ATENŢIA

1. Specificul psihologic al atenţiei

Dintre toate formele de manifestare a vieţii psihice, atenţia este, în explicaţiile
curente, cel mai frecvent asociată cu performanţa. Chiar dacă reuşita sau eşecul într-o
activitate se datorează în realitate bunei sau slabei funcţionări a altor domenii ale
psihicului cum sunt procesele senzoriale, memoria, gândirea ori structurile
motivaţionale, atenţia este cea la care apelăm în mod curent pentru a ne justifica
prestaţia. Ea este scoasă la iveală ca primă dimensiune psihică invocată, ignorând
adesea cauzele reale ale unui succes sau insucces. Dincolo de ierarhia implicită
conţinută în aserţiunile de mai sus, concepţiile ştiinţifice asupra atenţiei subliniază rolul
deosebit de important al acesteia în activitatea umană.
Astfel, pentru Theodule Ribot, „atenţia este un monodeism intelectual,
asociat cu o adaptare spontană sau artificială a individului”(1924/2000, p.16-17). În
opinia lui Alexandru Roşca „atenţia constă în orientarea selectivă şi în concentrarea
activităţii psihice asupra unor obiecte sau fenomene, ceea ce are ca efect reflectarea lor
mai clară şi mai completă, precum şi creşterea eficienţei activităţii”(1976, p. 375).
Inlcuzând şi o dimensiune fiziologică, Vasile Preda (1991, p. 92) defineşte atenţia drept
un „proces psihofiziologic care constă în orientarea şi concentrarea selectivă a
activităţii psihice asupra unor stimuli sau sarcini, în vederea obţinerii unei percepţii
optime, rezolvării adecvate a sarcinilor, a situaţiilor-problemă şi adaptării
comportamentului senzorio-motor, cognitiv şi afectiv la mobilitatea condiţiilor externe
şi la dinamica motivelor şi scopurilor persoanei”. Mai recent, Mihai Golu adoptă o
perspectivă similară: atenţia este un „proces psihofiziologic de orientare, concentrare şi
potenţare selectivă a funcţiilor şi activităţilor psihice şi psihocomportamentale modale
specifice în raport cu obiectul şi finalitatea lor proprii, asigurându-le atingerea unui
nivel optim de eficienţă adaptativă” (2000, p. 437). Dincolo de diversitatea
terminologică, majoritatea definiţiilor date atenţiei relevă notele esenţiale ale acesteia,
care îi conferă un specific aparte în cadrul sistemului psihic uman: orientarea, selecţia
şi focalizarea.
Reflexul necondiţionat de orientare este unul din primele fenomene prin prisma
cărora a fost explicată atenţia. El constă într-un ansamblu de manifestări fiziologice şi
comportamentale ce apar atunci când organismul receptează un stimul nou şi
semnificativ din punct de vedere motivaţional-adaptativ. Mai concret, este vorba de
elemente motrice externe (întoarcerea capului, încordarea privirii, diminuarea mişcărilor
etc.), vegetative interne, dublate de modificări ale activităţii cerebrale decelabile în
tabloul electroencefalogramei. Reflexul necondiţionat de orientare este specific atenţiei
involuntare şi este înnăscut, însă în urma acumulării experienţei de viaţă, anumite
situaţii ne pot declanşa reflexe condiţionate de orientare implicate în special în atenţia
expectativă voluntară.
Selecţia atenţională constă în stabilirea voită sau automată a unor priorităţi. Omul
trăieşte într-un mediu hipercomplex; în fiecare moment al vieţii noastre, o adevărată
avalanşă de stimuli senzoriali adesea dispuşi aleator şi cu evoluţie imprevizibilă ne
bombardează analizatorii. Resursele noastre de prelucrare a informaţiilor ce vin spre noi
sunt însă limitate (după unele estimări, în fiecare secundă a vieţii, asupra analizatorilor
acţionează un volum de aproximativ 100 000 biţi de informaţie, din care putem prelucra
conştient doar între 25 şi 100 biţi – Miclea, 1999). Apare aşadar necesitatea logică şi
pragmatică a unei selecţii. Consecutiv, organismul se focalizează asupra elementelor
alese, acestea devenind obiectul unor prelucrări laborioase, de detaliu în detrimentul
datelor concurente, cărora le va fi blocat accesul în etajele superioare ale psihicului.
Selecţia atenţională nu se rezumă doar la „intrările” în sistemul cognitiv. O dată
receptate, acestea sunt supuse unor analize complexe, în vederea interpretării
semnificaţiei lor, integrării într-o categorie, demers posibil doar prin raportare la baza de
cunoştinţe a subiectului (memoria de lungă durată). Nu toate informaţiile dobândite pe
parcursul ontogenezei sunt necesare pentru prelucrarea stimulilor recent receptaţi
(dealtfel, activarea simultană a tuturor e imposibilă), ci doar o parte: asistăm aşadar la
un nou proces de selecţie, tradus prin activarea informaţiilor relevante şi inhibarea celor
irelevante. În fine, segregarea continuă şi asupra „ieşirilor” din sistem, unde se impune
necesitatea de a selecta din repertoriul general al soluţiilor posibile varianta cea mai
potrivită; răspunsurile motrice presupun de asemenea distincţia între elementele
relevante şi stimulii distractori.
Dacă selecţia vizează opţiunea între un stimul sau altul din cei disponibili,
focalizarea (concentrarea) presupune un demers vertical în cadrul aceluiaşi item, fiind o
expresie a profunzimii analizei acestuia. La nivel fiziologic central, ea se exprimă prin
intensitatea proceselor nervoase implicate în atenţie, crearea unui focar de excitaţie
puternic la nivelul scoarţei cerebrale şi inhibarea consecutivă a ariilor corticale
învecinate; în plan comportamental se obiectivează prin rezistenţa la factori
perturbatori. Dovadă stau momentele de cufundare în lectură chiar în condiţiile unor
zgomote de fond, stările de meditaţie specifice practicilor orientale ce pot merge până la
abolirea senzaţiilor de durere, experienţele de transă hipnotică etc.
Cele trei dimensiuni ale atenţiei sunt complementare, fiind elemente distincte ale
aceluiaşi proces psihofiziologic unitar. Dacă orientarea crează premisa angajării către
un câmp de stimuli, selecţia asigură extragerea acelor elemente care vor determina un
răspuns adecvat, în timp ce concentrarea duce la procesarea mai adâncă a acestora.
Din punct de vedere funcţional, existenţa atenţiei implică existenţa altor două stări
psihofiziologice: starea de veghe şi starea de vigilenţă. Starea de veghe este opusă celei
de somn şi se caracterizează printr-o activare difuză a scoarţei cerebrale. În plan psiho-
comportamental ea presupune o contemplare generală a ambianţei, o aşteptare pasivă,
caracterizată prin absenţa orientării către ceva anume, a focalizării şi selecţiei. Pe fondul
acesteia se instalează starea de vigilenţă în care individul realizează o explorare
nespecifică a mediului, o aşteptare pasivă a ceva încă nedefinit; specific ei este un
anumit grad de tensiune psihică dat de activarea mai puternică a cortexului, menit a
pregăti o reacţie promptă indiferent de natura sau locaţia eventualilor stimuli. În cazul
atenţiei asistăm la o îngustare a câmpului conştiinţei, dar stimulii selectaţi sunt procesaţi
mai profund.
În cadrul sistemului psihic uman, atenţia este mecanismul cel mai intim legat de
funcţionarea celorlalte procese şi funcţii psihice. Ea nu are un conţinut informaţional
propriu, cum este cazul percepţiei, memoriei sau gândirii şi nici o existenţă
independentă de acestea, ci dimpotrivă, manifestarea ei este intrinsec dependentă de
derularea proceselor cognitive, cărora le dă un maximum de eficienţă: în prezenţa
atenţiei, recepţia senzorială este mai acurată şi mai rapidă, percepţia devine mai
completă şi mai clară, memoria este mai trainică şi mai fidelă, înţelegerea
semnificaţiilor mai profundă, procesul rezolutiv este mai eficient, iar deprinderile mai
adecvat selectate şi aplicate. La modul global, succesul într-o activitate este dat în mare
măsură de prezenţa şi calitatea atenţiei, ea fiind un adevărat „nod-releu” al vieţii
psihice” (Preda, 1991). Dintre funcţiile ce-i revin atenţiei în activitatea umană, cele mai
importante sunt următoarele ( după Golu, 2000):
a) funcţia de explorare şi baleiaj a câmpului perceptiv extern, proces implicat în
orientare şi selecţie;
 b) funcţia de explorare şi scanare a repertoriului memoriei de lungă durată,
specifică etapei intermediare, interne a fluxului de prelucrări informaţionale,
finalizată cu activarea selectivă a informaţiilor utile în situaţia dată;
c) funcţia de filtrare-selecţie a datelor cu potenţial motivaţional-adaptativ şi
ignorare-blocare a celor irelevante;
d) funcţia de accentuare a contrastelor în vederea unei concentrări mai profunde;
e) funcţia de orientare-direcţionare, ce serveşte la elaborarea montajelor interne
adecvate desfăşurării proceselor şi acţiunilor „comandate”;
f) funcţia de potenţare, de regenerare a efortului neuropsihic necesar pe toată
durata activităţii;
g) funcţia de avertizare şi alertare, ce se concretizează în momentele de
accentuare a vigilenţei, prudenţei, discernământului în situaţii imprevizibile
sau critice.

