregistrarea unei opinii neconformă cu realitatea, anticipaţiile
operatorului (de structură, de rol, de probabilitate) ş.a..
Erorile datorate respondenţilor se pot structura astfel:
- dezirabilitatea socială – a da răspuns în conformitate cu ceea ce
este de dorit din punct de vedere social
- limitele memoriei umane
- procesarea şi interpretarea informaţiei – înţelesuri diferite atribuite
aceluiaşi cuvânt.

SOCIOLOGIE

CURS 11
COMUNICAREA

99
 Dicţionarul limbii romane dǎ o definiţie a teoriei comunicarii, pe
care o consideră "o ramură a ştiinţei care se ocupă cu calitatea şi
caracteristicile informaţiei transmise". Dicţionarul de sociologie defineşte
procesul de comunicare drept un "proces de emitere a unui mesaj şi de
transmitere a acestuia într-o manieră codificată cu ajutorul unui canal
către un destinatar în vederea receptării”.
Pentru Robert Escarpit, "a comunica nu înseamna numai a emite
şi a primi, ci a participa, la toate nivelurile, la o infinitate de schimburi
felurite care se încrucişează şi interferează unele cu altele". Comunicarea
este "transferul de informaţie prin intermediul mesajelor" afirmă Pierre
Guiraund.
Termenul însuşi de comunicare de la latinescul communis (comun,
a pune în comun , a fi în relaţie) abia este cunoscut în urmǎ cu 40 de ani
în sensul în care este folosit în prezent. De obicei, conceptul de
comunicare se confundă cu limbajul, adică mijlocul de transmitere a
ideilor. Dacă în secolul al XlV-lea, termenul de comunicare era folosit cu
sensul definit mai sus, începând cu secolul al XVl-lea, o dată cu
dezvoltarea şi modernizarea căilor de comunicaţie, el capată o nouǎ
semnificaţie: aceea de a transmite, pentru ca mai târziu, în secolele al
XlX-lea şi al XX-lea, odată cu apariţia şi dezvoltarea mijloacelor
moderne de comunicaţie, comunicarea să însemne, de fapt,
transmitere, adică difuzare. În toate epocile anterioare, comunicarea,
intrarea în relaţie cu cineva aflat la distanţă, presupunea deplasarea
obligatorie a sursei; în epocile moderne, comunicarea înseamnă un
transport de "gânduri şi mesaje", nu numai de "bunuri şi persoane".
Se modifică o dată cu aceasta, nu numai sensurile conceptului de
comunicare, ci şi modurile şi mijloacele comunicarii. De la comunicarea
directă, care presupune obligatoriu prezenţa fizică în acelaşi timp a
emiţătorului şi receptorului de mesaje se ajunge la comunicarea indirecta,
mediată.

100
 După cum am văzut, comunicarea este înţeleasă ca un proces al
transmiterii expresiilor semnificative între oameni, ca un concept care
include toate acele procese prin care oamenii se influenţează unii pe alţii.
Actul comunicării se realizează atunci când o sursă de mesaje transmite
semnale, prin intermediul unui canal, la receptor, când emiţatorul
transmite o informaţie, o idee sau o atitudine (chiar tăcerea implică o
atitudine, o informaţie).
Înainte de deceniul al cincelea al secolului XX, nu prea s-au
întreprins cercetări dedicate comunicarii, mai ales, nu s-au conturat
mijloacele moderne de comunicare în masă. Dezvoltarea vertigioasă a
tehnicilor de comunicare, specifice erei electronice, a dus şi la o
îmbogăţire şi diversificare a studiilor consacrate acestui domeniu şi a
subliniat necesitatea colaborării creatoare cu o serie de discipline
ştiinţifice, prin care sociologia, psihologia, filosofia, lingvistica, istoria,
economia etc. Studiată ca proces social, comunicarea a devenit obiect de
cercetare al ştiinţelor sociale.
S-a constituit astfel o teorie autonomă, a comunicării sau
comunicaţiilor, definită drept "un ansamblu de principii, norme şi
concepte care caută să explice procesele privind transmiterea, recepţia,
stocarea şi utilizarea informaţiilor din toate sferele vieţii sociale, între
care politica, economia şi opinia publică ocupă locuri prioritare".
Au apărut, totodată, ştiinţe noi, cum ar fi: sociologia mass-media,
psihologia mass-media, semiotica, lingvistica structurală , politica
matematică, cibernetica, psiholingvistica, sociolinvistica etc.

Structura comunicării

Procesul comunicării presupune, deci, un transmiţător, care trimite

un mesaj unui destinatar; mesajul se raportează la un context. Mesajul

101
este constituit din elementele unui cod care trebuie să fie comun celor doi
parteneri aflaţi în contact.
"A comunica înseamnă a emite un semnificant pe baza căruia
receptorul îşi poate constitui sau reconstitui o anumită semnificaţie",
afirmă Henri Wald în cartea sa "Ideea vine vorbind". Şi adaugă:
"Menirea oricărei limbi este să comunice tuturor membrilor comunitaţii
ceea ce este comun în lucruri şi în reacţiile oamenilor faţă de ele".
ldeea incomunicabilităţii i se pare lui H. Wald o contradicţie în
termenii: "Cine contestă comunicabilitatea poate să afirme cu aceeaşi
îndreptăţire, că mama care l-a născut a fost o femeie sterilă.
Incomunicabilitatea este un termen contradictoriu: comunică
imposibilitatea comunicării. Cine este convins, cu adevărat, de
imposibilitatea comunicării, trebuie sǎ tacă, nu s-o afirme. Orice discurs
despre incomunicabilitate este, din capul locului, o absurditate".
Structura comunicarii reprezintă o anumită relaţie în triada
E.M.R.: Emiţător, Mesaj, Receptor, așa cum reiese din graficul de mai
jos.

mesaj
EMIŢĂTO
RECEPTO
R
R
feed-
back

Pentru prima dată, aceastǎ triadă a fost propusǎ de Karl Buhler, în

cartea sa din 1934, “Die Sprachtheorie”. Ulterior, Roman Jakobson i-a
adaugat înca trei componente: C.C.C.- Cod, Canal, Context.
Aceasta relaţie de comunicare se realizează astfel: emiţătorul
lansează un mesaj, care va fi înscris într-un cod. Înscrierea mesajului

102
într-un cod se numeşte codare. Destinatarul va realiza o acţiune de
decodare, de descifrare a mesajului transmis.
Schema relaţiei de comunicare este următoarea:
Context/mesaj/conţinut
Context/mesaj/conţinut

Mijloace
E R
Contact/
Scop Cod/
Limbaj/

Codare / decodare

Transferul realizează elementul comun al informaţiei. Informaţia

pleacǎ de la E şi devine informaţie pentru R. Transferul are loc între două
entităţi orientate cǎtre un scop. E are scopul de a oferii, R trebuie să fie
predispus sa recepteze. În anumite situaţii, pot apărea mesaje
întâmplatoare - mesajele sunt discontinue.
Între mesaj şi cod există o anumită discrepanţă: mesajul este totdeauna
foarte concret, nuanţat, determinat de loc, de timp, de starea psihologicǎ a
emiţătorului; codul, dimpotrivă, e abstract, având un număr redus de
semne.
Mesajul e realitatea infinită în timp şi spaţiu, în timp ce codul, cel
lingvistic, de exemplu, conţine numai 28 de semne cu ajutorul cărora se
formează cuvinte, atunci când vorbim despre codul sens. Se poate vorbi,
deci, despre mesaj, cod verbal şi cod sens. Mesajul este mai bogat decât
codul verbal, iar acesta decât cel scris. Codul verbal dispune de mijloace
diverse de comunicare, cum ar fi vorbirea, gestul, mimica, privirea, în
timp ce codul scris e mult mai sărac, are la dispoziţie unele semne de

103
punctuaţie şi unele categorii gramaticale. De aceea, lupta pentru
adecvarea codului la mesaj este una din trăsăturile comunicării.

