Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Carte Pomi Anul IV PDF
Carte Pomi Anul IV PDF
FACULTATEA DE HORTICULTURĂ
POMOLOGIE
2012
4
Prefaţă
Obţinerea unor rezultate bune şi foarte bune în pomicultură, nu este posibilă fără
cunoaşterea în detaliu a speciilor şi soiurilor care formează sortimentul, atât sub aspect biologic,
fiziologic şi morfologic, cât şi sub aspect tehnologic în livadă.
Autorul
5
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 1
SOIUL, SORTIMENTUL ŞI METODELE DE CERCETARE FOLOSITE
ÎN POMICULTURĂ
CUPRINS 6
1.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 1 6
1.2. Soiul 7
1.3. Sortimentul 11
1.4. Metode de studiu folosite în pomicultură 13
1.4.1. Metode pentru studiul sistemul aerian 14
1.4.2. Metode pentru studiul sistemul radicular 15
1.5. Comentare şi răspunsuri la teste 17
1.6. Lucrare de verificare 20
1.7. Bibliografie minimală 20
Introducere
Parcurgerea acestei unităţi de învăţarea are la bază cunoştinţele acumulate la disciplina de
Pomicultură generală, dar se poate face şi fără o bază iniţială de cunoştiinţe întrucât noţiunile vor fi
explicate în detaliu. Materialele necesare se limitează la bibliografia specifică unităţii, iar durata de
timp necesară studiului este de circa 2 ore.
6
1.2.Soiul
7
valoarea unor soiuri din punct de vedere al productivităţii, se fac studii comparative cu mai multe
soiuri în aceleaşi condiţii de mediu, iar soiurile care se comportă mai bine sunt recomandate pentru
difuzare în producţie.
Productivitatea este o însuşire determinată de un complex de particularităţi agrobiologice
cum ar fi: precocitatea de fructificare, capacitatea de diferenţiere a mugurilor de rod, procentul de
legare a florilor, intensitatea căderii fiziologice, numărul şi mărimea fructelor, rezistenţa la stres,
boli şi dăunători, şi nu în ultimul rând de modul cum soiul reacţionează la tehnologia de cultură
aplicată în plantaţie.
Calitatea recoltei de fructe a unui soi este apreciată în funcţie de destinaţia producţiei.
Fructele folosite pentru consumul în stare proaspătă, ca fructe de desert, trebuie să aibă un aspect
exterior plăcut, o anumită mărime în funcţie de specie, pulpa să fie fină, suculentă, aromată şi cu
gust cât mai plăcut, iar fructele să aibă o capacitate de păstrare cât mai mare. Fructele folosite ca
materie primă pentru industrie trebuie să aibă un conţinut ridicat în substanţă uscată solubilă, pentru
a avea un randament bun la prelucrare, în vitamine, să conţine cantităţi mari de substanţe pectice,
pulpa să fie unicoloră şi fără infiltraţii de roşu etc.
Productivitatea şi calitatea sunt două însuşiri ale soiurilor care nu pot fi luate în considerare
separat, soiul fiind privit ca un întreg, din ambele puncte de vedere. Nu este suficient ca un soi să
producă foarte mult iar fructele să fie de calitate slabă şi nu sunt acceptate nici soiurile cu producţie
foarte mică chiar dacă au calitate excepţională. Deoarece rezultatele economice a exploataţiei
pomicole trebuie să fie pozitive, soiurile alese trebuie să asigure atât producţii mari cât şi o calitate
corespunzătoare, ca prin valorificarea lor să se recupereze cheltuielile de producţie, parte din
amortizarea cu investiţia de infiinţare şi să rămână şi profic pentru proprietarul de livadă.
Din punct de vedere biologic, soiul este un grup relativ omogen de indivizi cultivaţi, care
provin din una sau mai multe specii înrudite, adaptaţi la anumite condiţii de viaţă, cu ereditate
relativ stabilă, care au anumite particularităţi biologice importante pentru cultură, particularităţi pe
care le păstrează prin înmulţire vegetativă.
În limba română, termenul de soi corespunde noţiunii de cultivar din codul de nomenclatură
a plantelor cultivate. El este echivalent cu: variety din limba engleză, variété din limba franceză,
variedad din limba spaniolă, variedade din limba portugheză, varietá din limba italiană, sorte din
limba germană, sort din rusă, hiushu din limba japoneză etc. Soiul nu poate exista în flora spontană,
prin ameliorare şi-a pierdut însuşirile de adaptabilitate şi rezistenţă la boli, el este prezent numai în
cultură, unde rezistă îngrijit de om.
Pomii care fac parte dintr-un soi, deşi sunt destul de omogeni din punct de vedere
morfologic, nu sunt identici. Prin înmulţire vegetativă se realizează descendenţe relativ uniforme şi
aproape identice cu planta mamă. Dacă multiplicarea se face pe cale sexuată, datorită variabilităţii
8
genetice şi a modului de recombinare a caracterelor, descendenţa care se formează este mult mai
neuniformă, uneori indivizii nu se aseamănă între ei din punct de vedere productiv, calitativ şi a
vigorii de creştere. Pentru a păstra omogenitatea şi integritatea soiului, multiplicarea trebuie făcută
numai pe cale vegetativă.
Apartenenţa la una sau mai multe specii, este direct legată de formarea şi evoluţia soiurilor.
Soiurile vechi, în majoritatea lor aparţin unei specii, dar există şi unele excepţii. Aparţin mai multor
specii soiurile noi, ameliorate, la care, pentru obţinerea unor gene de rezistenţă la boli s-au folosit ca
donatori specii din flora spontană, ca în cazul soiurilor de măr. Ca specii donatoare a genelor de
rezistenţă au fost folosite Malus floribunda şi M. Kaido încrucişate cu o serie de soiuri provenite din
Malus domestica. Şi la nuc, în ideea reduceriii taliei pomilor au fost făcute hibridări între Juglans
regia şi J. Nigra, rezultând o serie de hibrizi importanţi pentru producţie dintre care unii au fost
omologaţi (soiul Paradox, ).
De dată mai recentă sunt o serie de hibrizi între genuri diferite de tipul Plumcot, destul de
căutat pe piaţă, datorită însuşirilor sale hibride între cais şi prun.
Măsura în care soiurile sunt adaptabile la anumite condiţii de mediu influenţează
răspândirea lor în cultură. Există soiuri cu o mare plasticitate ecologică, care dau rezultate bune pe
areale foarte mari (Golden delicious, Jonathan, Starkrimson la măr), iar altele se pretează numai în
anumite areale bine delimitate (Granny Smith, Frumos de Boskoop).
Însuşirile de ereditate ale unui soi se păstrează o perioadă mai mare dacă soiul este înmulţit
vegetativ, variabilitatea fiind foarte slabă şi determinată de factorii de mediu. Sub influenţa unor
factori de stres în cadrul soiului pot apare o serie de mutaţii, care au însuşiri apropiate sau nu de
planta mamă. Dintre aceste mutaţii, un număr mic sunt pozitive şi pot fi valorificate ca noi
genotipuri. Pentru a menţine o perioadă cât mai lungă de timp însuşirile caracteristice soiului, se
recomandă ca la înmulţire, recoltarea materialului vegetal să se facă numai din exemplare cunoscute
şi studiate anterior, din punct de vedere al autenticităţii soiului şi a capacităţii de producţie a
acestuia.
Soiurile se deosebesc între ele prin însuşiri morfologice (culoarea, mărimea şi forma
fructului, vigoarea şi tipul de fructificare), însuşiri biologice (precocitatea, compatibilitatea
polenului propriu cu stigmatul, epocaă de maturare a fructelor), prin calitatea fructelor (conţinut în
glucide, acizi organici, vitamine) sau alte diferenţe, care au importanţă pentru producţie.
În cadrul soiului se întâlneşte noţiunea de tip (biotip, ecotip), care este o subunitate a soiului
fiind întâlnită, în general, la soiurile vechi mai puţin omogene. La măr există mai multe tipuri în
cadrul soiului Creţesc cum sunt: Creţesc auriu, Creţesc roşu, Creţesc de Vâlcea etc.
În timp, soiurile pierd o parte din importanţa pe care au avut-o la introducerea în sortiment,
fie datorită deprecierii lor morale, (nu mai sunt căutate de consumatori) fie datorită sensibilităţii la
9
anumiţi agenţi patogeni. Pentru a avea un sortiment cât mai bogat, cercetătorii din ameliorare şi-au
propus o serie de obiective dintre care se pot aminti următoarele:
- completarea sortimentului cu soiuri noi, rezistente la boli şi dăunători, productive şi cu
fructe de calitate;
- crearea de soiuri şi portaltoi capabili să valorifice condiţiile de mediu mai puţin propice;
- obţinerea unor genotipuri de vigoare mică, cu capacitate slabă de ramificare şi fructificare
pe ramuri scurte în vederea simplificării tehnologiei de exploatare a livezii;
- crearea unor soiuri specifice destinate industrializării, capabile să asigure randamente mari
la prelucrarea etc.
Test de autoevaluare
1. Având în vedere cele învăţate în acest subcapitol şi ţinînd
cont de spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi
sau să răspundeţi la următoarele întrebări:
a. Ce este soiul?
10
1.3.Sortimentul
Deoarece soiurile s-au format, în timp, într-un anumit areal de cultură caracterizat prin
condiţii de mediu specifice, s-au adaptat la acele condiţii şi acolo îşi manifestă potenţialul biologic.
Pentru a da rezultate bune, soiurile trebuie amplasate acolo unde le sunt satisfăcute în optim
cerinţele faţă de factorii de mediu, deci acolo unde condiţiile pedoclimatice sunt identice sau
apropiate cu cele în care s-au format.
Totalitatea speciilor şi soiurilor care se cultivă într-un anumit areal formează sortimentul. Ca
atare se poate vorbi de sortiment zonal, naţional sau mondial. Din cele câteva zeci de mii de soiuri
de pomi şi arbuşti fructifere care se cultivă în lume, numai o mică parte pot fi cultivate într-un
anumit areal.
Dinamica sortimentului mondial
În urmă cu 30-40 de ani sortimentul era foarte bogat în soiuri şi se îmbogăţea anual prin
apariţia creaţiilor noi obţinute. După înfiinţarea plantaţiilor cu densitate mai mare şi pe suprafeţe
mai întinse de teren, numărul soiurilor cultivate a început să scadă, fiind reţinute numai cele foarte
productive şi de calitate, care erau competitive pe piaţă. Mare parte din soiurile vechi şi chiar noi au
rămas numai la nivel de colecţie ca sursă de germoplasmă, deoarece nu se încadrau în cerinţele
impuse de piaţă sau de tehnologia de cultură aplicată plantaţiilor intensive. Mai mult, odată cu
dezvoltarea comerţului internaţional cu fructe, se cereau partizi mari şi omogene, fructe uniforme
morfologic şi de calitate superioară, rezistente la transport şi cu o bună capacitate de păstrare, care
nu puteau fi realizate cu un sortiment foarte bogat.
Pentru a fi reţinute şi cultivate în sisteme intensive, soiurile trebuie să fie precoce, cu
vigoare mică sau mijlocie, să formeze coroane rare dar bine garnisite cu ramuri de rod scurte, să dea
producţii mari, constante şi de calitate, fructele să fie atrăgătoare, bine colorate şi cu însuşiri
gustative şi tehnologice superioare, conform cu cerinţele consumatorilor şi ale industriei
prelucrătoare. La aceste condiţii corespund un număr mic de soiuri în cadrul speciilor, reducerea
numărului de soiuri din sortiment făcându-se practic de la sine.
Dinamica sortimentului în România
Sortimentul românesc de specii şi soiuri de pomi şi arbuşti fructiferi a avut în mare cam
aceeaşi evoluţie ca şi cel mondial. Datorită condiţiilor pedoclimatice foarte favorabile, pe teritoriul
românesc s-au format multe soiuri autohtone în special la măr şi prun. În paralel, au fost introduse
multe soiuri din sortimentul mondial, existând în pepiniere, în ani 50' peste 600 de soiuri. După
începerea procesului de zonare şi modernizare, soiurile recomandate pentru înmulţire au scăzut la
mai puţin de jumătate din cele existente, din care după microzonarea din anul 1966 au mai rămas
11
cu puţin peste 100 de soiuri. O parte din soiurile vechi s-au pierdut, altele se găsesc în diferite
colecţii pomologice ca sursă de germoplasmă.
În ultimii 20 de ani, au fost create o multitudine de soiuri noi la măr, cais, prun, cireş, vişin,
piersic, care adăugate la soiurile deja existente au aglomerat din noi sortimentul. Deşi anual ISTIS
aprobă lista soiurilor recomandate la înmulţire (circa 320 soiuri şi 70 de portaltoi), în pepiniere nu
se regăsesc totdeauna soiurile din listă, fiind deficitare în special soiurile noi. Soiurile cuprinsă în
listă trebuie să aibă următoarele însuşiri:
- precocitate;
- productivitate;
- rodire constantă (indice de alternanţă <20);
- calitate superioară;
- polasticitate ecologică;
- autofertilitate sau compatibilitate bună cu alte soiuri.
Periodic, pentru evitarea supradimensionării sortimentului naţional se fac structurări pe
zone de favorabilitate în funcţie de criteriile: biologice, ecologice, tehnice şi socio-economice.
Criteriile biologice se referă la vigoarea soiurilor, precocitate, capacitatea de ramificare şi
tipul de fructificare, calitatea fructelor în funcţie de direcţiile de valorificare, capacitatea de păstrare
şi rezistenţa la transport. Nu sunt de neglijat nici aspectele legate de comportarea în procesul de
înflorire-polenizare şi susceptibilitatea la alternanţa de fructificare. Pentru diminuarea poluării
mediului, prin reducerea numărului de tratamente, capătă importanţă tot mai mare soiurile cu
rezistenţă genetică.
Pentru a se putea pune în valoarea potenţialul de fructificare al unui soi, nu trebuie neglijate
criteriile ecologice. Factorii de mediu pot constitui elemente restrictive pentru răspândirea unor
specii sau soiuri la nivel zonal sau microzonal, iar pentru evitarea unor neplăceri care pot apare pe
timpul exploatării livezii trebuie evitate zonele cu risc.
Criteriile tehnice se referă la pretabilitatea soiurilor cultivate pentru anumite tipuri de livezi
şi forme de conducere, în ideea simplificării tehnologiei de cultură şi obţinerii producţiei la preţuri
cât mai mici.
Criteriile social-economice iau în calcul tradiţia dintr-o anumită zonă, preferinţa
consumatorilor, gradul de competitivitate pe plan intern şi/sau extern, asigurarea unui conveier de
specii şi soiuri cât mai bogat pentru consumul în stare proaspătă şi asigurarea unor partizi mari şi
uniforme de fructe pentru industrializare etc.
12
Test de autoevaluare
2. Având în vedere cele învăţate în caest subcapitol şi ţinînd cont
de spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să
răspundeţi la următoarele întrebări:
a.Ce este sortimentul?
13
volum mare de sol este capabil să asigure apa şi sărurile minerale (seva brută) care sunt prelucrate
la nivelul frunzelor (sevă elaborată = fotoasimilate). În decursul timpului au fost puse la punct
metode separate de studiu pentru cele două componente ale pomului.
14
suprafeţele disponibile pentru a fi plantate cu pomi. Aceste date trebuie completate cu unele sondaje
făcute în plantaţiile vecine sau cu studii pedoclimatice făcute în zonă.
Aprecierea calităţii fructelor constă în efectuarea unor determinări fizice (greutatea, forma,
culoarea, greutatea specifică, raportul între diferite componente ale fructului, fermitatea, culoarea şi
suculenţa pulpei), biochimice (apă, substanţă uscată, acizi organici, vitamine, celuloză) şi
organoleptice (prin fişe de degustare), pentru a departaja soiurile şi a alege pentru o zonă pe cele
care se comportă mai bine din punct de vedere calitativ.
15
permite obţinerea datelor care pot explica unele probleme de creşterea rădăcinilor şi a pomilor în
general.
Metoda monolitului (a probelor) constă în recoltarea în dinamică a monoliţilor de sol
(calupuri de 400/200/150 cm), la trei adâncimi 0-35, 35-55 şi 55-75 cm, pentru a pune în evidenţă
începutul creşterii rădăcinilor, sau a unor raporturi cantitative între rădăcinile absorbante şi cele
conducătoare sau intermediare. Primele probe se recoltează la interval de 2 zile, se spală monoliţii
cu jet de apă, rădăcinile se ţin în borcane cu apă şi se măsoară. La microscop se analizează vârful de
creştere. După pornirea în creştere a rădăcinilor, probele se recoltează de două ori pe lună. Deoarece
temperatura şi umiditatea solului sunt factorii hotărâtorii ce influenţează creşterea, obligatoriu la
recoltarea probelor aceştia trebuie înregistraţi.
Metoda staţionară asigură observarea sistematică a rădăcinilor în condiţii naturale prin
intermediul unui geam care se fixează în sol, în poziţia dorită (orizontal, vertical sau oblic) sau
locuri special amenajate, unde pomii sunt plantaţi în containere, la care una din feţe este din sticlă.
Pe peretele din sticlă este trasat un caroiaj care împarte geamul în pătrăţele cu latura de 3 mm. Prin
simpla observare a rădăcinilor se înregistrează ritmul de creştere, lungimea şi grosimea rădăcinilor
pe hârtie milimetrică. Metoda nu este foarte precisă, pentru alegerea unor soluţii tehnologice de
aplicat în livadă, datele trebuie completate prin altă metodă.
Test de autoevaluare
3. Având în vedere cele învăţate în acest subcapitol şi ţinînd cont de
spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să răspundeţi la
următoarele întrebări:
a.Cum se grupează metodele de studiu folosite în pomicultură?
16
După parcurgerea acestui subcapitol trebuie să reţineţi:
Necesitatea studierii biosistemului „pom altoit”
Metodele de studiu pentru cele 2 subsisteme ale pomului, cu
informaţiile pe care metodele le dau şi cu importanţa practică a
acestora.
Întrebarea 1.
a. Soiul este un grup relativ omogen de indivizi cultivaţi, care provin din
una sau mai multe specii înrudite, adaptaţi la anumite condiţii de viaţă,
cu ereditate relativ stabilă, care au anumite particularităţi biologice
importante pentru cultură, particularităţi pe care le păstrează prin
înmulţire vegetativă.
17
Întrebarea 2.
18
Întrebarea 3.
19
1.6.Lucrarea de verificare nr. 1
Instrucţiuni
Lucrarea de verificare implică activităţi care necesită cunoaşterea
Unităţii de învăţare nr. 1.
Răspunsurile la întrebări vor fi trimise tutorelui pentru comentare,
corectare şi evaluare.
Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele:
Titulatura acestui curs „Pomologie”, numărul lucrării de verificare,
numele şi prenumele studentei (studentului).
Fiecare răspuns trebuie să fie clar exprimat şi să nu depăşească o
jumătate de pagină. Punctajul aferent este menţionat pentru fiecare
întrebare.
Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele:
1. Ce este soiul ? dar biotipul? 1 p.
2. Care sunt insuşirile de bază ale soiului. Exemplificaţi ? 2 p.
3. Care sunt obiectivele de amelioare a soiurilor ? 2 p.
4. Ce este sortimentul ? 1 p.
5. Care sunt metodele de studiu ale sistemului radicular ? 2 p.
6. Care sunt metodele de studiu ale părţii aeriene? 2 p.
1.7.Bibliografie minimală
20
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 2
PREMIZELE BIOLOGICE ALE AGROTEHNICII
DIFERENŢIATE
CUPRINS 21
2.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 2 21
2.2. Agrotehnica diferenţiată şi rolul ei în producţia de fructe 22
2.3. Particularităţi ale soiurilor folosite în zonarea şi stabilirea 25
sortimentului
2.4. Comentare şi răspunsuri la teste 28
2.5. Lucrare de verificare 30
2.6. Bibliografie minimală 30
INTRODUCERE
În această unitate se prezintă unele aspecte legate de modul în care se poate diferenţia
tehnologia de cultură a speciilor pomicole la nivel de soi sau grup de soiuri în funcţie de condiţiile
ecopedologice pe care zona le oferă şi de soiurile şi portaltoii pe care dorim să-i folosim. De
asemenea, sunt prezentate unele particularităţi ale soiurilor de care se ţine seama la alegerea
sortimentului. Durata de timp necesară studiului este de circa 1,5-2 ore.
21
22
2.2.Agrotehnica diferenţiată şi rolul ei în producţia de fructe
Prezenţa pomilor în arealul carpato-danubian a fost din cele mai vechi timpuri, cultura
pomilor pe lângă casa omului evoluând în paralel cu evoluţia societăţii omeneşti. În timp,
tehnologia de cultură s-a perfecţionat, trecând treptat de la tehnologia generală aplicată tuturor
speciilor, la tehnologia diferenţiată la nivel de specie, sau chiar de soi, corelând această tehnologie
cu particularităţile agrobiologice ale pomilor şi arbuştilor fructiferi. Ca să se ajungă la aceste
rezultate, a fost nevoie de o perioadă destul de lungă de studii, încercări şi tatonări, efectuate în
principal în cadrul staţiunilor de profil din fiecare zonă de cultură. Cercetările începute în urmă cu
30-40 de ani, se continuă şi astăzi, datorită schimbării permanente a sortimentului şi apariţiei
soiurilor noi, pentru a fi cunoscute şi repartizate în teritoriu acolo unde găsesc cele mai bune
condiţii de creştere şi fructificare.
Folosirea tehnologiilor diferenţiate de cultură este determinată de o serie de factori ecologici
şi biologici dintre care mai importanţi sunt: variabilitatea condiţiilor pedoclimatice, particularităţile
de creştere şi fructificare, combinaţia soi-portaltoi, aplicarea diferenţiată a tăierilor de formare şi
fructificare, întreţinerea solului, fertilizarea, irigarea etc.
Condiţiile climatice determină stabilirea unui sortiment specific pentru fiecare zonă,
alegând speciile şi soiurile la care le sunt satisfăcute în măsură cât mai bună cerinţele faţă de factorii
de mediu. În funcţie de valorile pe care le înregistrează factorii de mediu pe parcursul anului, se
alege o anumită tehnologie de cultură în strânsă corelaţie cu aceştia.
Dintre factorii climatici cu rol primordial în stabilirea sortimentului şi tehnologiei
diferenţiate amintim: temperatura, umiditatea (precipitaţiile şi umiditatea relativă a aerului) şi
lumina.
Temperatura este un factor climatic limitativ pentru stabilirea arealului de cultură a speciilor
şi soiurilor. Ea influenţează procesele vitale ale plantei: germinarea seminţelor sau prinderea la
altoire, absorbţia apei şi sărurilor minerale, creşterea, fructificarea, procesele fiziologice
(fotosinteză, respiraţie, transpiraţie), activitatea enzimatică, parcurgerea perioadei de repaus etc.
Fiecare specie şi soi are anumite cerinţe şi limite de toleranţă la valorile mari sau mici ale
temperaturii, valori care într-un anumit areal (bazin pomicol sau chiar microzonă) trebuie cunoscute
şi corelate cerinţele soiurile cu aceste valori. Trebuie acordată atenţie mare şi lungimii perioadei de
vegetaţie, corelarea acesteia cu biologia speciilor, în sensul că, acolo unde temperaturile sunt mai
scăzute iarna, iar primăvara se înregistrează brume şi îngheţuri târzii, se vor amplasa specii cu
pornire târzie în vegetaţie. De asemenea, la nivel de zonă, în cadrul speciei se va ţine seama de
soiurile mai pretenţioase la căldură, care fie se aşează în locuri adăpostite natural, fie în zone mai
calde, fără risc de accidente climatice.
23
Temperatura este importantă nu numai în perioada de vegetaţie pentru desfăşurarea normală
a creşterii şi fructificării, dar şi în perioada repausului pentru distrugerea substanţelor inhibitoare
(acidul abscisic) care menţin mugurii în stare de repaus. Este vorba de satisfacerea necesarului în
frig, la temperaturi pozitive cuprinse între 1 şi 7°C. În perioada de maturare a fructelor,
amplitudinea termică dintre zi şi noapte contribuie la o mai bună colorare a fructelor (merelor) şi ca
atare soiurile cu deficienţe de colorare se vor amplasa în astfel de zone.
Precipitaţiile constituie principala sursă de apă a solului şi în funcţie de cantitatea şi
repartiţia acestora pe perioada de vegetaţie, o anumită zonă se pretează pentru cultura unora sau
altora dintre speciile pomicole. În condiţiile în care apa se poate asigura prin irigare, amplasarea
speciilor se face în special în funcţie de temperatură. Lipsa apei ca şi excesul, sunt la fel de
dăunătoare, de aceea situaţiile limită trebuie evitate.
Şi umiditatea atmosferică joacă un rol important în alegerea sortimentului, deoarece zonele
mai umede sunt favorabile atacului unor agenţi patogeni şi a unor dereglări fiziologice (rusetting, la
Golden delicious). În funcţie de cantitatea de precipitaţii dintr-o zonă se stabileşte modul de
întreţinere a solului.
Lumina este factorul hotărâtor în desfăşurarea celui mai important proces fiziologic -
fotosinteza. În funcţie de condiţiile care se asigură pentru acest proces, biosinteza substanţelor
organice va fi diferită. Lumina se asigură prin orientarea rândurilor pe direcţia nord-sud, prin
stabilirea corectă a distanţelor de plantare în corelaţie cu vigoarea şi capacitatea de ramificare a
pomilor, prin modul de aşezare a pomilor în parcelă şi prin tăierile de întreţinere a coroanei. În
condiţii de umbră, frunzele sintetizează cantităţi mai mici de substanţe organice, fructele se
colorează mai puţin, acumulează mai puţin zahăr şi sunt mai puţin aromate.
Solul prin însuşirile sale fizice şi chimice influenţează răspândirea speciilor, soiurilor şi în
special a portaltoilor. Soiurile cu maturare timpurie valorifică solurile uşoare, nisipoase, care se
încălzesc mai uşor şi contribuie la anticiparea maturării fructelor. Grosimea profilului de sol şi
adâncimea apei freatice influenţează modul de pregătire a terenului la înfiinţarea livezii, întreţinerea
şi fertilizarea pe timpul exploatării plantaţiei.
Combinaţia soi-portaltoi determină în special stabilirea unor densităţi diferite de plantare.
La folosirea portaltoilor de vigoare slabă, se obţin pomi de talie mică, care se pretează la densităţi
mari de plantare, se uşurează lucrările de tăiere, protecţie fitosanitară şi recoltare a fructelor.
Portaltoiul influenţează de asemenea precocitatea soiurilor, capacitatea de diferenţiere a mugurilor
de rod, calitatea fructelor şi momentul maturării.
Particularităţile de creştere şi fructificare ale unor soiuri sau grupe de soiuri impun
stabilirea unor tehnologii adaptate care constau în stabilirea corectă a distanţelor de plantare în
funcţie de vigoarea pomilor, alegerea formei de coroană şi a structurii acesteia în funcţie de
24
capacitatea de ramificare, intensitatea tăierilor în funcţie de tipul de fructificare, aplicarea fertilizării
şi irigării în funcţie de ritmul de creştere a pomilor etc. Pentru ca plantaţia să producă constant în
timp, prin tăierile de normare a încărcăturii se lasă la fiecare pom un număr de muguri de rod
corelat cu vigoarea pomului.
Tăierea de formare, întreţinere şi fructificare este specifică fiecărei specii şi chiar la nivel de
soi şi urmăreşte formarea unei coroane echilibrate şi bine garnisite cu semischelet şi ramuri de rod,
menţinerea pomilor în limitele stabilite prin distanţa de plantare şi normarea încărcăturii de ramuri
şi muguri de rod în funcţie de vârsta şi vigoarea pomilor.
Întreţinerea solului este condiţionată pe de o parte de accesul în livadă a agregatelor de
protecţie, care necesită un sol înierbat ce permite intrarea permanentă pentru efectuarea
tratamentelor şi pe de altă parte, de cantitatea de precipitaţii din perioada de vegetaţie. Într-o zonă
mai secetoasă şi fără posibilităţi de irigare se menţine solul lucrat, deoarece prin acest mod de
întreţinere se conservă mai bine apa. Dacă problema irigării este rezolvată se aleg alte variante de
întreţinere: înierbarea totală, mai ales pe terenul în pantă pentru reducerea fenomenului de eroziune,
înierbarea intervalului dintre rânduri şi lucrarea sau erbicidarea solului pe rândul de pomi sau
înierbarea alternativă a intervalelor cu schimbarea periodică a înierbării. Panta terenului joacă un rol
important deoarece trebuie luate măsuri de reducere a eroziunii, iar dintre posibilităţile de
întreţinere, înierbarea asigură protecţia cea mai bună.
Fertilizarea livezi se face în funcţie de vârsta acesteia, de specie şi încărcătura de fructe,
recomandându-se pe cât posibil îngrăşăminte organice sau verzi şi pentru completare, îngrăşăminte
chimice aplicate la sol sau foliar. Pentru corectarea unor carenţe de nutriţie, în pomicultura modernă
se face tot mai mult uz de fertilizarea extraradiculară, cu care ocazie se fac şi anumite tratamente pe
bază de calciu pentru obţinerea fructelor de calitate. Stropirile extraradiculare sunt asociate cu
stropirile pentru protecţie fitosanitară, majoritatea produselor fiind compatibile.
25
Test de autoevaluare
4. Având în vedere cele învăţate în acest subcapitol şi ţinînd
cont de spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi
sau să răspundeţi la următoarele întrebări:
d. Cum este influenţată tehnologia de exploatare a
livezii de factorul climatic?
26
- valorificarea potenţialului ecologic al unui bazin pomicol;
- valorificarea potenţialului productiv al soiurilor.
În funcţie de zona ce urmează a se planta cu pomi, se aleg soiurile care pot valorifica mai
bine condiţiile locale. Zona nisipurilor nu poate fi valorificată prin plantaţii de măr şi păr cu soiuri
de iarnă, deoarece acestea se maturează mai devreme, nu se păstrează bine şi nu au calitate
corespunzătore, în schimb soiurile de vară se comportă foarte bine. Nisipurile se valorifică foarte
bine cu piersic, cais, vişin, migdal etc. Un climat mai răcoros şi cu umiditate atmosferică mai mare
este favorabil cireşului, zonele de deal cu temperaturi mai ridicate la înflorit sunt favorabile
soiurilor de mere delicioase roşii etc.
La înfiinţarea unei plantaţii, deci la alegerea speciilor şi soiurilor pentru o anumită zonă,
trebuie să se ţină seama de toţi factorii care pot să intervină şi să dezechilibreze ecosistemul
pomicol (pedoclimatici, poluarea industrială, apropierea de păduri, întinderi mari de apă etc.).
Nu numai factorii climatici trebuie luaţi în considerare la amplasarea în spaţiu a speciilor
pomicole. Multe greşeli au fost făcute prin amplasarea unor specii sau folosirea unor portaltoi pe
anumite tipuri de sol, fie cu apa freatică la adâncime mică, fie un substrat bogat în calcar activ etc.
Astfel, în Dobrogea, existând o mare neuniformitate de tipuri de sol pe suprafeţe relativ mici,
tratarea unitară a acestora în momentul înfiinţării plantaţiilor de piersic a dus la apariţia în masă a
clorozei ferice (Puiu Şt., 1973).
Valorificarea potenţialului de rodire a diferitelor soiuri sub aspect cantitativ şi calitativ
constituie de asemenea un obiectiv important în pomicultura modernă. De exemplu, un soi poate
creşte şi fructifica în mai multe bazine pomicole, dar nu în toate îşi manifestă potenţialul biologic.
La alegerea sortimentului, în condiţiile în care sunt mai multe soiuri cu însuşiri productive
apropiate, se vor alege cele care au însuşiri de calitate (culoare, gust, aromă, substanţă uscată
solubilă şi totală etc.), însuşiri tehnologice superioare (capacitatea de păstrare, rezistenţă la
transport, randament mai mare la prelucrare industrială etc.) şi rezistenţă la factorii de stres (la boli,
dăunători, însuşirile solului).
Direcţia de valorificare a fructelor trebuie corelată cu sortimentul care se stabileşte pentru o
plantaţie. Pentru soiurile care se vor valorifica prin prelucrare industrială trebuie obţinute loturi mari
de fructe, economice pentru liniile de fabricaţie, iar pulpa trebuie să aibă cantităţi mari de substanţă
uscată, să fie uniform colorată, să reziste la fierbere sau sterilizare etc.
Deoarece livezile sunt înfiinţate pentru a obţine cantităţi mari de fructe, stabile în timp şi de
calitate, la alegerea sortimentului trebuie luate toate măsurile de care depinde atingerea acestui
obiectiv.
27
Test de autoevaluare
5. Având în vedere cele învăţate în caest subcapitol şi ţinînd cont
de spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să
răspundeţi la următoarele întrebări:
a.Ce este zonarea şi microzonarea?
28
2.4.Comentarii şi răspunsuri la teste
Întrebarea 1.
29
Întrebarea 2.
30
2.5.Lucrarea de verificare nr. 2
Instrucţiuni
Lucrarea de verificare implică activităţi care necesită cunoaşterea
Unităţii de învăţare nr. 2.
Răspunsurile la întrebări vor fi trimise tutorelui pentru comentare,
corectare şi evaluare.
Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele:
Titulatura acestui curs „Pomologie”, numărul lucrării de verificare,
numele şi prenumele studentei (studentului).
Fiecare răspuns trebuie să fie clar exprimat şi să nu depăşească o
jumătate de pagină. Punctajul aferent este menţionat pentru fiecare
întrebare.
Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele:
7. Cum limitează temperatura tehnologia diferenţaită? 2 p.
8. Exemplificaţi rolul apei în tehnologia diferenţiată. 2 p
9. Ce reprezintă zonarea şi microzonarea? 2 p.
10. Care sunt obiectivele la alegerea sortimentului ? 2 p.
11. Elementele care determină alegerea modului de întreţinere a
solului în livadă ? 2 p.
2.6.Bibliografie minimală
4. Hoza D., - Pomologie. Ed. Prahova Ploieşti, 2000.
5. Ghena N., N. Branişte – Cultura specială a pomilor. Editura Ceres, Bucureşti, 2005.
6. Popescu M. şi colab., - Pomicultură generală şi specială. E.D.P., Bucureşti, 1992.
31
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 3
CULTURA MĂRULUI. IMPORTANŢĂ, ORIGINE, AREAL DE RĂSPÂNDIRE ŞI
PARTICULARITĂŢI BIOLOGIGE
CUPRINS 31
3.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 3 31
3.2. Importanţă, originea şi aria de răspândire 33
3.3. Particularităţi biologice 35
3.3.1. Particularităţi de creştere 35
3.3.2. Particularităţi de fructificare 38
3.4. Specii, soiuri şi portaltoi 41
3.5. Comentarii şi răspunsuri la teste 47
3.6. Lucrare de verificare 50
3.7. Bibliografie minimală 50
Introducere
În această unitate se prezintă aspecte legate de cultura mărului, cuprinzând date referitoare la
importanţa culturii, originea, aria de răspândire şi particularităţile biologice ale mărului.
32
3.2.Importanţă, origine şi arie de răspândire
Importanţă
În zonele temperate ale globului, mărul este specia dominantă datorită importanţei fructelor
în alimentaţia omului şi datorită existenţei unui conveier varietal care permite asigurarea cu fructe
proaspete a pieţei. Fructe în stare proaspătă pot fi găsite pe piaţă, practic tot timpul anului, în
perioada iulie-octombrie direct din livadă, iar în perioada noiembrie-iulie din depozite, prin
păstrarea soiurilor de iarnă.
Considerat ca rege al fructelor, mărul are în compoziţia sa o serie de elemente în cantităţi
apreciabile, indispensabile corpului omenesc, după cum urmează (la 100 g pulpă): hidraţi de carbon
14,9%, celuloză 1,5%, lignină 0,4%, acizi liberi 0,6%, pectină 0,4%, calciu 7 mg, fosfor 12 mg, fier
0,36 mg, magneziu 8 mg, vitamina A 112 U.I., vitamina B1 40 U.I., vitamina B2 10-43 U.I.,
vitamina C 2-15 mg etc. De remarcat este faptul că, în epicarp, cantitatea de ioni minerali şi
vitamine este mult mai mare decât în pulpă, de aceea se recomandă consumul fructelor cu epicarp.
Corpul omenesc beneficiază de toate componentele biochimice ale merelor, numai dacă acestea
sunt consumate în stare proaspătă. Prin prelucrare, o parte din aceste componente sunt diminuate
sau distruse. Merele constituie o bună materie primă pentru prelucrare industrială sau la nivel
familial sub formă de compot, gem, marmeladă, suc şi nectar, sau preparate alcoolice: cidru şi
rachiu. De asemenea, oţetul de mere este foarte apreciat în alimentaţie datorită efectului benefic în
menţinerea echilibrului acido-bazic din organism.
Pe lângă valoarea alimentară deosebită, merele au o serie de proprietăţi terapeutice
recunoscute, având un bun efect tonic asupra sistemului muscular şi nervos, efect antireumatismal,
reduc nivelul colesterolului din sânge, rol antiseptic intestinal, depurativ sanguin, rol laxativ, este un
bun protector gastric, regenerator al ţesuturilor etc., (J. Valnet, 1991).
Prin producţiile pe care le înregistrează, mărul este o cultură foarte rentabilă atât pentru
micul proprietar de teren cât şi pentru producătorul industrial de mere.
Mărul este originar din Asia orientală (Vavilov, 1951), unde se găsesc şi astăzi o serie de
specii sălbatice. Deşi se pare că mărul era cunoscut cu peste 3000 de ani înainte de Cristos, primele
referiri scrise apar în secolele VI î.C. (Saffo), VI-V î.C. (Hipocrate), IV-III î.C. (Teofrast). Ceva mai
târziu, mărul este menţionat de o serie de alţi învăţaţi ai vremii dintre care: Catone, Varrone,
Columella, Pliniu, Paladiu etc.
În stare sălbatică, mărul se găseşte destul de mult răspândit în Europa şi America, fiind
reprezentat de specii cu importanţă mare în formarea şi evoluţia ulterioară a soiurilor cultivate.
33
Mărul este specia dominantă în zona cu climă temperată, ajungând până la latitudinea de
63° în nord şi 35° în sud. Prin crearea unor soiuri cu cerinţe reduse faţă de frig: Anna, Primicia,
Princesa, Galicia etc., cultura mărului a fost extinsă şi în areale mai calde din Brazilia, Africa de
Sus, Australia şi alte ţări, pe platourile mai înalte de 2000 m.
Suprafaţa cultivată cu măr este în jurul valorii de 8 milioane de hectare. Producţia
mondială de mere a fost de peste 6,5-7 milioane tone, din care aproape jumătate se obţine în Asia,
urmată de Europa şi America de Nord..
În Europa cele mai mari ţări producătoare de mere sunt: Italia, Franţa, Germania, Spania,
ţări care au şi un grad mare de intensivizare şi o productivitate ridicată a plantaţiilor. Dacă în lume
producţia medie la unitatea de suprafaţă este de circa 8 t/ha, în Italia se obţin circa 27 t/ha.
În România mărul este cultivat pe circa 50 mii ha şi se obţine o producţie de circa 600-800
tone, în funcţie de an, de tehnologia aplicată şi de ritmul de reînoire al plantaţiilor.
Din producţia totală, în România, peste 54% din producţie este realizată în zece judeţe:
Argeş, Cluj, Bacău, Bihor, Bistriţa-Năsăud, Dâmboviţa, Iaşi, Maramureş, Mureş şi Suceava, iar în
unele judeţe o ponderea tot mai mare o capătă sectorul privat cu peste 10,8% din total mere în
Argeş, 6,6 % în Maramureş, 6,1% în Dâmboviţa etc.
Test de autoevaluare
6. Având în vedere cele învăţate în acest subcapitol şi ţinînd
cont de spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi
sau să răspundeţi la următoarele întrebări:
g. Care este importanţa alimentară a fructelor?
34
După parcurgerea acestui subcapitol trebuie să reţineţi:
3.3.1.Particularităţile de creştere
Creşterea sistemului radicular este dependentă de portaltoiul folosit, de soi şi de însuşirile
fizico-chimice ale solului. La măr, există o gamă foarte largă de portaltoi de vigoare diferită, având
posibilitatea ca prin altoire, să obţinem pomi cu habitus diferit pentru acelaşi soi. În funcţie de
portaltoi, sistemul radicular va avea o ancorare mai profundă şi va explora un volum mare de sol, de
obicei la pomii de vigoare mare, sau o ancorare mai superficială la pomii de vigoare mică. Pomii
altoiţi pe portaltoi de vigoare slabă (M 9, M 27), cu ancorare superficială, au nevoie de sistem de
susţinere şi deoarece spalierul este scump, s-a renunţat în mare parte la aceşti portaltoi. Pentru zona
colinară, unde solul este mai sărac, se recomandă portaltoiul franc sau M 106. Creşterea rădăcinilor
se realizează aproape tot timpul anului, începe când temperatura solului depăşeşte 0,2-0,4°C,
creşterea devenind perceptibilă la 1,5-2°C. În cadrul ciclului anual, se observă două creşteri mai
intense a rădăcinilor, una primăvara şi una toamna, o reducere a ritmului de creştere în timpul verii
şi o stagnare pe timpul iernii. Este important de reţinut că, rădăcinile încep să crească primăvara
înaintea dezmuguritului, iar toamna continuă creşterea şi după căderea frunzelor.
Extinderea laterală a rădăcinilor, la pomii maturi, depăşeşte proiecţia coroanei de circa 1,5-
3 ori, majoritatea rădăcinilor active fiind situate la nivelul proiecţiei coroanei sau puţin în afara
acesteia. Cunoaşterea zonei de plasare a rădăcinilor active este importantă pentru practica pomicolă
la efectuarea lucrărilor de fertilizare, în vederea valorificării cât mai eficiente a îngrăşămintelor.
Adâncimea la care se găsesc majoritatea rădăcinilor este de până la 60-70 cm, în solul menţinut
lucrat şi ceva mai puţin (40-50 cm) în solurile cu înierbare permanentă, în funcţie şi de însuşirile
solului.
Creşterea şi ramificarea tulpinii este dependentă de combinaţia de altoire şi de însuşirile
genetice ale soiurilor. Soiurile de vigoare slabă (Starkrimson, James Grieve, Wagener premiat,
grupa Romus, tipurile spur din Golden delicious) se altoiesc pe portaltoi de vigoare mijlocie şi se
35
pretează pentru densităţi mari de plantare (1000-1500 pomi/ha) în timp ce soiurile de vigoare
mijlocie (Golden delicious, Jonathan, Idared, Starking delicious) se altoiesc pe portaltoi de vigoare
mică pentru densităţi mai mari (800-1000 pomi/ha) sau portaltoi de vigoare mijlocie pentru plantaţii
de densitate medie (600-800 pomi/ha).
Forma naturală a coroanei este specifică fiecărui soi sau grupă de soiuri şi poate fi: sferică
(Creţesc, De Kalter, Pătul, Jonathan), sferică alungită (James Grieve, Melba, Frumos de Voineşti),
sferică-turtită (Fălticeni, Domnesc, Banana de iarnă), larg-piramidală (Aromat de vară, Starking
delicious), invers piramidală (Parmen auriu, Wagener premiat, Priam), plângătoare (Frumuseţea
Romei, Granny Smith), columnară (Wijcik, Telamon, Tuscan, Trajan) etc.
Vigoarea pomilor cultivaţi este foarte diferită şi este determinată de soi, portaltoi,
condiţiile de cultură şi însuşirile solului. Acelaşi soi altoit pe portaltoi diferiţi poate avea vigoare
diferită, făcând posibilă astfel plantarea la densităţile dorite. Tehnologia aplicată în livadă,
fertilitatea solului şi însuşirile acestuia, influenţează creşterea pomilor, intrarea acestora pe rod şi
timpul de formare a coroanelor.
Natural, soiurile existente în cultură pot fi grupate în funcţie de vigoare în mai multe grupe:
- soiuri foarte viguroase: Banana de iarnă, De Kalter, Creţesc, Pătul, Frumos de Boskoop,
Renet de Canada;
- soiuri viguroase: Starking delicious, Red Melba, Florina, Stark Earliest, Mutsu, Voinea;
- soiuri cu vigoare mijlocie: Generos, Jonathan, Golden delicious, Ardelean, Parmen auriu,
Pionier;
- soiuri cu vigoare submijlocie: Romus 1, Romus 2, James Grieve;
- soiuri cu vigoare slabă: Golden spur, Starkrimson, Wellspur, Yellow spur.
Ritmul de creştere a pomilor este mare în tinereţe, dacă sunt asigurate condiţii agrotehnice
normale. Lungimea creşterilor anuale poate depăşi 60-80 cm, iar prin tăieri în verde se pot obţine
lăstari de prelungire de peste un metru lungime. Odată cu întrarea pe rod, lungimea creşterilor
anuale scade, astfel că, la pomii maturi nu depăşesc 20-30 cm. Dacă nu se intervine prin tăieri de
normare a rodului şi de întreţinere a coroanelor, creşterile pot fi foarte slabe, sub 10 cm, creşteri
care nu mai asigură un frunziş suficient pentru a asigura hrana necesară lăstarilor, fructelor şi pentru
diferenţierea mugurilor de rod, pomii intrând în alternanţă de fructificare.
În funcţie de capacitatea de ramificare, soiurile de măr aparţin mai multor tipuri de
fructificare. Diferenţierea acestora se face după volumul zonei productive, tipul şi locul de
amplasare a ramurilor de rod. Din acest punct de vedere există cinci tipuri de fructificare :
Tipul I, cuprinde soiurile de tip spur, dintre care: Starkrimson, Goldenspur, Wellspur etc.
Aceste soiuri se caracterizează prin:
36
- fructificarea se realizează aproape exclusiv pe ţepuşe, ramurile lungi apar ca ramuri de
prelungire a scheletului şi semischeletului;
- lăstarii şi ramurile anuale prezintă internoduri mai scurte, frunzele au mezofilul mai gros
şi o capacitate mai mare de sinteză;
- volumul productiv al coroanei este redus şi se situează în apropierea elementelor de
schelet, capacitatea de ramificare fiind scăzută;
- potenţialul productiv al ramurilor de semischelet este mai mare decât la alte tipuri, dar
apare mai accentuat fenomenul de alternanţă de fructificare la pomii maturi, datorită epuizării
vetrelor de rod;
Tipul II, este caracteristic unei grupe mai mici de soiuri, dintre care: Wagener premiat,
Parmen auriu, Frumos de Boskoop, Astrahan roşu etc., care sunt de obicei soiuri viguroase,
caracterizate prin:
- formează coroane mari, globuloase şi aerisite;
- fructifică preponderent pe ramuri scurte, dar apar şi ramurile lungi în treimea terminală a
semischeletului sau ca ramuri de prelungire a elementelor de schelet cu rol scăzut în asigurarea
producţiei de fructe;
- pomii sunt destul de predispuşi la alternanţa de fructificare.
Tipul III, cuprinde majoritatea soiurilor de cultură de importanţă mare: Jonathan, Golden
delicious, Starking delicious, Richared, Mutsu, James Grieve etc., soiuri cu fructificare tip
"standard", caracterizate prin:
- fructifică dominant pe ramuri lungi, nuieluşe şi mlădiţe, care sunt prinse pe lemn de
semischelet tânăr, de 1-3 ani;
- zona de fructificare este mai mare decât la primele două tipuri de fructificare şi se
depărtează mai mult de ramurile de schelet;
- tăierea de întreţinere a coroanei este mai complexă şi necesită o rărire şi întinerire
permanentă a semischeletului.
Tipul IV, este specific unui număr redus de soiuri, printre care: Frumuseţea Romei,
Granny Smith, Florina, caracterizate prin:
- fructifică pe ramuri lungi, mlădiţe şi nuieluşe ce se arcuiesc sub greutatea rodului şi în
timp, semischeletul capătă aspectul de pletos;
- coroana este deasă, semischeletul se degarniseşte, iar zona productivă se depărtează de
ramurile de schelet;
- se manifestă destul de puternic fenomenul de acrotonie.
37
Tipul columnar, este un tip de fructificare întâlnit la puţine soiuri (Telamon, Tuscan,
Trajan) provenite din Wijcik, primul soi cu port columnar selecţionat din Mc.Intosh. Se
caracterizează prin:
- fructifică pe ţepuşe situate pe lemn cu vârstă de peste doi ani;
- au o capacitate foarte redusă de ramificare, de aici şi volumul redus de coroană
productivă;
- creşterile vegetative anuale sunt reduse, internodiile sunt scurte, iar ramurile anuale mai
groase decât la soiurile standard sau spur.
Durata medie de viaţă a pomilor este dependentă de portaltoiul folosit şi de tipul livezii.
Portaltoii mai viguroşi şi plantaţiile de densitate mai mică asigură o longevitate mai mare pomilor,
de până la 25-30 de ani, în timp ce portaltoii nanizanţi şi livezile de densitate mare determină
epuizarea pomilor după 15-20 de ani.
Mărul are un repaus de iarnă lung, în condiţii normale florile nu sunt afectate de brumele
de revenire. Dacă accidental cad brume în perioada înfloritului, este afectată de obicei floarea
centrală din inflorescenţă, care se deschide prima, urmând ca legarea florilor exterioare din
inflorescenţă să se facă normal.
39
Test de autoevaluare
7. Având în vedere cele învăţate în caest subcapitol şi ţinînd cont
de spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să
răspundeţi la următoarele întrebări:
a.Ce este sortimentul?
40
3.4. Specii, soiuri şi portaltoi
Specii care au contribuit la formarea soiurilor sau a portaltoilor
În cadrul speciei Malus domestica Borkh există o multitudine de soiuri şi portaltoi cu
însuşiri morfologice şi biologice foarte diferite. Această variabilitate se datorează originii diferite a
soiurilor, la formarea lor participând o serie de specii din genul Malus, dintre care unele cresc şi
astăzi în stare sălbatică în anumite regiuni ale globului. Deşi există în jur de 30 de specii ale genului
Malus, numai unele au importanţă agronomică, majoritatea fiind de interes ornamental. Dintre
speciile mai importante care au participat la formarea soiurilor şi a portaltoilor amintim:
Malus silvestris (L) Mill. - mărul pădureţ - este o specie mult răspândită în Europa, Asia
Mică, Transcaucazia etc., care creşte spontan sub formă de pom propriu-zis de vigoare mare,
prezintă numeroşi ţepi pe ramurile anuale şi de semischelet. Formează un sistem radicular puternic
care pătrunde în profunzime, este bine ramificat şi nu drajonează. Soiurile care provin din această
specie au vigoare mare, sunt rezistente la ger şi au capacitate mare de ramificare. Majoritatea
soiurilor autohtone româneşti (Pătul, Creţesc, Domnesc, Şovari etc.) provin din această specie.
Malus pumilla Mill.- mărul pitic - creşte spontan în estul şi sud-estul Europei, Asia Mică,
Transcaucazia, Turkmenistan, Iran partea sudică a Asiei centrale etc. Specia cuprinde mai multe
varietăţi dintre care două de importanţă mare: praecox (dusenul) şi paradisiaca (mărul paradis).
Dusenul are vigoare mai mare, are o înrădăcinare bună şi o longevitate mai mare. Paradisul are
vigoare mică, creşte sub formă de arbustoid, formează un sistem radicular fragil şi superficial şi este
sensibil la secetă.
Malus baccata Borkh.- mărul siberian - creşte spontan în orient (Japonia, China, Coreea,
Himalaia etc.). Este o specie viguroasă şi rezistentă la ger. Este folosită ca portaltoi în regiunile mai
reci sau ca specie ornamentală. În ameliorare se foloseşte ca sursă de gene pentru rezistenţa la frig şi
la rapăn.
Malus floribunda Sieb.- este o specie rezistentă la rapăn şi folosită cu succes în ultimul
timp în programele de ameliorare. Se poate folosi şi ca specie ornamentală.
Malus prunifolia Borkh.- mărul chinezesc - este originar din China şi creşte spontan în
Asia. Specia are rezistenţă bună la ger, potrivită la secetă şi a contribuit la formarea multor soiuri cu
fructe de calitate bună.
Ca sursă de gene de rezistenţă la rapăn au mai fost folosite speciile Malus Kaido şi Malus
zumi.
Sortimentul de soiuri cultivate în România
Cultura mărului fiind foarte veche pe meleagurile româneşti, în timp s-au format o serie de
soiuri autohtone, care au vigoare mare, sunt bine adaptate condiţiilor de mediu dar din punct de
vedere calitativ sunt depăşite. Din sortimentul mondial au fost introduse o serie de soiuri de valoare:
41
Jonathan, Golden delicious, grupa Red delicious etc., soiuri care s-au adaptat bine condiţiilor locale
şi s-au răspândit rapid pe tot teritoriul ţării. După anii '70 au fost introduse soiuri noi româneşti, ca
rezultat a cercetării ştiinţifice şi de dată mai recentă o serie de soiuri străine rezistente la rapăn. În
prezent, sortimentul este foarte bogat în soiuri, dar dintre acestea unele sunt recomandate pentru
înmulţire şi difuzare în producţie. Principalele soiuri cultivate, pe grupe de maturare sunt prezentate
în continuare:
Soiuri de vară. Se maturează în lunile iulie şi august, au o perioadă scurtă de păstrare
(circa două săptămâni), nu acumulează cantităţi mari de substanţă uscată şi de zahăr, au pulpa
afânată şi se valorifică numai pentru masă. De obicei, se cultivă în sudul şi vestul ţării, pentru a
anticipa maturarea, dar merg bine şi în celelalte zone.
