STUDENTĂ: POPA I.

MIHAELA
ANUL: II
SPECIALIZAREA: P.I.P.P. / I.D.
DISCIPLINA: LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ

Tema nr. 1/pag. 180

1. Redactați un eseu de 25-30 rânduri cu titlu Literatura-comunicare și

autocomunicare.

2. Se dă textul:

,,E o întâmplare a ființei mele/și atunci fericirea dinlăuntru meu/e mai

puternică decât mine, n decât oasele mele,/pe care mi le scrâșnești într-o
îmbrățișare/mereu mai dureroasă, minunată mereu/Să stăm de vorbă, să
vorbim, să spunem cuvinte/lungi, sticloase, ca niște dălți ce despart/fluviu rece
in delta fierbinte,/ziua de noapte, balzatul de balzat./Du-mă fericire, în sus, și
izbește-mi/tâmpla de stele, până când/lumea mea prelungă și nesfârșire/se
face coloană sau altceva/mult mai înalt și mut mai curând./Ce bine că ești, ce
mirare că sunt!/Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se,/două culori
ce nu s-au văzut niciodată,/una foarte jos, întoarsă spre pământ,/una foarte
sus, aproape ruptă/în înfrigurata, neasemuita luptă/a minunii că ești, a-
ntâmplării că sunt."( Nichita Stănescu, „Ce bine că ești”)

Cerințe:
a) Argumentați apartenența textului la sfera literaturii. Imaginați un context
comunicativ în care ați putea valorifica un text nonliterar care să corespundă,
ca mesaj, textului dat.
b) Exemplificați, și raportare la textul dat, conceptele: operă literară, temă,
motiv,limbaj poetic, semn poetic, categorie estetică.
c) Comentați textul, prin interpretarea elementelor de limbaj artistic: figuri de
stil, imagini artistice, moduri de expunere, elemente de prozodie, elemente
sintactico-morfologice, semne de punctuație valorificate.

1. Fără comunicare, socializare omul nu rezistă, la fel cum nu ar rezista

fără aer sau hrana. Iar, in special, atunci când această comunicare este corectă,
plăcută și concisă, omul își poate crea cărări spre multe realizări. Formarea și
dezvoltarea abilităților în comunicare trebuie sa fie o necesitate urgentă și o
preocupare importantă pentru fiecare, pe parcursul întregii vieți. Din frageda
copilărie, apoi din școala, copilul trebuie să obțină îndemânarea de a-și exprima
STUDENTĂ: POPA I. MIHAELA
ANUL: II
SPECIALIZAREA: P.I.P.P. / I.D.
DISCIPLINA: LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ

gândurile și ideile într-un mod logic și concis și să meargă spre o continuă

îmbogățire a vocabularului. Limbajul corect presupune, în primul rând, vorbirea
corectă a limbii, cunoașterea exactă a ortografiei și a regulilor de exprimare,
bagajul de neologisme. De aceea, cunoașterea limbii materne la un nivel
admirabil aduce doar avantaje. În școală, asimilezi temele mai ușor, deții
discursuri impecabile, prinzi obișnuința și plăcerea de a vorbi în public,
minimalizându-ți de fiecare dată presiunea emoțiilor. Felul cum vorbești,
privești, gesticulezi, siguranța prin care tu comunici emană energia pozitivă și
convingere spre interlocutorii tăi. Iar aceștia sunt primii pași către o carieră de
invidiat. Când vei ajunge la etapa trecerii unui interviu pentru angajare, cu
siguranță că patronului îi va prezenta interes CV-ul tău, dar, in mare parte, rolul
principal va juca cum te prezinți tu însuți, manieră de purta o discuție, de a
convinge. Înainte să-ți deschidă CV-ul, va trebuia să deschizi gura. În carieră, vei
întâlni foarte multe obstacole, încercări. La întâlniri oficiale, conferințe eul tău
va da tonul anume prin vorbirea ta. Prima impresie vine din ceea cum te
prezinți, si aici nu vorbesc de exterior, care, deși, contează, poate fi amăgitor.
Semnul cel mai veridic, mesajul cel mai clar despre cine este un om, este
felul cum se autocomunică, cum îți vorbește. Așadar, dezvoltați încontinuu
capacitățile de vorbire, deschiderea si curajul către un public necunoscut, fiți
activi, studiați și asimilați corectitudinea gramaticală a limbii literare, limbii
materne, căci, oricât de deștept ai fi, fără aceasta abilitate de te prezenta și
promova, nu vei putea demonstra cuiva cine ești și ce poți, și altcineva mai abil,
îți poate trece calea.

2. Universul liric Stănescian este plin de simboluri, în care verbul „a fi”

încremeneşte. Timpul se consumă tragic şi consumă iubirea, în acelaşi timp.
Când vorbeşte despre dragoste, fiecare om are o percepţie deosebită de
a altcuiva fiindcă dragostea este personificată în funcţiile de sufletul fiecărui
om. Totuşi sentimentul de iubire posedă o definiţie care ar putea cuprinde
toate caracteristicile sufletului uman. Iubirea este sentimentul înălţător care îşi
face loc în inima fiecărui om în momentul în care simte faptul că fiinţa de care
se simte atras este aceeaşi fiinţă ce îi poate dărui fericirea. Acest sentiment
reprezintă totodată regăsirea jumătăţii de suflet a unui om, jumătate destinată
ca la începutul vieţii să fie despărţită de întreg pentru ca astfel, viaţa omului, să
aibă un scop nobil.
În poezia dată, dragostea este definită ca o „întâmplare a fiinţei” umane,
ca un lucru spontan, neprevăzut, ce nu aşteaptă şi nu iartă. Autorul asociază în
STUDENTĂ: POPA I. MIHAELA
ANUL: II
SPECIALIZAREA: P.I.P.P. / I.D.
DISCIPLINA: LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ

aceeaşi strofă dragostea cu fericirea căreia îi oferă o valoare semnificativ de

mare, hiperbolizând-o şi categorisind-o drept un sentiment mai puternic decât
omul, mai puternic chiar decât oasele acestuia. Ştiind faptul că oasele corpului
omenesc sunt de o duritate considerabilă, putem trage concluzia că
sentimentul de fericire provocat de dragoste, care este şi mai puternic,
depăşeşte limitele obişnuitului.
În aceeaşi strofă, autorul foloseşte un oximoron prin care doreşte să
evidenţieze tendinţa de contradictoriu prezentă întotdeauna alături de
sentimentul de dragoste: „mereu dureroasă, minunată mereu”.
În cea de-a doua strofă eul liric îşi exprimă dorinţa de comunicare,
evidenţiind prin versul „Să stăm de vorbă, să vorbim” importanţa primordială a
comunicării într-o relaţie de iubire. În continuare, poetul foloseşte epitetul
„cuvinte lungi, sticloase” pentru a sublinia faptul că prin intermediul cuvintelor
frumoase, de dragoste are loc apropierea celor două jumătăţi. Foloseşte
totodată un alt oximoron evidenţiind diferenţa celor două părţi ale întregului ce
tind să se unească: „fluviul rece” – putem sesiza substantivul de genul masculin
ce poate întruchipa imaginea îndrăgostitului, răceala sufletului acestuia
provenind din faptul că are nevoia de căldură, de iubirea fiinţei iubite; „delta
calda” – se poate observa substantivul de genul feminin care întruchipează
imaginea iubitei, cea care oferă dragostea, sentimentul de căldură spre care
tinde îndrăgostitul. Prin versurile „ cuvinte lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce
despart fluviul rece de delta fierbinte” poetul doreşte să realizeze un portret al
celor doi, puterea apropierii şi a depărtării constând în atotputernicele cuvinte
de dragoste.
În strofa a treia autorul foloseşte un îndemn „Du-mă, fericire, în sus, şi
izbeşte-mi tâmpla de stele” prin care doreşte să puncteze dorinţa imensă de a
se lăsa pradă sentimentului de dragoste; tâmpla semnifică gândirea raţională
pe care el doreşte să o ignore, să scape de ea, izbind-o de stele, cât mai sus
pentru ca „lumea sa prelungă şi în nesfârşire să se facă coloană sau altceva
mult mai înalt, şi mult mai curând”. Prin aceste versuri poetul doreşte să
evidenţieze faptul că atunci când îşi face apariţia sentimentul de iubire nu mai
există nici timp, nici spaţiu.
În ultima strofă poetul accentuează ideea de antiteză, de opoziţie între
cele două jumătăţi, între cei doi îndrăgostiţi, dar şi faptul că extremele se atrag.
În incipitul strofei îşi exteriorizează sentimentul de bucurie „Ce bine că eşti”
datorită faptului că fiinţa pe care o iubeşte există, dar totodată îşi exprimă
mirarea pentru că se regăseşte el însuşi, aşa cum dorea, alături de fiinţa iubită.
STUDENTĂ: POPA I. MIHAELA
ANUL: II
SPECIALIZAREA: P.I.P.P. / I.D.
DISCIPLINA: LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ

Prin versurile „Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se, două

culori ce nu s-au văzut niciodată” poetul subliniază regăsirea celor două
jumătăţi ale întregului ce s-au căutat, necunoscându-se una pe cealaltă, dar
care ştiau de existenţa lor reciprocă. El identifică aceste jumătăţi numindu-le
cântece sau culori, evidenţiind astfel fericirea, veselia şi buna dispoziţie ce îşi
fac loc în sufletul unui om odată cu apariţia sentimentului de iubire atunci când
acesta este, bineînţeles, împărtăşit.
În ultimele versuri este prezent tot un oximoron, poetul menţionând
faptul că aceste două culori sunt „una foarte jos, întoarsă spre pământ, una
foarte sus, aproape ruptă în înfrigurata, neasemuita luptă a minunii că eşti, a-
ntâmplării că sunt”, putând să se refere la faptul că fiinţa iubită se află pe
pământ, în timp ce îndrăgostitul se află sus, prins în lupta minunii că ea este, că
există, nevenindu-i încă să creadă faptul că şi-a găsit jumătatea, „a-ntâmplării
că sunt” şi nevenindu-i să creadă că şi el este jumătatea ei, evidenţiind
diferenţa dintre cei doi, dintre cele două culori: una foarte jos, întoarsă spre
pământ, iar cealaltă foarte sus.
Tema poeziei o constituie ideea de jumătate şi întreg conturată, pe tot
parcursul poeziei, de prezenţa verbului „a fi” ce subliniază existenţa acestor
două jumătăţi predestinate încă de la începuturi.
Prin prezenţa acestui verb şi prin mirarea care îl însoţeşte, poetul doreşte
să scoată în evidenţă faptul că regăsirea jumătăţii reprezintă un drum
imprevizibil ce nu duce întotdeauna acolo unde ne dorim.
Poezia „Ce bine că eşti” scrisă de Nichita Stănescu subliniază nivelul cel
mai înalt al fericirii pe care îl poate atinge un suflet în prezenţa jumătăţii sale,
fericire provocată de sentimentul de dragoste care ajunge la cote maxime.

În opinia mea poezia reprezintă imaginea cuplului perfect, a regăsirii

perfecte şi a dragostei adevărate, sintagma care mi-a provocat o trăire
deosebită fiind „Ce bine că eşti, ce mirare că sunt”, aceasta subliniind bucuria
regăsirii, „ce bine că eşti”, dar şi mirarea provocată de faptul că eul liric este
cealaltă jumătate, mirare însoţită de sentimentul de uşurare şi fericire.
Dragostea este un sentiment pe cât de simplu, pe atât de complex care
se realizează între două persoane, cele două persoane reprezentând două
jumătăţi ale aceluiaşi întreg ce nu poate reveni niciodată la forma sa iniţială,
completă, perfectă, o formă mai presus de umanitate, decât prin contopirea
celor două jumătăţi în prezenţa unui sentiment de iubire pur.
STUDENTĂ: POPA I. MIHAELA
ANUL: II
SPECIALIZAREA: P.I.P.P. / I.D.
DISCIPLINA: LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ

Tema nr.2/pag. 202

1. Exemplificați modalitatea de reflectare a aceleiași teme în trei texte din

literatura română, aparținând genurilor epic, liric și dramatic.
2. Demonstrați, într-o compoziție de două pagini, apartenența textului la
o specie literară:
,,Plin de bucurie mare,/ Oare cine îmi spunea /C-a vândut din întâmplare/
Și cu un preț de mirare/ Un cal prost ce el avea/<<Căci bietul cumpărător,/Zicea
el, s-a înșelat/ Și puțin cunoscător/ Orice i-am cerut mi-a dat.>>/ La acestea ce
să-i zic?/Atunci n-am răspuns nimic:/Dar peste câteva zile îl văz, însă furios, /Și-
mi strigă<<Nu știi, frate, un mișel, un ticălos,/ Ce seamănă om de treabă, fără
milă m-a-nșelat./ Mi-a vândut o sticlă proastă drept un diamant curat:/ Cum ți
se pare aceasta??>>--<<Zău, așa cum mi-a părut/ Întâmplarea de deunăzi cu
calu ce ai vândut.>>Strigăm si protestăm tare/Când nedreptate cercăm,/ Dar
mulți urmăm la-ntâmplare/ Fapta ce o defăimăm.''(Grigore Alexandrescu, Calul
vândut si diamantul cumpărat).