Elementele specifice de comunicare

Comunicarea apare ca fiind o variabilă importantă pe tot

parcursul procesului de rezolvare a problemei şi de luare a deciziei, frica
de la începutul procesului din faza de identificare şi definire a problemei.
Capacitatea de a lucra cu informaţia şi cu feed back-ul, de a asculta
climatul comunicării sunt elemente esenţiale în această fază. Cu cât veţi
folosi în mod eficace mai multă informaţie corectă, cu atât şansele de a
defini corect problema cresc.
În analizarea problemei şi în stimularea generării de soluţii,
abilitatea de a comunica de aşa manieră încat să beneficiaţi de contribuţia
membrilor grupului este importantă. O situaţie frecventă în procesul de
decizie managerial este aceea cǎ se adoptǎ prima soluţie acceptabilă
identificată, fară a căuta, între multe alte alternative, soluţia optimă.
În evaluarea şi selectarea soluţiei optime, discuţiile deschise,
nedefensive, între membrii grupului de decizie, capacitatea de exprimare
precisă şi clară a punctelor de vedere şi de negociere sunt foarte
importante. Numai astfel se poate asigura minimizarea efectelor negative,
predictibile ale soluţiei care asigură rezolvarea problemei şi încadrarea
soluţiei în anumite constrângeri organizaţionale.
Soluţia identificată trebuie implementată şi succesul acestei
acţiuni va depinde de acceptarea pe care reusiţi să o obţineţi din partea
celor implicaţi. Această acceptare o puteţi asigura prin modul în care a
decurs procesul de luare a deciziei şi prin felul prin care aţi reuşit sǎ
comunicaţi decizia şi depinde de calitatea climatului comunicarii.
Comunicarea suportivă şi empativă trebuie sǎ preceadă comunicarea cu
scop de convingere.

104
 Controlul modului de implementare şi, eventual, deciderea
asupra unor modificări corective la decizia iniţială presupun numeroase
alte activităţi de comunicare, în principal bazate pe solicitarea, acordarea
şi folosirea feed back-ului. Eficacitatea lor depinde de climatul
comunicării şi, mai ales, de atitudinea pe care o aveţi faţă de feed backul
negativ.

Comunicarea în definirea şi redefinirea problemei

Ori de câte ori identificăm o diferenţă între situaţia existentă şi

situaţia aşa cum am dori să fie, avem o problemă de rezolvat şi trebuie să
găsim soluţii. Dar, mai întâi şi acesta este cel mai dificil pas în această
activitate, trebuie să definim clar şi corect problema. Dacă problema nu e
definită corect, vom ajunge la soluţii care nu se referă la cauzele
problemei, ci, eventual, la efectele acesteia.
Am mai amintit de importanţa limbajului folosit în contextul
modului de a gândi. Aceasta se explică prin faptul că putem gândi numai
în termeni de denotaţii şi conotaţii pe care le cunoaştem. Claritatea
gândirii şi claritatea exprimării prin intermediul limbajelor sunt
interpretate. De aceea, pentru a defini în mod eficace o problemă, vă
recomandăm cele ce urmează:
 Scrieţi pe hârtie problema formulând-o clar, concis, eliminând
cuvintele cu sensuri multiple sau confuze. Aceasta vă va ajuta să vă
autoclarificaţi anumite aspecte, să vedeţi problema ca pe ceva real
la care puteţi reveni, puteţi face referire, aduce completari,
modificări etc, puteţi înţelege problema mai în profunzime;
 Identificaţi în temeni clari şi specifici efectele sau simptomele
problemei, adică cele observabile. Aceasta vă va ajuta în faza de
analizare a problemei în găsirea cauzelor acesteia. Generaţi o listă
cât se poate de completă în legătură cu aceste simptome.

105
  Gândiţi-vă şi la dimensiunea şi gravitatea problemei, şi care sunt
implicaţiile pentru viitor.
 Stabiliţi cine ar trebui să fie implicat în găsirea soluţiilor sau luarea
deciziilor şi de ce ţineti cont:
- de importanţa relativă a calităţii soluţiei / deciziei faţă de
acceptarea ei în vederea implementării;
- dacă aveti informaţiile necesare;
- particularităţi individuale;
- specificul situaţiei şi al contextului;
Puteţi găsi soluţii la problemă singur, implicând grupul sau
făcând apel la un consultant. Câţiva din factorii care determină alegerea
uneia sau alteia din aceste posibilităţi sunt:
- natura problemei / sarcinii de rezolvat;
- cât de importantă este acceptarea soluţiei / deciziei
pentru implementarea ei;
- cât de importantă este egalitatea soluţiei, competenţă şi
implicarea în implementarea ei;
- eficacitatea de operare a grupului, mai ales sub aspectul
conducerii lui,
- calitatea comunicării în grup.
Veţi lua deciziile singur dacă detineţi toate informaţiile necesare,
vă puteţi baza exclusiv pe experienţă şi cunoştinţele proprii, nu vă
aşteptaţi la probleme de implemenlare sau în situaţia în care este necesară
decizia rapidă asupra unui anumit curs al acţiunii. În aceste cazuri
acceptarea deciziei poate fi asigurată de credibilitatea pe care o aveţi în
faţa angajatului. Ĩn caz contrar, neânţelegerea şi lipsa de bună voinţă
poate periclita implementarea soluţiei / deciziei.
Participarea grupului la luarea deciziilor este extrem de utilă
atunci când rezistenţa şi acceptarea sunt elemente ce pot interfera cu
implementarea deciziei sau când sarcina este foarte complexă.

106
Avantajele acestui mod de luarea deciziilor constau în:
- grupul reprezintă un volum de cunostinţe mult mai vast
decât cel al fiecărui individ, în parte;
- deoarece grupul lucrează împreună la rezolvarea
problemei, întelegerea şi acceptarea ideilor şi soluţiilor sunt mult sporite;
- problemele de comunicare sunt minime, deoarece
participanţii au gândit şi lucrat împreună la evaluarea, analizarea şi
implementarea soluţiilor;
- soluţiile la care se ajunge sunt în general bune, deoarece
grupul le testează dintr-un număr mare de puncte de vedere.
O decizie, oricât de bună ar fi, dacă nu este acceptată şi
implementată, este inutilă, la fel cum şi o decizie proastă, dar cu
acceptare largă poate avea impact negativ.
Grupul poate lua deciziile prin consens, compromis sau prin
regula majorităţii.
Consensul presupune că decizia luată corespunde dorinţei
fiecărui membru sau este cel puţin acceptabilă pentru toţi membrii
grupului. Consensul este greu de atins dacă numărul membrilor grupului
este mai mare de cinci, datorită imposibilităţii fiecăruia de a participa
activ şi semnificativ la schimbul de idei şi a dificultăţii potrivirii soluţiilor
cu părerea fiecăruia.
În cazul compromisului fiecare membru al grupului trebuie să
renunţe la o parte din părerile sale, fiind nevoit să le accepte pe ale altora.

Comunicarea în generarea şi alegerea soluţiilor

Dupǎ cum am mai spus, generând cât mai multe alternative ale
soluţiei problemei, creşteţi şansa de a o găsi pe cea mai bună. Deoarece
creativitatea dvs. şi /sau a grupului care ia deciziile poate fi esenţială,
apelaţi la diferite metode de stimulare a creativitaţii. De asemenea,

107
acordaţi atenţie sporita limbajului pe care îl folosiţi . Evitaţi afirmaţiile de
genul: "aşa ceva nu se poate face", "a mai încercat cineva înaintea noastră
aşa ceva? ", "noi nu suntem încă pregătiţi, se va râde de noi", "să facem o
comisie care să analizeze această idee", etc .
În procesul de alegere a soluţiei optime aveţi în vedere faptul că,
decât o soluţie perfectă, dar găsită prea târziu, este de preferat una doar
bună, dar găsită în timp util. O soluţie este considerată ca fiind:
- perfectă, daca se conformează tuturor criteriilor
stabilite;
- optimă, daca respectă toate criteriile esenţiale;
- acceptabilă, dacă satisface câteva dintre criterii.
În generarea şi alegerea de soluţii puteţi face apel la câteva tehnici
de comunicare în scris.

Obiectivele şi barierele comunicării

Ori de câte ori scriem sau vorbim, încercând să convingem, să

explicăm, să influenţăm, să educăm, sau să îndeplinim orice alt obiectiv
prin intermediul procesului de comunicare urmărim întotdeauna patru
scopuri principale:
• să fim receptaţi (auziţi sau citiţi);
• să fim înţeleşi;
• să fim acceptaţi;
• să provocăm o reacţie (o schimbare de comportament sau de
atitudine).
Atunci când nu reuşim să atingem nici unul dintre aceste
obiective, înseamnă că am dat greş în procesul de comunicare. Acelaşi
lucru poate conduce adesea la frustări şi resentimente exprimate în fraze
ca "Don't you understand plain English?" ("Nu inţelegi engleza""- frază

108
spusă de un englez altui englez) sau "Nu inţelegi româneşte ?" (frază
spusă de un român altui român).
Dar ce înseamnă limba simplă? La urma urmelor ea este doar un
cod, pe care îl folosim pentru a ne exprima gândurile, un cod care poate fi
"descifrat" numai dacă ambele părţi (emiţătorul şi receptorul) conferă
aceeaşi semnificaţie simbolurilor pe care le utilizează. Cuvintele sunt
doar simboluri care reprezintă lucruri şi idei. Noi le atribuim diferite
înţelesuri, mai mult sau mai puţin vagi, atunci când le auzim sau când le
folosim. Înţelesul pe care noi îl dăm cuvintelor rezultă din modul în care
fiecare dintre noi interpretează lumea înconjurătoare, pentru că fiecare
dintre noi o vedem şi o înţelegem în mod diferit.

