Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
2019
A. Pentru că am rămas singur, m-am hotărât să încep chiar azi Romanul adolescentului miop. Voi lucra în fiecare după-
amiază. Nu am nevoie de inspiraţie; trebuie să scriu, doar, viaţa mea, iar viaţa mi-o cunosc, şi la roman mă gândesc
de mult. Dinu ştie; păstrez caiete din clasa a IV-a, când aveam pistrui ca un ovrei şi învăţam chimie într-un laborator
instalat în firida sobei. De câte ori mi se părea că trebuie să fiu întristat, scriam în Jurnalul meu. Şi acel Jurnal de
acum doi ani avea un „subiect": trebuia să se vădească într-însul viaţa unui adolescent sufe rind de neînţelegerea
celorlalţi. Dar adevărul era altul: Jurnalul mă măgulea şi îmi alina dorul meu de răzbunare; răzbunare dreaptă
împotriva celor care nu mă înţelegeau, credeam eu.
B. „Aş vrea să cuprind acum sufletul mansardei, pe care îl simt, care mi se apropie în singurătate numai
mie… Şi ce fericit sunt că voi scrie despre sufletul mansardei mele. Cum să nu-l cunosc şi să nu-l îndrăgesc, când am
lăcrimat în atâtea amurguri aproape de el? Mi se descoperă numai mie. Îl ghicesc în fiecare carte, în fiecare cadră, în
fiecare amintire. E întipărit pe ziduri, pe rafturi…” (Romanul adolescentului miop, Mircea Eliade)
A. „Eroul sunt eu; aceasta e tot ce ştiu. Romanul va cuprinde crizele şi sfârşitul adolescenţei mele, fireşte. Mă voi zugrăvi
şi analiza alături de atâţia prieteni şi tovarăşi de şcoală. Dar subiectul romanului meu trebuie să-l inventez (…).
Trebuie să fie o oglindă a sufletului meu, fără a fi un roman psihologic; pentru că nu-l vreau falsificat de analize. Nu
am să-l scriu nici sub formă de Jurnal. Atunci aş uita mereu că scriu pentru cititori străini, m-aş ocupa prea mult de
amănunte intime şi n-aş avea succes. N-aş avea singurul lucru pe care îl caut. În orice caz, adevărul asupra mea şi asupra
altora l-aş spune în caietele Jurnalului, iar nu într-un roman pe care îl vor citi atâţia necunoscuţi, în faţă cărora nu trebuie
să apar cu toate slăbiciunile mele (...).”
B. Încăperile de la subsol sunt numai bune pentru reprezentaţii. În fund, salonul, cu ferestrele sus, la stradă. E spaţios,
elegant şi are şi un pian. În faţa salonului, o odăiţă mai mult lungă decât scurtă: scena. Uşa dintre salon şi scenă e cea
mai discretă cortină. în timp ce se pregăteşte spectacolul, actorii pot circula în orice vestmânt pe scenă, fără teama
de a fi surprinşi. Sufleurul are, totodată, şi grija cortinei. Trebuie, adică, să păzească uşa salonului şi să întrebe: „Cine
e?" de câte ori aude ciocănind. La capătul scenei sunt două uşi. Una duce în curte. Cealaltă, într-o odăiţă
întunecoasă, care a folosit cândva drept bucătărie: cabinele artiştilor, în aceste „cabine" se transformă colegii noştri
în personaje şi apar pe scenă. Anul trecut nu s-a ajuns la reprezentaţii publice. S-au făcut numai repetiţii. (Romanul
adolescentului miop- Mircea Eliade)