DARÓCZI(MOLDOVAN)BEÁTA-EDITH

UNIVERSITATEA DE VEST VASILE GOLDIŞ

FACULTATEA DE ŞTIINŢE SOCIO-UMANE ŞI EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

PEDAGOGIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI PRIMAR ŞI PREŞCOLAR, ZALĂU

AN I, SEMESTRUL 2

Aspecte privind relația elev-profesor

Relaţia elev-profesor a constituit un obiect de reflecţie pentru teoreticienii tuturor timpurilor. Ea

reprezintă o ,,sinteză a relaţiilor interpersonale" pe fundalul cărora se nasc şi se dezvoltă atât virtuţile cât
şi viciile. Faptele bune se ivesc şi depind de destinatar, sunt generate de acesta; ,,Ceea ce fac încerc să
fac pe placul semenului meu. Dacă el ar gândi cel puţin la fel înţelegerea ar deveni plenară, ar putea să
apară toleranţa reciprocă. În contextul favorabil situaţiilor, apar şi se dezvoltă viciile cotidiene. Ele sunt
generate de natura relaţiilor interumane şi amplifică dacă nu sunt sesizate şi corectate la timp prin
educaţie". ,,Omul este rodul educaţiei pe care o primeşte" (Helvetius).

Copilul, preadolescentul, adolescentul şi tânărul au avut şi au nevoie de când este lumea de educaţie.
Aceasta este o trebuinţă ce se impune a fi satisfăcută în raport cu vârsta şi particularităţile fizice şi psihice
ale elevului (educatului), rolul de educator revenind profesorului în general şi dirigintelui în mod special.
Um om educat este şi un om disciplinat, disciplina fiind o condiţie de bază a muncii şcolare.

Marele pedagog Comenius spunea că ,,Şcoala fără disciplină este ca o moară fără apă", disciplina se
formează prin educaţia în ceea ce priveşte ordinea, punctualitatea, pregătirea zilnică a lecţiilor,
respectarea regulamentului şcolar şi a dispoziţiilor şcolare. O mare influenţă asupra elevilor o are
exemplul pe care îl dă educatorul. Ţinuta, corectitudinea, dreptatea şi ataşamentul faţă de copii determină
disciplina lor. Totuşi, uneori se întâmplă abateri de la disciplina şcolară, devieri de comportament. În
aceste cazuri trebuie cunoscute mai întâi cauzele acestor stări şi lucruri. Acestea pot fi cauze de natură
organică, familială sau şcolară. Dirigintele este acela care trebuie să cunoască situaţia şi să treacă la
remedieri psiho-pedagogice. Ca şi medicul, un profesor bun vindecă ,,răul" pornind de la tratarea cauzei
care l-a produs. Aşadar, primul pas al educatorului este cunoaşterea elevilor, a temperamentului,
caracterului şi personalităţii lor. Acestea se pot realiza printr-o bună pregatire psiho-pedagogică şi cu mult
tact.
 Tactul pedagogic se relevă pe fondul interacţiunii elev-profesor şi reprezintă, după opinia unor
autori, contactul dintre educator şi universul lăuntric al copilului şi adolescentului, apropierea sinceră faţă
de acesta. Este arta de a pătrunde şi desluşi conştiinţa individuală, de a prevedea reacţia posibilă a celui pe
care îl educăm, respectând în acelaşi timp simţul măsurii. Naturaleţea comportării profesorului, prietenia
neexagerată, seriozitatea fără a genera încordare, faptul de a se impune fără a se enerva, exigentă fără a
cădea în pedanterie, sunt doar câteva trăsături definitorii ale tactului pedagogic. Educatorul trebuie să aibă
o conduită echilibrată, nici prea indiferentă, nici prea agasantă.

Sunt cunoscute trei tipuri de profesori: tipul autoritar, tipul democratic şi tipul indiferent, liberal.

Tipul autoritar îşi impune voinţa şi părerile ignorand personalitatea elevului, favorizand reacţii de
mascare afectivă, de ezitare, şovăială, instabilitate, introvertire, emotivitate spontană, teamă, lipsa de
iniţiativă şi neîncredere. Copiii reacţionează agresiv la acest tip. Este un tip de profesor negativ.