Barierele comunicării

Filtrele, zgomotele, barierele, reprezintă perturbaţiile ce pot

interveni în procesul de comunicare. Perturbarea mesajului transmis
poate avea o asemenea intensitate, încât între acesta şi mesajul primit să
existe diferenţe vizibile. Perturbaţiile pot fi de natură internă - factori
fiziologici, perceptivi, semantici, factori interpersonali sau
intrapersonali şi de natură externă - care apar în mediul fizic în care
are loc comunicarea (poluare fonică puternică, întreruperi succesive
ale procesului de comunicare).
În procesul de comunicare, „barieră” reprezintă orice lucru
care reduce fidelitatea sau eficienţa transferului de mesaj.
În funcţie de caracteristicile pe care le au, barierele pot fi
clasificate în bariere de limbaj, bariere de mediu, bariere datorate
poziţiei emiţătorului şi receptorului, bariere de concepţie, de ordin
comunicaţional.
Barierele de ordin comunicaţional pot fi:

109
 a) bariere fizice (distanţa, spaţiul);
b) bariere sociale (concepţii diferite despre viaţă),
c) bariere gnoseologice (insuficiente ale experienţei; dezvoltarea
redusă a gândirii; volum precar de cunoaştere);
d) bariere sociopsihologice (obiceiuri, tradiţii, prejudecăţi);
O altă clasificare:
a) bariere geografice (distanţa în spaţiu);
b) bariere istorice (informaţia este invers proporţională cu timpul
care desparte un anumit eveniment de comunicarea despre el);
c) bariere statalo-politice (în funcţie de regimul politic care nu permite
circulaţia informaţiei pe o scară mai largă);
d) bariere economice (lipsa mijloacelor financiare);
e) bariere tehnice (lipsa tehnicii care să accelereze circulaţia
informaţiei);
t) bariere lingvistice (slaba cunoaştere a limbilor străine);
g) bariere psihologice ( particularităţile percepţiei, memoriei,
convingerilor).
h) bariere de rezonanţă (informaţia nu corespunde întotdeauna
nevoilor individului, nu intra în "rezonanţă" cu acestea).
Există, deci, o multitudine de factori care pot constitui bariere în
calea comunicării. Nicki Stanton consideră că "individualitatea noastră
este principala barieră în calea unei bune comunicări".
Diferenţele de percepţie sunt, dupa opinia sa, doar radăcina unor
bariere de comunicare: "Modul în care noi privim lumea este influenţat de
experienţele noastre anterioare, astfel că persoane de diferite vârste,
naţionalităti, culturi, educaţie, ocupaţie, sex, temperamente etc. vor avea
alte percepţii şi vor recepta situaţiile în mod diferit".
El crede, de asemenea, că lipsa de cunoaştere, lipsa de interes,
lipsa de încredere, dificultăţile de exprimare, emotivitatea, personalitatea
puternică a emiţătorului şi a receptorului, condiţiile de comunicare pot
constitui bariere în calea comunicării.

110
 Să examinăm câteva dintre ele:
Criza ideii de obiectivitate în cunoaştere determină o îndoială cu
privire la posibilitatea comunicării. Pentru ca această îndoială să
dispară , ar trebui să existe un limbaj universal neutru care să mijlocească
traducerea unor limbaje în altele, ceea ce practic, este imposibil.
Pentru a realiza o comunicare, trebuie să existe un limbaj comun,
dar limbajul nu înseamnă vocabular. Sunt situaţii când există un
vocabular comun, dar limbajul este diferit. Comunicarea este, în acest caz,
incompletă sau imposibilă.
Pe de altă parte, putem întalni un vocabular diferit, dar un limbaj comun.
Comunicarea devine incompletă sau la limită, imposibilă sau este
întreţinută iluzia comunicării, nefiind conştientizată diferenţa dintre limbaj şi
vocabular, pentru că sensul atribuit termenilor diferă de la un interlocutor la
altul.
Dificultatea comunicării ţine de marea diversitate a limbajelor.
Conţinutul semantic al limbajului ţine, la rândul său, de orizontul
cultural al vorbitorului, iar acesta de orizontul său de viaţă.
Prin orizont de viaţă înţelegem totalitatea experienţelor unui
individ circumscrise sistemului de trebuinţe şi mijloacelor de
satisfacere a acestuia, sistem determinat de locul individului în
structura grupată a societăţii, precum şi de locul acestuia în cadrul
civilizaţiei umane.
În funcţie de natura limbajului, a concepţiilor despre lume a
orizontului cultural sau orizontului de viaţă, actul comunicării diferă de la
un individ la altul. Comunicarea se realizează foarte rar sau nu se realizează
aproape niciodată atunci când există convingerea că alte orizonturi
culturale sunt nesemnificative sau chiar inferioare sau datorită
convingerilor că actuala diversitate economico-politică, socio-profesională,
etnico-culturală a lumii nu poate fi decat o stare eternă a lumii, de
nedepăşit, fie depăşibilă prin strategii de tip imperialist.

111
 Accidentele de comunicare ţin de competenţa lingvistică a
vorbitorilor, de stările patologice sau de clivajele culturale, care duc la
relativism în comunicare.
Comunicarea se realizează pe terenul ideilor, iar accidentele de
comunicare se încearcă a fi rezolvate de cele mai multe ori la acest nivel.
Interlocutorii obişnuiţi ajung foarte rar să atace natura întrebării. E cazul
discuţiilor specializate, cum ar fi dezbaterile ştiinţifice, negocierile
politice, interviurile psihanalitice, prin natura lor, inaccesibile
mijloacelor de comunicare în masă. Tehnica de formulare a întrebărilor e
accesibilă doar specialiştilor. Între interlocutorii care nu depăşesc această
organizare mentală comunicarea nu e posibilă, deoarece orice răspuns
formulat de un interlocutor va însemna respingerea întrebărilor celuilalt
interlocutor.
În ciuda existenţei unui vocabular comun, nu există un limbaj comun,
de aceea dialogul dintre aceşti interlocutori se realizează ca un dialog al
surzilor în planul semanticii.
El va însemna un prilej de conflict în planul pragmaticii şi un prilej
de disconfort în plan psihologic.
Situaţia ideală a comunicării presupune aceleaşi tehnici de
problematizare şi aceeaşi organizare mentală. Astfel de situaţii se
întâlnesc în laboratoarele ştiinţifice din cadrul aceloraşi şcoli de
gândire, în comunităţile închise, unde orizontul vieţii are o mare
continuitate în timp, ceea ce determină continuitatea şi omogenitatea
orizontului cultural.
Relativitatea comunicării nu ţine de incompetenţa lingvistică, ci de
natura cunoaşterii. Limitele comunicării se manifestă şi în comunicarea
dintre orice grupuri umane, etnice, clase sociale, socioprofesionale,
partide politice, sexe, generaţii.
Cum este posibilă comunicarea când există limbi diferite,
paradigme diferite în lipsa unui limbaj neutru? Paradigmele sunt
modele de practică ştiinţifică. Pe baza lor cel ce se instruieşte învaţă să

112
formuleze şi să rezolve probleme noi. Ele stau la baza instrucţiei unui grup
disciplinar şi oferă probleme şi soluţii model unei comunităţi de practicieni.
Conceptul de paradigmă a fost impus în filozofia ştiinţei de filozoful
american Th. Kuhn şi el a intrat in ultimii 20 de ani în filozofia socială,
în psihologie, antropologie, în sociologie.
Procesul de comunicare este, deci, foarte complex, iar pentru o
înţelegere mai profundă a lui este necesară o trecere în revistă a
modurilor şi mijloacelor de comunicare.
Există o multitudine de factori care pot cauza probleme şi de care
trebuie să fim conştienţi pentru a le depaşi sau pentru a le minimiza
efectul.
Diferenţe de percepţie
Modul în care noi privim lumea este influenţat de experienţele noastre
anterioare, astfel că persoane de diferite vârste, naţionalităţi, culturi,
educaţie, ocupaţie, sex, temperamente, etc. vor avea alte percepţii şi
vor interpreta situaţiile în mod diferit. Diferenţele de percepţie sunt
deseori numai rădăcina multor altor bariere de comunicare.
Concluzii grăbite
Deseori vedem ceea ce dorim să vedem şi auzim ceea ce dorim să auzim,
evitând să recunoaştem realitatea în sine. Aceasta nu poate duce la ceea ce
se spune "a face doi plus doi să dea cinci".
Stereotipii
Învăţând permanent din experienţele proprii, vom întampina riscul de a
trata diferite persoane ca şi când ar fi una singură: "Dacă am cunoscut un
inginer (sau student, maistru, vânzator,etc.) i-am cunoscut pe toţi!"
Lipsa de cunoaştere
Este dificil să comunicăm eficient cu cineva care are o educaţie diferită de
a noastră, ale carei cunoştinţe în legatură cu un anumit subiect de discuţie
sunt mult mai reduse. Desigur este posibil, dar necesită îndemânare din
partea celui care comunică; el trebuie să fie conştient de discrepanţa între
nivelurile de cunoaştere şi să se adapteze în consecinţă.

