Universitatea “Ovidius” din Constanţa

Facultatea de Farmacie
Specializarea Farmacie
Chimie generală și anorganică

Referat
Toxicitatea mercurului

Prof. coordonator: Prof.univ.dr.Ticuța Negreanu-Pîrjol

Student : Emîrla Geilan

Facultatea: Farmacie
Specializarea: Farmacie
Anul: 1, Grupa: 3

Constanța 2017
 Cuprins
1 Caracterizare generală a mercurului ........................................................................................ 3
1.1 Istoria mercurului ............................................................................................................. 3
1.2 Caracterizare generală a grupei din care face parte .......................................................... 4
1.3 Structura atomică a mercurului ........................................................................................ 5
1.4 Izotopii .............................................................................................................................. 5
1.5 Starea naturală a mercurului ............................................................................................. 5
1.6 Metode de obtinere a mercurului ...................................................................................... 6
2 Proprietăți ale mercurului ........................................................................................................ 7
2.1 Proprietăți fizice ............................................................................................................... 7
2.2 Proprietăți chimice............................................................................................................ 8
3 Combinațiile mercurului .......................................................................................................... 9
3.1 Sărurile de mercur ............................................................................................................ 9
4 Utilizarea mercurului în industrie și economie...................................................................... 12
4.1 Termometrul ................................................................................................................... 12
4.2 Barometrul ...................................................................................................................... 12
4.3 Explozibili ...................................................................................................................... 13
4.4 Lămpi .............................................................................................................................. 13
4.5 Amalgamare .................................................................................................................... 13
5 Toxicitatea.............................................................................................................................. 15
5.1 Terapeutica coordinativă/Antidot ................................................................................... 16
6 Concluzii................................................................................................................................ 18
Bibliografie .............................................................................................................................. 19

2
 Am ales acest element chimic, deoarece prezintă proprietăți toxice, este cel mai toxic
metal din tot sistemul periodic.Studiat de mii de ani încă poate ascunde foarte multe
„surprize” asupra corpului uman, iar cea mai dură consecință este ca lasa sechele pe viață.
Auzim despre intoxicaţia cu mercur şi pericolul pe care-l reprezintă acesta mai ales când este
sustras ilegal pentru a fi vândut pe piaţa neagră. Dar cât de reală este intoxicaţia cu mercur în
viaţa de zi cu zi şi mai ales în urma consumului de alimente, cu precădere de peşte?
Consider că trebuie să cunoaștem proprietățile acestuia, cum acționează, și cum de în
decursul istoriei, a cauzat multe probleme la nivelul populației.

1 Caracterizare generală a mercurului

1.1 Istoria mercurului

Povestea mercurului începe cu ceva timp înaintea erei noastre. Cea mai veche mostră
din acest element a fost descoperită într-un mormânt egiptean din Kurna, ce datează din anul
1500 î.Hr. Aceasta este încă o dovadă că mercurul avea un rol important în viaţa anticilor, ei
atribuindu-i chiar proprietăţi magice [1]. Dar de ce era mercurul un metal atât de deosebit
pentru antici? În primul rând, datorită proprietăţii speciale pe care o are acesta- starea lichidă
la temperatura camerei. În plus, mercurul are culoarea argintului, un metal preţios, această
asociere fiind dovedită chiar de simbolul său (Hg) care vine de la grecescul "hydrargyrum",
însemnând “argint lichid” [2].
Romanii erau şi ei unul dintre popoarele care acordau o mare importanţă acestui
element. Ei extrăgeau cinabrul din minele din Almaden (Spania), pe care-l foloseau la
prepararea pigmenţilor şi a produselor cosmetice.Romanii îl asociau cu zeul Mercur, cunoscut
pentru rapiditatea şi mobilitatea sa.De asemenea, ei îl mai foloseau şi în cosmetice, care,
uneori, deformau faţa. Tot în cosmetice îl foloseau şi egiptenii, iar grecii îl foloseau în
producerea unguentelor.
Chiar şi alchimiştii erau interesaţi de proprietăţile mercurului. De exemplu, alchimistul
chinez Ko Hung (283-343 î. Hr.) explică felul în care mercurul poate fi extras din cinabru
prin încălzirea celui din urmă la temperaturi foarte mari.Totuşi, motivul pentru care
alchimiştii dădeau atât de multă importanţă acestui metal este faptul că ei îl considerau un fel
de materie primă din care toate metalele luau naştere prin varierea cantităţii de sulf din acesta.
Scopul suprem al alchimiştilor era obţinerea aurului, aşa că au încercat de nenumărate ori
transmutarea mercurului în acest metal preţios, însă fără succes [1].
În China se întrebuinţau pomade cu mercur la vindecarea leprei cu 3000 de ani î.Hr.
Arheologii au descoperit într-un mormânt din Egipt un vas plin cu mercur, care pare să dateze
3
din secolul al XVI-lea sau al XV-lea î.Hr [3].
Contrar convingerilor din prezent, mercurul era considerat în trecut ca fiind secretul
longevităţii, diferite substanţe fiind preparate pe baza acestuia. Împăratul chinez Qín Shǐ
Huáng Dì este doar una dintre victimele acestei concepţii greşite. El a băut un amestec de
mercur şi jad în speranţa unei vieţi mai lungi, poate chiar eterne. Din păcate, nu a obţinut
rezultatul dorit, el murind, în urma otrăvirii cu această substanţă [1].
Mercurul, prin starea lichidă, culoarea argintie, strălucitoare şi prin volatilitatea care îl
caracterizează, a impresionat în mod deosebit pe alchimişti, considerându-l un component al
tuturor metalelor.Deoarece folclorul menţiona mercurul ca având puterea de a feri oamenii de
spiritele rele, şi de a vindeca diferite boli, a fost folosit în scop terapeutic şi agricol. Către
secolul al XVI-lea, cuptoarele primitive de tratare a cinabrului prin distilare și condensare au
cunoscut o creştere a cererii mercurului, folosit în medicină şi pentru amalgamarea
minereurilor de aur şi argint.
La începutul secolului al XVII-lea, dezvoltarea stiinţei şi tehnologiei au adus o creştere
continuă a cererii mercurului, folosit la fabricarea termometrelor, a barometrelor şi alte
aparate electrice.
Încă de când s-a început extragerea cinabrului şi a mercurului , minerii prezentau
simptome de otravire, dar nu se cunoşteau nici cauza şi nici tratamentul bolii.Deoarece
operatorii au învaţat să reducă scăpările de gaze în atmosferă, îmbunatăţind cuptoarele şi
condensatoarele, promovând igienă personală, incidenţa otrăvirilor a scăzut.
De-a lungul istoriei, cinabrul a fost folosit ca pigment sau colorant, datorită roşului său
atractiv. În secolul al XIX-lea,câţiva amerindieni din California s-au îmbolnăvit, boala
diagnosticată fiind otrăvire cu mercur, cauzată de folosirea cinabrului la vopsirea feţei în
culorile caracteristice tribului respectiv.
Puţin s-a stiut despre prezenţa mercurului în mediul înconjurător datorat aparatelor electrice,
chimice, bateriilor, până în secolul al XX-lea, când medicii de boli profesionale şi agenţiile
guvernamentale au început să evalueze uzinele şi modul lor de funcţionare. După aceea, legile
privind reducerea constantă a emisiilor de mercur în aer ale uzinelor, au îmbunătăţit calitatea
mediului în interiorul uzinelor şi în mediul înconjurător [1].