Tipul democratic, dimpotrivă, i-a măsuri împreună cu elevii pe baza încrederii reciproce. Nu se exclude
exigenţa. Este un tip de profesor pozitiv.

Tipul indiferent. Liberal lasă lucrurile să curgă, să meargă de la sine, manifestă apatie. ,,şi-a gresit
cariera".

Tipurile de profesori determină tipurile de relaţii:

Relaţiile de tip autocratic: Profesorul dispune, elevul se supune. Educaţia are un caracter dogmatic.

Relaţia de tip liber: Educaţia se desfăşoară conform naturii copilului, care conţine în sine tendinţa de a se
dezvolta spre bine. Profesorul crează condiţii pentru dezvoltarea liberă a personalităţii elevului.

Relaţia non-directivă se caracterizează prin atitudinea de acceptare a profesorului. Profesorul se abţine de

la orice blocare, intervenţie, pentru ca elevul să se poată autodescoperi, să-şi cunoască interesele,
motivele, aspiraţiile.

Relatia democratică, este o relaţie de colaborare, de cooperare. Elevul este îndrumat, ajutat. Această
relaţie se bazează pe principiul responsabilităţii.

La celălalt pol, putem avea elevi:

Ÿ pasivi – se tem de relaţie sau de eşec

agresivi – sunt ostili şi ascunşi, se opun oricărei încercări de apropiere

Ÿ perfecţionişti – exagerează în îndeplinirea fără greş a sarcinilor, căutând să devină „favoriţii” profesorului

Ÿ care caută atenţie – solicită în mod constant şi individualist atenţia profesorului, fiind adesea perturbatori
  Strânslegat de relaţia elev-profesor este conceptul de stil educaţional. S-au stabilit trei tipuri de profesori
din punct de vedere al stilului educaţional:

1. Profesori impulsivi, spontani, concentraţi pe natura ideii, nu pe relaţie,

2. Pofesori autocontrolaţi, sistematici. Obţin rezultate bune cu toate tipurile de elevi, inclusiv cu ostilii,
3. Profesori cu sentimentul de nesiguranţă.

Stilul de lucru al profesorului, natura relaţiilor, atitudinea şi comportamentul elevilor generează un climat
sau altul în clasa de elevi: climatul anarhic, climatul rebel sau climatul competitiv şi de cooperare.

Climatul anarhic. Unii elevi, care dispun de forţă şi de un temperament impulsiv, crează în clasă o
atmosferă de teroare. Acest tip de climat apare atunci când profesorul nu fixează împreună cu elevii
anumite norme de muncă, le acordă prea mare încredere, nu-i sprijină şi nu-i controlează în activităţile
zilnice. Stilul de conducere nu inspiră încredere.

Climatul reprimant apare atunci când profesorul este autoritar. Nu permite nici un fel de sugestie. Elevii
lucrează de frică şi sunt disciplinaţi numai când sunt sub supraveghere. Ei îşi pierd iniţiativa şi aşteaptă
numai ordine de la conducători.

Climatul rebel se instalează atunci când profesorul sau dirigintele generează, printr-o manieră
nepedagogică, opoziţie din partea elevilor. Membrii grupului simt repulsie pentru profesor şi caută cu
orice preţ să-l pună în situaţii dificile. De exemplu, în timpul lecţiei unii elevi tuşesc ostentativ, fac
diferite zgomote determinând profesorul fără experienţă să adreseze expresii jignitoare care să provoace
râsul, să întrerupă lecţia şi să înceapă ancheta pentru descoperirea vinovaţilor. Deseori ancheta se
soldează cu eşec, clasa fiind solidară în a nu-i deconspira pe cei vinovaţi. Profesorul nu are altceva mai
bun de facut decât să ameninţe cu pedepse care nu-i impresionează pe elevi. Autoritatea este pierdută şi
foarte greu se recâştigă. Reprimarea ca metodă de menţinere a disciplinei are drept rezultat întărirea
spiritului de rezistenţă al clasei. Recurgerea la pedeapsă, la critică, la ridiculizare, la lucrări de penalizare
poate duce la eşec. Educaţia nu este pur corectivă.