Stark Earliest - se maturează la începutul lunii iulie, are fructele mici, sferic-turtite,
colorate pe majoritatea suprafeţei în roz-roşietic. Pomul este de vigoare mare, este precoce,
productiv şi foarte sensibil la rapăn.
Romus 1, 2, 3 - sunt soiuri cu maturare în a doua jumătate a lunii iulie şi început de august,
primul se maturează Romus 1 şi ultimul Romus 3, fructele sunt aspectuase, mijlocii sau mari, plăcut
colorate, intensitatea culorii creşte de la Romus 1 la Romus 3 şi au calitate foarte bună. Pomii sunt
rezistenţi la rapăn şi toleranţi la făinare, au vigoare mijlocie, coroane rare, intră devreme pe rod şi
produc foarte bine.
Aromat de vară - se maturează la începutul lunii august, are fructele bine colorate şi de
calitate. Pomul este de vigoare submijlocie, este precoce şi foarte productiv.
Red Melba - are fructele mari, plăcut colorate în roşu-violaceu, dungat, se maturează în
prima jumătate a lunii august. Pomul este de vigoare mare, prezintă coroane rare, este foarte
precoce şi productiv.
James Grieve - se maturează la sfârşit de august-început de septembrie în funcţie de zonă,
fructele sunt ovosferice, galbene-aurii, dungate cu roşu, de calitate foarte bună. Pomul este de
vigoare submijlocie, este rezistent la ger şi tolerant la boli, este precoce şi productiv.
Soiuri de toamnă. Se maturează pe parcursul lunii septembrie şi se pot păstra 1-3 luni, în
funcţie de soi. Se utilizează pentru consum în stare proaspătă sau pentru industrializare, în special
sucuri. În această perioadă piaţa fiind bogată în alte fructe şi legume de sezon, (struguri, pepeni)
ponderea acestor soiuri în sortiment nu este mare, iar numărul acestor soiuri este relativ mic. Dau
rezultate bune în zona colinară. Principalele soiuri cultivate sunt:
Prima - soi cu rezistenţă la rapăn, cu maturare la sfârşitul lunii august şi începutul lunii
septembrie în funcţie de zona de cultură, are fructe mijlocii sau mari, ovosferice, bine colorate, de
calitate bună pentru masă. Pomul este de vigoare mijlocie-mare şi fructifică pe ramuri lungi. Are
perioada de consum de 3-4 săptămâni.
42
Pionier - soi rezistent la rapăn, cu maturare în decada a doua a lunii septembrie, are fructe
mijlocii sau mari, sferic-turtite, bine colorate, de calitate bună. Pomul este de vigoare submijlocie,
este precoce şi foarte productiv. Se poate consuma 2-3 luni.
Voinea - este rezistent la rapăn, are vigoare mare, fructele sunt mari, alungite, cu coaste
evidente, colorate în roşu-dungat, cu multă ceară, gust bun şi producţie moderată.
Ardelean - are vigoare mijlocie, este precoce, productiv, rezistent la ger şi secetă, are
fructe de mărime mijlocie, cu gust foarte bun, bine colorate, asemănătoare soiului Jonathan.
Frumos de Voineşti - se maturează la sfârşitul lunii septembrie şi se poate consuma până
în noiembrie. Fructele sunt mijlocii sau mari, sferic turtite, uşor asimetrice, asemănătoare soiului
Jonathan, cu rugină sub formă de plasă. Pomul este de vigoare mijlocie, este precoce şi foarte
productiv.
Auriu de Bistriţa - este un soi nou, rezistent la rapăn, cu fructe mari ovosferice, galbene
aurii de calitate foarte bună.
Soiuri de iarnă. Sunt soiurile care ocupă cea mai mare pondere în sortiment, asigură
consumul de fructe pe perioada iernii şi a primăverii următoare sau se pot folosi pentru
industrializare. Se recoltează la sfârşitul lunii septembrie şi începutul lunii octombrie şi se
maturează pe perioada păstrării. Cele mai importante soiuri sunt:
Jonathan - cel mai apreciat soi pentru masă, are fructul mijlociu, bine colorat, de calitate
foarte bună pentru masă, cu pulpă fină, gust echilibrat şi aromă specifică. Pomul este de vigoare
mijlocie, este foarte sensibil la făinare, este autofertil şi bun polenizator. Dă rezultate bune în toate
zonele de cultură ale mărului.
Starkrimson - este cel mai răspândit soi din grupa delicioaselor roşii, datorită vigorii slabe
şi a capacităţii mari de fructificare. Are fructe mari, tronconice, costate, bine colorate în roşu închis,
de calitate bună pentru masă. Se poate consuma până în luna martie-aprilie. Necesită o zonare
atentă pentru producţii de calitate, de obicei în zona de cultură a viţei de vie.
Golden delicious - este cel mai cultivat soi de mere, are vigoare mijlocie, formează
coroane dese, aglomerate, are tendinţă de supraîncărcare cu rod. Este precoce, productiv, dar pentru
o calitate bună trebuie plantat în zone cu umiditate atmosferică mică, altfel formează plasă (rugină).
Fructul este mijlociu, ovosferic, verde gălbui la recoltare şi ajunge la galben auriu la maturitatea de
consum, gust dulce şi aromă specifică. În zone nefavorabile sau la supraproducţie, calitatea fructelor
este slabă, nefiind apte pentru consum în stare proaspătă. Este foarte sensibil la rapăn şi se
deshidratează uşor pe perioada păstrării în condiţii normale.
Delicios de Voineşti - are fructele ovosferice-turtite, cu coaste bine evidenţiate, colorate în
roşu-oranj dungat, gust dulce şi aromă intensă. Pomul este viguros, sensibil la rapăn cu o mare
capacitate de producţie. Fructele se deshidratează în timpul păstrării.
43
Delia - are fructele asemănătoare cu Jonathan, ceva mai turtite şi uşor costate, de calitate
foarte bună pentru masă. Dă rezultate bune în Transilvania.
Generos - este soi rezistent la rapăn, cu fructul mare galben auriu, colorat cu roşu oranj pe
partea însorită, cu multă ceară, pulpa crocantă de calitate bună. Pomul este de vigoare mijlocie-
mare, formează coroane rare aerisite, este precoce şi productiv.
Florina - este cel mai răspândit soi de iarnă cu rezistenţă la rapăn, are fructele mari, roşii,
costate şi cu puncte subcutanate gălbui. Pulpa este galbenă, suculentă, de calitate bună. Pomul are
vigoare mijlocie, ramifică bine, ramurile au preponderent poziţie descendentă, este precoce şi
productiv.
Jonagold - este un soi cu fructul mare, formă asemănătoare cu Jonathan, mai mare şi mai
puţin colorat, de calitate foarte bună pentru masă.
Wagener premiat - este un soi de vigoare submijlocie, cu coroană rară, capacitate slabă de
ramificare, este productiv şi precoce. Fructul este mare, sferic-turtit, cu 3 coaste bine marcate,
colorat cel puţin jumătate cu roşu-zmeuriu, are pulpă fină, crocantă, gust echilibrat şi o bună
capacitate de păstrare.
Idared - este un soi de vigoare supramijlocie, cu capacitate bună de ramificare şi potenţial
productiv mare. Fructul este mijlociu sau mare, sferic sau sferic-turtit, cu coaste slab evidente, bine
colorat în roşu zmeuriu dungat, cu pulpă fină, de calitate, şi rezistenţă bună la păstrare.
Pentru zona înaltă de cultură, se pot cultiva câteva soiuri specifice care dau rezultate bune
cum ar fi:
Clar alb şi Astrahan roşu ca soiuri de vară cu maturare în luna august, primul are fructele
ovosferice, galbene-verzui, iar al doilea are fructul sferic turtit, roşu-zmeuriu cu ceară groasă.
Ambele au fructele acidulate
De Kalter - este asemănător cu Jonathan, fructul este mai mare, colorat cu roşu mai
deschis, are caliciul deschis, coaste evidente şi un strat mai gros de ceară. Este un soi rustic,
productiv şi viguros, pulpa este albă, gustul echilibrat şi aromă specifică de trandafir. Este rezistent
la ger, tolerant la rapăn şi făinare.
Frumos de Boskoop - este un soi viguros, cu coroană potrivit de deasă, cu fructe mari,
sferice sau ovosferice, cu pieliţa acoperită cu rugină grosieră şi colorate cu roşu oranj pe partea
însorită. Gustul fructelor este acidulat, aroma specifică, se păstrează până în martie, mai târziu
pierderile fiind importante.
Renet de Canada - are fructele mari şi foarte mari, turtite şi costate, acoperite cu rugină
grosieră, gust acidulat şi aromă specifică. Pomul este de vigoare mare, rustic, tolerant la boli, cu
potenţial mare de producţie.
44
Renet Bauman - este de vigoare mijlocie, are fructele aproape sferice, asimetrice, colorate
în roşu dungat, cu însuşiri bune pentru masă, rezistente la păstrare şi transport.
Winter banana - este un soi de vigoare mare, cu fructul ovosferic, cu o dungă
caracteristică de rugină, cu epicarpul galben-auriu la maturitate, gust echilibrat şi aromă specifică.
Creţesc - este un soi de vigoare mare, cultivat mult în Muntenia, are fructul turtit, cu pulpa
moale, puţin zahăr, fiind dietetic şi mult consumat de bolnavii de diabet. Culoarea este galbenă-
verzuie sau roşie, în funcţie de biotip, cu dungi verticale mai închise, se păstrează destul de bine,
dar se deshidratează în condiţii de umiditate mică. Este sensibil la rapăn şi se foloseşte şi ca
portaltoi franc.
Pătul - este un soi viguros, cu fructul mic, sferic, verde gălbui, rumenit pe partea însorită,
cu pulpa suculentă, slab acidulată şi fără aromă. Se păstrează foarte bine peste iarnă şi asigură
producţii mari. Se cultivă în Transilvania, este sensibil la rapăn şi se foloseşte ca portaltoi franc.
De dată recentă sau introdus în producţie soiurile româneşti rezistente la rapăn Ciprian şi
Aura şi o serie de soiuri străine: Liberty, Sir Prize, Greenleaves, Baujade, Freedom etc.
45
- M 27 - este un portaltoi de vigoare foarte slabă, folosit în plantaţiile de mare densitate.
Are o slabă capacitate de lăstărire şi înrădăcinare în pepinieră, imprimă precocitate, nu asigură o
ancorare suficientă pomilor, aceştia trebuie susţinuţi cu spalier.
- M 26 - este de vigoare slabă, are bună afinitate de altoire, imprimă o bună creştere a
pomilor în tinereţe, precocitate şi calitate superioară fructelor, se ancorează bine în sol şi
drajonează puţin în livadă. Este sensibil la asfixierea radiculară.
- M 9 - are o bună lăstărire şi înrădăcinare în pepinieră, este de vigoare mică, imprimă
precocitate soiurilor şi calitate bună fructelor. Este sensibil la secetă, ger, cancer şi păduchele lânos
şi pretenţios faţă de însuşirile solului.
- MM 106 - este cel mai utilizat portaltoi pentru măr, este de vigoare submijlocie, are
înrădăcinare şi capacitate de înmulţire bună în pepinieră, imprimă soiurilor precocitate, calitate
fructelor şi constanţă în fructificare.
- M 7 - are o vigoare submijlocie, înrădăcinează bine dar drajonează puternic în livadă.
Este rezistent la ger, tolerant la asfixierea radiculară şi păduchele lânos. Nu are afinitate bună cu
soiurile de spur.
În ultimul timp au fost obţinuţi o serie de portaltoi sau clone rezistenţi la factorii de stres.
Dintre aceştia se pot aminti portaltoii rezistenţi la ger: seria Bugagovschi obţinuţi în CSI, seria P
obţinuţi în Polonia; portaltoii rezistenţi la păduchele lânos: CG 10, obţinut în SUA, KSC obţinut în
Scoţia etc., portaltoii rezistenţi la Erwinia amylovora: KSC din Scoţia şi Novole din SUA; etc. De
asemenea, au fost selectate 2 clone de portaltoi din M 9, numite Pajam 1 şi 2, care sunt libere de
virusuri.
Test de autoevaluare
8. Având în vedere cele învăţate în acest subcapitol şi ţinînd cont de
spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să răspundeţi la
următoarele întrebări:
a.Cum se grupează metodele de studiu folosite în pomicultură?
46
După parcurgerea acestui subcapitol trebuie să reţineţi:
Necesitatea studierii biosistemului „pom altoit”
Metodele de studiu pentru cele 2 subsisteme ale pomului, cu
informaţiile pe care metodele le dau şi cu importanţa practică a
acestora.
47
3.5.Comentarii şi răspunsuri la teste
Întrebarea 1.
48
Întrebarea 2.
49
Întrebarea 3.
50
3.6.Lucrarea de verificare nr. 3
Instrucţiuni
Lucrarea de verificare implică activităţi care necesită cunoaşterea
Unităţii de învăţare nr. 3.
Răspunsurile la întrebări vor fi trimise tutorelui pentru comentare,
corectare şi evaluare.
Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele:
Titulatura acestui curs „Pomologie”, numărul lucrării de verificare,
numele şi prenumele studentei (studentului).
Fiecare răspuns trebuie să fie clar exprimat şi să nu depăşească o
jumătate de pagină. Punctajul aferent este menţionat pentru fiecare
întrebare.
Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele:
12. Caracterizaţi tipurile de fructificare ale mărului. Care este
importanţa practică a acestora ? 2p.
13. Cum se comportă soiurile de măr în procesul de inflorire-
polenizare? Exemplificaţi. 2 p.
14. Care sunt principalele etape de cădere fiziologică a fructelor
? 2 p.
15. Cum se grupează soiurile de măr după epoca de maturare?
Exemplificaţi. 2 p.
16. Care sunt principalele grupe de portaltoi ai mărului din
punct de vedere al vigorii? Exemplifiaţi. 2 p.
3.7.Bibliografie minimală
7. Hoza D., - Pomologie. Ed. Prahova Ploieşti, 2000.
8. Ghena N., N. Branişte – Cultura specială a pomilor. Editura Ceres, Bucureşti, 2005.
9. Popescu M. şi colab., - Pomicultură generală şi specială. E.D.P., Bucureşti, 1992.
51
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 4
CULTURA MĂRULUI. ECOLOGIE ŞI TEHNOLOGIA DE CULTURĂ
CUPRINS 51
4.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 4 51
4.2. Cerinţele mărului faţă de factorii de mediu 51
4.3. Particularităţi tehnologice 54
4.4. Comentarii şi răspunsuri la teste 62
4.5. Lucrare de verificare 64
4.6. Bibliografie minimală 64
Introducere
În această unitate se continuă prezentarea culturii mărului, cu date referitoare la cerinţele
speciei faţă de factorii de mediu, producerea materialului săditor, infiinţarea şi întreţinerea
plantaţiilor. Prin parcurgerea acestei unităţi vom căpăta suficiente date pentru a putea înfiinţa şi
întreţine corect o plantaţie de măr în funcţie de specificul zonei de cultură.
54
Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul unităţii de
învăţare
După parcurgerea acestui subcapitol trebuie să reţineţi:
j. Cerinţele mărului faţă de lumină;
k. Cerinţele mărului faţă de temperatură;
l. Cerinţele mărului faţă de apă;
m. Cerinţele mărului faţă de sol.
55
Atât puieţii cât şi marcotele se folosesc pentru înfiinţarea câmpului I al pepinierei şi se
altoiesc în vară (iulie-august) de obicei în ochi dormind.
60
Maturarea şi recoltarea merelor
Merele se maturează destul de grupat în cadrul soiului. Recoltarea se face în funcţie de
epoca de maturare şi de destinaţie. Merele de vară se recoltează cu 5-7 zile înaintea maturităţii de
consum pentru a putea fi manipulate şi valorificate în timp util. Întârzierea recoltării merelor de
vară, duce la căderea masivă din pom şi deprecierea pulpei, care este destul de afânată. Merele de
toamnă, se recoltează cu 4-5 zile înaintea maturităţii de consum dacă se livrează pe piaţă sau cu 8-
10 zile mai devreme dacă se păstrează o anumită perioadă. Merele de iarnă se recoltează la sfârşitul
lunii septembrie şi începutul lunii octombrie pentru o păstrare mai îndelungată şi pe parcursul lunii
octombrie pentru consum în prima parte a iernii.
Tabelul 4.1.
Tratamentele chimice recomandate în plantaţiile de măr
Fenofaza Agentul patogen Pesticidele recomandate
1. Repaus Păduchele din San José Oleoekalux 1,5%, Applaud 40 SC 0,025%+ulei
vegetativ ouă de cotari, afide, horticol 0,2%, Polisulfură de bariu 6%
acarieni, larve miniere
2. Începutul Gărgăriţa florilor, Sulf muiabil 0,7%, Kumulus 0,3%, Bumper 25 EC
dezmuguritului făinare 0,03% + insecticid: Ekalux 0,1%, Carbetox 37 EC
0,5%, Sinoratox 0,2%.
3. Alungirea Focul bacterian, rapăn, Turdacupral 0,5%, Zeamă bordeleză 0,5%,
inflorescenţelor ouă de iarnă la ăunători Champion 0,3% + insecticid
4. Începutul Rapăn, făinare, Systhane C 0,1%, Atemic 0,1%, Rubigan 0,04%,
înfloririi defoliatoare, larve Systhane 12 E 0,04%, Score 250 EC 0,01%, +
miniere, foc bacterian, Dithane M 45 0,2%, Folpan 50 WP 0,3%,
gărgăriţa florilor Champion 0,04%, Polyram 0,03% + Decis 2,5
0,03%, Sumi-alpha 0,03%, Chinmix 5 SC 0,03%
5. Începutul Rapăn, făinare, Fungicid sistemic + fungicid de contact + insecti-
scuturării defoliatoare, minatoare cid selectiv pentru albine (Zolone 35 EC 0,2%)
petalelor
6, 7, 8 Din 2 în Rapăn, făinare, Idem tratamentul 4, dar cu altă combinaţie de
2 săptămâni defoliatoare, viermele pesticide
merelor
9, 10 La 2 Rapăn, făinare, Pt. rapăn: Dithane M 45 0,2%, Captadin 50 PU
săptămâni după păduchele din San José, 0,25%, Vondozeb 80 WP 0,2%, Polyram 0,25%, +
tratamentul acarieni, defoliatoare, Pt. Făinare: Karathane 0,1%, Afugan 0,1%, Bayle-
anterior păduchele lânos ton 0,05%, Kumulus 0,3% + acaricid: Danirun
0,06%, Nissorun 0,04%, Sanmite 0,05%, Mitac
0,2% + insecticid: Ekalux 0,1%, Karate 0,02%,
Sumithion 0,1%, Victenon 0,03%, Mospilan ,02%.
11, 12, 13 La Rapăn, făinare, Tratamente complexe cu 3-4 produse, dar altele
10-14 zile după păduchele din San José, decât la tratamentele anterioare pentru a nu crea
precedentul acarieni, defoliatoare, forme de rezistenţă
viermele merelor
14. după căderea Focul bacterian, forme Champion 0,3%, Turdacupral 0,5%, zeamă
frunzelor de rezistenţă a bolilor şi bordeleză 2%
dăunătorilor
61
Depozitarea merelor în celulele de păstrare, trebuie făcută pe soiuri sau grupe de soiuri cu
aceeaşi perioadă de maturare, iar temperatura de păstrare depinde de soi, perioada de păstrare şi
depozitul de care se dispune, în general temperatură pozitivă cât mai mică.
Producţia obţinută diferă în funcţie de soi şi tipul de plantaţii şi poate fi, în condiţii normale,
de 15-50 t/ha.
Test de autoevaluare
10. Având în vedere cele învăţate în caest subcapitol şi ţinînd
cont de spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să
răspundeţi la următoarele întrebări:
a.Există probleme la producerea materialului săditor pomicol
la măr? Exemplificaţi
62
4.4.Comentarii şi răspunsuri la teste
Întrebarea 1.
63
Întrebarea 2.
64
4.5.Lucrarea de verificare nr. 4
Instrucţiuni
Lucrarea de verificare implică activităţi care necesită cunoaşterea
Unităţii de învăţare nr. 1.
Răspunsurile la întrebări vor fi trimise tutorelui pentru comentare,
corectare şi evaluare.
Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele:
Titulatura acestui curs „Pomologie”, numărul lucrării de verificare,
numele şi prenumele studentei (studentului).
Fiecare răspuns trebuie să fie clar exprimat şi să nu depăşească o
jumătate de pagină. Punctajul aferent este menţionat pentru fiecare
întrebare.
Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele:
17. Cum poate influenţa temperatura alegerea soiurilor pentru o
anumită zonă ? Exemplificaţi 2 p.
18. Ce este necesarul în frig? 1 p.
19. Care sunt factorii restrictivi ai solului pentru cultura
mărului? 1 p.
20. Care sunt principalele etape parcurse la înfiinţarea plantaţiei
de măr ? 1 p
21. Cine determină tăierea diferenţiată a pomilor? Exemplificaţi.
2 p.
22. Care sunt posibilităţile de întreţinere a solului în livada de
măr? Avantaje şi dezavantaje 2 p.
23. Care sunt cele mai importante boli ale mărului? 1 p.
4.6.Bibliografie minimală
10. Bonda – Cultura mărului.
11. Hoza D., - Pomologie. Ed. Prahova Ploieşti, 2000.
12. Ghena N., N. Branişte – Cultura specială a pomilor. Editura Ceres, Bucureşti, 2005.
13. Popescu M. şi colab., - Pomicultură generală şi specială. E.D.P., Bucureşti, 1992.
65
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 5
CULTURA PĂRULUI. IMPORTANŢĂ, ORIGINE, AREAL DE RĂSPÂNDIRE ŞI
PARTICULARITĂŢI BIOLOGIGE
CUPRINS 65
5.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 5 65
5.2. Importanţa, originea şi aria de răspândire culturii 65
5.3. Particularităţi biologice 67
5.4. Specii, soiuri, portaltoi 70
5.5. Comentarii şi răspunsuri la teste 76
5.6. Lucrare de verificare 64
5.7. Bibliografie minimală 64
Introducere
În această unitate se prezintă aspecte legate de cultura părului, cuprinzând date referitoare la
importanţa culturii, originea, aria de răspândire şi particularităţile biologice ale părului.
66
67
5.2. Importanţa, originea şi aria de răspândire culturii
Prin sortimentul de soiuri existent, este posibil ca perele să poată fi consumate în stare
proaspătă 8-9 luni pe an, dar cu puţine soiuri în perioada iernii. Perele sunt apreciate pentru bogăţia
lor în glucide 8-15%, acizi organici 0,2%, albumine 0,5%, celuloză 4,3%, substanţe pectice 0,5%,
tanin, vitaminele A, B1, B2, PP, C, ioni minerali: fosfor, sodiu, calciu, magneziu, fier, iod etc.
Fructele se consumă în stare proaspătă sau prelucrate în diferite produse (compot, dulceaţă, gem,
fructe uscate etc.).
Cultura părului reuşeşte bine în toate zonele pomicole ale ţării, din zona de câmpie şi până
în zona dealurilor înalte, dacă se aleg bine soiurile în funcţie de pretenţiile pe care le au faţă de
factorii de mediu. Producţiile obţinute, longevitatea plantaţiilor şi calitatea fructelor, fac rentabilă
cultura părului atât în plantaţii comerciale cât şi în cele familiale. De obicei, părul este asociat în
plantaţii cu mărul, prunul sau alte specii pomicole principale.
Părul este foarte vechi în cultură, referiri scrise datează din anul 300 îC (Teofrast).
Originea părului nu este foarte sigură, Pirus communis se pare că este originar din Europa şi Asia
occidentală, iar Pirus sinensis este originar din Orient. Spre deosebire de măr, cultura părului în
ultimul timp este în regres, cu toate că sunt preocupări de îmbogăţire a sortimentului şi tehnologiei
de cultură.
Se cultivă în toate zonele cu climat temperat, în ambele emisfere, ajungând până la 52°
latitudine nordică, chiar mai mult în Suedia (55-58°). Producţia mondială de fructe a fost de
aproximativ 20 mil. tone, la nivelul anului 2010, din care majoritatea producţiei este obţinută în
Asia, urmată de Europa şi America de Nord. Din Europa, marile ţări producătoare de pere sunt:
Spania, Italia, Franţa, Germania.
În România părul este prezent în toate zonele pomicole, din zona nisipurilor de sud şi vest,
până în zona înaltă de cultură şi ocupa circa 2500-3000 ha. Producţia de pere la nivel naţional a fost
de circa 7000 tone, din care aproape 98% a fost produsă în sectorul particular. Cele mai mari
producţii de pere se obţin în judeţele: Dâmboviţa, Neamţ, Suceava, Argeş, Bacău, Buzău, Prahova,
Vâlcea, Bihor, Arad etc.
Test de autoevaluare
11. Având în vedere cele învăţate în acest subcapitol şi
ţinînd cont de spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să
comentaţi sau să răspundeţi la următoarele întrebări:
l. Care este arealul de cultură al părului?
68
m. Părul este una din speciile de interes pentru
pomicultura românească?
5.3.Particularităţi biologice
5.3.1.Particularităţi de creştere
Creşterea sistemului radicular este dependentă de portaltoi. Altoit pe franc, părul
explorează un volum mare de sol, majoritatea rădăcinilor situându-se între 20 şi 100 cm, iar
extinderea laterală depăşeşte de 1,5-2 ori proiecţia coroanei.
Pe gutui, sistemul radicular este superficial, marea masă a rădăcinilor situându-se la 20-40
cm, având posibilitatea valorificării solurilor subţiri. Pe verticală, unele rădăcini ajung la 2 m pe
gutui şi 3,5 m la altoirea pe franc. Soiul influenţează direct creşterea rădăcinii, soiurile viguroase
având sistemul radicular mult mai bine dezvoltat decât cele de vigoare slabă, în aceleaşi condiţii şi
altoite pe acelaşi portaltoi.
Tulpina are un habitus diferit în funcţie de soi, existând soiuri viguroase (Curé, Untoasă
Hardy, Păstrăvioare, Napoca), de vigoare mijlocie (Williams, Untoasă Bosc, Contesa de Paris,
Triumf, Trivale, Untoasă de Geoagiu) şi slabă (Dr. Jules Guyot, Passe Crassane), cu posibilitatea
înfiinţării plantaţiilor cu densităţi diferite. Vigoarea este dependentă şi de combinaţia de altoire,
francul imprimă vigoare mai mare comparativ cu gutuiul. La majoritatea soiurilor de păr există
tendinţa de etajare naturală pretându-se pentru coroane etajate. Între vigoare şi capacitatea de
ramificare a părului, nu este o corelaţie directă, sunt soiuri viguroase cu ramificare slabă (Untoasă
Hardy) şi altele cu o bună ramificare, chiar îndesindu-şi coroana şi cu vigoare slabă (Passe
69
Crassane). Ritmul de creştere la părul tânăr este mult mai mic decât la măr. Unele soiuri (Untoasă
Bosc, Josefina de Malines) necesită palisare în tinereţe pentru a nu forma trunchiul strâmb şi a
obţine pomi corespunzători.
Axul domină în general ramurile, indiferent de unghiul de inserţie al acestora, dar la unele
soiuri (Untoasă Hardy, Păstrăvioare) dominaţia este foarte puternică, coroanele fiind greu de
menţinut garnisite în partea inferioară, în a doua parte de viaţă a pomilor, când procesul de uscare se
intensifică. Comparativ cu mărul, părul atinge înălţimi mai mari şi la plantare trebuie asigurată
distanţa corespunzătoare între rânduri pentru a evita umbrirea reciprocă a pomilor.
5.3.2.Particularităţi de fructificare
Pornirea în vegetaţie se face primăvara devreme, cu circa o săptămână înaintea mărului.
Soiurile pot să fructifice unele preponderent pe ramuri lungi, flexibile (Curé, Untoasă Giffard,
Untoasă Bosc) care formează coroane mai dese, aglomerate, iar altele fructifică mai mult pe ramuri
scurte (Untoasă Hardy, Abatele Fetel, Passe Crassane) şi formează coroane rare, aerisite. Sunt şi
soiuri (Triumf, Trivale) care fructifică alternativ pe ramuri lungi şi scurte, ramurile lungi sub
greutatea rodului se arcuiesc şi pe partea curbată se formează ţepuşe care fructifică în anul următor.
Înflorirea începe înaintea mărului, iar modul de deschidere a florilor în inflorescenţă poate
fi centriped sau centrifug. În cadrul soiului, înflorirea durează 8-10 zile în funcţie de temperatură şi
umiditatea aerului. Înfloresc mai devreme soiurile Contesa de Paris, Trivale, Aromată de Bistriţa,
Republica etc., şi mai târziu Williams, Untoasă Bosc, Napoca.
Majoritatea soiurilor existente în cultură sunt autosterile, iar polenizarea este în principal
entomofilă. Condiţiile climatice din timpul înfloritului sunt foarte importante nu numai pentru
germinarea polenului, dar şi pentru compatibilitatea stigmatului cu polenul propriu sau al altor
soiuri. S-a dovedit că, în condiţii optime de germinare a polenului, unele soiuri ca: Favorita lui
Clapp, Untoasă Bosc, Untoasă Hardy, Williams etc., devin parţial autofertile. Pentru asigurarea
unor producţii bune şi constante, trebuie plantate mai multe soiuri în parcelă, din care 1-2 de bază,
reprezentând ponderea în funcţie de calitatea fructelor şi 1-2 polenizatoare. Sunt considerate rele
polenizatoare Curé şi Republica pentru Passe Crassane şi Napoca, iar Williams pentru Timpurii de
Dâmboviţa. Au fost puse în evidenţă şi perechi intersterile, dintre care: Curé x Untoasă Giffard,
Bella di Giugno x Republica, Passe Crassane x Williams (Branişte, 1978).
Fenomenul de partenocarpie este destul de frecvent la unele soiuri de păr: Williams, Passe
Crassane, Ducesa de Angouleme etc., dar producţia astfel obţinută nu este satisfăcătoare, fructele
sunt mai mici decât cele formate în urma polenizării.
Frecvent se manifestă fenomenul de înflorire secundară la 10-30 de zile de la înflorirea
normală, dar din aceste flori se formează fructe partenocarpice, mici atipice care nu prezintă interes
70
economic.
Formarea primelor fructe (intrarea pe rod) este dependentă de soi, portaltoi şi agrotehnica
aplicată în livadă. Altoirea pe gutui anticipă intrarea pe rod cu 1-3 ani. În general, primele fructe se
obţin la 2-3 ani de la plantare la Williams, Ducesa d' Angouleme, Passe Crassane şi la 4-5 ani de la
plantare la Curé, Untoasă Hardy etc.
Datorită ritmului mai mic de creştere a pomilor tineri, primele producţii sunt mici, nefiind
formată încă bine coroana, dar după anul 5-6 de viaţă, la majoritatea soiurilor, în condiţii normale,
producţiile devin economice.
Longevitatea plantaţiilor de păr este mai mare decât la măr, ajungând la 55-60 de ani la
pomii altoiţi pe franc, chiar mai mult la pomii izolaţi.
Producţia ce se obţine depinde în mare parte de portaltoi, vârsta plantaţiei şi agrotehnică şi
se situează între 17-30 t/ha.
Test de autoevaluare
12. Având în vedere cele învăţate în caest subcapitol şi ţinînd
cont de spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să
răspundeţi la următoarele întrebări:
a. Caracterizaţi capacitatea de creştere şi ramificare a
părului.
71
După parcurgerea acestui subcapitol trebuie să reţineţi:
72
Ca şi merele, soiurile de pere, după perioada de maturare a fructelor se împart în trei grupe:
soiuri de vară, soiuri de toamnă şi soiuri de iarnă.
Pere de vară:
Untoasă Giffard - soi viguros, cu capacitate mare de ramificare, ramuri anuale lungi,
sinuoase şi flexibile, nu are afinitate pe gutui. Este rezistent la ger, are o bună capacitate de
fructificare şi este sensibil la rapăn. Fructul este mic, piriform, verde gălbui cu o rumeneală pe
partea însorită, are pulpa untoasă, dulce-vinurie şi intens aromată.
Triumf - are vigoare mijlocie, capacitate bună de ramificare, este parţial autofertil, nu are
afinitate pe gutui. Fructul este mic, conic-alungit, cu epicarpul de culoare verde gălbuie, cu
rumeneală pe partea însorită, are pulpa albă, fondantă de calitate bună.
Trivale - are vigoare submijlocie, capacitate mică de ramificare, fructifică pe ramuri
scurte, nu are afinitate pe gutui, are fructul mic, scurt conic, verde-gălbui cu puncte roşii pe partea
însorită. Pulpa este albă, fondantă, slab aromată, de calitate bună.
Argessis - are vigoare mijlocie, capacitate bună de ramificare, are afinitate pe gutui.
Fructul este mijlociu, tronconic, galben-verzui acoperit circa jumătate cu roşu strălucitor şi are gust
bun.
Aromată de Bistriţa - este soi viguros, cu afinitate pe gutui, este parţial autofertil, are o
ramificare slabă şi fructificare pe ramuri scurte. Fructul este mijlociu, tronconic, verde-gălbui,
acoperit aproape integral cu roşu aprins. Pulpa este fondantă, aromată fiind bine apreciat ca fruct de
masă.
Favorita lui Clapp (Duset roşu) - este un soi mult răspândit în toate zonele de cultură a
părului, de vigoare mijlocie-mare, cu fructificare pe ramuri scurte, parţial autofetil. Fructul este
piriform, galben-auriu, colorat pe aproape toată suprafaţa cu roşu dungat, are pulpa fondantă
aromată de calitate foarte bună.
Napoca - are vigoare mijlocie-mare, fructifică pe ramuri scurte, este productiv şi precoce,
are afinitate pe gutui şi este parţial autofertil. Fructul este mijlociu sau mare, piriform, galben-pai cu
dungi roşietice pe partea însorită şi gust foarte bun.
Williams (Duset galben) - este unul dintre cele mai bune soiuri de vară, înfloreşte târziu,
este precoce, parţial autofertil, are vigoare mijlocie, este rezistent la boli şi ger. Fructul este
mijlociu-mare, piriform cu conturul neregulat, galben-pai, cu rugină la ambele capete, foarte bun
pentru masă şi chiar industrializare (compot). Există în cultură şi Williams roşu obţinut ca o mutaţie
din Williams comun.
Pere de toamnă
Untoasă Bosc (Kaiser Alexander) - are vigoare mijlocie, înfloreşte târziu, are o mare
capacitate de producţie, este tolerant la rapăn şi este pretenţios la sol. Are o bună capacitate de
73
ramificare, fructifică pe ramuri lungi, fructele sunt piriforme, verzi-gălbui, acoperite integral sau
parţial cu rugină grosieră şi au calitate foarte bună pentru masă.
Untoasă Hardy (Jambon) - este soi viguros, cu capacitate mică de ramificare şi fructifică
pe ramuri scurte, are o bună afinitate pe gutui, intră pe rod târziu. Fructul este scurt piriform, mare,
verde-gălbui acoperit integral cu rugină grosieră, de calitate bună.
Abatele Fetel - are vigoare mijlocie, afinitate bună pe gutui şi o bună capacitate de
producţie. Fructifică pe ramuri scurte, este precoce, are fructul lung piriform, galben-verzui cu o
rumeneală roşietică pe partea însorită, de calitate foarte bună.
Conference - are vigoare mijlocie, tolerant la condiţiile de mediu, are bună afinitate pe
gutui şi o capacitate slabă de ramificare. Fructul este mijlociu-mare, piriform, verde-gălbui, uneori
slab rumenit pe partea însorită şi cu o calotă de rugină în jurul caliciului, cu pulpa fondantă de
calitate foarte bună.
Pere de iarnă
Curé (para popească) - este un soi cu mare plasticitate ecologică, îl găsim de la mare până
la munte, în toate zonele de cultură a pomilor. Pomul este viguros, cu o bună capacitate de
ramificare, este sensibil la rapăn, are o mare capacitate de fructificare şi bună afinitate pe gutui.
Fructul este mare, piriform, asimetric, cu un şanţ sau o dungă de rugină pe partea umbrită, verde-
gălbui, cu pulpa potrivit de dulce şi fără aromă. Se poate păstra până în decembrie-ianuarie.
Monica - soi nou introdus în cultură, are fructul mijlociu ca mărime, piriform, de culoare
galbenă cu puncte şi pete de rugină, cu conturul uşor neregulat. Pedunculul este scurt, gros şi prins
în prelungirea axului fructului. Pulpa este fondantă, cu sclereide fine şi gust uşor astringent.
Păstrăvioare - soi cu fructul mic-mijlociu, scurt conic, de culoare galbenă-verzuie,
acoperit pe 1/2 -3/4 cu roşu oranj, cu puncte fine de rugină pe mijlocul fructului şi rugină grosieră în
zona cavităţii caliciale. Pulpa este alb-gălbuie, fondantă, suculentă şi gust echilibrat dulce.
Euras - soi nou, rezistent la rapăn, are fructul mijlociu-mare, scurt piriform, cu conturul
neregulat, de culoare verde cu pistrui roşietici pe circa jumătate din suprafaţă. Fructul prezintă
cavitate pedunculară asimetrică, cu tendinţă de a forma buza de iepure. Pulpa este albă-verzuie,
fondantă, cu gust dulce-vinuriu. Se păstrează bine peste iarnă.
Erwina - soi nou, rezistent la rapăn şi focul bacterian, are fructe mari, sferic-alungite sau
scurt conice, cu cavitate pedunculară şi peduncul scurt şi gros. Fructele sunt acoperite integral cu
rugină grosieră. Pulpa este fondantă, suculentă, fără sclereide şi gust echilibrat.
Contesa de Paris - pomul este de vigoare mare, pretenţios la condiţiile de mediu, sensibil
la secetă şi rapăn, are afinitate pe gutui şi un bun potenţial de producţie. Fructul este piriform,
mijlociu-mare, verde-gălbui cu puncte mici de rugină, cu pulpa fondantă, dulce aromată, de calitate
foarte bună pentru masă.
74
Passe Crassane - are pomul de vigoare slabă, cu o bună capacitate de ramificare, uneori se
îndeseşte prea tare şi necesită rărire, este sensibil la condiţiile de mediu, este precoce şi moderat
productiv. Fructul este mare, sferic sau scurt piriform, galben-verzui, cu puncte şi pete mari de
rugină, cu pulpa consistentă, dulce-vinurie, aromată foarte bună pentru masă. Se poate păstra până
în luna martie.
Republica - relativ recent introdus în sortiment, acest soi se poate păstra până în mai-iunie.
Are pomul de vigoare mijlocie, fructifică pe ramuri scurte şi are afinitate slabă pe gutui. Fructul este
maliform, scurt piriform sau bergamotiform, verde-gălbui, acoperit cu pete mari de rugină, iar pulpa
rămâne frecvent de calitate inferioară, cu sclereide mari şi numeroase, dacă nu se cultivă în zone
foarte favorabile.
În ultimii ani au fost create o serie de soiuri noi care sunt verificate in diferite areale, şi
care pot înlocui o parte din soiurile mai vechi. Timpul va deonstra dacă noile creaţii se vor impune
pe piaţa naţională de pere.
Test de autoevaluare
13. Având în vedere cele învăţate în caest subcapitol şi ţinînd
cont de spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să
răspundeţi la următoarele întrebări:
a. Speciile sălbatice de păr au vreo importanţă practică?
76
77
4.4.Comentarii şi răspunsuri la teste
Întrebarea 1.
a. Arealul mondial de cultură al părului este în toate zonele cu climat
temperat, în ambele emisfere, ajungând până la 52° latitudine nordică,
chiar mai mult în Suedia (55-58°). În România, părul se cultivă pe
suprafeţe mai mari în judeţele: Dâmboviţa, Neamţ, Suceava, Argeş, Bacău,
Buzău, Prahova, Vâlcea, Bihor, Arad, Bistriţa Năsăud. La nivel familial
părul este raspândit în toate zonele ţării, din zona de stepă până în zona
premontană.
Întrebarea 3.
a. Speciile sălbatice de păr sunt utilizate în spedial ca surse de gene pentru
boli, iar local popt fi utilizate ca portaltoi pentru a asigura rezistenţă la
secetă sau alte problele ale solului sau chiar cu rol ornamental.
78
b. Dintre cele mai bune şi cultivate soiuri la nivel mondial care sunt şi în
România se pot aminti: Williams, Untoasă Bosc (Kaiser Alexander) şi
Abatele Fetel.
5.6.Bibliografie minimală
14. Hoza D., - Pomologie. Ed. Prahova Ploieşti, 2000.
15. Ghena N., N. Branişte – Cultura specială a pomilor. Editura Ceres, Bucureşti, 2005.
79
16. Popescu M. şi colab., - Pomicultură generală şi specială. E.D.P., Bucureşti, 1992.
CUPRINS 77
6.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 6 77
6.2. Cerinţele părului faţă de factorii de mediu 78
6.3. Particularităţi tehnologice 80
6.4. Specii, soiuri, portaltoi 86
6.5. Comentarii şi răspunsuri la teste 91
6.6. Lucrare de verificare 92
6.7. Bibliografie minimală 93
Introducere
În această unitate se continuă prezentarea culturii părului, cu date referitoare la cerinţele
speciei faţă de factorii de mediu, producerea materialului săditor, infiinţarea şi întreţinerea
plantaţiilor. Prin parcurgerea acestei unităţi vom căpăta suficiente date pentru a putea înfiinţa şi
întreţine corect o plantaţie de păr în funcţie de specificul zonei de cultură.
80
înţelegerea şi aprofundarea aspectelor legate de etapele care trebuie
parcurse pentru înfiinţarea plantaţiei de păr;
cunoaşterea verigilor tehnologice specifice întreţinerii plantaţiilor de păr;
cunoaşterea sortimentului de soiuri şi portaltoi.
81
6.2.Cerinţele părului faţă de factorii de mediu
Temperatura
Părul este mai pretenţios decât mărul, în sensul că necesită mai multă căldură pe perioada
de vegetaţie. Pragul biologic este la 8°C, iar rădăcina creşte dacă în sol sunt peste 1,5-2°C. Cultura
părului reuşeşte bine acolo unde temperatura medie anuală este de 9,5-10,5°C, iar temperatura
medie pe perioada de vegetaţie să fie de 16-18°C. De obicei părul urcă numai până în zona
dealurilor mijlocii. Necesarul în frig este în funcţie de soi şi se situează între 600 şi 1200 ore.
Temperatura minimă din timpul iernii nu trebuie să coboare sub -26°C, chiar dacă unele soiuri
rezistă până la -30°C (Favorita lui Clapp, Contesa de Paris, Untoasă Diel etc.). Soiurile de toamnă şi
iarnă trebuie zonate numai acolo unde toamna este lungă şi caldă, iar lungimea perioadei de
vegetaţie are 190-195 de zile, pentru ca fructele să ajungă la însuşirile organoleptice tipice soiului.
Comportarea soiurilor faţă de căldură nu este egală. Sunt soiuri mai pretenţioase: Williams, Ducesa
d' Angoulême etc., care preferă zonele mai calde, în anii cu veri mai răcoroase calitatea fructelor
este mai slabă, alte soiuri dau rezultate bune în toate centrele pomicole consacrate părului.
Rezistenţa la temperatură scăzută este slabă după pornirea pomilor în vegetaţie, când bobocii florali
sunt afectaţi la -1,5...-2,2°C, fructele abia legate degeră la -1,5°C, iar cele ajunse la maturitate
suportă până la -4°C. Dintre soiurile de păr Curé are plasticitate mare faţă de temperatură, urcă până
la altitudinea de 800 m. Temperatura scăzută din timpul înfloritului are efecte negative asupra
procesului de legare a fructelor şi creează condiţii favorabile atacului de Pseudomonas syringae.
Apa
Părul are nevoie de 550-750 mm precipitaţii anual şi acestea să fie bine repartizate pe
perioada de vegetaţie, în funcţie de soi, portaltoi, tipul de sol etc. În funcţie de portaltoi, părul poate
rezista la secetă (altoite pe Pyrus amigdaliformis şi P. betulifolia) sau la excesul de apă (altoit pe
gutui). Rezistenţa gutuiului la excesul de apă din sol în unele perioade ale anului a făcut posibilă
valorificarea terenurilor depresionale prin cultura părului.
Seceta prelungită determină formarea unor fructe mici, deformate, cu sclereide mari,
reducerea numărului de muguri de rod diferenţiaţi pentru anul următor, reducerea creşterilor
vegetative etc. Excesul de apă din sol este şi el nefavorabil, chiar dacă pomii rezistă, fructele
formate pot fi mari, dar ele rămân fade, fără aromă şi nu pot fi comercializate pentru consum în
stare proaspătă.
Nivelul pânzei de apă freatică nu trebuie să fie mai sus de 1,5 m la soiurile altoite pe gutui
şi 2-2,5 m la cele altoite pe franc. Optimul umidităţii solului se situează la 65-70% din capacitatea
de câmp.
82
Nici umiditatea atmosferică ridicată nu este suportată, deoarece favorizează bolile, mai ales
rapănul, care dă multe probleme cultivatorilor.
Lumina
Faţă de măr, părul este mai pretenţios faţă de lumină, necesită expoziţii sudice, sud-estice
sau sud-vestice şi adaptarea coroanelor şi a distanţelor de plantare la vigoarea soiurilor şi
capacitatea acestora de ramificare. În lipsa luminii, fructele rămân de calitate slabă, lemnul lăstarilor
nu se maturează bine şi degeră în timpul iernii. Pomii tineri sunt mai pretenţioşi decât cei maturi, iar
cei maturi au nevoie de multă lumină în timpul înfloritului, a diferenţierii mugurilor de rod şi la
maturarea fructelor. O bună expunere a fructelor, determină o colorare caracteristică a soiurilor,
acumularea unor cantităţi mai mari de hidraţi de carbon şi arome.
Solul
Şi faţă de sol părul este mai pretenţios decât mărul, preferă solurile luto-argiloase şi luto-
nisipoase, soluri calde, profunde şi fertile. Pe solurile reci fructele nu ajung la potenţialul biologic
de calitate al soiului. Folosirea gutuiului ca portaltoi, dă posibilitatea valorificării solurilor subţiri
sau cu exces de umiditate.
Faţă de componentele solului, părul are unele pretenţii. Nu suportă calcarul activ mai mult
de 15% altoit pe franc şi 10% altoit pe gutui, sodiul schimbabil trebuie să nu depăşească 12%, iar
pH-ul să fie neutru (6,5-7,5). Pe solurile grele sau cu reacţie alcalină, apar frecvent carenţe de fier.
Test de autoevaluare
14. Având în vedere cele învăţate în acest subcapitol şi
ţinînd cont de spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să
comentaţi sau să răspundeţi la următoarele întrebări:
n. Pretenţiile soiurilor de păr faţă de temperatură sunt la
fel sau nu. Exemplificaţi?
83
După parcurgerea acestui subcapitol trebuie să reţineţi:
6.3.Particularităţi tehnologice
84
Existenţa unei game destul de variate de soiuri din punct de vedere a vigorii, permit
înfiinţarea plantaţiilor cu densitate medie (600-800 pomi/ha) sau cu densitate mare (1000-1200
pomi/ha) folosind distanţe de 4-5 m între rânduri şi 1,5-3 m pe rând, în funcţie de soi. Se recomandă
asocierea a 3-4 soiuri în parcelă, soiuri cu aceeaşi epocă de înflorire pentru a se putea poleniza
reciproc.
Pregătirea terenului se face la fel ca pentru măr, urmărindu-se afânarea adâncă şi
fertilizarea de bază, după o prealabilă sistematizare a terenului (dacă este cazul), urmate de
mărunţirea solului în vederea pichetării şi plantării.
Se recomandă efectuarea plantării în toamnă, deoarece pomii se prind mai uşor, se
acumulează apă mai multă la nivelul rădăcinii în timpul iernii, iar primăvara rădăcinile cresc mai
repede, înaintea părţii aeriene, procentul de pornire în vegetaţie este superior plantării de primăvară.
Dacă din diferite motive plantarea de toamnă nu s-a realizat, se va efectua primăvara imediat ce
terenul se zvântă şi permite accesul.
În funcţie de vigoarea pomilor şi de zona de cultură se pot înfiinţa plantaţii semiintensive,
cu densitate de 400-600 pomi/ha, când se folosesc soiuri viguroase, pe teren mai accidentat,
plantaţii intensive cu 650-1200 pomi/ha, când terenul este amenajat sub forma unor parcele mari
uniforme, folosind soiuri şi portaltoi de vigoare mijlocie sau chiar plantaţii superintensive, când se
folosesc soiuri de vigoare slabă, altoite pe gutui cu sau fără intermediat. La acest ultim tip de
plantaţii, numărul de pomi la unitatea de suprafaţă depăşeşte 1250 bucăţi şi se amplasează la baza
versanţilor sau pe pante foarte mici unde gradul de mecanizare este mare, solul fertil şi există
posibilităţi de irigare.
87
Modul de aplicare a apei este diferit în funcţie de posibilităţi, de la udarea pe brazde, la udarea
localizată.
Controlul recoltei de pere. În plantaţiile comerciale, pentru a obţine fructe de o anumită
mărime şi calitate este necesar pe lângă tăierea corectă a pomilor şi o rărire a florilor sau fructelor.
Rărirea se poate face chimic pentru flori sau manual pentru fructe. În practică se foloseşte mai mult
rărirea chimică a florilor prin stropiri cu diferite produse. Din cercetările lui Montali (1984) rezultă
că, folosirea produsului Regularex 1000 ppm intensifică căderea fiziologică a fructelor la soiul
Conference. La soiul Curé rezultate bune s-au obţinut prin folosirea sării de sodiu a acidului
naftalenacetic 8%, în concentraţie de 1000 ppm. Cercetările au fost extinse şi pentru a stimula
legarea mai bună şi creşterea fructelor. La soiurile Williams şi Ducesa d' Angoulême s-au obţinut
fructe mai mari în urma stropirilor cu GA3 şi 2,4,5 T (Mustafa şi col. 1982).
Combaterea bolilor şi dăunătorilor.
Dintre bolile care dau probleme mai mari în plantaţiile de păr sunt: rapănul, focul
bacterian, rugina părului, monilioza şi cancerul rădăcinii iar dintre dăunători: puricele părului,
păduchele din San José, viermele perelor, acarienii şi păduchii de frunze.
Tabelul 6.1.
Tratamentele recomandate în plantaţiile de păr
Fenofaza Agentul patogen Pesticidele recomandate
1. Repaus Păduchele din San José, ouă Polisulfură de bariu 6%, Applaudus 1,5%.
vegetativ de Psylla, afide
2. Umflarea Psylla, gărgăriţa florilor Confidor oil 1,5%, Carbetox 37 EC 0,5%,
mugurilor Sumi-alpha 0,4%
3. Dezmugurit Focul bacterian, rapăn, Champion 0,3%, Turdacupral 0,5%, zeamă
pătarea albă bordeleză 2%
4. Răsfirarea Focul bacterian, rapăn, ouă de Idem 3 + Ekalux 0,1%, sau Carbetox 0,4%,
inflorescenţelor dăunători, gărgăriţa florilor Mospilan 0,02%,
5. Scuturarea Rapăn, pătarea albă, Dithane M 45 0,2%, Captadin 0,255,
petalelor monilioză, defoliatoare, Folpan 0,3%, + Zolone 0,2% sau Sumi-
minatoare, viespe alpha 0,04%
6, 7, 8 Din 2 în 2 Rapăn, pătarea albă, Fungicid antirapăn + Insecticid: Mitac
săptămâni monilioză, puricele melifer, 0,3%, Decis 0,03%, Chinmix 0,03%,
viermele fructelor, Sumi-alpha 0,04%. Nu se repetă
defoliatoate etc. tratamentele cu acelaşi amestec de
pesticide.
9-11 La 14 zile de Rapăn, pătarea albă, Dithane M 45 0,2%, Captadin 0,25%,
la tratamentul păduchele din San José, Folpan 0,3%, Vondozeb 0,2%, + Ultracid
anterior defoliatoare 0,2%, Mospilan 0,02%, Karate 0,02%,
Carbetox 0,5%, Applaud 0,05%
12-14 La 2 Dăunători Applaud 0,05%, Decis 0,03%, Sumi-alpha
săptămâni după 0,04%, Carbetox 0,5%, Chinmix 0,5% etc.
precendentul
15. După căderea Focul bacterian, rapăn, pătări Champion 0,3%, Turdacupral 0,5%, zeamă
88
frunzelor bordeleză 2%.
În ultimii ani puricele părului (Psylla piricola) a compromis multe plantaţii de păr, datorită
folosirii unor substanţe de combatere cu spectru larg de acţiune, care au distrus prădătorii naturali şi
care au avut eficienţă slabă asupra acestui dăunător. Pentru tratamente, se folosesc aceleaşi produse
recomandate şi la măr (tabelul 6.1.).
Test de autoevaluare
15. Având în vedere cele învăţate în caest subcapitol şi ţinînd
cont de spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să
răspundeţi la următoarele întrebări:
b. Care este afinitatea părului pe gutui? Exemplificaţi
89
După parcurgerea acestui subcapitol trebuie să reţineţi:
Specificitatea produerii pomilor altoiţi la păr;
Particularităţile tehnologiei de înfiinţare a culturii;
Caracteristicile întreţinerii plantaţiilor tinere;
Caracteristicile întreţinerii plantaţiei mature
Protecţia fitosanitară a plantaţiei
90
Ca şi merele, soiurile de pere, după perioada de maturare a fructelor se împart în trei grupe:
soiuri de vară, soiuri de toamnă şi soiuri de iarnă.
Pere de vară:
Untoasă Giffard - soi viguros, cu capacitate mare de ramificare, ramuri anuale lungi,
sinuoase şi flexibile, nu are afinitate pe gutui. Este rezistent la ger, are o bună capacitate de
fructificare şi este sensibil la rapăn. Fructul este mic, piriform, verde gălbui cu o rumeneală pe
partea însorită, are pulpa untoasă, dulce-vinurie şi intens aromată.
Triumf - are vigoare mijlocie, capacitate bună de ramificare, este parţial autofertil, nu are
afinitate pe gutui. Fructul este mic, conic-alungit, cu epicarpul de culoare verde gălbuie, cu
rumeneală pe partea însorită, are pulpa albă, fondantă de calitate bună.
Trivale - are vigoare submijlocie, capacitate mică de ramificare, fructifică pe ramuri
scurte, nu are afinitate pe gutui, are fructul mic, scurt conic, verde-gălbui cu puncte roşii pe partea
însorită. Pulpa este albă, fondantă, slab aromată, de calitate bună.
Argessis - are vigoare mijlocie, capacitate bună de ramificare, are afinitate pe gutui.
Fructul este mijlociu, tronconic, galben-verzui acoperit circa jumătate cu roşu strălucitor şi are gust
bun.
Aromată de Bistriţa - este soi viguros, cu afinitate pe gutui, este parţial autofertil, are o
ramificare slabă şi fructificare pe ramuri scurte. Fructul este mijlociu, tronconic, verde-gălbui,
acoperit aproape integral cu roşu aprins. Pulpa este fondantă, aromată fiind bine apreciat ca fruct de
masă.
Favorita lui Clapp (Duset roşu) - este un soi mult răspândit în toate zonele de cultură a
părului, de vigoare mijlocie-mare, cu fructificare pe ramuri scurte, parţial autofetil. Fructul este
piriform, galben-auriu, colorat pe aproape toată suprafaţa cu roşu dungat, are pulpa fondantă
aromată de calitate foarte bună.
Napoca - are vigoare mijlocie-mare, fructifică pe ramuri scurte, este productiv şi precoce,
are afinitate pe gutui şi este parţial autofertil. Fructul este mijlociu sau mare, piriform, galben-pai cu
dungi roşietice pe partea însorită şi gust foarte bun.
Williams (Duset galben) - este unul dintre cele mai bune soiuri de vară, înfloreşte târziu,
este precoce, parţial autofertil, are vigoare mijlocie, este rezistent la boli şi ger. Fructul este
mijlociu-mare, piriform cu conturul neregulat, galben-pai, cu rugină la ambele capete, foarte bun
pentru masă şi chiar industrializare (compot). Există în cultură şi Williams roşu obţinut ca o mutaţie
din Williams comun.
Pere de toamnă
Untoasă Bosc (Kaiser Alexander) - are vigoare mijlocie, înfloreşte târziu, are o mare
capacitate de producţie, este tolerant la rapăn şi este pretenţios la sol. Are o bună capacitate de
91
ramificare, fructifică pe ramuri lungi, fructele sunt piriforme, verzi-gălbui, acoperite integral sau
parţial cu rugină grosieră şi au calitate foarte bună pentru masă.
Untoasă Hardy (Jambon) - este soi viguros, cu capacitate mică de ramificare şi fructifică
pe ramuri scurte, are o bună afinitate pe gutui, intră pe rod târziu. Fructul este scurt piriform, mare,
verde-gălbui acoperit integral cu rugină grosieră, de calitate bună.
Abatele Fetel - are vigoare mijlocie, afinitate bună pe gutui şi o bună capacitate de
producţie. Fructifică pe ramuri scurte, este precoce, are fructul lung piriform, galben-verzui cu o
rumeneală roşietică pe partea însorită, de calitate foarte bună.
Conference - are vigoare mijlocie, tolerant la condiţiile de mediu, are bună afinitate pe
gutui şi o capacitate slabă de ramificare. Fructul este mijlociu-mare, piriform, verde-gălbui, uneori
slab rumenit pe partea însorită şi cu o calotă de rugină în jurul caliciului, cu pulpa fondantă de
calitate foarte bună.
Pere de iarnă
Curé (para popească) - este un soi cu mare plasticitate ecologică, îl găsim de la mare până
la munte, în toate zonele de cultură a pomilor. Pomul este viguros, cu o bună capacitate de
ramificare, este sensibil la rapăn, are o mare capacitate de fructificare şi bună afinitate pe gutui.
Fructul este mare, piriform, asimetric, cu un şanţ sau o dungă de rugină pe partea umbrită, verde-
gălbui, cu pulpa potrivit de dulce şi fără aromă. Se poate păstra până în decembrie-ianuarie.
Monica - soi nou introdus în cultură, are fructul mijlociu ca mărime, piriform, de culoare
galbenă cu puncte şi pete de rugină, cu conturul uşor neregulat. Pedunculul este scurt, gros şi prins
în prelungirea axului fructului. Pulpa este fondantă, cu sclereide fine şi gust uşor astringent.
Păstrăvioare - soi cu fructul mic-mijlociu, scurt conic, de culoare galbenă-verzuie,
acoperit pe 1/2 -3/4 cu roşu oranj, cu puncte fine de rugină pe mijlocul fructului şi rugină grosieră în
zona cavităţii caliciale. Pulpa este alb-gălbuie, fondantă, suculentă şi gust echilibrat dulce.
Euras - soi nou, rezistent la rapăn, are fructul mijlociu-mare, scurt piriform, cu conturul
neregulat, de culoare verde cu pistrui roşietici pe circa jumătate din suprafaţă. Fructul prezintă
cavitate pedunculară asimetrică, cu tendinţă de a forma buza de iepure. Pulpa este albă-verzuie,
fondantă, cu gust dulce-vinuriu. Se păstrează bine peste iarnă.
Ervina - soi nou, rezistent la rapăn şi focul bacterian, are fructe mari, sferic-alungite sau
scurt conice, cu cavitate pedunculară şi peduncul scurt şi gros. Fructele sunt acoperite integral cu
rugină grosieră. Pulpa este fondantă, suculentă, fără sclereide şi gust echilibrat.
Contesa de Paris - pomul este de vigoare mare, pretenţios la condiţiile de mediu, sensibil
la secetă şi rapăn, are afinitate pe gutui şi un bun potenţial de producţie. Fructul este piriform,
mijlociu-mare, verde-gălbui cu puncte mici de rugină, cu pulpa fondantă, dulce aromată, de calitate
foarte bună pentru masă.
92
Passe Crassane - are pomul de vigoare slabă, cu o bună capacitate de ramificare, uneori se
îndeseşte prea tare şi necesită rărire, este sensibil la condiţiile de mediu, este precoce şi moderat
productiv. Fructul este mare, sferic sau scurt piriform, galben-verzui, cu puncte şi pete mari de
rugină, cu pulpa consistentă, dulce-vinurie, aromată foarte bună pentru masă. Se poate păstra până
în luna martie.
Republica - relativ recent introdus în sortiment, acest soi se poate păstra până în mai-iunie.
Are pomul de vigoare mijlocie, fructifică pe ramuri scurte şi are afinitate slabă pe gutui. Fructul este
maliform, scurt piriform sau bergamotiform, verde-gălbui, acoperit cu pete mari de rugină, iar pulpa
rămâne frecvent de calitate inferioară, cu sclereide mari şi numeroase, dacă nu se cultivă în zone
foarte favorabile.
În ultimii ani au fost create o serie de soiuri noi care sunt verificate in diferite areale, şi
care pot înlocui o parte din soiurile mai vechi. Timpul va deonstra dacă noile creaţii se vor impune
pe piaţa naţională de pere.
Test de autoevaluare
16. Având în vedere cele învăţate în caest subcapitol şi ţinînd
cont de spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să
răspundeţi la următoarele întrebări:
d. Speciile sălbatice de păr au vreo importanţă practică?
94
6.5.Comentarii şi răspunsuri la teste
Întrebarea 1.
a. Soiurile de păr au pretenţii diferite faţă de temperatură. Sunt soiuri mai
pretenţioase: Williams, Ducesa d' Angoulême etc., care preferă zonele mai
calde, în anii cu veri mai răcoroase calitatea fructelor este mai slabă, alte
soiuri Favorita lui Clapp, Napoca, Untoasa Bosc, dau rezultate bune în
toate centrele pomicole consacrate părului
b. Faţă de excesul de apă, părul se comportă diferit în funcţie de portaltoi.
Altoit pe gutui, părul are o toleranţă mare la exces, de aceea se recomandă
cultura părului altoit pe gutui în zone cu risc de exces temporar.
Întrebarea 2.
a. Părul se poate altoii pe gutui pentru o mai bună precocitate şi o caliatte mai
bună a fructelor. Sunt soiuri care nu au afinitate pe gutui (Williams, Untoasă
Bosc), care pot beneficia de avantajul gutuiului ca portaltoi prin folosirea
intermediatului de altoire. Intermediarul este reprezentat de un sopi cu buna
afinitate pe gutui (Cure, Untoasă Hardy) peste care se altoiesc soiurile fără
afinitate.
96
6.7.Bibliografie minimală
17. Hoza D., - Pomologie. Ed. Prahova Ploieşti, 2000.
18. Ghena N., N. Branişte – Cultura specială a pomilor. Editura Ceres, Bucureşti, 2005.
19. Popescu M. şi colab., - Pomicultură generală şi specială. E.D.P., Bucureşti, 1992.
97
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 7
CULTURA GUTUIULUI
CUPRINS 94
7.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 7 94
7.2. Importanţa, originea şi aria de răspândire 94
7.3. Particularităţi biologice 95
7.4. Cerinţele gutuiului faţă de factorii de mediu 97
7.5. Particularităţi tehnologice 98
7.6. Comentarii şi răspunsuri la teste 100
7.7. Lucrare de verificare 101
7.8. Bibliografie minimală 101
Introducere
În această unitate se prezentă particularităţile de cultură ale gutuiului, începând cu
importanţa, originea şi aria de răspândire, cerinţele faţă de factorii de mediu, producerea
materialului săditor, înfiinţarea şi intreţinerea plantaţiilor de gutui.
98
0,55-1,12% substanţe pectice, 0,3% taninuri, 0,5% lipide, 8,28-34,02 mg% vitamina C, o serie de
ioni minerali (K, Ca, Mg, Fe, etc.).
Importanţa gutuiului rezidă şi din faptul că este folosit tot mai mult ca portaltoi pentru
gutui, mai ales în plantaţiile de densitate mare.
Originea gutuiului nu este certă, după unii autori ar fi originar din zona Mării Caspice,
Caucaz, iar după alţii din Asia Centrală. În prezent se cultivă în Europa, China, Japonia, Nordul şi
sudul Africii, America de Nord şi Australia. În Europa cea mai mare producătoare de gutui este
Italia, dar interesul pentru această cultură este tot mai mic.
În ţara noastră, gutuiul ocupă o pondere foarte mică în cadrul sortimentului. Pomii sunt
plantaţi de obicei alături de alte specii pentru diversificarea sortimentului sau pentru a valorifica
unele zone depresionare cu risc de băltire a apei. Sunt câteva zeci de hectare de plantaţii comerciale
în judeţele Ilfov, Olt, Prahova, Tulcea, Iaşi şi Gorj, în zona de influenţă a Staţiunii de cercetări Tg.
Jiu, care se ocupă cu ameliorarea acestei specii etc. Cultura gutuiului este simplă, iar specia este mai
puţin pretenţioasă la condiţiile de mediu decât mărul şi părul.
7.3.Particularităţi biologice
7.3.1.Particularităţi de creştere şi fructificare.
Sistemul radicular este superficial şi mult ramificat, lateral depăşind cu puţin proiecţia
coroanei. Adâncimea la care se situează majoritatea rădăcinilor este de 25-75 cm şi acestea cresc
aproape continuu dacă temperatura solului depăşeşte 3°C.
Trunchiul gutuiului este în general torsionat, iar dacă este lăsat să crească natural,
formează frecvent mai multe tulpini din zona coletului, având aspect arbustoid. Coroana este destul
de deasă, are ramurile de schelet lungi şi flexibile, adesea cu zone degarnisite la bază. Înfloreşte
târziu, după pornirea în vegetaţie, florile formându-se în vârful lăstarilor în creştere, când aceştia au
circa 8-12 cm. Majoritatea soiurilor existente în cultură sunt autofertile, iar polenizarea este
predominant entomofilă. Nu se supraîncarcă cu rod şi nu este afectat de alternanţa de fructificare
deoarece înflorirea şi legarea se fac pe baza substanţelor fotoasimilate de frunzele deja formate şi nu
pe baza substanţelor de rezervă ca la măr şi păr. Anii cu producţie mică sau uneori fără producţie la
gutui se datorează avortării florilor sau mumifierii fructelor în timpul creşterii din lipsa substanţelor
hrănitoare sau ca urmare a unor boli. Această inaniţie nu se datorează resurselor slabe ale pomilor ci
ramurii purtătoare de flori sau fructe, care este prea subţire pentru a permite circulaţia unei cantităţi
suficiente de hrană. Situaţia este specifică pomilor neglijaţi, netăiaţi la care semischeletul se
amplifică prea mult şi ramurile de rod sunt foarte slabe (sub 4 mm grosime). Fructul este mare,
frecvent depăşeşte 500 g, sesil, prins direct de ramură. Pulpa formează sclereide în jurul ovarului,
de mărimi diferite în funcţie de soi.
99
Gutuiul este o specie precoce, intră pe rod din anul 2-3 de la plantare şi are o mare
capacitate de producţie. În funcţie de vârsta pomilor, se pot obţine până la 100-170 kg de
fructe/pom în anii favorabili. Longevitatea plantaţiilor este de circa 30 de ani.
100
7.3.2.Specii, soiuri şi portaltoi
Soiurile existente în cultură provin din trei varietăţi a speciei C. oblonga şi anume: var.
maliformis Mill C.K. Schneid, cu fructe maliforme, var. piriformis Kirchn., cu fructe piriforme fără
coaste şi var. lusitanica C.K. Schneid., cu fructe piriforme cu coaste proeminente. În ţara noastră se
cultivă următoarele soiuri:
Bereczki - este unul din cele mai răspândite în sudul şi vestul ţării, are fructele scurt
piriforme sau aproape sferice, cu conturul neregulat, cu coaste bine marcate, pulpa intens aromată,
acidulată, dulce şi potrivit de suculentă, apreciat la industrializare.
Aromate - are vigoare mijlocie, este parţial autofertil, fructele sunt mijlocii, piriforme, cu
gât alungit, cu pulpa consistentă, dulce-acidulată, intens aromată, ce se poate consuma în stare
proaspătă sau industrializată.
Moldoveneşti - are vigoare mică, este foarte productiv şi precoce, are fructe mijlocii,
maliforme, cu gust echilibrat, bun pentru industrializare.
De Constantinopol - are vigoare mijlocie, este foarte productiv, are fructele maliforme, cu
cinci coaste bine marcate, pulpa acidulat-dulce, slab aromată, bun pentru industrializare.
Aurii - are vigoare mijlocie, este precoce şi productiv, are fructe mari, globulos-alungite,
îngustate la capete, cu coaste largi. Pulpa este tare, suculentă, cu gust echilibrat şi slab astringent şi
cu aromă slabă.
De Lescowatz - este viguros, rezistent la ger şi secetă, are fructele mari, aproape sferice
sau maliforme, slab costate, cu pulpa moderat suculentă, slab acidulată şi cu multe sclereide.
De Huşi - soi autohton, viguros, parţial autofertil, are fructele maliforme cu coaste largi,
pulpa cu sclereide fine în jurul ovarului şi cu gust astringent.
Portaltoiul folosit pentru gutui este gutuiul franc sau selecţiile de gutui cu înmulţire
vegetativă folosite la păr. Local, în unele zone se poate folosi ca portaltoi păducelul pentru solurile
uscate.
Test de autoevaluare
17. Având în vedere cele învăţate în acest subcapitol şi
ţinînd cont de spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să
comentaţi sau să răspundeţi la următoarele întrebări:
q. Care este arealul de răspândire a gutuiului în ţara
noastră?
101
s. Enumeraţi 5 soiuri de gutui?
102
Lumina. Este pretenţios faţă de lumină. Trebuie amplasat în locuri bine luminate, pe teren
cu expoziţie sudică, altfel ramurile se degarnisesc devreme şi potenţialul productiv scade. Pomii
maturi au nevoie de tăieri periodice de rărire, altfel semischeletul se amplifică mult, se umbreşte,
măciuliile devin tot mai subţiri, incapabile să hrănească fructele, iar în final se usucă.
Solul. Deşi are o mare plasticitate faţă de sol, cele mai bune rezultate se obţin pe solurile
aluvionale, fertile, revene şi calde, acolo unde sistemul radicular găseşte condiţii optime de
aprovizionare a pomului cu apă şi substanţe minerale. Nu suportă solurile prea alcaline sau cu calcar
activ peste 8% şi nici o concentraţie în săruri peste 1%.
103
7.5.Particularităţi tehnologice
Producerea materialului săditor se realizează prin altoire pe marcote de gutui, marcote
care cresc foarte bine, ajung la grosimea de altoire şi au seva activă pe toată campania de altoire.
Pentru solurile mai uscate, pe scară mai redusă se foloseşte ca portaltoi păducelul.
Distanţele de plantare care se folosesc în livadă, se corelează cu vigoarea pomilor şi sunt
de 3,5-4 m între rânduri şi 2,5-3 m pe rând. Se poate planta asociat cu părul sau mărul în zonele
depresionare, unde aceste specii nu rezistă la inundarea din timpul primăverii, atât în masiv cât şi pe
rândul speciei respective, în zona mai joasă a terenului. Pentru realizarea unor producţii bune şi
constante se recomandă plantarea a 2-3 soiuri în parcelă pentru polenizare încrucişată.
Ca forme de coroană, la gutui se utilizează formele de vas şi piramidă întreruptă sau chiar
unele forme libere mai mult sau mai puţin aplatizate. Datorită creşterilor mari din tinereţe, se
recomandă scurtarea sau ciupirea acestora în vederea garnisirii. După intrarea pe rod, tăierea constă
în reducerea la jumătate sau o treime a ramurilor lungi purtătoare de măciulii, pentru a asigura
condiţii bune de hrănire a fructelor şi formarea unor ramuri de rod (măciulii) viguroase. La pomii
maturi, trebuie simplificat periodic (la 2-3 ani) semischeletul, cu transferul creşterii pe ramificaţii
tinere viguroase. Deşi din punct de vedere biologic, gutuiul nu este afectat de alternanţă, frecvent
apar pomi care fructifică puţin sau alternativ, datorită ramurilor de rod epuizate. Dacă măciuliile nu
au diametrul de cel puţin 4-5 mm, nu sunt capabile să hrănească fructele, iar acestea mor prin
inaniţie în diferite stadii de creştere. Pentru a avea fructe anual şi de calitate, este necesar ca
simplificarea semischeletului să se facă în funcţie de vigoarea măciuliilor şi de vârsta pomilor,
asigurând astfel creşteri vegetative, potenţiale ramuri de rod pentru anii următori. În perioada de
declin a pomilor, se fac tăieri în lemn de 5-6 ani pentru prelungirea perioadei de fructificare, prin
stimularea refacerii parţiale a coroanei uscate.
Solul se menţine fie lucrat, fie înierbat, în funcţie de cantitatea de precipitaţii din zonă.
Cantitatea de îngrăşăminte ce se aplică plantelor de gutui este mai mică decât la măr şi
păr. Se consideră suficientă fertilizarea cu 20-30 t/ha gunoi de grajd la 2-3 ani şi anual 80-90 kg/ha
azot, 80 kg/ha fosfor şi 50-60 kg/ha potasiu substanţă activă. În plantaţiile tinere, cantitatea de
îngrăşăminte va fi jumătate faţă de plantaţiile mature.
Irigarea gutuiului este obligatorie pentru a obţine o producţie bună şi de calitate, chiar
dacă este o specie rezistentă la stresul hidric. Cantitatea de apă ce se administrează este corelată cu
vârsta pomilor şi deficitul hidric, normele de udare sunt mici 250-300 m3/ha, iar numărul de udări
este mai mare decât la măr.
104
Gutuiul este mai tolerant la boli şi dăunători decât mărul şi părul, dar are totuşi câţiva
agenţi patogeni care pot compromite cultura. Monilioza sau mumifierea fructelor este o boală care
atacă lăstarii, florile şi fructele tinere; arsura bacteriană (Erwinia amylovora), atacă întreaga parte
aeriană a pomilor, distrugând în scurt timp întreaga plantaţie. Dintre dăunători viermele fructelor,
păduchii ţestoşi şi afidele afectează producţia şi calitatea acesteia. Combaterea se face ca şi la
bolile mărului şi părului şi cu aceleaşi produse chimice.
Test de autoevaluare
18. Având în vedere cele învăţate în acest subcapitol şi ţinând
cont de spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să
răspundeţi la următoarele întrebări:
d. Care sunt cerinţele gutuiului faţă de temperatură şi apă?
105
După parcurgerea acestui subcapitol trebuie să reţineţi:
Care sunt cerinţele gutuiului faţă de factorii de mediu;
Modul de producere a pomilor altoiţi;
Tehnologia de înfiinţare a livezii;
Tehnologia de întreţinere a livezii
Protecţia fitosanitară a gutuiului
Întrebarea 1.
a. În ţara noastră arealul de cultură a gutuiului este aproximativ suprapus
peste cultura viţei de vie, cu excepţia zonelor din Transilvania. Plantaţii
comerciale sunt câteva zeci de hectare în judeţele Ilfov, Olt, Prahova,
Tulcea, Iaşi şi Gorj, în zona de influenţă a fostei Staţiunii de cercetări Tg.
Jiu, care s-a ocupat cu ameliorarea acestei specii.
c. Cele mai cultivate soiuri de gutui din ţară sunt: Bereczki în special în
jumătatea de vest a ţării, De Constantinopol în sudul ţării, De Huşi în sudul
Moldovei, Champion, De Portugalia şi o serie de selecţii „De Deltă”.
Întrebarea 2.
a. Gutiul este o specie termofilă, are nevoie de zone calde, temperatura
constituind factorul limitativ de extindere în partea centrală şi de nord a
ţării. Creşte normal în zonele în care temperatura medie anuală este peste
9°C, iar pragul biologic este la 8,5°C. În perioada de vegetaţie, are nevoie
de o sumă de temperatură activă de 3500°C, similar viţei de vie.
106
b. Gutuiul se conduce de obicei în forme de coroană globuloase, dar care pot
capta multă lumină, coroane tip vas, pitamidă întreruptă etc., şi se pretează
mai puţin la aplatizare ?
107
7.8.Bibliografie minimală
20. Hoza D., - Pomologie. Ed. Prahova Ploieşti, 2000.
21. Ghena N., N. Branişte – Cultura specială a pomilor. Editura Ceres, Bucureşti, 2005.
22. Popescu M. şi colab., - Pomicultură generală şi specială. E.D.P., Bucureşti, 1992.
108
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 8
CULTURA PRUNULUI. IMPORTANŢĂ, ORIGINE, AREAL DE RĂSPÂNDIRE ŞI
PARTICULARITĂŢI BIOLOGIGE
CUPRINS 102
8.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 8 102
8.2. Importanţa, originea şi aria de răspândire culturii 102
8.3. Particularităţi biologice 104
8.4. Specii, soiuri, portaltoi 106
8.5. Comentarii şi răspunsuri la teste 111
8.6. Lucrare de verificare 112
8.7. Bibliografie minimală 113
Introducere
În această unitate ne familiarizăm la început cu aspecte generale despre prun: importanţă,
origine, areal de răspândire, iar apoi vedem care sunt particularităţile biologice, modul de creştere şi
fructificare. Vom vedea anumite particularităţi legate de comportarea la inflorire-polenizare pe care
nu le-am întâlnit la alte specii. În funcţie de aceste aspecte va trebui să alegem cu mare grijă soiurile
pe care dorin să le cultivăm.
109
iar lemnul are o serie de utilizări în industria mobilei, industria chimică şi în artizanat. Este o specie
care se adaptează uşor la condiţii variate de mediu, având capacitatea de a valorifica o gamă largă
de soluri, cu grade diferite de fertilitate, unde alte specii nu dau rezultate corespunzătoare. Fructele
se pot valorifica în cele mai diverse moduri, de la fructe de desert, la fructe uscate, compot,
dulceaţă, marmeladă, magiun, ţuică etc., având o compoziţie chimică foarte complexă: 7-18%
glucide, 0,16-2,30% acizi organici, 0,15-1,5% substanţe tanoide, 0,65% substanţe pectice, 0,5%
albumină, 6% celuloză, vitaminele A, B, C, săruri minerale de Fe, Ca, P, Mg, K, Na, Mn etc.
Prunele se pot valorifica cu rezultate bune la export. Prin poziţia geografică a ţării noastre,
la sfârşitul lunii iulie şi prima jumătate a lunii august se maturează o serie de soiuri de valoare, iar în
Europa Occidentală este o cerere mare de prune în această perioadă. Lemnul rezultat în urma
defrişării plantaţiilor este apreciat în industria chimică pentru obţinerea cărbunelui activ, în industria
uşoară pentru fabricarea creioanelor şi altor rechizite. Din seminţe se extrag o serie de substanţe cu
utilizări în industrie, iar endocarpul este folosit drept combustibil, având o putere calorică ridicată.
110
În ultimii ani o pondere tot mai mare din producţia de prune este obţinută în sectorul
privat. La nivelul anului 1997, 454,6 tone de prune, reprezentând 92,5% au fost obţinute în sectorul
privat.
8.3. Particularităţi biologice
8.3.1.Particularităţi de creştere
Creşterea sistemului radicular este dependentă de portaltoi. La pomii altoiţi pe corcoduş,
sistemul radicular este profund, ajunge la 120-130 cm, marea masă a rădăcinilor se amplasează în
stratul de sol cuprins între 20 şi 70 cm, la solul lucrat şi 10-40 cm la solul înierbat (Hoza, 1995).
Extinderea pe orizontală a rădăcinilor depăşeşte de 2-3 ori proiecţia coroanei, majoritatea
rădăcinilor active (60%) fiind amplasate la nivelul proiecţiei coroanei. Pomii altoiţi pe portaltoi
franc, au sistemul radicular mai superficial şi mai puţin extins lateral, dar au avantajul că pot
valorifica solurile subţiri şi mai grele. La unele soiuri de prun şi la portaltoi, se manifestă fenomenul
de drajonare, care este dăunător în livadă şi implică cheltuieli suplimentare de înlăturare a acestor
creşteri.
Trunchiul la majoritatea soiurilor este drept, uneori torsionat, cu ritidomul neted sau crăpat
sub formă de plăci poliedrice. Creşterea părţii aeriene este dependentă de portaltoi şi de agrotehnica
aplicată în livadă. Prunul poate să ajungă uşor la 8-10 m înălţime dacă creşte natural, dar în plantaţii
nu depăşeşte 5-5,5 m. Capacitatea de ramificare a soiurilor este diferită, existând soiuri care
formează coroane rare, aerisite şi uşor de întreţinut, (Stanley, Anna Späth) sau altele care ramifică
mult şi îşi îndesesc coroanele (Tuleu gras, Agen, Gras românesc, Vânăt românesc).
Prunul creşte bine în tinereţe, lungimea ramurilor anuale pot depăşi 1 m lungime, fapt ce
permite formarea rapidă a coroanelor prin tăieri în verde. Unele soiuri formează puţini lăstari
anticipaţi (Anna Späth, Stanley) iar altele au o capacitate mai mare de ramificare, uneori îndesind
prea mult coroana (Agen, Centenar). Fructificarea se realizează la unele soiuri pe ramuri mijlocii,
soiurile având o bună capacitate de ramificare, formează coroane mai dese (Vânăt românesc, Gras
românesc, Agen, Centenar), sau pe buchete ramificate, când coroanele sunt mai rare şi aerisite
(Stanley, Anna Späth, Rivers timpuriu).
8.3.2.Particularităţi de fructificare
Prunul prezintă muguri floriferi şi vegetativi, dispuşi solitar sau în grupuri. Înflorirea are
loc primăvara după celelalte specii drupacee, florile nefiind afectate de brumele şi îngheţurile din
primăvară. Din punct de vedere al momentului înfloririi soiurile se împart în următoarele grupe:
soiuri cu înflorire timpurie: Gras românesc, Victoria; cu înflorire mijlocie: Rivers timpuriu, Agen,
Stanley, Renclod Althan; sau cu înflorire târzie: Vânăt românesc, Anna Späth.
111
Florile sunt în general hermafrodite, iar comportarea la polenizare este diferită. Sunt soiuri
autofertile (Anna Späth, Stanley, Vânăt românesc, Gras românesc etc.), autosterile (Rivers timpuriu,
Renclod Althan, Silvia, etc.) şi androsterile sau cu flori funcţional femele (Tuleu gras, Tuleu
timpuriu, Centenar, Albatros etc.). Pentru o bună polenizare şi fructificare, aşezarea soiurilor în
parcelă trebuie făcută cu atenţie, asocierea soiurilor androsterile cu cel puţin două soiuri bune
polenizatoare, care să se polenizeze între ele şi ambele să-l polenizeze pe cel androsteril. Soiul
adnrosteril nu se amplasează niciodată la marginea parcelei. Asocierea în plantaţie numai a două
soiuri din care un soi androsteril şi un soi polenizator, nu asigură rezultate bune în primăverile
dificile din punct de vedere climatic, când producţia este foarte slabă. Este cazul soiului Tuleu gras,
asociat cu Agen, în unele plantaţii din zona Olteniei. În primăverile reci, sau cu vânt, polenizarea
florilor este foarte slabă, iar producţia este mult sub potenţialul soiurilor amintite. La înfiinţarea
plantaţiilor, trebuie acordată mare atenţia pomilor care se cumpără şi se plantează, deoarece toate
soiurile care provin din Tuleu gras sunt androsterile şi deşi acestea ar putea asigura un conveier
convenabil în lunile iulie-august, nu se pot planta fără asigurarea unor polenizatori. Foarte bune
polenizatoare sunt considerate soiurile: Renclod Althan, Stanley, Agen, Anna Späth, Silvia etc.
La alegerea polenizatorilor, trebuie avută în vederea şi epoca de înflorire a soiurilor,
deoarece în funcţie de condiţiile climatice aceasta se eşalonează pe 7-10 zile. Stigmatul unei flori
este receptibil pentru polen 3-5 zile în funcţie de temperatura şi umiditatea aerului din perioada
înfloritului. De obicei, există o perioadă de suprapunere a înfloririi între soiuri şi ţinând seama de
faptul că, pentru o producţie normală este suficientă polenizarea a circa 20-30% din flori, se pot
asocia soiuri diferite în parcelă pentru polenizare încrucişată. Din totalul florilor, procentul de
legare poate ajunge la 45% dacă se asigură o bună polenizare, din care cad fiziologic 19-32%,
regăsindu-se pe pom la maturitate ca fructe circa 3-5% din numărul total al florilor. Fenomenul de
intersterilitate la prun este rar întâlnit.
Vârsta intrării pe rod a pomilor variază în funcţie de soi şi agrotehnică şi poate fi de 3-4 ani
la Agen, Stanley, Centenar şi 5-6 ani la Tuleu gras, Anna Späth. Capacitatea de producţie este mare
şi dependentă de soi, fiind cuprinsă între 15-25 t/ha în livezile cu densitate medie. Pe loturi
experimentale au fost obţinute producţii foarte mari de peste 50 t/ha la Anna Späth, Tuleu gras,
Centenar, la SCPP Vâlcea. La pomii solitari se pot obţine 30-100 kg/pom în funcţie de vârstă.
Alternanţa de fructificare este mai puţin întâlnită decât la măr, dar dacă pomii sunt
supraîncărcaţi, este secetă sau apar accidente climatice, pomii sunt susceptibili de a intra în
alternanţă.
Longevitatea plantaţiilor depinde de portaltoi (pe franc au o longevitate mai mică), de soi,
de gradul de favorabilitate a zonei şi este cuprinsă între 30 şi 40 de ani. Perioada de tinereţe este de
5-7 ani, iar după 25-30 de ani de fructificare, începe declinul.
112
Test de autoevaluare
19. Având în vedere cele învăţate în acest subcapitol şi ţinînd cont
de spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să
răspundeţi la următoarele întrebări:
t. Care este ponderea culturii prunului în România?
115
Tuleu gras - are vigoare mare, este androsteril, are lemnul fragil, fructul este mijlociu,
elipsoidal, vânăt-închis, cu pulpa crocantă, suculentă, dulce şi armonios acidulată, foarte bun pentru
masă sau industrializare. Se maturează la sfârşit de august şi început de septembrie.
Tuleu dulce - este viguros, are fructul mijlociu, invers-ovoidal de culoare roşie-vineţie cu
pruină albastră. Pulpa este moale, suculentă, dulce şi semiaderentă la sâmbure, este destinat
industrializării. Soiul dă rezultate în zona dealurilor, unde soiul Agen nu poate fi cultivat. Se
maturează la sfârşit de august şi început de septembrie.
Stanley - are vigoare mijlocie, fructifică pe buchete, este foarte productiv, precoce,
autofertil şi bun polenizator, este sensibil la viespea sâmburilor. Fructul este mare invers ovoidal, cu
o brazdă ventrală bine marcată, are culoare vânătă-negricioasă, pulpa semiconsistentă, gust
echilibrat şi destinaţie mixtă: consum şi industrializare. Se maturează la sfârşit de august şi început
de septembrie.
Gras ameliorat - are vigoare mare, este autofertil şi sensibil la viroze. Fructele sunt
mijlocii, sferice sau sferice alungite, de culoare vânătă negricioasă, cu pulpa neaderentă la sâmbure,
de consistenţă medie sau moale, dulce şi slab acidulată, foarte apreciată pentru industrializare. Se
maturează la sfârşit de septembrie.
Vânăt românesc - soi viguros, autofertil, foarte sensibil la viroze. Are fructul mic,
elipsoidal, vânăt-închis, cu pulpa verde-gălbuie, cu pruină groasă argintie, consistentă, pulpa dulce
şi uşor astringentă, intens aromată, cu însuşiri foarte bune pentru consum sau industrializare. Se
maturează în decadele 2-3 din septembrie.
Anna Späth - are vigoare mijlocie, este foarte productiv, parţial autofertil, fructifică pe
ramuri scurte. Fructul este mare, sferic sau ovoidal, uşor turtit la ambele capete, maroniu-vineţiu, cu
pruină groasă, pulpa groasă, cărnoasă, verde-gălbuie, potrivit de dulce şi slab acidulată, destinată
consumului sau industrializării. Dă rezultate bune până în zona dealurilor mijlocii. Se maturează în
luna septembrie.
Record - are vigoare mijlocie, fructifică pe buchete şi este autosteril. Fructul este sferic
alungit, vânăt închis, cu pruină albastră. Pulpa este galben verzuie, consistentă, suculentă, fin
aromată, apreciată pentru masă. Se maturează la mijlocul lunii septembrie.
Sortimentul de portaltoi
În pepinieristică, la producerea materialului săditor de prun se utilizează portaltoi
generativi şi vegetativi. Portaltoii generativi mai utilizaţi sunt: corcoduşul, prunul franc, P.
Marianna şi pe scară mai redusă piersicul, zarzărul şi porumbarul.
Corcoduşul este cel mai utilizat portaltoi pentru prun, deoarece se înmulţeşte uşor şi
realizează grosimea de altoire din primul an. Imprimă pomilor o bună plasticitate şi adaptabilitate
116
la diferite condiţii de sol, imprimă vigoare mare pomilor, dar nu are afinitate cu unele soiuri: Tuleu
gras, Gras românesc, Record etc.
Prunul franc se obţine din sâmburii unor soiuri locale, fiind omologaţi şi utilizaţi mai
mulţi portaltoi: Oteşani 8, Renclod verde, Voineşti B, Gălbior, Scolduşe şi Buburuz. Prunul franc
are o bună afinitate cu toate soiurile, imprimă o vigoare mai mică soiurilor, dar puieţii cresc greu în
pepinieră. Francul asigură o productivitate bună, o înrădăcinare mai superficială şi posibilitatea de a
valorifica solurile mai subţiri, este mai sensibil la ger şi secetă decât corcoduşul.
Portaltoii vegetativi sunt puţin utilizaţi datorită plasticităţii mai reduse pe care o au. Există
o serie de selecţii de perspectivă ce se pot înmulţi şi prin butaşi.
- Saint Julien A - este o selecţie obţinută la East Malling, se înmulţeşte prin butaşi
lemnificaţi şi marcotaj. Are afinitate cu majoritatea soiurilor de prun, imprimă precocitate şi vigoare
mijlocie.
- Saint Julien K - selecţie obţinută tot în Anglia, se înmulţeşte prin butaşi, imprimă
vigoare mijlocie soiurilor, este sensibilă la calcar dar rezistă bine la solurile grele.
- Pixy - este un portaltoi vegetativ obţinut în Anglia, se înmulţeşte prin butaşi lemnificaţi,
are afinitate bună la altoire şi imprimă vigoare mică.
- Oteşani 11 - este un portaltoi vegetativ, ce imprimă vigoare mică-mijlocie, este o selecţie
de prun cu bună afinitate de altoire.
- Corcoduş 163 - o selecţie de corcoduş care se înmulţeşte vegetativ prin butaşi
lemnificaţi, pe platforme de înrădăcinare.
De dată mai recentă au fost omologaţi doi portaltoi vegetativi C5 şi CPC, fiind selecţii de
corcoduş cu înmulţire vegetativă.
Test de autoevaluare
20. Având în vedere cele învăţate în caest subcapitol şi ţinînd
cont de spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să
răspundeţi la următoarele întrebări:
f. Enumeraţi 3 specii ale genului Prunus, cu importanţă în
formarea soiurilor.
117
c. Care sunt cei mai importanţi portaltoi ai prunului?
Întrebarea 1.
a. Prunul constituie una din culturile pomicole de bază, ocupă locul II după
măr şi găseşte condiţii de creştere şi fructificare pe tot cuprinsul ţării. A
fost cultivat din cele mai vechi timpuri pentru calitatea fructelor folosite
în alimentaţie la nivel familial, ca materie primă pentru industrie, iar
lemnul are o serie de utilizări în industria mobilei, industria chimică şi în
artizanat.
118
fost obţinute producţii foarte mari de peste 50 t/ha la Anna Späth, Tuleu
gras, Centenar, la SCPP Vâlcea. La pomii solitari se pot obţine 30-100
kg/pom în funcţie de vârstă
Întrebarea 2.
a. Principalele 3 specii de prun sunt:
Prunus domestica L. - prunul vânăt european, este răspândit în Europa
sud-estică şi Caucaz, creşte ca pom de talie mijlocie, formează un sistem
radicular relativ superficial, drajonează puternic şi este tolerant la excesul de
apă. Din această specie s-au format soiurile: Tuleu gras, Vânăt românesc, Anna
Späth etc.
- P. insitiţia Jusl. - goldanul sau scolduşul, este răspândit în Europa şi
Asia, are cerinţe reduse faţă de căldură, rezistent la ger, secetă şi boli şi este
foarte productiv. Din goldan s-au format soiurile din grupa Renclod, Mirabelele
şi portaltoiul de Saint Julien.
- P. cerasifera Ehrh. - corcoduşul, creşte spontan în Europa, are talie
mijlocie, o bună plasticitate ecologică, drajonează destul de mult şi are o
variabilitate genetică mare. Este o specie folosită ca polenizator, portaltoi sau
chiar pentru fructe.
119
şi corcoduş care se poate înmulţi generatriv sau generativ.
8.7.Bibliografie minimală
23. Chira Lenuţa, D. Hoza – Cultura prunului, Editura MAST, 2007.
24. Hoza D., - Pomologie. Ed. Prahova Ploieşti, 2000.
25. Ghena N., N. Branişte – Cultura specială a pomilor. Editura Ceres, Bucureşti, 2005.
26. Popescu M. şi colab., - Pomicultură generală şi specială. E.D.P., Bucureşti, 1992.
120
121
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 9
CULTURA PRUNULUI. ECOLOGIE, PARTICULARITĂŢI
TEHNOLOGICE
CUPRINS 114
9.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 9 114
9.2. Cerinţele prunului faţă de factorii de mediu 114
9.3. Particularităţi tehnologice 117
9.4. Comentarii şi răspunsuri la teste 122
9.5. Lucrare de verificare 123
9.6. Bibliografie minimală 123
Introducere
În această unitate se continuă prezentarea culturii prunului cu cerinţele faţă de factorii de
mediu, tehnologia de producere a materialului săditor, tehnologia de înfiinţare şi întreţinere a
plantaţiilor. Se vor prezenta anumite particularităţi de care trebuie să se ţină seama atât la înfiinţarea
livezii, cât şi la exploatarea ei pentru a avea rezultate corespunzătoare.
122
românesc). Nu toate soiurile merg bine în toate zonele pomicole, unele sunt mai pretenţioase la
căldură şi reuşesc numai până în zona dealurilor mijlocii (Agen, Stanley, Anna Späth, Silvia), altele
(Gras românesc, Vânăt românesc) pot ajunge pe versanţii sudici până în zona premontană, la peste
700 m. Există diferenţe între soiurile europene şi cele chino-japoneze în ceea ce priveşte necesarul
în frig, deci lungimea perioadei repausului obligatoriu. Soiurile orientale au un repaus obligatoriu
mai scurt, pornesc mai devreme în vegetaţie, uneori chiar în ferestrele de iarnă. Din această cauză
încercările de introducere în sortimentul românesc a unor astfel de soiuri foarte valoroase nu a
reuşit. În timpul repausului, rezistenţa prunului este mare, tolerează fără probleme temperaturi de -
31°C. Bobocii floriferi rezistă la -4,4°C, florile deschise la -0,5...-2,2°C, iar fructele legate la -0,5...-
1,1°C. Pentru legarea fructelor temperatura medie zilnică optimă este de 10-12°C, minima nu
trebuie să scadă sub 2°C, iar maxima peste 25°C, altfel florile cad în masă. În timpul verii,
temperatura mai mare de 35°C determină blocarea creşterii şi arsuri pe frunzele tinere.
Temperatura dintr-o anumită zonă este importantă şi pentru maturarea fructelor. Soiurile
timpurii se maturează după acumularea unei sume de temperatură de 1400-1800°C, 2200-2400°C
pentru cele mijloci şi 2800-2900°C pentru cele târzii.
Apa. Prunul are cerinţe mari faţă de apă, cerinţe care sunt satisfăcute acolo unde cantitatea
de precipitaţii este de peste 650-700 mm anual. În zonele mai uscate (stepă şi silvostepă) reuşeşte
numai în condiţii de irigare. Pretenţiile faţă de apă sunt diferite între soiuri. Astfel, soiul Gras
românesc reuşeşte numai unde umiditatea este bună, de obicei în zona dealurilor mijlocii şi înalte,
în timp ce Anna Späth şi Agen dau rezultate bune şi în condiţii cu deficit hidric. Soiul Vânăt de
Italia este pretenţios la microclimat, pentru fructificare necesită umiditate şi căldură, zone cu
influenţă mediteraneană, altfel producţia este nesemnificativă, deşi este un soi de calitate şi destul
de mult răspândit în sudul şi vestul ţării.
Cerinţele faţă de apă sunt influenţate de portaltoi şi de epoca de maturare. Folosirea
caisului ca portaltoi, asigură o rezistenţă mai bună la secetă. Pentru acelaşi portaltoi, soiurile târzii
au cerinţe mai mari faţă de apă decât cele cu maturare timpurie. Excesul de apă din sol este suportat
mai bine de pomii altoiţi pe franc, dacă nu este de durată. Dacă excesul de apă persistă sistemul
radicular piere prin asfixiere. Umiditatea relativă ridicată a aerului creează condiţii pentru atacul
unor boli criptogamice: Monilinia, Xanthomonas, Polystigma etc., şi aceste microzone trebuie pe
cât posibil evitate în momentul înfiinţării plantaţiilor.
Lumina. Cerinţele prunului faţă de lumină nu sunt mari, el poate valorifica toate tipurile
de teren din punct de vedere a pantei. Plantarea prea deasă a pomilor determină în timp uscarea
părţii bazale a coroanei, cu efecte mult mai severe decât plantarea pomilor pe expoziţii nordice.
Lipsa luminii determină degarnisirea treptată a coroanei, fructele se colorează mai puţin şi sunt de
calitate inferioară. Pentru asigurarea unor condiţii normale desfăşurării proceselor fiziologice,
123
trebuie corelată distanţa de plantare cu vigoarea pomilor şi asigurarea iluminării coroanei prin
tăierea de întreţinere.
Solul. Faţă de sol prunul practic nu are pretenţii dacă ceilalţi factori nu sunt restrictiv, în
sensul că valorifică aproape toate tipurile de sol. Se poate planta pe solurile subţiri, grele (argila sub
55%), cu pH-ul cuprins între 5,4 şi 8,3 şi conţinutul în calcar activ sub 10%. Pentru producţii mari şi
de calitate, se poate planta pe solurile brun roşcate, podzoluri, soluri brune de pădure etc., sau chiar
pe nisipuri, în condiţii de irigare. Nu suportă conţinut mai mare de 10% calcar activ în sol.
Test de autoevaluare
21. Având în vedere cele învăţate în acest subcapitol şi ţinînd cont
de spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să
răspundeţi la următoarele întrebări:
w. Care este zona de cultură recomandată pentru prun, din punct d
eveder a pretenţiilor faţă de temperatură?
124
9.3 Particularităţi tehnologice
9.3.1.Producerea materialului săditor.
În prezent, se utilizează aproape în exclusivitate pomi altoiţi, cu mici excepţii, pe plan local,
se mai plantează drajoni proveniţi de la soiuri destinate distilării (Gras românesc, Roşior văratic
etc.). Altoirea materialului se face în pepinieră, pe portaltoi franc sau corcoduş. Se foloseşte mai
mult corcoduşul, deoarece creşte mai repede şi ajunge la grosimea de altoire în primul an, dar
imprimă neuniformitate pomilor în livadă. Portaltoiul franc (din sâmburii soiurilor Buburuz, Roşior
văratic, Voineşti B etc.) asigură o mai bună uniformitate a pomilor în livadă, dar creşte mai greu în
pepinieră şi nu ajung toţi puieţii la grosimea de altoire în primul an. Pentru valorificarea terenurilor
mai uscate se pot folosi ca portaltoi caisul sau chiar porumbarul. Deşi corcoduşul este mult folosit
ca portaltoi, trebuie ştiut faptul că nu toate soiurile au afinitate bună, ca de exemplu: Tuleu gras,
Anna Späth, Nectarina roşie etc.
127
Maturarea fructelor în funcţie de soi, se manifestă printr-o serie de modificări morfologice la nivelul
fructului, când acesta se colorează caracteristic soiului, cantitatea de pruină se îngroaşă, pulpa
devine mai moale, cantitatea de zahăr este în creştere, iar aciditatea scade. Soiul Stanley îşi
colorează bine fructele cu o lună înaintea maturităţii de recoltare, deci trebuie ştiut că, el se
recoltează în septembrie deşi se colorează bine din prima decadă a lunii august.
Fructele, odată recoltate din pomi, nu mai continuă maturarea, motiv pentru care stabilirea
momentului de recoltare este foarte important. Recoltate la maturitatea de consum, majoritatea
soiurilor sunt perisabile şi nu se pot transporta şi manipula. Pentru consumul în stare proaspătă,
recoltarea se face cu 5-7 zile înaintea maturităţii de consum, manual, fără a şterge pruina care le dă
un aspect proaspăt şi se aşează direct în ambalajele de livrare, iar pentru industrializare recoltarea se
face la maturitatea deplină prin scuturare. Nu se recomandă baterea pomilor cu prăjina (cum se mai
face pe alocuri) deoarece aşa se rup o mare parte din ramurile de rod, care sunt responsabile de
producţia anului următor şi pomii intră în alternanţă de fructificare.
Tabelul 9.1.
Tratamentele recomandate în plantaţiile de prun
Fenofaza Agentul patogen Pesticide recomandate
1. Repaus Păduchele din San José, Oleoekalux 1,5%, Oleocarbetox 3%,
vegetativ păduchele ţestos, ouă de iarnă Applaud 0,05 + ulei horticol 0,2%
2.Începutul Ciuruirea bacteriană, Turdacupral 0,4%, zeamă bordeleză 0,5%
înfloririi monilioză, pătarea roşie, ouă
de acarieni
3. Începutul Idem 2 + viespi Dithane M 45 0,2%, Folpan 0,3%, Polyram
scuturării 0,25%, Captadin 0,25% + Diazol 0,15%,
petalelor Decis 0,3%, Chinmix 0,03%, Sumi-alpha
0,04%, Zolone 0,2%.
4. după 10-12 zile Pătarea roşie, monilioză, Dithane M 45 0,2%, Folpan 0,3%, Polyram
ciuruire, viespi, afide 0,25%, Captadin 0,25% + Ekalux 0,1%,
Carbetox 0,5%, Sintox 0,1%
5-6. la 8-10 zile Idem 4 + viermele prunelor Alte combinaţii de fungicide + insecticide
decât la precedentul tratament
7-8. La 8-10 zile Idem 5 + păduchele din San Fungicid + insecticid: Applaud 0,04%,
José, afide Ekalux 0,1%, Mospilan 0,03%, Carbetox
0,5%
9-10. La Păduchele din San José, Fungicid + insecticid + acaricid: Danirun
avertizare minatore, defoliatoare, afide, 0,06%, Nisorun 0,03%, Mitigan 0,2%, Mitac
acarieni 0,2%
11-12. La 10-14 Monilioză, viermele prunelor, Rovral 0,1%, Sumilex 0,1% + Chinmix
zile după trat. 10 minatore, defoliatoare, acarieni 0,0%, Decis 0,04% + acaricid.
13-14. După Ciuruire, monilioză, ouă de Turacupral 0,5%, zeamă bordeleză 2%,
căderea frunzelor insecte sulfat de cupru 1-2%
128
Recoltarea mecanizată impune stabilirea unor distanţe convenabile la înfiinţarea livezii,
alegerea unor soiuri care se pretează la scuturare (cu desprinderea uşoară a fructelor) şi eventual
aplicarea unor tratamente cu produse care provoacă abscisia fructelor.
Test de autoevaluare
22. Având în vedere cele învăţate în caest subcapitol şi ţinînd
cont de spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să
răspundeţi la următoarele întrebări:
h. Ce sunt arcadele de fructificare?
129
9.4.Comentarii şi răspunsuri la teste
Întrebarea 1.
a. Prunul are pretenţii moderate faţă de temperatură, acestea fiind mai mici
decât la păr şi uşor mai mari sau apropiate cu ale mărului. Reuşeşte bine în
zonele în care temperatura medie anuală este de 8,5-11°C, pentru unele
soiuri chiar în jur de 8°C (Gras românesc, Vânăt românesc). Nu toate
soiurile merg bine în toate zonele pomicole, unele sunt mai pretenţioase la
căldură şi reuşesc numai până în zona dealurilor mijlocii (Agen, Stanley,
Anna Späth, Silvia), altele (Gras românesc, Vânăt românesc) pot ajunge pe
versanţii sudici până în zona premontană, la peste 700 m.
c. Faţă de calcarul activ din sol, prunul are o toleranţă limitată, nu suportă
valori mai mari de circa 10%?
Întrebarea 2.
a. Arcadele de fructificare sunt ramuri de semischelet, uneori de schelet, care
sunt arcuite, de obicei sub greutatea fructelor, unele peste altele, fără a
permite pătrunderea luminii printre ele în interiorul coroanei. Din cauza
umbririi reciproce, partea inferioara se degarniseşte, fructifică slab, motiv
pentru care cu ocazia tăierilor trebuie înlăturată partea descendentă, cu
scopul de a redresa ramura şi de a transfera creşterea oblic ascendent.
130
spaţiul dintre rânduri trebuie să fie de 7-8 m pentru a permite accesul
utilajelor de recoltare.
9.6.Bibliografie minimală
131
27. Chira Lenuţa, D. Hoza – Cultura prunului, Editura MAST, 2007.
28. Hoza D., - Pomologie. Ed. Prahova Ploieşti, 2000.
29. Ghena N., N. Branişte – Cultura specială a pomilor. Editura Ceres, Bucureşti, 2005.
30. Popescu M. şi colab., - Pomicultură generală şi specială. E.D.P., Bucureşti, 1992.
132
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 10
CULTURA CAISULUI. IMPORTANŢĂ, ORIGINE, PARTICULARITĂŢI BIOLOGICE
CUPRINS 124
10.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 10 124
10.2. Importanţă, origine şi aria de răspândire a culturii caisului 124
10.3. Particularităţi biologice 126
10.4. Specii, soiuri, portaltoi 129
10.5. Comentarii şi răspunsuri la teste 133
10.6. Lucrare de verificare 134
10.7. Bibliografie minimală 135
Introducere
În această unitate ne familiarizăm la început cu aspecte generale despre cais: importanţă,
origine, areal de răspândire, iar apoi vedem care sunt particularităţile biologice, modul de creştere şi
fructificare. Vom vedea anumite particularităţi legate de comportarea la înflorire-polenizare care nu
crează probleme deosebite privind asocierea soiurilor şi exploatarea livezii
133
În compoziţia biochimică a fructelor sunt o serie de componente importante pentru nutriţia
omului, dintre care, (la 100 g pulpă): 10,6-21,7% substanţă uscată, 6-16,6% zahăr total, 0,55-1,1%
pectine, 1,09-1,64% proteine, 0,6-0,86% substanţe minerale din care: K 75-112 mg%, P 21-32
mg%, Ca 6-14 mg%, Mg, S, Na, 0,41-3,20 mg% vitamina A, 8-27 mg% vitamina C, 35-38 mg%
vitamina P, 0,72-1,8 mg% vitamina E, valoarea energetică este de 21-77 calorii la 100 g etc. După
cum reiese din datele de mai sus, prin compoziţia biochimică caisele asigură organismului uman
toate componentele de care are nevoie pentru desfăşurarea în condiţii bune a metabolismului.
Caisele se folosesc şi pentru efectul lor favorabil în digestie, datorat reacţiei alcaline, în producerea
hemoglobinei, în anemie etc. Valoarea alimentară ridicată a caiselor şi a produselor finite pe bază
de caise, au determinat specialiştii din domeniul cercetării ştiinţifice să diversifice mult sortimentul,
prin crearea sau introducerea în cultură a unor soiuri care să se comporte bine în condiţiile climatice
din România.
Sâmburii caiselor sunt foarte bogaţi în substanţe nutritive, conţinând 28% substanţe
pectice, 29-57% grăsimi, 3% săruri minerale etc., pot fi folosiţi ca materie primă pentru extracţia
amigdalinei etc.
Din punct de vedere tehnologic caisul este apreciat de cultivatori deoarece pomii intră
repede pe rod şi au o mare capacitate de producţie.
Capacitatea de adaptare redusă la anumite condiţii de mediu, diferite de cele în care s-au
format soiurile şi mai ales slaba rezistenţă la îngheţul de revenire, împiedică extinderea în masă a
acestei specii. Prin alegerea judicioasă a soiurilor şi a zonei de cultură, caisul se poate cultiva cu
succes în partea de sud şi vest a ţării.
Caisul este o specie de mare valoare pentru zonele în care se poate cultiva, dar în ultimii
ani a înregistrat un regres datorat instabilităţii recoltelor, afectate sever de condiţiile anormale din
timpul iernii şi mai ales de gerul de revenire.
Originea şi aria de răspândire
Caisul este originar din Asia, iar după Vasilov ar exista 3 mari centre de origine: chinez,
centro-asiatic şi irano-caucazian. În Europa se pare că a pătruns în sec. I d.C., mai întâi în Grecia şi
apoi în Italia. Mult mai târziu caisul a fost cunoscut de celelalte popoare ale Europei.
În prezent, caisul se cultivă mult în emisfera nordică, unde se şi produce peste 90% din
producţia mondială de caise. Cele mai mari producţii de caise se obţin în Europa, Asia, America
Centrală şi de Nord şi mai puţin în Africa, Oceania şi America de Sud.
Dintre marile ţări producătoare de caise se pot aminti: Turcia, Ex URSS, Italia, Spania,
Grecia, Franţa, USA, Maroc etc.
În România, cultura caisului este zonată în principal în partea de sud a ţării. Producţia de
caise la nivelul anului 1997 a fost de circa 27,6 mii tone, din care peste 77% (21384 t) a fost
134
obţinută în sectorul particular. Judeţele cu producţie mai mare de caise sunt: Constanţa, Galaţi,
Călăraşi, Teleorman, Prahova, Giurgiu, Ialomiţa.
Datorită pierderilor de muguri de rod sau de flori din cauza îngheţului de revenire,
producţia de caise este foarte instabilă în timp. Dacă în anul 1986 producţia era de 60 mii tone şi în
1987 de 54 mii tone, aceasta scade continuu până în anul 1990 când se realizează numai 28 mii
tone. După 1990, producţia a fost afectată şi de defrişarea unor suprafeţe de teren, de agrotehnica
deficitară în unele livezi, astfel că în prezent se realizează o medie de circa 25-27 mii tone anual.
Consumul de caise pe cap de locuitor ajunge la 5 kg în Grecia, 3 kg în Italia, 1,4 kg în
Franţa, 1,3 kg în Belgia, 0,5 kg în Anglia etc.
Test de autoevaluare
23. Având în vedere cele învăţate în acest subcapitol şi ţinând cont
de spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să
răspundeţi la următoarele întrebări:
z. Care este importanţa alimentară şi economică a caiselor?
135
bine ancorat, când o parte mică de rădăcini pot ajunge la 4-4,5 m adâncime, rădăcini care asigură
necesarul de apă al pomului chiar în perioadele secetoase, caisul fiind recunoscut pentru rezistenţa
la uscăciune. Altoit pe prun, rădăcinile sunt mai puţin ramificate dar mai profunde, iar pe corcoduş,
sistemul radicular este mai superficial.
Din cercetările efectuate de Lupescu (1961) reiese că la pomii în vârstă de 3 ani, altoiţi pe
mai mulţi portaltoi, înrădăcinarea a fost diferită astfel:
- cel mai ramificat sistem radicular a fost la portaltoiul franc de prun Roşior, urmat de
corcoduş şi apoi de zarzăr, iar ca adâncime de răspândire, 66% din rădăcinile corcoduşului erau
între 0 şi 30 cm adâncime şi numai 28% la 30-60 cm. La prunul Roşior, 80% din rădăcini erau la
30-60 cm, iar la zarzăr 72,5%.
- dacă ne referim la greutatea totală a sistemului radicular, zarzărul a avut o greutate mai
mare, urmat de corcoduş şi prunul Roşior.
Tulpina. Partea aeriană are un ritm intens de creştere în tinereţe, formând ramuri de peste
un metru, cu 2-3 valuri pe perioada de vegetaţie şi cu ramuri anticipate. După intrarea pe rod, ritmul
de creştere se reduce, ajungând ca în perioada de maximă producţie, coroanele să rămână la aceleaşi
dimensiuni. Din perioada de maximă producţie, începe procesul de uscare a ramurilor de rod şi
uneori a semischeletului din partea inferioară a coroanei, proces care, dacă nu este bine controlat
prin tăieri, duce la degarnisirea coroanei şi scăderea potenţialului de producţie. Caracteristice
caisului, sunt arcadele care apar pe ramurile de schelet şi chiar semischelet sub greutatea rodului,
formând creşteri viguroase în punctele de maximă curbură. Aceste arcade se întineresc prin
transferarea creşterii pe ramurile tinere din zona curburii, menţinând astfel potenţialul ridicat de
producţie a ramurii respective. Ramurile de rod caracteristice sunt cele lungi, mijlocii ramificate şi
anticipate, în special la pomii tineri. Ceva mai târziu, fructificarea se mută pe ramurile mijlocii şi
pe buchete. În funcţie de cantitatea de lumină de care dispun pomii, ramurile anuale au o viaţă mai
mare sau mai mică. De obicei, buchetele trăiesc puţin, 2-4 ani, în lipsa luminii, uneori se usucă în
anul formării. Ramurile mijloci ramificate de vigoare slabă, se usucă destul de repede dacă, nu se
corelează distanţa dintre pomi cu vigoarea acestora sau dacă orientarea rândurilor nu se face pe
direcţia nord-sud. Printr-o agrotehnică corespunzătoare, caisul poate fructifica 20-25 de ani.
136
Un alt aspect cu implicaţii negative asupra producţiei îl constituie lungimea perioadei
repausului profund. În urma cercetărilor, s-a constatat că, repausul profund la cais se încheie la
sfârşitul lunii decembrie, iar după această dată, dacă condiţiile climatice permit, caisul este apt de a
porni în vegetaţie. Aşa se întâmplă în ferestrele de iarnă, (perioadă cu temperatură peste pragul
biologic) când după 7-8 zile calde caisul începe să-şi hidrateze mugurii, rezistenţa la iernare scade
foarte mult şi la revenirea frigului degeră mugurii de rod. De obicei, umflarea mugurilor de rod are
loc după acumularea a 40°C peste pragul biologic (6,5°C) şi calendaristic, în anii normali procesul
se realizează în a doua şi a treia decadă a lunii martie. Înflorirea caisului are loc după acumularea a
circa 170-200°C temperatură activă şi are loc în prima săptămână a lunii aprilie şi numai ocazional
la sfârşit de martie, când primăvara este foarte timpurie. Între soiuri există o diferenţă de 2-8 zile în
ceea ce priveşte înfloritul, soiurile cu înflorire târzie sunt mai puţin afectate de îngheţurile de
revenire. Mugurii floriferi formaţi pe valurile 2 şi 3 înfloresc mai târziu cu 4-5 zile decât cei de pe
primul val. Durata înfloritului în cadrul soiului este dependentă de condiţiile climatice şi este
cuprinsă între 2 şi 5 zile. Majoritatea soiurilor existente în cultură, sunt autofertile, deci nu există
probleme legate de asigurarea polenizării. Cu toate acestea cercetările efectuate în ţară sau
străinătate au arătat efectul benefic al polenizării încrucişate şi la cais, unde procentul de legare este
foarte bun, de până la 50%. Procentul mai slab de legare la unele soiuri nu se datorează polenului,
acesta are un bun procent de germinare la toate soiurile. Problemele de legare se datorează în
principal defectelor florilor, multe din ele au pistilul anormal sau incomplet dezvoltat, la înflorire, la
prima vedere nu se sesizează anomalii, dar fructele abia legate cad în masă. Plantarea mai multor
soiuri în parcelă are drept scop eşalonarea recoltării fructelor, care sunt perisabile şi se maturează
simultan în cadrul pomului. Dacă se plantează suprafeţe mari cu un soi, este greu de recoltat în 5-7
zile, zeci sau sute de tone, iar fructele mature cad din pom şi se depreciază.
Capacitatea de producţie a caisului este mare, începe să fructifice din anul 3-4 de la
plantare şi recolte economice se realizează din anul 5-6.
Longevitatea plantaţiilor este de 20-25 de ani din care 15-20 de producţie. Altoit pe prun şi
amplasat în zone foarte favorabile, produce economic chiar până la 30 de ani.
137
Test de autoevaluare
24. Având în vedere cele învăţate în caest subcapitol şi ţinînd
cont de spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să
răspundeţi la următoarele întrebări:
j. Care este capacitatea de înrădăcinare a caisului în funcţie
de portaltoi?
138
Armeniaca davidiana Gan. - caisul lui David, are afinitate bună cu soiurile cultivate, este
rezistent la boli şi se pretează la cultura pe nisipuri. Este de interes ca portaltoi pentru zonele
nisipoase şi ca sursă de gene.
Armeniaca manchurica Kockul - Caisul de Manciuria, creşte natural cu vigoare mijlocie şi
este foarte rezistent la ger (-40...-50°C). Prezintă interes pentru genele de rezistenţă la ger.
139
Saturn - are vigoare mică, capacitate bună de producţie, rezistent la ger şi boli, are fructul
mijlociu, sferic şi asimetric, galben-portocaliu, pătat cu roşu pe partea însorită. Pulpa este
portocalie, fermă, dulce, cu gust foarte bun. Se cultivă în sud şi Dobrogea şi se maturează în prima
jumătate a lunii iulie.
Venus - are vigoare mică, coroană rară, fructul mare sau foarte mare, portocaliu, rumenit
cu roşu carmin pe partea însorită. Pulpa este galbenă-deschis, este fermă, potrivit de suculentă, gust
plăcut, vinuriu. Se cultivă în sudul ţării şi se maturează în a doua jumătate a lunii iulie.
Mamaia - este un soi de vigoare mijlocie, cu capacitate slabă de garnisire, are fructul
mijlociu, ovoidal, portocaliu, acoperit mai mult de jumătate cu roşu rubiniu. Pulpa este galbenă-
portocalie, dulce şi uşor acidulată. Fructele trec repede în supramaturare şi se prăbuşesc. Se cultivă
în sud, Oltenia şi Muntenia şi se maturează în decada treia a lunii iulie.
Roşii de Băneasa - are vigoare mijlocie, este productiv, are fructul foarte mare, portocaliu,
acoperit cu roşu-aprins pe partea însorită. Pulpa este galben-portocalie, consistentă, suculentă, gust
plăcut armonios. Se cultivă în sud şi se maturează în decada a treia a lunii iulie.
Excelsior - are vigoare mijlocie, este productiv, are fructul mare, sferic alungit, turtit
lateral, galben-pai, cu stropi roşii pe partea însorită. Are pulpa galbenă, consistentă, suculentă, gust
plăcut şi aromă slabă. Se cultivă în sud şi se maturează la sfârşit de iulie şi început de august.
Comandor - pomul are vigoare mijlocie, este rezistent la ger, productiv, tolerant la boli.
Fructul este mare, sferic-alungit, uşor turtit lateral, galben-portocaliu, rumenit cu roşu, pulpa este
consistentă, suculentă şi are gust echilibrat. Se cultivă în toate zonele favorabile caisului şi se
maturează pe parcursul lunii august.
Selena - are vigoare mică, fructifică pe ramuri scurte, are fructul mijlociu, galben-
portocaliu, cu puncte şi pete roşii pe partea însorită. Pulpa este portocalie, conţine multă substanţă
uscată, are gust plăcut răcoritor şi se pretează pentru consum sau industrializare. Se cultivă în sud,
Muntenia, Oltenia şi Bihor şi se maturează în decadele 2-3 ale lunii august.
Sirena - este de vigoare mijlocie, are o coroană rară, aerisită, este rezistent la ger şi
îngheţul de revenire, are fructul mijlociu, globulos sau uşor ovoidal, de culoare portocalie cu pete
roşii pe partea însorită. Pulpa este portocalie, consistentă, cu multă substanţă uscată, apreciată
pentru masă sau industrializare. Se cultivă în toate zonele favorabile caisului şi se maturează în
decadele 2-3 ale lunii august.
Olimp - are vigoare mică, fructifică pe ramuri scurte, înfloreşte târziu, este productiv,
rezistent la ger şi îngheţul de revenire. Fructul este mare, are o pubescenţă foarte fină, este de
culoare portocalie, acoperit cu roşu-trandafiriu, pulpa este galbenă-portocalie, semiconsistentă, gust
slab acidulat şi aromă plăcută. Se cultivă în Dobrogea şi Câmpia Română şi se maturează în
decadele 1-3 ale lunii august.
140
Favorit - are vigoare mijlocie, fructifică pe ramuri scurte, este rezistent la ger şi îngheţul
de revenire, tolerant la bolile caisului. Fructul este mijlociu, ovoidal, de culoare oranj, rumenit cu
roşu pe partea însorită, pulpa este consistentă cu gust plăcut. Se cultivă în Dobrogea, zona capitalei
şi Bihor şi se maturează în decadele 1-2 ale lunii august.
Sulmona - este de vigoare mijlocie, este tolerant la boli, rezistent la ger şi îngheţul de
revenire, are o mare capacitate de producţie. Fructul este mijlociu-mare, sferic sau ovoidal, galben-
portocaliu, stropit cu roşu pe cea mai mare parte din suprafaţă. Pulpa este portocalie, fermă, are
multă substanţă uscată, este potrivit de suculentă şi gust foarte plăcut. Se cultivă în toate zonele de
cultură a caisului şi se maturează în decadele 1-2 ale lunii august.
Litoral - este de vigoare mijlocie, are capacitate bună de ramificare, este rezistent la ger şi
îngheţul de revenire, înfloreşte târziu. Fructul este mare, ovoidal, galben-limoniu, cu puncte şi
striuri roşii pe partea însorită. Pulpa este galbenă, potrivit de consistentă, are multă substanţă uscată
şi gust plăcut. Se cultivă în toate zonele de cultură a caisului şi se maturează în decadele 1-3 ale
lunii august.
Recent s-au introdus în sortiment hibrizi americani cu maturare în luna iunie de calitate
bună: NJA 42, NJA 19, CR 2-63.
141
Verticillium şi Eutypa. Are afinitate cu soiurile din sortiment, determină precocitate soiurilor, dar
asigură fructe de calitate mai slabă;
- Haggith, selectat în Canada, este rezistent la ger, productiv, autofertil, tolerant la Plum-
pox. Se pretează foarte bine pentru solurile mai uscate şi are afinitate cu toate soiurile, existând
probleme de altoire la soiurile infectate cu virusul CLSV.
Corcoduşul sau Mirobolanul este de asemenea mult folosit, deşi există o mulţime de
biotipuri. Sunt folosite mai multe selecţii după cum urmează:
- Mirobolan GF 31, este o selecţie franceză (P. cerasifera x P. salicina), are
compatibilitate destul de bună, conferă soiurilor vigoare mare, dar este sensibil la bacterioze,
nematozi şi Verticillium. Este destul de rezistent la umiditate mai mare din sol decât majoritatea
portaltoilor caisului;
- Mirobolan 29 C, este o selecţie de corcoduş obţinută în California. Se înmulţeşte prin
butaşi lemnificaţi şi se comportă bine pe solurile nisipoase. Este rezistent la nematozi şi imprimă
productivitate.
Prunul franc, din soiurile Buburuz, care imprimă vigoare mare, rezistă la ger şi secetă;
Oteşani 8 imprimă o vigoare mai mică, determină precocitate de fructificare, rezistenţă la ger,
suportă şi solurile mai grele; Renclod verde, are o capacitate destul de mare de drajonare etc.
Portaltoii de prun au dezavantajul că nu cresc uniform în pepinieră şi nu ajung toţi la grosimea de
altoire în câmpul II.
Mariana 2624, Mariana GF 8-1, (P. cerasifera x P. munsoniana) sunt selecţii ce se
înmulţesc uşor prin butaşi lemnificaţi, rezistă bine la asfixierea radiculară şi la putrezirea
rădăcinilor. Asigură o înrădăcinare superficială ceea ce permite folosirea solurilor mai subţiri şi
eventual calcarose. Nu are afinitate foarte bună cu toate soiurile, necesitând intermediar de altoire.
Brompton (P. domestica) este o selecţie de prun cu înmulţire vegetativă prin butaşi, este
viguros, nu are afinitate bună cu toate soiurile şi este destul de rezistent la asfixierea radiculară.
Piersicul franc, se foloseşte numai pe solurile mai acide, în general aceiaşi portaltoi ca la
piersic: GF 305, Nemaguard, Siberina, De Balc etc., se folosesc mult în Italia, Franţa, Canada şi mai
puţin în România. Piersicul asigură o rezistenţă bună la cancer şi verticiloză, dar nu are afinitate cu
toate soiurile.
Migdalul, se foloseşte pentru solurile mai uscate, uşoare sau calcaroase, unde alţi portaltoi
nu dau rezultate bune.
142
Test de autoevaluare
25. Având în vedere cele învăţate în caest subcapitol şi ţinînd
cont de spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să
răspundeţi la următoarele întrebări:
a. Care sunt principalele soiuri din sortiment?
Întrebarea 1.
a. Caisele sunt foarte căutate de consumatori, atât ca fructe de desert cât şi
prelucrate în diverse moduri. Cererea mare de fructe este determinată de
însuşirile lor calitative şi tehnologice, compoziţia biochimică complexă şi
gustul foarte plăcut, aroma specifică. Caisul este o specie precoce,
productivă, care poate să valorifice zonele mai uscate, cu soluri bine drenate,
chiar şi nisipuri, dacă se asigură irigare.
Întrebarea 2.
a. Sistemul radicular creşte diferit în funcţie de portaltoi şi de vărstă. La pomi
în vârstă de trei studiul sistemului radicular a arătat că cel mai ramificat
sistem radicular a fost la portaltoiul franc de prun Roşior, urmat de corcoduş
şi apoi de zarzăr, iar ca adâncime de răspândire, 66% din rădăcinile
corcoduşului erau între 0 şi 30 cm adâncime şi numai 28% la 30-60 cm. La
prunul Roşior, 80% din rădăcini erau la 30-60 cm, iar la zarzăr 72,5%.
b. Caisul are un repaus biologic scurt, de obicei la sfârşit de decembrie-
început de ianuarie acesta se încheie, pomii rămân în repaus datorită
temperaturii reduse (repaus relativ). Dacă temperatura creşte (ferestre de
iarnă ) peste pragul biologic mai multe zile, pomii pot să se decălească,
ţesuturile se hidratează, iar la revenirea frigului se pierd mugurii de rod.
Este una dintre cauzele frecvente a slabei fructificării a caisului.
144
rezultate slabe din punct de vedere financiar.
Întrebarea 3.
145
10.6.Bibliografie minimală
31. Bălan Viorica şi colab. – Caisul şi caisele, Editura Ceres, 2008.
32. Hoza D., - Pomologie. Ed. Prahova Ploieşti, 2000.
33. Ghena N., N. Branişte – Cultura specială a pomilor. Editura Ceres, Bucureşti, 2005.
34. Popescu M. şi colab., - Pomicultură generală şi specială. E.D.P., Bucureşti, 1992.
146
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 11
CULTURA CAISULUI. ECOLOGIE, PARTICULARITĂŢI
TEHNOLOGICE
CUPRINS 136
11.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 11 136
11.2. Cerinţele caisului faţă de factorii de mediu 136
11.3. Particularităţi tehnologice 140
11.4. Comentarii şi răspunsuri la teste 145
11.5. Lucrare de verificare 146
11.6. Bibliografie minimală 147
Introducere
În această unitate se continuă prezentarea culturii caisului cu cerinţele faţă de factorii de
mediu, tehnologia de producere a materialului săditor, tehnologia de înfiinţare şi întreţinere a
plantaţiilor. Se vor prezenta anumite particularităţi de care trebuie să se ţină seama atât la înfiinţarea
livezii, cât şi la exploatarea ei pentru a avea rezultate corespunzătoare.
147
pragul biologic (6,5°C), iar înflorirea şi legarea fructelor se realizează, dacă sunt asigurate cel puţin
10-12°C. Spre deosebire de alte specii drupacee, la cais legarea florilor se poate realiza în
primăverile reci chiar la temperaturi joase dar pozitive, legare cu polen propriu. Uneori polenizarea
se face înaintea deschiderii depline a florilor deoarece stigmatul este aşezat strâns între stamine. În
perioada de vegetaţie, temperatura optimă este de 20°C. Rezistenţa la temperatură scăzută este
dependentă de faza de vegetaţie şi de fiecare organ în parte. Pomii bine pregătiţi pentru iernare pot
să reziste până la - 26...-27°C, fără a înregistra pagube, mugurii în faza de umflare sunt distruşi la -
12...-14°C, la apariţia petalelor numai unele soiuri rezistă la -6°C, florile deschise degeră la -2...-
3°C, iar tinerele fructe sunt afectate la -1...-2°C. În iernile cu temperaturi negative sub 20°C apar
crăpături pe trunchiul pomilor, pe care se instalează o serie de microorganisme ce duc la scurtarea
longevităţii pomilor. S-a constatat o legătură între rezistenţa la ger a mugurilor şi gradul lor de
dezvoltare. Mugurii de pe ramurile anticipate sau de pe valurile 2 şi 3, sunt mai tineri şi mai
rezistenţi decât cei de pe primul val.
Irigarea prelungită, fertilizarea excesivă cu azot sau aplicarea acestuia în a doua parte a
verii, duc la prelungirea vegetaţiei şi maturarea incompletă a mugurilor şi lemnului, ceea ce-i face
sensibili la ger. De asemenea, amplasarea pomilor la baza pantelor, pe văile închise, unde se scurg
curenţii reci, amplifică şi mai mult efectul negativ al îngheţurilor de revenire.
Apa. Cerinţele faţă de apă ale caisului sunt mici, reuşind foarte bine în zonele cu 450-550
mm precipitaţii anual. Nu suportă seceta prelungită, iar pentru producţii mari şi de calitate
reacţionează bine la irigare. În perioada de creştere a fructelor, caisul valorifică apa din sol
acumulată în timpul iernii, dar are nevoie de apă din irigare în timpul diferenţierii mugurilor de rod,
când de obicei, se instalează seceta. Excesul de apă din sol, umiditatea relativă ridicată din timpul
înfloritului şi la maturarea fructelor, au influenţă negativă asupra producţiei, favorizează atacul unor
boli periculoase: Monilinia, Eutypa, Stereum etc. Stagnarea apei în sol şi inundarea temporară
contribuie la pieirea prematură a caisului dacă excesul este de scurtă durată (2-3 zile), iar dacă este
de durată mai mare pomii mor repede prin asfixierea rădăcinilor.
Lumina. Este una din speciile cele mai pretenţioase faţă de lumină. Pentru a asigura
necesarul de lumină, caisul se amplasează pe cele mai expuse terenuri, se aleg formele de coroană
care permit pătrunderea luminii la toate organele tulpinii şi orientarea rândurilor se face pe direcţia
nord-sud. Atenţie mare trebuie acordată distanţei de plantare. Deşi se recomandă tot felul de
distanţe pentru cais, consider că sub 5 m între rânduri, nu se justifică sub nici un motiv, deoarece nu
există soiuri de vigoare slabă, iar în timp, pomul creşte pe verticală după lumină şi ajunge la
înălţimi de 6-8 m. Sunt astfel de situaţii în practică, chiar la unităţi foste IAS-uri, unde pomii
plantaţi la distanţa de 4 m între rânduri sunt practic scăpaţi de sub control şi plantaţiile compromise,
deşi sunt tinere. Distanţa de plantare mai mare, ajută la menţinerea garnisită a bazei coroanei şi la
148
menţinerea potenţialului de producţie ridicat. Nu se poate face intensivizarea caisului numai de
dragul de a o face. Din punct de vedere tehnic, se pot realiza plantaţii cu densitate mai mare, dar
pentru întreţinerea lor corespunzătoare este nevoie de pricepere şi bani, ori astăzi trebuie să primeze
aspectul economic.
În ceea ce priveşte expoziţia terenului, caisul se plantează numai pe expoziţii sudice, sud-
estice sau sud-vestice, iar pe versant numai pe treimea mijlocie a acestuia.
Pentru desfăşurarea normală a proceselor metabolice, în cursul anului caisul are nevoie de
cel puţin 1900 ore de insolaţie din care 250 de ore în iunie şi 280 de ore în luna iulie.
Solul. Faţă de acest factor, pretenţiile sunt moderate, în sensul că reuşeşte bine pe
majoritatea solurilor mijlocii şi uşoare de la lutoase la nisipoase. Indiferent de portaltoiul folosit,
solurile nu trebuie să conţină mai mult de 5% schelet. Nu suportă solurile grele sau cu exces de apă.
Chiar dacă mai găsim recomandări de valorificare a unor soluri mai grele cu cais prin folosirea
prunului sau corcoduşului ca portaltoi, aceste terenuri nu asigură longevitate plantaţiilor şi nu merită
o astfel de investiţie. Solul greu constituie una din cauzele pieirii premature a caisului. Cele mai
bune sunt solurile uşoare, calde, permeabile şi fertile, cu reacţie slab alcalină sau neutră. Caisul
valorifică foarte bine şi nisipurile consolidate dacă se aplică o fertilizare corespunzătoare şi numai
în condiţii de irigare. Pe solurile carbonatice, dominante în arealul de cultură a caisului, orizontul cu
carbonaţi trebuie să fie sub 100 cm, iar carbonatul de calciu activ să fie în jur de 3%. Intervalul
favorabil al pH-ului este de 7,3-8,4, indiferent de textura solului, dar poate valorifica şi solurile cu
pH-ul mai mic, de până la 5,9.
Test de autoevaluare
26. Având în vedere cele învăţate în acest subcapitol şi ţinînd cont
de spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să
răspundeţi la următoarele întrebări:
bb. Care este zona de cultură recomandată pentru cais, din punct de
vedere al pretenţiilor faţă de temperatură?
149
din sol?
150
11.3.Particularităţi tehnologice
11.3.1.Producerea materialului săditor
Obţinerea pomilor altoiţi se face prin folosirea unuia din următorii portaltoi: zarzărul şi
francul, care sunt viguroşi, au un sistem radicular bine dezvoltat, rezistă bine la nematozi, solurile
sărace şi uscate, asigură o calitate bună a fructelor; corcoduşul se adaptează la toate terenurile, dar
nu are afinitate cu toate soiurile, are vigoare medie, imprimă o intrare mai devreme pe rod; piersicul
franc imprimă precocitate şi productivitate, este însă puţin folosit; prunul franc pentru a imprima
caisului o mai bună rezistenţă la iernare, prin altoire la nivelul de proiectare a coroanei şi migdalul
pentru a valorifica unele soluri calcaroase. Puieţii portaltoi, cu excepţia celor de prun, se obţin prin
semănare directă în câmpul de altoire sau şcoala de puieţi, iar altoirea se face cu mugur dormind în
prima parte a campaniei de altoire. În prezent, se comercializează prin staţiunile de profil pomi
altoiţi din majoritatea soiurilor noi introduse în sortiment.
151
consolidarea ultimei şarpante. Pe şarpante se formează subşarpante după sistemul de ramificare
bilateral, altern, exterior.
Pentru formele aplatizate, se aleg şarpante orientate în lungul rândului, distanţa între ele pe
ax se corelează cu capacitatea de ramificare a soiurilor. Palmetele formate pot să fie etajate,
neetajate sau libere. Se tinde spre formarea coroanelor cât mai libere, care nu necesită intervenţii de
tăiere severe în perioada repausului pentru a grăbi intrarea pe rod.
Test de autoevaluare
27. Având în vedere cele învăţate în caest subcapitol şi ţinînd cont de
spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să răspundeţi la
următoarele întrebări:
l. Cum se stabileşte sortimentul şi suprafaţa plantată cu cais?
155
11.4.Comentarii şi răspunsuri la teste
Întrebarea 1.
a. Caisul este o specie pretenţioasă faţă de căldură, temperatura constituind
factorul limitativ de extindere a speciei. Ca areal de cultură, găseşte
condiţii bune într-o zonă mai mică decât piersicul. Pomii pornesc în
vegetaţie după o perioadă de 7-10 zile cu temperaturi peste pragul
biologic (6,5°C), iar înflorirea şi legarea fructelor se realizează, dacă
sunt asigurate cel puţin 10-12°C.
156
legare, dacă procentul de legare este mare cu scopul de a norma
producţia, sau după recoltarea fructelor în cazul pierderii parţiale a
mugurilor de rod cu scopul valorificării tuturor fructelor formate.
Tăierea în repaus, urmată de eventuale îngheţuri nu mai dă posibilitatea
fermierului de a face corecţii şi a compensa pierderile suferite.
157
59. Cum se poate evita pieirea prematură a caisului. 2 p.
11.6.Bibliografie minimală
35. Bălan Viorica şi colab. – Caisul şi caisele, Editura Ceres, 2008.
36. Hoza D., - Pomologie. Ed. Prahova Ploieşti, 2000.
37. Ghena N., N. Branişte – Cultura specială a pomilor. Editura Ceres, Bucureşti, 2005.
38. Popescu M. şi colab., - Pomicultură generală şi specială. E.D.P., Bucureşti, 1992.
158
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 12
CULTURA PIERSICULUI. IMPORTANŢĂ, ORIGINE, PARTICULARITĂŢI
BIOLOGICE
CUPRINS 148
12.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 12 148
12.2. Importanţă, origine şi aria de răspândire a culturii caisului 148
12.3. Particularităţi biologice 151
12.4. Specii, soiuri, portaltoi 155
12.5. Comentarii şi răspunsuri la teste 160
12.6. Lucrare de verificare 162
12.7. Bibliografie minimală 163
Introducere
În această unitate ne familiarizăm la început cu aspecte generale despre piersic: importanţă,
origine, areal de răspândire, iar apoi vedem care sunt particularităţile biologice, modul de creştere şi
fructificare. Vom vedea anumite particularităţi legate de comportarea la înflorire-polenizare care nu
crează probleme deosebite privind asocierea soiurilor şi exploatarea livezii
159
pedoclimatice din partea de sud şi vest a ţării satisfac cerinţele speciei faţă de căldură. Piersicul este
o specie puţin adaptată la condiţiilor noastre climatice, suferă iarna de pe urma gerului, dar poate
asigura producţii constante şi mari 10-15 ani. Este foarte precoce, intră pe rod din anul 2-3 de la
plantare, are o fertilitate mare, diferenţiază foarte bine etc. Prin sortimentul foarte variat, se pot
produce şi consuma fructe proaspete o perioadă lungă de timp, de la sfârşitul - mijlocul lunii iunie
până la sfârşitul lunii octombrie, asigurând atât piaţa cât şi fabricile de conserve cu materie primă.
Datorită acestor avantaje, cultura piersicului trebuie extinsă în toate zonele favorabile, chiar pe
nisipurile Olteniei unde se comportă foarte bine.
Piersicile au o compoziţie foarte complexă, fiind apreciate atât ca fructe de desert cât şi
pentru ameliorarea unor stări de disfuncţionalitate a organismului uman. Dintre componentele
biochimice cele mai importante sunt următoarele: 10,4-16,2% substanţă uscată, 5,4-11,9% zahăr
total, 0,36-0,44% aciditate totală, 12,6-21,5 mg% acid ascorbic, 0,3-0,6 g% pectine, 0,7-0,9 g%
proteine, 0,07-0,16 g% substanţe tanoide, 0,03 mg% vitamina B1, 0,05 mg% vitamina B2, 0,90
mg% vitamina B6, 0,30 mg% vitamina A, 0,43 mg% vitamina E, o serie de ioni minerali: K, P, Mg,
Ca, Na, Mn, Fe, Cu, Zn etc., au o valoarea energetică de 29-64 calorii la 100 g. Fructele sunt
apreciate de consumatori atât în stare proaspătă cât şi prelucrate, sub formă de compot, dulceaţă,
gem, sucuri, nectaruri, deshidratate etc. În medicina populară piersicile sunt recomandate în
alimentaţia bolnavilor de ficat, rinichi, arteroscleroză, afecţiuni gastrice, obezitate etc.
În prezent piersicul este extins pe toate continentele între paralelele de 30° şi 45°, în
ambele emisfere. Factorii limitativi în extinderea speciei îi reprezintă temperaturile negative din
timpul iernii şi îngheţurile târzii din primăvară. Suprafeţe mai mici ocupate de piersic pot fi întâlnite
în zonele subtropicale sau chiar tropicale, la altitudine mai mare, unde se produc fructe de calitate
slabă.
Suprafaţa ocupată cu piersic pe plan mondial, în anul 1998, a fost de 1729,6 mii ha, cu o
producţie medie la hectar de 6,4 tone, foarte puţin faţă de potenţialul biologic al speciei. Cea mai
mare parte din producţia mondială se obţine în Asia, urmează Europa şi America de Nord.
160
În Europa sunt câteva ţări mari cultivatoare de piersici, dintre care: Italia, Franţa, Spania,
Grecia, Moldova, Portugalia etc.
În România, cultura piersicului este concentrată în partea de sud şi vest a ţării şi sporadic în
celelalte regiuni. Producţia de fructe la nivelul anului 2007 a fost de 25000 tone, din care 63% în
sectorul particular.
Două judeţe Bihor şi Constanţa produc peste 50% din producţia de piersici, iar în sectorul
particular, judeţul Bihor produce circa 45% din total. În celelalte judeţe ponderea sectorului privat
este mult mai slabă. Pe lângă judeţele prezentate în tabel, cultura piersicului prezintă interes în: Satu
Mare, Olt, Hunedoara, Galaţi, Giurgiu etc.
Test de autoevaluare
28. Având în vedere cele învăţate în acest subcapitol şi ţinând cont
de spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să
răspundeţi la următoarele întrebări:
ee. Care este importanţa alimentară şi economică a piersicilor?
161
12.3. Particularităţi biologice
12.3.1.Particularităţi de creştere
Sistemul radicular. Piersicul altoit pe franc, formează un sistem radicular bogat ramificat,
cu rădăcinile de schelet groase, orientate majoritatea relativ paralel cu suprafaţa solului şi câteva din
ele pătrund pe verticală la adâncimi mari. Extinderea laterală a rădăcinilor depăşeşte de 1,7-2 ori
proiecţia coroanei, iar pe verticală majoritatea sunt răspândite între 20 şi 60 cm, puţine ajung la 3-4
m (Mihăescu, 1977). Indiferent de densitatea de plantare, rădăcinile piersicilor vecini nu se
întrepătrund. Din această cauză, în plantaţiile mai bătrâne, completarea golurilor nu dă rezultate,
rădăcinile pomilor tineri nu mai găsesc spaţiu necesar pentru aprovizionarea pomului cu apă şi
săruri minerale. Arhitectonica sistemului radicular pe profilul de sol este dependentă de însuşirile
fizico-chimice ale solului, iar în aceleaşi condiţii de sol, de portaltoi. Rădăcinile au două maxime de
creştere, primăvara şi toamna, când în sol sunt 8-20°C, considerată temperatură optimă.
Partea aeriană a piersicului creşte rapid în primii ani de viaţă, emite 1-3 serii de anticipaţi
care îndesesc mult coroana, înălţimea pomului ajunge la maturitate la înălţimea de 4-6 m. Există în
cultură şi piersic pitic (dwarf - pitic genetic) care la maturitate nu depăşesc 1-2 m şi care se poate
cultiva în vase de cultură. Tendinţa actuală este de a introduce în cultură piersici de tip semidwarf şi
columnar, care să simplifice lucrările de întreţinere a coroanelor. Capacitatea mare de emitere a
anticipaţilor se poate valorifica prin tăieri în verde scurtându-se cu 1-2 ani perioada de formare a
coroanelor. După intrarea pe rod, intensitatea creşterii scade, comparativ cu alte specii, având
creşteri slabe.
Piersicul fructifică pe ramuri mixte cu lungime de 40-60 cm, ramuri care sunt purtătoare de
mulţi muguri de rod aşezaţi în grupuri, de obicei câte trei, din care unul vegetativ, ceea ce implică
rărirea fructelor după căderea fiziologică din iunie. În timpul fructificării, majoritatea ramurilor
mixte se epuizează, astfel încât ele nu prezintă interes în coroană pentru producţia anilor următori.
Apariţia în coroana pomilor a ramurilor buchet sau a salbelor (ramuri subţiri de 2-4 mm şi care au
lateral numai muguri floriferi), organe de rod netipice piersicului, indică o anomalie în creşterea
pomilor, fie datorată încărcăturii foarte mari de fructe, fie datorită unei tehnologii de cultură
neadecvate. Pe acest tip de ramuri, nu se obţine o producţie de calitate şi trebuie luate măsuri pentru
stimularea creşterilor noi, în vederea asigurării rodului în anul următor.
Frecvent la pomii tineri sau în urma unor tăieri severe, din mugurii dorminzi de pe ramurile
de schelet, apar ramuri lacome, lungi de până la 2 m, cu internoduri lungi şi o slabă diferenţiere a
mugurilor de rod, care se pot folosi pentru refacerea unor elemente structurale ale coroanei care s-au
rupt. Dacă nu sunt necesare pentru completarea coroanei, ramurile lacome se suprimă.
Degarnisirea bazei ramurilor de schelet, este specifică piersicului chiar în plantaţiile bine
întreţinute şi se manifestă de timpuriu. Cu cât pomii nu sunt tăiaţi corect, sunt umbriţi sau afectaţi
162
de ger şi boli, cu atât procesul de degarnisire este mai sever. Printr-o agrotehnică superioară, o
corelare a încărcăturii de fructe cu vigoarea pomilor şi cu fertilitatea solului, degarnisirea poate fi
mult diminuată. În timp, zona de fructificare se mută spre periferia coroanei scăzând astfel şi
potenţialul de producţie a pomilor.
În cadrul ciclului anual, piersicul are un repaus obligatoriu scurt. Până în ianuarie este
satisfăcută nevoia în frig şi mugurii rămân în stare de repaus datorită temperaturilor scăzute. Dacă
în ferestrele de iarnă temperatura depăşeşte mai multe zile consecutiv pragul biologic, mugurii se
hidratează, o parte din substanţele de rezervă sunt transformate în zaharuri simple, mugurii se
decălesc, iar gerurile care survin mai târziu provoacă pagube mari. Pornirea în vegetaţie primăvara
are loc la sfârşit de martie şi început de aprilie în funcţie de specificul anului climatic, creşterea
intensă a lăstarilor având loc în lunile mai şi iunie.
Pe perioada creşterii intense a lăstarilor, piersicul formează 1-3 serii de anticipaţi, în
funcţie de vârsta şi vigoarea pomilor. Pentru pomii tineri sunt obligatorii lucrările în verde, prin care
se suprimă o parte din anticipaţi sau chiar din lăstarii principali pentru a asigura alungirea suficientă
a celor folosiţi pentru formarea structurii coroanei şi pentru a asigura o rărire normală a coroanei.
Toamna, odată cu căderea frunzelor se încheie perioada de vegetaţie. În România, în zonele de
cultură a piersicului, se asigură condiţii pedoclimatice bune pentru maturarea lemnului, afectarea
ramurilor anuale survine destul de rar şi de obicei când apar îngheţuri de revenire mai puternice,
după decălirea pomilor.
Piersicul este caracterizat de o capacitate mai mare decât alte specii de a emite lăstari din
zona de proiectare a coroanei şi de la baza ramurilor de schelet, acest aspect fiind cunoscut cu
numele de bazitonie. Datorită acestui fapt este posibilă refacerea unor elemente de schelet rupte sub
greutatea rodului sau din alte cauze.
Dacă se analizează pomii din punct de vedere a vigorii de creştere, în cadrul speciei
întâlnim următoarele grupe:
- soiuri de vigoare foarte mare: Earligold, Aurelia.
- soiuri de vigoare mare: Jerseyland, Halehaven, Flavorcrest, Collins, Springcrest.
- soiuri de vigoare mijlocie: Fayette, Redhaven, Cardinal, Redskin.
- soiuri de vigoare mică: Fillette, Red Lady.
- dwarf: Bonanza, Floria, Garden Beauty, Late Red, Silverado.
12.3.2.Particularităţi de fructificare
Intrarea pe rod a piersicului este precoce, diferenţiază muguri floriferi încă din pepinieră şi
fructifică destul de bine din anul 2-3 de la plantare. Piersicul este specia care diferenţiază muguri de
rod şi fructifică anual, fără să fie afectat de alternanţa de fructificare. Pentru începerea procesului de
163
diferenţiere a mugurilor de rod, are nevoie de 1600-1900°C. Majoritatea soiurilor cultivate au
nevoie de circa 600-800 ore cu temperatură pozitivă sub 7°C, pentru a-şi definitiva micro şi
macrosporogeneza şi a putea înflori normal. Mugurii care nu-şi satisfac necesarul în frig cad înainte
de dezmugurit. În funcţie de numărul mugurilor care cad înainte de dezmugurire soiurile se
grupează în trei grupe: cu cădere slabă (sub 15%), cu cădere mijlocie (15-40%) şi cu cădere ridicată
(peste 40%). Înflorirea are loc în perioada aprilie-mai, în funcţie de condiţiile climatice ale anului.
Pentru înflorire sunt necesare temperaturi medii de cel puţin 10°C. Există două tipuri de flori, unele
soiuri au flori tip rozaceu, de culoare alb-roză, iar altele au flori campanulate, cu petale mai mici şi
mai intens colorate. Procentul de legare este influenţat de condiţiile climatice şi de fertilitatea
polenului. După gradul de polenizare liberă, soiurile pot fi: cu polenizare slabă (sub 20% din flori),
cu polenizare mijlocie (20-50% din flori) şi cu polenizare bună (peste 50% din flori). În funcţie de
temperatură, înflorirea durează 10-14 zile, la temperaturi mai mici poate dura chiar mai mult. Din
punct de vedere al comportării la înflorire, soiurile de piersic sunt autofertile cu excepţia soiului
J.H. Hale.
Pentru asigurarea unor producţii mari, se recomandă asocierea mai multor soiuri în parcelă.
Prin studiile efectuate asupra polenului s-a observat că procentul de germinare diferă de la soi la soi,
fiind mai mare la Cardinal, Halehaven, Madeleine Pouyet (88-92%) şi mai mic la Redhaven,
Dixired (73%). În funcţie de tipul florii, soiurile au o predispoziţie pentru autopolenizare (cele cu
flori campanulate) sau către polenizarea încrucişată (cele cu flori rozacee).
Chiar dacă procentul de legare este foarte bun, nu toate fructele ajung la maturitate. O parte
din ele cad fiziologic, iar o altă parte sunt rărite de tehnolog. Căderea fiziologică poate să înceapă
imediat după înflorire, când afectează florile nepolenizate şi anormale. La 4-6 săptămâni de la
înflorire are loc căderea fiziologică a fructelor formate fără polenizare sau cele slab hrănite. În
unele situaţii poate să aibă loc o cădere fiziologică tardivă, înainte de recoltare, când afectează
producţia. Procesul este determinat genetic şi accentuat de condiţiile climatice.
Rărirea fructelor este necesară pentru a asigura o bună hrănire a celor rămase, distanţa între
fructe pe ramură este corelată cu mărimea fructului şi epoca de maturare, fiind între 8-10 şi 15-20
cm. Pentru a avea efectul scontat, rărirea trebuie făcută înainte de întărirea endocarpului.
Înainte de maturarea fructelor, dacă umiditatea solului este mare, la unele soiuri, în special
la cele cu maturare extratimpurie şi timpurie, are loc crăparea endocarpului. Aceasta se datorează
hidratării bruşte a pulpei care fiind bine prinsă de sâmbure desface cele două jumătăţi ale
endocarpului slab lemnificat şi cu linia de sudură slab formată. Fructele crăpate sunt mai greu
vandabile deoarece în crăpături se instalează insecte sau dacă sucul iese din pulpă sunt atacate de
microorganisme.
164
Maturarea fructelor în cadrul speciei, se face eşalonat pe o perioadă de peste 4 luni, fiind
necesare 70-80 de zile de la înflorit la maturare, pentru soiurile timpurii şi 130-140 de zile pentru
cele târzii. Acelaşi soi îşi anticipă maturarea cu 1-2 săptămâni cultivat pe nisipurile Olteniei faţă de
restul zonelor de cultură.
Durata de exploatare economică a plantaţiilor de piersic este de 12-15 ani, uneori mai
mare la pomii solitari.
Potenţialul productiv al piersicului este dependent de soi, agrotehnică şi condiţiile
pedoclimatice, oscilând între 10 şi 25 t/ha.
Test de autoevaluare
29. Având în vedere cele învăţate în caest subcapitol şi ţinînd
cont de spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să
răspundeţi la următoarele întrebări:
n. Care este capacitatea de înrădăcinare a piersicului în
funcţie de portaltoi?
165
12.4. Specii, soiuri şi portaltoi
Principalele specii care au contribuit la crearea soiurilor şi portaltoilor de piersic sunt
următoarele:
Persica vulgaris Miller, sinonim cu Prunus persica (L.) Batsch - piersicul comun, este la
baza creării tuturor soiurilor cultivate. Creşte natural ca pom de vigoare mică sau mijlocie, cu o
mare capacitate de ramificare, formează mai multe serii de lăstari anticipaţi şi are o bună capacitate
de regenerare după accidente climatice. În cadrul speciei sunt două varietăţi: P. vulgaris var.
rosaeflora Tiab., cu flori de tip rosaceu şi P. vulgaris var. campanulaeflora Riab., cu flori de tip
campanulat. În cadrul acestor varietăţi există două subvarietăţi deosebite prin aspectul exterior al
fructului şi anume subvar. langinosa, care are fructe cu epicarpul pubescent şi subvar. nucipersica,
care are fructe cu epicarpul glabru.
În funcţie de culoarea pulpei, la subvarietăţile amintite se găsesc trei grupe de soiuri:
leucocarpa - fructe cu pulpa albă; xanthocarpa - cu fructe cu pulpa galbenă şi hematocarpa - cu
fructe cu pulpă roşie.
Persica ferghanensis, este originar din Asia centrală, este folosit de populaţia locală în loc
de piersic. Are fructele pubescente, cu mărimea de până la 7,5-8 cm, de forme foarte diferite
(sferice, alungite, ovoide, turtite), de culori verzui, galbene sau portocalii. Seminţele fructelor sunt
amare la majoritatea soiurilor, dar sunt şi unele cu seminţe dulci. Prezintă interes în ameliorare
pentru rezistenţa la făinare.
Persica mira, este originar din China occidentală, creşte sub formă de pom de talie mică
sau arbustoid, are flori albe, fructele uşor alungite, mici, de până la 90 g, sunt pubescente, au pulpa
albă, verzuie sau galbenă, gust plăcut şi sâmbure mic.
Persica kansuensis, creşte sub formă de arbust, are fructe mici şi sferice. Este foarte
rezistent la făinare, motiv pentru care se foloseşte în ameliorare.
Persica davidiana, se cultivă ca plantă ornamentală în China. Are două varietăţi, una cu
flori albe şi alta cu flori trandafirii. Este foarte rezistent la ger (-40°) şi la secetă.
167
Southland - are vigoare mare, plasticitate ecologică bună, este foarte productiv, rezistent
la ger, are fructul mare, galben, acoperit 60-70% cu roşu viu. Pulpa este galbenă, cu infiltraţii roşii
în jurul sâmburelui, consistentă, suculentă şi plăcut aromată. Se maturează în decada doua a lunii
august.
Suncrest - are vigoare mijlocie, cu plasticitate ecologică ridicată, foarte productiv, are
fructul mare, roşu închis, cu pubescenţă fină. Pulpa este galbenă cu infiltraţii roşii în jurul
sâmburelui, suculentă, fondantă, dulce şi armonios acidulată. Se maturează în decada a treia a lunii
august.
Fayette - are vigoare mare, este foarte productiv, are fructul mare, sferic uşor turtit lateral,
asimetric, galben-auriu, acoperit pe 50% cu roşu. Pulpa este galbenă cu infiltraţii roşii în jurul
sâmburelui, suculentă, rezistentă la transport, gust plăcut şi aromă slabă. Se maturează în prima
decadă a lunii septembrie.
Flacăra - are vigoare mijlocie, fructul mare, sferic, galben-portocaliu acoperit cu roşu
aprins pe partea însorită şi dungi longitudinale mai închise. Pulpa este galben-portocalie, cu
infiltraţii roşii în jurul sâmburelui, este consistentă, suculentă şi gust plăcut. Se maturează în decada
doua a lunii septembrie.
Superbă de toamnă - are vigoare mijlocie-mare, este foarte productiv, rezistent la ger şi
cu plasticitate ecologică mare. Fructul este mare, sferic-alungit, alb-gălbui cu pete şi dungi roşii pe
circa 70% din suprafaţă, pulpa este alb-gălbuie, consistentă, suculentă şi gust plăcut. Se maturează
în a doua jumătate a lunii septembrie.
Soiuri de nectarine
Nectarinele sunt destul de puţin răspândite în cultură, deoarece pomii sunt mult mai
sensibili la boli şi ger decât piersicii, au fructe mai mici şi deci producţie mai mică la unitatea de
suprafaţă, iar preţul de producţie nu este stimulativ. Mai mult, o bună parte a consumatorilor nu
cunosc sau nu deosebesc nectarinele de prune, şi preţul acestora li se pare prea mare pentru "nişte
prune mai mari", motiv pentru care cultura nectarinului este în declin. Însuşirile gustative ale
nectarinelor sunt similare sau superioare soiurilor de piersic cu aceeaşi perioadă de maturare, dar
mai aspectuase prin culoarea vie a epicarpului. Principalele soiuri cultivate sunt:
Crimsongold - este viguros şi foarte productiv, necesită rărirea manuală a fructelor, are
fructul mijlociu (100-130 g), aproape sferic sau uşor alungit, galben-portocaliu, acoperit pe 3/4 din
suprafaţă cu roşu-închis. Pulpa este galbenă, aderentă la sâmbure, fină, suculentă, dulce şi uşor
acidulată, apreciată pentru masă. Se maturează la mijlocul lunii iulie.
Nectared 2 - este viguros şi productiv, are o capacitate bună de autoreglare a producţiei,
are fructul mare, rotunjit, slab turtit la cele două capete, galben, acoperit cu roşu-violaceu pe 50-
168
60% din suprafaţă. Pulpa este galbenă portocalie, semiaderentă la sâmbure, suculentă şi cu gust
plăcut. Se maturează în ultima decadă a lunii iulie.
Independence - soi viguros, productiv, tolerant la îngheţul de revenire, are fructul
mijlociu, galben-portocaliu acoperit cu roşu-deschis pe 80-90% din suprafaţă. Pulpa este galbenă,
are infiltraţii fine de roşu în jurul sâmburelui, este uşor fibroasă, fină, suculentă, gustul slab acidulat.
Se maturează la sfârşitul lunii iulie.
Nectared 4 - soi viguros, precoce şi productiv, se supraîncarcă cu fructe, are fructul
mijlociu, sferic uşor turtit, galben, acoperit cu roşu-viu pe 80-100% din suprafaţă. Pulpa este
neaderentă, cu infiltraţii slabe, este foarte suculentă, gust dulce şi aromă fină. Se maturează în
decada a doua a lunii august.
Fantasia - este soi viguros, cu plasticitate ecologică bună, are fructul mare, rotunjit sau
uşor alungit, galben-portocaliu, acoperit cu roşu-viu pe 50-60% din suprafaţă. Pulpa este galbenă,
neaderentă, cu infiltraţii în jurul sâmburelui, suculentă, slab acidulată. Se maturează la sfârşitul lunii
august.
Soiuri de pavii
Soiurile de pavii sunt mai pretenţioase decât piersicile la căldură, dau rezultate bune numai
în zonele cu temperaturi medii de 10-11,5°C. Fructele au pulpa tare, cartilaginoasă, aderentă la
sâmbure, care se pretează mai puţin la consumul direct, fiind destinate industrializării. Pentru a
acumula substanţă uscată, se cultivă soiuri cu maturarea în a doua parte a conveierului varietal.
Pentru a fi acceptate la prelucrarea industrială, paviile trebuie să nu fie colorate intens şi să nu aibă
infiltraţii în pulpă. Pulpa neuniform colorată sau epicarpul de culoare roşie, modifică culoarea
produsului finit, care seamănă a defect de fabricaţie şi devine greu vandabil. Principalele soiuri
sunt:
Vezuvio - soi viguros, productiv, tolerant la ger şi boli, are fructul mijlociu, uşor alungit,
galben uşor stropit cu roşu pe partea însorită. Pulpa este galbenă-portocalie, fermă, dulce şi slab
aromată. Se maturează în prima decadă a lunii august.
Babygold 5 - soi viguros şi productiv, precoce şi cu bună plasticitate ecologică, are fructul
mijlociu, sferic, galben rumenit pe partea însorită. Pulpa este galbenă, potrivit de suculentă, gust
plăcut şi aromă slabă. Se maturează în a doua jumătate a lunii august.
Vivian - are vigoare mijlocie, este precoce, productiv şi cu mare plasticitate ecologică, are
fructul mijlociu, galben-portocaliu, rumenit cu roşu-oranj pe partea însorită. Pulpa este galbenă,
fermă, potrivit de suculentă, rezistentă la transport şi manipulare. Se maturează la sfârşitul lunii
august.
169
Babygold 7 - Soi de vigoare foarte mare, tolerant la îngheţul de revenire, are fructul
mijlociu, galben-portocaliu, acoperit cu roşu pe aproape jumătate din suprafaţă. Pulpa este galbenă,
fin granulată, de consistenţă medie. Se maturează în prima decadă a lunii septembrie.
Portaltoii piersicului
Principalii portaltoi utilizaţi pe plan mondial şi în ţara noastră sunt:
Piersicul franc (Persica vulgaris L.) este cel mai utilizat portaltoi deoarece dă cele mai
bune rezultate dacă este zonat în condiţii optime de sol. Este de preferat utilizarea francului pe
terenuri bine drenate, uscate, calde, cu pH-ul cuprins între 6 şi 8, cu calcar activ sub 4-5%, cu
concentraţia în săruri scăzută etc. Puieţii se obţin din soiuri cu maturare târzie. Francul manifestă o
bună compatibilitate cu soiurile cultivate, formează un sistem radicular puternic, imprimă vigoare
mare şi longevitate mijlocie pomilor. Sunt o serie de selecţii de portaltoi franc: PS B2, PS A5, PS
A6 în Italia; Rubira în Franţa, Nemaguard în USA etc.
Mirobolanul sau corcoduşul (Prunus cerasifera Ehrh.) este destul de mult utilizat în
pepinieristică, dar datorită variabilităţii tipurilor de mirobolan, nu se obţin rezultate bune în toate
zonele. Manifestă o bună creştere în pepinieră şi o bună afinitate cu majoritatea soiurilor, imprimă
vigoare mare şi productivitate. Reuşeşte destul de bine pe solurile cu un conţinut mai mare în argilă,
dar longevitatea pomilor este mai mică.
Migdalul (Amygdalus communis L.) este mai puţin utilizat în ţara noastră deoarece nu are
afinitate bună cu soiurile de piersic. Se foloseşte pentru a valorifica solurile mai bogate în carbonat
de calciu. Imprimă soiurilor o pornire mai timpurie în vegetaţie şi o încheiere mai rapidă în toamnă.
GF 677, este un hibrid între piersic şi migdal, se înmulţeşte vegetativ, imprimă o vigoare
mai mare decât francul şi are o rezistenţă bună la calcarul activ din sol până la 12%, este tolerant la
reacţia alcalină a solului şi la nematozi.
GF 557, este tot un hibrid între piersic şi migdal, cu înmulţire vegetativă, rezistent la
calcar, puţin sensibil la cloroza ferică şi are afinitate bună.
Oradea 1, portaltoi generativ, selecţionat la Oradea, are vigoare mijlocie, fructele se
maturează târziu, are procent bun de germinare a seminţelor şi de prindere la altoire.
Relativ recent, în Franţa au fost selectaţi patru portaltoi de piersic: Isthara, Myran,
Cadaman şi Julior, sunt portaltoi generativi cu bună afinitate de altoire.
Prunul franc (Prunus domestica L.) este un portaltoi folosit puţin pentru piersic, creşte
destul de greu şi neuniform în pepinieră, nu are afinitate bună la altoire, drajonează şi încheie
perioada de vegetaţie a piersicului de timpuriu.
Din prun se folosesc o serie de selecţii MRS 5/2, prunul de Damasc, S. Julian, Brompton
etc.
170
Test de autoevaluare
30. Având în vedere cele învăţate în acest subcapitol şi ţinând
cont de spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să
răspundeţi la următoarele întrebări:
c. Cum se clasifică soiurile de piersici?
Întrebarea 1.
a. Piersicile au o compoziţie foarte complexă, fiind apreciate atât ca fructe de
desert cât şi pentru ameliorarea unor stări de disfuncţionalitate a
organismului uman. Dintre componentele biochimice cele mai importante
sunt următoarele: 10,4-16,2% substanţă uscată, 5,4-11,9% zahăr total,
0,36-0,44% aciditate totală, 12,6-21,5 mg% acid ascorbic, 0,3-0,6 g%
pectine, 0,7-0,9 g% proteine, 0,07-0,16 g% substanţe tanoide, 0,03 mg%
vitamina B1, 0,05 mg% vitamina B2, 0,90 mg% vitamina B6, 0,30 mg%
vitamina A, 0,43 mg% vitamina E, o serie de ioni minerali: K, P, Mg, Ca,
Na, Mn, Fe, Cu, Zn etc., au o valoarea energetică de 29-64 calorii la 100 g.
Fructele sunt apreciate de consumatori atât în stare proaspătă cât şi
prelucrate, sub formă de compot, dulceaţă, gem, sucuri, nectaruri,
deshidratate etc. În medicina populară piersicile sunt recomandate în
171
alimentaţia bolnavilor de ficat, rinichi, arteroscleroză, afecţiuni gastrice,
obezitate etc
Întrebarea 2.
a. Piersicul altoit pe franc, formează un sistem radicular bogat ramificat, cu
rădăcinile de schelet groase, orientate majoritatea relativ paralel cu suprafaţa
solului şi câteva din ele pătrund pe verticală la adâncimi mari. Extinderea
laterală a rădăcinilor depăşeşte de 1,7-2 ori proiecţia coroanei, iar pe
verticală majoritatea sunt răspândite între 20 şi 60 cm, puţine ajung la 3-4 m
(Mihăescu, 1977). Indiferent de densitatea de plantare, rădăcinile piersicilor
vecini nu se întrepătrund. Din această cauză, în plantaţiile mai bătrâne,
completarea golurilor nu dă rezultate, rădăcinile pomilor tineri nu mai găsesc
spaţiu necesar pentru aprovizionarea pomului cu apă şi săruri minerale.
172
slab lemnificat şi cu linia de sudură slab formată. Fructele crăpate sunt mai
greu vandabile deoarece în crăpături se instalează insecte sau dacă sucul iese
din pulpă sunt atacate de microorganisme.
Întrebarea 3.
173
12.7.Bibliografie minimală
39. Ghena N., N. Branişte – Cultura specială a pomilor. Editura Ceres, Bucureşti, 2005.
40. Hoza D., - Pomologie. Ed. Prahova Ploieşti, 2000.
41. Ivaşcu Antonia, D. Hoza – Cultura piersicului, Ghid practic, Editura Medro, 2005.
42. Popescu M. şi colab., - Pomicultură generală şi specială. E.D.P., Bucureşti, 1992.
174
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 13
CULTURA PIERSICULUI. ECOLOGIE, PARTICULARITĂŢI
TEHNOLOGICE
CUPRINS 164
13.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 13 164
13.2. Cerinţele piersicului faţă de factorii ecologici 164
13.3. Particularităţi tehnologice 166
13.4. Comentarii şi răspunsuri la teste 174
13.5. Lucrare de verificare 175
13.6. Bibliografie minimală 176
Introducere
În această unitate ne familiarizăm cu unele aspecte legate de cerinţele piersicului faţă de
factorii de mediu şi particularităţile de cultură a piersicului Se vor prezenta anumite particularităţi
de care trebuie să se ţină seama atât la înfiinţarea livezii, cât mai ales la exploatarea acesteia.
Timpul alocat studiului este de 2 ore.
175
temperatură activă în funcţie de soi, iar dezmuguritul după acumularea a 130-180°C. Pentru
declanşarea înfloritului trebuie să se acumuleze o sumă de temperatură activă de 290-350°C şi
temperatura medie să fie de 13-16°C, optimul fiind de 25°C. Pentru maturarea fructelor este
necesară acumularea a 920-1120°C la soiurile extratimpurii, 1600-2000°C pentru cele mijlocii şi
2800-3000°C pentru cele târzii. Pentru desfăşurarea normală a proceselor de creştere şi fructificare,
piersicul are nevoie pe perioada de vegetaţie de o sumă a gradelor de temperatură de 3000-3200°C.
Rezistenţa la iernare a piersicului este relativ bună, pomii care au lemnul bine maturat şi sunt bine
pregătiţi pentru iarnă, nu înregistrează pierderi semnificative până la temperatura de -22...-24°C, cu
mici diferenţe în funcţie de soi, dacă temperaturile negative scad graduat. Dacă însă pe perioada
iernii apar ferestre cu temperaturi peste pragul biologic şi se produce decălirea, rezistenţa la ger
scade foarte mult, degerând la -7...-8°C. Mugurii în faza de boboc rezistă la -3,9°C, florile deschise,
la -2,8°C, iar fructele legate la -1,1°C. Acţiunea nefastă a temperaturii poate fi şi mai mult
amplificată de umiditatea ridicată a aerului, de vânt sau altitudine.
Apa. Piersicul este o specie rezistentă la secetă, chiar prelungită, dar pentru producţii mari
şi de calitate apa devine factor limitativ. Deoarece în zona de cultură a piersicului cantitatea de apă
nu depăşeşte 500-600 mm precipitaţii anual, cultura modernă a piersicului nu este posibilă fără
irigare. Toleranţa la lipsa apei din sol este dependentă de portaltoi, migdalul fiind cel mai rezistent
şi corcoduşul cel mai sensibil. În lipsa apei, fructele rămân mici, turtite lateral, cu pubescenţă
grosieră, producţia fiind diminuată nu numai cantitativ dar şi calitativ. Piersicul reacţionează foarte
bine la irigare, în special în perioada ce precede maturarea fructelor, când prin irigare se pot obţine
sporuri de producţie semnificative, fără a afecta calitatea.
Excesul de apă este dăunător atât în sol, unde provoacă asfixierea sistemului radicular chiar
pe perioade scurte, cât şi în aer unde favorizează atacul bolilor criptogamice. Ceaţa din timpul iernii
amplifică efectele negative ale gerului, iar poleiul de durată, duce la asfixierea mugurilor.
Lumina. Cerinţele faţă de lumină sunt foarte mari, fiind depăşit din acest punct de vedere
numai de smochin. Pentru a satisface aceste nevoi mari, piersicul trebuie condus în forme de
coroane care valorifică din plin atât lumina directă cât şi pe cea difuză cum ar fi: formele de vas,
palmetele, ypsilon transversal etc. Amplasarea plantaţiilor se va face numai pe expoziţii sudice sau
sud-vestice, se va corela distanţa de plantare cu vigoarea pomilor, iar tăierea va fi făcută obligatoriu
în fiecare an. În lipsa luminii, diferenţierea mugurilor este slabă, lăstarii cresc puţin şi nu se
maturează suficient, fiind sensibili la ger, fructele rămân mici, de calitate inferioară şi coroanele se
degarnisesc în timp scurt.
Solul. Piersicul reuşeşte pe solurile mijlocii, lutoase, luto-nisipoase, sau chiar pe nisipurile
consolidate, soluri care trebuie să fie adânci, fertile şi permeabile. Este una dintre cele mai sensibile
specii la asfixierea radiculară, în lipsa unui regim aerohidric echilibrat pomii pier prematur. Din
176
cercetările efectuate de Trocmé şi Gras (1964) a reieşit faptul că pe solurile unde conţinutul în
oxigen este de peste 10%, piersicul creşte normal. La scăderea conţinutului de oxigen la 6-7%,
piersicul vegetează greoi, iar sub 5% îşi opreşte creşterea. Tolerează un pH cuprins între 5,7 şi 7,5,
iar conţinutul în calcar activ nu trebuie să fie peste 7% pentru portaltoiul franc şi 15% pentru
migdal. În condiţii de irigare, piersicul dă rezultate foarte bune pe nisipurile din sudul şi vestul ţării.
Fertilitatea solului trebuie să fie bună, conţinutul în substanţă organică de 2-3%, iar în humus de 1-
1,5%.
Test de autoevaluare
31. Având în vedere cele învăţate în acest subcapitol şi ţinînd cont
de spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să
răspundeţi la următoarele întrebări:
gg. Care sunt cerinţele piersicului faţă de temperatură?
13.3.Particularităţi tehnologice
178
Formele de coroană mai folosite sunt vasul şi palmeta etajată sau liberă, coroane care
satisfac nevoile mari faţă de lumină şi mai puţin ypsilon transversal şi Tatura Trellis, care necesită
sistem de susţinere.
180
Rezultate bune se obţin şi la folosirea erbicidelor, dar numai în plantaţiile mature, erbicide
care se aplică numai pe rând sau chiar pe toată suprafaţa. Dintre erbicidele folosite amintim:
Simazin 50, în doză de 5-6 kg/ha, Sinbar, 2kg/ha folosite preemergent sau Gramoxone 3-5 l/ha,
Roundup 4-5l/ha, Nabu S 4-5 l/ha, aplicate în faza de creştere intensă a buruienilor. De multe ori se
combină lucrările mecanice, efectuate în prima jumătate a perioadei de vegetaţie cu erbicidarea.
Fertilizarea. Fiind o specie foarte productivă, piersicul reacţionează bine la fertilizare,
raportul optim între elemente N:P:K fiind de 1:0,25:1. Anual piersicul consumă la o tonă de fructe
circa: 10 kg azot, 2 kg fosfor, 8 kg potasiu şi o serie de microelemente: Fe, Mg, B, Zn etc. (Pasc,
1989). În funcţie de vârsta plantaţiei, cantitatea de îngrăşăminte este diferită. Astfel, în plantaţia
tânără se aplică la unitatea de suprafaţă: 80 kg azot, 60 kg fosfor şi 40 kg potasiu anual şi periodic
25-30 t de gunoi de grajd, iar în plantaţia matură, se aplică anual: 120-150 kg azot, 50-60 kg fosfor
şi 90-120 kg potasiu, alături de 40 t gunoi de grajd aplicat la 2-3 ani. Înainte de aplicarea
îngrăşămintelor, trebuie făcute analize de sol dacă este posibil sau cel puţin teste de diagnoză
foliară. Un sol normal aprovizionat trebuie să conţină peste 0,5% azot total, 150-200 kg fosfor şi
500-800 kg/ha potasiu (Fideghelli, 1991). În plantă prin diagnoză foliară trebuie să se găsească circa
3-3,5% azot din substanţa uscată, 0,2-0,3% fosfor, 2,5-3,5% potasiu, 2,1% calciu, 0,25% magneziu,
20-100 ppm bor şi mangan, 60 ppm fier etc.
Momentul aplicării îngrăşămintelor este cel clasic folosit şi la alte specii, toamna se
încorporează cu ocazia arăturii fosforul, potasiul şi îngrăşămintele organice şi o parte din azot, iar
restul azotului se aplică fracţionat la înflorit şi în faza de creştere intensă a lăstarilor.
Piersicul reacţionează foarte bine şi la fertilizarea extraradiculară cu soluţii de îngrăşăminte
(uree, sulfat de fier şi potasiu, borax etc.) sau chiar îngrăşăminte foliare, care intră rapid în circulaţia
sevei şi ajută la o bună hrănire a fructelor şi lăstarilor.
Irigarea plantaţiilor de piersic este obligatorie pentru a obţine performanţe productive şi
calitate corespunzătoare. Cantitatea de apă consumată de piersic pe perioada de vegetaţie este mare,
circa 2500-4000 m3, echivalentă cu o cantitate de 250-400 mm precipitaţii, deoarece are un
coeficient de transpiraţie de 500. Rădăcinile nu mai asigură apă suficientă frunzelor pentru
desfăşurarea normală a fotosintezei când apa din sol scade sub 35-40% din rezerva utilă. Pentru
piersic este riscant şi de a menţine solul aproape de capacitatea de câmp pentru apă, deoarece sub
acţiunea temperaturilor peste 24°C şi umiditate mare în sol sunt activate o serie de enzime ce
produc acid cianhidric cu acţiune toxică asupra sistemului radicular.
Momentele critice la care piersicul are mari consumuri de apă sunt: primăvara înainte de
înflorit, în timpul întăririi endocarpului, la întrarea fructelor în pârgă şi eventual la încheierea
sezonului de vegetaţie, ca udare de aprovizionare. Pentru soiurile cu maturare după 15 august se fac
1-2 udări în a două parte a verii.
181
Cantitatea de apă care se aplică la o udare este de 400-600 m3/ha, în funcţie de însuşirile
fizice ale solului, suficientă pentru a umecta grosimea profilului de sol unde sunt distribuite
majoritatea rădăcinilor, iar numărul udărilor este de 4-5, în funcţie de condiţiile climatice. Cel mai
economic mod de aplicare a apei este picurarea, dar rezultate bune dă şi irigarea pe brazde. Prin
irigare, se poate ajunge la un spor de producţie de peste 40% şi o sporire a calităţii fructelor, ceea ce
face economică udarea piersicului.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Piersicul este afectat de o serie de boli (băşicarea
frunzelor, ciuruirea, făinarea, monilioza) şi o serie de dăunători (molia lăstarilor, molia fructelor,
păduchi de frunze etc.), care netratate dau probleme deosebite, ducând la compromiterea recoltei,
desfrunzirea pomilor şi pun în pericol însăşi existenţa livezii. În perioada căderii frunzelor, se face
un tratament cu sulfat de cupru 2-3% (stropire albastră) şi unul înaintea pornirii în vegetaţie
(polisulfură de bariu 6%, sau Oleoekalux 1,5%) şi tratamente de acoperire sau la avertizare în
perioada de vegetaţie (tabelul 19).
Creşterea, maturarea şi recoltarea fructelor
Piersicul având o fertilitate foarte mare, numărul de fructe care rămâne după căderea
fiziologică este mult mai mare decât potenţialul de susţinere şi hrănire a pomului. În vederea
obţinerii unor producţii de calitate, chiar după o tăiere corectă este necesară rărirea florilor sau a
fructelor.
Rărirea florilor se poate face prin stropiri cu o serie de substanţe chimice dintre care:
- DNOC 400-1000 mg/l, când 40% din flori sunt deschise, cu efect asupra procentului de
legare, dar trebuie evitate zilele călduroase pentru a nu produce arsuri pe flori şi frunze;
- Ethrel 360 ppm, aplicat în perioada de plină înflorire, când rămân circa 9-10% din florile
pomului, cu un spor al greutăţii medii a fructelor de 17-30%;
-Hidrazida maleică 1000-2000 ppm, când 40% din flori sunt deschise etc.
Răritul fructelor se poate face chimic sau manual. Pentru răritul chimic se pot folosi o serie de
produse, dar aplicarea acestora trebuie făcută la 15-30 de zile de la înflorire altfel pot apare o serie
de probleme. Dintre substanţele folosite amintim următoarele: 3 CPA (amida acidului 2-3
clorfenoxipropionic), în concentraţie de 150-300 mg; ANA (acid alfanaftil acetic) în concentraţie de
20-30 mg/l; Ethrel 120-180 mg/l, aplicat la circa 30 de zile de la înflorirea maximă; Sevin 1500-
2000 mg/l, aplicat la 35-45 de zile de la înflorire; 2, 4, 5 T (acidul 2-triclorfenoxiacetic) 200-400
mg/l, la 30-40 de zile de la înflorire etc.
Indiferent de produsele folosite, acestea nu asigură o rărire corespunzătoare, dar se reduce
foarte mult efortul la rărirea manuală.
Rărirea manuală a fructelor, deşi este mai costisitoare, asigură o bună distribuţie a fructelor
pe ramuri şi o uniformitate bună a acestora. Rărirea manuală se începe când fructele au mărimea
182
unei alune şi trebuie încheiată înainte de întărirea endocarpului. Numărul fructelor care se lasă pe o
ramură depind de mărimea fructului şi de epoca de maturare lăsându-se câte 4-7 fructe pe o ramură
de 60-70 cm. La soiurile timpurii, distanţa dintre fructe este de 10-15 cm, iar la soiurile târzii
distanţa este de 20-25 cm. Cu ocazia răririi se înlătură fructele duble, cele mici şi deformate, iar cele
mari şi normal dezvoltate se răresc în funcţie de soi.
La soiurile extratimpurii (cu maturare până la mijlocul lunii iulie) se poate practica o rărire
întârziată, efectuată puţin după întărirea endocarpului, alegând fructele mari, frumoase şi bine
formate, care după o perioadă de menţinere de 1-2 săptămâni, pot fi valorificate pe piaţă ca
trufandale la preţuri foarte bune. Deşi calitatea este slabă, fiind primele piersici care apar pe piaţă,
se valorifică foarte uşor. În acest mod se produce o cantitate mai mare de fructe la unitatea de
suprafaţă, fructele care rămân pe pom se recoltează aproape la maturitatea de consum.
Rărirea mecanică, se foloseşte puţin şi se execută cu ajutorul unor maşini vibratoare ce
imprimă circa 20 vibraţi pe secundă, în momentul căderii fiziologice din iunie, nu mai târziu de
întărirea endocarpului.
Tabelul 19
Tratamentele recomandate în plantaţiile de piersic
Fenofaza Agentul patogen Pesticidele recomandate
1. Perioada de repaus Păduchi ţestoşi, ouă Polisulfură de bariu 6%, Dithane M 45
hibernante, Taphrina, 0,2% + Carbetox 1% + sulf muiabil 1%
monilioză, cancerul uscat,
făinare
2. Umflarea Făinare, ciuruire, monilioză, Zeamă bordeleză 0,5% + sulf muiabil 1%,
mugurilor floriferi bacterioze, cancer uscat etc. Topsin 0,04% Dithane M 45 0,2%
Turdacupral 0,4%
3. Scuturarea Idem 2 + acarieni, molii, Topsin 0,07%, Derosal 0,07%, Bavistin
petalelor defoliatoare 0,07%, Fundazol 0,1% + Zolone 0,2%,
Karathan 0,1%, Fosfotox 0,1% + Nissorun
0,03%, Danirun 0,06%
4, 5, 6. Din2 în 2 Monilioză, băşicare, molii, Alte combinaţii folosite la tratamentele
săptămâni defoliatoare, acarieni, afide anteriore pentru a nu crea rezistenţă
7, 8, 9. La 2 Idem trat. 6 + păduchele din Captan 0,2%, Folpan 0,3%, Vondozeb
săptămâni de la San José 0,2%, Karathane 0,2%, Tilt 0,03% +
tratamentele Ultracid 0,2%, Imidan 0,1%, Sumi-alpha
precedente 0,04%, Karate 0,02% + acaricid.
10. Înainte de Monilioză Rovral 0,1%, Ronilan 0,1%, Sumilex
recoltare 0.1%.
11. După căderea Monilioză, băşicare, forme Stropire albastră cu produse cuprice
frunzelor de rezistenţă
Maturarea fructelor în cadrul soiului se face eşalonat în 7-10 zile, recomandându-se şi recoltarea
183
eventual distanţa la care trebuie transportate. Piersicile spre deosebire de prune, îşi continuă
maturarea după desprinderea din pom, deci pot fi recoltate mai devreme, dacă se valorifică
departe de locul de producere. Soiurile cu pulpă galbenă îşi maturează mai lent fructele după
recoltare şi se păstrează o perioadă mai lungă de timp comparativ cu soiurile cu pulpă albă.
Pentru consum la distanţă, sau pentru păstrare, momentul recoltării este atunci când culoarea pe
partea umbrită a fructului virează de la verde la galben, înainte ca pulpa să se înmoaie în zona
Ajunse la maturitatea de consum, fructele sunt foarte sensibile la manipulări şi din această cauză
Test de autoevaluare
32. Având în vedere cele învăţate în caest subcapitol şi ţinînd cont de
spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să răspundeţi la
următoarele întrebări:
a. Care sunt avantajele tăierii în verde?
184
După parcurgerea acestui subcapitol trebuie să reţineţi:
Cum se produce materialul săditor la piersic
Cum se înfiinţeaza livezile de piersic;
Cum se poate tăia piersicul;
Modul de fertilizare al plantaţiilor în funcţie de vîrstă;
Modul de recoltare şi valorificare al fructelor;
Cu se face protecţia fitosanitară a plantaţiilor de piersic.
Întrebarea 1.
a. Piersicul găseşte condiţii bune pentru creştere şi fructificare în zonele
delimitate de izotermele de 10 şi 11,5°C. Rezistenţa la iernare a piersicului
este relativ bună, pomii care au lemnul bine maturat şi sunt bine pregătiţi
pentru iarnă, nu înregistrează pierderi semnificative până la temperatura de
-22...-24°C, cu mici diferenţe în funcţie de soi, dacă temperaturile negative
scad graduat. Dacă însă pe perioada iernii apar ferestre cu temperaturi peste
pragul biologic şi se produce decălirea, rezistenţa la ger scade foarte mult,
degerând la -7...-8°C. Mugurii în faza de boboc rezistă la -3,9°C, florile
deschise, la -2,8°C, iar fructele legate la -1,1°C.
b. Este una dintre cele mai sensibile specii la asfixierea radiculară, în lipsa
unui regim aerohidric echilibrat pomii pier prematur. Din cercetările
efectuate de Trocmé şi Gras (1964) a reieşit faptul că pe solurile unde
conţinutul în oxigen este de peste 10%, piersicul creşte normal. La
scăderea conţinutului de oxigen la 6-7%, piersicul vegetează greoi, iar sub
5% îşi opreşte creşterea.
Întrebarea 2.
a. Tăierile în verde au următoarele avantaje:
- elimină creşterile de prisos contribuind la o mai bună creştere şi
maturare a ramurilor folosite pentru structura coroanei sau pentru fructificare;
185
- favorizează obţinerea unor fructe de calitate mai bună;
- reduce efortul cu tăiere în uscat;
- favorizează menţinerea zonei de fructificare aproape de ramurile groase
şi evită degarnisirea bazei coroanei etc
186
prenumele studentei (studentului).
Fiecare răspuns trebuie să fie clar exprimat şi să nu depăşească o jumătate de
pagină. Punctajul aferent este menţionat pentru fiecare întrebare.
Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele:
65. Cum se poate asigura lumina în condiţii optime în plantaţia de piersic?
2 p.
66. Care sunt restricţiile solului pentru cultura piersicului. 2 p.
67. Tăierea piersicului – posibilităţi, avantaje, dezavantaje ? Exemplificaţi.
2 p.
68. Care sunt principalele boli ale piersicului şi cum se pot combate? 2p.
69. Cum se stabileşte momentul recoltării fructelor la piersic. 2 p.
13.6.Bibliografie minimală
43. Ghena N., N. Branişte – Cultura specială a pomilor. Editura Ceres, Bucureşti, 2005.
44. Hoza D., - Pomologie. Ed. Prahova Ploieşti, 2000.
45. Ivaşcu Antonia, D. Hoza – Cultura piersicului, Ghid practic, Editura Medro, 2005.
46. Popescu M. şi colab., - Pomicultură generală şi specială. E.D.P., Bucureşti, 1992.
187
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 14
CULTURA MIGDALULUI
CUPRINS 177
14.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 14 177
14.2. Importanţa, originea şi arealul de răspândire a migdalului 177
14.3. Particularităţi biologice şi cerinţele faţă de factorii de mediu 179
14.4. Particularităţi tehnologice 183
14.5. Comentarii şi răspunsuri la teste 187
14.6. Lucrare de verificare 189
14.7. Bibliografie minimală 189
Introducere
În această unitate ne familiarizăm cu aspecte generale legate de migdal: importanţă, origine,
areal de cultură, particularităţi biologice, ecologice şi tehnologia de cultură. Se vor prezenta anumite
aspecte generale, dar şi particularităţi biologice de care trebuie să se ţină seama atât la înfiinţarea
livezii, cât mai ales la exploatarea acesteia. Timpul alocat studiului acestei unităţi este de circa 1,5-2
ore.
188
prepararea prăjiturilor, a bomboanelor, iar fructele verzi pot fi folosite pentru dulceaţă. Din
migdalele amare se extrage un ulei foarte valoros şi apreciat în industria farmaceutică, alimentară, la
fabricarea unor produse cosmetice etc.
Din endocarpul de migdale se poate prepara cărbune activ, folosit la colorarea unor băuturi
alcoolice, în absorbţia unor gaze toxice etc.
Lemnul de migdal având o culoare roşcată, densitate mare şi luciu atrăgător după şlefuire, se
foloseşte la confecţionarea unor obiecte de artă.
Puieţii de migdal se folosesc cu succes ca portaltoi pentru piersic şi uneori cais pentru a
imprima o rezistenţă mai mare la calcarul activ şi secetă.
Migdalul este originar din Asia Mică, Iran, Siria şi Africa de nord, unde creşte şi astăzi
sub formă de pâlcuri şi arborete. A fost extins şi s-a aclimatizat foarte bine în zona
mediteraneană şi a Mării Negre, unde este foarte răspândit. Specia este cunoscută cel puţin din
sec.IV îC în Grecia şi cam din sec. I d.C. în Roma. În sec. XVI migdalul este introdus în
America de spanioli, unde s-a extins destul de mult. În prezent, America de Nord este cea mai
mare producătoare de migdale, urmată de Europa şi Asia. Printre marii cultivatori de migdal se
mai numără USA, Spania, Italia, China, Tunisia, Iranul, Grecia, Turcia etc.
Suprafaţa ocupată cu migdal în ţara noastră era de circa 1000 ha, de pe care se obţineau circa
2500 tone de fructe.
Test de autoevaluare
33. Având în vedere cele învăţate în acest subcapitol şi ţinînd cont
de spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să
răspundeţi la următoarele întrebări:
ii. Care este importanţa alimentară a migdalelor?
189
Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul unităţii de învăţare
După parcurgerea acestui subcapitol trebuie să reţineţi:
Particularităţi de fructificare
Intrarea pomilor pe rod este destul de precoce, primele fructe apar în anii 2-3 de la plantare.
Producţia economică se obţine mai târziu, de obicei după anul 5, maximul productiv fiind atins la
circa 8-10 ani.
Migdalul fructifică pe aceleaşi ramuri de rod ca şi piersicul, numai că buchetele de mai sunt
mai bine dezvoltate, iar la unele soiuri sunt ramuri de bază în fructificare. Din punct de vedere a
fructificării, ramurile de rod se comportă mai asemănător cu prunul decât cu piersicul, în sensul că
au o durată mai mare de viaţă, respectiv de fructificare. Astfel, ramurile lungi se epuizează după
circa 4 ani, iar buchetele pot trăii 5-7 ani. Dintr-un mugure florifer se formează o floare
190
hermafrodită, majoritatea soiurilor cultivate la noi fiind autosterile. Pentru a asigura producţii bune
este necesară asocierea a 3-4 soiuri în parcelă în vederea polenizării încrucişate. Polenizarea este
entomofilă. Fructul este o drupă cu mezocarpul foarte pubescent, subţire, uscat la maturitate şi
necomestibil. În cadrul ciclului anual, migdalul are o perioadă de repaus obligatoriu scurtă, motiv
pentru care porneşte primăvara foarte devreme. Este specia care înfloreşte prima dintre rosacee şi
este adesea afectată de îngheţurile de revenire. Perioada de vegetaţie este lungă, toamna frunzele
cad din pomi la sfârşit de octombrie şi început de noiembrie în funcţie de anul climatic.
Potenţialul productiv este destul de mic, dacă facem comparaţie cu piersicul, pomii maturi
asigurând circa 1200-4500 kg de fructe în coajă. Datorită preţului bun de valorificare, cultura
migdalului este rentabilă dacă se obţin producţii de peste 450 kg miez la hectar, aceasta depinzând
mult de soi. Sunt soiuri la care procentul de miez nu depăşeşte 30%, dar cele mai valoroase au 40-
50% miez şi pot da producţii de 900-1250 kg miez/ha.
Durata de exploatare economică a pomilor este 30-40 de ani pentru pomii plantaţi în masiv
şi poate ajunge la 70-80 de ani la pomii solitari.
191
golul interior, reprezintă 60-75% din greutatea sâmburelui şi este format frecvent din două seminţe.
Pomul este viguros, rezistent la boli, dar rodeşte modest. Se maturează la sfârşitul lunii august.
Prinţesa, originar din Franţa, are sâmburii mari, alungiţi, cu vârful ascuţit. Endocarpul este
subţire, fragil, conţine 35-45% miez cu gust dulce şi de calitate superioară. Pomul este de vigoare
mijlocie, intră târziu pe rod, este productiv, dar sensibil la boli. Se maturează la sfârşit de august.
Burbank, este un soi viguros, rezistent la ger, productiv şi înfloreşte devreme. Sâmburii
sunt mari şi foarte mari, ovoid-turtiţi, cu vârful uşor arcuit spre partea dorsală. Miezul este mare,
35-45% din greutate şi de calitate. Se maturează în a două jumătate a lunii septembrie.
Meteor, soi autohton, are vigoare mijlocie şi este rezistent la ger. Sâmburii sunt ovoizi,
turtiţi lateral şi au endocarpul gros şi rezistent. Conţin 22-25% miez dulce şi slab aromat.
Nec plus ultra, este un soi rustic, rezistent la boli şi ger şi productiv. Are sâmburii mijlocii,
cu endocarpul fragil, conţin 55-60% miez bogat în substanţe grase. Se maturează în a doua jumătate
a lunii septembrie.
Lovrin 18, soi autohton, are vigoare mare, este productiv, rezistent la ger şi boli. Sâmburii
sunt ovoizi, de mărime mijlocie, au endocarpul gros şi rezistent. Conţin 20% miez bogat în grăsimi.
Se maturează în decada a doua a lunii septembrie.
Mari de stepă, soi autohton, de vigoare mijlocie rezistent la secetă. Sâmburii sunt mari,
ovoizi turtiţi lateral, cu endocarp gros, conţin 25% miez. Se maturează în decada a doua a lunii
septembrie.
Texas, este un soi viguros, productiv şi cu înflorire târzie. Sâmburii sunt globuloşi, ascuţiţi
sau uşor rotunjiţi, au endocarpul semifragil şi conţin 45-50% miez. Se maturează la sfârşitul lunii
septembrie.
Ai, are vigoare mijlocie, sâmburi mari ovoidal-alungiţi, cu endocarpul subţire şi fragil,
miezul deţine 40-45% din greutate şi este de calitate foarte bună. Se maturează în prima decadă a
lunii septembrie.
Ferragnes, are vigoare mare, capacitate slabă de ramificare şi rodeşte pe buchete. Sâmburii
sunt mijlocii, ovoidal-alungiţi şi turtiţi lateral. Miezul reprezintă 39% din greutate, este foarte bun
pentru industrializare. Se maturează la sfârşit de septembrie.
Se mai pot întâlni soiurile: Preanâi, De Crimeea, De Ialta, Sudak, Marcona, Nikitski,
Primorski etc.
Test de autoevaluare
34. Având în vedere cele învăţate în acest subcapitol şi ţinînd cont de
spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să răspundeţi la
următoarele întrebări:
c. Care sunt particularităţile sistemului radicular la migdal?
Test de autoevaluare
35. Având în vedere cele învăţate în acest subcapitol şi ţinînd cont de
spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să răspundeţi la
următoarele întrebări:
a. Care este epoca optimă de plantare a migdalului?
197
14.5.Comentarii şi răspunsuri la teste
Întrebarea 1.
a. Migdalele sunt foarte bogate în substanţe proteice 15-37%, substanţe
grase 32-60%, hidraţi de carbon 7-20%, glicozizi-amigdalină 4%, 2,4%
cenuşă, 2,4-4,2% săruri minerale: 800 mg% K, 430 mg% P, 180 mg% S,
230 mg% Mg, 4,7 mg% Fe, vitamina A 5,8 unităţi, B 0,6 unităţi etc.
Miezul migdalelor dulci se consumă în stare proaspătă, se utilizează în
cofetărie pentru prepararea prăjiturilor, a bomboanelor, iar fructele verzi pot
fi folosite pentru dulceaţă.
198
c. Migdalul dă rezultate bune în zonele cu temperaturi medii anuale de 10,5-
12°C şi o medie pe perioada de vegetaţie de 17-18°C. Înfloritul începe când
temperatura medie a aerului se menţine peste 8-10°C timp de 6-7 zile, dar
temperatura optimă pentru legarea fructelor este de 11-13°C. Este rezistent la
temperaturile ridicate din vară, la secetă şi la temperaturile negative din timpul
iernii (-22...-24°C), dacă acestea survin în faza repausului profund. Rezistenţa la
frig scade pe măsură ce pomii se apropie de pornirea în vegetaţie. Florile
deschise sunt distruse la -2°C, iar fructele legate nu rezistă dacă temperatura
scade sub -1,5°C. Pragul biologic la migdal este de 5°C.
Intrebarea 3
a. Epoca optimă de plantare este toamna devreme, pentru a permite
pomilor să se înrădăcineze până la venirea frigului. Dacă nu se poate efectua
plantarea devreme, este mai bine să se amâne pentru primăvară, dar pomii
nu se scot din pepinieră. Scoaterea pomilor din pepinieră trebuie făcută în
ziua sau preziua plantării, indiferent dacă se plantează toamna sau
primăvara. Pentru că rădăcinile se refac foarte greu după transplantare, de
multe ori se seamănă sâmburii direct în livadă, la locul definitiv, urmând ca
altoirea să se facă aici.
b.
b.Tăierea de producţie se execută anual, şi are drept scop menţinerea
pomilor în spaţiul asigurat prin distanţa de plantare, rărirea coroanei în
vederea pătrunderii luminii la toate elementele tulpinii şi normarea
producţiei. Deoarece la migdal sunt soiuri care fructifică preponderent pe
buchete de mai, nu este necesară înlocuirea anuală a ramurilor de rod
(mixtelor) ca la piersic. Ramurile lungi se răresc dacă sunt prea dese şi
eventual se scurtează dacă depăşesc 50-60 cm. Semischeletul de peste 4-5
ani se reduce şi se simplifică pentru a stimula noi creşteri care vor rodi în
anii următori. La pomii în plină producţie se formează arcade de rodire,
arcade care trebuie simplificate, prin transferul creşterii pe ramuri tinere,
formate din zona de maximă curbură
199
şi aşezate în straturi subţiri în vederea uscării. Dacă mezocarpul nu se
desprinde de pe endocarp, fructele se aşează în straturi sau grămezi cu
grosimea de 30-40 cm, se stropesc cu apă pentru macerarea mezocarpului.
După 2-3 zile se curăţă de mezocarp şi se pun la uscat evitând mucegăirea
miezului. Când umiditatea miezului a scăzut la 12-14%, se sortează pe grupe
de calitate, se gazează cu fum de pucioasă şi se ambalează în saci de pânză.
14.7.Bibliografie minimală
47. Ghena N., N. Branişte – Cultura specială a pomilor. Editura Ceres, Bucureşti, 2005.
48. Hoza D., - Pomologie. Ed. Prahova Ploieşti, 2000.
49. Popescu M. şi colab., - Pomicultură generală şi specială. E.D.P., Bucureşti, 1992.
200
201
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 15
CULTURA CIREŞULUI
CUPRINS 205
15.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 15 205
15.2. Importanţa, originea şi arealul de răspândire a cireşului 205
15.3. Particularităţi biologice şi cerinţele faţă de factorii de mediu 207
15.4. Particularităţi tehnologice 212
15.5. Comentarii şi răspunsuri la teste 217
15.6. Lucrare de verificare 218
15.7. Bibliografie minimală 219
Introducere
În această unitate ne familiarizăm cu aspecte generale legate de cireş: importanţă, origine,
areal de cultură, particularităţi biologice, ecologice şi tehnologia de cultură. Se vor prezenta anumite
aspecte generale, dar şi particularităţi biologice de care trebuie să se ţină seama atât la înfiinţarea
livezii, cât mai ales la exploatarea acesteia. Timpul alocat studiului acestei unităţi este de circa 1,5-2
ore.
202
substanţe pectice, până la 16,8 mg% vitamina C, vitaminele B1, B2, E, provitamina A, săruri
minerale de Ca, Fe, K, P, etc.
Lemnul de cireş este foarte apreciat în industria mobilei, pentru lucrări de artizanat etc.,
datorită culorii naturale deosebite.
Cireşul este cultivat pe întreg teritoriul ţării cu rezultate mai mult sau mai puţin
satisfăcătoare în funcţie de condiţiile climatice locale, nu este afectat de alternanţa de fructificare şi
necesită puţină forţă de muncă la efectuarea tăierilor.
Cireşul este originar din regiunea cuprinsă între Marea Neagră şi Marea Caspică, de unde s-
a extins în toate zonele favorabile. În stare sălbatică creşte în China, Iran, CSI, Asia Mică, Asia
centrală, Africa de Nord, sudul şi sud-estul Europei. A fost luat în cultură cu circa 2500 de ani în
urmă.
În prezent, cultura cireşului este răspândită pe toate continentele, dar o pondere mai mare
ocupă în Europa, unde se produce circa 65% din producţia mondială, SUA şi Canada cu circa 15%
şi mai puţin în Africa, Asia şi America latină. Producţia mondială de cireşe se ridică la circa 1,5
milioane de tone, obţinută de pe circa 295,6 mii ha. Din Europa, mai mari producătoare de cireşe
sunt: Germania, Turcia, Italia şi Franţa.
În România se cultivă circa 7150 ha, din care aproape jumătate în sectorul particular şi se
obţine o producţie de peste 50.000 tone. Cele mai importante judeţe producătoare sunt zona colinară
din sudul, estul şi nordul ţării. În ultimii ani se înregistrează un uşor regres al suprafeţelor cultivate,
plantaţiile existente sunt îmbătrânite, ritmul de replantare este foarte mic, producţia fiind din ce în
ce mai mică.
Test de autoevaluare
36. Având în vedere cele învăţate în acest subcapitol şi ţinînd cont
de spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să
răspundeţi la următoarele întrebări:
kk. Care este importanţa alimentară a cireşelor?
203
După parcurgerea acestui subcapitol trebuie să reţineţi:
Particularităţi de fructificare
Primăvara, cireşul porneşte în vegetaţie şi înfloreşte simultan cu piersicul, vişinul şi unele
soiuri de prun. Din mugurii floriferi, se formează inflorescenţe cu 2-4 flori, iar înfloritul durează 10-
14 zile. Înfloritul poate fi timpuriu (cea mai timpurie, Pietroase de Cotnari), mijlociu (Hedelfinger)
sau târziu (Germersdorf, Pietroase Dönissen). Polenizarea cireşului este entomofilă, iar majoritatea
204
soiurilor sunt autosterile, ceea ce impune o atentă aşezare a soiurilor la plantare, pentru a se asigura
o bună polenizare. Pentru o recoltă bună, trebuie să se polenizeze circa 30-35% din florile unui
pom. La cireş, se cunosc şi perechi intersterile (Pietroase Burlat cu Pietroase Morreau), de care se
va ţine seama la alegerea polenizatorilor. De dată recentă, sunt introduse în cultură soiuri
autofertile, care sunt şi bune polenizatoare, dintre care: Stella, Sunburst, New Star, Lapins etc.
Vârsta intrării pe rod este diferită în funcţie de soi, primele fructe formându-se la 3-4 ani de
la plantare, iar producţii economice după 5-6 ani de la plantare. De la înflorire la maturarea
fructelor, sunt necesare 35-38 de zile pentru soiurile timpurii şi 60-65 de zile pentru soiurile târzii.
Potenţialul de producţie a cireşului este de 7-11 t/ha în funcţie de soi, iar longevitatea economică
ajunge la 35-40 de ani.
Longevitatea economică a plantaţiilor este de 30-40 de ani la altoirea pe sălbatic şi mai mică
la altoirea pe mahaleb.
Specii, soiuri şi portaltoi
Speciile mai importante care au contribuit la formarea soiurilor şi portaltoilor sunt:
Cerasus avium - cireşul sălbatic, are trei varietăţi botanice din care derivă majoritatea
soiurilor cultivate:
- var. silvestris (kirschl), cu fructe mici, negre, amărui, puţin suculente, folosite pentru
dulceaţă. Din această varietate provin soiurile cu fructe mici şi pulpă moale, suculentă, care se
maturează timpuriu: Cea mai timpurie, timpurie de Mai etc.;
- var. Juliana (L), care a dat naştere soiurilor semitimpurii cu fructul mare, pulpa moale sau
semipietroasă şi suculentă: Ramon Oliva, Băşicate etc.;
- var. duracina (L), care a dat naştere soiurilor cu fructul mare, pulpa pietroasă, crocantă,
foarte apreciată de consumatori. În cadrul acestei varietăţi există trei forme: rubra, cu fructe roşii;
flava, cu fructe galbene şi variegata cu fructe pestriţe, galben cu roşu.
Cerasus mahaleb L. - vişinul turcesc, prezintă interes ca portaltoi;
Cerasus vulgaris Mill. - vişinul comun şi Cerasus fruticosa - vişinul de stepă, au contribuit
la formarea unor soiuri şi portaltoi de cireş.
205
Bigarreau Morreau - soi viguros, autosteril, are fructul mijlociu-mare, larg cordiform, de
culoare roşu-viu, lucios, pulpa pietroasă, bine colorată, de calitate bună. Se maturează în a doua
jumătate a lunii mai.
Bigarreau Burat - soi de vigoare mijlocie, autosteril, foarte productiv, cu fructul mare,
cordiform, roşu-viu, pulpa semipietroasă. Se maturează la sfârşit de mai.
Negre de Bistriţa - soi de vigoare mare, fructul mijlociu, roşu-vineţiu, cu o depresiune în
vârf, cu pulpa semipietroasă, colorată, de calitate bună. Se maturează la sfârşit de mai şi început de
iunie.
Sam - are vigoare mijlocie, formează ramuri de schelet groase, are fructe mari, sferice, cu
pulpa semipietroasă, cu gust satisfăcător, bun pentru industrializare. Soiul este rezistent la crăpare şi
se maturează în prima decadă a lunii iunie.
Cerna - are vigoare mijlocie, este autosteril, este bun polenizator, are fructul mare,
tronconic, cu pieliţa roşie strălucitoare, pulpa roşie semipietroasă şi gust echilibrat. Se maturează la
mijlocul lunii iunie.
Ponoare - soi de vigoare mijlocie-mare, autosteril, cu o bună capacitate de producţie, are
fructe mijlocii, de culoare roşie, cu pulpa semipietroasă şi gust dulce-acrişor.
Van - are vigoare medie, este autosteril, precoce şi productiv, are fructul mare, sferic-
trunchiat, de culoare roşie, pulpa pietroasă, rezistent la crăpare, de calitate foarte bună. Se
maturează în ultima decadă din iunie.
Rubin - soi de vigoare supramijlocie, autosteril, cu mare capacitate de fructificare, fructul
mare, cordiform, de culoare roşu-rubiniu strălucitor, pulpa pietroasă, foarte bun pentru masă. Se
maturează la sfârşitul lunii iunie.
Pietroase de Cotnari - are vigoare mijlocie-mare, este autosteril, produce foarte mult,
fructul este mare, cordiform-rotunjit, galben-auriu, acoperit cu roşu-corai, pulpa pietroasă, suculentă
de calitate foarte bună. Se maturează la sfârşit de iunie.
Gersmersdorf - soi foarte viguros, autosteril, cu fructul foarte mare, larg cordiform, roşu-
închis, cu pulpa pietroasă de calitate foarte bună. Se maturează în decada a treia a lunii iunie.
Armonia - este un soi viguros, cu fructe mari, cordiform rotunjite, de culoare galbenă,
marmorate cu roşu-aprins, cu pulpa pietroasă, dulce şi armonios acidulată, foarte bun pentru masă.
Se maturează la sfârşit de iunie şi început de iulie.
Stella - soi de vigoare mijlocie, autofertil, are fructul mijlociu-mare, ovoid-alungit, roşu-
anilin, cu pulpa pietroasă, foarte bun pentru masă. Se maturează în decada a treia a lunii iunie.
Stella compact - are vigoare mijlocie-mică, fructifică exclusiv pe buchete, are portul
compact. Fructele sunt mijlocii-mari, cordiform-ovoidală, asemănător cu Stella, cu peduncul scurt şi
206
gros. Pulpa este pietroasă, cu gust echilibrat şi destul de rezistent la crăpare. Se maturează la sfârşit
de iunie şi început de iulie.
Hedelfinger - soi viguros, autosteril, foarte productiv, cu fructul mare, ovoid-alungit, roşu-
violaceu, pulpa pietroasă, semiaderentă la sâmbure, de calitate foarte bună pentru masă şi
industrializare. Se maturează la sfârşit de iunie şi început de iulie.
Lambert compact - soi de vigoare mijlocie, cu fructul mare, scurt cordiform, de culoare
roşie-închis, pulpă pietroasă, gust plăcut. Se maturează în prima jumătate a lunii iulie.
Uriaşe de Bistriţa - este soi de vigoare mare, autosteril, are fructe mari şi foarte mari,
sferic-trunchiate, până la ovosferice, bombate pe partea dorsală, de culoare roşie. Pulpa este roşie,
pietroasă, suculentă, cu gust dulce şi armonios acidulat. Se maturează în prima jumătate a lunii
iulie.
Silva - soi autosteril, viguros, cu fructul mic-mijlociu, de culoare neagră şi gustul amar. Se
maturează la sfârşit de iunie.
Amara - soi viguros, cu fructul mijlociu, negru şi gust amar. Se maturează în prima decadă
a lunii iulie.
Test de autoevaluare
37. Având în vedere cele învăţate în acest subcapitol şi ţinînd cont de
spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să răspundeţi la
următoarele întrebări:
a. Care sunt particularităţile infloririi cireşului?
209
După parcurgerea acestui subcapitol trebuie să reţineţi:
210
Dönissen, dar are fructe de calitate inferioară şi se poate planta în raport de 1:8 cu alte soiuri de
calitate.
Distanţele de plantare folosite sunt de 5-6 m între rânduri şi 3-4 m pe rând, în funcţie de
vigoarea pomilor şi capacitatea de ramificare. Pentru soiurile de vigoare slabă şi cu port compact,
conduse ca tufă-vas, se pot folosi distanţe de 4/3 m.
Formele de coroană folosite sunt în funcţie de vigoarea soiului şi de dominanţa apicală
(tendinţa de a creşte înalt şi slab ramificat) şi sunt: tufa vas, pentru soiurile de vigoare mai mică
(Lambert compact, Van, Rubin, Jubileu), vasul întârziat, piramida întreruptă, palmeta liberă, pentru
soiurile mai viguroase.
211
livezile mature, pe rândul de pomi se pot face erbicidări locale pe vetrele de buruieni mai greu de
combătut mecanic sau pe toată lungimea rândului.
Fertilizarea este necesară indiferent de starea de fertilitate a solului, cireşul fiind mare
consumator de elemente minerale. În primii 2-3 ani de la plantare se fertilizează suplimentar numai
cu azot, iar în perioada care urmează necesită o fertilizare completă. O plantaţie de trei ani consumă
următoarele cantităţi de elemente din sol: 45 kg azot, 11,5 kg fosfor, 22,1 kg potasiu, 42 kg calciu,
10 kg magneziu, 229 g fier, 101 g mangan, 117 g zinc, 66 g bor etc. La o tonă de cireşe se consumă
din sol următoarele îngrăşăminte: 2,3 kg azot, 0,2 kg fosfor, 1,7 kg potasiu, 0,15 kg calciu, 0,1 kg
magneziu şi o serie de microelemente. Pentru a compensa aceste consumuri, în livezile pe rod se
administrează circa 120-140 kg azot, 80 kg fosfor şi 160-200 kg potasiu la un hectar de livadă.
Irigarea. Pentru rezultate bune, plantaţiile moderne au nevoie de apă aproape în toate
zonele de cultură. Cantitatea de apă administrată la o udare este de 400-500 m3/ha, iar numărul
udărilor este de obicei de 3-5, din care 2 după recoltarea fructelor. Perioadele critice pentru apă
sunt: înainte de înflorire, pentru a susţine legarea fructelor, în timpul întăririi endocarpului şi la
diferenţierea mugurilor de rod. Dacă toamna este secetoasă este necesară o udare de aprovizionare.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Protecţia cireşului deşi este mai simplă decât la alte
specii, poate da probleme datorită înălţimii mari a pomilor şi lipsei mijloacelor adecvate de stropire
a vârfului coroanei. Principalele boli ale cireşului sunt: bolile virotice, ulceraţia bacteriană,
monilioza, antracnoza, pătarea roşie, ciuruirea frunzelor etc., iar dintre dăunători putem aminti:
păduchii de frunze, musca cireşelor, gărgăriţa fructelor etc. Musca cireşelor care prin ouăle depuse
în fructe şi formarea larvelor, depreciază mult calitatea, afectează numai soiurile cu maturare
mijlocie şi târzie. Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor se face în funcţie de rezerva
biologică, condiţiile meteorologice şi agentul patogen, fiind necesare cel puţin 7-8 tratamente, din
care 2 pe perioada repausului de iarnă (tabelul 15.1).
213
Test de autoevaluare
38. Având în vedere cele învăţate în acest subcapitol şi ţinînd cont de
spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să răspundeţi la
următoarele întrebări:
a. Cum se face tăierea cireşului?
214
15.5.Comentarii şi răspunsuri la teste
Întrebarea 1.
a. Cireşele fiind printre primele fructe care apar primăvara, sunt foarte
căutate pe piaţă atât pentru consum în stare proaspătă cât şi pentru
prelucrare în diferite produse (compot, dulceaţă, gem, jeleu, suc, sirop,
lichior, produse de cofetărie etc.). Compoziţia chimică a fructelor este destul
de complexă, la 100 g pulpă găsim: 7,7-18,8% zahăr total, 0,49-1,37% acizi
organici, 0,06-0,39% substanţe pectice, până la 16,8 mg% vitamina C,
vitaminele B1, B2, E, provitamina A, săruri minerale de Ca, Fe, K, P, etc
215
c. Fiind o specie iubitoare de lumină, cireşul trebuie plantat pe versanţii
sudici, în treimea mijlocie şi superioară şi la distanţă suficientă pentru evitarea
umbririi reciproce a pomilor. În condiţii de umbrire, pomii cresc greu,
fructificarea se mută la periferia coroanei, sunt mai sensibili la boli, calitatea
fructelor este slabă, iar uscarea rapidă a ramurilor de rod duce la degarnisirea
coroanei în zona umbrită
Intrebarea 3
a. Tăierea cireşului constă în rărirea sau reducţia ramurilor de semischelet
pentru favorizarea pătrunderii lumini, înlăturarea ramurilor lacome din partea
superioară a coroanei, limitarea înălţimii şi a extinderii laterale, în funcţie de
distanţa de plantare şi eliminarea ramurilor rupte, uscate sau bolnave. Cireşul
nu necesită tăiere obligatorie în fiecare an, mai ales la pomii solitari, care nu
se stânjenesc în creştere şi fructificare.
216
prenumele studentei (studentului).
Fiecare răspuns trebuie să fie clar exprimat şi să nu depăşească o jumătate de
pagină. Punctajul aferent este menţionat pentru fiecare întrebare.
Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele:
75. Cum se se aleg soiurile într-o plataţie de cireş? 2 p.
76. Care sunt restricţiile solului pentru cultura cireşului. 2 p.
77. Explicaţi când şi cum trebuie tăiat cireşul. 2 p.
78. Cum se combate musca cireşelor? 2p.
79. Când şi cum se recoltează cireşele. 2 p.
15.7.Bibliografie minimală
50. Ghena N., N. Branişte – Cultura specială a pomilor. Editura Ceres, Bucureşti, 2005.
51. Hoza D., - Pomologie. Ed. Prahova Ploieşti, 2000.
52. Lenuţa Chira, A. Asănică – Cultura cireşului. Ed MAST, 2009.
53. Popescu M. şi colab., - Pomicultură generală şi specială. E.D.P., Bucureşti, 1992.
217
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 16
CULTURA VIŞINULUI
CUPRINS 220
16.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 16 220
16.2. Importanţa, originea şi arealul de răspândire a vişinului 220
16.3. Particularităţi biologice şi cerinţele faţă de factorii de mediu 222
16.4. Particularităţi tehnologice 226
16.5. Comentarii şi răspunsuri la teste 229
16.6. Lucrare de verificare 230
16.7. Bibliografie minimală 231
Introducere
În această unitate ne familiarizăm cu aspecte legate de vişin: importanţă, origine, areal de
cultură, particularităţi biologice, ecologice şi tehnologia de cultură. Se vor prezenta anumite aspecte
generale, dar şi particularităţi biologice de care trebuie să se ţină seama atât la înfiinţarea livezii, cât
mai ales la exploatarea acesteia. Timpul alocat studiului acestei unităţi este de circa 1,5-2 ore.
218
substanţe tanoide, o serie de ioni minerali: K (46-92,5 mg%), P (21-26 mg%), Ca (3,8-19,3 mg%),
Mg (7-20 mg%), vitaminele PP (0,06-0,52 mg%), E (0,21-1,32 mg%), B1, B2, caroten (0,15-0,95
mg%), acid folic etc.
Ceaiul din cozile de vişine (pedunculi) este foarte bogat în potasiu având un important rol
dietetic. Toate organele plantei (frunze, flori, fructe) au însuşiri antiseptice, fiind folosite în
medicina populară şi în conservarea produselor alimentare casnice (Gh. Bădescu şi colab., 1984).
Vişinul este o specie rustică care reuşeşte în toate zonele de cultură din ţară, valorifică
bine terenurile din zona colinară şi este o foarte bună specie meliferă (77-88 kg miere/ha).
Vişinul este originar din Asia Centrală, este specie tetraploidă, fiind probabil un hibrid
natural între Cerasus avium şi Cerasus fruticosa. Nu creşte spontan, dar semispontan este întâlnit în
jurul Mării Caspice, Caucaz, India, Iran, Asia Mică şi Peninsula Balcanică. Dintre speciile
prunoidee, este specia care urcă cel mai mult spre nord, până la 60°.
Se cultivă în Europa, unde producţia depăşeşte 60% din cea mondială, America de Nord şi
Asia.
În România se cultivă circa 6000 de hectare, din care jumătate în sistem intensiv.
Producţia la nivel naţional a fost de 39000 tone (1996) şi a avut o repartiţie dominantă în zona
colinară. Pe suprafeţe mici sau pe lângă casă, vişinul este întâlnit pe tot teritoriul ţării. Principalele
zone de cultură a vişinului corespuind cu cele ale cireşului dar cu o mai mare extindere către mord
şi la altitudine ceva mai mare.
Test de autoevaluare
39. Având în vedere cele învăţate în acest subcapitol şi ţinînd cont
de spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să
răspundeţi la următoarele întrebări:
a.Care este importanţa alimentară a vişinelor?
219
După parcurgerea acestui subcapitol trebuie să reţineţi:
220
16.3.Particularităţi biologice şi cerinţele faţă de factorii de mediu
Particularităţi de creştere
Sistemul radicular este superficial, majoritatea rădăcinilor se află răspândite în sol în
stratul cuprins între 15 şi 40 cm, cu mici diferenţe între soiuri, iar extinderea laterală, depăşeşte de
1,5-2 ori proiecţia coroanei. Din numărul total al rădăcinilor, sub 10% cresc vertical şi pot ajunge la
adâncimi de 2-2,5 m. Dacă este altoit pe mahaleb, sistemul radicular este mai profund şi mai
ramificat.
Partea aeriană a vişinului este de talie mică sau mijlocie comparativ cu a cireşului şi se
poate prezenta sub formă de arbustoid (la vişinii propriu-zişi) sau pom (la vişinii hibrizi obţinuţi pe
cale naturală sau artificială, între cireş şi vişin). Ritmul de creştere este mai mic decât la cireş, iar
capacitatea de ramificare depinde de soi. În pepinieră şi în primii ani de livadă, formează mulţi
lăstari anticipaţi ceea ce necesită lucrări în verde pentru valorificarea eficientă a creşterilor şi
evitarea îndesirii coroanei. Sunt soiuri care au o capacitate mare de ramificare şi formează coroane
mai aglomerate (Crişana, Nana, Vrâncean, Timpurie Richmond), iar altele care ramifică puţin şi
formează coroane rare ca la cireş (Engleză timpurie, Ţarina, Timpuriu de Cluj). Ca vigoare de
creştere, sunt soiuri cu vigoare mare: Crişana, Mocăneşti, Mari timpurii; soiuri de vigoare mijlocie:
Morela neagră târzie şi soiuri de vigoare mică: Nana, Oblacinska, Ilva, Meteor, Pitic de Iaşi,
Timpurii de Cluj etc.
Particularităţi de fructificare
La vişin se întâlnesc soiuri care fructifică aproape exclusiv pe ramuri plate: Crişana, Nana,
Vrâncean, Schattenmorelle etc., soiuri care fructifică preponderent pe buchete: Engleză timpurie,
Timpurii de Cluj, Mocăneşti şi soiuri care fructifică pe ambele tipuri de ramuri: Oblacinska, Ilva,
Mari timpurii, Meteor etc.
Vişinul înfloreşte simultan sau după cireş, comportarea la polenizare fiind foarte diferită.
Înflorirea se eşalonează pe 7-10 zile în funcţie de temperatură, iar receptivitatea stigmatului pentru
polen este bună în primele două zile de la deschiderea florilor. Există soiuri autofertile: Nana,
Oblacinska, Ilva, Meteor, Dropia, Timpurii de Cluj; autosterile: Crişana, Mari timpuri, Mocăneşti;
grupe intersterile Crişana x Mocăneşti, Crişana x Josica Gabor etc. Polenizarea este entomofilă şi
încrucişată. În parcelă se plantează cel puţin 3 soiuri. La vişin polenizarea se poate asigura şi de
soiurile de cireş, dacă perioada de înflorire se suprapune. În funcţie de momentul înfloririi procentul
de legare este afectat pe lângă factorii climatici şi soi şi de suprapunerea înfloririi cu înfrunzirea. La
soiurile cu înflorire după înfrunzit procentul de legare este mai slab.
Deşi vişinul înfloreşte foarte bine, nu puţine sunt situaţiile când producţia este mică, fie
datorită unei legări slabe, fie căderii fiziologice exagerate. Pentru o fructificare normală, este nevoie
221
să fie polenizare 20-25% din flori la soiurile care fructifică pe buchete, şi 40% la cele care fructifică
pe plete, iar căderea fiziologică să fie sub 20% din fructele legate. Motivul căderii fiziologice mari,
nu se cunoaşte pe deplin, se pare că este vorba de o anomalie în creşterea embrionului, care în
anumite stadii de dezvoltare avortează, implicând căderea fructelor. Dintre soiurile noi, soiul
Timpuriu de Cluj are acest defect.
Motivul nerodirii corespunzătoare a vişinului nu este pe deplin cunoscut, dintre cauzele
implicate amintim:
- existenţa în cultură a multor soiuri autosterile;
- asocierea defectoasă a soiurilor în parcelă şi neasigurarea unei polenizări
corespunzătoare;
- condiţiile climatice nefavorabile din perioada înfloritului şi polenizării;
- agrotehnica necorespunzătoare aplicată la unii pomi care nu se pregătesc bine pentru
iernare, nu acumulează substanţe de rezervă care să susţină înflorirea şi legarea în primăvara
următoare;
- protecţia fitosanitară deficitară face ca uneori monilioza şi antracnoza să afecteze sever
plantaţiile încă de la înflorire etc.
Intrarea pe rod se face la 2-3 ani de la plantare, iar producţie economică se obţine din anul
4-5 de la plantare. Longevitatea economică a plantaţiilor este de 25-30 de ani pentru vişinul
viguros şi de 18-20 de ani pentru vişinul pitic.
222
Principalele soiuri din sortiment
Sortimentul la vişin este destul de dinamic, de dată relativ recentă au fost introduse o serie
de soiuri de vigoare mică, autofertile care tind să înlocuiască soiurile viguroase din vechiul
sortiment. Soiurile recomandate pentru ţara noastră sunt:
Ţarina - are vigoare mică, fructifică pe buchete, este autosteril, are fructul mijlociu,
tronconic, roşu-vişiniu, foarte bun pentru masă. Se maturează în prima decadă a lunii iunie.
Engleză timpurie - este un hibrid cireş-vişin, de vigoare mijlocie, cu mare potenţial de
producţie, parţial autofertil, are fructul mic tronconic-alungit, de culoare roşie-închisă, cu o
eşalonare a maturării pe 3-4 săptămâni. Se maturează la mijlocul lunii iunie.
Timpurii de Piteşti - are vigoare mare, fructifică pe buchete, este autosteril, are fructul
mijlociu, sferic, roşu-închis, bun pentru consum sau industrializare. Se maturează în prima decadă a
lunii iunie.
Timpurii de Cluj - soi de vigoare mijlocie, autofertil, fructifică pe buchete, are fructul
mare, scurt cordiform, vişiniu-închis, foarte bun pentru masă, dar produce neregulat. Se maturează
la mijlocul lunii iunie.
Mari timpurii - soi de vigoare mare, parţial autofertil, fructifică pe buchete şi ramuri
mijlocii, are fructul mare, scurt cordiform, roşu-vişiniu, foarte bun pentru masă şi industrializare. Se
maturează în a doua jumătate a lunii iunie.
Mocăneşti 16 - soi de vigoare mare, autosteril, fructifică pe buchete, are fructul mare,
sferic, roşu-vişiniu, foarte bun pentru industrializare. Se maturează la sfârşit de iunie.
Crişana 2 - soi viguros, autosteril, fructifică pe plete, are fructul mare, cordiform cu vârful
rotunjit, roşu-vişiniu, slab astringent, bun pentru consum şi industrializare. Se maturează la sfârşit
de iunie.
Morela neagră târzie - are vigoare mijlocie, este autofertil, fructifică pe plete, are fructul
mare, sferic, vişiniu-negricios, bun pentru industrie. Se maturează la sfârşit de iunie.
Nana - soi de vigoare slabă, fructifică pe plete, este autofertil, are fructe mari, sferice, de
culoare roşie-închis, bune pentru industrializare. Se maturează în a doua jumătate a lunii iunie.
Ilva - soi de vigoare mijlocie, autofertil, cu fructificare plete şi buchete, cu fructe mijlocii,
sferice, de culoare roşie-vişinie, foarte apreciat pentru industrializare. Se maturează în prima
jumătate a lunii iulie.
Vrâncean - soi de vigoare mică, autofertil, cu fructificare pe plete, cu fructe mici, de
culoare roşie-vişinie, cu pulpă astringentă, bună pentru industrializare. Se maturează în decada a
doua a lunii iulie.
Oblacinska - soi de vigoare slabă, fructifică pe buchete, este autofertil, are fructul mic,
roşu-vişiniu, acidulat, apreciat pentru industrializare. Se maturează la început de iulie.
223
Meteor - soi de vigoare slabă, autofertil, fructifică pe buchete şi plete, are fructul mare,
sferic-alungit, roşu-vişiniu, bun pentru industrializare. Se maturează la mijlocul lunii iulie.
Portaltoii vişinului
Pentru vişin se folosesc aceiaşi portaltoi ca şi la cireş, diferenţa constă în ponderea lor în
cadrul speciei. Predomină selecţiile de vişin atât cu înmulţire generativă (francul, mahalebul, G 2)
cât şi vegetativă: Colt, SL 64, F 12/1, selecţiile CAB, selecţiile germane Wehiroot (W 10, W 11, W
13), selecţiile româneşti: IPC 1, VV1, VG 1 etc.
224
Test de autoevaluare
40. Având în vedere cele învăţate în acest subcapitol şi ţinînd cont de
spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să răspundeţi la
următoarele întrebări:
a. Care sunt particularităţile infloririi vişinului;
225
motive plantarea de toamnă. Pe terenul în pantă vişinul se amplasează pe treimea mijlocie şi
superioară a versantului.
Distanţa dintre rânduri este corelată cu vigoarea soiurilor folosite, la cele de vigoare mare
5-6 m între rânduri şi 3-4 m între plante pe rând, iar la cele de vigoare mică, 4 m între rânduri şi 2-
2,5 m între pomi pe rând. La înfiinţarea livezilor se amplasează cel puţin 3-4 soiuri în parcelă pentru
polenizare încrucişată, evitându-se formarea perechilor intersterile.
Dintre formele de coroană, cele mai folosite sunt: piramida întreruptă, vasul aplatizat, tufa
vas şi mai puţin formele mai pretenţioase ca: palmeta etajată, ypsilon transversal, cordonul vertical
şi eventual fusul subţire.
226
se practică cultivarea intervalului dintre rânduri cu îngrăşăminte verzi, care se seamănă toamna şi se
încorporează primăvara, în luna mai, când pomii intră în faza de creştere intensă a lăstarilor.
Pentru distrugerea buruienilor se pot folosi erbicide, pe interval sau şi pe rând în livezile
mature. Erbicidarea se poate folosi în combinaţie cu lucrările mecanice sau numai pe rând când
intervalul este înierbat.
Fertilizarea livezilor tinere se face cu gunoi de grajd 20-30 t/ha la 2-3 ani şi cu
îngrăşăminte chimice: 40-50 kg azot aplicat anual şi 60-80 kg fosfor şi potasiu aplicate la 2-3 ani
odată cu arătura de toamnă. În livezile pe rod, cantitatea de îngrăşăminte chimice recomandată este
de 100-120 kg azot aplicat anual şi la 2-3 ani câte 50-70 kg fosfor şi 50-70 kg potasiu. Pentru
valorificarea mai bună a îngrăşămintelor, în livezile tinere, până la formarea normală a coroanelor,
acestea se aplică localizat sub coroană, iar în cele mature pe toată suprafaţa.
Vişinul răspunde bine la fertilizarea extraradiculară, atât cu produse specifice cât şi cu
îngrăşăminte solide dizolvate în apă.
Pe terenurile cu reacţie acidă, se aplică amendamente pe bază de calciu, cel puţin 2-4 t/ha,
la interval de 2-3 ani.
Irigarea este necesară în zonele deficitare în apă, pentru a asigura producţii mari de fructe
şi o bună creştere a pomilor. În livezile tinere, apa este indispensabilă până la formarea unui sistem
radicular capabil să aprovizioneze pomii din profunzime. În livezile pe rod irigarea este dependentă
de cantitatea de precipitaţii din zona de cultură. Momentele critice pentru apă sunt: la înflorire, în
faza de creştere intensă a fructelor şi la diferenţierea mugurilor de rod. Dacă este cazul se face o
udare de aprovizionare toamna după căderea frunzelor.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Vişinul are aceleaşi boli şi dăunători ca cireşul,
combaterea acestora se face la fel.
227
Test de autoevaluare
41. Având în vedere cele învăţate în acest subcapitol şi ţinînd cont de
spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să răspundeţi la
următoarele întrebări:
a. Este permisă producerea materialului saditor la vişin prin
drajoni?
228
16.5.Comentarii şi răspunsuri la teste
Întrebarea 1.
a. Vişinele sunt foarte apreciate pentru consumul în stare proaspătă sau
pentru diversitatea preparatelor unde sunt folosite ca materie primă: compot,
dulceaţă, gem, vişinată, lichior, sirop etc. Vişinele au un efect benefic asupra
organismului uman, prin reglarea echilibrului acido-bazic, îmbunătăţirea
compoziţiei sângelui, în bolile renale, hepatice, cardiovasculare etc. Sunt
considerate fructe dietetice datorită compoziţiei chimice complexe: 13,9-23,2%
substanţă uscată, 5-19,4 mg% zaharuri, 0,9-1,9 mg% acizi organici, 0,8-1,1
mg% proteine, 0,1-0,4 mg% pectine, 0,12-2,35 mg% substanţe tanoide, o serie
de ioni minerali: K (46-92,5 mg%), P (21-26 mg%), Ca (3,8-19,3 mg%), Mg
(7-20 mg%), vitaminele PP (0,06-0,52 mg%), E (0,21-1,32 mg%), B1, B2,
caroten (0,15-0,95 mg%), acid folic etc.
229
mahalebul, G 2) cât şi vegetativă: Colt, SL 64, F 12/1, selecţiile CAB,
selecţiile germane Wehiroot (W 10, W 11, W 13), selecţiile româneşti: IPC
1, VV1, VG 1 etc
c. Are cerinţe mai reduse decât cireşul, putându-se cultiva cu succes pe
expoziţiile nord-estice şi nord-vestice, în special în zonele mai secetoase.
Lipsa luminii duce la formarea unor ramuri anuale lungi şi subţiri, cu o viaţă
scurtă şi un potenţial productiv redus. Dintre vişini, sunt mai pretenţioşi la
lumină hibrizii naturali cireş-vişin şi mai puţin pretenţioşi vişini arbustoizi.
Intrebarea 3
a. Pomii folosiţi la înfiinţarea plantaţiilor sunt altoiţi cu excepţia soiului
Oblacinska, care se înmulţeşte bine prin drajoni.
16.7.Bibliografie minimală
54. Ghena N., N. Branişte – Cultura specială a pomilor. Editura Ceres, Bucureşti, 2005.
55. Hoza D., - Pomologie. Ed. Prahova Ploieşti, 2000.
56. Popescu M. şi colab., - Pomicultură generală şi specială. E.D.P., Bucureşti, 1992.
231
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 17
CULTURA NUCULUI
CUPRINS 232
17.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 17 232
17.2. Importanţa, originea şi arealul de răspândire a nucului 232
17.3. Particularităţi biologice şi cerinţele faţă de factorii de mediu 235
17.4. Particularităţi tehnologice 239
17.5. Comentarii şi răspunsuri la teste 243
17.6. Lucrare de verificare 245
17.7. Bibliografie minimală 245
Introducere
În această unitate ne familiarizăm cu aspecte legate de nuc: importanţă, origine, areal de
cultură, particularităţi biologice, ecologice şi tehnologia de cultură. Se vor prezenta anumite aspecte
generale, dar şi particularităţi biologice de care trebuie să se ţină seama atât la înfiinţarea livezii, cât
mai ales la exploatarea acesteia. Timpul alocat studiului acestei unităţi este de circa 2 ore.
232
fructe în Cu şi Zn şi conţin cantităţi mari şi de alte elemente: K, Mg, P, S, Fe, Ca etc. Miezul de
nucă este căutat în patiserie şi cofetărie, în industria dulciurilor etc. Din miez se poate extrage un
ulei foarte fin mult căutat în industria alimentară, în pictură, industria uşoară etc. Valoarea
alimentară ridicată nu se datorează numai aportului energetic ci şi diversităţii şi calităţii substanţelor
componente, cu funcţii importante în metabolismul organismului uman. Astfel, substanţele grase
sunt alcătuite în principal din acizi graşi nesaturaţi, uşor asimilabili, iar proteinele conţin numeroşi
aminoacizi esenţiali.
Din fructele verzi se prepară dulceaţă şi lichior de calitate foarte bună, mezocarpul,
frunzele şi scoarţa se folosesc pentru extragerea taninului, endocarpul se foloseşte pentru obţinerea
cărbunelui activ etc.
Ca plantă medicinală, nucul a fost folosit din cele mai vechi timpuri în medicina
tradiţională. În prezent, din fructele verzi şi din frunze se extrag o serie de substanţe pe bază de iod
folosite pentru vindecarea dispepsiilor, avitaminozelor, a dereglărilor intestinale, a rahitismului etc.
Ca plantă tehnică, nucul asigură materia primă pentru numeroase ramuri ale industriei. Cea
mai valoroasă materie primă este lemnul, care datorită însuşirilor sale fizico-mecanice şi decorative
este foarte solicitat pentru fabricarea mobilelor de calitate, în sculptură etc.
Nucul este mult folosit ca plantă decorativă, prin dimensiunile şi forma coroanei, prin
frunzişul bogat care emană un miros specific. De asemenea, umbra nucului este mult mai
odihnitoare decât a altor specii datorită ionilor negativi pe care îi emană nucul, fiind o specie mult
folosită în staţiunile balneare.
Deşi a avut o mare extindere în teritoriu, mai ales ca pom izolat sau de aliniament, odată cu
colectivizarea, majoritatea nucilor izolaţi au fost tăiaţi. În prezent este din nou în atenţia
pomicultorilor şi silvicultorilor pentru a-l extinde în toate zonele favorabile atât pentru fructe cât şi
pentru lemn.
Se pare că nucul este una dintre speciile cu cea mai mare vechime pe Pământ, forme
similare speciei Juglans regia fiind descoperite în straturile de sol guaternal, perioadă în care a
apărut şi omul. Scrieri despre nuc apar din vremea lui Ovidiu. Ca zonă de origine, nucul provine
dintr-un areal vast ce cuprinde: Iranul, Irakul, India şi sudul Rusiei, unde se pare că a rezistat
ultimei glaciaţiuni (Cociu V., 1958). Pe măsura încălzirii climei, nucul s-a extins din aceste zone,
ocupând în prezent numai o mică parte din zona iniţială. Nucul a fost luat în cultură cu mult înainte
de Cristos, la început în India, China şi Japonia şi mai târziu în Europa.
În prezent nucul se cultivă în toate zonele cu climat temperat, între paralelele de 10 şi 50°
(Bergougnoux şi Grospiere, 1975). Este mult cultivat în California, Turcia, Franţa, Italia, Grecia,
Bulgaria, India, China, unde poate ajunge până la altitudinea de 800-1000 m. Cele mai mari ţări
producătoare de nuci sunt: SUA, Franţa, Italia, Turcia.
233
În majoritatea ţărilor de pe glob, nucul are un caracter extensiv, cu mulţi pomi izolaţi, fără
lucrări de întreţinere specifice şi de aceea producţiile sunt mici şi variabile.
Pe teritoriul ţării noastre nucul are o vechime foarte mare. Există o serie de localităţi care
au numele care se trage de la această specie: Nucet (din jud. Sibiu şi Dâmboviţa), Nucşoara (lângă
Haţeg şi Curtea de Argeş) Valea Nucarilor (jud. Tulcea) etc. Deşi înainte de primul război mondial
nucul deţinea în România locul trei ca număr de pomi şi producţie după prun şi cireş, în prezent
suprafaţa şi producţia s-a redus considerabil. La nivelul anului 1998, producţia totală de nuci a fost
de 32,8 tone, din care 99% a fost obţinută în sectorul particular. Cele mai mari producţii se obţin în
judeţele: Vrancea, Vâlcea, Bacău, Neamţ, Hunedoara etc.
În prezent există interes pentru relansarea culturii nucului, atât la nivel zonal cât şi
naţional. Au fost puse la punct o serie de proiecte în domeniul pomiculturii şi silviculturii pentru a
valorifica o serie de suprafeţe prin cultura nucului pentru fructe sau pentru fructe şi lemn.
Test de autoevaluare
42. Având în vedere cele învăţate în acest subcapitol şi ţinînd cont
de spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să
răspundeţi la următoarele întrebări:
a.Care este importanţa alimentară a nucilor?
234
17.3.Particularităţi biologice şi cerinţele faţă de factorii de mediu
Particularităţi de creştere.
Creşterea sistemului radicular este în funcţie de tipul de sol şi vârsta pomilor. Pe
majoritatea tipurilor de sol, rădăcinile sunt situate între 20 şi 60-70 cm, iar adâncimea maximă
ajunge la 80 cm pe podzol, 140 cm pe nisipuri şi 110 cm pe celelalte tipuri de sol. Nucul nu
formează pivot puternic, după o adâncime de 60-100 cm, rădăcina ramifică mult, iar direcţia de
creştere devine aproape orizontală. În condiţiile în care apa freatică este la suprafaţă, rădăcinile nu
pătrund mai mult de 30-35 cm în profunzime. Extinderea în plan orizontal a rădăcinilor depăşeşte
cu mult proiecţia coroanei ajungând la valori de 4-7 ori mai mari decât raza coroanei, dar cu un
maxim al rădăcinilor active la 3-4 m de trunchi. Rădăcinile pomilor vecini se întrepătrund, nu se
evită. Rădăcinile active nu au perişori absorbanţi, locul lor fiind luat de micorize. Creşterea lor are
loc la temperaturi de peste 5°C şi este aproape continuă, dar cu intensităţi diferite.
Partea aeriană creşte foarte încet după plantare. Nucul este sensibil la transplantare, se
preferă de multe ori plantarea portaltoiului în livadă şi altoirea la locul definitiv al soiurilor dorite.
După 2-3 ani cu creştere mică, intensitatea creşterii se amplifică, astfel că în final, nucul depăşeşte
cu mult, ca vigoare, celelalte specii pomicole. Dimensiunile coroanelor pomilor maturi pot ajunge la
20 m înălţime, 15-20 m diametru şi o grosime a trunchiului de cel puţin 60-70 cm. În livadă, nucul
altoit rămâne de dimensiuni mai mici, iar la folosirea nucului negru ca portaltoi, vigoarea se reduce
considerabil.
Nucul are o mare capacitate de regenerare, prin emiterea unui mare număr de lăstari din
zona de proiectare a coroanei. Pornirea în vegetaţie a nucului se realizează numai după atingerea
unor temperaturi medii de 9°C, existând biotipuri locale, care pornesc în vegetaţie numai în a doua
parte a lunii mai.
Particularităţi de fructificare
Fiind o specie unisexuat monoică, pe ramuri, are muguri vegetativi, micşti şi de amenţi,
dispuşi solitari sau serial câte doi. Mugurii vegetativi se află pe toată lungimea la ramurile anuale
ale pomilor tineri. La pomii pe rod mugurii sunt dispuşi grupat serial, în cadrul grupului existând 2
muguri, care pot fi: mixt şi florifer mascul, mixt şi vegetativ sau florifer mascul şi vegetativ. Din
mugurii micşti se formează lăstari purtători de inflorescenţe. La soiurile existente în sortimentul
naţional, numai din mugurii terminali se formează lăstari cu inflorescenţe. De dată recentă există
câteva selecţii la care şi o parte din mugurii laterali de pe ramurile anuale formează lăstari cu
inflorescenţe. Pe plan mondial există soiuri cu fructificare laterală, acest obiectiv fiind prioritar în
lucrările de ameliorare a soiurilor.
235
Diferenţierea amenţilor are loc înaintea florilor femele. La 2-3 săptămâni de la formarea
mugurilor, viitorii muguri amenţi se deosebesc de ceilalţi prin forma lor conică şi aspectul solzos.
La intrarea în repaus, lungimea mugurilor amenţi estre de 1-2 cm, iar grosimea de 4-8 mm.
Maturarea gameţilor în cele două tipuri de flori se poate realiza simultan (soiuri
homogame: Sibişel 44, Productiv de Geoagiu), mai întâi cele mascule (soiuri protandre: Sibişel
precoce) sau mai întâi cele femele (soiuri protogine: Germisara, Orăştie, Novaci). Florile femeieşti
apar solitare sau în grupuri de 2-4, mai rar mai multe, terminal în vârful lăstarilor în creştere. După
apariţia florilor, în scurt timp se formează stigmatul, dublu, cu aspect pufos, asemănătoare antenelor
unui fluture. La apariţie, cei doi lobi ai stigmatului sunt paraleli, după care ei se curbează uşor către
exterior, până devin opuşi. Perioada de receptivitate pentru polen se suprapune peste perioada de
curbare a lobilor stigmatului.
Înflorirea amenţilor se face după ce în prealabil s-au alungit şi au atins 6-10 cm, fază în
care se observă bine florile prinse de rahis. Un pom matur eliberează 5-20 miliarde de grăunciori de
polen, astfel că la înflorirea maximă, la fiecare mm2 de livadă cad în 24 de ore 1-8 grăunciori de
polen.
Polenizarea se face aproape exclusiv prin vânt, iar distanţa maximă dintre două soiuri care
se polenizează încrucişat este de 100 m. Durata înfloririi este de circa 2-3 săptămâni pentru florile
femeieşti şi de 4-6 zile pentru amenţi, la o temperatură de 12-15°C.
Intrarea pe rod este diferită în funcţie de tipul pomului, altoit sau nu, şi de portaltoi. Pomii
nealtoiţi intră pe rod după 8-10 ani, cei altoiţi pe nucul comun după 5-8 ani, iar pe nucul negru
american după 5-6 ani. De la formarea primelor fructe până la producţii economice mai trec 5-6 ani.
Perioada de fructificare este mare, în jur de 80-100 de ani la pomii nealtoiţi şi se reduce la 30-60 de
ani la cei altoiţi, având cea mai mare longevitate dintre speciile de cultură de la noi din ţară.
Potenţialul de producţie a nucului în plină producţie este de 3-4 t/ha. Pe pomi izolaţi, de
dimensiuni mari, se pot obţine 100-500 kg fructe.
237
Mihaela - are vigoare mijlocie, este protogin sau parţial homogam. Fructul este mijlociu,
oval-alungit, cu endocarpul potrivit de gros, miezul reprezintă 49,5% din greutatea fructului, are
63,3% lipide şi 19,5% proteine. Se maturează în a doua jumătate a lunii septembrie.
Roxana - are vigoare mijlocie, este protogin are rezistenţă bună la antracnoză şi
bacterioză. Fructul este de mărime mijlocie, cu endocarpul aproape neted, mijlociu de gros, miezul
reprezintă 52,4% din greutatea fructului, are 63,5% lipide şi 19,4% proteine. Se maturează în a două
jumătate a lunii septembrie.
Germisara - are vigoare redusă, este protogin şi autosteril. Fructele sunt mari, ovoidale, cu
baza rotunjită, au tegumentul potrivit de gros, 53% miez de calitate, ce conţine 69% grăsimi şi
17,5% proteine. Se maturează în a doua jumătate a lunii septembrie.
Portaltoii nucului. Ca portaltoi la nuc se folosesc speciile J. regia şi J. nigra şi pe scară
mult mai redusă se folosesc speciile J. mandshurica Maxim, J. rupestris Engelm, J. hindsii Jeps şi
unii hibrizi interspecifici obţinuţi recent.
Test de autoevaluare
43. Având în vedere cele învăţate în acest subcapitol şi ţinînd cont de
spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să răspundeţi la
următoarele întrebări:
a. Care sunt particularităţile infloririi nucului;
239
17.4. Particularităţi tehnologice
Producerea materialului săditor.
Se plantează atât nuc din sămânţă cât şi altoit. Deşi cel altoit este mai uniform, mai
productiv şi precoce, cantitatea care se produce anual este mult sub cererea de pe piaţă şi atunci se
apelează la pomi nealtoiţi, mai ales pentru mica livadă de lângă casă, unde se plantează 2-3 pomi.
Altoirea nucului la noi în ţară este încă dificilă şi procentele de prindere sunt nesatisfăcătoare. Slaba
prindere a nucului, se datorează necorelării perfecte a metodei şi momentului de altoire cu condiţiile
climatice din fiecare zonă, în special cu căldura. Pentru a avea rezultate bune la altoirea în câmp,
temperatura medie pe perioada mai-septembrie trebuie să fie de peste 18,5°C. Se practică altoirea
în câmp, primăvara-târziu sau vara şi altoirea la masă cu forţarea materialului altoit în camere
încălzite sau cu instalaţii de încălzire a punctului de altoire. Ca portaltoi, se folosesc puieţi de nuc
comun sau nuc negru american cu vârsta de 1-2 ani, care au în punctul de altoire grosimea de 1-2
cm. Ramurile altoi se recoltează din plantaţii speciale, unde prin tăieri adecvate se asigură creşteri
anuale de 50-100 cm, cu diametrul de 1-2 cm, rotunde în secţiune, cu măduvă puţină şi muguri bine
dezvoltaţi. Atât puieţii cât şi ramurile altoi trebuie să fie libere de boli şi dăunători, iar în momentul
altoirii să aibă o stare normală de hidratare.
Pentru altoirea la masă urmată de forţare, în camere speciale sau prin încălzirea punctului
de altoire, puieţii se scot toamna şi se stratifică în nisip până în momentul altoirii. În ziua sau
preziua altoirii, se scot de la stratificare, se fasonează sistemul radicular şi se preforţează câteva zile.
Altoirea se execută mecanic sau manual în copulaţie perfecţionată. Se recomandă o preforţare de 2-
4 zile şi a ramurilor altoi. Forţarea în camere se face similar viţelor altoite, la temperatura de 27-
28°C şi umiditate de 80-90%. Pentru evitarea deshidratării, punctul de altoire şi altoiul se
parafinează, prin cufundare timp de câteva secunde într-un amestec de ceară şi colofoniu, la
temperatura de 45-50°C. Forţarea prin încălzirea punctului de altoire constă în aşezarea puieţilor
altoiţi cu punctul de altoire pe o instalaţie, prin care se recirculă apă caldă la 27-29°C. Pentru o
uniformizare mai bună a căldurii, punctul de altoire se protejează cu o folie de aluminiu cu lăţimea
de maxim 10 cm. Perioada de forţare durează de obicei 2 săptămâni, este precedată de o perioadă de
preforţare în care temperatura creşte uniform la 27-28°C şi o perioadă de călire după forţare când
temperatura şi umiditatea relativă se scad progresiv. Trecerea materialului altoit în câmp este
dependentă de condiţiile climatice din fiecare zonă în parte.
240
Plantarea nucului în gospodărie se poate face în aproape toate zonele din ţară, dar plantaţii
în masiv se vor înfiinţa cu precădere în zona dealurilor, unde se cultivă viţa de vie, unde
temperatura medie anuală este de 9-11°C, fără geruri mari şi cu precipitaţii suficiente în lunile mai-
iunie.
Distanţele de plantare sunt mult mai mari decât la alte specii, ajungând la 10-12 m între
rânduri şi 8-10 m între plante pe rând la pomii altoiţi pe nucul comun şi 8-10 m între rânduri şi 6-8
m pe rând, la pomii altoiţi pe nucul negru american. Pentru plantare se folosesc pomi altoiţi de 2-3
ani, care se scot din pepinieră în momentul plantării cu cât mai multe rădăcini. Nucul este destul de
pretenţios la transplantare, căldura, vântul sau temperaturile scăzute pot afecta mult prinderea
pomilor. Se asociază în parcele pomi protandri cu protogini, pentru a se putea poleniza reciproc.
242
Nucile bine uscate, se pot păstra în locuri răcoroase (<10°C), aerisite şi uscate timp de 1
an. Dacă se extrage miezul, perioada de păstrare este scurtă fără o ambalare sub vid, deoarece
grăsimile de râncezesc şi miezul nu mai poate fi valorificat.
Test de autoevaluare
44. Având în vedere cele învăţate în acest subcapitol şi ţinînd cont de
spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să răspundeţi la
următoarele întrebări:
a. Care sunt particularităţile producerii materialului săditor la nuc?
243
17.5.Comentarii şi răspunsuri la teste
Întrebarea 1.
a. Miezul de nucă conţine: substanţe grase 52-77%, substanţe proteice 12-
25%, hidraţi de carbon 5-24%, substanţe minerale 1,3-2,5%, vitaminele A, B,
C, P etc. Valoarea energetică a unui kilogram de nuci echivalează cu
următoarele alimente: 1 kg pâine + 0,5 kg carne + 0,5 kg cartofi + 0,5 kg peşte
+ 0,5 kg prune + 1 kg de pere (Cociu V. şi colab., 1983). Nucile sunt cele mai
bogate dintre fructe în Cu şi Zn şi conţin cantităţi mari şi de alte elemente: K,
Mg, P, S, Fe, Ca etc. Miezul de nucă este căutat în patiserie şi cofetărie, în
industria dulciurilor etc. Din miez se poate extrage un ulei foarte fin mult căutat
în industria alimentară, în pictură, industria uşoară etc.
b.Pe lângă miezul folosit în alimentaţie nucul mai este importante pentru:
Din fructele verzi se prepară dulceaţă şi lichior de calitate foarte bună,
mezocarpul, frunzele şi scoarţa se folosesc pentru extragerea taninului,
endocarpul se foloseşte pentru obţinerea cărbunelui activ etc. Ca plantă
medicinală, nucul a fost folosit din cele mai vechi timpuri în medicina
tradiţională. În prezent, din fructele verzi şi din frunze se extrag o serie de
substanţe pe bază de iod folosite pentru vindecarea dispepsiilor, avitaminozelor,
a dereglărilor intestinale, a rahitismului etc. Ca plantă tehnică, nucul asigură
materia primă pentru numeroase ramuri ale industriei. Cea mai valoroasă
materie primă este lemnul. Nucul este mult folosit ca plantă decorativă, prin
dimensiunile şi forma coroanei, prin frunzişul bogat care emană un miros
specific. De asemenea umbra nucului este mult mai odihnitoare decât a altor
specii datorită ionilor negativi pe care îi emană nucul, fiind o specie mult
folosită în staţiunile balneare
Întrebarea 2.
a. Nucul este o specie unisexuatr monoică. Maturarea gameţilor în cele
două tipuri de flori se poate realiza simultan (soiuri homogame: Sibişel 44,
Productiv de Geoagiu), mai întâi cele mascule (soiuri protandre: Sibişel
precoce) sau mai întâi cele femele (soiuri protogine: Germisara, Orăştie,
Novaci). Florile femeieşti apar solitare sau în grupuri de 2-4, mai rar mai multe,
terminal în vârful lăstarilor în creştere. După apariţia florilor, în scurt timp se
244
formează stigmatul, dublu, cu aspect pufos, asemănătoare antenelor unui
fluture. La apariţie, cei doi lobi ai stigmatului sunt paraleli, după care ei se
curbează uşor către exterior, până devin opuşi. Perioada de receptivitate pentru
polen se suprapune peste perioada de curbare a lobilor stigmatului.
b.Creşterea sistemului radicular este în funcţie de tipul de sol şi vârsta
pomilor. Pe majoritatea tipurilor de sol, rădăcinile sunt situate între 20 şi 60-70
cm, iar adâncimea maximă ajunge la 80 cm pe podzol, 140 cm pe nisipuri şi
110 cm pe celelalte tipuri de sol. Nucul nu formează pivot puternic, după o
adâncime de 60-100 cm, rădăcina ramifică mult, iar direcţia de creştere devine
aproape orizontală. În condiţiile în care apa freatică este la suprafaţă, rădăcinile
nu pătrund mai mult de 30-35 cm în profunzime. Extinderea în plan orizontal a
rădăcinilor depăşeşte cu mult proiecţia coroanei ajungând la valori de 4-7 ori
mai mari decât raza coroanei, dar cu un maxim al rădăcinilor active la 3-4 m de
trunchi. Rădăcinile pomilor vecini se întrepătrund, nu se evită.
c. Nucul este o specie iubitoare de căldură, suportă greu temperaturile
scăzute din timpul iernii şi gerul de revenire din primăvară. Dă rezultate bune
în zonele cu temperatura medie anuală de 9-10,5°C, iar în luna august
temperatura medie de peste 20°C. Pragul biologic este în jur de 10°C,
temperatură la care mugurii încep hidratarea. Temperatura optimă pentru
înflorire şi fecundare este de 15-20°C. Pomii tineri şi cei în declin sunt mai
sensibili la temperaturi scăzute decât pomii maturi. Temperatura minimă la
care poate rezista nucul este de -20...-25°C, în funcţie de zona de cultură, de
soi şi de caracteristicile iernii. Scăderea bruscă a temperaturii la începutul
iernii, poate afecta nucul chiar la -15°C. În timpul înfloritului temperatura de -
2°C determină îngheţarea florilor şi a lăstarilor. Nici temperatura prea ridicată
din timpul verii nu este bine suportată.
Intrebarea 3
a. Altoirea nucului la noi în ţară este încă dificilă şi procentele de prindere
sunt nesatisfăcătoare. Slaba prindere a nucului, se datorează necorelării perfecte
a metodei şi momentului de altoire cu condiţiile climatice din fiecare zonă, în
special cu căldura. Pentru a avea rezultate bune la altoirea în câmp, temperatura
medie pe perioada mai-septembrie trebuie să fie de peste 18,5°C. Se practică
altoirea în câmp, primăvara-târziu sau vara şi altoirea la masă cu forţarea
materialului altoit în camere încălzite sau cu instalaţii de încălzire a punctului
245
de altoire. Ca portaltoi, se folosesc puieţi de nuc comun sau nuc negru american
cu vârsta de 1-2 ani, care au în punctul de altoire grosimea de 1-2 cm. Ramurile
altoi se recoltează din plantaţii speciale, unde prin tăieri adecvate se asigură
creşteri anuale de 50-100 cm, cu diametrul de 1-2 cm, rotunde în secţiune, cu
măduvă puţină şi muguri bine dezvoltaţi.
b. Cele mai păgubitoare boli sunt: bacterioza şi antracnoza, care atacă
lăstarii, frunzele, florile şi fructele, putând compromite recolta. Dintre
dăunători, mai importanţi sunt viermele nucilor şi păduchii ţestoşi. Se fac
tratamente cu produse specifice, atât în repaus cât şi în perioada de vegetaţie.
Prin 6-7 tratamente se poate asigura o protecţie corespunzătoare plantaţiilor de
nuc
c.La recoltarea mecanizată sau semimecanizată, este necesar ca în
prealabil, terenul să fie cosit dacă solul este înierbat sau tăvălugit dacă se
menţine lucrat pentru a uşura recoltarea. După curăţarea de mezocarp, nucile se
spală şi se usucă, până la reducerea umidităţii la 5-8%, pentru a se putea păstra
bine până la valorificare. Valorificarea nucilor se poate face în coajă, ca miez
proaspăt sau miez uscat, în funcţie de tradiţie şi cererea de pe piaţă. Pentru
valorificarea nucilor în coajă, acestea se supun unor procese de înălbire folosind
o soluţie de hipoclorit de calciu (6%) şi carbonat de sodiu (3,5%), la care se
poate adăuga 0,5 litri oţet pentru 20 l soluţie, pentru o înălbire mai bună. Nucile
bine uscate, se pot păstra în locuri răcoroase (<10°C), aerisite şi uscate timp de
1 an. Dacă se extrage miezul, perioada de păstrare este scurtă fără o ambalare
sub vid, deoarece grăsimile de râncezesc şi miezul nu mai poate fi valorificat.
246
pagină. Punctajul aferent este menţionat pentru fiecare întrebare.
Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele:
85. Enumeraţi avantajele economice ale culturii nucului? 2 p.
86. Explicaţi biologia infloririi nucului. 2 p.
87. Ce se înţelege prin forţarea punctului de altoire la altoirea nucului. 2 p.
88. Cum se pot condiţiona nucile? 2p.
89. Enumeraţi aspectele mai importante în relaţia nucului cu factorii de
mediu. 2 p.
17.7.Bibliografie minimală
57. Cociu V şi colab. – Cultura nuciferelor. Editura Ceres, Bucureşti, 2006.
58. Ghena N., N. Branişte – Cultura specială a pomilor. Editura Ceres, Bucureşti, 2005.
59. Hoza D., - Pomologie. Ed. Prahova Ploieşti, 2000.
60. Popescu M. şi colab., - Pomicultură generală şi specială. E.D.P., Bucureşti, 1992.
247
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 18
CULTURA ALUNULUI
CUPRINS 246
18.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 18 246
18.2. Importanţa, originea şi arealul de răspândire a alunului 246
18.3. Particularităţi biologice şi cerinţele faţă de factorii de mediu 248
18.4. Particularităţi tehnologice 251
18.5. Comentarii şi răspunsuri la teste 254
18.6. Lucrare de verificare 255
18.7. Bibliografie minimală 256
Introducere
În această unitate ne familiarizăm cu aspecte despre cultura alunului: importanţă, origine,
areal de cultură, particularităţi biologice, ecologice şi tehnologia de cultură. Se vor prezenta anumite
aspecte generale, dar şi particularităţi biologice de care trebuie să se ţină seama atât la înfiinţarea
livezii, cât mai ales la exploatarea acesteia. Timpul alocat studiului acestei unităţi este de circa 1,5-2
ore.
248
Ca, P, Mg, K, S, Cl, Na, Fe, Cu, vitamine: B1 - 0,39mg%, B2 - 0,21 mg%, B3 - 1,35 mg%, B5 - 1,15
mg%, B9 - 71 mg%, C - 3,0 mg%, A - 0,029 mg%, fiind considerate excelente fructe dietetice.
Scoarţa pomilor, frunzele şi involucru se foloseşte la prelucrarea pieilor, iar din miez se poate
extrage un ulei foarte fin.
Alunul este o specie rustică, care poate valorifica cu succes terenurile erodate, în pantă,
care nu pot fi cultivate cu alte culturi. Este considerată o specie bună pentru prevenirea eroziunii
solului şi pentru perdele de protecţie, datorită tufelor dese pe care le formează. În grădina familială,
alunul poate fi plantat în aliniament în lungul gardului, pe terenul erodat, pe râpe cu eroziune, sau
alte locuri improprii altor culturi, iar prin rărirea periodică a tufelor se asigură lemnul necesar
aracilor pentru plantele legumicole. Există o serie de forme decorative (contorta, rubra) folosite cu
succes în parcuri.
Alunul este foarte vechi, fiind dintre primele specii care s-au extins după ultima glaciaţiune
în zona temperată din Emisfera Nordică. Creşte spontan din Japonia şi China, până în Europa şi
America de nord. Se cultivă cu succes aproape în toate continentele, dar producţia cea mai mare se
obţine în Asia, circa 66-69% din producţia mondială, urmează Europa cu circa 23-30%, America de
Nord cu 3,3-4,7%, celelalte continente având o producţie sub 1%. Dintre ţările mari cultivatoare,
Turcia produce peste 60% din producţia mondială, urmată de Italia, Spania, SUA şi Grecia (tabelul
29).
În ţara noastră, alunul creşte spontan în zona colinară şi premontană din toate regiunile
ţării, fiind prezent în luminişurile pădurilor, pe dealurile însorite, uneori chiar pe văi. Este puţin
cultivat ca specie pomicolă în masiv, plantaţii încheiate găsindu-se în Vâlcea, Olt, Argeş, Mureş,
Caraş-Severin etc.
Test de autoevaluare
45. Având în vedere cele învăţate în acest subcapitol şi ţinînd cont
de spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să
răspundeţi la următoarele întrebări:
a.Care este importanţa alimentară a alunelor?
249
După parcurgerea acestui subcapitol trebuie să reţineţi:
Particularităţi de creştere.
Sistemul radicular. Alunul formează un sistem radicular puternic, bine ramificat care se
situează la o adâncime de 10-50 cm şi o extindere de 2-2,5 ori faţă de proiecţia coroanei. Rădăcinile
sunt prevăzute cu micorize, iar ritmul mai mare de creştere se înregistrează toamna (Tombesi,
1991).
Partea aeriană creşte natural ca arbustoid (tufă), dar în cultură se poate conduce ca pom
propriu-zis, ce nu depăşeşte înălţimea de 3-4 m. Alunul are o capacitate mare de a emite drajoni şi
lăstari din zona coletului ceea ce necesită intervenţii periodice de suprimare a lor. Tulpina ramifică
foarte mult şi are tendinţa de îndesire a coroanei. Este o specie unisexuat monoică ce fructifică pe
ramuri scurte şi lungi. Prezintă muguri vegetativi, micşti şi floriferi masculi, dispuşi solitar. În
cadrul pomului există trei tipuri de ramuri de rod: - ramuri de rod scurte, care au terminal fie un
mugur mixt fie un ament; ramuri mijlocii, lungi de 10-20 cm, care au terminal şi laterali muguri
micşti sau amenţi şi ramuri lungi, care au terminal şi subterminal muguri micşti, iar la bază muguri
vegetativi. Din mugurii micşti se formează lăstari, care au terminal inflorescenţe.
Particularităţi de fructificare
Înflorirea are loc foarte devreme, de la sfârşitul lunii ianuarie până în martie, când
temperatura aerului este pozitivă, dar sub 7°C. Comportarea alunului în procesul polenizării este
similară nucului, fiind soiuri protandre, protogine şi homogame. Polenizarea este anemofilă, are loc
cu polen propriu sau cu polen străin. Majoritatea soiurilor sunt autosterile, iar fecundarea se face
mult mai târziu, după 4-4,5 luni, când în inflorescenţe, alunele au ajuns la mărimea caracteristică
soiului, sunt albe şi au interiorul spongios. În acel moment, ovulul este matur şi poate fi fecundat.
Polenul rămâne în aşteptare în faza de tub polinic. După fecundare, embrionul începe să crească
împreună cu cotiledoanele, până la umplerea interiorului. Fructul este o achenă monospermică,
250
protejat într-un înveliş membranos numit involucru. În funcţie de soi, fructele pot să fie grupate câte
2-3 în involucru, dar pot fi şi mai multe până la 11.
Primele fructe se formează la 3-4 ani la plantele înmulţite vegetativ şi la 5-6 ani la cele
înmulţite prin seminţe. După 2-4 ani de fructificare mai mică, ajunge la maximul productiv, când în
funcţie de soi se realizează 1,5-4 t/ha fructe în coajă. Pentru a fi economică cultura alunului, trebuie
obţinută o producţie de cel puţin 500 kg/ha miez. Maturarea fructelor începe din a doua jumătate a
lunii august şi se continuă în septembrie. În funcţie de soi, în cadrul pomului maturarea se
realizează în 7-10 zile. La maturare, involucrul lasă să cadă alunele sau cade împreună cu ele.
Longevitatea alunului este mare la plantele spontane, 80-100 de ani, iar la cele cultivate
perioada de fructificare economică ajunge la 30-40 de ani.
Portaltoi
Înmulţirea prin altoire este destul de puţin răspândită şi se folosesc ca portaltoi fie puieţi
din alunul comun, care au o înrădăcinare destul de bună, dar formează mulţi lăstari din zona
coletului, fie Corylus colurna care nu drajonează
252
Lumina. Faţă de lumină cerinţele sunt mijlocii, fiind satisfăcute în toate zonele de cultură.
În zona dealurilor se va amplasa pe expoziţii estice, vestice sau sudice, iar în zona de silvostepă şi
pe cele nordice. Expoziţiile sudice anticipă înflorirea şi uneori se pot înregistra pierderi prin îngheţ.
Solul. Având un sistem radicular puternic, poate valorifica cele mai variate tipuri de sol,
numai să nu fie sărăturate, calcarul activ sub 8% şi fără apă stagnantă. Are capacitate mare de
adaptare la reacţia solului, putând valorifica solurile cu pH între 5,5 şi 7,8. Rezultate foarte bune se
obţin pe terenurile fertile, reavene şi bogate în substanţă organică. Nu este sensibil la oboseala
solului, putându-se replanta după 2-3 ani de odihnă pe aceeaşi suprafaţă.
Test de autoevaluare
46. Având în vedere cele învăţate în acest subcapitol şi ţinînd cont de
spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să răspundeţi la
următoarele întrebări:
a. Care sunt particularităţile sistemului radicular la alun;
253
şerpuitor asigură o rată mai mare de înmulţire decât prin drajoni. La ambele metode se obţin plante
slab înrădăcinate ce necesită o perioadă de fortificare după obţinere.
Butăşirea este mai puţin folosită, dar prin tratamente hormonale de înrădăcinare se pot
obţine rezultate bune. De obicei de execută pe parapeţi de înrădăcinare, atât în uscat cât şi în verde.
Altoirea este puţin folosită datorită procentelor mici de prindere, dar prin folosirea puieţilor
de Corylus colurna, se asigură plante la care nu mai apare lăstărirea din zona coletului. Altoirea
poate fi făcută în câmp sau la masă, cu sau fără forţare, ca şi la nuc.
254
Întreţinerea solului. În livezile tinere intervalul dintre rânduri se cultivă cu plante
agroalimentare sau se pot planta intercalat arbuşti şi căpşun. Plantele tinere răspund foarte bine la
mulcirea lor cu diferite resturi vegetale. În livezile mature solul se poate menţine ca ogor lucrat prin
distrugerea periodică a buruienilor pe perioada de vegetaţie cu ajutorul discului sau cultivatorului
sau lucrarea unei benzi în lungul rândului şi înierbarea intervalului. Indiferent de modul de
întreţinere a solului, în perioada recoltării, solul trebuie să fie curat de buruieni, pentru a permite
recoltatul în condiţii bune.
Fertilizarea în plantaţiile tinere se face numai cu azot, în doze crescute anual pornind de la
30 kg/ha, iar în plantaţiile pe rod, este necesară fertilizarea cu NPK, în raport de 1:0,2:0,8, pornind
de la 100-120 kg/ha azot. Îngrăşămintele cu azot contribuie la formarea ramurilor de rod viguroase,
capabile să asigure recolte bune, iar potasiu asigură o calitate optimă a fructelor. O stare normală de
aprovizionare cu elemente minerale este atunci când prin diagnoză foliară se obţin următoarele
valori în frunze: 2,4-3,5% N, 0,15-0,40% P2O5, 0,6-2,5% K2O şi 0,25-0,40% Mg. Alunul este
sensibil la acumularea ionilor de clor, din această cauză nu se recomandă folosirea îngrăşămintelor
sub formă de cloruri. Consumul specific al alunului pentru o sinteză de 4300 kg/ha biomasă (fructe
şi lemn) este de 18,2 kg N, 9,1 kg P2O5, 12,3 kg K2O şi 16 kg Ca.
Irigarea este necesară în zonele cu deficit hidric, la plantaţiile comerciale de mare
producţie. Cerinţe mari pentru apă sunt în lunile mai-iulie, când are loc creşterea intensă a lăstarilor
şi a fructelor. Alunul este tolerant la stresul hidric dacă nu este de durată, când poate să vegeteze şi
să fructifice, nerealizând însă producţii maxime.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Bolile mai păgubitoare sunt: bacterioza, monilioza,
putregaiul cenuşiu, unele viroze, iar dintre dăunători: gărgăriţa alunului şi viermele alunelor. Pentru
menţinerea sănătoasă a plantaţiilor se fac tratamente periodice cu produsele recomandate şi la alte
specii.
Test de autoevaluare
47. Având în vedere cele învăţate în acest subcapitol şi ţinînd cont de
spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să răspundeţi la
următoarele întrebări:
a. Care sunt particularităţile tăierii alunului?
256
18.5.Comentarii şi răspunsuri la teste
Întrebarea 1.
a. Alunele sunt apreciate pentru conţinutul bogat în substanţe grase,
proteine, vitamine şi săruri minerale, fiind utilizate în stare proaspătă sau în
diferite produse de cofetărie sau patiserie. De asemenea, alunele sunt mult
cerute în industria dulciurilor (ciocolate şi bomboane), unde sunt glazate cu
diferite produse specifice. Miezul proaspăt conţine: 61,16% substanţe grase,
15,58% substanţe azotate, 13,22% materii extractive, 3,84% celuloză, 3,5%
apă, 2,70% cenuşă bogată în: Ca, P, Mg, K, S, Cl, Na, Fe, Cu, vitamine: B1 -
0,39mg%, B2 - 0,21 mg%, B3 - 1,35 mg%, B5 - 1,15 mg%, B9 - 71 mg%, C -
3,0 mg%, A - 0,029 mg%, fiind considerate excelente fructe dietetice.
b.Pe lângă fructe alunul este important prin faptul că este specie rustică,
care poate valorifica cu succes terenurile erodate, în pantă, care nu pot fi
cultivate cu alte culturi. Este considerată o specie bună pentru prevenirea
eroziunii solului şi pentru perdele de protecţie, datorită tufelor dese pe care le
formează. În grădina familială, alunul poate fi plantat în aliniament în lungul
gardului, pe terenul erodat, pe râpe cu eroziune, sau alte locuri improprii altor
culturi, iar prin rărirea periodică a tufelor se asigură lemnul necesar aracilor
pentru plantele legumicole. Există o serie de forme decorative (contorta, rubra)
folosite cu succes în parcuri.
Întrebarea 2.
a. Alunul formează un sistem radicular puternic, bine ramificat care se
situează la o adâncime de 10-50 cm şi o extindere de 2-2,5 ori faţă de
proiecţia coroanei. Rădăcinile sunt prevăzute cu micorize, iar ritmul mai
mare de creştere se înregistrează toamna
258
Lucrarea de verificare implică activităţi care necesită cunoaşterea Unităţii de
învăţare nr. 18.
Răspunsurile la întrebări vor fi trimise tutorelui pentru comentare, corectare şi
evaluare.
Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele:
Titulatura acestui curs „Pomologie”, numărul lucrării de verificare, numele şi
prenumele studentei (studentului).
Fiecare răspuns trebuie să fie clar exprimat şi să nu depăşească o jumătate de
pagină. Punctajul aferent este menţionat pentru fiecare întrebare.
Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele:
90. Enumeraţi avantajele economice ale culturii alunului? 2 p.
91. Explicaţi biologia infloririi alunului. 2 p.
92. Care este caracteristica sistemului radicular la alun 2 p.
93. Cum se pot conduce plantale la alun? 2p.
94. Cum se face recoltarea şi valorificarea alunelor. 2 p.
18.7.Bibliografie minimală
61. Ghena N., N. Branişte – Cultura specială a pomilor. Editura Ceres, Bucureşti, 2005.
62. Hoza D., - Pomologie. Ed. Prahova Ploieşti, 2000.
63. Popescu M. şi colab., - Pomicultură generală şi specială. E.D.P., Bucureşti, 1992.
259
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 19
CULTURA CĂPŞUNULUI
CUPRINS 257
19.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 19 257
19.2. Importanţa, originea şi arealul de răspândire a alunului 257
19.3. Particularităţi biologice şi cerinţele faţă de factorii de mediu 258
19.4. Particularităţi tehnologice 262
19.5. Comentarii şi răspunsuri la teste 268
19.6. Lucrare de verificare 269
19.7. Bibliografie minimală 270
Introducere
În această unitate ne familiarizăm cu aspecte despre cultura căpşunului: importanţă, origine,
areal de cultură, particularităţi biologice, ecologice şi tehnologia de cultură în funcţie de sistemul
adoptat. Se vor prezenta anumite aspecte generale, dar şi particularităţi biologice de care trebuie să
se ţină seama atât la înfiinţarea culturiii, cât mai ales la exploatarea acesteia. Timpul alocat studiului
acestei unităţi este de circa 2-2,5 ore.
260
sistemului nervos, sunt indicate în prevenirea insomniilor, a stărilor de astenie, în anemie, în
reglarea funcţionării ficatului etc.
Căpşunul este specia pomicolă cu cea mai mică longevitate economică, putând fi cultivată
în cultură anuală sau perenă (3-5 ani).
Pe plan mondial, căpşunul se cultivă în toate continentele, producţia fiind de circa 3
milioane tone.
În ţara noastră, cultura căpşunului este concentrată în partea de nord-est (Botoşani,
Suceava), sud (Constanţa, Giurgiu, Olt, Vâlcea, Gorj) şi vest (Arad, Satu Mare) ale ţării. În ultimii
ani, producţia de căpşune a fost de 15-20 mii tone, din care majoritatea se obţine în sectorul privat.
Producţia la căpşun este în continuă scădere, fiind mai puţin de 50% faţă de anii 1989
(29300 tone) şi 1996 (28400 tone). Datorită forţei de muncă la recoltare, a perisabilităţii fructelor
şi a pieţei care nu este organizată, producţie este mult mai mică decât potenţialul pe care îl are
România
Test de autoevaluare
48. Având în vedere cele învăţate în acest subcapitol şi ţinînd cont
de spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să
răspundeţi la următoarele întrebări:
a.Care este importanţa alimentară a căpşunelor?
261
Căpşunul este o plantă perenă semierboasă, de talie mică (15-40 cm), are în pământ o
tulpină scurtă, (rizom) care ramifică prin bifurcare şi care, anual se ridică şi se îndepărtează de
locul de plantare. În primul an după plantare, în vârful tulpinii principale se formează un mugur
mixt, iar din mugurii laterali vegetativi se formează ramificaţii laterale (1-3). În anul următor din
mugurul mixt se formează o inflorescenţă, iar mugurii vegetativi laterali se transformă în muguri
micşti.
Numărul de inflorescenţe pe o plantă este de 6-10, în funcţie de vigoarea acesteia şi de
numărul ramificaţiilor pe care le are, iar înălţimea lor poate fi mai mică, egală sau mai mare decât a
frunzelor. Dacă într-o inflorescenţă se formează în medie 5-8 fructe, putem să avem pe o plantă
circa 30-50 de fructe. Din partea inferioară a tulpinii, pornesc rădăcini fibroase, distribuite la 15-20
cm adâncime, dar pot ajunge la 40-50 cm în sol. Prin evoluţia anuală a tulpinii, rădăcinile se ridică
mai spre suprafaţă, ceea ce face ca plantele bătrâne (peste 4-5 ani) să sufere mai mult de lipsa apei
decât cele tinere. După 3-4 ani se creează un dezechilibru între partea superioară şi cea aeriană a
plantelor, fructele rămân mai mici şi de calitate inferioară, iar plantaţie nu merită să fie menţinută.
Producţia în anul 4 de cultură este de circa 50% din cea a anului 2. Căpşunul este o specie cu frunze
verzi tot timpul anului, având frunzele de iarnă, mai mici şi scurt peţiolate şi frunzele de vară mari
şi lung peţiolate, ce pot ajunge la înălţimea de 25-30 cm. Frunza luată individual trăieşte circa 60-70
de zile, în cadrul plantei ele se schimbă continuu.
Simultan cu creşterea fructelor, din mugurii vegetativi laterali existenţi la subsuoara
frunzelor, se formează stoloni (filamente subţiri, pe care apar rozete de frunze şi rădăcini în partea
inferioară) care datorită heliotropismului se orientează spre zonele bine luminate (mijlocul
intervalului dintre rânduri). Stolonii constituie organele de înmulţire ale căpşunului.
Căpşunul este o specie foarte precoce, diferenţiază muguri de rod din primul an de la
plantare. Longevitatea căpşunului este dependentă de sistemul de cultură folosit. Se practică cultura
anuală cu înfiinţare în iulie şi fructificare în anul următor şi cultura multianuală cu durată de 4-5 ani.
Potenţialul de producţie este diferit în funcţie de soi şi sistemul de cultură, putând fi de la 10-12 t/ha
la 25 t/ha în câmp şi până la 40-50 t/ha în spaţii protejate.
La căpşun, există soiuri bifere (care fructifică de două ori pe an, primăvara producţia de
bază şi toamna, o producţie secundară. Cantitatea şi calitatea producţiei secundare este dependentă
de soi şi de agrotehnica aplicată culturii.) şi de asemnea se întâlneşte fenomenul de remontanţă,
adică fructificarea aproape continuă pe perioadă de vegetaţie, producţie fiind eşalonată pe o
perioadă lungă de timp, de obicei în mai multe valuri cu intensităţi diferite.
Specii şi soiuri
262
Din cele peste 50 de specii de Fragaria existente, câteva au o importanţă mai mare la
formarea soiurilor actuale de căpşun, dintre care:
Fragaria vesca L (Fragaria vulgaris Ehrh.) - fragul de pădure, creşte spontan în poiene şi
fâneţe, are fructe mici, ovoide sau sferice, cu gust dulce şi aromă intensă. Specia are două varietăţi:
semperflorens Duch, din care s-au format fragii remontanţi şi alpina, care se înmulţeşte prin
separarea tufelor, întrucât nu formează stoloni.
Fragaria elatia Ehrh - căpşunul de pădure, creşte spontan în liziera pădurilor, este o specie
mai viguroasă, unisexuat dioică şi are fructe mici.
Fragaria viridis Duch. - fragul de câmp, are flori hermafrodite, fructe globuloase şi o mare
plasticitate pentru solurile calcaroase.
Fragaria orientalis Los. - creşte spontan în China, Coreea şi prezintă interes în ameliorare
pentru rezistenţa la ger.
Fragaria grandiflora Ehrh. - fragul de grădină, se pare că este un hibrid natural între F.
virginiana şi F. chiloensis, nu creşte în stare sălbatică şi are flori hermafrodite.
263
Red Gauntlet - unul din cele mai cultivate soiuri, are tufa de vigoare mijlocie, fructele
mijlocii sau mari, scurt conice cu vârful rotunjit, de culoare roşie închisă, însuşiri de calitate bune şi
maturare târzie.
Talisman - este un soi mediu viguros, are fructe mijlocii, conice alungite, uşor turtite
lateral, au culoare roşie-portocalie, calitatea foarte bună şi maturare mijlocie-târzie.
Aiko - are vigoare mijlocie, fructe mijlocii, conice, roşii, superioare pentru masă. Este
rezistent la ger şi secetă, este remontant şi are un bun potenţial de producţie.
Profusion - este soi viguros, are fructele sensibile la transport, sunt fructe mijlocii,
globuloase sau scurt-conice, de culoare roşie-vie, cu pulpa neuniform colorată, slab dulce, de
calitate slabă.
Test de autoevaluare
49. Având în vedere cele învăţate în acest subcapitol şi ţinînd cont de
spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să răspundeţi la
următoarele întrebări:
a. Care sunt particularităţile sistemului radicular la căpşun;
266
La parcelarea terenului, trebuie să se ţină seama de lungimea rândului pentru a nu
transporta foarte mult lăzile cu fructe. De obicei rândul nu depăşeşte 100-120 m. Plantarea
stolonilor se efectuează în iunie-iulie, mai rar şi numai în partea sudică până la 10 august, pentru ca
plantele să se fortifice şi să diferenţieze muguri de rod până la venirea îngheţului. Alegerea soiurilor
se face în funcţie de suprafaţa plantată, de obicei se aleg mai multe soiuri pentru a eşalona
recoltarea pe o perioadă mai lungă de timp, evitând vârfurile de producţie.
Căpşunul se poate planta fie în rânduri echidistante, când distanţele de plantare sunt de 70-
80 cm între rânduri şi 15-25 cm pe rând, sau în benzi, de câte două rânduri pe brazde înălţate,
distanţate la 25 cm între rânduri. Densităţile sunt cuprinse între 80 şi 100 mii plante la hectar.
Pregătirea stolonilor pentru plantare constă în fasonare, mocirlire şi repartizarea lor pe
rând. Fasonarea stolonilor constă în scurtarea rădăcinilor la 12-15 cm şi înlăturarea frunzelor
exteriore, lăsând 2-3 centrale. Pentru mocirlire, se pregăteşte un amestec format din pământ, apă,
balegă proaspătă de bovine şi eventual stimulatori de înrădăcinare (Radistin), de consistenţa
smântânii. În acest amestec se introduc rădăcinile fără a ajunge la mugurele central şi apoi se
repartizează pe rând. Repartizarea nu precede 2-3 m ritmul de plantare, pentru a nu zvânta mocirla
pe rădăcini.
Plantarea se execută manual cu plantatorul sau mecanizat cu maşina de plantat răsaduri, pe
rândurile marcate iniţial cu dispozitive mecanice (cadru de semănătoare sau cultivator). Adâncimea
de plantare trebuie să respecte adâncimea din stolonieră, acoperirea completă a rădăcinilor fără a
îngropa mugurele central. După plantare se udă obligatoriu, indiferent de zona de cultură. La 7-10
zile după plantare se verifică prinderea şi se completează golurile cu stoloni de aceeaşi vârstă şi din
aceleaşi soiuri cu cele plantate iniţial.
Până toamna se asigură întreţinerea corespunzătoare a solului, prin praşile manuale şi
mecanice, combaterea bolilor şi dăunătorilor şi se irigă în funcţie de necesităţi.
În ţările cu tradiţie în cultura căpşunului, se practică mulcirea solului cu folie neagră şi
plantarea în găurile făcute, în funcţie de schema de plantare. Folosirea foliei ca mulci are o serie de
avantaje: conservă mai bine apa în sol, împiedică creşterea buruienilor, evită contactul fructelor cu
solul etc.
Indiferent de schema de plantare, cu sau fără mulcire cu folie, pentru a evita pierderea unor
plante pe timpul iernii se recomandă ca înainte de venirea gerurilor să se acopere cultura cu resturi
vegetale (paie mărunţite, frunze etc.). Acest mulci se adună prin greblare, primăvara, când terenul
se zvântă şi se aşează pe platformă pentru compostare. Până la înflorire se execută o fertilizare cu
azot şi se întreţine solul prin praşile. Dacă cultura nu este înfiinţată pe mulci de folie, după înflorire
se mulceşte cu paie, pentru a evita contactul fructelor cu solul.
267
După recoltare, se defrişează cultura prin arătură, iar până toamna se pot înfiinţa culturi
legumicole de ciclu scurt.
272
Întrebarea 1.
a.Căpşunile sunt primele fructe care apar primăvara şi sunt foarte căutate,
atât pentru consumul în stare proaspătă cât şi pentru prelucrare la nivel familial
sau industrial. Fructele în stare proaspătă conţin: 4,5-9,5% zaharuri, 0,72-1,91%
acizi organici, 0,10-0,51% proteine, 0,94-1,74% săruri minerale, vitamina C
42-106 mg%, vitaminele A, B1, B2, PP, acid pantotenic etc. Având un conţinut
ridicat în vitaminele B şi în mangan, căpşunile au un rol important în buna
funcţionare a sistemului nervos, sunt indicate în prevenirea insomniilor, a
stărilor de astenie, în anemie, în reglarea funcţionării ficatului etc
b.La noi în ţară, după 1990, suprafaţa cultivată cu căpşun a scăzut mult, a
avut mai multe perioada de revenire parţială, dar în prezent esterelativ stabilă
ca supraţă şi producţie în jur de 20.000 t. Aproape întreaga producţie este
obţinută în sectorul privat.
Întrebarea 2.
a. Din partea inferioară a tulpinii, pornesc rădăcini fibroase, distribuite la
15-20 cm adâncime, dar pot ajunge la 40-50 cm în sol. Prin evoluţia anuală a
tulpinii, rădăcinile se ridică mai spre suprafaţă, ceea ce face ca plantele bătrâne
(peste 4-5 ani) să sufere mai mult de lipsa apei decât cele tinere. După 3-4 ani
se creează un dezechilibru între partea superioară şi cea aeriană a plantelor,
fructele rămân mai mici şi de calitate inferioară, iar plantaţie nu merită să fie
menţinută.
b.La căpşun, există soiuri bifere (care fructifică de două ori pe an,
primăvara producţia de bază şi toamna, o producţie secundară. Cantitatea şi
calitatea producţiei secundare este dependentă de soi şi de agrotehnica aplicată
culturii.) şi de asemnea se întâlneşte fenomenul de remontanţă, adică
fructificarea aproape continuă pe perioadă de vegetaţie, producţie fiind
eşalonată pe o perioadă lungă de timp, de obicei în mai multe valuri cu
intensităţi diferite.
273
perioada verii la diferenţierea mugurilor de rod. În condiţii de secetă, producţia
este mică şi plantele formează mai puţini stoloni. Excesul de apă din sol, duce la
efecte negative mai mari decât seceta, deoarece provoacă moartea plantelor.
Ploile care cad în perioada maturării şi recoltării fructelor, intensifică atacul de
putregai cenuşiu îngreunează recoltarea, iar fructele se murdăresc de pământ,
scăzându-le valoarea comercială.
Intrebarea 3
a. Cultura anuală se înfiinţează de obicei în iulie, numai în condiţii de
irigare, folosind stoloni refrigeraţi. Până în toamnă stolonii se fortifică,
diferenţiază muguri de rod, iar în primăvara următoare fructifică, apoi cultura
se defrişează. Înaintea culturii de căpşun şi după ea se pun de obicei culturi
legumicole, această cultura anuală se încadrează bine în rotaţia speciilor
legumicole.
274
prenumele studentei (studentului).
Fiecare răspuns trebuie să fie clar exprimat şi să nu depăşească o jumătate de
pagină. Punctajul aferent este menţionat pentru fiecare întrebare.
Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele:
95. Care sunt cerinţele căpşunului faţă de căldură? 2 p.
96. Care este caracteristica culturii multianuale în câmp ? 2 p.
97. Care sunt caracteristicile culturii protejate 2 p.
98. Posibilităţi de fortificare a stolonilor pentru cultura forţată? 2p.
99. Cum se face recoltarea şi valorificarea căpşunelor. 2 p.
19.7.Bibliografie minimală
64. Ghena N., N. Branişte – Cultura specială a pomilor. Editura Ceres, Bucureşti, 2005.
65. Hoza D., - Pomologie. Ed. Prahova Ploieşti, 2000.
66. Hoza D., - Cultura căpşunului, semiarbuştilor şi arbuştilor fructiferi. Editura Elisavaros,
Bucureşti, 2000.
67. Popescu M. şi colab., - Pomicultură generală şi specială. E.D.P., Bucureşti, 1992.
275
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 20
CULTURA ZMEURULUI
CUPRINS 271
20.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 20 271
20.2. Importanţa, particularităţi biologice, ecologie 271
20.3. Particularităţi tehnologice 274
20.4. Comentarii şi răspunsuri la teste 277
20.5. Lucrare de verificare 277
20.6. Bibliografie minimală 278
Introducere
În această unitate ne familiarizăm cu aspecte despre cultura zmeurului: importanţă, origine,
areal de cultură, particularităţi biologice, ecologice şi tehnologia de cultură în funcţie de sistemul
adoptat. Se vor prezenta anumite aspecte generale, dar şi particularităţi biologice de care trebuie să
se ţină seama atât la înfiinţarea culturiii, cât mai ales la exploatarea acesteia. Timpul alocat studiului
acestei unităţi este de circa 1-1,5 ore.
276
uscată totală, 4,55-10,6% zahăr, 1,1-3,03% acizi organici (citric, malic, salicilic), 0,45-2,8%
pectină, 3,3% celuloză, vitamina C etc.
Importanţa acestei culturi sporeşte şi datorită faptului că zmeurul poate fi cultivat în
condiţii variate de la câmpie până la altitudini foarte mari, unde majoritatea celorlalte specii
pomicole nu mai pot da rezultate precum şi pentru faptul că el poate valorifica terenuri cu totul
neprielnice altor culturi.
Zmeurul este originar din Asia, Europa şi America de Nord, unde creşte spontan sau
cultivat începând din zona dealurilor şi până în cea alpină.
Producţia mondială de zmeură este în jur de 300 tone, din care circa 50% se obţine în
Europa, 40% în C.S.I. şi circa 10% în SUA şi Oceania. Dintre ţările mari cultivatoare se pot aminti:
Rusia (90000 tone), ex Jugoslavia (40000 tone), Polonia (40000 tone), Germania (20000 tone),
Anglia (11000 tone) etc.
În România se cultivă circa 100 ha cu zmeur de pe care se obţine o producţie de circa 1000
tone. Producţii mai mari se obţin în judeţele: Suceava, Argeş, Prahova, Mureş, Sălaj, Cluj etc. O
mare cantitate de fructe se adună din flora spontană şi se valorifică la intern sau la export.
Particularităţi biologice
Zmeurul este un semiarbust (subarbust), la care sistemul radicular este format dintr-un
rizom, din care pornesc rădăcini fibroase, purtătoare de muguri adventivi. Sistemul radicular este
superficial, din mugurii rădăcinilor se formează lăstari (drajoni) care înrădăcinează, se pot desprinde
de planta mamă şi constituie materialul de plantat.
Partea aeriană este formată din tulpini neramificate, cu lungimea de 1,5-2 m, tulpini care
trăiesc doi ani. În primul an se formează, diferenţiază lateral muguri micşti, iar în al doilea an
fructifică şi apoi se usucă. Planta are o longevitate de 15-20 de ani.
La zmeur sunt şi soiuri remontante care sunt capabile să fructifice în septembrie pe vârful
lăstarilor în creştere. Florile sunt hermafrodite, grupate în inflorescenţe tip cimă. Intră devreme pe
rod, practic din anul doi de viaţă, când asigură producţii de 1-2 t/ha. Fructul este o polidrupă de
culoare roşie sau galbenă, formată din mai multe drupeole strâns unite în jurul receptaculului floral.
Zmeurul produce economic o perioadă de 10-12 ani, în jur de 5-8 sau chiar 10 t/ha, după care
producţia scade şi cultura trebuie defrişată.
Specii şi soiuri
Din multitudinea de specii cunoscute ale genului Rubus, două au importanţă mare în
formarea soiurilor cultivate.
Rubus idaeus L. - zmeurul comun, creşte spontan în Europa şi America de Nord şi are două
subspecii:
277
- R. idaeus ssp. vulgatus Arrt. - zmeurul european, cu fructe roşii, galbene sau albe, din
care provin soiurile: Englezesc, Superlativ etc.
- R. idaeus ssp. strigosus Michx. - zmeurul pufos american, cu fructe roşii, roze sau
galbene din care s-au format soiurile: Malboro, Victoria, Ananas etc.
Rubus occidentalis L.- zmeurul negru american - formează o tufă răsfirată, asemănătoare
cu a murului, tulpinile sunt arcuite, iar la atingerea solului înrădăcinează. Specia nu drajonează şi
formează fructe de culoare neagră. A contribuit prin hibridare cu R.i. ssp. strigosus la formarea unor
soiuri care se cultivă în America.
Soiuri de zmeur:
Cayuga - soi timpuriu, viguros, drajonează puternic, rezistent la ger şi tolerant la boli, are
fructul mijlociu, sferic sau ovo-sferic, roşu-cărămiziu, bun pentru masă şi industrializare.
Rubin - soi timpuriu, viguros, cu drajonare moderată, rezistent la ger şi boli, cu fructe mari
uniforme, conic-alungite, de culoare roşie-închis şi gust plăcut.
Englezesc - este un soi semitimpuriu, de vigoare mijlocie, are o mare capacitate de
drajonare, formează fructe mari conic-alungite, roşii-zmeurii, cu pubescenţă la vârf, cu drupeole
mici, uniforme, strâns unite între ele şi de receptacul şi de calitate foarte bună. Se maturează la
începutul lunii iulie.
De Prusia - este un soi de vigoare mare, cu capacitatea medie de drajonare, formează
fructe mari sau foarte mari, conice sau sferice de culoare roşie-deschisă. Se maturează la începutul
lunii iulie.
Malling Promise - soi timpuriu, cu drajonare puternică, productiv, cu fructe mari, conic-
alungite, roşii, rezistente la transport, bune pentru masă şi industrializare.
Malling Exploit - are vigoare mijlocie, drajonează puţin, este productiv, are fructe mari,
tronconice, roşii, foarte apreciate pentru masă şi industrializare.
The Lathan - soi viguros, cu mare capacitate de drajonare, formează fructe mari de
culoare roşie-carmin, formate din drupeole mari, slab unite între ele, de calitate foarte bună. Se
maturează la sfârşit de iunie-început de iulie, având o eşalonare de peste o lună de zile.
De Septembrie - soi remontant, de vigoare mijlocie, este rezistent la ger, are fructe mari,
conic-alungite, roşii-închis, bune pentru masă.
Lloyd George - soi viguros, cu o capacitate medie de drajonare, are fructe mijlocii sau
mari, conice sau conic-alungite, de culoare roşie închisă cu pruină închisă. Prima recoltă se obţine la
sfârşit de iunie, iar recolta secundară nu se maturează în toţi anii.
Test de autoevaluare
51. Având în vedere cele învăţate în acest subcapitol şi ţinînd cont
de spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să
răspundeţi la următoarele întrebări:
a.Care este importanţa zmeurului?
279
După parcurgerea acestui subcapitol trebuie să reţineţi:
280
Solul se menţine ca ogor lucrat, altfel drajonii cresc şi împânzesc spaţiul dintre rânduri.
Toamna se execută arătura la 10-12 cm, iar pe perioada de vegetaţie se aplică 4-5 praşile mecanice.
Fertilizarea. Zmeurul are nevoie de cantităţi mari de îngrăşăminte. Fertilizarea se face
periodic cu îngrăşăminte organice şi anual cu îngrăşăminte chimice. Se aplică 150-200 kg azot
fracţionat în trei reprize (toamna, înainte de înflorit şi la creşterea fructelor), 400 kg superfosfat şi
300 kg sare potasică, care se încorporează o dată cu arătura de toamnă.
Irigarea este necesară la zmeur în zona dealurilor joase şi la câmpie, sau în toate zonele,
dacă precipitaţiile sunt insuficiente.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Deşi este o specie rustică zmeurul este afectat de o
serie de boli: antracnoza, pătarea roşie a frunzelor, rugina, făinarea, care pot afecta frunzele cu
efecte negative asupra producţiei; şi dăunători: păduchii de frunze, gândăcelul florilor, gărgăriţa
florilor etc., care afectează în special calitatea fructelor. Se fac tratamente chimice la avertizare
(tabelul 20.1.).
Tabelul 20.1.
Tratamentele chimice recomandate la cultura zmeurului
Fenofaza Agentul patogen Pesticide recomandate
1. Repaus Păduchele din San Confidor oil 1,5%, Aplaud 0,025 + ulei horticol 0,2%,
vegetativ José, ouă de iarnă Polisulfură de bariu 6%
2. Umflarea Antracnoză, pătări, Turdacupral 0,2%, zeamă bordeleză 0,5% + insecticid:
mugurilor acarieni, afide, Sintox 0,2%, Sumi-alpha 0,04%
defoliatoare
3. Înfrunzire idem 2 , gărgăriţa Tiuran 0,4%, Ziram 0,4%, Konker 0,2%, + insecticide:
florilor Sintox 0,2%, Sinoratox 0,1%, Fastac 0,004%
4. Înălţarea Făinare, pătări, Tiuram 0,4%, Ziram 0,4%, Captadin 0,2% + Metoben
inflorescenţelor antracnoză, gărgăriţa 0,1%
florilor, gândacul + insecticide: Fastac 0,004%, Decis 0,04%, Ultracid
fructelor 0,05%
5. Începutul putregaiul fructelor, Sumilex 0,1%, Ronilan 0,1%, Rovral 0,1% + Topsin
înfloririi pătări, făinare, 0,1% sau Metoben 0,1% + insecticid
gândacul fructelor
6. Scuturarea idem 5 Sumilex 0,1%, Rovral 0,1% + Anvil 0,04%, Tilt
petalelor 0,02% + Zolone 0,2%, Karate 0,02%, Fastac 0,008%
7. La mărimea Putregaiul fructelor, Ronilan 0,1%, Sumilex 0,1%, Rovral 0,1% + Tilt
normală a făinare, rugină, 0,02%, Anvil 0,04%
fructelor pătări,
8. După recoltare Antracnoză, pătări, Tiuran 0,4%, Captadin 0,25%, Ziram 0,4% + Applaud
păduchele din San 0,05%, Kocide 0,2%.
José
281
Maturarea fructelor se face eşalonat, pe o durată mai mare sau mai mică în funcţie de soi,
pe o perioadă de 25-30 de zile, ceea ce implică şi recoltarea prin mai multe treceri la interval de 2-3
zile. Dacă se întârzie recoltarea fructele mature se scutură foarte uşor. Fructele sunt foarte perisabile
şi de aceea se recoltează direct în ambalaje de expediţie, ambalaje de volum mic (0,5-1 kg) aşezate
în lădiţe. Concomitent cu recoltarea se face şi sortarea. Fructele la maturitatea deplină se desprind
de pe plante fără peduncul şi fără receptacul floral. De la recoltare la valorificare, timpul trebuie să
fie cât mai scurt, altfel deprecierea este ireversibilă. Dacă fructele sunt prerăcite şi depozitate la 0-
1°C pot fi menţinute câteva zile. Pentru o valorificare prin prelucrare la câteva zile, se pot conserva
cu anhidridă sulfurică
Test de autoevaluare
52. Având în vedere cele învăţate în acest subcapitol şi ţinînd cont de
spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să răspundeţi la
următoarele întrebări:
a. Cum trebuie făcută parcelarea la cultura zmeurului;
282
20.4.Comentarii şi răspunsuri la teste
Întrebarea 1.
a. Frunzele şi tulpinile de zmeur sunt folosite pentru ceaiuri împotriva
diareei, dizenteriei, anginei şi amigdalitei. Fructele sunt folosite în alimentaţie,
compoziţia fructelor de zmeur este complexă, având: 12,6-17,7% substanţă
uscată totală, 4,55-10,6% zahăr, 1,1-3,03% acizi organici (citric, malic,
salicilic), 0,45-2,8% pectină, 3,3% celuloză, vitamina C etc.
b. Zmeurul este un semiarbust (subarbust), la care sistemul radicular este
format dintr-un rizom, din care pornesc rădăcini fibroase, purtătoare de muguri
adventivi. Sistemul radicular este superficial, din mugurii rădăcinilor se
formează lăstari (drajoni) care înrădăcinează, se pot desprinde de planta mamă
şi constituie materialul de plantat.
283
20.5.Lucrarea de verificare nr. 20
Instrucţiuni
Lucrarea de verificare implică activităţi care necesită cunoaşterea Unităţii de
învăţare nr. 20.
Răspunsurile la întrebări vor fi trimise tutorelui pentru comentare, corectare şi
evaluare.
Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele:
Titulatura acestui curs „Pomologie”, numărul lucrării de verificare, numele şi
prenumele studentei (studentului).
Fiecare răspuns trebuie să fie clar exprimat şi să nu depăşească o jumătate de
pagină. Punctajul aferent este menţionat pentru fiecare întrebare.
Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele:
100. Care sunt cerinţele zmeurului faţă de apă? 2 p.
101. Cum se comportă zmeurului în procesul înfloririi-polenizării ?
2 p.
102. Cum se face tăierea zmeurului 4 p.
103. Cum se face recoltarea şi valorificarea zmeurei. 2 p.
20.6.Bibliografie minimală
68. Ghena N., N. Branişte – Cultura specială a pomilor. Editura Ceres, Bucureşti, 2005.
69. Hoza D., - Pomologie. Ed. Prahova Ploieşti, 2000.
70. Hoza D., - Cultura căpşunului, semiarbuştilor şi arbuştilor fructiferi. Editura Elisavaros,
Bucureşti, 2000.
71. Popescu M. şi colab., - Pomicultură generală şi specială. E.D.P., Bucureşti, 1992.
284
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 21
CULTURA MURULUI DE GRĂDINĂ
CUPRINS 279
21.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 21 279
21.2. Importanţa, particularităţi biologice, ecologie 279
21.3. Particularităţi tehnologice 281
21.4. Comentarii şi răspunsuri la teste 283
21.5. Lucrare de verificare 284
21.6. Bibliografie minimală 284
Introducere
În această unitate ne familiarizăm cu aspecte despre cultura murului de grădină: importanţă,
origine, areal de cultură, particularităţi biologice, ecologice şi tehnologia de cultură în funcţie de
sistemul adoptat. Se vor prezenta anumite aspecte generale, dar şi particularităţi biologice de care
trebuie să se ţină seama atât la înfiinţarea culturiii, cât mai ales la exploatarea acesteia. Timpul
alocat studiului acestei unităţi este de circa 1 oră.
285
Murul creşte spontan în Europa şi America de Nord, având un areal mai mic decât
zmeurul. În Europa o bună parte din producţia anuală este obţinută din flora sălbatică şi numai o
mică parte din cea cultivată. Pe suprafeţe mai mari este cultivat în vestul Americii de Nord, unde se
cultivă pe suprafeţe mari.
La noi în ţară, murul de grădină este puţin cultivat, fiind mai sensibil la iernare comparativ
cu zmeurul. Producţia anuală nu depăşeşte 5000 tone, din care o bună parte este obţinută din flora
spontană.
Particularităţi biologice
Murul este un semiarbust care creşte sub formă de liană, formând tulpini de până la 6 m
lungime, cu rudimente de spini ierbacei. Lateral formează o serie de creşteri anticipate ce pot ajunge
la lungimea de 2-3 m. Având ţesuturile mecanice slab dezvoltate nu se autosusţine şi se cultivă
numai pe spalier.
În sol formează un rizom destul de puternic din care se formează anual noi creşteri,
aspectul plantei fiind sub formă de tufă mai grupată decât la zmeur. Diferenţiază muguri de rod din
primul an de viaţă, cu excepţia mugurilor bazali (primii 40-50 cm de tulpină), ceilalţi sunt micşti.
Din aceşti muguri se formează lăstari care poartă terminal inflorescenţe mari, tip corimb. Soiurile
existente în cultură sunt diploide şi autofertile. Înflorirea are loc simultan cu a zmeurului sau mai
târziu cu câteva zile în funcţie de soi. Fructele sunt polidrupe, mari de 5-8 g în funcţie de soi,
formate din mai multe drupeole strâns unite pe receptaculul floral care este parte componentă a
fructului. Culoarea este neagră-violacee strălucitoare. Maturarea fructelor este foarte eşalonată, la
unele soiuri se poate întinde pe o perioadă de peste 2 luni (Thornfree), de la sfârşit de iulie până la
început de octombrie. Recoltarea fructelor se face împreună cu receptaculul floral. Producţia de
fructe se ridică la 5-12 t/ha, iar longevitatea plantaţiilor este de 12-15 ani.
Specii şi soiuri
Speciile cu importanţă în formarea soiurilor cultivate sunt:
Rubus caesius L - murul de câmpie, creşte spontan pe pajişti şi mirişti, târâtor sau agăţător,
este foarte productiv, rezistent la ger şi formează fructe mici negre-vineţii.
Rubus fruticosus L. - murul de pădure (rugul), creşte spontan în zona dealurilor şi la munte,
în luminişurile din pădure, pe liziere, la marginea drumurilor, formează tulpini târâtoare, ramificate
şi fructe mari negre.
Rubus proderus Mull., creşte spontan în zona dealurilor, la marginea pădurilor, formează
tulpini poliedrice, are frunze sempervirescente şi fructe negre.
Soiuri de mur de grădină:
286
Thornfree - are vigoare mare, o bună capacitate de producţie, dar o eşalonare a maturării
lungă, fructe mari, negre strălucitoare, de formă oblongă.
Black Satin - soi potrivit de viguros, rustic, are fructe mari, dar de consistenţă slabă, formă
conic-alungită, cu eşalonarea maturării pe două luni.
Smoothstem - soi viguros şi productiv, fructe conice, mari, de calitate bună.
Loganberry - soi de vigoare mijlocie, sensibil la factorii de mediu, are fructe mari,
cilindro-conice, roşii-negricioase cu gust de zmeură.
Test de autoevaluare
53. Având în vedere cele învăţate în acest subcapitol şi ţinînd cont
de spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să
răspundeţi la următoarele întrebări:
a.Care este importanţa murului?
287
După parcurgerea acestui subcapitol trebuie să reţineţi:
Producerea materialului săditor se face preponderent prin marcotaj de vârf sau prin
drajoni. Pentru marcotare, se îngroapă vârful lăstarilor în timpul verii, iar toamna se scot şi se pot
valorifica.
Înfiinţarea plantaţiilor se face la fel ca la zmeur, respectând aceeaşi tehnologie de pregătire
a terenului şi aceleaşi distanţe de plantare. Distanţele de plantare pe rând sunt de obicei de 1-1,5 m,
în funcţie de vigoarea soiurilor. Pentru mur, deoarece este mai viguros, spalierul trebuie să aibă
înălţimea de 2-2,2m şi poate fi cu sârme duble sau simple în funcţie de posibilităţile tehnice de care
se dispune.
Tăierea murului constă în următoarele:
- suprimarea tulpinilor de doi ani care au fructificat;
- suprimarea tulpinilor slabe, debile;
- scurtarea tulpinii principale la 2,2 m şi a anticipaţilor la 20-30 cm;
- normarea tulpinilor în cadrul tufei la 2-4 în funcţie de vigoarea acestora. După tăiere,
obligatoriu tulpinile lăsate se leagă de sârmele spalierului şi se conduc sub formă de evantai.
Întreţinerea solului se face de obicei sub formă de ogor lucrat, pentru a evita extinderea
spre interval a drajonilor. Irigarea şi fertilizarea se fac în funcţie de precipitaţiile care cad şi de
fertilitatea solului.
Protecţia fitosanitară este similară cu cea a zmeurului, cele două specii având aceiaşi agenţi
patogeni (tabelul 21.1.).
Tabelul 21.1.
Tratamentele chimice recomandate la cultura zmeurului
Fenofaza Agentul patogen Pesticide recomandate
1. Repaus Păduchele din San Confidor oil 1,5%, Aplaud 0,025 + ulei horticol 0,2%,
vegetativ José, ouă de iarnă Polisulfură de bariu 6%
2. Umflarea Antracnoză, pătări, Turdacupral 0,2%, zeamă bordeleză 0,5% + insecticid:
288
mugurilor acarieni, afide, Sintox 0,2%, Sumi-alpha 0,04%
defoliatoare
3. Înfrunzire idem 2 , gărgăriţa Tiuran 0,4%, Ziram 0,4%, Konker 0,2%, + insecticide:
florilor Sintox 0,2%, Sinoratox 0,1%, Fastac 0,004%
4. Înălţarea Făinare, pătări, Tiuram 0,4%, Ziram 0,4%, Captadin 0,2% + Metoben
inflorescenţelor antracnoză, gărgăriţa 0,1%
florilor, gândacul + insecticide: Fastac 0,004%, Decis 0,04%, Ultracid
fructelor 0,05%
5. Începutul putregaiul fructelor, Sumilex 0,1%, Ronilan 0,1%, Rovral 0,1% + Topsin
înfloririi pătări, făinare, 0,1% sau Metoben 0,1% + insecticid
gândacul fructelor
6. Scuturarea idem 5 Sumilex 0,1%, Rovral 0,1% + Anvil 0,04%, Tilt
petalelor 0,02% + Zolone 0,2%, Karate 0,02%, Fastac 0,008%
7. La mărimea Putregaiul fructelor, Ronilan 0,1%, Sumilex 0,1%, Rovral 0,1% + Tilt
normală a făinare, rugină, 0,02%, Anvil 0,04%
fructelor pătări,
8. După recoltare Antracnoză, pătări, Tiuran 0,4%, Captadin 0,25%, Ziram 0,4% + Applaud
păduchele din San 0,05%, Kocide 0,2%.
José
Maturarea fructelor se face eşalonat, pe o durată mai mare decît la zmeur, în funcţie de soi,
pe o perioadă de 30-60 de zile, ceea ce implică şi recoltarea prin mai multe treceri la interval de 2-3
zile. Fructele la mur sunt mai puţin sensibile la scuturare, sunt însă foarte perisabile şi de aceea se
recoltează direct în ambalaje de expediţie, ambalaje de volum mic (0,5-1 kg) aşezate în lădiţe.
Concomitent cu recoltarea se face şi sortarea. Fructele la maturitatea deplină se desprind de pe
plante fără peduncul. De la recoltare la valorificare, timpul trebuie să fie cât mai scurt, altfel
deprecierea este ireversibilă. Dacă fructele sunt prerăcite şi depozitate la 0-1°C pot fi menţinute
câteva zile. Pentru o valorificare prin prelucrare la câteva zile, se pot conserva cu anhidridă
sulfurică ca şi cele de zmeur.
Test de autoevaluare
54. Având în vedere cele învăţate în acest subcapitol şi ţinînd cont de
spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să răspundeţi la
următoarele întrebări:
a. Cum trebuie să fie sistemul de susţinere la mur;
289
După parcurgerea acestui subcapitol trebuie să reţineţi:
Particularităţile producerii materialului săditor;
Particularităţile tehnologiei de cultură a murului;
Particularităţile maturării fructelor;
Recoltarea şi valorificarea fructelor;
Întrebarea 1.
a. Murul se cultivă pentru fructele sale mult apreciate atât în stare
proaspătă cât şi prelucrată în diferite produse: sirop, gem, dulceaţă etc., sau
utilizarea în industria dulciurilor. Murele au mai puţin zahăr decât zmeura (3,5-
6%), sunt uşor mai acide şi mai bogate în vitamina C (28,6-40,7 mg%).
b. Murul este un semiarbust care creşte sub formă de liană, formând
tulpini de până la 6 m lungime, cu rudimente de spini ierbacei. Lateral formează
o serie de creşteri anticipate ce pot ajunge la lungimea de 2-3 m. Având
ţesuturile mecanice slab dezvoltate nu se autosusţine şi se cultivă numai pe
spalier. În sol formează un rizom destul de puternic din care se formează anual
noi creşteri, aspectul plantei fiind sub formă de tufă mai grupată decât la zmeur.
c. Fiind o specie originară din zonele mai calde, este mai pretenţioasă la
căldură şi lumină decât zmeurul. Nu rezistă la temperaturi sub -17°C şi nu
trebuie cultivat în astfel de zone deoarece poate degera partea aeriană. Soiurile
ce provin din murul sălbatic sunt mai rezistente la ger.
Întrebarea 2.
a. Sistemul de susţinere a murului trebuie să fie mai înalt decât la zmeur,
înălţimea spalierului este de circa 2-2,2 m, cu sârme duble, de obicei, dar poate
fi şi cu sârme simple, caz în care tulpinile şi lăstarii se leagă de sârme. Murul se
poate palisa şi pe alte tipuri de spaliar, pe pergole, sau pe suporţi individuali.
b.Ramurile anticipale ale murului se scurtează la circa 20-30 cm, cele din
jumătatea terminală a tulpinii principale, iar cele din prima parte a lungimii
(circa 1 m) se suprimă deoareec nu au muguri de rod.
290
21.5.Lucrarea de verificare nr. 21
Instrucţiuni
Lucrarea de verificare implică activităţi care necesită cunoaşterea Unităţii de
învăţare nr. 21.
Răspunsurile la întrebări vor fi trimise tutorelui pentru comentare, corectare şi
evaluare.
Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele:
Titulatura acestui curs „Pomologie”, numărul lucrării de verificare, numele şi
prenumele studentei (studentului).
Fiecare răspuns trebuie să fie clar exprimat şi să nu depăşească o jumătate de
pagină. Punctajul aferent este menţionat pentru fiecare întrebare.
Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele:
104. Care sunt caracteristicile de creştere ale murului? 2 p.
105. Cum se comportă murul în procesul de înflorire-polenizare ? 2
p.
106. Murul are nevoie de susţinere? De ce? 2 p.
107. Care sunt problemele fitosanitare ale murului? 2p.
108. Cum se face recoltarea şi valorificarea murelor. 2 p.
21.6.Bibliografie minimală
72. Ghena N., N. Branişte – Cultura specială a pomilor. Editura Ceres, Bucureşti, 2005.
73. Hoza D., - Pomologie. Ed. Prahova Ploieşti, 2000.
74. Hoza D., - Cultura căpşunului, semiarbuştilor şi arbuştilor fructiferi. Editura Elisavaros,
Bucureşti, 2000.
75. Popescu M. şi colab., - Pomicultură generală şi specială. E.D.P., Bucureşti, 1992.
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 22
CULTURA COACĂZULUI
CUPRINS 285
22.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 22 285
22.2. Importanţa, particularităţi biologice, 285
22.3. Ecologie şi particularităţi tehnologice 288
22.4. Comentarii şi răspunsuri la teste 291
22.5. Lucrare de verificare 292
291
22.6. Bibliografie minimală 292
Introducere
În această unitate ne familiarizăm cu aspecte despre cultura coacăzului: importanţă, origine,
areal de cultură, particularităţi biologice, ecologice şi tehnologia de cultură în funcţie de sistemul
adoptat. Se vor prezenta anumite aspecte generale, dar şi particularităţi biologice de care trebuie să
se ţină seama atât la înfiinţarea culturiii, cât mai ales la exploatarea acesteia. Timpul alocat studiului
acestei unităţi este de circa 2 oră.
292
La noi în ţară coacăzul este cultivat pe circa 2300 ha, din care circa 800 ha cultură
intercalată, iar producţia de fructe se ridică la circa 3300 tone. Producţii mai mari se obţin în Argeş,
Mehedinţi, Maramureş, Suceava, Prahova, Mureş, Sălaj, Dâmboviţa etc.
Particularităţi biologice
Coacăzul are un sistem radicular relativ superficial (până la 30-40 cm), foarte ramificat, cu
multe rădăcini subţiri, fibroase. Pe rădăcini formează micorize. Coacăzul roşu înrădăcinează mai
profund decât coacăzul negru.
Partea aeriană creşte sub formă de tufă cu înălţimea de 1,5-2 m, care este formată din mai
multe tulpini (16-20) de vârste diferite. Coacăzul roşu este de vigoare mai mică decât cel negru,
are mugurii mai mici şi aşezaţi grupat pe ramură, în timp ce coacăzul negru este viguros, are
muguri mari, dispuşi relativ echidistant pe ramură. Ramurile în contact cu solul emit foarte uşor
rădăcini, pe această însuşire se bazează înmulţirea prin butaşi sau marcotaj. Fructifică pe ramuri
lungi şi buchete. Coacăzul are muguri vegetativi, micşti şi floriferi. Din mugurii micşti se
formează rozete de frunze şi inflorescenţe, iar din cei floriferi numai inflorescenţe. Ambele
specii au florile şi fructele grupate în raceme. La coacăzul negru, inflorescenţele sunt mai mici,
răsfirate cu 6-11 bace, iar la coacăzul roşu, inflorescenţele sunt aproape cilindrice şi cu mai
multe bace.
Înflorirea este mai timpurie la coacăzul negru, în prima parte a lunii aprilie şi la circa 10-15
zile urmează coacăzul roşu şi se eşalonează pe o perioadă de circa 3 săptămâni la coacăzul roşu şi
12-15 zile cel negru. La coacăzul negru înflorirea are loc simultan cu înfrunzirea iar la cel roşu
înflorirea precede înfrunzirea. Soiurile de coacăz roşu sunt autofertile, în timp ce la coacăzul negru
sunt soiuri autosterile (Goliath, Uriaş de Boskoop, Negre Silver), parţial autofertile (Baldwin) şi
autofertile (Negre Lee, Costwold cros, Daniel de Septembrie). Polenizarea este entomofilă şi
indiferent de tipul soiului, polenizarea încrucişată asigură o mai bună legare a fructelor.
Maturarea fructelor începe din decada a treia a lunii iunie şi durează până la începutul lunii
august.
Intrarea pe rod se face din anul 2-3 de la plantare, iar potenţialul de producţie este de 5-8
t/ha la coacăzul negru şi 10-12 t/ha la cel roşu. Longevitatea plantaţiei este de circa 15 ani, iar a
tulpinilor în cadrul tufei de 5-6 ani.
Specii şi soiuri
Rol important în formarea soiurilor de coacăz au avut speciile:
Ribes rubrum L - coacăzul roşu, creşte în centrul şi nordul Europei, nord-estul Asiei, iar la
noi în pădurile şi poienile din locurile mai pietroase.
Ribes vulgare Lam - coacăzul obişnuit, creşte spontan în Munţii Alpi şi Pirinei şi în
regiunile muntoase din Belgia şi Anglia.
Ribes petreum Wulf - coacăzul de stâncă, creşte spontan în Munţii Alpi, Pirinei, Carpaţi, în
zona Balcanilor, în Caucaz, în locurile stâncoase. Este rezistent la ger, secetă şi antracnoză.
293
Ribes nigrum L. - coacăzul negru (casis), creşte spontan în Europa şi Asia, iar la noi prin
păduri şi tufărişurile din zona dealurilor.
Ribes americanum Mill. - coacăzul negru american, se găseşte în America de Nord, este mai
rezistent la boli decât coacăzul roşu.
Soiuri de coacăz negru
Negre mari - soi foarte viguros, are ciorchini aproape cilindrici, cu 8-10 bace de mărime
mijlocie, cu pulpă verzuie şi gust foxat.
Record - soi foarte viguros, rustic şi foarte precoce, cu inflorescenţele scurte şi răsfirate şi
gustul slab foxat.
Costwold cros - soi timpuriu, viguros, cu inflorescenţe lungi şi bace mari, gust slab foxat.
Negre Lee - soi semitimpuriu, de vigoare mijlocie, foarte productiv, cu inflorescenţe scurte,
bace mijlocii care cad la maturitate, pulpa roşie negricioasă, aromată.
Joseni 17 - are vigoare mare, ciorchini mijlocii, cu 5-10 bace, aromate, foarte apreciat
pentru industrie.
Soiuri de coacăz roşu
Abundent - soi de vigoare mijlocie, cu bace de culoare roşie-vie, apreciat pentru consum
sau industrializare.
Productivul lui Fay - are tufa de vigoare slabă, cu inflorescenţe lungi şi laxe, formate din 9-
15 bace, roşii, cărnoase apreciate pentru masă sau industrializare.
Roşu timpuriu - soi foarte viguros, cu ciorchini compacţi şi bace foarte variabile ca
mărime, mult apreciat pentru industrializare.
Roşii de Versailles - are vigoare mijlocie, cu inflorescenţe mijlocii, cu bace roşii, cărnoase,
bune pentru masă şi industrializare.
Mărgăritar - soi de vigoare mijlocie, cu ciorchini lungi, cu bace galbene-aurii, cu epicarpul
transparent, bune pentru masă sau industrializare.
Test de autoevaluare
55. Având în vedere cele învăţate în acest subcapitol şi ţinînd cont
de spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să
răspundeţi la următoarele întrebări:
a.Care este importanţa coacăzului?
294
c. Care sunt particularităţile de fructificare
Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul unităţii de învăţare
După parcurgerea acestui subcapitol trebuie să reţineţi:
Căldura. Faţă de căldură cerinţele sunt modeste, reuşind foarte bine în zonele cu
temperatura medie de 7,5-8,5°C. Iarna suportă temperaturi de -30°C, iar florile deschise suportă
până la -5°C. Coacăzul roşu este ceva mai rezistent decât coacăzul negru. Temperatura optimă din
perioada de vegetaţie este de 17-18°C. Pragul biologic la care porneşte în vegetaţie este de 6°C. Nu
suportă temperaturile ridicate (peste 30°C) din timpul verii.
Apa. Coacăzul este pretenţios faţă de apă, având nevoie de cel puţin 700 mm precipitaţii,
fără să suporte excesul. Coacăzul negru este mai pretenţios decât cel roşu.
Lumina. Pretenţiile faţă de lumină sunt mici, ceea ce permite cultura intercalată a
coacăzului în plantaţiile tinere a speciilor de talie mare. Deşi suportă semiumbra, rezultate bune se
obţin în cultură pură şi în plină lumină. În cadrul speciei, soiurile cu fructe albe sunt mai
pretenţioase, iar cele cu fructe negre mai puţin pretenţioase.
Solul. Coacăzul dă rezultate bune pe solurile fertile, profunde, cu textură argilo-lutoasă,
argilo-nisipoasă, bogate în materie organică, cu drenaj corespunzător şi conţinut redus în săruri. Pot
valorifica şi solurile subţiri, cu apa freatică la peste 1,2 m adâncime, cu pH-ul de 5-6,5 la cel roşu şi
6-7 la cel negru.
Producerea materialului săditor se face exclusiv pe cale vegetativă, prin butaşi, despărţirea
tufei, marcotaj şi mai puţin prin altoire sau microînmulţire in vitro. Dintre cele două specii, coacăzul
roşu înrădăcinează mai greu decât cel negru.
Înfiinţarea şi întreţinerea plantaţiilor. Coacăzul se poate planta cu succes în aliniamente la
capătul rândurilor de pomi, ca aliniament în lungul drumurilor şi zonelor de întoarcere, unde are şi
efect decorativ, formând un gard viu destul de aspectuos, sau în cultură pură, pe terenul cu profil
subţire, pe anumite clinuri sau parcele mici cu delimitare naturală etc. Pregătirea terenului se face
295
prin desfundare, fertilizare şi mărunţirea solului. Plantarea se face toamna sau primăvara în gropi de
30/30 cm, la distanţa de 3 m între rânduri şi 1-1,2 m pe rând pentru întreţinerea mecanizată a solului
sau 1,5 m între rânduri şi 1 m pe rând la întreţinerea manuală. Se acordă atenţie la manipularea
materialului săditor, care are micoriză şi este foarte sensibil la vânt şi soare. Se asociază mai multe
soiuri în parcele, plantate în benzi alternative. Formarea tufei are loc în primii 3-4 ani, când
producţia este mică.
Tăierea de formare constă în scurtarea unor tulpini anuale în cepi pentru a stimula creşterea,
normarea tulpinilor în tufă, câte 3-4 din fiecare an şi transferarea creşterii sau înlăturarea tulpinilor
prea aplecate spre interval, pe ramuri anuale cu poziţie spre verticală.
Tăierea de fructificare trebuie făcută anual, pentru a rări tulpinile în tufă. Constă în alegerea
a 3-4 tulpini anuale, viguroase de înlocuire, suprimarea tulpinilor cu vârstă de peste 5 ani, care sunt
epuizate, transferarea creşterii tulpinilor aplecate, pe ramificaţii anuale cu poziţie verticală,
suprimarea tulpinilor anuale de vigoare slabă. Dacă tufa este de vigoare mică şi nu are cel puţin 16-
20 de tulpini, se scurtează 3-4 ramuri anuale în cepi de 2-3 muguri pentru a stimula creşterea. Nu se
recomandă scurtarea ramificaţiilor multianuale în lemn de un an, deoarece acesta fructifică. La
soiurile viguroase se pot simplifica tulpinile multianuale, prin reducţia lor la o ramificaţie anuală
viguroasă.
Întreţinerea solului se realizează prin lucrarea repetată a intervalului şi a unei benzi în
lungul rândului sau înierbarea intervalului la coacăzul în ogor propriu. Deoarece coacăzul se cultivă
în zone cu precipitaţii suficiente înierbarea dă rezultate bune, reduce foarte mult eroziunea, iar iarba
se poate folosi pentru furajarea animalelor. Dă rezultate bune erbicidarea totală dacă terenul nu este
predispus la eroziune sau pe rând. În multe plantaţii, dacă nu sunt bine întreţinute se instalează
pirul, care debilitează plantele şi datorită creşterii sub formă de tufă este greu de distrus prin lucrări
mecanice.
Fertilizarea se face în funcţie de fertilitatea terenului, de obicei periodic, cu gunoi de grajd,
potasiu şi fosfor şi anual cu azot.
Irigarea se aplică numai dacă sunt perioade de secetă, prin udarea de 2-3 ori a culturii cu
250-350 m3 apă/ha.
Bolile mai periculoase sunt: făinarea, antracnoza, rugina, iar dintre dăunătorii: păduchi de
frunze, păianjeni, sfredelitorul tulpinilor se combat prin 6-8 tratamente în funcţie de gradul şi
intensitatea atacului (tabelul 33).
Recoltarea fructelor se face la maturitatea de consum, când bacele de la vârful
inflorescenţei au ajuns în faza de pârgă, prin desprinderea inflorescenţelor şi aşezarea lor în
ambalaje de mică capacitate, de până la 5 kg. Având o maturare eşalonată, recoltarea se face prin
mai multe treceri la interval de 4-5 zile sau la o trecere.
296
Tabelul 22.1.
Tratamente recomandate la cultura coacăzului
Fenofaza Agentul patogen Pesticidele recomandate
1. Repaus Păduchele din San José, Oleoekalux 1,5%, Applaud 0,025% + ulei horticol
vegetativ ouă de afide, acarieni, 0,2%, Polisulfură de bariu 6%
defoliatoare
2. Umflarea Acarieni, ouă hibernante Polisulfură de bariu 1%, Turdacupral 0,4%
mugurilor
3. La înfrunzire Antracnoză, făinare, Topsin M 0,1%, Metoben 0,1%, Captadin 0,25% +
acarieni, afide Neoron 0,1%, Danirun 0,06%, Nissorun 0,04%
4. La apariţia Antracnoză, făinare, Topsin M 0,1%, Metoben 0,1%, Karathane 0,2%,
inflorescenţelor sfredelitor, defoliatoare Saprol 0,12%, Rubigan 0,04% + Sintox 0,2%,
Mospilan 0,02%, Victenon 0,05%
5. La extensia idem 4 alte combinaţi de pesticide pentru a nu crea
inflorescenţelor rezistenţă
6. La înflorire Antracnoză, făinare, Topaz 0,1%, Tilt 0,02%, Anvil 0,04%, Dithane M
rugină, defoliatore, 0,2%, Nissorun 0,05%, Zolone 0,2%, Karate
sfredelitor 0,02%, Fastac 0,08%
7. La atingerea idem 4 + păduchele din Tilt 0,02%, Topaz 0,05%, Applaud 0,05%, Actelic
mărimii normale a San José 0,2%, Decis 0,05%
fructului
8. După recoltare idem 7 Captadin 0,25%, Ziram 0,4% + Carbetox 0,5%,
Applaud 0,05% + Nissorun 0,04%, Danirun 0,06%
Recoltarea se poate face şi mecanizat cu ajutorul unor combine care încalecă rândul, are
organele active din cauciuc şi scutură bacele pe prelate, de unde le ridică cu ajutorul unor elevatoare
şi le încarcă în ambalaje.
297
Test de autoevaluare
56. Având în vedere cele învăţate în acest subcapitol şi ţinînd cont de
spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să răspundeţi la
următoarele întrebări:
a. Care sunt cerinţele coacăzului faţă de temperatură şi apă;
Întrebarea 1.
a. Coacăzele negre sunt cele mai bogate fructe în vitamina C 100-316
mg%, având în compoziţia chimică şi alte componente importante: protide 0,9
g%, glucide 10-14 g%, 2,5-3,5% acizi organici, tanin 0,29-0,51%, antociani,
flavone, potasiu 872 mg%, Mg, Ca, P, Cl, Na etc. Fructele se folosesc pentru
prepararea sucurilor, siropurilor, lichiorurilor, dulceţei, compoturilor, peltelei,
marmeladei, vinurilor tonice etc. Din fructe, frunze şi ramuri, se prepară ceai cu
efecte calmante şi medicamente pentru afecţiuni gastrointestinale şi cardiace.
b. La coacăzul negru înflorirea are loc simultan cu înfrunzirea iar la cel
roşu înflorirea precede înfrunzirea. Soiurile de coacăz roşu sunt autofertile, în
timp ce la coacăzul negru sunt soiuri autosterile (Goliath, Uriaş de Boskoop,
Negre Silver), parţial autofertile (Baldwin) şi autofertile (Negre Lee, Costwold
cros, Daniel de Septembrie). Polenizarea este entomofilă şi indiferent de tipul
soiului, polenizarea încrucişată asigură o mai bună legare a fructelor.
c. Ambele specii au florile şi fructele grupate în raceme. La coacăzul
negru, inflorescenţele sunt mai mici, răsfirate cu 6-11 bace, iar la coacăzul
298
roşu, inflorescenţele sunt aproape cilindrice şi cu mai multe bace.
Întrebarea 2.
a. Faţă de căldură cerinţele sunt modeste, reuşind foarte bine în zonele
cu temperatura medie de 7,5-8,5°C. Iarna suportă temperaturi de -30°C, iar
florile deschise suportă până la -5°C. Coacăzul roşu este ceva mai rezistent
decât coacăzul negru. Temperatura optimă din perioada de vegetaţie este de 17-
18°C. Pragul biologic la care porneşte în vegetaţie este de 6°C. Nu suportă
temperaturile ridicate (peste 30°C) din timpul verii. Coacăzul este pretenţios
faţă de apă, având nevoie de cel puţin 700 mm precipitaţii, fără să suporte
excesul. Coacăzul negru este mai pretenţios decât cel roşu.
Instrucţiuni
Lucrarea de verificare implică activităţi care necesită cunoaşterea Unităţii de
învăţare nr. 22.
Răspunsurile la întrebări vor fi trimise tutorelui pentru comentare, corectare şi
evaluare.
Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele:
Titulatura acestui curs „Pomologie”, numărul lucrării de verificare, numele şi
prenumele studentei (studentului).
Fiecare răspuns trebuie să fie clar exprimat şi să nu depăşească o jumătate de
pagină. Punctajul aferent este menţionat pentru fiecare întrebare.
Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele:
109. Care sunt caracteristicile de creştere ale coacăzului? 2 p.
110. Cum se comportă coacăzul în procesul de înflorire-polenizare ?
2 p.
299
111. Care sunt diferenţele morfologice dintre coacăzul negru şi cel
roşu 2 p.
112. Care sunt distanţele de ploantare şi modul de conducere a
coacăzului? 2p.
113. Cum se face recoltarea şi valorificarea coacăzelor. 2 p.
22.6.Bibliografie minimală
76. Ghena N., N. Branişte – Cultura specială a pomilor. Editura Ceres, Bucureşti, 2005.
77. Hoza D., - Pomologie. Ed. Prahova Ploieşti, 2000.
78. Hoza D., - Cultura căpşunului, semiarbuştilor şi arbuştilor fructiferi. Editura Elisavaros,
Bucureşti, 2000.
79. Popescu M. şi colab., - Pomicultură generală şi specială. E.D.P., Bucureşti, 1992.
CUPRINS 299
24.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 24 299
24.2. Importanţa, particularităţi biologice, ecologie 299
24.3. Particularităţi tehnologice 302
24.4. Comentarii şi răspunsuri la teste 304
24.5. Lucrare de verificare 305
24.6. Bibliografie minimală 305
Introducere
În această unitate ne familiarizăm cu aspecte despre cultura afinului: importanţă, origine,
areal de cultură, particularităţi biologice, ecologice şi tehnologia de cultură în funcţie de sistemul
adoptat. Se vor prezenta anumite aspecte generale, dar şi particularităţi biologice de care trebuie să
se ţină seama atât la înfiinţarea culturiii, cât mai ales la exploatarea acesteia. Timpul alocat studiului
acestei unităţi este de circa 1-1,5 ore.
300
Să cunoaşteţi particularităţile biologice ale afinului
Să cunoaşteţi cerinţele afinului faţă de factorii de mediu
Să cunoaşteţi particularităţile tehnologiei de cultură ale afinului
Particularităţi biologice
301
Vaccinium myrtillus L. - afinul negru, este o specie întâlnită în Europa, Asia Mică, Caucaz,
Siberia, care creşte în luminişurile din pădurile de conifere şi foioase, pe solurile lipsite de calciu,
fructele ajungând la maturitate în iulie-august.
Vaccinium vitis-idaea L. - afinul roşu, creşte pe solurile acide, nisipoase şi bogate în
humus din Europa, Siberia şi Japonia, urcând până la altitudinea de 3000 m.
Vaccinium uliginosum L. - afinul vânăt - este o specie foarte longevivă, care formează
plante cu talie de până la 70 cm.
Vaccinium lamarkii Camp. - afinul pitic, este o specie tetraploidă, originară din nord-estul
Statelor Unite şi Canada. Formează plante de circa 15-45 cm, cu fructe albăstrui, timpurii, dulci şi
cu diametrul de 5-7 mm.
Vaccinium corymbosum L. - afinul gigant, este o specie tetraploidă, care creşte în SUA şi
Canada, preferă locurile umede şi este rezistentă la ger. Înălţimea plantelor este de 1-4,5 m, creşte
sub formă de tufă, formează fructe mari, sferice cu maturarea eşalonată.
Principalele soiuri din sortiment sunt:
Bluecrop - soi de vigoare mare, formează o tufă erectă, este foarte productiv, rustic,
formează fructe mari, sferice de culoare albastră deschis, de calitate bună sau foarte bună. Soiul este
rezistent la secetă şi ger, fructele rezistă bine la crăpare.
Bluray - soi viguros, cu tufă erectă, cu capacitate mare de producţie, formează fructe mari,
sferice, albastre închis, de calitate bună, rezistente la crăpare şi transport.
Coville - soi foarte viguros, formează o tufă răsfirată, este productiv, formează
inflorescenţe laxe, fructe foarte mari, sferice, de culoare neagră şi calitate foarte bună.
Ivanhoe - are vigoare mare, tufă erectă, este productiv, formează inflorescenţe răsfirate,
fructe foarte mari, sferice, albastre deschis de calitate foarte bună.
Herma 1 - are vigoare mare, tufă erectă, este productiv, fructele sunt mari, sferice, de
culoare albastră, au calitate bună şi sunt rezistente la manipulare şi transport
Herma 2 - are vigoare mijlocie, formează tufă compactă, este productiv, fructul mare,
sferic, de culoare albastră şi calitate foarte bună, rezistent la transport.
Burlington - este soi viguros, cu tufă erectă, formează inflorescenţe mari şi compact,
fructe mijlocii de culoare albastră-deschis, de calitate bună, rezistente la transport.
Cerinţele afinului faţă de factorii de mediu.
Căldura. Temperatura nu constituie un factor limitativ, reuşeşte bine în cultură până la -
20°C, dar este sensibil la îngheţul de revenire din primăvară şi la îngheţurile timpurii din toamnă.
Pentru diferenţierea mugurilor de rod, are nevoie de 800 ore de frig la temperatura de 4°C, iar
pentru fructificare de o sumă a gradelor de temperatură în jur de 2700°C. Pragul biologic este în jur
302
de 4°C şi are nevoie de o perioadă de vegetaţie lungă, de 210-220 zile. Nu suportă temperaturile
ridicate şi arşiţa din timpul verii.
Apa. Este o specie pretenţioasă faţă de apă. Are nevoie de 800-1000 mm precipitaţii anual,
sau apă din irigare. Nu suportă seceta prelungită, care afectează creşterea, fructificarea şi
diferenţierea mugurilor de rod.
Lumina. Deşi suportă semiumbra, pentru producţii mari are nevoie de lumină suficientă,
cerând expoziţii favorabile.
Solul. Solul constituie un factor limitativ, deoarece preferă solurile acide (4,2-4,8), bine
drenate, bogate în humus, profunde şi cu structură bună. Pentru corectarea reacţiei solului, în afara
arealului natural, se foloseşte turbă acidă sau mulci de conifere, adăugate la groapă, la plantare, sau
pe toată suprafaţa. Îngrăşămintele chimice folosite vor fi cu precădere sulfaţii.
Test de autoevaluare
57. Având în vedere cele învăţate în acest subcapitol şi ţinînd cont
de spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să
răspundeţi la următoarele întrebări:
a.Care este importanţa afinului?
24.3.Particularităţi tehnologice
303
artificială şi tratamente bazale cu substanţe stimulatoare. Butaşii în uscat se confecţionează din
ramuri anuale recoltate toamna după căderea frunzelor, stratificate la 1-5°C până primăvara.
Lungimea butaşilor este de 10-12 cm, cu 3-5 muguri şi se execută în martie-aprilie. Dacă ramurile
au muguri floriferi aceştia se suprimă. Înrădăcinarea se execută în răsadniţe sau pe paturi de
înrădăcinare, la 22-24°C, într-un amestec format din turbă şi nisip 1:1. Procesul de înrădăcinare
începe în luna iunie, iar scoaterea butaşilor din substrat are loc în primăvara următoare.
Butăşirea în verde dă rezultate mai bune cu 30-40% faţă de butăşirea în uscat. Butaşii se
execută din lăstari în creştere, care au baza semilemnificată. Lungimea butaşilor este de 10 cm, se
înlătură 2-3 frunze bazale, se lasă 2 frunze terminale la care se reduce limbul la jumătate. Baza
butaşului se introduce 5-6 cm în substratul de înrădăcinat. Se menţin condiţii de ceaţă artificială, se
asigură aerisirea, protecţia împotriva putregaiului, se fac fertilizări foliare, iar după înrădăcinare se
călesc.
Marcotajul, despărţirea tufelor şi altoirea pot fi folosite pentru producerea materialului
săditor, dar în practică sunt puţin folosite.
Înfiinţarea plantaţiilor de afin. Afinul se plantează în zone bine delimitate, unde se asigură
condiţii bune de creştere. Se foloseşte material săditor cu înălţimea de cel puţin 30-40 cm, cu
rădăcini bine formate, dacă este posibil să fie la ghivece pentru a se planta cu bal de pământ cu tot.
Distanţele de plantare se corelează cu vigoarea soiurilor şi sunt de 3-4 m între rânduri şi 1-2 m între
plante pe rând.
Pentru a obţine fructe de calitate superioară se asociază 3-4 soiuri în parcelă pentru a se
putea poleniza reciproc.
Conducerea afinului se face ca tufă, eventual aplatizată la soiurile mai viguroase. În
perioada de tinereţe, se scurtează creşterile anuale în cepi pentru a stimula creşterea şi formarea
tufei, iar la plantele mature se menţine un echilibru între tulpini de vârste diferite, pentru asigurarea
unui potenţial de producţie relativ constant. Producţiile cele mai bune şi de calitate se obţin pe
tulpinile de 2-5 ani.
Prin tăiere, se poate controla cantitatea de fructe şi mărimea acestora. Dacă tufele se taie
mai sever, scurtând ramurile lungi de rod, se obţin fructe mai mari şi mai timpurii, dar producţia
este mai mică, iar dacă tăierea constă numai în normarea tulpinilor, cu suprimarea celor bătrâne,
producţia este mai mare, ceva mai tardivă şi cu o eşalonare mai mare a maturării.
Întreţinerea solului cea mai convenabilă afinului este sub formă de ogor lucrat, eventual
cultivat în plantaţia tânără. Adâncimea de lucru a solului nu trebuie să depăşească 8-12 cm,
deoarece rădăcinile afinului sunt destul de aproape de suprafaţa solului. Se pot folosi şi erbicide:
Goal, Simazin, Topic, aplicate preemergent pentru a controla mai bine buruienile.
304
Rezultate bune se obţin şi cu mulcirea plantelor cu rumeguş de conifer, turbă acidă, litieră
de conifere sau de stejar, frunze sau paie tocate, aplicate în strat de 10-15 cm. După un sezon de
vegetaţie aceste resturi vegetale se pot încorpora cu efecte favorabile asupra însuşirilor solului.
Fertilizarea se face cu azot şi localizat în plantaţiile tinere pentru a stimula creşterea, iar în
cele mature se poate folosi cu succes compostul de resturi vegetale, scoarţă de răşinoase, litieră de
conifere sau răşinoase, turbă, etc., care menţin şi reacţia acidă a solului. Îngrăşămintele chimice se
aplică anual câte 200-300 kg superfosfat şi 100-150 kg sare potasică o dată cu arătura de toamnă,
iar azotul 200-250 kg sub formă de sulfat de amoniu, se aplică în două etape, la pornirea în
vegetaţie şi după înflorit.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Nu există deocamdată boli specifice periculoase,
care să creeze probleme cultivatorilor. Se pot întâlni atacuri de putregai cenuşiu, sau cancerul
tulpinii, iar dintre dăunători gărgăriţa mugurilor, insecte defoliatoare, care se combat prin 2 stropiri
în repaus şi 2-3 în perioada de vegetaţie.
Maturarea şi recoltarea fructelor
Maturarea fructelor se eşalonează din a doua jumătate a lunii iulie, până în septembrie,
ceea ce impune recoltarea în 4-5 reprize la interval de 5-6 zile. Fructele mature au culoarea
specifică soiului, epicarpul este elastic, iar gustul este caracteristic. Se recoltează manual fructele
destinate consumului, în scafe de 0,5-1 kg, sau lădiţe de 3-5 kg. Lădiţele se aşează la umbră până ce
se transportă din plantaţie, apoi se trec la rece sau se valorifică. Recoltarea mecanizată nu se poate
face datorită eşalonării maturării fructelor.
Test de autoevaluare
58. Având în vedere cele învăţate în acest subcapitol şi ţinînd cont de
spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să răspundeţi la
următoarele întrebări:
a. Ce probleme pune producerea materialului săditor la afin ?
305
După parcurgerea acestui subcapitol trebuie să reţineţi:
Particularităţile producerii materialului săditor;
Particularităţile tehnologiei de cultură a afinului;
Particularităţile maturării şi recoltării fructelor;
Întrebarea 1.
a. Afinele conţin (la 100 g): zahăr (7-15%), substanţe tanoide (0,3-
0,5%), substanţe proteice (0,8-1,1%), substanţe pectice (0,35-0,49%), acizi
organici: citric (0,9%), malic, tartric, benzoic; antociani, elemente minerale,
vitamina C 18,1 mg%, vitamina A 0,15 mg%, vitamina PP 0,2 mg%, vitamina
B1 0,02 mg%, vitamina B2 0,02 mg% etc. Sunt folosite ca fructe de masă sau ca
materie primă pentru industrie
306
semilemnificată. Lungimea butaşilor este de 10 cm, se înlătură 2-3 frunze
bazale, se lasă 2 frunze terminale la care se reduce limbul la jumătate. Baza
butaşului se introduce 5-6 cm în substratul de înrădăcinat. Se menţin condiţii de
ceaţă artificială, se asigură aerisirea, protecţia împotriva putregaiului, se fac
fertilizări foliare, iar după înrădăcinare se călesc.
c. Mulcirea plantelor dă rezultate bune. Se poate folosi rumeguş de
conifere, turbă acidă, litieră de conifere sau de stejar, frunze sau paie tocate,
aplicate în strat de 10-15 cm. După un sezon de vegetaţie aceste resturi vegetale
se pot încorpora cu efecte favorabile asupra însuşirilor solului.
Instrucţiuni
Lucrarea de verificare implică activităţi care necesită cunoaşterea Unităţii de
învăţare nr. 24.
Răspunsurile la întrebări vor fi trimise tutorelui pentru comentare, corectare şi
evaluare.
Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele:
Titulatura acestui curs „Pomologie”, numărul lucrării de verificare, numele şi
prenumele studentei (studentului).
Fiecare răspuns trebuie să fie clar exprimat şi să nu depăşească o jumătate de
pagină. Punctajul aferent este menţionat pentru fiecare întrebare.
Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele:
114. Care este importanţa economică a afinului? 2 p.
115. Care sunt restricţiile de extindere a culturii afinului? 2 p.
116. Care sunt particularităţile producerii materialului săditor 2 p.
117. Care sunt distanţele de platare şi posibilităţile de conducere a plantelor?
2p.
118. Cum se face recoltarea şi valorificarea afinelor. 2 p.
24.6.Bibliografie minimală
80. Ghena N., N. Branişte – Cultura specială a pomilor. Editura Ceres, Bucureşti, 2005.
81. Hoza D., - Pomologie. Ed. Prahova Ploieşti, 2000.
82. Hoza D., - Cultura căpşunului, semiarbuştilor şi arbuştilor fructiferi. Editura Elisavaros,
Bucureşti, 2000.
307
83. Popescu M. şi colab., - Pomicultură generală şi specială. E.D.P., Bucureşti, 1992.
CUPRINS 306
25.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 25 306
25.2. Importanţa, particularităţi biologice, 306
25.3. Ecologie şi particularităţi tehnologice 308
25.4. Comentarii şi răspunsuri la teste 310
25.5. Lucrare de verificare 310
25.6. Bibliografie minimală 311
Introducere
În această unitate ne familiarizăm cu aspecte despre cultura cătinei albe: importanţă, origine,
areal de cultură, particularităţi biologice, ecologice şi tehnologia de cultură în funcţie de sistemul
adoptat. Se vor prezenta anumite aspecte generale, dar şi particularităţi biologice de care trebuie să
se ţină seama atât la înfiinţarea culturiii, cât mai ales la exploatarea acesteia. Timpul alocat studiului
acestei unităţi este de circa 1-1,5 ore.
308
mg%, vitamina E 140-200 mg%, provitamina A 6,7 mg%, vitamina F 8 mg%, inozitol 67 mg%,
acid malic 41 g/l, acid chinic 12 g/l, calciu 120 mg%, potasiu 165 mg%, fosfor 200 mg%, magneziu
186 mg%, fier 14 mg%, glucide totale 5,5%, proteine 1,4% etc. Valoarea energetică a fructelor
ajunge la 100 calorii la 100 g.
După cum reiese din datele de mai sus, fructele sunt adevărate complexe polivitaminice, cu
rol foarte mare în protecţia organismului împotriva unor boli, fiind cunoscut rolul antioxidant şi
protector al vitaminelor. Prin conţinutul bogat în serotonină, produsele pe bază de cătină contribuie
la regenerarea ţesuturilor nervoase. Sunt o serie de produse farmaceutice pe bază de extracte de
cătină; spray pentru arsuri, perle digestive, colir pentru ochi, Vitacătin pentru stări depresive etc.;
produse slab alcoolice pe bază de extract de cătină, miere şi suc de cireşe: Fruvin, Vinişor etc.
Cătina, prin capacitatea foarte mare de drajonare valorifică şi consolidează terenurile
erodate. Prin nodozităţile pe care le are pe rădăcini, fixează azotul atmosferic cu ajutorul ciupercii
Actinomyces eleagni. În medicina populară fructele se folosesc pentru ameliorarea bolilor nervoase,
digestive, a arsurilor, afecţiuni ale ficatului etc. În Germania din fructe se extrage un ulei folosit cu
succes în tratarea unor afecţiuni ginecologice, a leziunilor provocate de iradiere, a eczemelor, pentru
reducerea hipertensiunii, ameliorarea stresului intelectual, al anemiilor etc. Având un rol protector
împotriva iradierii, se fac perdele cu această specie în jurul centralelor nucleare.
Nu în ultimul rând cătina se foloseşte cu succes ca plantă decorativă, prin contrastul care se
asigură între argintiul frunzelor şi portocaliul fructelor şi de asemenea pentru garduri vii de
împrejmuire a unor obiective economice.
În România, cătina albă creşte spontan în zona subcarpatică din Moldova şi Muntenia, de-a
lungul albiei râurilor, pe terenurile erodate şi se întinde până în Delta Dunării unde a fost dusă de
silvicultori.
În cultură sunt suprafeţe mici în judeţul Iaşi (Dolheşti, Bârnova), Bacău, Tulcea, Argeş,
Vrancea, Buzău etc.
Producţia ce se realizează anual din flora spontană şi din cultură se ridică la circa 1200-
1500 tone, din care cea mai mare parte se exportă în Germania.
Particularităţi biologice
Cătina creşte sub formă de arbust, înalt de 2-4 m, putând depăşi uneori şi 6-7 m în condiţii
foarte favorabile de mediu. Este o specie unisexuat dioică, formează tulpini care au mulţi ghimpi.
Ramurile ramifică puţin în anul formării, dar în anii următorii ramificarea este mult mai bună.
Frunzele sunt înguste, lanceolate şi au culoare argintie. Frunzele şi lăstarii tineri sunt pretabili
pentru furajarea animalelor, deoarece conţin cantităţi mari de vitamina C (peste 350 mg%), sau în
prepararea ceaiului.
309
Fructele sunt bace false, mici de 0,25-0,5 g, ovoide sau globuloase, sunt de culoare galbenă
portocalie şi îmbracă ramurile ca nişte manşoane. Seminţele sunt mici, tari, de culoare brună, se pot
semăna imediat, dar îşi menţin capacitatea germinativă 2 ani.
Cătina intră pe rod la vârsta de 3 ani, la 7 ani poate asigura producţii de 10 t/ha, iar planta
matură are un potenţial productiv de până la 28 t/ha. Maturarea fructelor începe în luna august şi se
eşalonează până în noiembrie.
Plantele mascule sunt mai viguroase şi mai longevive (30 de ani), iar plantele femele au o
longevitate mai mică (15-20 de ani). În flora spontană plantele se autoregenerează continuu prin
capacitatea mare de drajonare.
Specii şi soiuri
În cultură sunt o serie de biotipuri care provin din specia Hippophaë ramnoides subspecia
carpatica, care creşte spontan în ţara noastră şi în ţările din CSI.
Dintre biotipurile existente în cultură cele mai importante sunt:
a). Biotipurile selecţionate la ICPP Piteşti:
- Şerpeni II, selecţie clonală dintr-o populaţie din localitatea Şerpeni, judeţul Bacău, are
fructele mari (0,5 g), ovoidale de culoare portocalie deschis;
- Delta 1, selectată dintr-o populaţie din zona Sfântu Gheorghe, are fructele mari (0,48 g)
şi spini mai puţin rigizi;
- Delta 3, selecţie fără spini;
- Mărăcineni 1, are fructe de mărime mijlocie şi are talie mică.
b). Biotipuri selectate la UA Iaşi:
- Adamachi 7, formează fructe foarte mari (0,51 g) de culoare galbenă portocalie;
- Adamachi 8, cu fructe de mărime mijlocie (0,31 g), portocalii cu reflexe roşietice;
Test de autoevaluare
59. Având în vedere cele învăţate în acest subcapitol şi ţinînd cont
de spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să
răspundeţi la următoarele întrebări:
a.Care este importanţa economică a cătinei?
310
Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul unităţii de învăţare
După parcurgerea acestui subcapitol trebuie să reţineţi:
Materialul săditor este obţinut din drajoni şi butaşi înrădăcinaţi şi fortificaţi timp de 2-3 ani
în pepinieră, perioadă în care se poate determina şi sexul. Pentru înmulţirea prin seminţe, acestea se
umectează într-o soluţie de permanganat de potasiu timp de 48 de ore, pentru a preveni atacul
ciupercii Pithium debarianum. Plantele obţinute generativ se folosesc numai cu scop decorativ sau
pentru fixarea terenului deoarece fructele sunt de calitate inferioară.
Plantarea materialului săditor se face primăvara foarte devreme, pe terenul pregătit din
toamnă. Distanţele de plantare se stabilesc în funcţie de modul de recoltare. Pentru recoltarea
mecanizată, distanţa este de 4/2-3 m, iar raportul între sexe de 5-7 plante femele la 1-2 plante
mascule.
În plantaţiile tinere terenul dintre rânduri se poate cultiva cu specii agroalimentare, dacă
fertilitatea terenului permite sau cu plante folosite ca îngrăşăminte verzi, iar în plantaţiile mature
terenul se înierbează pentru a preveni eroziunea. În lungul rândului terenul se lucrează sau se
mulceşte.
311
Periodic se aplică îngrăşăminte cu fosfor şi potasiu pentru a obţine o producţie de calitate.
Conducerea plantelor se face sub formă de tufă sau cu trunchi şi se aplatizează uşor în
lungul rândului prin tăieri. Tăierile sunt simple şi constau în rărirea coroanei, limitarea plantei în
spaţiul lăsat prin distanţa de plantare şi eventual plafonarea înălţimii.
Recoltarea se face manual, cu ajutorul unor piepteni sau semimecanizat prin scuturare pe
prelate la biotipurile care se scutură. Momentul recoltării este cât mai târziu pentru a acumula o
cantitate mare de vitamine şi alte componente de calitate.
Test de autoevaluare
60. Având în vedere cele învăţate în acest subcapitol şi ţinînd cont de
spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să răspundeţi la
următoarele întrebări:
a. Cum se produce materialul săditor la cătină ?
312
plantele se autoregenerează continuu prin capacitatea mare de drajonare.
Întrebarea 2.
a. Materialul săditor este obţinut din drajoni şi butaşi înrădăcinaţi şi
fortificaţi timp de 2-3 ani în pepinieră, perioadă în care se poate determina şi
sexul. Pentru înmulţirea prin seminţe, acestea se umectează într-o soluţie de
permanganat de potasiu timp de 48 de ore, pentru a preveni atacul ciupercii
Pithium debarianum. Plantele obţinute generativ se folosesc numai cu scop
decorativ sau pentru fixarea terenului deoarece fructele sunt de calitate
inferioară.
b. Distanţele de plantare se stabilesc în funcţie de modul de recoltare.
Pentru recoltarea mecanizată, distanţa este de 4/2-3 m, iar raportul între sexe de
5-7 plante femele la 1-2 plante mascule. Conducerea plantelor se face sub formă
de tufă sau cu trunchi şi se aplatizează uşor în lungul rândului prin tăieri.
Instrucţiuni
Lucrarea de verificare implică activităţi care necesită cunoaşterea Unităţii de
învăţare nr. 25.
Răspunsurile la întrebări vor fi trimise tutorelui pentru comentare, corectare şi
evaluare.
Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele:
Titulatura acestui curs „Pomologie”, numărul lucrării de verificare, numele şi
prenumele studentei (studentului).
Fiecare răspuns trebuie să fie clar exprimat şi să nu depăşească o jumătate de
pagină. Punctajul aferent este menţionat pentru fiecare întrebare.
Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele:
119. Care este importanţa economică a cătinei 2 p.
120. Cum se comportă cătina în procesul înfloririi-polenizării? 2 p.
121. Care sunt pretenţiile cătinei faţă de sol? 2 p.
122. Care sunt distanţele de platare şi posibilităţile de conducere a plantelor?
2p.
123. Cum se face recoltarea şi valorificarea fructelor la cătină ? 2 p.
25.6.Bibliografie minimală
313
84. Ghena N., N. Branişte – Cultura specială a pomilor. Editura Ceres, Bucureşti, 2005.
85. Hoza D., - Pomologie. Ed. Prahova Ploieşti, 2000.
86. Hoza D., - Cultura căpşunului, semiarbuştilor şi arbuştilor fructiferi. Editura Elisavaros,
Bucureşti, 2000.
87. Popescu M. şi colab., - Pomicultură generală şi specială. E.D.P., Bucureşti, 1992.
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 26
ALTE SPECII DE INTERES POMICOL:TRANDAFIRUL DE DULCEAŢĂ, SOCUL,
CORNUL ŞI LÂMÎIUL ÎN APARTAMENT
CUPRINS 312
26.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 26 312
26.2. Cultura trandafirului de dulceaţă 312
26.3. Cultura socului 313
26.4. Cultura cornului 314
26.5 Cultura lămâiului în apartament 314
26.6. Lucrare de verificare 318
26.7. Bibliografie minimală 318
Introducere
În această unitate ne familiarizăm cu aspecte despre cultura trandafirului de dulceaţă,
socului şi cornului, specii puţin cunoscute ca plante de cultură, dar care pot constitui specii de nişă
pentru anumite areale mai puţin favorabile speciilor pomicole consacrate. Timpul alocat studiului
acestei unităţi este de circa 1-1,5 ore.
314
Deşi nu este o specie mult cultivată, trandafirul de dulceaţă este din ce în ce mai căutat în
industria alimentară pentru prepararea dulceţei, gemului sau siropului, în industria farmaceutică
pentru extragerea unor uleiuri folosite în cosmetică. Valorifică foarte bine terenurile degradate,
erodate, subţiri din zona înaltă şi premontană, este o specie rustică adaptabilă la diverse climate de
cultură. În grădinile populaţiei există plante de trandafir de dulceaţă din diferite specii. Plantaţii
mai mari de un hectar există la Bilceşti-Argeş.
Planta creşte sub formă de tufă cu tulpini de diferite vârste, cu ghimpi pe ramificaţiile
anuale, înfloreşte pe lăstari de 15-20 cm, formând inflorescenţe sau flori solitare. Florile au
diametrul de 8-10 cm, au 25-40 petale de culoare roşie-purpurie, catifelate pe partea superioară şi
mate pe cea inferioară, plăcut parfumate. Fructul este mic, sferic de culoare roşie-ruginie.
Având cerinţe mici faţă de factorii de mediu, trandafirul de dulceaţă se poate cultiva în
zonele mai umbrite, în lungul gardurilor, pe terenul în pantă, pe râpe etc., valorificând solurile grele,
scheletice sau cu exces temporar de umiditate, unde nu se pot planta alte specii.
Se înmulţeşte prin butaşi sau prin altoire pe măceş. Distanţa de plantare este de 2/1 m
pentru terenul lucrat manual.
Recoltarea petalelor se poate face pe perioada înfloririi, circa 3-4 săptămâni (iunie), după
care înflorirea este slabă. Se recomandă recoltarea în faza de deschidere a florilor, pentru a evita
pierderea prin scuturarea petalelor, cu receptacul, numai pe vreme uscată şi se valorifică imediat,
sau se păstrează în straturi de 12-15 cm, cu lopătarea acestora la interval de 12 ore.
26.3.Cultura socului
Socul creşte spontan în zona dealurilor, dar cultivat poate fi extins în toată ţara. Este
căutat pentru florile şi fructele sale, folosite la nivel familial sau în industria farmaceutică, unde se
extrag o serie de principii active favorabile unor afecţiuni ale aparatului respirator, afecţiuni renale,
etc. Fructele conţin: 9% zahăr, 2,5% proteine, 300 mg% K, 65-120 mg% vitamina C, etc. Din flori
şi fructe se poate prepara suc, sirop, lichior, dulceaţă, etc.
Socul creşte ca arbustoid, cu mai multe tulpini din zona coletului, dar poate fi condus ca
pom propriu-zis, cu un trunchi de 30-40 cm. Are un ritm intens de creştere şi ramificare în tinereţe
şi o bună ancorare în sol. Pe lăstarii în creştere, se formează inflorescenţe mari, de tip corimb,
înflorirea eşalonându-se pe 3-4 săptămâni. Fructele sunt bace, mici, globuloase şi lucioase.
Se poate planta în plantaţii comerciale sau ca pom solitar în grădina familială, în locuri
semiumbrite unde nu merg alte specii, la distanţa de 4/3 m.
Se înmulţeşte prin drajoni, butaşi înrădăcinaţi sau despărţirea tufelor, materialul selectat
poate fi procurat de la SCPP Vâlcea.
315
Sunt cunoscute şi admise la înmulţire soiurile: Ina, Nora, Brădet şi Flora, toate fiind
autosterile necesită amplasarea a 2-3 în parcelă.
Recoltarea florilor se face prin desprinderea inflorescenţelor pe măsură ce înfloresc şi se
folosesc proaspete sau uscate. Uscarea se face la umbră, în straturi subţiri care necesită întoarcerea
la 2-3 zile, altfel se înnegresc. Fructele se recoltează la maturitatea deplină, la sfârşit de august şi
început de septembrie, procedându-se ca la orice alte fructe perisabile.
Capacitatea de producţie este de 9-13 kg/plantă, ceea ce revine la 5-9 t/ha.
26.4.Cultura cornului
Cornul este originar din Europa şi Asia occidentală, unde creşte în stare spontană în zona
colinară, pe marginea drumului şi în luminişurile din pădure.
Prezintă interes atât pentru fructele sale bogate în vitamine, săruri minerale şi glucide, cât
şi pentru aspectul său decorativ primăvara în momentul înfloririi sau toamna. Fructele conţin peste
100 mg% vitamina C, 430 mg% P, 60 mg% Ca, 11 mg% Mg, 10% glucide total, 0,7% substanţe
pectice, fiind mult utilizate pentru consum direct ca fructe proaspete, dar mai ales în diferite
preparate (gem, dulceaţă, peltea etc.).
Lemnul cornului fiind foarte rezistent şi elastic este mult folosit pe plan local la
confecţionarea cozilor la diferite unelte agricole sau pentru lucrări mici de sculptură.
Cornul creşte sub formă de pom de vigoare mică, formează un trunchi torsionat, Are o mare
capacitate de ramificare, formând coroane dese, cu ramuri destul de lungi, subţiri şi elastice.
Frunzele sunt dispuse opus pe ramuri. Înfloreşte devreme primăvara, înaintea înfrunzirii, având
un aspect decorativ foarte plăcut, prin florile mici, galbene prinse în inflorescenţe tip umbelă.
Fructul este o drupă, mică (sub 2 cm lungime), de culoar roşie strălucitor mai rar galbenă. Pulpa
Fiind o plantă rustică, are cerinţe mici faţă de condiţiile de cultură, fiind mai pretenţios la
lumină. Întră destul de târziu pe rod, după 5-7 ani de la plantare, iar la maturitate produce 3-3,5
kg/pom.
Distanţele de plantare recomandate sunt de 4-4,5 m între rânduri şi 3-4 m între pante pe
rând. Înmulţirea este uşoară şi se face prin altoire pe puieţi de corn comun în vârstă de doi ani.
În cultură nu există soiuri propriu-zise de corn, numai o serie de selecţii, de diferite
provenienţe, dintre care cele mai cultivate sunt: Mh 8, Mh 9, Tg Jiu 1 etc.
Recoltarea fructelor se face începând cu decada a doua a lunii august şi durează 2-3
săptămâni.
316
25.5.Cultura lămâiului în apartament
Lămâiul fiind o specie de origine subtropicală, cultura în ţara noastră se poate face numai
în condiţii protejate. Cultura în seră a lămâiului nu este economică şi nu se practică, în schimb
multă lume cultivă plante de lămâi în apartament. Lămâiul este o plantă cu întrebuinţări alimentare,
terapeutice şi decorative. Fructele de lămâi sunt foarte bogate în vitamina C (60-80 mg%), vitamina
PP, B1, acid citric (6-8%), malic, substanţe minerale, etc. Coaja lămâilor şi lăstarii tineri au cantităţi
mult mai mari de vitamina C decât fructele. Din coajă, se extrag o serie de uleiuri esenţiale folosite
în industria alimentară şi farmaceutică.
Particularităţi biologice
Lămâiul în apartament creşte sub formă arbustivă sau ca pom cu trunchi mic, de 20-30 cm,
cu coroana destul de deasă, formată din ramuri lungi şi flexibile, purtătoare de spini în tinereţe. Are
frunze persistente, simple, cu peţiolul aripat şi prins articulat de limb, care au şi rolul de depozitare
a substanţelor de rezervă. Florile sunt hermafrodite, mici albe sau cu nuanţă violacee, foarte
parfumate, solitare sau prinse în inflorescenţe mici. Fructul este elipsoidal, cu coaja mai mult sau
mai puţin netedă şi bogată în uleiuri esenţiale. Seminţele sunt albe, ovoidale şi au mai mulţi
embrioni din care unul zigotic (format prin polenizare) şi ceilalţi somatici (formaţi din celule ale
oosferei). Sistemul radicular se dezvoltă în funcţie de spaţiul avut la dispoziţie, este pretenţios la
transplantare, nu are perişori absorbanţi ci micoriză.
Lămâiul cultivat în apartament înfloreşte aproape tot timpul anului, dacă are condiţii
optime, găsind pe plantă la un moment dat flori, fructe în creştere şi fructe mature. Această
eşalonare a fructificării este foarte avantajoasă pentru proprietar, deoarece se pot asigura fructe
proaspete tot timpul anului.
Intrarea lămâiului pe rod este dependentă de modul de înmulţire. Lămâiul înmulţit
vegetativ (altoire sau butaşi) începe să fructifice după 3-4 ani dacă a avut creşteri bune şi are
formate ramificaţii de ordinul 4-5, sau la 10-15 ani, dacă a fost înmulţit prin seminţe.
Particularităţi tehnologice
Înmulţirea lămâiului se face prin seminţe şi pe cale vegetativă. Înmulţirea prin seminţe nu
se foloseşte în practică, deoarece intrarea pe rod este foarte tardivă şi majoritatea pomilor obţinuţi
sunt sălbatici. Puieţii formaţi din embrionii somatici dau plante identice cu planta mamă, dar sunt
greu de deosebit în fază tânără şi fructifică târziu.
La înmulţirea vegetativă se pot folosi:
- butaşi din ramuri lemnificate, secţionaţi la lungimea de 18-20 cm, cu 2-3 frunze cu limbul
redus la jumătate sau rulate şi legate, trataţi bazal cu auxine şi puşi în condiţii de umiditate relativă
ridicată (ceaţă artificială). Necesită tratamente anticriptogamice pentru prevenirea bolilor. Pentru
318
un număr mic de butaşi, aceştia se pot pune în lădiţe şi se acoperă cu borcane pentru a menţine
umiditatea ridicată. Înrădăcinarea se realizează în 4-6 săptămâni.
- altoirea, este mai mult folosită. Ca portaltoi se folosesc puieţi obţinuţi din seminţe de
lămâi, portocal sau grape-fruit, care trebuie semănate imediat după extragerea din fructe. Grosimea
minimă de altoire este 6-7 mm. Ca metodă, se foloseşte altoirea în ochi crescând, executată în luna
mai, când puieţii au creşteri intense. Dacă nu se desprinde coaja, se scurtează portaltoiul la jumătate
şi se fertilizează cu azot. După 2-3 săptămâni va fi bun de altoit. Ca ramuri altoi, se folosesc creşteri
purtătoare de frunze, cu secţiunea rotundă (vârful de creştere are secţiune triunghiulară), recoltate
de pe pomi sănătoşi, care fructifică, pentru a fi siguri că este vorba de o plantă altoită, capabilă să
fructifice. Tehnica altoirii este cea normală folosită în pepinieră. La puieţii mai groşi, care nu au
fost altoiţi la timp, altoirea se face pe ramuri unde grosimea permite efectuarea ei. Sunt citate în
literatură şi metodele de altoire cu ramură, dar rezultatele sunt mai slabe şi nu se folosesc decât
foarte rar.
Formarea coroanei. Pentru fructificare, lămâiul are nevoie de o coroană ramificată,
diferenţierea mugurilor de rod, făcându-se pe ramuri de ordin superior (de la 4 în sus). Pentru
aceasta, când altoiul are înălţimea de 25-30 cm, se ciupeşte pentru a ramifica. Ramurile laterale care
se formează, vor fi ciupite repetat, la lungimea de 30-40 cm, pentru a forma o coroană bine
garnisită. Ca vârstă, primele fructe pot să apară din anul 3-4 de la altoire, dacă pomul a avut condiţii
bune de creştere.
Întreţinerea pomilor. Încă din faza de puiet, lămâiul are nevoie de schimbarea anuală a
ghiveciului în care creşte, pornind de la diametrul de 6-8 cm în primii 2 ani. La fiecare
transplantare, se măreşte ghiveciul cu 2-3 cm, până la vârsta de 5-6 ani, când devine matur. La
transplantare, nu se scutură pământul de pe rădăcină ci se transplantează cu balot cu tot. Scuturarea
rădăcinilor stresează mult plantele şi pune în pericol prinderea în noul vas. Pe fundul noului ghiveci,
se aşează un strat de nisip grosier pentru a asigura drenajul, amestec de pământ (de flori de la
florărie sau din 1/3 mraniţă, 1/3 pământ se frunze şi 1/3 pământ de ţelină), se aşează planta,
obligatoriu la aceeaşi adâncime la care a fost în vechiul ghiveci, se umple cu pământ zona dintre
plantă şi marginea ghiveciului şi se tasează bine. Se udă cu apă la temperatura camerei şi se aşează
în locul unde a stat anterior. Nu se recomandă schimbarea permanentă a locului, în spaţiul de
creştere. După ce planta ajunge de dimensiuni mai mari şi locul ghiveciului a fost luat de hârdăul de
lemn, transvazarea nu se mai poate face, se schimbă anual primăvara, numai pământul de deasupra
rădăcinilor.
Fertilizarea. Se face periodic cu îngrăşăminte chimice, cel mai bine sub formă de soluţie,
nu mai concentrată de 1%, introducând îngrăşămintele în apa de irigare. Ocazional, lămâiul ca şi
319
alte plante de apartament reacţionează foarte bine la udarea cu apa în care s-a spălat carnea, care
este bogată în elemente minerale.
Udarea se face în funcţie de sezon, vara de 2-3 zile, astfel încât solul din ghiveci să fie
reavăn (dacă se strânge în mână să-şi păstreze forma), iar iarna mai rar, o dată pe săptămână, în
funcţie de temperatură şi lumină. Apa de irigat să fie la temperatura camerei.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor: Condiţiile de microclimat din apartament sunt foarte
favorabile dăunătorilor. Lămâiul este atacat de păduchii ţestoşi, păduchii de frunze, bacterioză,
putregaiul rădăcinilor etc. Pentru combaterea dăunătorilor se pot folosi produse biologice: alcool
sanitar în diluţie de 1:3, pentru ştergerea frunzelor, infuzie de tutun pentru pulverizare pe frunze,
sulfat de cupru 0,5% neutralizat cu var (zeamă bordeleză) sau produse de sinteză. Pentru păduchii
ţestoşi care sunt cei mai frecvenţi şi periculoşi, frunzele şi ramurile trebuie şterse cu o cârpă umezită
în apă sau alcool, sau cu o perie pentru a distruge crusta şi după aceea stropirea cu un insecticid:
Decis 0,06%, Danirun 0,06%, Ultracid 0,1%. Fiind produse toxice, tratamentele se fac fie în spaţii
nelocuite, fie pe terasă.
Maturarea fructelor are loc eşalonat, în funcţie de soi, de obicei începând de toamna şi
până primăvara următoare. Recoltarea fructelor se poate face când culoarea virează de la verde spre
galben sau când au culoare galbenă pe toată suprafaţa. Fructele ajunse la maturitate nu cad din pom,
dacă nu sunt recoltate, după un timp capătă nuanţă verzuie.
26.6.Lucrare de verificare nr 26
Instrucţiuni
Lucrarea de verificare implică activităţi care necesită cunoaşterea Unităţii de
învăţare nr. 26.
Răspunsurile la întrebări vor fi trimise tutorelui pentru comentare, corectare şi
evaluare.
Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele:
Titulatura acestui curs „Pomologie”, numărul lucrării de verificare, numele şi
prenumele studentei (studentului).
Fiecare răspuns trebuie să fie clar exprimat şi să nu depăşească o jumătate de
pagină. Punctajul aferent este menţionat pentru fiecare întrebare.
Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele:
124. Care sunt particularităţile de fructificare ale trandafirului de dulceaţă 1 p.
125. Care este importanţa economică a fructelor de soc? 2 p.
126. Care este importanţa economică a cornului? 2 p.
127. Care sunt posibilităţile de înmulţire ale lîmâiului? 3p.
320
128. Cum se face transplantarea plantelor în funcţie de vârstă ? 2 p.
26.7.Bibliografie minimală
88. Hoza D., - Pomologie. Ed. Prahova Ploieşti, 2000.
89. Hoza D., - Cultura căpşunului, semiarbuştilor şi arbuştilor fructiferi. Editura Elisavaros,
Bucureşti, 2000.
90. Hoza D. – Cultura citricelor în aparament. Editura Nemira, 2004.
321