1.2 Caracterizare generală a grupei din care face parte

Grupa 12 (a II-a secundară) a sistemului periodic cuprinde următoarele elemente: zic,

cadmiu și mercur.
Din punct de vedere al configurației electronice, aceste elemente au, atât în stare
atomică cât și în combinațiile lor, toți orbitalii d complet ocupați, ele manifestând în toți
4
compușii numai starea de oxidare +2 (excepție Hg+1), proprietate care le aproprie de
elementele grupe a II-a principale.
Pe de altă parte, tendința mare pe care elementele grupei a II-a secundară o au de a da
numeroase combinații complexe, le aproprie de metalele tranziționale.
Aceste metale au puncte de topire și de fierbere scăzute.Mercurul este singurul metal
lichid la temperatură ordinară [4].

1.3 Structura atomică a mercurului

Structura atomului de mercur este determinată de numărul nucleonilor din nucleul

atomic; mercurul prezintă 80 de protoni și 121 de neutroni. Raza atomică medie este de 0.155
nm, raza ionică este de 0.112 nm, iar raza covalentă este de 0.149 nm. Structura cristalină a
mercurului este romboedrică, iar fiecare atom de mercur este înconjurat de alţi 6 atomi
învecinaţi la o distanţă de 0.300 nm şi alţi sase atomi la o distanţă de 0.347 nm [5].

1.4 Izotopii

Mercurul prezintă șapte izotopi stabili, cel mai abundent fiind 202Hg (29,80%).
Radioizotopii cei mai longevivi sunt 194Hg cu un timp de înjumătățire de 444 ani si 203Hg cu
un timp de înjumătățire de 46.612 zile. Radioizotopii rămași au timpul de înjumătățire mai
mic de o zi.

Cu toate ca izotopii mercurului sunt caracterizaţi de proprietăţi chimice similare, datorită

maselor diferite, reacţiile acestora diferă relativ puţin. Izotopii mai uşori reacţionează mai
rapid decat cei grei, cauzând prin aceasta îmbogaţirea produşilor de reacţie în reacţiile
ireversibile.

În general, procesele fizice precum evaporarea, condensarea şi difuzia ionilor sau

moleculelor datorită concentraţiei sau temperaturii cauzează fracţionarea izotopică în izotopi
stabili; izotopii uşori se evaporă şi permit difuzia să fie mai rapidă, iar cei grei se condensează
[5].

1.5 Starea naturală a mercurului

Mercurul se gaseşte adesea în natură în stare nativă, sub formă de mici picături, de
obicei în rocile care conţin cinabru (HgS). Mercurul nativ, este de regulă “impur”, adică
conţine mici cantităţi de metale străine şi oxizi. Uneori se întalnesc în stare nativă aliaje de
mercur-amalgame de argint şi aur; primele amalgame conţin 5 la 75 % Hg şi de la 25 la 95 %

5
Ag. Amalgamele de aur şi argint se gasesc mai rar decât mercurul metalic nativ, dar în
cantități însemnate. Din punct de vedere al răspândirii în natură, mercurul trebuie considerat
printre metalele relativ rare, deoarece se găsește în scoarţa pământului în proporţie de numai
2,7∙10-6 % [4].Principalele zăcăminte de cinabru se găsesc în Spania, Italia, S.U.A
(California), Mexic, Canada, Argentina, Japonia.În țara noastră se găsesc minerale de mercur
în Munții Apuseni [6].

