Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 16

DEINDIVIDUALIZAREA

1. Individualizare şi deindividualizare
Propunem, în debutul acestei expuneri, o definiţie provizorie şi globală:
deindividualizarea este “starea caracterizată prin scăderea activităţii de auto-evaluare şi
diminuarea fricii de evaluare, stare psihologică ce produce comportamente antinormative şi
dezinhibate” (Postmes şi Spears, 1998, p. 238). Această definiţie este provizorie pentru că
înţelesul termenului de deindividualizare s-a schimbat în timp. Cum expunerea noastră va adopta,
cel puţin în parte, o perspectivă istorică, este firesc să considerăm definiţia cea mai recentă ca
fiind cea mai adecvată. Definiţia enunţată are, simultan, caracteristica de globalitate pentru că ea
reuneşte aspecte ce se regăsesc, într-o măsură mai mică sau mai mare, în toate concepţiile despre
deindividualizare.
Teoriile moderne asupra deindividualizării îşi au originea în opera lui Gustave le Bon,
Psychologie des foules (1895; 1991). Potrivit autorului francez, în anumite contexte de grup,
individul îşi pierde sentimentul de responsabilitate socială, regresând spre o formă inferioară de
evoluţie. Anonimatul, combinat cu sugestibilitatea şi contagiunea rapidă a ideilor şi a emoţiilor
duc la comportamente antisociale, violente şi instinctive.
Ideile lui Freud (1921) asupra comportamentului colectiv au suferit înrâurirea lui Le Bon.
Freud a acordat un rol important liderului mulţimii, care acţionează într-o manieră hipnotică,
exercitând control asupra impulsurilor primare ale membrilor. Prin identificarea cu liderul,
membrii unei mulţimi renunţă la supra-eurile personale şi împărtăşesc acelaşi eu ideal.
Deşi i-au schimbat sensul, psihologii sociali experimentalişti au preluat termenul de
deindividualizare de la Jung (1946). Demersul lui Jung priveşte, de fapt, individualizarea,
înţeleasă ca “un proces de diferenţiere ce are drept scop dezvoltarea personalităţii individuale”
(Jung, 1946, p. 561, apud Dipboye, 1977). Prin opoziţie, deindividualizarea corespunde
procesului de pierdere a distinctivităţii şi individualităţii. Ea este în mod esenţial nocivă,
disfuncţională atât pentru individ, cât şi pentru societate.
În cele ce urmează, vom împărţi evoluţia experimentală a conceptului de
deindividualizare în trei perioade: perioda clasică (proeminente sunt contribuţiile lui Philip
Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 16
Zimbardo), perioada intermediară (circumscrisă de eforturile lui Edward Diener de a rafina
concepţia lui Zimbardo) şi perioada contemporană. Pentru aceasta din urmă, reprezentativă este
teoria lui Steven Prentice-Dunn şi Ronald Rogers.

2. Teoria clasică a deindividualizării

Abordarea experimentală a transformărilor pe care le suportă individul deindividualizat a
eliminat emoţiile puternice, izvorâte din natura sălbatică a omului, precum şi “spiritul colectiv”
descrise de Le Bon. Primele experimente au considerat ca definitorie pentru starea de
deindividualizare sentimentul de pierdere a identităţii. În contexte sociale specifice, în care
anonimatul devine posibil, individul nu mai doreşte să fie un stimul distinct în câmpul social, să-
şi definească eul ca unic. Dimpotrivă, în astfel de contexte, el se caracterizează printr-o conştiinţă
de sine scăzută, ceea ce descătuşează comportamentele inhibate de normele sociale.
Cercetările perioadei clasice s-au organizat în jurul ideii de identificabilitate. În esenţă,
deindividualizarea este produsă de imposibilitatea identificării. Definiţia accesibilă în
literatura românească se află în consonanţă cu acest mod de gândire: deindividualizarea este
“condiţia psihică a indivizilor care consideră că, datorită unor factori de natură fizică (de
exemplu, întunericul) sau de natură socială (de exemplu, starea de mulţime), nu mai pot fi
identificaţi” (Chelcea, 1998, p. 91). Ipoteza principală a studiilor pe care le vom descrie succint
este că individul deindividualizat, ce nu se mai simte unic, reperabil şi responsabil, desfăşoară
comportamente impulsive şi necontrolate.
Mai apare acum o mutaţie esenţială, care conferă specificitate teoriei psihologice a
deindividualizării în raport cu teoria mulţimilor: Festinger, Pepitone şi Newcomb (1952) afirmă
răspicat existenţa comportamentelor dezinhibate nu numai în mulţimi, dar şi “în grupuri de toate
mărimile şi de toate tipurile” (p. 382). Evident, această conceptualizare a făcut posibilă studierea
deindividualizării în laborator.
Cei trei autori menţionaţi şi-au propus să arate că fenomenul deindividualizării în grup
este însoţit de o reducere a constrângerilor interioare, şi că, în plus, membrii se simt mai atraşi de
grupul care le-a favorizat deindividualizarea. Festinger şi colaboratorii săi au manipulat
deindividualizarea prin intermediul sarcinii. Ei au cerut subiecţilor-studenţi să discute în grupuri
(alcătuite din patru pînă la şapte membri) sentimentele pe care le aveau faţă de părinţi, pe baza
Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 16
rezultatelor unui sondaj care arătau că respingerea şi ostilitatea faţă de părinţi sunt cele mai
răspândite sentimente în rândul tinerilor. Măsura dependentă o reprezenta capacitatea membrilor
grupului de a-şi aminti ce a spus fiecare din ceilalţi în timpul discuţiei. Autorii au constatat că în
grupurile în care părinţii au fost vehement criticaţi, deci acolo unde au dispărut constrângerile
interioare, subiecţii nu puteau reproduce discuţia colectivă decât cu mare greutate. Incapacitatea
subiecţilor de a-şi aminti a fost pusă pe seama deindividualizării – în această stare ei şi-au
focalizat atenţia pe grup ca întreg şi nu pe indivizi. În acelaşi timp, fiecare participant a simţit că
nu formează obiectul atenţiei ceorlalţi, ceea ce l-a încurajat să exteriorizeze sentimente pe care în
mod obişnuit le ascundea. În această viziune, grupul deţine un rol esenţial: deindividualizarea
apare din pricină că grupul captează întreaga atenţie a membrilor.