2. Nivele ale controlului atenţional: procesări automate şi procesări controlate

După cum am arătat în subcapitolul anterior, implicarea atenţiei în activitatea umană
este una complexă şi deosebit de importantă. În esenţă, putem spune că rolul ei este de a
asigura un control mai bun asupra situaţiei în care ne aflăm, printr-o mai bună
gestionare a informaţiilor prelucrate. Acest control nu este unul omogen; diferite tipuri
de sarcini reclamă diferit participarea atenţiei. Este foarte cunoscut faptul că în timpul
activităţilor simple sau a celor supraînvăţate (deprinderi), cum este mersul, ne putem
concentra şi asupra altor aspecte: admirăm peisajul, întreţinem o conversaţie cu un
partener de drum, căutăm soluţii unei probleme etc., fără ca succesiunea paşilor noştri să
aibă ceva de suferit. Aceasta întrucât activitatea de bază nu necesită o focalizare
deosebită, existând resurse atenţionale suficiente pentru desfăşurarea simultană a altei
sarcini. La polul opus se situează activităţile complexe, dificile, cum numeroase
elemente nefamiliare şi impredictibile. În timpul unui examen de pildă, e foarte puţin
probabil că vom putea fi atenţi şi la altceva. Dacă pe aleea pe care adineaori mergeam
liniştiţi există un şanţ sau o baltă peste care va trebui să trecem, va fi necesar să
calculăm exact unde să punem fiecare picior, în ce ordine, cât de amplă trebuie să fie
mişcarea ori lungimea pasului; în acele momente, creierul nostru va căuta să ne ajute să
depăşim situaţia dată, desfăşurarea simultană a unei alte sarcini conştiente fiind exclusă.
Iată deci că sarcini diferite sau momente diferite ale aceleiaşi sarcini, solicită diferite
grade de implicare a atenţiei. În funcţie de aceasta, se disting două nivele ale controlului
atenţional: procesări automate şi procesări controlate (strategice).
În accepţiunea comună, nonpsihologică, termenul “automat” desemnează
proprietatea unor aparate, maşini de a desfăşura o serie de operaţii fără intervenţia
omului în condiţiile în care sunt îndeplinite anumite condiţii specifice (intervenţia
umană este desigur necesară pentru construirea, programarea unor asemenea
dispozitive). În această accepţiune, termenul este eminamente un atribut al produselor
tehnologice. Neimplicarea factorului uman aduce o serie de avantaje în desfăşurarea
sarcinilor, ele nefiind supuse erorilor specific umane datorate unor surse cum sunt
oboseala, distragerea atenţiei sau plictiseala. De pildă, un robot ataşat unei linii
telefonice va declanşa un mecanism de înregistrare după un anumit interval de timp,
fără a fi nevoie ca cineva să stea lângă el şi să apese un buton în acest sens.
Termenul a fost preluat de specialişti în explicarea unor fenomene psihice, însă
delimitarea netă a sferei şi conţinutului acestei noţiuni stârneşte încă numeroase
controverse între autorii în domeniu. Astfel, la întrebarea “Care este opusul
procesărilor automate?”, răspunsurile sunt dintre cele mai diverse: procesări conştiente
(Posner & Snyder, 1975; Bargh, 1984), procesări controlate (Shiffrin &
Schneider,1984; Ohman, 1999; Mih, 2004), procesări ce reclamă efort (effortfull
processing, Hasher & Zacks, 1984,apud Kihlstrom, 1999), procesări raţionale (Smith
& Kirby, 2001). Cu toată această “bogăţie” terminologică, cea mai utilizată formulă
rămâne cea a prelucrărilor controlate.
În accepţiunea sa psihologică originală, semnificaţia diadei procesări automate
versus procesări controlate este circumscrisă în tabelul nr. 1.
Alţi autori menţionează o serie de criterii adiţionale. Astfel, prelucrările
automate sunt mai rapide, iar cele controlate mult mai lente; primele sunt însă
inflexibile, operând în acelaşi tip de sarcină, în timp ce secundele sunt foarte flexibile,
fiind utilizate într-un context mult mai larg (Power & Dalgleish, 1998). Hasher şi Zacks
(1984, apud Kihlstrome, 1999) susţin că procesările automate nu sunt afectate de
interferenţă, putând fi realizate la acelaşi nivel de performanţă chiar în timpul realizării
unor sarcini concurente, iar diferenţele interindividuale ca şi cele de vârstă sunt
inexistente. Un punct de convergenţă este faptul că reprezentările informaţionale sunt
identice în ambele situaţii.

Tabelul nr. 1. Caracteristici ale prelucrărilor informaţionale automate, respectiv

controlate (după Schneider, Dumais şi Shiffrin, 1984)
Criteriu Procesări automate Procesări controlate
Independente, nu implică un
Consum energetic Consum energetic ridicat
consum energetic
Intenţionalitate Incompletă Completă
Atenţie Nu necesită, dar poate fi declanşată Necesită resurse atenţionale
Efort resimţit Deloc sau foarte puţin Nivel ridicat
Tipul de procesare Paralelă Serială
Gradul de
conştientizare a Puţin sau deloc Ridicat
informaţiei
Gradul de retenţie în
Puţin sau deloc Masiv
MLD
Scăzut, cu excepţia sarcinilor
Nivel de performanţă Ridicat
simple
Sensibilitate la
Îmbunătăţire graduală Puţin sensibile
exersare
Modificare Dificilă Uşoară