1.6 Metode de obtinere a mercurului

Principalul minereu din care se extrage mercurul este cinabrul ( sulfura de mercur II),
un mineral de culoare roşie, strălucitoare [5].Romanii extrageau cinabrul din minele de
Almaden (Spania) pe care îl foloseau la prepararea pigmenților și a produselor cosmetice
[6].În prezent HgS roșie se utilizează ca pigment natural în pictură, cu denumirea de roșu
chinezesc sau roșu Vermillon. [5]. Metacinabrul este o modificație polimorfă a cinabriului.Se
întâlnește sub formă de cristale cubice negre, ce însoțesc, de cele mai multe ori cinabriul.
Minereul de mercur, sau concentratul, este prăjit în cuptoarele speciale, la circa 600oC în
curent de aer.Sulfatul formează cu oxigenul din aer SO2, care se degajă, iar mercurul distilă și
este condensat.Vaporii de mercur, înainte de a fi condensați, sunt trecuți prin filtre Cottrell
încălzite, unde se depune praful, care ar împiedica unirea picăturilor de metal
lichid.Condensarea vaporilor de mercur se face apoi în tuburi colectoare de oțel inoxidabil,
răcite cu apă.Se purifică în primă etapă prin filtrare de pânză, pe piele de caprioară, pe un
creuzet filtrant de o anumită porozitate sau e un filtru de hârtie, perforat la partea inferioară cu
un ac.Pentru a îndepărta impuritățile dizolvate, se lasă mercurul să curgă, sub formă de
picături fine, prin coloane de HNO3 diluat, care dizolvă toate metalele mai oxidabile decat
mercurul.Purificarea completă se realizează apoi prin distilare sub presiune redusă, cu un
curent de aer care trece prin mercur pentru a oxida anumite impurități matalice care nu au fost
eliminate complet prin spălare cu HNO3 [6].

6
2 Proprietăți ale mercurului
2.1 Proprietăți fizice

Mercurul este singurul metal care este întâlnit în starea de agregare lichidă în condiţii
standard de temperatură şi presiune, este un metal non-combustibil, greu, de culoare argintie
care se va contracta sau îşi va mări volumul odată cu creşterea temperaturii, făcându-l un
material ideal pentru termometre [7].Conductibilitatea termică a mercurului este mică, 2,2%
din cea a argintului ( la 0oC), iar conductibilitatea electrică este 1,58% din cea a argintului ( la
0oC).Conductibilitatea electrică a mercurului, luată în mod arbitrar egală cu 1, a servit ca
etalon pentru conductibilitățile electrice relative ale celorlalte corpuri [6].
Este uşor volatil, eliberând vapori toxici daca este încălzit, iar vaporii acestuia (deşi
incolori) pot fi recunoscuţi după culoarea lor albastru-violacee în momentul când electricitatea
este prezentă. Prezintă un punct unic de topire, -38.83 C, un punct de fierbere de 356.73C, şi
are o densitate de 13.5336 g/cm3. La încalzire, metalul se dilată în mod uniform, fierbând la
temperatura de 357.01C şi vaporizându-se la 360 C. Mercurul prezintă solubilitate mare.
Sublimatul coroziv de mercur este o sare neutră, formată prin uniunea acidului unei sări
comune şi mercur şi care conţine o cantitate de acid destul de abundentă pentru a putea
dizolva noua cantitate de mercur, din moment ce patru părţi din sublimat pot dizolva mai mult
de trei părţi de mercur proaspăt.Dacă este privat de acidul conţinut, mai este cunoscut şi sub
numele de mercur dulce şi se prezintă într-o stare perfectă de sare neutră [7].

Tabel 1 Proprietăți atomice și fizice ale Hg [7]

Proprietate Element
Hg
Proprietăți atomice
Număr atomic 80
Masa atomică 200,59
Configurație electronică [Xe]4f145d106s2
Stări de oxidare +1,+2
Raza metalică, pm 157
Proprietăți fizice
Culoare în bloc metalic alb
o 3
Densitate la 20 C, kg/m 1355
Temperatura de topire, 0C -38,89
0
Temperatura de fierbere, C 356,9
Conductivitate termică la 0C 8,36
Conductivitate electrică (Hg=1) 1
Potențial redox, E0, la 250C -0,854
Abundență în natură 7*10-6