Singer, Brush şi Lublin (1965) au folosit o procedură experimentală simplificată în raport
cu studiul anterior. Ei intervin în mod direct asupra deindividualizării: subiecţii sunt invitaţi să
îmbrace halate largi de laborator, asolut identice. Experimentatorii le ofereau o definiţie a
literaturii pornografice statuată de Curtea Supremă a Statelor Unite şi îi anunţau că sarcina lor era
aceea de a aprecia, într-o discuţie de grup, dacă un anumit pasaj din romanul Amantul doamnei
Chatterley de D.H. Lawrence este sau nu pornografic. Subiecţii non-identificabili au utilizat într-
o mai mare măsură expresii obscene în cursul discuţiei. Singer şi colegii săi au atribuit acest
rezultat pierderii conştiinţei de sine în starea de deindividualizare. De data aceasta, grupul nu
constituie decât un mediu în care evoluează indivizii anonimi. Deindividualizarea, obţinută prin
manipularea identificabilităţii, este inferată din comportamentul indezirabil al subiecţilor.
Cel care a marcat decisiv cercetările asupra deindividualizării a fost Philip Zimbardo. În
1969, el a publicat un articol vast, de o rară calitate intelectuală, în care a propus un cadru teoretic
relativ precis, menţionând variabilele care produc deindividualizarea, principalele caracteristici
ale stării psihologice, precum şi comportamentele determinate de deindividualizare. Printre
variabilele de input sunt enumerate: anonimatul, scăderea responsabilităţii, activitatea în grup,
mărimea grupului, perspectiva temporală modificată (accent exagerat pe prezent, ignorarea
viitorului şi trecutului), excitarea fiziologică, input-ul senzorial supradimensionat (de pildă,
muzică intensă), implicarea fizică în act, stări modificate de conştiinţă (prin alcool, droguri, etc.).
Fiecare din aceste condiţii prealabile pot determina comportamente deindividualizate: impulsive,
emoţionale, iraţionale, regresive, scăpate de sub controlul stimulilor externi. Pentru psihologul
Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 16
social american, deindividualizare este “un proces ipotetic complex în care o serie de condiţii
sociale duc la schimbări în percepţia eului şi a altora şi la comportamente altminteri reprimate”
(Zimbardo, 1969, p. 251).
Ideile lui Zimbardo au dat un nou impuls cercetărilor. El însuşi s-a preocupat în special de
condiţiile ce favorizează apariţia stării de deindividualizare. De pildă, în privinţa mărimii
grupului, a raportat un experiment de teren asupra vandalismului, înţeles ca rezultat al
deindividualizării. Ipoteza acestui studiu a fost că oraşele mari constituie medii propice pentru
deindividualizare. Zimbardo a abandonat o maşină veche de zece ani pe o stradă aproape de New
York University şi o alta, identică, în orăşelul Palo Alto din California. El a luat plăcile de
înmatriculare ale vehiculelor şi le-a ridicat capotele. Zimbardo relatează că primul atac vandalic
asupra maşinii din New York a avut loc după zece minute: doi adulţi şi un copil au luat bateria şi
radiatorul. După trei zile şi 23 de astfel de contacte, din maşină nu mai rămăsese decât caroseria.
Prin constrast, maşina abandonată în Palo Alto a rămas neatinsă. Singurul care s-a apropiat de ea
a fost un trecător ce i-a coborât capota fiindcă începuse să plouă!
Evident, studiul acesta nu străluceşte prin controlul experimental. Diferenţele constatate
între cele două grupuri (oraşe) de mărimi diferite pot fi, la fel de bine, explicate prin alţi factori.
În articolul său, Zimbardo a descris un caz interesant de violenţă colectivă, ce reflectă degradarea
valorii vieţii înşăşi: încurajarea de către mulţime a celui ce vrea să se sinucidă. În 1967, 200 de
studenţi de la Universitatea din Oklahoma au îndemnat să sară dintr-un turn pe unul din colegii
lor care ameninţa că se va arunca în gol. Leon Mann (1981) a cercetat colecţia New York Times
pentru perioada 1964-1979 şi a descoperit 21 de cazuri de sinucidere publică; în zece din ele s-a
petrecut fenomenul semnalat de Zimbardo. Mann distinge câţiva factori care au determinat
reacţia agresivă a mulţimilor: întunericul, distanţa fizică (cel ce vrea să se arunce de etajul 40 nu
poate auzi strigătele celor de jos), temperatura înaltă. O caracteristică importantă pare să fi fost
mărimea grupului: numai mulţimile cu mai mult de 300 de membri l-au ironizat pe sinucigaş şi i-
au cerut să-şi ducă gestul până la capăt. Autorul apreciază că astfel de mulţimi asigură
anonimatul indivizilor, favorizând deindividualizarea.
După ce a studiat mulţimile care au ucis fără judecată indivizi acuzaţi de a fi comis acte
antisociale, Brian Mullen (1986) a formulat aceeaşi concluzie. Mullen a analizat 60 de cazuri de
linşare, petrecute între 1899 şi 1946. El defineşte deindividualizarea ca lipsa atenţiei concentrate
Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 16
pe sine şi asumă o relaţie de proporţionalitate inversă între mărimea grupului şi atenţia auto-
focalizată: cu cât grupul este mai mare, cu atât membrii sunt mai puţin concentraţi asupra lor
înşile. În cazul execuţiei populare, mărimea grupului a influenţat atrocitatea. Cu cât mulţimea a
fost mai numeroasă (Mullen a calculat o medie de 1492 de membri), cu atât a crescut
probabilitatea atrocităţilor: victima a fost nu numai asasinată, dar şi arsă, dezmembrată, etc.