Oricât de tentante ar fi însă caracteristicile menţionate, o parte din ele nu

sunt realiste. Astfel, intervalul de timp extrem de scurt solicitat de procesările
atenţionale precum şi absenţa oricărei interferenţe cu sarcini concurente sunt doar două
dintre criteriile contestate (Mih, 2004). Spre exemplu, deşi prototip al demersurilor
automate, reflexul de contracţie al irisului necesită un interval de timp sesizabil.
Mai mult, nici una din caracteristicile enumerate mai sus nu trebuie considerată
la modul absolut. Acest lucru ne-ar pute în faţa a două dimensiuni extreme, foarte clar
delimitate la nivel teoretic, însă greu de susţinut la nivel empiric. Analizând atent
tabelul nr. 1, observăm că o serie de criterii sunt formulate într-o manieră mai degrabă
relativă. Astfel, efortul consecutiv prelucrărilor automate este inexistent sau puţin;
gradul de conştientizare şi de retenţie în MLD sunt şi acestea absente, dar pot exista la
parametri reduşi; resursele atenţionale nu sunt reclamate, dar pot fi declanşate. O
întrebare firească în aceste condiţii este până unde ţin procesările automate şi de unde
încep cele strategice?
 Un posibil răspuns ni-l oferă conceptualizarea celor două aspecte ca plasându-se
la extremele unui continuum al nivelelor controlului atenţional şi nu ca fiind
dihotomice (Wells & Matews ,1994 ). În acest context este preferabilă formula grad de
automatizare a procesărilor informaţionale faţă de dihotomia procesări automate versus
controlate, orice demers cognitiv situându-se la un anumit nivel al acestui continuum,
mai apropiat sau mai îndepărtat de unul dintre poli. Acceptarea acestui continuum este
compatibilă cu caracterul relativist al caracteristicilor menţionate mai sus, efortul
resimţit, de pildă, putând fi unul mai mic atunci când ne situăm mai aproape de polul
din stânga sau mai mare, pe măsură ce sarcina realizată este mai apropiată de polul
prelucrărilor controlate. Continuând pe aceeaşi idee, putem vorbi de o ierarhie a
criteriilor de automatizare. Astfel Jacoby (1991, apud Mih, 2004) distinge între un sens
slab al prelucrărilor automate (absenţa controlului conştient şi a intenţionalităţii) şi
respectiv un sens tare al acestora circumscris prin întrunirea cumulativă a tuturor
criteriilor menţionate.
O menţiune importantă în acest sens a fost făcută de Bargh şi Chartrand (1999),
care disting în cadrul procesărilor automate două forme distincte: o formă implicată în
formarea şi funcţionarea deprinderilor şi respectiv o alta implicată în stadiile iniţiale ale
percepţiei. Iniţial, orice deprindere presupune repetarea unor operaţii la nivel conştient,
implicând masiv controlul atenţional şi consumând resurse energetice (procesări
controlate); prin exerciţiu însă, acestea ajung la o oarecare independenţă de controlul
conştient, realizându-se foarte rapid, fără efort, automat. Dintre factorii ce concură la
realizarea automatizării, cei mai importanţi sunt repetiţia şi invarianţa structurii sarcinii
(Mih, 2004). Altfel spus, o acţiune bazată pe un mod omogen de operare, în care
succesiunea paşilor este aceeaşi, repetată frecvent, ajunge să treacă de sub tutela
procesărilor controlate la un nivel mai scăzut al controlului atenţional, desfăşurându-se
în manieră automată. Mai concret, sintagma “mod omogen de operare” desemnează aici
o asociere constantă între un anumit input şi un output specific, faptul că subiectul
reacţionează constant în aceeaşi manieră în situaţii similare. În acest fel, prelucrările
informaţionale se pot situa la diferite nivele ale controlului atenţional, într-un anumit
punct pe axa automat – controlat, în funcţie de numărul de repetiţii ca şi de constanţa
sarcinii respective. O sarcină îndelung exersată, ce nu implică variaţii ale inputului,
bazată pe o asociere constantă input – output, va deveni automată în timp, procesarea
conştientă devenind redundantă (sensul tare al automatizării). Astfel, o parte din
resursele atenţionale ale individului devin disponibile, putând fi utilizate într-o sarcină
simultană, afectată de interferenţă doar în mică măsură sau deloc. Pe de altă parte,
sarcinile neexersate îndeajuns, sau cele în care invarianţa structurii nu este absolută pot
fi încadrate şi acestea la un anumit nivel al automatizării (în sens slab). În cazul ambelor
categorii însă, în prezenţa unor elemente impredictibile, pentru care subiectul nu are un
răspuns elaborat, structurile automatizate nu mai sunt suficiente, sarcina fiind
desfăşurată la nivel strategic.
Ideea este susţinută şi de alte modele asupra automatizării. Astfel, pentru
Anderson (1983) procesul automatizării constă în integrarea treptată, prin exerciţiu, a
unei succesiuni de operatori într-unul singur, o structură cognitivă relativ unitară, a cărei
implementare va reclama resurse cognitive minore. Pe de altă parte, Logan (1988, apud
Sternberg, 1996) susţine că esenţa automatizării este dată de acumularea graduală a unor
cunoştinţe despre output-urile specifice diferitelor inputuri (automatizarea procedeelor
de calcul aritmetic de pildă, se realizează prin stocarea de răspunsuri specifice anumitor
combinaţii de numere). Deşi distincte, cele două perspective nu sunt şi contradictorii, ci
mai degrabă explicaţii complementare ale aceleiaşi realităţi la nivele diferite de analiză
a sistemului cognitiv: global (Anderson) şi respectiv mai detaliat (Logan).
 Cel de-al doilea sens al automatizării menţionat de Bargh şi Chartrand se referă
la stadiile iniţiale ale procesului perceptiv. Este cunoscut faptul că percepţia are o
desfăşurare procesuală, presupunând parcurgerea mai multor paşi din care noi
conştientizăm doar rezultatul final: recunoaşterea obiectului. La sfârşitul anilor ’50,
Hubel şi Wiesel (apud Miclea 1999) au făcut o serie de cercetări asupra mecanismelor
neurofiziologice ale percepţiei vizuale pentru care li s-a decernat ulterior Premiul Nobel.
Ei au descoperit existenţa în cortexul animalelor experimentale a unor celule
responsabile de prelucrarea stimulilor vizuali simpli (linii, fante, unghiuri etc.). Întrucât
acestea sunt elemente componente ale oricărei imagini, celulele respective au fost
numite detectori de trăsături. Activitatea detectorilor de trăsături este extrem de
specializată, fiecare reacţionând doar la prezenţa în câmpul perceptiv a unui anume
stimul simplu, aflat într-o anume locaţie, cu o anumită orientare sau mişcare specifică;
stimuli diferiţi antrenează celule diferite (a se vedea Miclea, 1999, pentru detalii).
Funcţionarea lor este automată, în sensul că simpla prezenţă în câmpul perceptiv a unui
stimul este suficientă pentru a declanşa modificări ale patternului de activare, fără a fi
nevoie de o mobilizare voluntară şi conştientă. La acest nivel, prelucrările se desfăşoară
nediscriminativ, faţă de toţi stimulii, mecanismele atenţionale specifice (orientarea,
selecţia şi focalizarea) declanşându-se abia în etapele ulterioare ale tratării informaţiei.
Distincţia între cele două forme ale proceselor automate este adâncită şi de
Logan (1992). Acesta susţine că între cele două aspecte ale automatizării există
diferenţe esenţiale de natură calitativă. Astfel, în timp ce deprinderile se formează prin
repetarea unei sarcini desfăşurate conştient, controlat, care în timp devin automatizate,
procesele implicate în analiza primară a informaţiilor nu necesită un asemenea demers.
Altfel spus în timp ce deprinderile sunt în realitate postatenţionale, cea de-a doua formă
a proceselor automate se desfăşoară preatenţional, aspect confirmat şi de posibilitatea
replierii la nivel controlat în desfăşurarea unei deprinderi, demers imposibil la nivelul
procesărilor perceptive primare. Primul aspect ţine mai degrabă de memorie, în timp ce
secundul este implicat în funcţionarea percepţiei.
În concluzie, dacă prin procesări automate înţelegem deprinderi, diferenţele
dintre acestea şi procesările controlate sunt de natură cantitativă (aceleaşi mecanisme,
dar automatizate). Dacă prin procesări automate înţelegem acel tip de prelucrări
implicate, de pildă, în funcţionarea detectorilor de trăsături, diferenţele dintre
procesările automate şi cele controlate sunt de natură calitativă.