7
2.2 Proprietăți chimice

Mercurul dizolvă aurul, si multe alte metale formând aliaje cu acestea denumite
amalgame. Deoarece fierul este o excepție de la această regulă, recipientele de fier au fost
folosite în comerțul cu mercur. Încălzirea mercurului în aer conduce la formarea oxidului de
mercur.
La fel ca și argintul, poate reacționa cu acidul sulfhidric atmosferic. Mercurul
reacționează cu sulful, neutralizând astfel vaporii rezultați în cazul unor scurgeri accidentale
de mercur.
Mercurul în stare elementară este relativ inert în aerul uscat, oxigen, oxid nitros, dioxid
de carbon, amoniac; în atmosferă umedă, este acoperit de o peliculă de oxid mercuros, iar
încalzirea în aer sau oxigen la 350°C îl transformă în oxidul mercuric de culoare roşie:
2Hg(s) + O2(g) → 2HgO(s)
Mercurul metalic reacţionează cu halogenurile, formând săruri; astfel, rezultă fluorura
de mercur (II), clorura de mercur (II), bromura de mercur (II) sau iodura de mercur(II).
Hg(l) + F2(g) → HgF2(s) (alba)
Hg(l) + Cl2(g) → HgCl2(s) (alba)
Hg(l) + Br2(l) → HgBr2(s) (alba)
Hg(l) + I2(s) → HgI2(s) (rosie) [8]
Având un potential de oxidare negativ, mercurul nu se dizolvă în acid clorhidric
concentrat, în absența aerului și nici în acid sulfuric diluat. Se dizolvă în acizi oxidanți, de
exemplu în HNO3, atât diluat cât și concentrat, și în acid sulfuric concentrat la cald [4].
3Hg + 8HNO3 → 3Hg(NO3)2 + 2NO + 4H2O
6Hg + 8HNO3→ 3Hg2(NO3)2 + 2NO + 4H2O
Acidul sulfuric concentrat fierbinte îl dizolvă cu degajare de SO2 și formare de suflat
de mercur (II).
Hg +2H2SO4→ HgSO4 + SO2 +2H2O
Mercurul dizolvă alte metale, formând compuşii numiţi amalgame. Amalgamarea
reprezintă metoda chimică de recuperare a mercurului pentru reutilizare prin procesarea
soluţiilor sărurilor de mercur în apă; acest proces depinde de abilitatea mercurului de a forma
aliaje cu puncte de topire joase în rândul numeroaselor metale. De exemplu, un metal (de
regula zincul) ce este potent din punct de vedere termodinamic să descompună compuşii
mercurului este pus în contact cu o soluţie a unei sări de mercur. Intervine o reacţie chimică ce
va reduce ionii de mercur la mercurul metalic, care se va combina ulterior cu zincul pentru a
forma aliajul solid [8].
8
3 Combinațiile mercurului

Mercurul formează două feluri de combinaţii: mercuroase, în care mercurul este

monovalent, Hg2X2 şi mercurice, în care mercurul este bivalent, HgX2. Combinaţiile
mercurice sunt cele mai stabile. Combinaţiile mercuroase se descompun sub influenţa luminii,
în mercur şi compuşi mercurici.Între combinaţiile mercurice şi mercuroase se formează uşor
un echilibru:

Hg2+ + Hg ↔ 2Hg+

Prin agitarea sărurilor mercurice în soluţia lor apoasă cu mercur metalic, se formează săruri
mercuroase.

În combinaţiile mercuroase, mercurul, însa formal bivalent, deoarece într-o moleculă,

doi atomi de mercur sunt legaţi între ei, corespunzător formulei X-Hg-Hg-X, adică Hg2X2.
Ionii din soluţii nu sunt deci ioni simpli Hg+ ci ioni dubli Hg22+ .

Oxidul mercuric HgO se poate prepara încălzind azotatul de mercur (oxidul format este
roşu), sau tratând o soluţie de clorură mercurică cu un hidroxid alcalin:

Hg2+ + 2 OH- = HgO + H2O

( oxidul obţinut în acest caz este galben ). Atât oxidul galben, cât şi cel roşu sunt identici,
deosebindu-se doar prin diferenţa de mărime a particulelor.Oxidul de mercur încălzit peste
500˚C se descompune în oxigen şi mercur :

2 HgO = 2 Hg + O2

Oxidul mercuric se întrebuinţează în industria ceramică pentru colorarea porţelanului;

uneori se adaugă în compoziţia vopselelor pentru vase marine, pe partea contactului cu apa
oxidul mercuric cu clorura de sodiu din apa mării formează clorura mercurică HgCl 2 –
sublimatul coroziv – substanţa otrăvitoare care împiedică micile animale marine să se lipească
de fundul vaselor [7].

3.1 Sărurile de mercur

I. Dintre sărurile mercuroase, cele mai importante sunt : clorura mercuroasă Hg2Cl2 şi
azotatul mercuros Hg2(NO3)2.

Clorura mercuroasă Hg2Cl2, numită şi calomel, se obţine prin încalzirea unui amestec
de clorură mercurică cu mercur metalic:

9
 HgCl2 +Hg ↔ Hg2Cl2

Este o masă cristalină, albă, greu solubilă în apă. La lumină se colorează din cauza
descompunerii ei parţiale în clorura mercurică şi mercur metalic. Tratată cu amoniac se
colorează în negru din cauza formării unei cloruri amido-mercurice şi mercur metalic:

Hg2Cl2 + 2 NH3 = ClHgNH2 + Hg + NH4Cl

Clorura mercuroasă este întrebuinţată în medicină ca purgativ, în industrie la colorarea

porţelanului cu culori aurii, etc.

Azotatul mercuros Hg2(NO3)2 se obţine prin acţiunea acidului azotic diluat asupra unui
exces de mercur :

6 Hg + 8 HNO3diluat = 3 Hg2(NO3)2 + 2NO + 4H2O

în această reacţie mercurul formează întâi un oxid care reacţionează apoi cu acidul azotic.
(Conform aşezării în seria de activitate a metalelor, mercurul nu poate înlocuii hidrogenul din
acid).