113
 Lipsa de interes
Una dintre cele mai mari bariere ce trebuie depaşită este lipsa de interes
a interlocutorului faţă de mesajul dumneavoastră. Trebuie să vă aşteptaţi
şi la această posibilitate; oricum suntem mai interesaţi de problemele
noastre decât de ale altora. Acolo unde lipsa de interes este evidentă şi de
înţeles, trebuie să acţionati cu abilitate pentru a direcţiona mesajul
dumneavoastră astfel încat să corespundă intereselor şi nevoilor celui
care primeşte mesajul.
Dificultăţi de exprimare
Daca sunteţi emiţătorul şi aveţi probleme în a găsi cuvinte pentru a
exprima ideile dumneavoastră, aceasta va fi în mod sigur o barieră în
comunicare şi inevitabil trebuie să vă îmbogătiţi vocabularul.
Lipsa de încredere, care de asemenea, poate cauza dificultăţi de
comunicare, poate fi învinsă prin pregatire şi planificare atentă a
mesajelor.
Emoţii
Emotivitatea emiţatorilor şi receptorilor de mesaje poate fi de
asemenea o barieră. Emoţia puternică este răspunzătoare de blocarea
aproape completă a comunicării.
Trebuie gasită o metodă de a împiedica acest blocaj în evitarea
comunicării atunci când sunteţi afectaţi de emoţii puternice. Aceste
stări vă pot face incoerent sau pot schimba complet sensul mesajelor.
Totuşi, uneori cel care primeşte mesajul poate fi mai puţin impresionat de
o persoană care vorbeşte fără emoţie sau entuziasm, considerând-o
plictisitoare  astfel că emoţia poate deveni un catalizator al
comunicării.
Personalitatea
Nu numai diferenţele dintre personalităţi pot cauza probleme ci,
adeseori, propria noastra percepţie a mesajelor din jurul nostru este
afectată şi, ca urmare, comportamentul nostru influenţează pe acela al
partenerului comunicării.

114
 Această "ciocnire a personalităţilor" este una dintre cele mai
frecvente cauze ale eşecului în comunicare. Nu întotdeauna suntem
capabili să influenţăm sau să schimbăm personalitatea celuilalt dar, cel
puţin, trebuie să fim pregătiţi să ne studiem propria persoană pentru a
observa dacă o schimbare în comportamentul nostru poate genera
reacţii satisfăcătoare - acest tip de autoanaliză nu poate fi agreat ă
deoricine şi oricum.
Aceştia sunt doar caţiva factori care pot face comunicarea mai
puţin eficientă, sau chiar să eşueze complet. Potenţialele bariere de
comunicare nu depind numai de noi, respectiv receptor şi emiţ ător, ci
şi de condiţiile de comunicare, pe care trebuie nu numai s ă le
cunoaştem ci şi să le controlam pentru ca procesul comunicării s ă
capete şansa de a fi eficient.

Tipuri de comunicare
Comunicarea verbală
Claritate. Pentru a fi un bun orator aveţi nevoie în primul rând,
şi în cea mai mare măsura, de capacitatea de exprimare clară a ideilor.
Exprimarea dumneavoastră trebuie să fie simplă iar materialul să fie
astfel organizat încat să poată fi uşor de urmărit. Nu trebuie să încercaţi să
impresionaţi auditoriul folosind cuvinte lungi şi complicate. Desigur,
uneori trebuie să folosiţi un vocabular specializat sau argou, dar va
trebui să aveţi grijă să explicaţi toţi termenii care pot să nu fie uzuali
pentru auditoriul dumneavoastră.
O gândire clară implică şi o exprimare potrivită, înseamna o pronunţare
corecta a cuvintelor, astfel incât ele să fie uşor recunoscute.
Acurateţea. Trebuie să vă asiguraţi că expresiile şi cuvintele pe
care le folosiţi exprimă exact ceea ce doriţi să spuneţi. Veţi avea, deci,
nevoie de un vocabular suficient de bogat pentru a putea alege
cuvintele cu înţeles precis în vederea atingerii scopului propus.

115
Faptele la care vă referiţi trebuie să fie corecte. Exploraţi subiectul
până la capăt şi asiguraţi-vă că informaţiile pe care le citiţi sunt de
încredere. Evitaţi să declarati lucruri neconforme cu realitatea şi care
pot fi contestate. Exprimări care încep cu "Toată lumea ştie..." sau "Nici
o persoană cu mintea întreagă nu ar accepta aceasta ..." sunt totdeauna
periculoase şi pot fi contestate, în special, când sunt pe punctul de a
genera o reacţie ostilă.
Empatia. Încercaţi totdeauna să fiţi curtenitor şi prietenos.
Oricît de supărat aţi fi, incercaţi să vă stăpâniţi emoţiile şi să ramâneţi
cel puţin calm. Poate cel mai bun mod de a ramâne prietenos şi amabil
este de a vă pune în locul celeilalte persoane. Încercaţi să simţiti cea ce
simte cealaltă persoană. Punându-vă in locul ei, veţi stabili o empatie
cu aceasta. Totuşi, nu trebuie să fiţi mereu de acord cu ea sau cu ideile
sale, dar vă va ajuta să fiţi înţelegator şi răbdător. Expresia feţei şi tonul
vocii sunt evident importante, în special în discuţiile de grup sau
interviuri.
Sinceritatea. Aceasta înseamnă în realitate a fi natural. Este
totdeauna un pericol ca atunci când se discută cu persoane necunoscute
sau cu un statut social mai înalt, să devenim rigizi şi stângaci sau să
încercăm să simulăm. Aceasta provine din lipsa de încredere în sine.
Desigur, nu vorbiţi cu şeful dumneavoastră exact în acelaşi mod în care
aţi vorbi cu un prieten sau un coleg. Străduiţi-vă pe cât posibil să fiţi
dumneavoastră înşiva şi în astfel de situaţii.
Relaxarea. Cea mai bună metodă de a vă elibera de aceste
dificultăţi de vorbire este relaxarea. Atunci cand muşchii sunt încordati,
nu mai putem fi naturali. Mişcările bruşte sunt de asemenea, rezultatul
tensiunii acumulate. Încercaţi să respiraţi profund. Aceasta vă poate
ajuta. Dacă ramaneti nemiscaţi şi incordaţi, atunci vă puteţi bloca
respiraţia involuntar. Dacă respiraţi natural, sau mai profund decât de
obicei, atunci muşchii vor fi mult mai relaxaţi iar efectul va fi în favoarea
dumneavoastră.

116
 ContactuI vizual. Un vorbitor care nu se uită niciodata spre
cel care-1 ascultă ar putea transmite mesaje de tipul: "Nu mă interesezi",
"Nu-mi placi", "Nu sunt prea sigur", "Nu sunt sigur pe ce spun" sau chiar
"Să nu crezi ce-ţi spun".
Deci, atunci când vorbiţi, stabiliţi un contact vizual cu cel care
vă ascultă. Nu vă îndreptaţi privirea spre birou, spre genunchi sau spre
fereastră. Dacă vorbiti unui grup mare, cuprindeţi-1 cu privirea astfel
incât fiecare individ să simtă că este observat. Ei vor prefera o uşoară
pauza a vorbitorului, care demonstrează interesul lui în modul de a-i
privi, asigurând o fluenţă a discursului, spre deosebire de cel care citeşte
cu capul în jos, fară a da importanţa auditoriului.
Aparenţa. Felul în care eşti privit arată cât de bine vă înţeleg
ceilalţi înfatişarea ta reflectă modul în care te priveşte pe tine însuţi
-propria imagine (self-image).
Cel care te ascultă nu te poate ajuta prea mult, însă poate
înregistra aparenţa, înfaţişarea ta şi atunci el va primi, prin
metacomunicare, o imagine a modului în care te porţi, cum te
îngrijeşti, chiar şi ce vestimentaţie preferaţi. În cele mai multe situaţii de
dialog (în afară de cele telefonice şi radio), oamenii privesc vorbitorul şi îl
judecă chiar înainte de a vorbi.
O haină atractivă, o ţinută vestimentară îngrijită este deosebit de
importantă în situaţiile formale: întîlniri publice, interviurile pentru
angajare, conferinţe etc.
Dar, a fi bine îmbrăcat, nu este întotdeauna practic, mai ales pentru
anumite profesii. Ce faceţi atunci când sunteţi în mijlocul unei activităţi în
care nu se poate evita murdăria şi praful, iar şeful de birou va striga şi va
cere să daţi explicaţii unui vizitator? Deci, aspectul dumneavoastra ar putea
să fie comentat. Chiar şi petele de ulei sau păcură de pe şalopetă pot
conduce la o serie de impresii, nu neapărat nefavorabile, despre
dumneavoastră. Însă, o ţinută îngrijită este importantă atunci când aveţi
un serviciu adecvat.

