Disciplina şi indisciplina în şcoli

Autor: Profesor de matematică Ionescu Sorin

Şcoala I.L. Caragiale Baia Mare

Conform DEX disciplina este “ Totalitatea regulilor de comportare și de

ordine obligatorii pentru membrii unei colectivități ” şi deci indisciplina este
încălcarea uneia sau mai multor dintre aceste reguli. Un elev va fi însă
considerat indisciplinat dacă în mod repetat va încălca în mod deliberat sau
nu aceste reguli.

Cât de importantă este disciplina în contextul educaţiei şcolare? Este

foarte importantă deoarece ea se constituie ca premiză contextuală a
educaţiei, context care poate favoriza sau dimpotrivă frâna până la anulare
eforturile dascălilor. În general în studiile dedicate acestui subiect, după ce se
fac referiri la cadrul general al problematicii disciplinei se alocă, din punct de
vedere al întinderii, un spaţiu mult mai important problemei indisciplinei.

Se poate deduce deci că disciplina este în viziunea obişnuită un

subiect mai puţin important decât indisciplina. Această abordare teoretică nu
este de fapt decât reflexia faptului că în desfăşurarea actului educaţional
efectiv,cadrele didactice sunt preocupate de fapt mai mult de actele de
indisciplină decât de disciplina în sine, astfel că preocuparea relativă
subiectului disciplină are ca scop evitarea indisplinei, considerată ca fiind
prioritară. Ori lucrurile privite astfel nu fac altceva decât să reia la nivelul
educaţiei greşeala de abordare a medicinei alopate care nu se preocupă ca
oamenii să fie sănătoşi ci se preocupă să-i vindece pe cei bolnavi sau să le
amelioreze starea de boală. Astfel că se investestesc resurse umane,
financiare şi de timp pentru a cerceta bolile şi a produce medicamente,
vaccinuri etc. care să lupte cu aceste boli, preocuparea preponderentă fiind
deci omul bolnav. Se rup astfel doar frunzele buruienilor iar de rădăcini nu se
ocupă nimeni. Nimic mai neproductiv. Care dintre noi a primit vreodată
tratament când analizele erau bune. Deci mentalitatea medicală este că
aşteptăm ca pacientul să se îmbolnăvească şi apoi îl tratăm. Ceva
asemănător este la şcoală. Avem un set de reguli mai mult sau mai puţin
rigide, mai mult sau mai puţin stricte, pe care elevii ar trebui să le respecte.
Avem referitor la aceste reguli sancţiuni mai mult sau mai puţin eficiente, dar
câte şi care sunt exerciţiile sau activităţile de disciplinare de sine stătătoare ?
De câte ori şi la care materii se trec obiective de disciplinare în planificări.
Probabil se abordează problematica în elaborarea regulamentului clasei şi
discuţii asupra lui şi/sau a regulamentului instituţei, în câteva ore de dirigenţie.
Singura preocupare constantă faţă de disciplină ca preocupare formativă, nu
ca realizare implicită este probabil la ora de Educaţie fizică şi sport. Oare nu
acesta este de fapt motivul principal pentru care foarte rar şi foarte puţini
profesori de sport se plâng de indisciplină la orele lor?