În redactare veți avea în vedere:

a) apartenența la gen a textului, definirea speciei identificate și asocierea ei cu
alte specii subsumate aceluiași gen;
b) coordonatele acțiunii --- repere spațio temporale, complexitate, tip de
conflict, succesiune de episoade, etc.
c) personajele implicate în acțiune: tipologie, elemente de construcție a
acestora, modalități de caracterizare etc.
d) particularități de ordin formal ale textului (structură, procedee artistice etc.)
asociate mesajului transmis;
e) prezentarea trăsăturilor speciei literare identificate și exemplificarea
corespunzătoare a acestora, elemente din text.
Vor fi punctate, de asemenea, elemente de originalitate a interpretării și
corectitudinea redactării (ortografie, punctuație, vocabular de specialitate,
adecvat subiectului spre rezolvare, coerența, logica exprimării, lizibilitate,
așezare in pagină etc.).
STUDENTĂ: POPA I. MIHAELA
ANUL: II
SPECIALIZAREA: P.I.P.P. / I.D.
DISCIPLINA: LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ

Tema iubirii în trei opere literare

Iubirea este una dintre temele fundamentale ale literaturii din toate
timpurile și din toate epocile literare. De la iubirea de aproape, la iubirea de
sine, de la iubirea imposibilă, la cea domestică, de la emoția adolescentină
până la sentimentul profund al maturității, iubirea a făcut să vibreze în lira
marilor scriitori. Încă de la primele scrieri, ,,Cântarea cântărilor'' sau ,,Epopeea
lui Ghilgameș'', scriitorii au cântat iubirea arătând suferința si fericirea pe care
aceasta le implică și au încercat să dea sens vieții și chiar morții prin iubire.
Sentimentul iubirii a fost privit, în literatură, din diverse perspective: iubirea ca
inițiere, iubirea ca pasiune si iubirea tragică.
În literatura română, tema iubirii a fost abordată de mulți scriitori,
indiferent de formula estetică aleasă (liric, epic sau dramatic). În cadrul genului
epic, iubirea reprezintă una dintre coordonatele esențiale ale evoluției
personajelor. Astfel, se poate vorbi despre sentiment care stă sub semnul
instinctualității. În cazul personajului Ion, al lui Liviu Rebreanu, despre o iubire
adolescentină în cazul lui Felix Sima (personajul lui George Călinescu) sau
despre o iubire matură, poate ultima șansă la împlinire sentimentală, în cazul
lui Leonida Pascadopol.
Romanul lui Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte
de război, se înscrie în seria operelor de analiză psihologică, în care luciditatea
și conștiința diferenței dintre sine și lume potențează trăirea oricărui
sentiment, deci și a sentimentului de dragoste. Iubirea este una dintre marile
obsesii ale personajului - narator Ștefan Gheorghediu, care se încadrează în
tipul intelectualului lucid, preocupat să înțeleagă diferența dintre absolut și
relativ, dintre realitate și autosugestie. Alcătuit din două părți care n-au între
ele decât o legătura accidentală, acest roman este în opinia lui Perpesscius -
romanul unui război pe două fronturi: cel al iubirii conjugale și al războiului
propriu-zis, ceea ce-i pricinuiește eroului „un neîntrerupt marș ,tot mai adânc
în conștiință''. Experiența iubirii, care dă substanța primei părți a romanului,
este actualizată prin rememorarea relației dintre Ștefan Gheorghidiu cu Ela. A
doua parte creează iluzia temporalității în desfășurare, prin consemnarea
evenimentelor care se petrec pe front.
Artificiul compozițional din incipitul romanului-discuția de la popota
ofițierilor, referitoare la un fapt divers din presa vremii (un soț care și-a ucis
soția fidelă i a fost achitat) permite aducerea în prim plan a uneia dintre temele
principale ale romanului-problematica iubirii. Pentru unul dintre personaje care
participă la discuția de la popotă, căpitanul Dimiu, conformist, de modă veche,
STUDENTĂ: POPA I. MIHAELA
ANUL: II
SPECIALIZAREA: P.I.P.P. / I.D.
DISCIPLINA: LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ
căsătoria și iubire se supun unor reguli ,,casnice'': ,,Domnule, nevasta trebuie să
fie nevastă si casa, casă.'' Corabu, tânăr și crunt ofițer, și Floroiu puțintel și
delicat'' susțin un punct de vedere contradictoriu ,,Cu ce drept să ucizi o femeie
care nu te mai iubește? N-ai decât să te desparți.'' În mijlocul acestei discuții se
produce intervenția lui Gheorghidiu, care exprimă un punct de vedere radical
,,O iubire mare e mai curând un proces de autosugestie... Trebuie timp și
trebuie complicitate pentru formarea ei..[...] Totuși, femeia crede că din
această simbioză sentimentală, care e iubirea, poate să-și ia înapoi numai
partea pe care a adus-o ca fără să facă rău restului.[...] Căci cei care se iubesc
au drept de viață și de moarte, unul asupra celuilalt.''
Discuția de la popotă este pretextul unei ample digresiuni, pe parcursul
cărei personajul principal memorează etapele evoluției sentimentului cape l-a
unit cu Ela. Toate faptele și evenimentele din roman sunt prezentate dintr-o
perspectivă unică, subiectiva ,,Eram însurat de doi ani si jumătate cu o colegă
de la Universitatea și bănuiam că mă înșeală. Din cauza asta, nu puteam să-mi
dau examenele la vreme. Îmi petreceam timpul spionându-i prieteniile,
urmărind-o, făcând probleme insolubile din interpretarea unui gest, din nuanța
unei rochii, și din informarea lăuntrică despre cine știe ce vizită la vreuna din
mătușile ei. ''Naratorul nu spune (și nu o va face nici mai târziu) nimic altceva in
afară de bănuielile lui. Tot ce afla cititorul despre personajul Ela și despre
relațiile dintre soți provine din această sursă, care e departe a fi considerată
infailibilă, sau măcar, obiectivă.
Pentru Gheorghidiu, eșecul în iubire e un eșec în planul cunoașterii.
Analiza mecanismului psihologic al eroului, este dublată de o radiografie a
tuturor conflictelor interioare. Personajul recunoaște că e hipersensibil. Deși
Ștefan este un analist lucid al stărilor sale interioare și al evenimentelor
exterioare el nu poate să se detașeze de subiectivitatea pe care gelozia si
orgoliu rănit i-o accentuează. Drama erotică este reevaluată din perspectiva
experienței războiului. Ela marchează înstrăinarea definitivă din trecutul
propriu și recunoașterea eșecului în planul cunoașterii ,,I-am scris că-i las tot ce
e absolut in casă, de la obiecte de preț la cărți... de la lucruri personale, la
amintiri. Adică tot trecutul.''
Urmărind problematica iubirii într-un complicat mecanism de analiză a
sentimentului, înfăptuit de un personaj narator cu o structură sufletească unică
și originală. Romanul lui Camil Petrescu ilustrează într-o manieră originală ideea
că iubirea este cel mai atipic sentiment uman, imposibil de încadrat într-o
formă tipică. Ștefan Gheorghidiu scrie despre sine chiar și atunci, când
povestește despre Ela, iar istoria sentimentelor sale - iubire, orgoliu rănit,
STUDENTĂ: POPA I. MIHAELA
ANUL: II
SPECIALIZAREA: P.I.P.P. / I.D.
DISCIPLINA: LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ
gelozie -dobândește o semnificație aparte prin profunzimea și luciditatea
analize.
În cadrul genului liric, tema iubirii se oscilează in poezia eminesciană cu o
gamă largă de sentimente ilustrând o perspectivă originală asupra acestui
sentiment. Despre iubire în opera marelui scriitor spunea T. Arghezi
,,Dragostea lui Eminescu este mai cu seamă senzuală, o dragoste pribeagă, de
pasiune. Ea este momentană și totodată în momentul ei, și se epuizează în
întregime pe o singură împrejurare reluată continuu, trăită si continuu epuizată
în întregime. ''Poezia este structurată pe două planuri temporale, concretizate
într-un lung monolog al iubitei, la prezent, și într-un comentariu scurt,
concluziv, al iubitului, la trecut.
Prima parte a monologului iubitei (primele trei strofe) sugerează, pe un
ton familiar, șăgalnic universul căutărilor tânărului însetat de absolut.
Sintagmele sugerează o lume a ideilor abstracte: ,,Iar te-ai cufundat în stele/ Și
în nori și-n ceruri nalte'. 'Strofa a doua se sprijină pe o amplă enumerație: ,,În
zadar râuri în soare/ Grămădești în a ta gândire/ Și câmpiile asire/ Și întunecata
mare.'' Prezența soarelui cosmicizează planul de referință și sugerează cea mai
înaltă treaptă de cunoaștere la care poate aspira îndrăgostitul. Primele trei
strofe traduc, pe un ton familiar, universul iubitului, în antiteză cu acela al
iubitei, prezentat în a doua parte a monologului iubitei. Monologul este
întrerupt de comentariul retrospectiv al iubitului: ,,Astfel zise mititica/ Dulce
netezindu-mi părul./ Ah!ea spuse adevărul/ Eu am râs, n-am zis nimica.''
Primele doua versuri ale catrenului perpetuează tonul familiar și gingaș din
strofele anterioare, prin diminutivul mititica și introversiunea Dulce netezindu-
mi părul. Exclamația din versul al treilea introduce o altă notă afectivă, gravă,
anticipând sfârșitul. Tristețea, singurătatea și dezamăgirea sunt sugerate și de
atitudinea adoptată de acela căruia i-a fot adresată invitația la fericire: râs
sceptic și tăcere.
Partea a doua a monologului iubitei cuprinde invitația la iubire, care se
împlinește într-un cadru tipic eminescian: ,,Hai în codru cu verdeață,/ Und-
izvoarele curg la vale/ Stânca stă să se prăvale/În prăpastia măreață.''
Momentele întâlnirii, sunt prezentate detaliat, scurgerea timpului este
sugerată de motivul înserării și de motivul lunii. Punctul culminant al idilei este
surprins în momentul înserării. Părăsirea spațiului ocrotitor din ,,ochi de
pădure'' se asociază cu parcurgerea drumului către satul situat ,,în vale'',,Când
prin crengi s-a fi ivit/ Luna-n noaptea cea de vară,/ Mi-i ținea de subsuoară,/
Te-oi ținea de după gât,/ Pe cărare-n bolți de frunze,/ Apucând spre sat în vale,/
Ne-om da sărutări pe cale.''Părăsirea spațiului izolat din pădure, anticipează
finalul tragic al iubirii. Promisiunea împlinirii iubirii în viitor este transformată
STUDENTĂ: POPA I. MIHAELA
ANUL: II
SPECIALIZAREA: P.I.P.P. / I.D.
DISCIPLINA: LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ

brusc, în prezent, întreruperea monologului fetei cu o strofă care predomină

verbele la prezent, sugerează o confuzie între două planuri temporale. Prins în
jocul iubitei îndrăgostitul eminescian, din acest text, înveselește realitatea cu
atributele idealului. Cele două inversiuni din finalul strofei, precedată de două
construcții cu valoare la superlativ, sugerează caracterul ideal al întâlnirii. ,,Înc-
o gură și dispare/ Ca un stâlp eu stau în lună!/ Ce frumoasă, ce nebună/ E
albastra-mi, dulce floare!''
Folosirea verbelor la trecut, tonul grav, melancolie, reluarea epitetului
,,dulce'' asociat în ultima strofă cu minune, sugerează moartea iubitei, sau prin
extensie moartea iubirii. Adjectivul pronominal noastră sugerează asumarea
unei anumite viziuni despre lume și fericire ,,Și te-ai dus,dulce minune..../ Și-a
murit iubirea noastră.../ Floare-albastră/ Floare-albastră/ Totuși este trist în
lume! Repetiția din versul al treilea subliniază respectul profund după dispăruta
,,minune'' după posibila fericire, refuzată cândva și pierdută pentru totdeauna.

Tema iubirii este tratată în manieră expresionistă, și de către Lucian

Blaga, în drama Meșterului Manole. Din toate întrebările și frământările
personajului ne dăm seama, încă de la început, că drumul ales de Meșterul
Manole este drumul creației, al zidiri de sine, al împlinirii totale în, și prin
creație. Alegând iubirea, dragostea de viață, ar fi însemnat propria sa negare,
anularea lui ca și creator. Prăbușirea continuă a zidurilor și propunerea lui
Bogumil de a întări temelia lucrului printr-o jertfă umană, declanșează drama
interioară a personajului principal.
Oscilând mereu între iubirea pentru creație și iubirea pentru soție,
Manole înțelege că alegerea va cădea asupra lui, de aceea îl va refuza pe
Găman, care se oferea a fi el ființa care stă la temelia bisericii. Decizia fiind
luată, Manole îi anunță pe zidari de jertfa care trebuie făcută, jertfă care
trebuie să fie la fel de măreață ca zidirea însăși, o soție care încă n-a născut, o
soră curată, fiică luminată. Drama se amplifică prin ideea jertfirii din iubire:
aceluia i se va lua, care mai tare va robi pentru a putea împlini iubirea pătimașă
a creației eterne. Cu prețul frământărilor dramatice meșterul optează pentru
creație. Din acest moment el este cuprins de o adevărată febră creatoare. După
ridicarea bisericii el este obsedat de chinurile femeii, frământat de remușcări.
Această stare se exteriorizează în dramă sub forma revoltei împotriva propriei
creații. Meșterul vrea să zdrobească zidurile pentru a-și elibera soția, dar este
împiedicat de ceilalți meșteri pentru că biserica nu mai aparține uni individ,
autorului, ci eternității. Gestul final a sinuciderii Meșterului Manole poate fi
interpretată și ca o dorință de regăsire, prin moarte, a femeii iubite.
STUDENTĂ: POPA I. MIHAELA
ANUL: II
SPECIALIZAREA: P.I.P.P. / I.D.
DISCIPLINA: LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ

2. FABULA

Poet reprezentativ al literaturii române, Grigore Alexandrescu a rămas în

conștiința posternității și prin fabulele sale. Printre acestea se enumeră și
fabula ”Calul vândut și diamantul cumpărat”, în care este criticată
incapacitatea omului de a se abține de la săvârșirea faptei pe care el însuși o
condamnă.
Ca și specie a genului epic (alături de baladă,legendă, poem, epopee,
basm, schiță, nuvelă, povestire, roman) fabula conține o scurtă povestire
alegorică, în versuri sau în proză, în care sunt povestite întâmplări puse pe
seama animalelor, a plantelor, a obiectelor și care au caracter satiric și
moralizator, criticând astfel, anumite defecte omenești. Fabula are două părți
(narațiune și morală) și un mesaj cu caracter educativ. Aceste trăsături se
regăsesc și în textul ”Calul vândut și diamantul cumpărat”.
În primul rând se observă caracterul epic ,întrucât atitudine scriitorului
față de defectele omenești este exprimată în mod indirect prin intermediul
acțiunii și al personajului. Firul narativ se desprinde din dialogul dintre cele
două personaje, personajul-narator și un oare cine, în ipostază unui negustor
necinstit. Acesta din urmă îi mărturisește, încântat, naratorului, cum a reușit să
înșele un biet cumpărător, puțin cunoscător, vânzându-i un cal prost. Peste
câteva zile, același negustor devine foarte furios când ,,un mișel'' ce seamănă a
,,om de treabă'', i-a vândut o ,,sticlă proastă'' drept diamant curat.
Ca în orice fabulă personajele acestei opere întruchipează tipologii
umane. Dacă naratorul prezintă vocea autorului, cel care sancționează defectul
de caracter, celălalt personaj, negustorul, reprezintă omul necinstit și critic cu
ceilalți, mai puțin cu el însuși. Trăsăturile negustorului sunt evidențiate direct
de către personajul narator(,,plin de bucurie mare'') și indirect prin felul de a
vorbi a personajului, prin alternarea unei atitudini și prin folosirea unor
elemente specifice limbii vorbite (,,Nu știi'' ,,frate'' Cum ți se pare aceasta?'').
Tot naratorul îl numește, folosind pronumele nehotărât ,,oarecine'' conferindu-
i astfel un grad mare de generalitate.
După cum se observă, și aici, ca în orice fabulă, autorul adoptă o
atitudine satirică. El condamnă minciuna și ipocrizia, care nu aduc cu ele nimic
bun, consecințele lor fiind doar negative. Această atitudine critică este dublată
de una morală ce amintește de alte izvoare de înțelepciune populară,
proverbele, care ne spun că ,,Ce ție nu-ți place,altuia nu-i face.''
STUDENTĂ: POPA I. MIHAELA
ANUL: II
SPECIALIZAREA: P.I.P.P. / I.D.
DISCIPLINA: LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ

Tema nr. 3/pag. 225

1. Completaţi-vă CV-ul – format european.

2. CURRICULUM VITAE

Informaţii personale
Nume / Prenume Popa Mihaela
Adresă(e) Localitatea Gara Banca, Com. Banca, Jud. Vaslui, cod poştal 737025
Telefon(oane) Mobil: 0749121880
E-mail(uri) mihaelapopa101@yahoo.com

Naţionalitate(-tăţi) Romana

Data naşterii 03.07.1978

Sex Feminin

Experienţa profesională
Perioada
Funcţia sau postul ocupat
Activităţi şi responsabilităţi principale
Numele şi adresa angajatorului
Funcţia sau postul ocupat
Activităţi şi responsabilităţi principale
Numele şi adresa angajatorului
Anul şcolar 2010/2012
Educatoare
Activităţi instructiv-educative, responsabil comisie metodica
Scoala cu clasele I-VIII Dodesti, Jud. Vaslui
Responsabil comisie metodica
Activităţi de îndrumare
Inspectoratul Şcolar Judeţean Vaslui
STUDENTĂ: POPA I. MIHAELA
ANUL: II
SPECIALIZAREA: P.I.P.P. / I.D.
DISCIPLINA: LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ
Perioada 2000/2010
Funcţia sau postul ocupat Educatoare
Activităţi şi responsabilităţi principale Activităţi instructiv-educative
Numele şi adresa angajatorului Şcoala Generală Gara Banca, Com. Banca, Jud. Vaslui
Tipul activităţii sau sectorul de Invatamant
activitate

Educaţie şi formare
Perioada
Calificarea / diploma obţinută
Disciplinele principale studiate /
competenţe profesionale dobândite
Numele şi tipul instituţiei de
învăţământ / furnizorului de formare
Nivelul în clasificarea naţională sau
internaţională
1997/2000
Diplomă de licenţă
Competenţe metodologice; de comunicare şi relaţionare cu elevii; de evaluare a elevilor; psiho-
sociale; de organizare şi utilizare a resurselor educaţionale: documentare, selectare şi
procesare a informaţiilor din domeniul educaţional, dezvoltarea de strategii didactice.
Scoala Postliceala „Psyconas” Vaslui
Specializarea: Invatator-Educatoare
Studii medii

1992/1996
Perioada
Diploma de bacalaureat
Calificarea / diploma obţinută
Discipline specifice profilului zootehnic
Disciplinele principale studiate /
competenţe profesionale dobândite Liceul ”Mihai Eminescu” Barlad
Numele şi tipul instituţiei de Clasificare naţională: Studii liceale de 4 ani
învăţământ / furnizorului de formare
Studii medii
Nivelul în clasificarea naţională sau
internaţională
Aptitudini şi competenţe
personale

Limba(i) maternă(e) Română

Limba(i) cunoscută(e) 1 Română
Limba(i) străină(e) Franceza
cunoscută(e) 2
Autoevaluare Înţelegere Vorbire Scriere
Nivel european (*) Ascultare Citire Participare la Discurs oral Exprimare scrisă
conversaţie
Limba 1 Utilizator Utilizator Utilizator Utilizator Utilizator
experimentat experimentat experimentat experimentat experimentat
C2 C2 C2 C2 C2
STUDENTĂ: POPA I. MIHAELA
ANUL: II
SPECIALIZAREA: P.I.P.P. / I.D.
DISCIPLINA: LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ
Limba 2 Utilizator
Utilizator
Utilizator
Utilizator Utilizator
independent independent
elementar B elementar A2 elementar A1
A2 A2
(*) Nivelul Cadrului European Comun de Referinţă Pentru Limbi Străine

Competenţe şi abilităţi sociale Capacitate bună de comunicare; adaptabilitate şi flexibilitate în relaţiile interumane; capacitate
bună de însuşire a unor noi tehnici de lucru; interes pentru dezvoltarea profesională continuă.

Competenţe şi aptitudini Spirit de echipă; autonomie în activitate

organizatorice

Competenţe şi aptitudini de Utilizare Microsoft Office (Word, Power Point) – obţinute în urma unui curs de operator P.C.
utilizare a calculatorului Utilizare Internet

Competenţe şi aptitudini Lucru manual

artistice

Permis(e) de conducere Deţin permis de conducere auto

2. Ilustraţi, schematic, reflectarea temei copilăriei în diferite specii literare

epice, lirice şi dramatice aparţinând literaturii pentru copii.
3. Redactați un eseu structurat de două - patru pagini cu titlu „Construcția
personajului în schițele din literatura pentru copii”. În realizarea eseului veți
avea in vedere:
a) Încadrarea personajelor în operele literare alese spre exemplificare.
b) Tipologia personajelor.
c) Elemente de construcție a personajelor: tipuri de portret, particularități,
procedee artistice valorificate în caracterizare etc.
d) Ilustrarea ipostazelor în care sunt prezentate personajele prin prisma
realităților stabilite între acestea.
e) Elemente de originalitate a interpretării: corectitudinea redactării ortografie,
punctuație, vocabular de specialitate, adecvat subiectului avut spre rezolvare,
coerența, logica exprimării, lizibilitate, așezare în pagină etc.).

