Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Etica Si Deontologie Judiciara
Etica Si Deontologie Judiciara
FACULTATEA DE DREPT
AN II SEM.I FR
PETRACHI(GIRBA) TATIANA
Tema nr. 1
Termenul de etica provinte din grecescul ethos care inseamna in traducere libera,caracter,
obisnuinta, datina.Termenul de morala provine de la latini,si semnifica aproximativ acelasi
lucru.Ethos in latina prin mores este Cicero. Mores reprezinta moravuri, obiceiuri,In clipa de fata,
cuvantul ethos se refera la :atitudini, caracteristici, obiceiuri ce sunt specifice unei culturi sau
popor sau grup uman, cum ar fi “ethosul francez ..bla.”
Pe parcurs s-a stabilit o distinctie, si anume, ca etica este disciplina teoretica prin care se studiaza
ideile de Bine, Rau, datorie, dreptate, etc. In general, aceastea sunt denumite etici filosofice.De
asemenea, studiaza atitudinile,caracterele, datinile, obiceiurile, in ansamblu, moralitatea
oamenilor.
Majoritatea filosofilor disting etica de morala, iar aceasta distinctie se face in modul urmator:
morala se refera la un anumit comportament al oamenilor, comportament vazut prin prisma
valorilor. Etica, se refera la studiul a tot ceea ce intra in aceasta arie a valorilor si normelor morale
in actiune.
Termenii de imoral si anetic sunt sinonimi atunci cand descriem acele persoane rele sau cand
spunem ca actiunile lor sunt imorale. In mod curent s’a stabilit ca etica generala,sau filosofia
morala ,
A: eticile de gradul 1, sau etica valor normativa (studiul marilor teorii si doctrine etice)
B: eticile de gradul 2, sau meta-etica (studiul limbajului moral, atat al celui utilizat de eticile
de gradul 1, cat si al limbajului comun)
C: eticile aplicate (analiza unor fenomene sau cazuri morale particulare, cum ar fi avortul,
eutanasia, clonarea sau problemele mediului, afacerilor etc prin intermediul criteriilor si teoriilor
propuse de eticile de gradul 1 si/sau de gradul 2.
Un alt punct de vedere in literatura de specialitate, mai nuantat este cel care considera ca totusi
morala si etica nu pot fi disociate cu totul . Autorii respectivi propun sa se faca distinctia intre
etica si morala si sa fie desemnat prin morala tot ceea ce, in ordinea binelui si raului se refera la
legi norme imperative.
Ceea ce apropie si leaga etica de morala sunt: intentia si scopul etic . Acestea preced notiunea de
lege, de imperativ moral . In realitate vom numi scop etic scopul unei vieti bune, cu si pentru
celalalt .
De fapt, se spune ca intram cu adevarat in domeniul eticii atunci cand ne afirmam si propria
vointa cat si libertatea celuilalt, astfel incat, libertatea celuilalt sa fie asemeni libertatii mele.
Relatia dintre etica si morala este una perfect aplicabila mediului, in general, inclusiv mediului de
afaceri, astfel incat fiecare individ care este incadrat/ angajat/ salariat, pe de o parte reprezinta o
entitate autonoma, dar pe de alta parte , fiecare individ va trece prin adecvarea proiectului sau la
cel al institutiei de care apartine.
Din acest motiv se spune ca, prin raportare la mediul sau extern, orice organizatie ,orice
institutie poate fi considerata autonoma dar ,in acelasi timp, ea trebuie sa se asigure de
concurenta sau de cooperarea celorlalti indivizi, respectand aceasta adecvare la cerintele mediului
in ansamblu.
Trebuie sa ne intrbam ce se intelege ,in mod curent, prin cuvantul etica, in limba romana,
spre a face anumite distincti .
In al doilea rand, prin termenul “etica” se intelege ansamblul de valori si norme care
definesc intr’o anumita societate omul de caracter precum si regulile de comportare justa, demna
si vrednica de respect, a caror incalcare este blamabila si vrednica de dispret.
In aceasta acceptiune, etica promoveaza anumite valori precum : cinstea, dreptatea, sinceritatea,
altruismul, incercand sa faca respectate norme de genul sa nu minti, sa nu furi, etc. se numeste
moralitate.
IN CONCLUZIE, in sensul sau prorpiu, etica sau filosofia morala este o interpretare teoretica a
ethosului si a fenomenelor morale.