Azotatul mercuros cristalizează în cristale prismatice incolore uşor solubile în apă; soluţia are
reacţie acidă din cauza hidrolizei. Soluţiile de azotat mercuros sunt reducătoare. Azotatul
mercuros are puţine întrebuinţări tehnice [9].

II. Dintre sărurile mercurice mai importante sunt de asemenea clorura mercurică HgCl2
şi azotatul mercuric Hg(NO3)2.

Clorura mercurică HgCl2, numită şi sublimat corosiv, se poate prepara încălzind un

amestec de sulfat mercuric şi clorură de sodiu:

HgSO4 + 2 NaCl = HgCl2 + Na2SO4

sau prin trecerea unui curent de clor peste mercur:

Hg + Cl2 = HgCl2

Clorura mercurică cristalizează în prisme rombice, albe, lucioase. Ea se dizolvă în apă şi

alcool. Încalzită peste 300˚C sublimă. Cu clorurile alcaline formează săruri complexe, de
exemplu K2[HgCl4] ∙ H2O, cloromercuriatul de potasiu.

Clorura mercurică este o otravă puternică; în cantitate de 0,2-0,4 g poate să omoare un

om. Drept antidot se foloseşte albuşul de ou, deoarece este coagulat de clorura mercurică.

10
 Clorura mercurică , pentru a se păstra mai mult timp nealterată (deoarece în soluţie se
descompune cu separare de clorură mercuroasă) şi pentru a-i înlesni solubilitatea în apă, se
prepară în pastile cu un exces de clorură de sodiu. În această formă este întrebuinţată în
medicină ca dezinfectant şi antiseptic extern. (Sublimatul se coloreaza anume în roşu, pentru a
fi recunoscut ) [8].

Clorura mercurică mai este întrebuinţată pentru: impregnarea contra putrezirii a

traverselor de cale ferată şi a stâlpilor de telegraf, la conservarea preparatelor anatomice şi a
pieilor, la fabricarea unor săpunuri medicinale (antiseptice), drept catalizator în chimia
organică, ca reactiv de laborator , etc [5].

Azotatul mercuric Hg(NO3)2 rezultă din tratarea mercurului cu un exces de acid azotic.
Sunt cristale incolore solubile în apă; în soluţie hidrolizează acid.
Azotatul mercuric este materia primă din care se prepară cele mai multe combinaţii ale
mercurului.Astfel, cu cianuri alcaline formează cianura mercurică Hg(CN)2, cristale incolore,
solubile în apă, extrem de toxică. Ea formează uşor cianuri complexe, de exemplu
K2[Hg(CN)4] [8].

11
4. Utilizarea mercurului în industrie și economie

Mercurul este întrebuințat în unele celule de electroliză drept catod de mercur, la

extragerea aurului și argintului, în diferite instrumente și aparate de precizie ca: termometre,
barometre, manometre, densiometre, pompe de vid înaintat, etc., la prepararea unor alifii
medicinale, la prepararea fulminatului de mercur, în lămpile redresoare de curent alternativ,
în lămpile pentru raze ultraviolete, la prepararea de amalgame [10].

4.1 Termometrul

Termometrul cu mercur a fost inventat de fizicianul și inginerul german Daniel Gabriel

Fahrenheit; ulterior, astronomul suedez Anders Celsius a stabilit scara Celsius, descrisă în
lucrarea sa “Observații privind două grade persistente la un termometru”, publicată în 1742.
Stabilind două puncte fixe (temperatura de topire a gheții și temperatura de fierbere a apei), a
descoperit un punct similar la fierberea apei (punctul de evaporare a apei), deși când această
determinare se face cu o precizie ridicată se observă o variație a acestui punct în funcție de
presiunea atmosferică. În momentul în care se îndepărta termometrul de vapori, nivelul
mercurului creștea puțin. Acest fenomen se poate explica prin răcirea și contractarea rapidă a
sticlei, iar Celsius susținea că nivelul coloanei de mercur la fierberea apei este proporțional cu
înălțimea barometrului. Când Celsius a decis să folosească propria scară de temperatură, el a
ales punctul de fierbere al apei pure la 0 °C și punctul de topire al gheții la 100 °C, invers
decât le alegem astăzi. Un an mai târziu fizicianul francez Jean-Pierre Cristin a propus
versiunea inversată a scării, cu punctul de îngheț la 0 °C și punctul de fierbere la 100 °C,
denumind-o scară centigradă [9].
Termometrele cu mercur au fost utilizate de decenii, fiind folosite fie în centre de
sănătate, fie în gospodării. Cu toate acestea, toxicitatea mercurului în cazul în care
termometrul se sparge a făcut ca mercurul să fie înlocuit de alcool sau produşi distilaţi ai
petrolului, iar până în anul 2020 se doreşte eliminarea mercurului din dispozitivele medicale
sau casnice care au în compoziţie acest metal, conform Organizatiei Mondiale a Sanatatii
[10].

4.2 Barometrul

Barometrul este instrumentul de măsură a presiunii atmosferice, inventat de fizicianul

italian Evangelista Torricelli în anul 1643. Barometrul cu mercur este un tub lung de sticlă care a
fost umplut cu mercur și apoi răsturnat într-o cuvă cu mercur; barometrele sunt cele mai exacte,
ele fiind utilizate la stațiile meteorologice [10].