S-ar putea pune deci, în mod justificat, întrebarea: dacă disciplina este
atât de importantă şi problemele de indisciplină sunt atât de numeroase sau/şi
atât de grave de ce ne ocupăm atât de puţin de disciplină? Răspunsul, cred,
este unul mai grav decât s-ar putea crede la prima vedere: De fapt şcoala în
general şi cea românească în particular nu se ocupă decât ocazional de
formarea caracterului elevilor şi are ca preocupare principală formarea
deprinderilor cognitive, fizice, artistice …, mai puţin cele caracteriale. Adică
şcoala se ocupă de acele deprinderi care aparent, doar ele contribuie la
succesul profesional.Ori realitatea este alta, în viaţă de cele mai multe ori
trăsăturile caracteriale ca disciplina, ordinea, cinstea, conştiinciozitatea,
punctualitatea, hărnicia, …sunt cel puţin la fel de importante ca şi deprinderile
strict profesionale. Cunoscând nemijlocit activităţile desfăşurate în şcoală pot
să afirm fără exagerare că trăsăturile de personalitate sunt cultivate de şcoală
în mod indirect, aş zice chiar involuntar. Astfel şcoala cultivă hărnicia şi
conştiinciozitatea, de exemplu, prin temele de casă. Dar în realitate mai mulţi
elevi îşi fac cu superficialitate temele de casă decât cu conştiinciozitate! Oare
consecinţa imediată nu este atunci că şcoala cultivă de fapt superficialitatea?
Şcoala cultivă după cum spuneam şi mai sus nu disciplina ci lipsa indisciplinei
care nu este o prezenţă ci o absenţă. Elevii apatici nu sunt indisciplinaţi dar
asta nu înseamnă că sunt spirite disciplinate ci mai degrabe dezinteresate!
Şcoala la momentul actual consideră ca deplin acceptabilă şi total
nereprobabilă situaţia elevilor care nu fac probleme disciplinare sau a elevilor
care nu sunt ameninţaţi cu corigenţa sau repetenţia. Ori un mare duhovnic
contemporan atrăgea atenţia că acei oameni care nu fac rele au ajuns la
“măsura mortului”, deoarece nici morţii nu mai fac rele. Nu suntem chemaţi să
nu facem rele ci să împlinim în mod activ binele. La fel şi elevii nu sunt
chemaţi să nu facă probleme dascălilor!

Care ar fi în aceste condiţii soluţia?

Ar exista soluţia unei schimbări paradigmatice în care sistemul de

învăţământ ar fi reorientat spre educarea şi formarea trăsăturilor caracteriale
pe deplin acceptate ca fiind pozitive şi de dorit. Această soluţie este însă una
care nu poate fi influenţată de la nivel individual.

Ceea ce cred că se poate realiza individual este identificarea acelor

virtuţi implicite, acelor trăsături caracteriale de care este nevoie la diverse
materii pentru obţinerea succesului şcolar. Astfel la matematică s-ar putea
cultiva perseverenţa elevilor dacă s-ar găsi probleme sau teme de studiu
sufficient de atrăgătoare, a căror rezolvare să necesite un timp mai
îndelungat. Ordinea ar putea fi stimulată prin acordarea unei mai mari
importanţe aspectului redactării în caiete şi pe tablă…Conştiinciozitatea prin
variante de teme personalizate…

Personalizarea este de fapt indiferent de materie cea mai eficientă

soluţie de disciplinare. Predarea diferitelor cunoştinţe are tendinţa să
impersonalizeze relaţia profesor elev. Personalizarea se poate face atât prin
relaţionarea directă şi personalizată profesor-elev cât şi prin personalizarea
cunoştinţelor. Personalizarea prin relaţionare directă ţine până la urmă de
personalitatea profesorului, de capacitatea lui harismatică, empatică şi de
aura professional/umană pe care şi-a câştigat-o. Paradoxal profesorii cu un
spirit milităros crează mai multe probleme de disciplină în rândurile elevilor,
aflaţi în bună parte, într-o predispoziţie nativă de negare sau contestare.
Personalizarea cunoştinţelor necesită, în opinia mea, un mare grad de artă
ştiinţific-pedagogică. Pentru materiile cu un grad mai înalt de abstractizare
cum sunt cele din aria curriculară Matematică şi Ştiinţe este mai greu de
realizat, cu excepţia biologiei, poate. De aceea personalizarea în relaţionare
şi cerinţe ar putea fi soluţia. În general elevii slab pregătiţi la o anumită
materie sunt şi elevii indisciplinaţi la acea materie, dar sunt şi elevii cu care
profesorul colaborează cel mai puţin, deci cu care are o relaţie mai
impersonalizată.

În concluzie, conştiinţa faptului că materia pe care o predăm şi modul în

care o facem, trebuie să producă în educabil reverberaţii caracteriale şi
personale şi urmărirea acestor obiective cu titlu permanent poate contribui nu
numai la îmbunătăţirea disciplinei ci mai ales la conturarea unor personalităţi
echilibrate şi virtuoase, intrinsec disciplinate.