Independenţa implică lipsa oricărei ingerinţe din partea altor puteri ale statului sau a părţilor,
precum şi existenţa garanţii reale contra oricăror presiuni exterioare.
Semnifică responsabilitatea impusă fiecărui magistrat, penrtu ai permite acestuia să decidă asupra
unui litigiu în mod onest şi imparţial în baza legilor şi a probelor, fără presiune sau influenţă
externă şi teamă de intervenţie din partea nimănui.
Imparţialitatea
A fi imparţial înseamnă de a fi capabil de a face o apreciere justă,
obiectivă, de a fi nepărtinitor, obiectiv, drept.
În sistemul judiciar valoarea etică a imparţialităţii interferează cu cea
a independenţei, chiar dispoziţiile Convenţiei Europene pentru Apărarea
Drepturilor Omului folosind în art. 6 sintagma de „instanţă independentă şi imparţială”.
Noţiunile de „independenţă” şi „imparţialitate” nu se suprapun întrucât independenţa nu
presupune neapărat imparţialitate, sfera acesteia din urmă fiind mai largă, o instanţă putând fi
independentă, ceea ce nu înseamnă
automat că va fi şi imparţială.
Potrivit Codului deontologic magistraţii trebuie să fie imparţiali în îndeplinirea atribuţiilor
profesionale, să decidă obiectiv, liber de orice influenţe, să se abţină de la orice comportament
care ar fi de natură să
altereze încrederea cetăţenilor în imparţialitatea lor.
Imparţialitatea semnifică:
- atitudinea magistratului în raport cu probele şi părţile dintr-un proces
- capacitatea magistratului de a conştientiza factori de presiune internă/
externă, de a-i respinge şi de decide fără părtinire
- absenţa oricărei prejudecăţi ori idei preconcepute, privitoare atât la procesul prin care este
luată decizia, cât şi la decizia în sine.
Cerinţele imparţialităţii:
- imparţialitatea subiectivă (personală) o se raportează la opinia judecătorului o să înlăture
orice motiv care să favorizeze sau defavorizeze vreo parte.
- imparţialitatea obiectivă (funcţională) o se raportează la opiniile altora o să nu existe fapte
determinate şi verificabile care ar justifica îndoielile cu privire la imparţialitatea judecătorului 31.
Ca valoare etică fundamentală, imparţialitatea este prevăzută şi de
Principiile de la Bangalore cu privire la conduita judiciară, principii care
stipulează că imparţialitatea este indispensabilă pentru exercitarea funcţiei
judecătoreşti fiind necesară pentru pronunţarea hotărârii (Norma 2), arătând în detaliu
obligaţiile care revin magistraţilor:
2.1 Judecătorul (judecătoarea) îşi va îndeplini îndatoririle de magistrat
fără părtinire, fără subiectivism, fără idei preconcepute.
2.2 Judecătorul (judecătoarea) se va strădui să adopte o conduită, atât în
instanţă, cât şi în afara acesteia, care să câştige şi să menţină încrederea publicului, a
juriştilor şi a părţilor în imparţialitatea judecătorilor şi a justiţiei, în general.
2.3 Judecătorul (judecătoarea), în măsura posibilului, se va strădui să
adopte o conduită demnă, care să reducă la minimum numărul situţiilor care l-ar putea
descalifica, împiedicându-l de a judeca sau de a hotărî într-o speţă oarecare.
2.4 Judecătorul va trebui să se abţină de la orice comentariu care, făcut în mod conştient în
legătură cu o cauză în judecare sau care i-ar putea fi adusă spre judecare, ar putea afecta rezultatul
dezbaterilor sau ar putea dăuna imparţialităţii procesului. Şi nici nu va face comentarii în public
sau în alt mod, care să afecteze dreapta judecare a unei persoane sau a unei speţe.
2.5 Judecătorul (judecătoarea) se va autorecuza în orice dosar pe care constată că nu îl va
putea judeca imparţial sau în care i-ar putea părea unui observator corect ca neffind capabil să
judece. Între astfel de cazuri, fără însă ca înşiruirea de mai jos să fie completă, se numără
următoarele:
2.5.1 cazul în care judecătorul se simte subiectiv sau are o prejudecată cu privire la una din
părţi sau în care judecătorul cunoaşte personal faptul că există probe controversate care pot
prejudicia dsfăşurarea procesului;
2.5.2 cazul în care, anterior, judecătorul a funcţionat ca avocat sau a servit ca martor în
dosarul supus judecăţii sale, sau
2.5.3 cazul în care judecătorul sau un membru al familiei sale are un
interes material în rezultatul disputei.