12
4.3 Explozibili

Fulminatul de mercur a fost descoperit în anul 1823, iar cea mai importantă proprietate a
acestei substanţe este cea de detonare facilă; în urma detonării, se eliberează monoxid de
carbon, azot şi mercur. Este sensibilă la impact, lumină solară şi fricţiune, iar detonarea se
face prin scântei şi flame. Această sensibilitate termică şi cinetică este atribuită şi
trinitrotoluenului.

Azida de mercur formează o pudră albă, insolubilă în apă rece, însă relativ solubilă în
apa caldă. Încalzirea treptată la 212˚C conduce la efervescenţa ei, iar la încalzirea rapidă sau
la temperaturi de 300˚C sarea este detonată [6].

4.4 Lămpi

Mercurul poate fi utilizat ca şi component al lămpilor fluorescente, acestea conţinând

până la 1.4 mg de mercur. Lămpile fluorescente lineare conţin între 1.4-60 mg de mercur.

Îmbunătaţirea lămpilor fluorescente în procesul de fabricare ce presupunea mercurul a

reuşit să reducă cantitatea de mercur conţinută, reducere realizată treptat; acest proces
presupunea o capsulă închisă ce conţinea mercurul în loc să umple lampa încinsă cu mercur.
Capsula cu mercur era deschisă în ultimul pas al procesului de producţie, evitând riscul de a
elibera mercurul din lampa în mediul înconjurător. În prezent, lampa fluorescenta obişnuită,
de 120 cm, conţine cu 75% mai puţin mercur decât aceeaşi lampă construită în anul 1985.

În anul 2001, producătorii americani de lămpi utilizaseră 9 tone de mercur, cantitate

exprimată prin reducerea cu 67% a celor 27 tone utilizate în anul 1990 [6].

4.5 Amalgamare

Utilizarea mercurului în industria minieră, a amalgamelor și concentrarea metalelor

prețioase datează din 2700 î.Hr, când fenicienii și cartaginezii au adoptat această metodă în
Spania. Tehnica s-a răspândit datorită romanilor în anul 50, fiind similară metodei din zilele
noastre. In 177, romanii au interzis folosirea mercurului în stare elementară pentru extragerea
aurului în Italia, posibil datorită ca reacție la problemele de sănătate cauzate de această
activitate.Pe teritoriul Americilor, mercurul a fost introdus în secolul 16 pentru amalgamarea
aurului și argintului mexican. În anul 1849, în timpul Febrei Aurului Californian, mercurul a
fost foarte utilizat și otrăvirea cu mercur a fost des întâlnită între mineri. În perioada 1854-
1884, minele aurifere din zona Sierrei Nevada au eliberat între 1400-3600 tone de mercur în

13
mediu. În America de Sud, mercurul a fost utilizat intensiv de către colonizatorii spanioli,
eliberând aproximativ 200,000 tone metrice de mercur în mediu între 1550 și 1880 ca și
rezultat direct al acestui proces. În perioada de vârf a febrei aurului din Brazilia anului 1880,
mai mult de 6 milioane căutau aur doar în regiunea amazoniană [6].