Variabila de input care s-a bucurat de cea mai mare atenţie din partea lui Zimbardo a fost,
fără îndoială, anonimatul. Pentru el, relaţia esenţială în deindividualizare o reprezintă aceea dintre
anonimat şi comportamentul antisocial. Festinger et al. (1952) au demonstrat că astfel de
comportanmente corelează cu sentimentul de anonimat, iar Singer et al. (1965) au pus în evidenţă
înclinaţia subiecţilor anonimi (îmbrăcaţi la fel) de a desfăşura comportamente antisociale.
Zimbardo a continuat această linie de cercetare, dar a instituit ca variabilă dependentă
comportamentul agresiv. În cel mai important experiment expus în articolul din 1969, el a făcut
apel la subiecţi de sex feminin, studente la New York University. La intrarea în laborator,
studentelor li se cerea să îmbrace halate albe foarte largi şi să-şi pună o glugă pe cap; se inducea
astfel sentimentul de anonimat. Unui alt grup de subiecţi i se aplica un tratament de
“individualizare” – aceştia purtau pe piept insigne cu propriul nume. Înainte de a se lua măsurile
dependente, subiecţii ascultu un interviu cu o studentă, care era fie onestă şi sinceră, fie încrezută
şi egoistă. Autorul a măsurat şocurile pe care subiecţii le-au aplicat acestei “victime” şi a
constatat că subiecţii anonimi au dat dovadă într-o mai mare măsură de agresivitate. Mai mult,
dacă subiecţii din condiţia de individualizare au făcut distincţia între studenta simpatică şi cea
antipatică (tratatând-o ceva mai agresiv pe ultima), subiecţii anonimi aplică şocuri electrice
prelungite în ambele cazuri. Experimentatorul a demonstrat, în felul acesta, că stimulii exteriori
(trăsătăturile victimei) nu controlează comportamentul indivizilor deindividualizaţi.
Rolul anonimatului în declanşarea comportamentelor antisociale a fost confirmat şi de alţi
cercetători. Diener, Fraser, Beaman şi Kelem (1976) au organizat un experiment de teren care s-a
desfăşurat de Halloween. Copiii ce umblau să facă urări erau aşteptaţi de către experimentatori în
27 de case. Ei veneau fie singuri, fie în grup. Erau primiţi în camera de zi şi invitaţi să ia câte o
bomboană dintr-un vas aflat pe masă. Apoi adultul care-i întâmpinase se retrăgea, scuzându-se că
are de lucru. Variabila dependentă era numărul de bomboane pe care copiii le luau în plus. Copiii
purtau costume şi măşti, iar în condiţia “anonimat”, experimentatorul nu făcea nici un efort să-i
Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 16
identifice. Dimpotrivă, în condiţia “non-anonimat”, după ce li se lăudau costumele, copiii erau
întrebaţi cum se numesc şi unde locuiesc. Datele aestui experiment inedit au confirmat ipoteza lui
Zimbardo: anonimatul a favorizat comportamentele antisociale. Copiii non-identificaţi au luat
mai multe bomboane în lipsa adultului. De asemenea, comportamentul antisocial a fost influenţat
de prezenţa grupului: copiii aflaţi în grup au luat mai multe bomboane decât cei ce umblau
singuri. Anonimatul are efecte de deindividualizare pronunţate atunci când se produce în grup –
cele mai multe bomboane au fost sustrase de către membrii grupurilor care nu fuseseră
chestionaţi asupra identităţii lor.
Mathes şi Guest (1976) au demonstrat şi ei că anonimatul constituie o cauză a
comportamentului antisocial de grup. Subiecţii urmau să defileze prin restaurantul universitar
purtând o pancartă cu inscripţia “Masturbation is fun”. Ei erau întrebaţi cum preferă să facă acest
lucru: singuri şi nedeghizaţi, singuri şi deghizaţi, nedeghizaţi în grup sau deghizaţi în grup.
Analiza răspunsurilor a relevat că subiecţilor le este mai uşor să acţioneze împotriva normelor
sociale când sunt în grup decât atunci când sunt singuri şi când sunt deghizaţi decât atunci când
nu sunt. În urma acestui experiment simplu, autorii au formulat trei concluzii: "(a) calitatea de
membru al unui grup favorizează comportamentul antisocial; (b) apartenenţa la un grup induce
anonimat; (c) anonimatul facilitează comportamentul antisocial” (Mathes şi Guest, 1976, p. 261).
Potrivit lui Zimbardo, anonimatul şi alte variabile dau naştere deindividualizării, ce
produce la rândul ei o dezinhibare a comportamentelor inhibate anterior. Totuşi, nu în orice
situaţie anonimatul determină agresivitatea şi comportamentul antisocial. Cu timpul, cercetătorii
au început să-şi dea seama că lipsa unei concepţii coerente cu privire la deindividualizare ca stare
psihologică mediatoare îi împiedica să facă predicţii acurate cu privire la comportamentul de
output. Zimbardo însuşi raportează în textul din 1969 un experiment aproximativ identic celui cu
studentele deindividualizate, dar în care participaseră soldaţi belgieni. Deindividualizarea s-a
indus la fel, prin halate largi şi măşti. De data aceasta însă, subiecţii deindividualizaţi s-au arătat
mai puţin agresivi decât cei individualizaţi. Încercând să dea un sens datelor, autorul a explicat că
tratamentul de deindividualizare a fost, de fapt, unul de individualizare. Subiecţii erau deja
deindividualizaţi în uniformele lor militare, iar participarea la experiment i-a făcut să se simtă
identificabili.
Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 16
Diener (1976) a obţinut, de asemenea, rezultate ce infirmă ipoteza că anonimatul
stimulează agresivitatea în orice împrejurări. Acest cercetător a imaginat o paradigmă mai realistă
pentru studierea agresivităţii. Subiectului i se spunea că experimentul poartă asupra activităţii
fizice şi a rapidităţii cu care pot fi îndeplinite anumite sarcini. El era introdus într-o cameră slab
luminată în care se afla un complice al experimentatorului aşezat pe podea. Subiectului i se
dădeau bastoane dintr-un material foarte puţin dur pentru a-l lovi pe complice şi ghemotoce din
hârtie de ziar pentru a le arunca în acesta. Într-una din condiţii, subiecţilor li se asigura
anonimatul atât în raport cu cel pe care-l loveau, cât şi cu experimentatorul. Rezultatele nu au
evidenţiat diferenţe în ceea ce priveşte agresivitatea subiecţilor anonimi şi a celor individualizaţi.
Zimbardo a susţinut nu numai că deindividualizarea stimulează comportamentele
îndeobşte inhibate, dar că acest lucru se produce indiferent de stimulii din mediu. Johnson şi
Downing (1979) au atacat această idee într-un experiment foarte convingător. Ei au bănuit că
dezinhibarea pusă în evidenţă în studiile anterioare s-ar putea datora unei variabile parazite şi nu
neapărat tratamentelor experimentale. De pildă, halatele şi glugile folosite de Zimbardo, à la Ku
Klux Klan, ca şi costumele copiilor de Halloween, sugerează comportamente agresive şi
antinomative. Ca atare, cei doi autori au introdus în situaţia experimentală, altminteri
asemănătoare cu cea imaginată de Zimbardo, indici care făceau aluzie la comportamente
prosociale: subiecţii lor au îmbrăcat uniforme de soră medicală. În aceste condiţii, subiecţii
deindividualizaţi au manifestat o agresivitate mai redusă decât cei individualizaţi. Johnson şi
Downing au probat astfel că indicii din situaţie influenţează comportamntul subiecţilor şi că
anonimatul are un impact mai slab decât se credea.
Ca şi predecesorii săi, Zimbardo a considerat non-identificabilitatea ca fiind condiţia cea
mai însemnată a deindividualizării. Cercetările ulterioare au nuanţat această idee. De asemenea,
ele au îmbogăţit tabloul deindividualizării ca stare subiectivă, pe care Zimbardo l-a neglijat. Dacă
Festinger, Pepitone şi Newcomb (1952) au măsurat un aspect al deindividualizării (capacitatea
subiecţilor de a-şi aminti afirmaţiile proprii şi ale celorlalţi membri ai grupului), Zimbardo nu a
iniţiat demersuri empirice în acestă direcţie. El s-a mulţumit să vorbească despre schimbări
subiective inferate – scăderea auto-observării, a auto-evaluării şi a grijii pentru evaluarea
celorlalţi.
Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 16
3. Deindividualizare şi conştiinţă de sine
Zimbardo a conceput deindividualizarea ca un proces psihic ieşit din comun.
Deindividualizarea este o stare modificată de conştiinţă extremă, în care persoana se transformă
radical. Comportamentul individului deindividualizat are caracteristici extraordinare: iraţional,
regresiv, fără nici o legătură cu stimulii din situaţie. Concepţia psihologului social american este,
din punctul de vedere al dispariţiei totale a auto-reglării, apropiată de aceea a lui Le Bon.
Festinger, Pepitone şi Newcomb (1952) au descris un proces de grup mai obişnuit şi mai
frecvent. Fără a ignora sugestiile preţioase ale lui Zimbardo, cercetările de după 1975 au
manifestat tendinţa de a conceptualiza deindividualizarea în această manieră.
În ceea ce priveşte starea psihologică propriu-zisă de deindividualizare, o soluţie care s-a
impus cu timpul a fost aceea a teoriei conştiinţei de sine obiective (Duval şi Wicklund, 1972).
Am mai avut prilejul să expunem principalele aspecte ale acestei teorii (vezi capitolul despre
facilitarea socială). În esenţă, cei doi autori susţin că focalizarea atenţiei asupra propriului eu face
mai probabilă detectarea discrepanţelor dintre comportamente şi standardele normative.
Perceperea discrepanţelor echivalează cu o experienţă afectivă negativă, ceea ce motivează
persoana să-şi pună sau să-şi repună comportamentul în acord cu normele. Wicklund (1975) a
atras atenţia asupra posibilei implicări a acestei teorii în explicarea deindividualizării. O
modalitate de a preveni starea neplăcută de conştiinţă de sine o reprezintă tocmai
deindividualizarea. Persoana deindividualizată este prin definiţie non-conştientă de sine, ceea ce
ar putea da seama de faptul că ea se angajează în comportamente antisociale.
Individul aflat în starea de conştiinţă de sine obiectivă dă dovadă de o aderenţă crescută la
norme. Ideea aceasta a fost aplicată în studierea comportamentului agresiv, ceea ce a înlesnit
stabilirea legăturilor dintre cele două câmpuri teoretice: deindividualizarea şi conştiinţa de sine
obiectivă. Scheier, Fenigstein şi Buss (1974) au manipulat conştiinţa de sine în paradigma clasică
de cercetare a agresivităţii propusă de Arnold Buss. Subiecţii, cu toţii de sex masculin, trebuiau
să aplice şocuri electrice unui complice al experimentatorilor fie în faţa unei oglinzi, fie în
prezenţa unui public. Ipoteza principală prevedea că, oferindu-i-se prilejul să se manifeste
agresiv, persoana conştientă de sine îşi va raporta comportamentul la standardele saliente din
situaţie. Autorii au introdus un standard care interzicea agresivitatea – victima era femeie. Astfel,
a fost pus în evidenţă efectul inhibitor al conştiinţei de sine asupra agresivităţii: subiecţii care se
Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 16
priveau în oglindă, ca şi cei a căror atenţie era focalizată către ei înşişi din cauza publicului, au
aplicat şocuri electrice foarte slabe. Carver (1974) şi-a realizat experimentul cu intenţia de a
demonstra posibilitatea stimulării comportamentului agresiv la indivizii conştienţi de ei înşişi
printr-un standard care încurajează agresivitatea. Cu alte cuvinte, atenţia focalizată pe sine
facilitează alinierea comportamentului la standard, indiferent de tipul şi orientarea acestuia.