2.Tema copilăriei în:

- opera lirică („După melci”, de Ion Barbu)
- opera epică („Amintiri din copilărie”, de Ion Creangă)
- opera dramatică („Șut...Gol”, de Alecu Popovici)

„Amintiri din copilărie” este una dintre principalele lucrări ale scriitorului
român Ion Creangă. Cea mai mare dintre cele două lucrări ale sale aparținând
genului memorialistic, ea conține unele dintre cele mai caracteristice exemple
de narațiune la persoana întâi din literatura română, fiind considerată de critici
STUDENTĂ: POPA I. MIHAELA
ANUL: II
SPECIALIZAREA: P.I.P.P. / I.D.
DISCIPLINA: LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ
capodopera lui Creangă. Structurată în capitole separate scrise de-a lungul mai
multor ani (între 1881 și 1888), părți din ea au fost citite în fața cenaclului
literar Junimea din Iași. Trei dintre cele patru secțiuni au fost publicate în
timpul vieții lui Creangă de revista Convorbiri Literare, ultima parte rămânând
neterminată după moartea scriitorului. Relatarea lui Creangă[1] începe cu un
monolog extensiv și cu o descriere nostalgică a locului nașterii sale, cu o scurtă
prezentare a istoriei Humuleștiului și a statutului social al familiei. Primul
capitol se concentrează pe mai multe personaje legate direct de primii ani de

școală ai lui Nică: Vasile a Ilioaei, tânărul învățător și cleric ortodox, care îl
înscrie în clasa nou înființată; superiorul lui Vasile, preotul paroh; Smărăndița,
fata inteligentă, dar neastâmpărată, a preotului; tatăl lui Creangă, Ștefan, și
mama Smaranda. Unul dintre primele episoade prezentate în carte prezintă
pedepsele corporale recomandate de preot: copiii erau puși să stea pe un
scaun denumit Calul Balan și biciuiți cu Sfântul Nicolai (denumit după hramul
bisericii). Fragmentul este și o relatare retrospectivă și în ton jovial a
interacțiunii cu ceilalți copii, de la jocurile lor preferate (prinderea muștelor cu
ceaslovul) până la iubirea copilărească a lui Nică pentru Smărăndița și la
folosirea abuzivă a pedepsei corporale de către un monitor gelos. Creangă își
amintește dezamăgirea față de activitățile școlare și apetitul său pentru chiul,
arătând că motivația sa pentru înscrierea la școală erau promisiunea unei
cariere preoțești, atenta supraveghere a mamei, dorința de a o impresiona pe
Smărăndița, și beneficiul material obținut prin cântatul în corul bisericii. Școala
este, însă, întreruptă brusc atunci când Vasile a Ilioaei este luat cu arcanul și
recrutat cu forța în armata moldoveană.
După o perioadă în care urmează școala sub supravegherea lui Iordache,
pe care textul îl descrie ca pe un bețiv, noul învățător moare într-o epidemie de
holeră, iar Smaranda și Ștefan decid să-și trimită fiul afară din sat. Nică urmează
calea transhumanței și este dat în grija unor ciobani, dar se îmbolnăvește și el
de ceea ce naratorul afirmă că este holeră și, la întoarcerea acasă cu febră
mare, este vindecat cu un leac băbesc fabricat din oțet și leuștean. După un
timp, sub pretextul că nu ar mai dispune de bani, Ștefan își retrage fiul de la
școală. Datorită insistenței Smarandei, copilul merge cu bunicul său David
Creangă la Broșteni, unde, împreună cu vărul lui, Dumitru, este înscris la școală.
Nică și Dumitru se adaptează greu, ambii plângând când, din porunca noului
învățător, le sunt tăiate pletele. Amândoi locuiesc la o femeie pe nume Irinuca,
într-o casă modestă de pe malul Bistriței, și unde, din cauza apropierii de capre,
se îmbolnăvesc de râie. Creangă își amintește cum, încercând să se vindece cu
STUDENTĂ: POPA I. MIHAELA
ANUL: II
SPECIALIZAREA: P.I.P.P. / I.D.
DISCIPLINA: LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ
băi dese în râu, el și vărul său au dislocat o stâncă, aceasta rostogolindu-se și
distrugând casa Irinucăi. După ce fug din Broșteni și locuiesc o vreme la Borca,

cei doi copii pornesc mai departe, către casa lui David Creangă din Pipirig. După
o călătorie prin Carpații Orientali, cei doi băieți ajung în sat, unde sunt primiți
de Nastasia, soția lui David. Ea îi vindecă de râie folosind un alt leac băbesc,
extras din mesteacăn.
Al doilea capitol începe cu un alt monolog nostalgic, la rândul său
introdus prin celebrul pasaj: „Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la
locul nașterii mele, la Humulești, la stâlpul hornului unde lega mama o șfoară
cu motocei la capăt, de crăpau mâțele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel
humuit, de care mă țineam când începusem a merge copăcel, la cuptorul pe
care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieții, de-a mijoarca, și la alte jocuri și
jucării pline de hazul și farmecul copilăresc, parcă-mi saltă și acum inima de
bucurie!” Textul continuă cu o prezentare a superstițiilor mamei, pe care le
împărtășea și autorul. În urma indicațiilor Smarandei, Nică însuși crede că
băieții „cu părul bălai” precum el pot invoca vremea frumoasă dacă se joacă
afară când plouă, că unele pericole pot fi îndepărtate prin descântece, și că
însemnarea corpului uman cu leșie sau noroi oferă protecție împotriva
deochiului. Naratorul își exprimă totodată și regretul de a nu-i fi arătat mamei
toată aprecierea lui, referindu-se la copilărie ca la „vârsta cea fericită”.
Această introducere este urmată de o prezentare a interacțiunilor între
tatăl lui Nică, arătat drept un personaj distant și cu toane, dar adesea amuzat
de poznele băiatului, și mama, care își supraveghează în mod direct copiii și-l
critică pe Ștefan că nu o urmează în aceasta. Susținând că el însuși merita
pedepsele adesea dure aplicate de părinți, naratorul își continuă relatarea prin
detalii referitoare la câteva dintre poznele copilăriei. El își amintește de sine
participând direct la ritualurile de Sfântul Vasile (Anul Nou), făcându-și
zornăitoare dintr-o vezică de porc și alăturându-se cântăreților din buhai în
cadrul unor manifestări festive atât de zgomotoase încât îi irită pe ceilalți
săteni. Povestea îl arată pe Nică îngurgitând tot laptele lăsat la smântânit de
mama sa, și încercând să transfere vina pentru aceasta asupra legendarilor
strigoi, și enervându-l pe Chiorpec ciubotarul până când acesta îl pedepsea
mânjindu-l pe față cu dohot. Vara, băiatul plănuiește o farsă pentru a fura
cireșe de la unchiul său și intră în livada acestuia sub pretextul că și-ar căuta
vărul. Surprins de mătușa sa și alergat printr-un lot de cânepă, el reușește să
scape atunci când urmăritoarea rămâne încurcată între plante.
Un alt astfel de episod prezintă drumul băiatului la marginea satului, trimis să
ducă mâncare zilierilor romi angajați de Ștefan și Smaranda. Acest episod este
STUDENTĂ: POPA I. MIHAELA
ANUL: II
SPECIALIZAREA: P.I.P.P. / I.D.
DISCIPLINA: LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ
ocazia întâlnirii băiatului cu pupăza din sat (numită „cuc armenesc”). Nefericit
pentru că trebuie să se trezească dimineața la cântecul păsării, Nică se răzbună
prinzând-o în cuibul ei, proces îndelungat care îi duce la exasperare pe