14
5 Toxicitatea

„Totul este otravă și nimic nu este lipsit de toxicitate, numai dozarea face ca otrava să
nu devină manifestă”, scria alchimistul Paracelsus acum patru secole și jumătate! Zeci de
generații de alchimiști s-au străduit să obțină aurul mult visat, dar zadarnic.( E dealtfel cel mai
elocvent exemplu de cercetare aplicativă ineficace datorită lipsei suportului teoretic necesar!)
Primul care a renunțat la aceste încercări deșarte și a încercat să pună cunoștințele
chimie dobândite de alchimiștii predecesori în slujba vindecării bolilor a fost faimosul doctor
Paracelsus care introduce în practica terapeutică preparate de plumb, fier, antimoniu, cupru,
sulf, printre care și mercur.El a avut nevoie de mult curaj, dată fiind toxicitatea acestor
compuși, dar pe care le-a dozat minuțios.Principiul lui Paracelsus este neîndoielnic valabil
pentru toate combinațiile chimice printre care și cele cu componență metalică.Există desigur
diferențe semnificative dintre doza utilă și cea toxică a diverselor metale.Acest lucru este
oarecum normal dacă ne gândim că defapt metalele pământului în contact cu organismele vii
au parcurs etapele evoluționiste de la tolerabil→ util → esențial.Numai că aceste faze au fost
realizate în diverse perioade, unele metale sunt abia acum în fază tolerabilă!
Există unele câteva metale nebiologice care sunt toxice într-o măsură mult mai mare
decât ne-am aștepta datorită unei simple dozări excesive.De regulă această toxicitate
deosebită se datorează perturbării grave a funcționării unui biometal cu proprietăți chimice
similare.Astfel par a acționa beriliul, cadmiul, plumbul și mercurul.Acest gen de perturbare se
datoreaza unei legături chimice (coordinație) mai puternice cu liganzii biologici.Printr-o
legare mai stabilă metalul toxic substituie metalul biologic, dar complexul format este
incapabil să realizeze funcția biologică normală.
Puternica atașare a acestor metale toxice de biomolecule este confirmată și de
capacitatea lor de a se acumula în organism.Legarea puternică împiedică acționarea
mecanismului normal de eliminare, astfel că ele se acumulează treptat.
Mercurul este periculos datorită volatilității sale deoarece poate pătrunde în organism și
sub formă de vapori.Periclitați sunt muncitorii din minele de mercur și fabricile care
prelucrează sau folosesc acest metal.S-au mai semnalat intoxicații cu mercur în urma folosirii
unor fungicide [11]. Intoxicaţia acută, datorată unor concentraţii mari de mercur, provoacă o
serie de tulburări cognitive, comportamentale, senzoriale şi motorii. Cele mai evidente
simptome includ tremurul, labilitatea emoţională (iritabilitate, timiditate excesivă, pierderea
încrederii de sine şi nervozitate), insomnie, pierderea memoriei, schimbări
neuromusculare(slăbiciune musculară, atrofierea muşchilor şi spasme), dureri de cap,
polineuropatie (parestezie, reflexe tendonale hiperactive, reducerea vitezei de conductie a
15
nervilor motorii şi senzitivi), iar funcţia cognitivă este deficitară.
Intoxicarea cu etilmercur cauzează stări de greață, vomă, diaree şi dureri abdominale.
Sindromul clinic al etilmercurului şi metilmercurului este diferit. Pacienţii expuşi la
etilmercur au manifestat polidipsie, poliurie, proteinurie, dureri abdominale, prurit, iar
palmele şi organele genitale sunt predispuse la dermatite exfoliante. Cu toate că pacienţii au
dat dovadă de incoerenţă în exprimare şi ataxie, starea mentală a pacienţilor nu a fost afectată
în cazul acestor pacienţi.
În urma unor experimente asupra cloroplastelor, s-a demonstrat că ionul metalic induce
peroxidarea lipidelor, pierderea pigmenţilor fotosintetici şi degradează proteinele; cu toate că
mercurul în stare elementară este oxidat rapid în mercur(II) în interiorul eritrocitelor (care
prezintă o afinitate mare pentru mercur), o mare parte din acest element chimic absorbit pe
cale pulmonară ajunge la creier şi pătrunde în acesta înaintea oxidării, datorită liposolubilităţii
mercurului.
Expunerea la vaporii de mercur presupune ca măsuri de prim ajutor transportarea victimei la
aer proaspat, înlăturarea mercurului aflat în contact cu pielea sau hainele şi spălarea acestora
cu săpun şi cantităţi mari de apă pentru 15 minute. În cazul în care s-a realizat contactul cu
ochii, aceştia trebuie clatiţi cu apă pentru 15 minute, menţinând pleoapele în afara ariei
contaminate de mercur [12].
Câteva soiuri de pești acumuleaza mercur, ceea ce a impus în unele țări obligativitatea
determinării conținutului de mercur în peștii destinați consumului.Cei mai toxici pentru om
sunt însă compușii organo-mercurici.Există de exemplu, microorganisme care transformă
sărurile organice de mercur în dimetilmercurul extrem de toxic.S-a observat în anii 50 o
intoxicație în masă la pescarii din golful Minamata (Japonia).Această intoxicație s-a
manifestat în defecte de vorbire și de vedere, paralizie și alte simptome deosebit de
grave.Enigmatică era și lipsa cu desăvârșire a pisicilor din satele golfului Minamata.Abia
dupa ce s-au găsit concentrații foarte mari de mercur în pești s-a putut desluși misterul
dispariției pisicilor, mari amatoare de carne de pește.Substanțele care au provocat aceste
intoxicații erau defapt derivați organici ai mercurului cum e dimetilmercurul.Sursa de
dimetilmercur era o fabrică de acetaldehidă care deversa în mare sulfatul de mercur folosit la
sinteze [11].

5.1 Terapeutica coordinativă/Antidot

Se cunoaște un caz recent de tentativă de sinucidere în care s-a recurs la o injecție
intravenoasă de aproximativ 50 mg de mercur elementar. Deși cantitatea depășea cu mult doza
letală pentru intoxicațiile de mercur, pacienta n-a decedat.Motivul e lipsa capacității de
16
reabsorbție de către organism a unei asemenea cantități aflate în stare metalică
pură.Organismul a putut “prelucra” doar câteva miligrame zilnic, restul s-a depus în vase
sanguine capilare.Altul era sfârșitul la o doză mult mai redusă de mercur, dar administrată sub
forma unei stări solubile, de exemplu sublimat (clorură mercurică) [13].
În acest caz extrem, dar în general în toate cazurile de intoxicații de metale, se aplică
un tratament coordinativ, și anume se administrează bolnavului un agent chimic capabil să
coordineze, să lege acest metal.Sustrăgând astfel metalul din substratul biologic de care s-a
legat, se poate realiza eliminarea lui.Acești agenți de coordinare ( de regula de chelatinizare,
căci metalul e prins în cicluri), erau cunoscuți din studiile anterioare de chimie coordinativă
respectiv de chimie analitică.Terapeutica prin chelatinizare a intoxicațiilor de metale folosește
tocmai agenții cei mai eficace de coordinare (chelatinizare) ai ionilor metalici.Pentru
intoxicațiile de mercur, se recomandă reactivul EDTA ( acid etilendiaminotetraacetic).Acești
agenți de chelatizare prezintă însă pericolul de a compleza și alte metale utile reducând grav
concentrația lor.Periclitat este de exemplu conținutul de calciu la tratamentul cu EDTA.Pentru
a evita acest dezavantaj, se folosește sarea de calciu a EDTA.
Încă din antichitate se folosea mercurul sau combinațiile lui în scopuri terapeutice.
Aristotel descrie alifii cu mercur pentru tratarea unor afecțiuni dermatologice.O largă și
dureroasă aplicație terapeutică a mercurului a fost declanșată de achiziția cea mai puțin
valoroasă a marinarilor lui Columb:sifilisul.Pacientul era închis în cămăruțe puternic încălzite,
aplicându-i-se alifii cu un conținut de 5-6% mercur.Se credea ca transpirația excesiva va
cauza eliminarea bolii din organism.Rezultatul tratamentului, ce dura aproximativ o lună, cu
câte două ședințe pe zi, era însă trist. Abia 1% vindecări și grave intoxicații cu mercur în
aproape fiecare caz.Simptomele luesului(sifilisul) se și confundau multă vreme cu cele ale
intoxicațiilor cronice de mercur.Doar salvarsanul descoperit de Paul Ehrlich și în special
penicilina lui Fleming au putut produce vindecarea eficientă a celor afectați de această
maladie [11].