3. Formele atenţiei
Susţinerea atenţională a activităţii este un domeniu complex care îmbracă forme
particulare în momente diferite în funcţie de sarcina efectuată dar şi de particularităţile
subiectului. În funcţie de prezenţa sau absenţa intenţiei de a fi atent, a depunerii unui
efort voluntar în vederea atingerii unui scop stabilit, atenţia poate fi involuntară,
voluntară şi postvoluntară.
a) Atenţia involuntară este forma elementară şi naturală a atenţiei. Specificul ei
este declanşarea şi susţinerea spontană, neintenţionată, fără ca subiectul să-şi propună să
fie atent ori să depună un efort în acest sens. Din punct de vedere comportamental,
atenţia involuntară este explicată prin prisma reflexului necondiţionat de orientare, ce
apare atunci când ne confruntăm cu stimuli noi, cu apariţie bruscă ori neaşteptată.
Berlyne (1966, apud Golu, 2000) a demonstrat că anumiţi stimuli, numiţi prosexogeni
se impun în mod automat în competiţia pentru resurse cognitive, fiind procesaţi în mod
prioritar. Dispun de acest tratament preferenţial elementele caracterizate prin noutate,
asimetrie, contrast, neregularitate, intensitate mare, mişcare sau complexitate. În
psihologia reclamei de exemplu, dat fiind caracterul intruziv al spoturilor publicitare,
realizatorii caută mijloace prin care să atragă involuntar atenţia receptorilor; se recurge
astfel la imagini atipice, contrastante cu cele uzuale, uneori chiar şocante; ambiguitatea
unui mesaj determină subiectul să-i descifreze sensul, insistând astfel mai mult asupra
lui; debutul unei reclame radio printr-un zgomot/sunet puternic sau dimpotrivă, printr-
un moment de linişte totală ne va face să ne focalizăm asupra ei; mişcarea unui stimul
pe un fond de elemente fixe atrage urmărirea involuntară a acestuia. Contrastul
cromatic, conturarea specială, apariţia şi dispariţia bruscă a unui stimul sunt utilizate şi
în semnalizarea rutieră, construirea aparaturilor de bord, a firmelor luminoase,
panourilor stradale etc.
Acţiunea repetată a unui stimul, chiar dacă dispune de caracteristicile enumerate
mai sus, duce la scăderea treptată a interesului faţă de acesta, în virtutea fenomenului de
habituare (obişnuire). Reflexul de orientare dispare în timp, iar la nivel cortical se
constată o diminuare a activităţii electrice din zona de proiecţie specifică (pentru
preîntâmpinarea acestui fenomen, creatorii de reclame diversifică expresiile, concep
forme alternative de exprimare a aceluiaşi mesaj). Pornind de la asemenea observaţii,
Sokolov (1963) explică funcţionarea atenţiei involuntare prin legăturile funcţionale
dintre cortex şi formaţiunea reticulată. Esenţa modelului este postularea existenţei la
nivelul cortexului a unui aşa numit model acceptor al stimulilor cu care venim în
contact. Mai concret, modelul acceptor desemnează un patern de activare specific unui
anumit stimul, în baza căruia acesta este recunoscut. Orice informaţie externă o dată
receptată de segmentele periferice ale analizatorilor este trimisă spre cortex pe două căi:
direct şi respectiv, prin intermediul formaţiunii reticulate. Mesajul sosit la cortex în
zonele de proiecţie specifice este analizat în vederea recunoaşterii. Dacă la acest nivel
există un model acceptor al stimulului receptat, cortexul inhibă circuitul secundar,
blocând activarea formaţiunii reticulate. Invers, atunci când cortexul nu recunoaşte
inputul proaspăt sosit, el nu va mai bloca circuitul receptor - formaţiune reticulată, care
la rândul său, prin intermediul sistemului reticulat activator ascendent (SRAA) va
suplimenta activarea corticală deja existentă (figura 1). În acest fel, stimulul receptat va
beneficia de resurse suplimentare de procesare, impunându-se prioritar în câmpul
conştiinţei (atenţie involuntară).

Cortex
(model acceptor)

(SRAA)
Stimul Receptor
Formaţiune
reticulată

Fig. 1. Modelul lui Sokolov, 1963 (după Miclea, 1999 - săgeţile continue
reprezintă conexiuni excitative, iar cele punctate, conexiuni inhibitive)