Carver a făcut salient un standard agresiv: subiecţilor li s-a spus că şocurile puternice vor ajuta
victima să înveţe mai uşor lista de cuvinte. Desigur, de data aceasta complicele era bărbat.
Rezultatele au îndeplinit aşteptările autorului: subiecţii confruntaţi cu propria imagine în oglindă
au aplicat şocuri mai intense. Aceste două experimente au furnizat probe empirice în sprijinul
ipotezei potrivit căreia conştiinţa de sine determină adoptarea standardelor normative din situaţie.
Ele nu probează nimic cu privire la deindividualizare, deşi sugerează o idee fundamentală: starea
de conştiinţă de sine ar putea fi opusul stării de deindividualizare, dat fiind că ea inhibă
comportamentele antisociale.
O pledoarie în favoarea integrării celor două teorii o găsim în articolul lui Diener şi
Wallbom (1976). Cei doi autori au remarcat rolul important al conştiinţei de sine atât la Duval şi
Wicklund (1972), cât şi la Zimbardo (1969). Ei au căutat să pună în evidenţă o relaţie între starea
internă (conştiinţă de sine sau deindividualizare) şi comportamentul antinormativ. Unii subiecţi,
aşezaţi în faţa oglinzii, ascultau o înregistrare cu propria voce. Ceilalţi, repartizaţi în condiţia
“non-conştiinţă de sine”, erau expuşi la o voce străină, menită să le distragă atenţia. Numai 7%
din subiecţii din primul grup au trişat în sarcina de rezolvare de anagrame atunci când li s-a oferit
prilejul, în vreme ce procentajul “trişorilor” a fost mult mai ridicat în grupul al doilea – 71%.
Remarcăm că manipularea deindividualizării nu s-a realizat prin factori de grup. Diminuarea
conştiinţei de sine poate, aşadar, să se producă chiar şi atunci când persoana nu devine anonimă
într-o mulţime. Autorii au conchis că, adesea, conştiinţa de sine inhibă comportamentul
antisocial.
Chiar dacă nu au manipulat deindividualizarea, Ickes, Layden şi Barnes (1978) au oferit
un argument valoros în favoarea construirii unei concepţii asupra acestei stări din punctul de
vedere al conştiinţei de sine. Demersul lor este important pentru că surprinde corelatele
subiective ale stării de conştiinţă de sine obiectivă, creînd premise pentru o descriere
fenomenologică a deindividualizării. Ei au variat conştiinţa de sine a subiecţilor cu ajutorul unei
Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 16
camere de luat vederi. Variabila dependentă a studiului au constituit-o răspunsurile subiecţilor la
chestionarul lui Kuhn şi McPartland (1954), socotit “o măsură cvasi-proiectivă a concepţiei
despre sine” ( Ickes et al., 1978, p. 148). Mai precis, sarcina subiecţilor era de a completa de 15
ori propoziţia “Eu sunt…”, fie în faţa camerei de luat vederi, fie în lipsa acesteia. Subiecţii din
condiţia “conştiinţă de sine accentuată” au folosit într-o mai mare măsură în auto-descriere
termeni care exprimau unicitatea, dezvăluind concepţii de sine mai individualizate. Dimpotrivă,
cei din condiţia “conştiinţă de sine redusă” au dat mai multe răspunsuri ce reflectau
deindividualizarea. Ei s-au conceput pe ei înşişi mai curând în termenii identificării la anumite
grupuri.
Pornind de la aceste eforturi de integrare şi de la aceste rezultate, Diener (1980) a propus
următoarea definiţie a deindividualizării: “Persoana deindividualizată este împiedicată de factorii
situaţionali din grup să devină conştientă de sine. Ei îi sunt blocate conştiinţa de sine ca individ
separat şi monitorizarea propriului comportament” (p. 210). Diener s-a concentrat, ca atare, pe
factorii care diminuează conştiinţa de sine: coeziunea grupului, activitatea în comun, centrarea
atenţiei asupra simulilor externi, conceperea grupului ca un întreg, delegarea deciziei personale
către grup. El nu include între aceştia anonimatul, căci acesta nu contribuie la reducerea
conştiinţei de sine, ci numai la reducerea fricii de pedeapsă. Potrivit lui Diener, o mască,
asemenea celor purtate de spărgători, focalizează atenţia asupra eului, şi nu asupra mediului
exterior. Deindividualizarea, ca implicare în activitatea de grup până la diminuarea conştiinţei de
sine, este însoţită de o scădere corespunzătoare a auto-reglării. Planificarea acţiunilor şi auto-
reglarea devin imposibile din cauză că persoana nu mai decide pentru sine, ci lasă grupul să o
facă. Ea nu este preocupată de urmările actelor sale, căci “din punct de vedere psihologic, acestea
nu există pentru indivizi care nu sunt conştienţi de ei înşişi ca indivizi” (Diener, 1980, p. 229).
Diener acceptă că în viaţa de zi cu zi există numeroase contexte în care indivizii nu-şi
concentrează atenţia asupra lor înşile, iar idenităţile lor de persoane unice nu sunt saliente. De
exemplu, o persoană poate să-şi piardă temporar conştiinţa de sine privind un film pasionant, dar
ea revine uşor la condiţia de auto-reglare în prezenţa indicilor adecvaţi. Deindividualizarea, care
se instalează în prezenţa unor factori de grup ce previn conştiinţa de sine, se deosebeşte de aceste
stări prin aceea că auto-reglarea este blocată: individul se dovedeşte imun la stimulii care în mod
normal evocă auto-reglarea. Individul deindividualizat este deosebit de reactiv la emoţii, la indicii
Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 16
externi şi la întăririle externe imediate. El “şi-a pierdut eul în grup”, fiind “similar organismului
stimul-răspuns din behaviorismul timpuriu şi având o mediere conştientă redusă” (Diener, 1980,
p. 230). Autorul american îşi completează teoria apreciind că deindividualizarea nu induce în
mod necesar comportament antisocial; ea poate avea drept urmare chiar comportamente
prosociale. Conduita persoanei deindividualizate depinde de motivaţiile ei de moment şi de
stimulii situaţionali. De regulă însă, susţine Diener, comportamentele rezultate din starea de
deindividualizare sunt comportamente inhibate, chiar dacă ele înseamnă a săruta sau a îmbrăţişa
pe cineva.