Drept garanţie a imparţialităţii în soluţionarea cauzelor pendinte dispoziţiile Codului de
procedură civilă şi a Codului de procedură penală
stipulează o serie de cazuri (art. 24-27 c.p.civ. şi respectiv art.46-48 c.p.pen.) în care
magistratul poate fi incompatibil, garanţii instituite în scopul de a înlătura orice urmă de
parţialitate şi subiectivism în soluţionarea cauzelor.
Garanţia imparţialităţii impune judecătorilor şi procurorilor următoarele interdicţii:
- de a interveni pentru soluţionarea unor cereri,
- de a pretinde ori accepta rezolvarea intereselor personale ori ale membrilor familiei sale
altfel decât în limitele cadrului legal;
- de a realiza imixtiuni în activitatea altor judecători sau procurori;
- de a fi influienţaţi în soluţiile pe care le adoptă în exercitarea atribuţiilor de serviciu, de
relaţiile de familie şi sociale.
Codul conţine dispoziţii permisive în privinţa posibilităţii acordării de
către magistraţi a asistenţei judiciare, în condiţiile legii, însă activitatea este permisă numai
în cauzele lor personale, ale ascendenţilor, ale descendenţilor sau soţilor lor, precum şi ale
persoanelor puse sub tutela ori curatela acestora, nefiindu-le însă îngăduit de a se folosi de
calitatea pe care o deţin pentru a influienţa soluţia ori pentru a crea aparenţa unui astfel de
influienţă.
Codul instituie o serie de activităţi incompatibile calităţii de judecător/ procuror. Astfel,
magistraţii au următoarele interdicţii:
- de a participa direct ori prin persoane interpuse la jocuri de tip piramidal, jocuri de noroc
sau sisteme de investiţii pentru care nu este asigurată transparenţa fondurilor;
- de a cumula calitatea pe care o deţin cu o altă funcţi publică sau privată, cu excepţia
funcţiilor didactice din învăţământul superior.
Integritatea semnifică:
- calitatea personală care îi permite magistratului să se sustragă oricărui
fel de influenţă asupra procesului prin care el caută, admite probe şi
deliberează
- a avea anumite principii morale şi a acţiona consecvent în raport cu
acestea.
Componentele integrităţii se referă la onestitate şi moralitate judiciară
Nu există grade de integritate, această valoare este absolută sau lipseşte
cu desăvârşire.
Sub aspectul integrităţii, se va aprecia dacă judecătorul evaluat:
- apără independenţa justiţiei, descurajând orice imixtiune în
activitatea judiciară;
- este obiectiv şi imparţial în exercitarea funcţiei;
- aduce la cunoştinţa Consiliului Superior al Magistraturii orice presiuni sau ingerinţe în
actul de justiţie;
- garantează prin atitudinea şi activitatea sa supremaţia legii;
- garantează prin atitudinea şi activitatea sa egalitatea cetăţenilor în faţa legii, demnitatea
părţilor;
- asigură ordinea şi solemnitatea şedinţelor de judecată;
- nu dezvăluie informaţiile cu caracter confidenţial;
- este preocupat de creşterea performanţei profesionale;
- nu săvârşeşte acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în funcţie sau
societate;
- apară prestigiul autorităţii judecătoreşti;
- dovedeşte respect şi bună credinţă în relaţiile cu colegii;
- îndeplineşte competent îndatoririle profesionale;
- respectă obligaţiile cu caracter administrativ.
Valoarea etică a integrităţii este dublată de cea a imparţialităţii sens în care magistratul este
dator să manifeste:
- preocupare pentru informarea completă şi corectă;
- să asigure egalitate de tratament pentru toate părţile din proces;
- să păstreze o atitudine echidistantă faţă de părţi în timpul şedinţei
de judecată;
- motivarea hotărârilor să dovedească preocupare pentru o
argumentare rezonabil echivalentă între părţi; 35
- să evite exprimări/ manifestări ale propriilor convingeri de altă natură decât cele juridice şi
prejudecăţi în cursul şedinţei de judecată şi în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti.