Apoziția

 Noţiunea apoziţie, care provine din latinescul appositio, înseamnă punere alături, adică apoziţia a luat
naştere din necesitatea de a reda un anume fel de legătură a cuvintelor în propoziţie.
 Apoziţia este partea de propoziţie izolată care reia, lămureşte, explicitează şi precizează conţinutul
termenului la care se referă.
Ex: Ion Bughea, ciobanul, venea nepăsător...

Apoziția este de trei feluri:

 Simplă
 Dezvoltată
 Multiplă.

1. Apoziția simplă se exprimă printr-un substantiv propriu sau comun și, mai rar, printr-un pronume:
Coana Luța... ieși de două ori / să scuture lăvicerele. / (M. Sadoveanu ”O zi ca altele”)
Tata era pescar, în veci sărac, / noi, copiii, eram mulți. / (Gala Galaction, ”Soleima”)

2. Apoziția dezvoltată se exprimă printr-o îmbinare de cuvinte formată dintr-un substantiv și unul sau mai
multe atribute:
Sergentul nostru, pui de zmeu, / Ne zise-aste cuvinte... (Vasile Alecandri, Peneș Curcanul.)
pui de zmeu – apoziție dezvoltată; apoziția propriu-zisă este ”pui” (”de zmeu” este atributul acestui substantiv)
Îndată apoi porunci... ca să prinză... pe Radu, feciorul vornicului Socol../ (Al. Odobescu, ”Doamna Chiajna”)
Obs. În analiza sintactică a propoziției întreaga îmbinare de cuvinte care formează o apoziție dezvoltată se
consideră ca un tot, ca o unitate sintactiică: apoziție dezvoltată. Părțile din care este alcătuită sunt însă analizabile.
3. Apoziția multiplă este formată din mai multe apoziții simple sau atribute substantivale apoziționale:
Regele Sobieski, însoțit de hatmanii Iablonovski și Potoțki se îndrepta spre cetatea Neamțului.
S-au copt pomii roditori, cireșii, vișinii și duzii.

Obs. Uneori apoziția este precedată de un adverb explicativ – adică sau anume: fratele lui, adică Ion;
fratele lui, anume Ion.
Obs. Apoziția poate sta, la fel ca substantivul sau înlocuitorul acestuia, la toate cazurile.

Apoziţia poate fi exprimată prin:

a) substantive: Cel mare, Mihai, era tehnician. A fost făcut de pictor, de Ion. L-am văzut pe Dan, ziaristul.
b) adjective calificative: 67 Copiii, bieţii, nu ştiau nimic. Ochii îi erau împăienjeniţi, adică obosiţi.
c) numerale cardinale, ordinale sau colective: Ion şi Maria, doi, vor pleca la olimpiadă. Maria, a treia, nu va
pleca. Pe Ion şi pe Maria, pe amândoi, îi vor exmatricula.
d) pronume personale, demonstrative sau nehotărâte: Maria, ea, nu e vinovată. Colegul lui, acela, a fost la
noi. O păsărică, alta, s-a aşezat pe pervaz.
e) prin verbe la infinitiv, gerunziu, participiu sau supin: A început a defalca, adică a repartiza sumele.
Muncind mereu, adică trudind, viaţa va fi mai bună. Pachetul expediat, adică trimis, l-am primit. Avem de aranjat,
adică de pus la punct nişte lucruri.
f) prin adverbe de loc, de timp sau de mod: În grădină, aici, vin mulţi copii. La ora 1700 , astăzi, va veni
mama. Ca un copil, uşor, alerga înaintea mea.

În vorbire apozițiile simple sau multiple care apar ca o precizare sau ca o explicație suplimentară se numesc
apoziții explicative și se izolează de restul propoziției printr-o pauză, care în scris se notează prin virgulă (virgule).
Celelalte apoziții, considerate necesare pentru înțelegerea sensului propoziției se numesc apoziții determinative și
nu se despart prin virgulă.

Elevul Ion Popescu iese la tablă.

Ion Popescu – apoziție determinativă
Averea lui, adică pământurile și livezile, erau rațiunea lui de a trăi.
adică pământurile și livezile – apoziție explicativă
Tot izolate prin pauză de restul propoziției sunt și apozițiile dezvoltate, care se despart totdeauna prin
virgulă (virgule):
El, Sobieski, fala leșilor, eroul creștinătății, mântuitorul Vienei, să fie nevoit pentru a doua oară a da pas
turcilor.
fala leșilor, eroul creștinătății, mântuitorul Vienei – apoziții dezvoltate
Apozițiile care urmează după nume proprii sau după pronume personale sunt de obicei izolate, pentru că
atunci când se folosește numele propriu sau pronumele personal ascultătorul știe despre cine este vorba.

IZOLAREA APOZIŢIEI

1. Se izolează apoziţiile simple ce se referă la un pronume sau la un nume propriu (uneori comun): Ea, Maria, e
prietena mea de şcoală. A venit Ion, colegul meu.

2. Se izolează apoziţia desfăşurată, indiferent la ce parte de vorbire se referă şi ce loc ocupă în propoziţie:
Eminescu, Marele nostru poet naţional, ne-a lăsat o operă nemuritoare. Ceva mai târziu coboară spre pod lelea
Artina, o femeie zdravănă, cu furca de smuls paie subsuoară (I. Druţă).

Nota 1. Uneori apoziţiile dezvoltate se lămuresc una pe alta, înlănţuindu-se în propoziţie. În acest caz ele se
izolează. Maria, fiica directorului, o fată frumoasă şi harnică, se îmbolnăvise. Mama Dochiţa, baba lui moş Gavrilă,
o femeie încă frumoasă şi grăsuleană, nu bea vin deloc (A. Mateevici)

Nota 2. Apoziţiile se pot referi şi la un vocativ. În acest caz ele stau după vocative şi se izolează: Ei cu grăbire îi
sar în cale Zicând: „Rodică, floare de crin, În plin să-ţi meargă vrerile tale...” (V. Alecsandri) Lună tu, stăpân-a
mării, pe a lumii boltă luneci Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci (M. Eminescu)

3. Se izolează apoziţiile introduse cu ajutorul cuvintelor: adică, sau, ori, anume, poreclit, zis, numit: M-am întâlnit
cu Ion, poreclit bâlbâitul. A îndrăgit o fată, numită Ana. Maria, adică profesoara, îşi continuă gândul.

Nota 3. Uneori elementul adică nu deschide, ci închide construcţia apozitivă: O să rămână singură, vădană adică.