Diener şi-a testat în mod riguros teoria. Principala lui preocupare a fost aceea de a descrie
schimbările subiective legate de deindividualizare şi de a arăta că ele diferă în raport cu simpla
non-conştiinţă de sine. Într-un experiment deosebit de complex (Diener, 1979), el a contrastat trei
condiţii: conştiinţă de sine, non-conştiinţă de sine şi deindividualizare. În fiecare condiţie au
evoluat grupuri de opt subiecţi, în care erau introduşi şase complici. În condiţia “conştiinţă de
sine”, subiecţii au fost expuşi la activităţi de grup menite să-i facă să se simtă individualizaţi şi
conştienţi de ei înşişi. Au redactat un text despre propria pesoană, au ascultat muzică şi au trebuit
să spună dacă aceasta se potriveşte caracteristicilor lor de personalitate etc. Manipulările din
condiţia “non-conştiiţă de sine” încercau să îndrepte atenţia subiecţilor spre exterior. Li s-a cerut
să asculte muzică şi să o aprecieze, să scrie un text despre cum vor arăta universităţile peste 100
de ani, să apese o pedală în mod ritmic, etc. În condiţia de “deindividualizare”, complicii încercau
să creeze o atmosferă caldă, exuberantă. Experimentatorul a cerut fiecărui grup să-şi aleagă un
nume. Subiecţii au cântat în cor, au acultat muzică africană bătând din palme, au dansat în cerc
ţinându-se de mână, etc. Tratamentul experimental a produs excitare şi coeziune de grup.
Măsurătorile dependente au avut în vedere dezinhibarea comportamentală, dezinhibarea
discursului, capacitatea subiecţilor de a-şi aminti în detaliu ce s-a întâmplat în cursul inducţiilor
experimentale. Subiecţii completau, de asemenea, un chestionar asupra atracţiei faţă de grup, a
conştiinţei de sine, a stărilor modificate de conştiinţă. Participanţii deindividualizaţi au perceput
grupul din care făceau parte ca fiind unit şi au declarat sentimente de atracţie faţă de grup mai
pronunţate decât subiecţii din celelalte condiţii. Ei au fost mai puţin conştienţi, au acţionat mai
spontan (deci le-a lipsit planificarea conştientă) şi le-a păsat mai puţin de evaluarea celorlalţi.
Pentru evidenţierea tendinţei spre comportamente antinormative, Diener a înmânat subiecţilor o
Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 16
listă cuprinzând activităţi dezinhibate sau riscante (a bea lichide cu biberonul, a scrie cuvinte
obscene, a-şi picta simboluri pe faţă, a se juca în noroi) şi activităţi inhibate (a găsi soluţii pentru
dileme morale, a rezolva cuvinte încrucişate, a citi despre dezarmare) şi le-a cerut subiecţilor să
aleagă două pe care ar dori să le desfăşoare. Aşa cum se aşteptase autorul, subiecţii
deindividualizaţi au preferat activităţi dezinhibate. În ansamblu, rezultatele acestui studiu au
confirmat existenţa legăturii dintre lipsa conştiinţei de sine şi deindividualizare, precum şi a
legăturii dintre lipsa conştiinţei de sine şi comportamentul dezinhibat.
Principala contribuţie a lui Edward Diener se situează la nivelul descrierii stării de
deindividualizare, el dovedind astfel validitatea constructului. Deindividualizarea este procesul în
care condiţiile sociale induc conştiinţa de sine şi frica de evaluarea celorlalţi, slăbind
constrângerile interne cu privire la desfăşurarea anumitor comportamente indezirabile. Pentru
Diener, deindividualizarea este, în mod esenţial, o teorie a grupului. Într-un studiu publicat în
1980, el a demonstrat că variind caracteristici ale grupului ca mărimea şi omogenitatea, se obţin
variaţii în conştiinţa de sine şi în comportamentele dezinhibate ale membrilor. Mai precis, cu cât
grupul este mai mare, şi cu cât este mai omogen (de pildă, alcătuit numai din indivizi de sex
masculin), cu atât se înmulţesc comportamentele dezinhibate, iar conştiinţa de sine este mai
redusă (Diener, Lusk, DeFour şi Flax, 1980). Astfel de concluzii reprezintă contribuţii preţioase
nu numai pentru teoria deindividualizării, dar şi pentru domenii ca auto-reglarea, conştiinţa de
sine şi comportamentul de grup.

4. Teoria contemporană a deindividualizării

Concepţia elaborată de Prentice-Dunn şi Rogers se deosebeşte în mod radical de teoriile
lui Festinger et al. (1952), Zimbardo (1969) şi Diener (1980). Ea nu mai păstrează din acestea
decât ideea că deindividualizarea produce comportament dezinhibat. Cei doi autori înfăptuiesc o
schimbare de paradigmă. Ei au, în plus, meritul de a da o interpretare unificatoare cercetărilor
mai vechi, ale căror rezultate - nu o dată - s-au contrazis.
Diener (1979) a demonstrat rolul fundamental al reducerii conştiinţei de sine în
deindividualizare. Prentice-Dunn şi Rogers au admis acest rol, dar au nuanţat înţelegerea atenţiei.