17
6 Concluzii

Mercurul, prin starea lichidă, culoarea argintie, strălucitoare şi prin volatilitatea care îl
caracterizează, a impresionat în mod deosebit pe alchimişti, considerându-l un component al
tuturor metalelor.Deoarece folclorul menţiona mercurul ca având puterea de a feri oamenii de
spiritele rele, şi de a vindeca diferite boli, a fost folosit în scop terapeutic şi agricol.
Principalul minereu din care se extrage mercurul este cinabrul( sulfura de mercur II),
un mineral de culoare roşie, strălucitoare
Este singurul metal care este întâlnit în starea de agregare lichidă în condiţii standard
de temperatură şi presiune, este un metal non-combustibil, greu, de culoare argintie care se va
contracta sau îşi va mări volumul odată cu creşterea temperaturii, făcându-l un material ideal
pentru termometre
Mercurul formează două feluri de combinaţii: mercuroase, în care mercurul este
monovalent, Hg2X2 şi mercurice, în care mercurul este bivalent, HgX2.
Este întrebuințat în unele celule de electroliză drept catod de mercur, la extragerea
aurului și argintului, în diferite instrumente și aparate de precizie ca: termometre, barometre,
manometre, densiometre, pompe de vid înaintat, etc., la prepararea unor alifii medicinale, la
prepararea fulminatului de mercur, în lămpile redresoare de curent alternativ, în lămpile
pentru raze ultraviolete, la prepararea de amalgame
Mercurul este periculos datorită volatilității sale deoarece poate pătrunde în organism
și sub formă de vapori
Intoxicaţia acută, datorată unor concentraţii mari de mercur, provoacă o serie de
tulburări cognitive, comportamentale, senzoriale şi motorii. Cele mai evidente simptome
includ tremurul, labilitatea emoţională (iritabilitate, timiditate excesivă, pierderea încrederii
de sine şi nervozitate), insomnie, pierderea memoriei, schimbări neuromusculare(slăbiciune
musculară, atrofierea muşchilor şi spasme), dureri de cap, polineuropatie(parestezie, reflexe
tendonale hiperactive, reducerea vitezei de conductiei nervilor motorii şi senzitivi), iar funcţia
cognitivă este deficitară.
Pentru intoxicațiile de mercur, se recomandă reactivul EDTA ( acid
etilendiaminotetraacetic).

18
Bibliografie

[1]http://www.scientia.ro/stiinta-la-minut/64-scintilatii-stiintifice-chimie/1365-mercurul-
scurta-retrospectiva.html
[2] Viorica Tudor, „Lexicon de chimie pentru elevi”, Editura Humanitas Educațional,
București, 1998, pag. 50-55
[3] http://www.rasfoiesc.com/educatie/chimie/MERCUR-Hg29.php
[4] Ticuța Negreanu-Parjol, Floriana Dumitru, „Chimie sistematică a unor elemente de tip
s,p și d”, Editura Printech, Bucuresti, 2005, paginile 199- 200
[5] Slavinski M.P., Proprietăţile fizico-chimice ale elementelor, Editura Tehnică, 1955,
Bucureşti, paginile 147-159
[6] P.Spacu, Marta Stan, Constanța Gheorghiu, Maria Brezeanu, Tratat de chimie
anorganica, Volumul 3, Editura Tehnică, București, 1978, paginile 499-505
[7] C.D. Nenițescu, Chimie generală, Editura Didactică și pedagogică, București, 1979,
paginile 889-895
[8] G.C. Constantinescu, M. Negoiu, I. Roșca, C.G. Constantinescu, Chimie anorganică
preparativă, Volumul 3, Editura UNI-PRESS, 1995, paginile 361-367
[9] Henry Marshall Leicester, Herbert S. Klickstein, A Source Book in Chemistry, 1400-
1900, pagina 78
[10] http://www.scritub.com/stiinta/chimie/Mercurul-LUMEA-METALELOR154231419.php
[11] Francisc Kerek, Metalele necesare vieții (biometalele), Editura Științifică și
Enciclopedică, 1978, paginile 74-87
[12] Stanley E. Manahan, “Toxicological Chemistry and Biochemistry”, Third Edition,
pagina 219
[13] E. Beral, M. Zapan, „Chimie anorganica”, Editura Tehnică, Bucuresti, 1962, paginile
635-638

19
20
21