muncitorii care-l așteptau. Întâmpinat cu ostilitate de angajații tatălui când

ajunge în cele din urmă la destinație, băiatul se întoarce la teiul pupezei și leagă
pasărea extenuată, ascunzând-o în podul casei, de unde nu mai poate cânta.
Fapta sa se dovedește a fi păguboasă pentru întreaga comunitate, lipsită acum
de ceasul deșteptător, prin intermediul ei începând a circula zvonuri despre
responsabilitatea lui Nică. În timp ce Smaranda se gândește dacă să dea sau nu
crezare acestor zvonuri, băiatul decide că cea mai bună soluție pentru el este să
vândă pupăza la târg. Întregul său plan este însă zădărnicit când un bătrân
viclean, prefăcându-se că se uită mai de aproape la pasărea oferită
cumpărătorilor, o eliberează. Pasărea zboară înapoi la cuib și Nică, înfuriat, îi
cere moșului despăgubire. Acesta însă își râde de copil, dându-i de înțeles cum
că Ștefan însuși s-ar afla în târg și cum că ar putea fi interesat de discuție, iar
băiatul hotărăște că e mai înțelept să părăsească târgul de teama unor urmări
mai nefericite.
După câteva paragrafe în care se concentrează pe acest gen de finaluri
fericite, care duc la evitarea unor pagube mai mari, Creangă trece la descrierea
primei sale slujbe: retras de la școală de Ștefan, băiatul se ocupă cu torsul.
Acolo o întâlnește pe Măriuca, o fată de vârsta lui, care îi este simpatică.
Datorită ei ajunge să aibă porecla de Ion Torcălău, ceea ce îl rușinează într-o
anumită măsură, fiind numele dat unui țigan din Vânători și transgresând astfel
o tradițională barieră etnică. Lui Nică îi place munca pe care o prestează, deși
este una asociată în mod tradițional cu sexul feminin, dar este iritat de alte
sarcini ce îi sunt atribuite, cum ar fi îngrijitul fratelui său cel mai mic.
Neascultând de mama sa, băiatul lasă pruncul singur în leagăn și fuge să
se scalde în râu. După ce amintește ritualurile-superstiție pe care copiii le
practică în cursul acestor escapade (cum ar fi scurgerea apei din urechi pe două
pietre, dintre care una este a lui Dumnezeu și alta a diavolului), naratorul
descrie cum este prins de Smaranda, care îl pedepsește luându-i toate hainele
și lăsându-l să se întoarcă acasă prin sat dezbrăcat. El reușește aceasta din
urmă la capătul unui complicat traseu, dintr-o ascunzătoare în alta, și evită să
fie mușcat de câini stând nemișcat timp îndelungat. După ce ajunge acasă,
naratorul arată că, drept urmare a incidentului, „derdicam și măturam prin casă
ca o fată mare”, comportament ce-i atrage laude din partea mamei. Capitolul
culminează într-un alt scurt monolog, încheiat cu pasajul: „Ia, am fost și eu, în
lumea asta, un boț cu ochi, o bucată de humă însuflețită din Humulești, care
STUDENTĂ: POPA I. MIHAELA
ANUL: II
SPECIALIZAREA: P.I.P.P. / I.D.
DISCIPLINA: LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ
nici frumos până la douăzeci de ani, nici cu minte până la treizeci și nici bogat
până la patruzeci nu m-am făcut. Dar și sărac așa ca în anul acesta, ca în anul
trecut și ca de când sunt, niciodată n-am fost!”

3. Ca specie a genului epic, în proză, schița, este o operă cu dimensiuni

reduse, cu o acțiune restrânsă, în care participă, un număr restrâns de
personaje, surprinse într-un moment semnificativ al existenței lor. Schița are un
caracter dramatic, de foarte multe ori dialogurile pot fi mai importante decât
narațiunea propriu-zisă. Acțiunea schiței se desfășoară pe o durată scurtă și are
loc, în general, într-un decor unic. Personajul principal este caracterizat într-o
manieră stilizată, construcția sa fiind realizată din perspectiva unei trăsături
interioare.
Perioada de înflorire genului, în cazul literaturii române, este sfârșitul
secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Autorul care a săvârșit genul,
în spațiul literar românesc, este Ion Luca Caragiale, deși specia a fost cultivată și
de alți scriitori (Emil Gârleanu, Barbu – Ștefănescu - Delavrancea).
Personajele schițelor lui Caragiale, sunt selectate din medii variate,
pornind din intimitatea familiei și continuând cu mediul școlar, presă, justiție,
viața mondenă sau scenă politică. Educația defectuoasă primită în familie și în
școală, corupția, traficul de influență și favritismul manifestate în lumea școlii
constituie o temă concretizată în schițe ca Vizită... D-l Goe... Bacalaureat...
Lanțul slăbiciunilor.. ș.a. În schița „D-l Goe” sunt relatate faptele determinate
de un singur episod semnificative din viața personajului principal. Goe, și
anume călătoria cu trenul la București în compania celor trei dame: Mam-mare,
mamițica și tanti Mița. Cititorul este atras de succesiunea unor fapte inedite și
pline de tâlc, rezultate firesc al extraordinarei capacități de observare a
scriitorului. Titlul reprezintă numele personajului principal căruia scriitorul i-a
adăugat si apelativul reverențiod ,,domnul'' , prin care se anticipează intențiile
sale satirice, dacă ne gândim ca Goe nu este un domn, ci doar un copil certat cu
învățătura, fiind repetent, răsfățat si obraznic. De la bun început aflăm că D-l
Goe împreună cu cele trei dame, îmbrăcate frumos, așteaptă trenul, accelerat
care trebuie să le ducă la București. Goe este îmbrăcat într-un frumos costum
de marinar, pălărie de marinar cu inscripția pe panglică Le formidable și este
impertinent și încruntat că trenul nu sosește. O discuție filozofică privind
pronunțarea corectă a cuvântului marinar si încheie cu concluzia surprinzătoare
prin obrăznicie ,,Vezi că sunteți amândouă proaste?''. Aceeași lipsă de respect,
de bună creștere dovedește și când un tânăr binevoitor, îl sfătuiește să nu
scoată capul pe fereastră ,,Ce treabă ai tu urâtule?'' zice mititelul smuncindu-
STUDENTĂ: POPA I. MIHAELA
ANUL: II
SPECIALIZAREA: P.I.P.P. / I.D.
DISCIPLINA: LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ
se. Urletele, țipetele sunt modul său firesc de a se manifesta ori de câte ori nu-i
convine ceva sau când simte că e în pericol.