117
Prin urmare trebuie să luăm în considerare cele doua lucruri import ante:
 ţinută ingrijita şi curată.
 Vestimentaţie şi înfatişare adecvată locului în care vă
desfăşuraţi activitatea.
Ca nou angajat trebuie să realizaţi ca modul în care arătaţi,
influenţează impresiile celorlalţi. Luaţi exemplu de la cei din jurul
dumneavoastră şi îmbracaţi-vă în concordanţă. Aceasta nu înseamnă
pierderea completă a individualităţii, ci mai, de grabă, faptul că sunteţi
flexibil şi adaptabil în circumstanţe diferite. Deci, dacă alegeţi
extremele în modă când te afli la serviciu, se atenuează înclinaţia
dumneavoastră de-a munci.
Postura. Pozitia corpului este importantă pentru procesul de
comunicare. O persoană care se sprijină de perete sau stă aplecată
înainte pe scaun în timp ce transmite un mesaj verbal unei
persoane, surprinde neplăcut, demonstrând o atitudine de oboseală,
plictiseală, neglijenţă sau toate trei la un loc.
Întotdeauna, în acest caz, ascultătorii vor fi impresionaţi
neplăcut.
Un element important al comunicării constă în examinarea
posturii dumneavoastră - cum şedeţi, cum staţi în picioare când
vorbiţi- poziţii care vor pune în evidenţă şi calitatea discursului
dumneavoastră dar, mai ales, vă influenţează vocea. Dacă aveţi o
poziţie gârbovită, capul plecat sau umerii lăsaţi să cadă, vocea
dumneavoastră nu va fi clară, pentru ca respiraţia este influenţată,
neputând să trageţi mult aer în piept şi nici nu puteţi avea un control
asupra expiraţiilor. Mai mult de-atât, muşchii gâtului trag maxilarul în jos
şi coardele vocale nu vibrează atât de lejer cât ar trebui, iar rezultatele
sunt acele sunete înăbuşite sau întrerupte.
O poziţie gărbovită afectează, de asemenea, vocea atât fizic cât
şi psihologic; fiecare mişcare şi stare psihică îi schimbă tonalitatea,

118
ritmul, intensitatea. Dacă priviţi cu viclenie şi vocea dumneavoastră va
fi la fel, va fi indiferentă şi arogantă .
Scâncetul sau tonul plângăreţ pe care cei mai mulţi oameni le
găsesc neplăcute ar putea foarte bine să dea alte nuanţe vocii
dumneavoastră.
Pentru a vă ameliora şi perfecţiona postura când vorbiţi, trebuie
să aveţi în vedere patru caracteristici foarte importante: voiciunea,
plăcerea, distincţia şi expresivitatea. Ele vor bifluenţa şi calităţile
vocale.
Calitaţile vocale. Nu fiţi descurajat pentru ca nu vă puteţi
schimba modul de-a vorbi. Puteti să vă controlaţi permanent vocea. Fiţi
atent cum vă folosiţi vocea în situaţii diferite, mărind sau micşorând
volumul, ajustând tonul în funcţie de circumstanţele particulare. Vă
puteţi îmbunatăţi calitatea vocii numai daca o şi doriţi, insă
trebuie să exersaţi mult pentru aceasta. Primul pas este conştientizarea
factorilor care influentează sunetele vocii.
Mecanismele vorbirii. Vorbirea implică multe abilităti
mecanice. Ea cere o manipulare complexă a diafragmei, plamânilor şi
muşchilor pectorali, de altfel şi a coardelor vocale, gurii, limbii şi
buzelor.
Corzile vocale arată ca nişte benzi elastice care se întind de-a
lungul interiorului unei cavităti, denumite laringe şi pe care noi
obişnuim să-i spunem "Mărul lui Adam". Aerul din plamâni este scos
afară prin laringe şi ajunge la coardele vocale, iar sunetul se produce.
Sunetele sunt influenţate în primul rând de coardele vocale şi apoi
succesiv de poziţia maxilarului, de pereţii gurii, de limba, dinţi şi buze.
Bineînteles ca nu sunteţi conştienti de toate acestea în timp ce vorbiţi şi
cu atât mai puţin atunci când sunteţi precipitat, obosit sau emoţionat,
fară a fi atent la ce se întâmplă cu vocea dumneavoastră.
Pentru a vă asigura că sunetele sunt clare, muşchii gâtului
dumneavoastră trebuie să fie întinşi sau rigizi, iar buzele să fie flexibile

119
şi capabile să realizeze o mare varietate de poziţii. Dacă aţi făcut
vreodată o injectie cu anestezic la dentist, veti şti ce înseamnă să-ţi
mişti buzele adecvat pentru a pronunţa cuvintele.
Înălţimea şi intensitatea vocii. Vocea unei persoane care
vorbeşte pe tonalităţi înalte este ascuţită, ţipătoare sau stridentă. Vocea
unei persoane care vorbeşte pe tonalităţi joase va fi groasă, gâtuită,
aspră. Când corzile vocale sunt foarte intense, sunetele produse vor fi
mai înalte, astfel că aerul este format să le facă să vibreze. Când suntem
tensionaţi sau anxioşi, corzile vocale se întind puternic iar vocea se
subţiază, devine stridentă.
Volumul vocii. Volumul este mult mai uşor de controlat decât
tonalitatea vocii, iar practica (exerciţiul) vă va ajuta s ă obtineţi un
volum corect. O respiraţie corectă este esenţială pentru a controla
volumul şi modul de-a vorbi. Exersaţi tragând profund aer în piept şi
apoi expiraţi suficient de puternic pentru a vă corecta volumul. Învatăţi
cum să controlaţi vocea, în aşa fel încât să puteţi fi auzit la o distanţă
mare fară să ţipaţi sau fiţi strident. Dacă vă puteţi controla vocea si
vorbirea în aşa fel încât să fie clară, fară stridenţe, ţipete ori gâfâieli,
veţi impresiona ascultătorii prin calitate şi claritate.
Ei vor fi foarte probabil captaţi de modul în care ştiţi să vorbiţi şi
vor găsi că este mai bine să vă asculte şi să înţeleagă ce expuneţi.
Volumul vocii depinde de anumiţi factori şi ar trebui să luaţi
în considerare urmatoarele:
 unde vorbiţi (într-o camera mică sau o sală de conferinţe,într-o
cameră unde sunetul are ecou, în aer liber sau cu uşile închise)
pentru că locul în care vă aflaţi va influenţa audibilitatea
cuvintelor dumneavoastră;
 mărimea grupului caruia îi vorbiţi;
 zgomotul de fond, de exemplu: zgomotul instalaţiei de aer
condiţionat.

120
 Dicţia şi accentul. Dicţia este modul în care spuneţi sau
pronuntaţi cuvintele iar aceasta se face prin educaţie şi exerciţiu. Într-o
oarecare măsura ea este influenţată de accent. O persoana din nord va
avea o dicţie diferită faţă de cea din sud. Dicţia depinde de articularea şi
enunţarea sunetelor, elemente folosite în descrierea pronunţării
cuvintelor:
• articularea se referă la modul de pronunţare al consoanelor;
• enunţarea se referă la modul de pronunţare al vocalelor.
Dacă articulăm şi enunţăm bine, clar, vom avea o dicţie bună.
Deci, o dicţie clară este în general considerată a fi rezultatul unei bune
educaţii şi practici.
Totuşi, este important să nu se facă o confuzie între dicţie şi
accent.
Oricare ar fi accentul dumneavoastră, este mai important să
pronunţaţi cuvintele clar. Ascultaţi crainicii de la televiziune sau radio
şi sesizaţi diferenţa între accent şi dicţie.
Exista o perioadă de timp în care "BBC English" era renumit
pentru modul în care se vorbea. În prezent, fiecare accent regional este
reprezentat şi este acceptat atât timp cât vorbitorii pronunţă cuvintele
foarte clar; deci, atât cu accentul cât şi cu dicţia dumneavoastră bună veţi
putea spune celor care va asculta ceva despre dumneavoastră. Aceste
doua elemente ale unei vorbiri corecte sunt foarte importante, în special
în serviciile publice care presupun o discriminare fină a cuvintelor şi
sunetelor.
Vorbirea neclară, confuză, poate fi cauzată de o încordare îi
rigidizarea maxilarului sau a buzelor. Dacă gâtul este nerelaxat,
contractat, aproape cu siguranţa că maxilarul este la fel de tensionat. Cel
mai potrivit lucru este relaxarea acestuia pentru a fi pregătit pentru a-1
deschide şi închide lejer.
Dacă nu se realizează acest lucru, sunetele vor fi pronunţate cu
gura întredeschisă şi în consecinţa vor fi neclare.