Ei au preluat concluziile cercetărilor din domeniul eului, potrivit cărora atenţia îndreptată spre eu
Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 16
are aspecte publice şi aspecte private şi au susţinut că cele două tipuri de atenţie focalizată spre
interiorul persoanei marchează în mod diferit starea de deindividualizare.
Într-un studiu deosebit de important, Fenigstein, Scheier şi Buss (1975) au pornit de la
premisa unui eu cu multiple faţete şi au făcut distincţia între eul privat şi eul public, precum şi
între conştiinţa de sine privată şi conştiinţa de sine publică. Eul privat este alcătuit din aspecte ale
eului ce nu sunt cunoscute celorlalţi: sentimentele persoanei, atitudinile şi gândurile ei intime. Eul
public cuprinde aspecte ale eului ce pot fi observate şi cunoscute de către ceilalţi. Elementele lui
motivează auto-prezentarea. Fenigstein şi colegii săi au înţeles conştiinţa de sine ca trăsătura de
personalitate referitoare la concentrarea atenţiei asupra propriului eu. Scala construită de ei pentru
măsurarea acestei trăsături include trei subscale: subscala de conştiinţă de sine privată, subscala
de conştiinţă de sine publică şi subscala de anxietate. În prima subscală, figurează itemi de tipul:
“Când lucrez la o problemă, sunt conştient de felul în care îmi funcţionează mintea”, “În general,
mă concentrez asupra sentimentelor mele”, “Îmi examinez în mod constant motivele”, etc.
Indivizii cu scoruri mari la această subscală sunt înclinaţi să-şi concentreze atenţia pe aspectele
interne ale eului. Cu ajutorul itemilor din subscala de conştiinţă de sine publică se poate surprinde
tendinţa indivizilor de a fi conştienţi de propriul eu ca un obiect al atenţiei şi acţiunilor celorlalţi.
Iată câţiva din aceşti itemi: “Mă străduiesc de obicei să fac o impresie bună”, “Mă preocupă ce
gândesc ceilalţi despre mine”, “De obiecei sunt conştient de înfăţişarea mea”. Cei ce obţin scoruri
mari pe această subscală, au tendinţa de a-şi controla minuţios comportamentul public. Într-un
studiu asupra relaţiilor dintre atenţia focalizată asupra eului şi interacţiunea socială, Fenigstein
(1979) a descoperit că femeile cu o conştiinţă de sine publică înaltă reacţionează mai negativ la
respingerea de către grup decât cele cu o slabă conştiinţă de sine publică. Fiind mai conştiente de
felul în care le percep ceilaţi, ele sunt mai sensibile la evaluările şi la reacţiile acestora.
Înainte de a descrie implicaţiile acestor rezultate asupra deindividualizării, se cuvine să
menţionăm concluziile formulate de Froming, Walker şi Lopyan (1982). Demersul acestora a
probat că cele două maniere folosite mai frecvent pentru manipularea conştiinţei de sine,
oglinzile şi publicul, au efecte foarte diferite: oglinzile amplifică focalizarea atenţiei individului
asupra eului privat (fac saliente emoţiile, atitudinile), în vreme ce publicul centrează atenţia
asupra aspectelor publice ale eului (îl determină pe individ să se perceapă pe sine din punctul de
vedere al celorlalţi). Pentru a-şi întări argumentarea, autorii citează un studiu asupra disonanţei
Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 16
cognitive efectuat de Scheier şi Carver (1980), din care a reieşit că oglinda i-a făcut pe subiecţi
mai conştienţi de atitudinile lor iniţiale, iar o cameră de luat vederi (ca manipulare a conştiinţei de
sine publice) i-a făcut mai conştienţi de comportamentul lor contra-atitudinal.
Cu privire la distincţia analizată în rândurile anterioare, aceea dintre conştiinţa de sine
privată şi conştiinţa de sine publică, Prentice-Dunn şi Rogers susţin că numai conştiinţa de sine
privată este implicată în apariţia stării de deindividualizare. Diminuarea conştiinţei de sine
publice nu are impact asupra deindividualizării. Indivizii nu se deindividualizează atunci când nu-
şi mai concentrează atenţia asupra felului în care îi privesc ceilalţi. Ei devin deindividualizaţi
numai atunci când anumiţi stimuli din grup îi împiedică să se concentreze asupra aspectelor
private ale eului: sentimente, gânduri, percepţii.
O altă distincţie funciară a celor doi autori se referă la variabilele care determină scăderea
conştiinţei de sine în general. Pentru ei, numai o parte din aceste variabile pot iniţia
deindividualizarea. Ei postulează două categorii: indici de justificabilitate (neimplicaţi în
declanşarea deindividualizării) şi indici atenţionali (cu o contribuţie decisivă la apariţia stării de
deindividualizare). Indicii de justificabilitate acţionează asupra conştiinţei de sine publice şi
amplifică preocuparea individului de a-şi pune comportamentul de acord cu standardele sociale.
Ei oferă informaţii persoanei asupra măsurii în care ea poate fi trasă la răspundere pentru actele
ei. Indicii situaţonali, pe baza cărora persoana inferează că este reperabilă şi că asupra ei apasă o
responsabilitate, augmentează conştiinţa de sine publică. În astfel de situaţii, indivizii se
conformează expectanţelor celorlalţi. Dimpotrivă, atunci când astfel de indici lipsesc (de pildă, în
condiţii de anonimat sau de difuziune a responsabilităţii), conştiinţa de sine publică este redusă şi
individul este predispus spre comportamente antinormative. Prentice-Dunn şi Rogers observă că
multe experimente anterioare asupra deindividualizării au manipulat, de fapt, indicii de
justificabilitate. Zimbardo (1969), de pildă, îmbrăcându-şi subiecţii în robe lungi şi cerându-le să
poarte măşti, i-a făcut să fie mai puţin conştienţi de comportamentul lor public şi să înţeleagă că
nu vor fi pedepsiţi pentru actele lor. Subiecţii s-au comportat agresiv nu pentru că ar fi fost
deindividualizaţi (în realitate, erau cât se poate de conştienţi – manipularea indicilor de
justificabilitate nu conduce la scăderea conştiinţei de sine private), ci pentru că ştiau că ceea ce
fac nu va avea efecte negative asupra lor. În experimentul lui Zimbardo, ca şi în altele (Singer et
al., 1965; Diener et al., 1976) nu există nici un fel de garanţii că subiecţii s-ar fi aflat în starea de
Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 16
deindividualizare. Diminuând conştiinţa de sine publică, indicii de justificabilitate pot produce
comportament dezinhibat şi antinormativ, dar nu prin intermediul deindividualizării, ci prin
inducerea expectanţei că nu vor exista consecinţe negative.