Nu orice repetiţie duce însă la habituare. În măsura în care un semnal specific,

chiar dacă apare frecvent, are consecinţe importante asupra comportamentului, este
purtător al unui mesaj decisiv în funcţie de care acţiunile noastre vor fi orientate într-un
fel sau altul (este întărit), reflexul de orientare difuz şi perisabil se transformă în reacţie
de investigaţie, de explorare a mediului (Preda, 1991). Exemplele arată că oamenii ce
locuiesc în apropierea gărilor sunt deosebit de sensibili la început faţă de zgomotul
produs de trecerea unui tren: îşi focalizează atenţia în direcţia respectivă, îşi întrerup
pentru moment activitatea sau sunt chiar treziţi din somn; în timp, ei se obişnuiesc cu
semnalul respectiv, ajungând să-l ignore. Nu ne obişnuim şi nu ignorăm însă sunetul
emis de alarma propriei maşini, chiar dacă aceasta sună de mai multe ori într-o noapte;
de data aceasta mesajul e unul foarte important (cineva încearcă să o fure) şi vom
acţiona în consecinţă.
Rolul atenţiei involuntare în viaţa şi activitatea umană este unul deosebit de
important. Prin natura mecanismelor psihofiziologice de care dispune, ea este un
mecanism de control cognitiv asupra mediului, realizând detecţia şi analiza rapidă a
stimulilor relevanţi din punct de vedere adaptativ. În plus, focalizarea involuntară poate
fi menţinută timp îndelungat fără ca la nivel subiectiv să apară senzaţia de oboseală,
avantaj dat de consumul energetic scăzut. Activităţile importante, chiar dacă dispun de
momente interesante, plăcute, implică adesea şi părţi neinteresante, rutiniere, uneori
chiar plictisitoare; în asemenea situaţii, atenţia involuntară nu este suficientă, iar pentru
reuşită e nevoie de o mobilizare voluntară, intenţionată.
b) Atenţia voluntară este forma superioară şi specific umană a atenţiei. Ea
constă în orientarea selectivă şi concentrarea deliberată asupra unui obiect, sarcini sau
activităţi şi în menţinerea acestei focalizări cât timp este necesar pentru finalizarea unei
activităţi şi atingerea scopului propus. Este intrinsec legată de existenţa unei intenţii, a
unui scop conştient formulat şi asumat. Un rol deosebit de important în acest proces îl
au mecanismele verbale, ce funcţionează ca o comandă internă în baza unui suport
motivaţional adecvat: „trebuie să fiu atent...să mă concentrez...să urmăresc ce se
întâmplă”.
Din punct de vedere neurofiziologic, ea presupune existenţa unui focar de
excitaţie intensă la nivelul scoarţei cerebrale, întărit prin fenomenul inducţiei pozitive.
Modelul lui Sokolov, prezentat anterior, deşi formulat pentru modelarea reflexului
necondiţionat de orientare, poate fi extins şi pentru explicarea atenţiei voluntare. În
acest caz, în urma intenţiei conştient formulate şi asumate de procesare a unui anumit
stimul cu valoare motivaţională ridicată, cortexul, deşi dispune de un model acceptor, va
acţiona descendent stimulând formaţiunea reticulată, care la rândul ei va activa
suplimentar cortexul. Susţinerea energetică astfel obţinută va permite manifestarea
plenară a orientării, selecţiei şi concentrării voluntare.
O formă particulară a atenţiei voluntare este atenţia expectativă. Aceasta se
manifestă anticipativ, în aşteptarea producerii unei schimbări în mediu, aspect cunoscut
sau intuit de subiect în virtutea experienţei sale anterioare (de această dată avem de-a
face cu un reflex condiţionat de orientare). Sub aspect intelectual-cognitiv, atenţia
expectativă reprezintă un stadiu pregătitor în cursul căruia este evocată imaginea unui
eveniment prevăzut sau presupus; astfel, evenimentul real, este doar o întărire a
reprezentării preexistente. Sub aspect motor, atenţia expectativă se asociază cu o stare
de tensiune dată de inervaţia pregătitoare a centrilor nervoşi şi a musculaturii aferente,
care la cel mai mic semnal se poate transforma în impuls/acţiune reală (Ribot,
1924/2000). Astfel, în aşteptarea scufundării plutei, pescarul îşi va „pregăti” mişcarea
de înţepare a peştelui reacţionând prompt când aceasta se produce, iar pe stadioane,
golul adesea „pluteşte în aer”.
Sub aspect procesual, mobilizarea voluntară se manifestă pe parcursul tuturor
etapelor de prelucrare informaţională: intrare, veriga intermediară (procesarea internă
propriu-zisă) şi ieşire. Distingem astfel împreună cu alţi autori (Preda, 1991, Golu,
2000) între atenţia senzorială, atenţia intelectivă şi cea motorie. Atenţia senzorială este
specifică intrărilor în sistemul cognitiv şi se manifestă printr-o orientare preferenţială
asupra stimulului, a locaţiei sale şi a canalului senzorial care l-a receptat. Caracterul
prosexogen face ca încă din această etapă, anumite semnale să aibă prioritate în faţa
celor concurente (selecţie). Atenţia intelectivă continuă procesarea stimulului anterior
detectat şi selectat din mediu; la acest nivel are loc interpretarea informaţiei prin
activarea cunoştinţelor necesare din memoria de lungă durată (în funcţie de unităţile
activate, aceeaşi situaţie externă poate fi înţeleasă într-un fel sau altul). Ea este profund
implicată în activităţile rezolutive, de căutare sau concepere a unei soluţii pentru o
problemă, în sarcinile de reactualizare a informaţiei din memorie. Sub raportul
caracteristicilor, este forma cu cel mai înalt grad de concentrare, focalizare atenţională.
O dată aleasă varianta de răspuns faţă de situaţia în care ne aflăm, este necesară şi
punerea ei în aplicare. Intrăm deja pe terenul atenţiei motorii, responsabilă de
implementarea şi monitorizarea răspunsului ales, efectuarea lui în conformitate cu
exigenţele şi posibilităţile personale. Iată deci că atenţia este o activitate eterogenă, cu
funcţii distincte, îmbrăcând un anumit specific în diferite momente de manifestare. Mai
mult, cele trei aspecte menţionate mai sus sunt surse ale unor diferenţe inter-individuale.
Prin specificul ei, atenţia voluntară susţine activitatea individului atât în
momentele interesante, plăcute, dar şi în cele mai puţin atractive, dar de o importanţă
deosebită. Există însă şi un preţ: perioadele de concentrare prelungită atrag după sine o
stare de oboseală, de epuizare psihică. Neajunsul de mai sus este depăşit însă de atenţia
postvoluntară, prezentată în cele ce urmează.
c) Atenţia postvoluntară. Desfăşurarea repetată a unei sarcini asumate
conştient şi voluntar face în timp ca aceasta să treacă de sub tutela procesărilor
controlate sub cea a procesărilor automate. Astfel, dacă la început, schimbarea vitezelor
autoturismului ne solicită intens atenţia voluntară, fiind necesar să ne concentrăm asupra
fiecărei manevre efectuate, cu exerciţiul, putem să facem acest lucru fără un efort
deosebit; mai mult, în acelaşi timp avem şi controlul volanului, al pedalelor, ne
orientăm pe şosea şi putem asculta ştirile la radio ori angaja într-o conversaţie. Aceasta
întrucât activităţile menţionate au devenit automate. Aşa cum am arătat, cele mai
importante premise ale automatizării sunt repetiţia şi invariabilitatea sarcinii (se
desfăşoară întotdeauna în acelaşi fel). Astfel, într-o primă accepţiune, atenţia
postvoluntară poate fi definită ca un ansamblu de structuri operatorii ce funcţionează
automat în monitorizarea şi reglarea activităţii, un sistem de deprinderi de a fi atent. Din
punct de vedere calitativ, reglajul postvoluntar se apropie de atenţia voluntară, dar, spre
deosebire de acesta, cantitatea de resurse energetice consumată este neglijabilă. Acest
fapt permite individului angajarea simultană în mai multe activităţi (distributivitate).
Pe lângă accepţiunea descrisă mai sus, specifică funcţionării deprinderilor, unii
autori (Preda, 1991) menţionează şi o altă formă a atenţiei postvoluntare – atenţia
atitudinală. Ea este puternic susţinută de interese cognitive, factori afectivi şi
motivaţionali, ceea ce permite perioade lungi de focalizare fără apariţia senzaţiei de
disconfort şi oboseală. Realizarea unei activităţi plăcute, interesante, cum este
vizionarea unui film preferat, a celor motivate intrinsec în general se realizează aproape
de la sine. În acest caz, atenţie este mai degrabă atrasă (ca şi cea involuntară) declanşată.
După, cum am văzut, fiecare din cele trei forme ale atenţiei are atât avantaje cât
şi limite serioase. Nici una dintre ele nu este general valabilă, indiferent de activitatea
curentă. De aceea, în desfăşurarea sarcinilor, atenţia voluntară, involuntară şi
postvoluntară se alternează şi compensează reciproc. O activitate în ansamblu
automatizată implică şi momente mai dificile, impredictibile, în care reglajul
postvoluntar nu mai e suficient, fiind suplinit de mobilizarea voluntară. În concluzie,
formele atenţiei nu sunt izolate şi independente una de cealaltă ci dimpotrivă alcătuiesc
o unitate dinamică.
 4. Calităţile atenţiei
Dincolo de forma de manifestare voluntară, involuntară sau postvoluntară, o
analiză mai detaliată a atenţiei şi rolului ei în activitatea umană relevă o serie de
caracteristici ale acesteia. Dintre calităţile atenţiei, cele mai importante sunt volumul,
concentrarea, stabilitatea, mobilitatea şi distributivitatea. Atenţia diferitelor persoane
diferă în funcţie de aceste dimensiuni, iar dezvoltarea lor inegală poate recomanda sau
dimpotrivă contraindica un candidat pentru o anumită profesie.
a) Volumul atenţiei desemnează numărul de elemente sau unităţi informaţionale
(litere, cifre, cuvinte, imagini, obiecte etc.) pe care un subiect le poate urmări simultan
cu maximă şi relativ egală claritate. Acesta a fost stabilit pe o plajă de valori cuprinsă
între 5 şi 9 elemente (7±2), în urma unor studii de pionierat realizate de George Miller
încă din 1956. Valoarea exactă diferă în funcţie de experienţa cu acea categorie de
stimuli, tipul de material utilizat, posibilitatea condensării informaţiei în structuri mai
simple, prezentarea grupată sau dispersată, intensitatea şi durata stimulării, motivaţia
subiectului etc. Astfel, cifrele sunt percepute mai uşor decât literele, silabele cu sens mai
uşor decât cele fără sens, imaginile mai uşor decât cuvintele; atunci când stimulii sunt
cuvinte, vom putea fi simultan atenţi la mai puţine elemente, însă numărul literelor
cuprinse este mult mai mare.
Unii autori contestă interpretarea rezultatelor obţinute în urma studiilor
tahistoscopice ale lui Miller. Aceleaşi cifre sunt invocate frecvent atât ca volum al
atenţiei cât şi al memoriei de lucru, iar sarcina lui Miller vizează mai degrabă memoria
decât atenţia. Oricum, cele două aspecte se suprapun doar în condiţii de aşteptare
pasivă, nedirecţionată spre ceva anume, iar în raport cu volumul memoriei de lucru,
volumul atenţiei este mult mai fluctuant, în funcţie de specificul activităţii desfăşurate
(Miclea, 1999). Mai mult, Averbach şi Sperling (apud Preda, 1991) au arătat că atenţia
poate avea o capacitate de până la trei ori mai mare decât se crezuse iniţial.
b) Concentrarea este o însuşire eminamente specifică atenţiei şi se referă la
adâncimea procesării, la cât de profund este analizat stimulul selectat. Volumul şi
concentrarea sunt două dimensiuni ce corelează negativ: cu cât numărul entităţilor
urmărite simultan este mai mare, cu atât prelucrarea lor este mai superficială şi
viceversa. Sub aspect comportamental, concentrarea atenţională se exprimă prin gradul
de rezistenţă la factorii perturbatori (zgomote de fond, imagini ce ne bombardează
analizatorii, gânduri intruzive etc.), principiu valorificat în numeroase probe de evaluare
(teste) ale acestei activităţi psihice. Pentru o concentrare adecvată este nevoie de o
susţinere afectiv-motivaţională corespunzătoare. Momentele de concentrare profundă se
manifestă la nivel cortical printr-un focar de excitaţie puternică însoţit de inhibarea
consecutivă a ariilor învecinate. Din acest motiv este de aşteptat ca după perioadele de
intensă focalizare nivelul concentrării să decline, performanţele să scadă şi să se
instaleze starea de oboseală.
c) Stabilitatea exprimă persistenţa în timp, menţinerea atenţiei concentrate
pentru o anumită durată necesară îndeplinirii cu succes a diferitelor activităţi.
Performanţele mari în orice profesie sunt facilitate, printre altele şi de stabilitatea
atenţiei. Ca şi celelalte însuşiri analizate, stabilitatea constituie obiect al variabilităţii
interindividuale. O importanţă deosebită a fost acordată diferenţelor dintre categoriile de
vârstă. Astfel, dacă preşcolarul poate rămâne atent pentru 10-15 minute, intervalul
creşte la vârstele mai mari ajungând la maturitate la intervale mai mari de o oră;
asemenea criterii au fost luate în calcul în stabilirea duratei activităţilor didactice din
grădiniţe şi şcoli, dar şi în procesul muncii, prin alternarea lor cu pauze. Stabilitatea şi
concentrarea se pot educa şi dezvolta prin exerciţiu, prin trasarea unor sarcini cu durată
din ce în ce mai mare dublate de întăriri adecvate; procesul este limitat însă de anumite
condiţii naturale, fiziologice cum sunt forţa, mobilitatea şi echilibrul proceselor
nervoase fundamentale (excitaţia şi inhibiţia).
d) Mobilitatea reprezintă schimbarea intenţionată a obiectului atenţiei, trecerea
de la focalizarea asupra unui aspect al realităţii la concentrarea asupra altuia.
Majoritatea sarcinilor personale sau profesionale reclamă o asemenea capacitate.
Interesează însă în mod deosebit rapiditatea cu care subiectul este capabil să-şi
defocalizeze şi refocalizeze atenţia. Din acest punct de vedere, inerţia atenţiei , în sensul
unei comutări mult prea lente faţă de necesităţile obiective ale activităţii, este o trăsătură
negativă, contraindicată în numeroase profesii. Nu trebuie să confundăm însă
mobilitatea atenţională, proces justificat, ce apare atunci când situaţia o impune, cu
fluctuaţia atenţiei, tradusă prin oscilaţii repetate între diferite surse de stimuli
incontrolabile de subiect, focalizarea aleatoare asupra elementelor perturbatoare din
mediu fără a putea rămâne concentrat asupra datelor importante.
e) Distributivitatea se referă la posibilitatea atenţiei de a susţine simultan două
sau mai multe activităţi diferite. Putem merge pe stradă şi întreţine conversaţie în acelaşi
timp; conducem autoturismul, controlând atât volanul, cât şi pedalele, semnalizatorul ori
comutatorul de viteze. Analiza exemplelor de mai sus relevă condiţiile în care
distributivitatea atenţiei se poate manifesta:
- doar una din activităţi este principală, iar celelalte sunt subordonate;
- una solicită concentrare voluntară, iar celelalte sunt automatizate;
- acţiunile desfăşurate simultan sunt integrate şi subordonate într-o activitate
unitară mai complexă.
Natura exactă a distributivităţii stârneşte încă numeroase controverse printre
specialişti. În timp ce unii pledează pentru caracterul autentic al acesteia, alţii explică
fenomenul pe baza unor comutări foarte rapide ale atenţiei, la anumite intervale de timp
şi asupra activităţilor subordonate, care, în virtutea automatismelor, solicită doar o
monitorizare superficială; în această accepţiune, distributivitatea este văzută ca rezultat
al unei mobilităţi foarte rapide. În esenţă, diferenţa de opinii vizează caracterul simultan
sau succesiv al distributivităţii.