121
 Este imposibil să obţinem o expresivitate a vocii realizată în
astfel de condiţii. Rezultatul este o voce căreia îi lipseşte vitalitatea iar
sunetele sunt monotone şi estompate.
Adesea când stăm întinşi şi credem că ne relaxăm, maxilarul
nostru este încordat ca o reacţie a tensiunii existente.
Buzele încordate strânse, sau buzele care nu se mişcă foarte
mult în timpul vorbirii, influenţează sunetele. Billy Connolly, un
locuitor al Glasgow-ului, când era întrebat dacă face eforturi de a-şi
schimba accentul pentru că vine din partea de sud a regiunii,
spunea:"Nu! Eu doar imi deschid gura mai mult. Cei din Glasgow au
gurile ca nişte cutii de scrisori. Ei nu-şi deschid mult gurile atunci cand
vorbesc."
Acest exemplu subliniază diferenţa dintre accent şi dicţie. Daca aveţi un
accent regional foarte puternic, nu încercaţi să-1 modificaţi, însă
asiguraţi-vă că deschideţi gura şi folosiţi buzele dumneavoastră cu
flexibilitate pentru a pronunţa cuvintele clar şi corect.
Un bun vorbitor ar trebui să-şi controleze buzele in toate
poziţiile. O înşiruire de scurtă durată a mişcărilor in mod automat,
demonstrează că anumite consoane şi vocale devin dificil de deosebit
şi aceasta conduce la o comunicare proastă. Chiar ascultătorii cu un
auz bun înţeleg mai bine dacă în plus "citesc cu buzele". Dacă însa,
buzele vorbitorului nu se mişcă suficient, cuvintele pot fi mai dificil
sau chiar imposibil de inţeles.
Oricum, atunci când vorbiţi într-o încăpere mare sau unui
public foarte mare, este util de-a realiza mişcările buzelor uşor, dar mai
pronunţat decât normal, astfel incât sunetul să se audă clar, chiar şi la
distanţă.
Viteza. Mesajul pe care-1 transmiteţi va fi influenţat şi de viteza
sau de ritmul cu care vorbiţi. Dacă aceasta este mai mare, ascultătorul
primeşte mesajul ca pe o urgenţă. Uneori acest lucru poate fi util, însă
o vorbire în permanenţă rapidă, ca un şuvoi de cuvinte, ar putea face

122
pe cei care vă ascultă să fie derutaţi, pentru ca ei nu vor pricepe
urgenţa subânţeleasă, care, de fapt, nu există.
De asemenea, o viteză mare de vorbire poate să vă creeze
dificultăţi de a fi înţeles şi probabil că nici nu veţi putea pronunţa
fiecare cuvânt clar şi cu atenţie.
Cele mai multe persoane care vorbesc în public o fac în mod obişnuit
cu o viteză mai mică, comparativă cu cea din timpul unei conversaţii
obişnuite. Aceasta depinde de viteza normală de vorbire şi de cum
doresc cei care ascultă, pentru că altfel intervine plictiseala sau se
pierde logica cuvintelor exprimate verbal.
Un bun vorbitor îşi schimba viteza în concordanţă cu importanţa
mesajului, deci cuvintele şi frazele nesemnificative sunt rostite mai
repede, în timp ce cuvintele şi frazele importante vor fi rostite mai rar
şi accentuat.
Folosirea pauzei. Dacă vorbiţi cu pauze lungi între fiecare
cuvânt ori o serie de cuvinte, veţi pierde foarte repede audienţa.
Totuşi, pauza folosită cu grijă, poate fi un mijloc eficient pentru
transmiterea mesajelor.
Un bun vorbitor va face pauze scurte doar atunci când trebuie,
pentru a oferi ascultătorilor săi posibilitatea de-a se implica activ. El va
face pauze în special înainte sau după un cuvânt care trebuie accentuat
sau înainte de-a sublinia o idee mai importantă.
Timbrul vocii. lnflexiunea sau modificările "sus-jos" ale vocii -
timbrul – influenţează modul în care mesajul este recepţionat.
Variaţiile în timbrul vocii sunt adesea asociate cu intensitatea şi cu
viteza ei, pentru a accentua sau a mări interesul celor expuse.
Totuşi, în mod separat de cuvintele rostite, timbrul poate trăda
atitudinile şi emoţiile dumneavoastră. Reacţia receptorului sau
receptorilor (ascultători, auditoriu) la mesajul transmis (subiectul,
tema), este influenţată de timbrul vocii pe care-1 folosiţi.

123
 Tonul dumneavoastră poate indica faptul că sunteţi fericit,
furios sau trist. El poate arăta că sunteţi înfricoşat, prietenos, umil,
imperativ sau înţelegător. Mai mult, un cuvânt poate avea mai multe
inţelesuri, în funcţie de timbrul vocii:
"Am terminat toate scrisorile acelea"; "Bine"; "Le-am
dactilografiat acum şi ar trebui trimise după amiază aceasta".
Cuvântul "Bine" poate însemna "Înţeleg" sau "E bine - ai
muncit uimitor de repede" sau "Tocmai la timp" - toate acestea
depinzând de tonul folosit.
Este uşor să faceţi o impresie greşită dacă nu folosiţi timbrul
vocii şi bineinţeles, este uşor să transmiteţi ce gândiţi cu adevărat chiar şi
atunci când nu vreţi să arătaţi asta.
Tonul vocii deţine un rol important în limbajul verbal, informal şi
mai ales în situaţii formale.
Desigur, dacă sunteţi entuziasmat şi vă face plăcere să vorbiţi
despre un subiect anume, nu exageraţi! Este bine să lăsaţi auditoriul să
recunoască acest lucru.

Modalitǎţi de comunicare în munca de fiecare zi

Comunicarea verbală se bazează pe respectarea unor principii de

disciplină interioară: o ascultare atentă şi selectivă şi o formulare letă a
răspunsului.
1. Este importantă concentrarea asupra spuselor interlocutorului.
2. Fiţi naturală şi relaxată şi încercaţi să nu fiţi distrasă de
persoanele din jur.
3. Ascultaţi selectiv pentru a putea reţine datele esenţiale ale
mesajului transmis.
4. Concentrati-vă asupra cuvintelor, ideilor cheie care vă pot ajuta să
înţelegeţi mesajul.

124
 5. Arataţi-vă interesul pentru vorbitor prin expresia feţei şi
privindu-1 cu atenţie.
6. Dacă este esenţial să reţineţi informaţii detaliate ca: numere de
telefon şi adrese, cifre de referinţă, notaţi-le succint, pe măsură ce
vi se comunică .
7. Fiţi pregatită să reacţionaţi verbal sau altfel la tot ceea ce vi se
spune.

A. RĂSPUNSUL
1. Organizaţi-vă ideile înainte de a vorbi, iar pentru
problemele importante pregăţi-vă un plan care să conţină ceea
ce vreţi să spuneţi.
2. Prezentaţi-vă ideile în mod logic şi clar, folosind propoziţii
simple, concise, evitând un limbaj de jargon.
3. Vorbiţi clar, pe tonul şi în ritmul potrivit.
4. Evitaţi să repetaţi ceea ce aţi spus şi aveţi grijă să nu vă
îndepărtaţi de la subiect.
5. Încercaţi să menţineţi trează atenţia ascultătorului prin
propriul dumneavoastră entuziasm şi interesul faţă de
subiectul acordat.
6. Spuneţi ceea ce vreţi să spuneţi şi faceţi-o în modul cel mai
serios.
În funcţie de conţinutul comunicării se pot identifica mai multe
tipuri de comunicare:
• comunicare comercială (în domeniul marketingului) care
cuprinde publicarea, promovarea, relaţiile "public - produs".
• comunicarea internă include: acţiunile vizând informarea
personalului, acţiuni vizând crearea relaţiilor verticale, în
ambele sensuri, şi orizontale din interiorul firmei,
facilitează circulaţia informaţiilor, acţiunile vizând
generarea şi obţinerea participării, implicarea şi dinamizarea

125
 personalului.
• comunicarea financiară are ca obiect gestiunea
informaţiilor şi relaţiile financiar bancare, şi cu acţionarii.
• comunicarea instituţionala vizează crearea imaginii firmei.