Comunicarea este aptitudinea care nu trebuie să-i lipsească unui educator: comunicarea verbală,
nonverbală şi afectivă, capacitatea de a ,,citi" conduita neverbală a elevilor ţine de ceea ce se
numeşte ,,empatie", definită ca aptitudine specifică didactică de a te transpune în psihologia copilului, de
a desprinde intuitiv atitudinile şi gesturile sale. O asemenea capacitate se dobândeşte o dată cu experienţa
contactelor interumane. În cazul profesorului, ca şi în cazul oricărei alte persoane, comunicativitatea este
influenţată de fire. Particularităţile şi diferenţierile comunicării la introvertit faţă de extrovertit sunt
cunoscute. Se inpune, deci, un exerciţiu foarte intens de mascare şi compensare a particularităţilor
generate de fire. Lipsa unei educatii adecvate bazate pe aceste exerciţii reduc considerabil calitatea
repertoriului de comunicare al profesorului. Fondul repertoriului de comunicare este determinat în mare
măsură şi de o suma de trăsături personale cum sunt: aptitudinea verbală, spiritul de observaţie, tonusul de
activitate, expresivitatea mimicii şi a gesticii, dinamismul şi agilitatea, spontaneitatea şi simţul umorului.

Calitatea comunicării verbale a profesorului este de cea mai mare importanţă pentru transmiterea
corectă, clară, cursivă, inteligibilă şi sugestivă a informaţiei şi a mesajului educativ. Ea este condiţionată
de bogăţia vocabularului profesorului, de calitatea exprimării, de ritmul şi cursivitatea vorbirii dar şi de
timbrul şi tonul vocii. Plasticitatea comunicării verbale ii aduce profesorului avantajul de a se face mai
uşor înţeles si de a captiva cu mai multă uşurinţă şi în mai mare măsură atenţia şi interesul elevilor.
Înlocuirea plasticităţii comunicării cu ,,pitorescul" vocabularului riscă să reducă mesajul educativ. Rolul
aptitudinii verbale în acest tip de comunicare este hotărâtor. Valoarea ei este amplificată de existenţa unor
calităţi cum cunt: subtilitatea şi rafinamentul exprimării, capacitatea de persuasiune verbală şi gradul cât
mai înalt al limbajului elevat. Lipsa aptitudinii verbale face loc vorbirii inexpresive, forţate, tărăgănate,
sau, dimpotrivă, prea rapide, în ritmuri inegale care ii oboseşte pe elevi. De fapt, profesorului i se cere să
fie un mânuitor abil al cuvântului rostit, al dialogului. O imagine a acestei cerinţe o dă modul în care el
este în măsură să folosească simplul cuvânt DA, prin care poate să exprime nu numai afirmaţia, ci şi
interogaţia, îndoiala, constatarea, îndemnul, încurajarea, satisfacţia, regretul chiar nemulţumirea, ironia, în
funcţie de intonaţia pe care este capabil să i-o dea, de însoţirea lui cu elemente de mimică şi priceperea de
a-l plasa în contextul de comunicare.

Sărăcia repertoriului de comunicare verbală are influenţă asupra calităţii şi eficienţei actului
instructiv-educativ şi este demascată de sărăcia vocabularului, de agramatisme, de stereotipii, de ticuri
verbale, sintagme şi cuvinte parazite (deci, înteles, marog, nu-i aşa, bun, etc) care fie că fac deliciul
elevilor botezându-i pe profesori cu ele, fie că le determina dezagrearea şi sila.

Comunicarea verbală este completată de comunicarea nonverbală: mimica, privirea, zâmbetul,

gesturile, poziţia corpului, care aduc un plus de expresivitate comportamentului comunicativ al
profesorului. Dar şi comunicarea nonverbală este ameninţată uneori de repetare, stereotipie, ticuri
gesticulare, care perturbă actul comunicării.