5. Diferenţe individuale în manifestarea atenţiei: stilul atenţional

Până acum am analizat atenţie pornind dinspre exterior, de la diferitele situaţii
ce solicită, declanşează sau permit forme particulare de manifestare ale acesteia. Dar
substratul fiziologic al fiecăruia dintre noi e diferit, dat de repartizarea inegală a forţei,
mobilităţii şi echilibrului dintre excitaţie şi inhibiţie. Cu toţii putem desfăşura un număr
infinit de sarcini, dar nu cu aceleaşi performanţe, iar în acest proces, atenţia are un rol
hotărâtor. Aşa cum am arătat, calităţile atenţiei diferă semnificativ de la un subiect la
altul. Să distingem aşadar între atenţia ca stare, manifestare de moment indusă de
condiţiile externe şi atenţia ca trăsătură, în sensul unei dominanţe atenţionale specifică
individului, modul cel mai frecvent şi natural de manifestare al ei, determinat prioritar
de caracteristicile interne.
Cu privire la acest ultim aspect, se impune introducerea conceptului de stil
atenţional, propus de Robert Nideffer încă din 1976. El este autorul unei teorii asupra
naturii atenţiei, formulată în contextul psihologiei sportului, care poate fi însă aplicată
cu succes în explicarea manifestărilor din oricare alt domeniu de activitate. Conform
modelului, în fiecare moment, atenţia oricărui subiect se situează pe un continuum între
larg şi îngust (dimensiune numită lărgime a focalizării şi care este dată de numărul de
elemente la care subiectul este atent la un moment dat), în acelaşi timp putând evalua
 atenţia şi din punct de vedere al orientării acesteia (atenţie internă, focalizată pe
gândurile, emoţiile, experienţele proprii şi respectiv atenţie externă, focalizată pe
elemente din mediul înconjurător).
Dincolo de aceste nuanţări, fiecare individ poate fi încadrat, spune autorul, în
unul din cele patru categorii conform celor două axe, după cum urmează: atenţie larg –
externă, atenţie larg – internă, atenţie îngust – externă şi respectiv atenţie îngust –
internă. Acestora li se adaugă alte două categorii de stil atenţional extrem, ce se apropie
mai mult de patologic: atenţie exagerat – externă şi exagerat – internă (Nideffer, 1976).
Mai analitic, cele patru dimensiuni atenţionale funcţionale pot fi descrise astfel:
Ø BET (eng. broad external – larg extern) – desemnează capacitatea subiectului de a
percepe un număr mare de stimuli externi, de a evalua în timp util schimbările din
mediu , în vederea unei decizii rapide şi adecvate;
Ø BIT (eng. broad internal – larg intern) – descrie abilitatea de a integra şi urmări un
număr mare de gânduri, senzaţii, emoţii, aspect esenţial în activităţile de performanţă;
Ø NET (eng. narrow external – îngust extern) – se referă la capacitatea de concentrare
profundă asupra unui singur aspect exterior, la evitarea distragerii atenţiei, la execuţia
unei mişcări conform planului (cum este serviciul la tenis, ori reacţia promptă la
iniţiativa unui adversar);
Ø NIT (eng. narrow internal – îngust intern)– constă în procesarea adâncă a
informaţiilor din mediul intern; o întâlnim în realizarea unui calcul matematic, în timpul
unei rugăciuni, şi în general este implicată în reactualizarea informaţiilor (fig.2).

EXTERN

evaluare performanţă

LARG ÎNGUST
analiză reactualizare

INTERN

Figura 2 .Cele patru dimensiuni atenţionale funcţionale şi sarcinile lor cognitive

prioritare (adaptat după Werner, Martin, Greeleaf şi Jackson, 1998)

Nideffer (apud Downing 2003) consideră că orice individ posedă un stil

atenţional preferat, însă diferite situaţii solicită stiluri atenţionale diferite ca o condiţie
pentru atingerea unor performanţe superioare. Altfel spus, eficienţa fiecăruia într-o
anumită sarcină va depinde şi de măsura în care stilul său atenţional este unul potrivit
sarcinii respective. Astfel, un sport cum este tirul va necesita o concentrare mai îngustă
însă profundă, în timp ce jocul de baschet, implicând urmărirea mingii, a mişcărilor şi
intenţiilor adversarilor, a distanţei până la panou, etc., reclamă focalizarea atenţiei
asupra unui număr mai mare de itemi. Întrucât orientarea externă versus internă şi
respectiv largă versus îngustă sunt reciproc exclusive (nu ne putem concentra şi asupra
stimulilor interni şi asupra celor interni în acelaşi moment), capacitatea sportivului de a-
şi schimba focalizarea atenţiei, precum şi rapiditatea cu care poate realiza acest lucru
constituind predictori importanţi ai performanţei în diferite ramuri sportive.

6. Teorii psihologice ale atenţiei

Acumularea treptată de informaţii despre la modul de funcţionare a atenţiei
precum şi implementarea de noi metode şi tehnici de cercetare au permis formularea a
numeroase explicaţii mai mult sau mai puţin plauzibile cu privire la aceasta. Dincolo de
numărul mare, modelele existente pot fi grupate în câteva categorii distincte în funcţie
de unghiul de abordare şi de elementele comune. Rezultă astfel teorii fiziologice, teorii
neurochimice şi respectiv teorii psihologice.
Modelele fiziologice explică funcţionarea atenţiei prin prisma formaţiunilor
cerebrale implicate. În speţă, se subliniază rolul important al dinamicii dintre cortex şi
formaţiunea reticulată, al cărei specific a fost prezentat la punctul 3.a. Cercetări
ulterioare au scos în evidenţă faptul că atenţia este un proces distribuit la nivelul mai
multor segmente ale sistemului nervos central. Astfel, utilizând tehnica înregistrării
fluxului sangvin local, Roland şi Friberg (1985, apud Miclea, 1999) au relevat
participarea unor zone cerebrale diferite în faza de pregătire faţă de cea de execuţie a
unor sarcini atenţionale: cortexul cingulat anterior respectiv cel posterior ca şi
formaţiunea reticulată din creierul mijlociu.
Un alt nivel de analiză, mai detaliat, pune manifestarea atenţiei pe seama unor
mediatori chimici de la nivelul sistemului nervos central (modele neurochimice).
Cercetările au scos în evidenţă rolul activator al catecolaminelor din sistemul limbic, de
tipul dopaminei, serotoninei şi norepinefrinei, precum şi funcţia inhibitoare a
monoaminooxidei (MAO), ce duce la scăderea vigilenţei şi diminuarea atenţiei. În fine,
există rezultate plauzibile ce arată că funcţionarea SRAA poate fi influenţată de
variaţiile glicemiei, oxigenului şi gazului carbonic, precum şi de acţiunea drogurilor
care pot avea atât efecte stimulative (cofeina) cât şi perturbatoare (LSD) asupra atenţiei
(Golu, 2000).
Specific modelelor psihologice este abordarea atenţiei prin raportare la
activitate, motivaţie, la celelalte procese şi funcţii psihice în general. În cadrul acestora
ne vom axa cu precădere asupra teoriilor cognitive, care încearcă să ofere explicaţii
pertinente modului şi locului în care are loc selecţia informaţională în ansamblul
fluxului de procesare a informaţiilor. Preocupări în domeniu au existat încă din anii ’50.
Astfel Cherry, analizând modul în care oamenii interacţionează în timpul unei petreceri
de pildă, a constatat că la urechea unui participant oarecare, alături de sunetele emise de
partenerul de conversaţie sosesc multe alte mesaje provenite de la alţi emiţători, angajaţi
în alte discuţii (coktail party phenomenon). În particular, interesează măsura în care sunt
procesate aceste mesaje, la care nu suntem atenţi. Observaţiile curente arată că o parte a
acestor „paraziţi informaţionali” sunt totuşi receptaţi de subiect şi prelucraţi la nivel
semantic (înţeleşi). Ulterior, el a încercat să reproducă situaţia descrisă în laborator,
păstrând sub control factorii implicaţi. Pentru aceasta a recurs la sarcina ascultării
dihotomice. Procedura prevede transmiterea simultană a două mesaje verbale diferite la
cele două urechi, cu ajutorul unor căşti şi a altor aparaturi specifice. Instructajul dat
subiectului este de a fi atent doar la unul din mesaje (pe care să încerce să-l memoreze
sau chiar să-l reproducă simultan), celălalt cerându-i-se să-l ignore. Utilizând procedura
descrisă mai sus, Cherry (1953) a constatat faptul că vis-a-vis de mesajul transmis la
urechea ignorată, informaţiile subiecţilor erau foarte lacunare: ei puteau să spună cel
mult dacă vocea din cască era una de bărbat sau de femeie, cu un timbru mai înalt ori
mai bazal, locaţia mesajului, dar nu aveau acces la semnificaţia semantică, la înţelesul
celor transmise. S-a concluzionat astfel, că din mesajele receptate de analizator, dar la
care nu suntem atenţi, putem procesa doar însuşirile de ordin fizic, elementele
periferice, dar nu şi elementele centrale (semnificaţia).
Pornind de la aceste date, a fost postulată existenţa unor filtre ce asigură selecţia
informaţională specifică atenţiei, a unor mecanisme psihofiziologice ce realizează
segregarea informaţiilor la care suntem atenţi de cele ignorate. Natura acestora a fost
interpretată diferit. Pentru Broadbendt, filtrul blochează informaţiile nerelevante, după
Neisser, filtrul acţionează în sens pozitiv, amplificând semnalele relevante, iar în opinia
lui Anne Tresiman, rolul filtrelor este de a atenua, slăbi semnalele ce nu sunt urmărite
atent, care nu vor mai fi supuse la prelucrări laborioase de ordin semantic.
Mai concret, o primă explicaţie a funcţionării filtrelor a fost formulată de
Broadbendt (1958). Conform acesteia, toate informaţiile receptate de analizatori sunt
prelucrate nesegregaţionist la nivelul caracteristicilor fizice, însă doar mesajele la care
suntem atenţi vor fi analizate mai profund la nivel categorial şi semantic (aşa se explică
recunoaşterea vocii de bărbat/femeie). Întrucât asumpţia de bază a teoriei este că
selecţia informaţională intervine în stadiile iniţiale ale prelucrărilor informaţionale,
înainte de dispozitivele de decodare a conţinutului mesajelor, ea este cunoscută sub
denumirea de modelul filtrajului timpuriu. Intuitiv, cele spuse mai sus sunt ilustrate în
figura 3.