O scenă sugestivă este cea în care, într-un moment de neatenție al

cucoanelor, Goe dispare pe coridor, Mam- mare este disperată până aude
bubuituri în ușa compartimentului unde nu intră decât o persoană. Goe se
blocase în ușa de la toaletă, dar captivul este eliberat grația intervenției
conducătorului. Năzbâtiile lui Goe ating apogeul în secvența următoare, când
bunica se hotărăște să stea cu puișorul pe coridor, așezată pe un geamantan.
Acum acțiunea atinge punctul culminant, deoarece Goe trage semnalul de
alarmă. Trenul se oprește, lumea se alarmează, personajul de serviciu umblă
forfotă dar nimeni nu știe cine a tras semnalul e alarmă.
În ciuda obrăzniciei, a lenei și a incapacității sale intelectuale, Goe
este socotit de ai săi, mai ales de Mam-mare, deosebit de deștept (,,Ți-ai găsit
pe cineva să înșeli! Apoi de!...Ce faci soro,ești nebună?nu știi ce simțitor e?'').
Raportat în alte personaje ale lui Caragiale, din aceeași categorie Goe
este un Ionel mai evoluat, nu numai ca vârstă, ci și în privința comportării. El nu
este decât o etapă de trecere la perioada de politicieni incapabili, corupți și
necinstiți de mai târziu. Prin întâmplările imaginate, prin replicile ce i se atribuie
lui Goe, autorul îi exprimă dezaprobarea și disprețul total față de personaj, față
de educația primită greșit. Trăsăturile lui Goe sunt evidențiate mai ales prin
fapte și prin felul de o vorbi. La aceste modalități de caracterizare se adaugă
relațiile cu celelalte personaje, fie că sunt din familie, fie că sunt persoane
străine, și caracterizarea directă realizată prin părerile deosebit de favorabile
despre membrii familiei.
Un alt prozator care a contribuit la dezvoltarea schiței, ca specie literară,
a fost Barbu Ștefănescu Delavrancea. În opera literară Bunica, scriitorul
realizează un portret creionat al copilului care trece de la copilărie la
maturitate. La început sunt sugerate câteva trăsături ale bunicii, așa cum s-au
întipărit în mintea copilului ,,O văd ca prin vis. O văd limpede, așa cum era:
naltă, uscățivă, cu părul creț și alb, cu ochii căprui, cu gura strânsă și cu buza de
sus crestată, în dinți de piaptăne de la nas în jos.'' Bucuria revederii este mare,
dublată și de generozitatea bunicii, căci ,,totdeauna sânul era plin.'' Nepotul
primea darul tocmai după ce ghicea ce se ascunde acolo, ca apoi să trăiască
plăcerea.
Nenumăratele întreruperi stârnite de curiozitatea copilului face ca lumea
basmului să fuzioneze cu realitatea. În afară de cele câteva trăsături prezentate
direct prin descriere, autorul reliefează și alte trăsături ale acesteia. Ea trăiește
intens bucuria reîntâlnirii cu nepotul, este generoasă, afectuoasă.
STUDENTĂ: POPA I. MIHAELA
ANUL: II
SPECIALIZAREA: P.I.P.P. / I.D.
DISCIPLINA: LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ
Fire deosebită, având harul povestirii, cu glasul dulce și slab, îl transpune
pe nepot în lumina mirifică a basmului, genele mi se prindeau și adormeam, ea

începu să spună și eu visam înainte. ''Blândă și înțelegătoare, bunica acceptă

curiozitatea copilului izvorâtă din candoare vârstei și își manifestă cu durere
sentimentele. ,,Ea lăsă fusul, râdea, îmi desfăcea părul cârlionțat în două părți și
mă săruta în creștetul capului.''
Portretul bunicii este creionat cu ajutorul enumerației (,,naltă, uscățivă,
cu părul creț și alb'')al epitetelor (,,glas dulce și slab, poală fermecată'') și al
repetiției (,,și bunica spunea, înainte și fusul sfâr,sfâr''). Sub aspectul lexical și
gramatical se enumeră prezența unor cuvinte și expresii populare, mai ales în
basmul bunicii. Toate aceste procedee artistice contribuie la realizarea unui
ritm poematic, accentuat, ușor detectabil la lectură, prin care autorul pune în
lumină imaginea unui chip drag,pierdut în negura trecutului.
Cu un intens deosebit a fost sculptat de posteritate volumul ,,Din lumea
celor care nu cuvântă,, a lui Emil Gârleanu, desemnat de I. Mica ,,poet al
universului mic'',căci ,,realizează pagini pline de gingășie și grație duioasă.''
Una dintre peliculele volumului ,,Când stăpânul nu-i acasă'' reprezintă o
mică povestire amuzantă ,care are ca titlu o parte modificată a proverbului
,,Când pisica nu-i acasă, joacă șoarecii pe masă''. Numai că de această dată,
protagoniștii nu sunt ca în proverb, numai șoricei, ci un șoarece, o pisică și un
câine, care în lipsa stăpânului își iau o bucată de cașcaval de pe poliță.
Primul care își face apariția în scenă este șoarecele, care atras de mirosul
de brânză proaspătă nu-și mai găsea locul. Odată descoperit locul tentației, el
plănuiește cum să-și atingă scopul și să ajungă la poliță. Planul se năruie de
îndată ce se gândește la motan. Desigur, motanul fusese și el atras de mirosul
de cașcaval, care îi zbârlise și lui mustățile, dar rezistase tentației, urmărind să-l
momească pe lacomul din gaură. Imprudentul șoricel își părăsise ascunzătoarea
și este înhățat de motan, dar își face apariția Corbici, câinele atras și el de
mirosul ademenitor al cașcavalului. Speriat de lătrăturile câinelui, pisoiul își
găsește refugiu în ocnița sobei, părăsindu-l pe șoricel, care mirat că scapă fuge
în ascunzătoarea lui.
Autorul ni-i prezintă astfel pe cei trei, în fața tentației, bucata de
cașcaval. Apariția stăpânului îi sperie pe cei trei făcându-i să părăsească scena.
Stăpânul obosit și flămând ia bucata uscata de cașcaval și o mănâncă cu poftă.
O trăsătură a schiței este ipostaza umanizată în care apar personajele.
Atras de mirosul de cașcaval, șoarecele se gândește, se întreabă, își face planul,
STUDENTĂ: POPA I. MIHAELA
ANUL: II
SPECIALIZAREA: P.I.P.P. / I.D.
DISCIPLINA: LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ
vorbirii directe, a construcțiilor exclamative, interogative prin care se
exteriorizează gândurile, atitudinea și zbuciumul micilor vietăți. Chiar dacă
prozatorul nu excelează prin plasticitate, comparațiile din descrierea
personajelor au menirea de a individualiza trăsăturile personajelor.
Spre deosebire de alte schițe ale lui Emil Gârleanu în opera CÂND
STĂPÂNUL NU-I ACASĂ, notă particulară este umorul (duios,dezvoltându-se în
lirism) fie că este vorba de gândurile șoricelului, fie că este dezvoltată
perplexitatea celor trei dușmani în fața deznodământului neașteptat.