Cealaltă categorie de indici situţionali, categoria indicilor atenţionali, în care autorii
includ coeziunea grupului şi excitarea, contribuie la reducrea conştiinţei de sine private. Excitarea
fiziologică şi “imersiunea perceptuală în grup” au drept rezultat o alterare a percepţiilor şi a
capacităţii de raţionare. În condiţiile în care individul nu mai este conştient de gândurile, de
emoţiile şi de stările sale interne, el nu se mai poate regla în mod adecvat; apare, astfel,
deindividualizarea. Standardele sociale şi personale se şterg (în orice caz, îşi pierd salienţa), se
produc distorsiuni ale proceselor emoţionale, precum şi dezinhibarea comportamentală. Indicii
atenţionali pot favoriza comportamentele inhibate, dar, spre deosebire de indicii de
justificabilitate, ei fac aceasta prin intermediul deindividualizării şi al reducerii conştiinţei de sine
private. “Prin umare, scriu Prentice-Dunn şi Rogers, comportamentul agresiv deindividualizat
rezultă dintr-o mediere cognitivă redusă a comportamentului, în timp ce comportamentul agresiv
datorat justificabilităţii scăzute este produsul cântăririi conştiente de către persoană a beneficiilor
acţiunilor dezinhibate şi a posibilelor sancţiuni negative” (Prentice-Dunn şi Rogers, 1982, p.
505).
Un experiment realizat de cei doi psihologi sociali a dovedit existenţa a două tipuri de
agresivitate colectivă: agresivitatea care rezultă din deindividualizare şi cea care rezultă din
sentimentul indivizilor că nu vor fi pedepsiţi pentru actele lor. S-a folosit un design 2x2 şi s-au
manipulat indicii atenţionali şi indicii de justificabilitate. Indicii atenţionali au fost introduşi ori
retraşi variindu-se coeziunea grupului (prezenţa sau absenţa jocurilor cooperative) şi excitarea
fiziologică (prezenţa sau absenţa muzicii rock intense). Cât priveşte indicii de justificabilitate,
subiecţilor li se dădea sau nu de înţeles că sunt indentificabili şi responsabili pentru acţiunile lor –
li se spunea fie că experimentatorul îi supraveghează atent şi că la sfârşitul experimentului se vor
întâlni cu victima, fie că experimentatorul nu-i supraveghează şi că nu vor întâlni victima. S-a
măsurat agresivitatea printr-un aparat tip Buss, precum şi deindividualizarea şi conştiiinţa de sine
publică şi privată cu ajutorul unor chestionare. Rezultatele au permis autorilor să formuleze
concluzia că excitarea fiziologică şi coeziunea înaltă a grupului reduc conştiinţa de sine privată şi
amplifică agresivitatea. Diminuarea conştiinţei de sine private a creat starea de deindividualizare.
Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 16
S-a demonstrat, de asemenea, că identificarea şi responsabilizarea individului nu au impact
asupra conştiinţei de sine private, deşi non-identificarea şi non-responsabilizarea produc
agresivitate.
Teoria elaborată de Prentice-Dunn şi Rogers rămâne o teorie de grup. Celor doi autori
trebuie să li se recunoască meritul de a fi declanşat o revoluţie în acest domeniu. Studiile lor au
pus în evidenţă confuzia pe care au făcut-o toţi cercetătorii anteriori, de la Le Bon la Zimbardo şi
Diener: aceea dintre starea de deindividualizare şi starea de non-identificabilitate. Prentice-Dunn
şi Rogers au separat cele două stări şi au arătat că a doua nu o presupune pe prima. Individul non-
identificabil, deşi predispus la comportamente dezinhibate şi antisociale, nu este deindividualizat
– el are numai o conştiinţă de sine publică scăzută. Deindividualizarea este legată de reducerea
conştiinţei de sine private. Explicaţiile celor doi autori sunt pertinente, în acord cu teoriile actuale
din psihologia socială şi, cel puţin pentru moment, deosebit de convingătoare.

*
Deindividualizarea reprezintă unul din cele mai explorate efecte de grup. Teoriile bazate
pe demersurile experimentale, ca şi cele anterioare, speculative, au asumat o relaţie de cauzalitate
între comportamentul antinormativ şi deindividualizare. Până la începutul anilor ’80,
deindividualizarea a fost asociată cu sentimentul lipsei de responsabilitate conferit de apartenenţa
la un grup coeziv sau de anonimat. Dezvoltările contemporane din psihologia socială, mai ales
cele din domeniile conştiinţei de sine şi auto-reglării, au contribuit decisiv la schimbarea
paradigmei de cercetare a deindividualizării. Astăzi, ideea că non-identificabilitatea şi dispariţia
fricii de sancţiuni sociale nu afectează în nici un fel deindividualizarea este admisă de întreaga
comunitate ştiinţifică. “Consensul cu privire la acest aspect, remarcă doi psihologi sociali care au
contribuit ei înşişi la construirea unui punct de vedere original asupra deindividualizării, s-a
dezvoltat cu aşa rapiditate, încât ai fi îndemnat să crezi că un spirit colectiv a purtat stilourile
diferiţilor teoreticieni” (Hogg şi Abrams, 1988, p. 144).