B. RELANSAREA
A comunica înseamnă a şti să stimulezi. În acest sens trebuie
ştiut în orice moment cum să fie preluată iniţiativa, "relansând"
dialogul, pentru fiecare scop existând anumite forme de exprimare.
Relansarea e o tehnică utilizată în situaţii în care interlocutorul
dă un răspuns tangenţial, alăturat dar nesatisfacător, incomplet sau
inadecvat. Există două tipuri de relansări: pasive şi active.
1. Relansarile pasive pot fi uşor de învăţat şi de reţinut şi
constau în :
• scurte orientari comprehensive (de înţelegere):
"da"; "înţeleg", "corect"; "aşa este". Ele îl determină pe interlocutor să
simtă faptul că îl ascultăm cu atenţie şi înţelegem ceea ce spunem.
• propoziţii sau fraze neutre care îl încurajează pe interlocutor sa
continue, fără a-1 influenţa în formularea ideilor sale: "Îmi puteţi da şi alte
detalii?"; "Cum apreciaţi, particular, afacerea supusă discuţiei?"
Un mijloc extrem de simplu pentru a relansa discuţia printr-o frază
neutră constă în reformularea sub forma interogatorie a ceea ce tocmai a
spus interlocutorul. Exemple:
"lată concluzia la care am ajuns, alegerea e foarte simplă"
"Este foarte simplă?" sau "Ce înţelegi prin: alegerea este foarte
simplă?"
Atitudinea corporală poate de asemenea servi relansării pasive: a da
din cap afirmativ, a înclina uşor către interlocutor pentru a-i demonstra
interesul faţă de ceea ce spune. şi utilizarea eficace a pauzelor va
determina interlocutorul să spună mai mult despre ceea ce gândeşte asupra
problemelor discutate.

126
 2. Relansările active sunt mai dificil de utilizat, şi implică din
partea celui care apelează la ele, mult antrenament şi voinţa de a nu-şi
influenţa interlocutorul. Dintre cele mai cunoscute tipuri de relansări fac
parte:
• rezumatul - sinteza a ceea ce interlocutorul ne-a comunicat până
la un anumit punct al conversaţiei, prin reformularea celor spuse
fară a le deforma: "Nu sunt sigur că m-am facut bine înţeles, îmi
puteţi rezuma cele spuse?";
• reexprimarea sentimentelor - constă în sintetizarea a ceea ce
interlocutorul nu a reuşit să exprime: "Simt o oarecare tensiune
în atitudinea d-voastra, mai mult, am impresia că această situaţie
vă este neconfortabilă"

C. PARADIGMA SISTEMULUl DE COMUNICARE UMANĂ

Comunicarea reprezintă un sistem de transmitere a unor mesaje
(procese mentale - concluzii, gânduri) şi expresii fizice (gesturi,
sunete).
1. categorizare (memorare) - proces de percepere, memorare şi redare
a informaţiilor.
2. conceptualizare (interpretare) - proces de prelucrare a
informaţiilor.
3. simbolizare (selectare) - reprezentarea semnelor prin
simboluri.
4. organizare (coordonare) - adaptează simbolurile la
contextul social.
5. operaţionalizare (transmitere) - transmiterea mesajului.

Comunicarea în grup

127
 Într-un grup eficient, toţi membrii vor accepta obiectivele
grupului şi vor lucra pentru a atinge scopul comun. Oricum, mulţi
membrii vor veni într-un grup cu obiectivele lor personale denumite
"agenda ascunsă". Acestea pot include:
• încercarea de a impresiona (pe cineva de rang superior);
• apărarea intereselor grupului pe care îl reprezintă;
• folosirea întrunirilor pentru "a-1 pune la punct" pe oponent;
• acoperirea ineficienţei sau a erorilor precedente;
• realizarea unor alianţe particulare;
• folosirea întâlnirilor ca o platformă pentru amuzamentul
personal.

Stilul de conducere
Există trei stiluri principale de conducere: democrat, autoritar şi
permisiv. Fiecare stil trebuie să acţioneze asupra comportamentului
individual şi de grup, asupra sarcinii de muncă, asupra climatului la
nivel organizaţional. Stilul de conducere este determinat de modul în
care este exercitat de lider.
1. Stilul de conducere democratic
În general vorbind, de vreme ce conducătorul (liderul) conduce
numai atunci când este nevoie şi acţionează asupra ideilor
fundamentale, pentru ca membrii să-şi poată realiza scopul prin
folosirea resurselor lor, la rândul lor, membrii grupului pot obţine
satisfacţie atunci când liderul le acordă încrederea lui şi mai ales când
pot lua ei singuri decizii potrivite. Productivitatea grupului este astfel,
stimulată.
2. Stilul tiranic (autoritar)
Comportamentul conducătorului este guvernat de ideea
fundamentală că este necesară o direcţie constantă pentru realizarea
obiectivelor şi se pune accent mai mult pe productivitate decât pe
satisfacţia membrilor.

128
 3. Stilul de conducere permisiv
Preocuparea pentru realizarea obiectivului este diminuată, iar
sarcina poate să nu fie realizată. Accentul cade pe satisfacţia
membrilor, ca rezultat al atingerii obiectivelor personale şi mai puţin se
insistă pe realizarea scopului produs al grupului.
Astfel, în ciuda avantajelor aparente ale stilului democrat şi al
tendinţei moderne spre un management democrat, există momente
când nu sunt adecvate situaţiei. Natura sarcinii, timpul limitat
disponibil, caracteristicile membrilor lor şi aşa mai departe, toate
sugerează la un moment dat, că alt stil de conducere este necesar.
Conducatorul este cel care trebuie să fie flexibil, să-şi adapteze stilul în
funcţie de nevoile cerute de situaţie.

CURS 12
CALITATEA VIEȚII
1. CONCEPTUL DE CALITATE A VIEȚII

Calitatea vieții, de exemplu, turistice, înseamnă gradul de atracție al

resurselor naturale, al dotării generale și al patrimoniului spiritual, al
varietății și nivelului serviciilor oferite turiștilor într-o zonă sau stațiune
turistică.
Structura conceptului de calitate a vieții este formată din două
elemente distincte:
- O stare – viața oamenilor așa cum este ea la un moment dat;
- Un set de criterii de evaluare (valori) în raport cu care starea
vieții este evaluată ca fiind bună sau nu.

Pentru construirea conceptului de calitate a vieții este necesar a se

lua în considerare ambele elemente, dar și modul în care ele sunt
combinate, cum are loc procesul de evaluare, de aplicare a criteriilor de
evaluare la starea componentelor vieții.
Interpretări și evaluări:
- Victor Brighi folosește nuanța de indicatori ai modului de
viață;
- Massimo Brighi vorbește despre human enviroment;
- Oto Sulc se referă la stilul de viață;
- Bernard de Jouvenal definește calitatea vieții ca ”reprezentțnd
totalitatea posibilităților oferite individului de către societate
pentru a-și a amenaja existența, de a dispune de produse și de

129
 a folosi servicii pentru a amenaja existența sa individuală după
tendințele, cerințele și dorințele proprii”.
- Pentru sociologul român Mihai Constantinescu ”în nivelul de
trai intră și nivelul de cultură, nivelul moral, deci, un
complex de elemente care nu pot fi reduse numai la aspectele
strict economice”.

Obiectul evaluării calității vieții are la bază starea vieții. Viața

poate fi considerată a fi compusă din totalitatea activităților pe care le
desfășoară o persoană. Viața umană se constituie în mod continuu,
pornind de la o serie de premise ce pot fi grupate în două mari categorii:
condiții și inițiative.
Condițiile vieții pot fi împărțite, la rândul lor, în cadre și resurse.
Cadrele vieții sunt: cadrul uman individual care cuprinde totalitatea
elementelor biofizice și psihologice ale individului și cadrul uman
colectiv care evidențiază oamenii cu care fiecare intră în contact: colegii
de muncă, membrii familiei,etc.
Resursele vieții se referă la acele bunuri pe care persoana le găsește
în mediul său de viață și pe care le poate utiliza ca instrumente pentru
crearea propriei sale vieți: resurse economice (mijloace financiare și
bunufile economice existente); resursele sociale și culturale; resurse
personale (capacitatea fizică, psihică, intelectuală proprie).
Inițiativa personală reprezintă un factor important și independent în
consruirea vieții.
Capacitatea fiecăruia de intervenție activă în construirea propriei
sale vieți este înțelepciunea sa.
Alegerea cursului vieții sale cât și priceperea de a realiza acest curs
în cadrele existente și cu resursele disponibile, reprezintă un factor
esențial al vieții.
Deci, pornind de la totalitatea condițiilor (cadre, resurse), persoana
umană își construiește propria sa viață (familie, muncă, pregătire școlară).
Vladimir Trebici definea, astfel, relația între calitatea vieții și
nivelul de trai: ”între bunăstare și calitatea vieții, între nivelul de trai și
fericire, raportul dialectic este cel dintre condițiile sau premisele pe care
le crează societatea – condiții obiective - și perceperea acestora în
conștiința individuală și colectivă, reprezentând condițiile subiective”.
Sintetizând aceste puncte de vedere, concluzionăm că în conceptul
de calitate a vieții sunt incluse:
- Condițiile de muncă și durata zilnică, lunară și anuală a
activității profesionale;
- Cantitatea (excluzând consumul irațional), diversitatea și
calitatea bunurilor materiale și serviciilor de care se bucură
populația;
- Condițiilor care corespund nevoilor spirituale;

130
 - Timpul liber destinat unor activități neprofesionale și modul
de utilizare a acestuia;
- Libertățile și drepturile cu caracter politic;
- Calitatea mediului ambiant.