Recepţie Procesare la Procesare la

senzorială nivel fizic Filtre nivel
semantic

Figura 3. Modelul filtrajului timpuriu (adaptat după Miclea, 1999 -

numărul săgeţilor este un indice al cantităţii stimulilor procesaţi la fiecare nivel)

Şi totuşi, experienţa cotidiană arată că, deşi nu putem fi simultan atenţi în mai
multe părţi, totuşi, o parte a mesajelor ignorate ne poate influenţa comportamentul.
Dealtfel, subiecţii din studiul lui Cherry puteau în mod surprinzător să identifice numele
propriu inserat în mesajul ce trebuiau să-l ignore. Un asemenea fapt nu putea fi explicat
pe baza filtrajului timpuriu. Studii ulterioare realizate în paradigma ascultării
dihotomice au relevat de asemenea date incompatibile cu modelul descris. Astfel,
Norman (1969) a întrerupt mesajele la jumătatea timpului de ascultare şi a constatat că
ambele mesaje puteau fi relatate într-o măsură mult mai mare decât se crezuse anterior.
McKay (1973) diversifică procedura experimentală într-o manieră şi mai ingenioasă: la
urechea dominantă era prezentat un mesaj ambiguu, ce putea fi interpretat în mai multe
variante; simultan, la urechea ignorată subiectul auzea un cuvânt prin prisma căruia,
mesajul ambiguu putea fi interpretat într-un anumit mod. De exemplu: „Ionel studiază
celula”, dublat la urechea ignorată de „închisoare” sau de „microscop”. Rezultatele au
arătat tendinţa de interpretare a cuvântului polisemantic în funcţie de cuvântul de
indiciile oferite, dar la care nu erau atenţi. Evident, acest lucru nu ar fi fost posibil dacă
subiecţii nu ar fi avut acces la semnificaţia cuvintelor cheie pe care însă nu s-au
focalizat. În fine, Gray şi Wedderburn (1960) au prezentat subiecţilor mesaje hibride,
după cum urmează: la urechea dominantă începea un mesaj cu sens, care continua la un
moment dat cu informaţii fără legătură cu cele anterioare; sincronizat „rupturii de sens”,
la urechea ignorată erau transmise elemente fără sens, după care continua mesajul
început la cealaltă ureche (apud Miclea, 1999). Un posibil exemplu este următorul:
La urechea dominantă: În rucsacul de drumeţie, ea a pus sandwich-uri, suc, raft, către...
La urechea ignorată: ...mare, pieton, întotdeauna, lac, biscuiţi şi ciocolată.
Relatările subiecţilor conţineau elemente din ambele enunţuri (În rucsacul de drumeţie,
ea a pus sandwich-uri, suc, biscuiţi şi ciocolată).
Experimentele de mai sus arată că modelul lui Broadbendt era cu mult depăşit
de realitate. Datele experimentale arătau clar că şi informaţiile la care nu suntem atenţi
pot fi cel puţin parţial procesate semantic. În consecinţă, Norman (1968) formulează o
nouă explicaţie a selecţiei atenţionale (modelul filtrajului târziu). Conform acestuia,
filtrele intervin mai târziu în dinamica procesuală, pe parcursul sau după prelucrarea
semantică. Suntem din nou, în faţa unei contradicţii: dacă realitatea este cea descrisă de
Norman, atunci n-ar trebui să întâmpinăm nici o dificultate în a discerne între fraze
rostite simultan, la aceeaşi ureche, de aceeaşi voce, cu aceeaşi intensitate. Un asemenea
demers este însă mult prea puţin plauzibil.
Renunţând la ideea funcţionării filtrelor după principiul „totul sau nimic”, un alt
autor, Treisman, propune o teorie în care mecanismele de selecţie au mai degrabă un rol
de atenuare a inputurilor. Deşi la prima vedere pare o simplă medie aritmetică a
celorlalte două concepţii extreme, modelul filtrelor atenuante oferă o perspectivă mult
mai realistă de interpretare a datelor experimentale contradictorii ca şi a situaţiilor
ecologice, naturale: selecţia informaţiilor poate avea loc la diferite paliere ale sistemului
cognitiv, în funcţie de gradul de solicitare al acestuia din momentul respectiv. Astfel, o
sarcină mai dificilă va necesita o concentrare mai profundă, consumatoare de resurse,
iar stimulii irelevanţi vor fi analizaţi doar superficial (filtrele acţionează mai timpuriu);
activităţile curente, supraînvăţate, familiare subiectului, solicitând subiectul într-o
măsură mai mică, vor permite procesări mai laborioase ale informaţiei colaterale,
inclusiv la nivel semantic (filtrele acţionează mai târziu). Pertinenţa teoriei lui Treisman
face ca şi azi să fie invocată în numeroasele cercetări efectuate pe această temă.
Metafora filtrelor nu este unica modalitate de explicare a fenomenului „coktail
party”. O altă ipoteză este existenţa unor comutatori la nivelul atenţiei, un fel de macaz
ce dirijează atenţia spre un canal de recepţie sau altul, în funcţie de relevanţa datelor
interceptate de subiect (Reuchlin, 1999). În acest fel, informaţia care prezintă un interes
direct este luată la cunoştinţă chiar dacă parvine dintr-o sursă aparent neurmărită. Dar
cum se realizează procesul de comutare, atâta timp cât noi nu ştim apriori când şi unde
va apărea ceva relevant? Atenţia se presupune că funcţionează discontinuu astfel încât
în momentele redundante ale mesajului principal, sunt extrase mostre de informaţie din
celelalte canale de recepţie, care sunt analizate prin prisma memoriei de lungă durată
(Zlate, 2000); atunci când se conchide că mostrele respective conţin date esenţiale, se
decide automat comutarea atenţiei.