Comunicarea afectivă include exteriorizarea stărilor şi trăirilor afective ale profesorului în relaţie cu
ceea ce comunică şi în relaţie cu manifestarea elevilor. Comunicarea afectivă nu înseamnă căderea în
familiarism şi lipsa de exigenţă, ,,coborârea" la nivelul elevului, ci menţinerea unei detaşări în măsură să
asigure detaşarea necesară. Aceasta se poate face corect numai dacă intervine autocenzura profesorului.
Autocenzura afectivă mai este necesară şi pentru mascarea, stapânirea şi chiar depăşirea stărilor afective
ale profesorului cauzate de factori personali, exteriori şcolii, astfel că ele să nu influenţeze negativ
relaţiile cu elevii, să nu producă teamă, reţinere şi îndepărtarea acestora de profesorul indispus, supărat,
nemulţumit.

Aşadar, sarcina profesorului şi a dirigintelui nu este una simplă. Pe lângă aceste aptitudini psiho-
pedagogice speciale, profesorul trebuie să aibă o cultura generală şi să stăpânească materia pe care o
preda. ,,Cartea-n cap, nu capu-n carte". Un profesor cu capul în carte este o altă sursă de deteriorare a
disciplinei elevilor. Nepregătirea pentru lecţie, ignorarea predării metodice, subiectivismul, ţinuta
necorespunzătoare, vocabularul colorat, toate acestea sunt sancţionate de elevi. Pe profesor îl privesc
continuu 20-30 de ochi. El trebuie să încurajeze zelul, să-l atragă pe cel distrat, să-l trezească pe visător
fără a-i distruge visul, să-l ruşineze pe înfumurat, întotdeauna cu multă solicitudine, să-i arate grăbitului
că ,,graba strică treaba", să-l facă pe fiecare să înteleagă nevoia muncii, a efortului perpetuu, acum şi
mâine când vor intra în viaţă.

,,Fereşte-te” - zicea Tudor Vianu – de tonul şi mijloacele captaţiunii. Ai nevoie de consensul unor
spirite critice, de acordul cu ei şi cu tine al unor oameni dacă nu formaţi dar cu certitudine în formare. În
tot ceea ce faci nu cauta să fii admirat, ci crezut. Elevii tăi caută în tine omul, care e mai presus de orice.
Străduieşte-te să-i convingi prin fapte că ei au în faţa lor un om de bună credinţă, pe cineva care le vrea
doar binele şi nimic mai mult".

Cuvintele aceluiaşi mare dascăl sună în continuare ca un avertisment: ,,Nu fi posac, măreţ sau nestatornic,
sâcâitor şi pedant, dar nici nu încerca să placi oferind un spectacol, măgulind, vânând popularitatea,
minţind pe jumătate sau în întregime. Dacă poţi să-ţi aminteşi ce au însemnat profesorii tăi pentru tine,
diriginţi sau nu, asumă-ţi răspunderea să nu-i dezamăgeşti nici acum prin ceea ce le spui şi le araţi şi nici
mai târziu când se vor gândi la toate şi te vor privi retrospectiv. Da, fiindcă printre ei se află, se vor fi
aflând oameni virtuali la care gândeşti şi tu, mai buni ca tine, cu un spirit mai ascuţit, cu o inimă mai
caldă, în stare să facă ceea ce tu ai visat fără să poţi duce până la capăt. Dacă cel puţin o clipă crezi că
printre ei se află şi numai unul care ar putea continua gândurile şi visurile tale mâine, pregăteşte-te
temeinic, organizează-ţi munca, desfăşoar-o cum poţi tu mai bine, deoarece nimeni nu-ţi cere imposibilul,
tu trebuie să-ţi ceri atâta cât poţi şi vei izbândi".

BIBLIOGRAFIE

Cosmovici, A., Iacob, L. (coord), (1998), Psihologie şcolară, Ed. Polirom, Iaşi

Gagne, R., (1975), Condiţiile învăţării, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

https://www.rasfoiesc.com/educatie/didactica/Relatia-profesorelev93.php