Calitatea vieții presupune existența unui ansamblu de condiții

materiale și sociale care să permită satisfacrea unor nevoi, caracteristice
unei vieți civilizate.

CURS 13
SOCIETATEA CA SISTEM

MODELE ALE SOCIETATII CA OBIECT AL ANALIZEI

SOCIOLOGICE

Modelul evoloutiv al societății

Încă de la primele lucrări realizate de precursorii
sociologiei, omul și societatea erau considerate într-un permanent progres
care tindea spre grade de evoluție apte să le conducă de-a lungul timpului,
spre o fază finală de perfecțiune.
Compte stabilea cele trei mari stadii de-a lungul cărora toate
societățile trebuie să treacă: cucerirea, apărarea și industria. În cadrul
fiecăreia din aceste faze, el distingea stadii paralele de dezvoltare a
gândirii umane.
Durkheim a susținut că dimensiunea cea mai importantă a
societății este gradul său de specializare sau, cum spunea el, ”gradul de
diviziune a muncii”.

Modelul organicist
În gândirea socială au existat totdeauna analogii între societate
și organismele vii. Manifestarea cea mai cunoscută a acestui mod de a
gândi s-a observat în conceptele legate de structura și funcțiunea folosite
în lucrările lui Spencer și Durkheim și în operele antropologilor englezi
Malinowski și Brown.
Trăsătura principală a punctului de vedere structural-funcțional
rezultă din recunoașterea unei importanțe deosebite care i se acordă
societății și interrelațiilor instituțiilor sale.
Viața socială continuă pentru că societățile găsesc mijloacele
(structurile) cu care acestea satisfac nevoile (funcțiile), care sunt
preexistente și consecințe ale vieții organizate.
Scopul celor ce aplică metoda organicistă (structural-
funcțională) este acela de a determina care sunt condițiile și cerințele

131
vieții sociale, de a determina procesele cu ajutorul cărora o societate
încearcă să-și satisfacă propriile nevoi.

Modelul de echilibru și modelul de conflict

Modelul de echilibru al societății reprezintă o versiune
particulară a perspectivei funcționaliste. Se afirmă că acest model
desconsideră aspectul conflictual și tensional al societății și exercită o
influență politică conservatoare asupra gândirii sociologice.

Teoria funcționalistă susține în mod deschis că lipsa prelungită

a practicării anumitor funcții duce la dizolvarea societății și că
schimbarea unei structuri influențează asupra abilității de a practica o
funcție, că schimbarea unei substructuri prezintă importanță în mod
obișnuit pentru alte substructuri ale aceluiași sistem.

Teoria echilibrului este, în principal, elaborată de T.Parsons.

Față de Modelul de echilibru se afirmă apariția Modelului
conflictual al societății.
Acesta susține că în societatea modernă nu se poate vorbi de un echilibru
armonios pentru a cărui conservare se utilizează resursele sociale.
Dimpotrivă, majoritatea societăților cunosc manifestări de
conflict și, cu deosebire, un conflict de interese. De aici derivă
convingerea după care condiția fundamentală a vieții sociale nu este
consensul ci desensiunea din care decurge lupta pentru putere și pentru
avantajele economice ăntre diversele grupuri sociale.

Scopul utilizării modelelor este de a asigura sociologiei

mijloacele necesare pentru a obține cunoștințe prin care să poată efectua o
analiză specifică a societății, prin care să contribuie într-o modalitate
proprie la dezvoltarea sistemului social.

CURS 14
CULTURA
Definiția conceptului de cultură
Etimologic: latinescul ”cultura”, ”culturae” înseamnă
cultivarea pământului;
În perioada iluminismului francez este preluat de filosofie,
însemnând cultivarea minții și a sufletului, cultivarea spiritului.
Petre Andrei: ”… natura unită cu valoarea, natura pusă în
valoare este cultura”.
Dimitrie Gusti vorbea despre o cultură obiectivă: coduri de legi,
cultul, religia, descoperirile științifice.

132
 Cultura reprezintă ansamblul unitar de valori materiale și
spirituale realizate de către om în acțiunea sa de prelucrare a
naturii și de transformare atât a societății cât și a sa însăși,
precum și instituțiile, obiceiurile, normele și tradițiile care
indică modul de trai și calitatea vieții.
De fiecare dată când omul întreprinde un efort asupra lui
însuși se vorbește de cultură ; de fiecare dată când el modifică
lumea se vorbește de civilizație.
Cultura și civilizația sunt entități complementare, iar
domeniile lor de referință se regăsesc într-un cadru social
comun.
Deci, valorile culturale sunt bază și premisă a realizării
elementelor de civilizație. Prin cultură omul umanizează natura,
prin civilizație se umanizează pe sine.
Sistemul culturii naționale
Între sistemul național și sistemul cultural este o relație de
condiționare reciprocă. Aceasta are loc deoarece națiunea este
un produs cultural, iar, la rândul ei, ea însăși produce cultură.
Cultura națională este un sistem socio-uman foarte activ, care
sintetizează, în sine, întreaga experiență istorică a unui popor și
îi exprimă pregnant specificul acestuia.

TREI SPEȚE ALE CULTURII NAȚIONALE

1. Cultura folclorică are ca spațiu de manifestare satul. Nu
există produs folcloric care să nu cuprindă trăiri ale
omului în raport cu anumite fenomene ale naturii. Din
punct de vedere generic, folclorul este atât un produs
individual, cât și unul colectiv;

2. Cultura înaltă se impune prin aceea că ea este un produs

profund elaborat, desfășurându-se în baza unor ipoteze
îndelung testate și uzând de metode verificate în timp.

3. Cultura de masă este produs al industrialismului și efect

al expansiunii urbane. Operele ei se realizează de către
specialiști ai culturii înalte, iar instituțiile de acare uzează
nu-i aparțin.

133
 Sociologia culturii are în vedere atât aspectele de ordin
conceptual, sfera culturii și relațiile ei cu fenomenele
specifice civilizației ; în plus, este preocupată de
modalitățile de interrelaționare complexă dintre
fenomenele de cultură și alte cadre ale vieții sociale,
influențele culturii asupra comportamentelor vieții
sociale.

STRUCTURA INTERNĂ A CULTURII

1. Cultura este localizată în timp și spațiu, într-o
colectivitate socială. Ea nu există în afara grupului
social și contribuie la portretizarea sociologică a
grupului.

2. Cultura individului și a comunității : cultura

personală, a individului constituie o totalitate a
modurilor de comportare, a metodelor de acțiune, a
gândurilor, noțiunilor, concepțiilor, produselor
activității lui.

3. Cultura comunității reprezintă un ansamblu al

produselor gândirii și activității, al valorilor,
modalităților de conduită care au fost recunoscute și
acceptate de către colectivitate și au căpătat
importanță pentru membrii ei.

RELAȚIA CULTURĂ, PERSONALITATE, SOCIETATE ;

MECANISMELE SOCIALIZĂRII
Socializarea este un proces social fundamental prin care se
realizează influența culturii asupra vieții sociale.
Socializarea este procesul complex al devenirii omului ca
ființă socială, de însușire a unor norme și valori, a unor roluri
sociale.
Mecanismele socializării sunt cele ale inserției ființei umane
în viața socială, ale genezei modelelor de comportament social
și ale asimilării active a acestora – procese prin care ființa

134
umană devine aptă să se adapteze solicitărilor sociale în diferite
situații de viață și activitate umană, în grupurile umane.
Socializarea – prin ansamblul mecanismelor și formelor ei,
prin mecanismele esențiale ale învățării sociale – contribuie la
modelarea socială a ființei umane, la geneza și dezvoltarea
personalității sociale și a posibilităților sale de manifestare sau
realizare în cadrul diferitelor forme de comunitate și activitate
umană.

135