MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII INOVĂRII

UNIVERSITATEA „DIMITRIE CANTEMIR”

PROCEDURI JUDICIARE ŞI PROFESII LIBERALE
Instituţii Şi Dreptul Uniunii Europene

INSTITUIREA UNIUNII EUROPENE PRIN

TRATATUL DE LA MAASTRICHT

Îndrumătorul:
Prof. univ. dr. Emilia Lucia Cătană

Masterand:

2011
 CUPRINS

INTRODUCERE................................................................................................................3
CAPITOLUL 1. Ratificarea Tratatului de la Maastricht.................................................6
CAPITOLUL 2. Fazele Tratatului de la Maastricht.........................................................9
2.1. Fazele tratatului de la Maastricht.....................................................................9
CAPITOLUL 3. Uniunea europeană..............................................................................10
3.1. Pilonii Uniunii Europene................................................................................10
3.2. Obiectivele Uniunii Europene stabilite în cadrul tratatului de la
Maastricht……………………………………………………………………..…….10
CAPITOLUL 4. Principiile Uniunii Europene:..............................................................14
4.1. Instituţiile Comunităţii Europene în viziunea Tratatului de la Maastricht.......14
4.2. Cetăţenia........................................................................................................15
4.3.Votul cu majoritate calificată...........................................................................16
4.4. Uniunea economică şi monetară...................................................................17
4.5. Criteriile de convergenţă................................................................................19
4.6. Inflaţia.............................................................................................................19
4.7. Rata dobânzii nominale pe termen lung........................................................19
4.8. Calitatea de membru al Sistemului Monetar (SME)......................................20
4.9. Deficitul bugetar.............................................................................................20
4.10. Datoria publică.............................................................................................20
CONCLUZII.....................................................................................................................23
BIBLIOGRAFIE...............................................................................................................24

2
 INTRODUCERE

Actul Unic European a condus, în mod inevitabil, la Tratatul Uniunii Europene.

Angajamentul de a realiza o adevărată Piaţă Internă şi Unică a atras şi pe acela de a
crea o Monedă Unică. La rândul ei, aceasta a determinat necesitatea atribuirii unor noi
competenţe, aparent economice, însă în realitate de mare importanţă politică. Însă
aceste noi competenţe necesitau crearea unor noi instituţii prin care să fie administrate. 1
Uniunea Europeană există şi funcţionează în virtutea a patru tratate: Paris -
1951, Roma - 1957, Maastricht - 1992, Amsterdam - 1997. Obiectivele, competenţele şi
instrumentele de acţiune se găsesc dispersate în ansamblul acestor tratate. Fapt este
că, din momentul ratificării lor şi până în prezent, s-au produs transformări importante.
De aceea, se resimte necesitatea unui tratat de bază care să reflecte nu numai
trăsăturile esenţiale ale statului actual de integrare, dar care să deschidă noi căi de
acţiune în viitor.
Tratatul privind Uniunea Europeană, semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht şi
intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993 se plasează dincolo de obiectivul economic iniţial
al Comunităţii (realizarea unei pieţe comune). Tratatul marchează astfel trecerea la o
nouă etapă în procesul de creare a unei “uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele
Europei”. Liderii celor douăsprezece state (Belgia, Danemarca, Franţa, Germania,
Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Portugalia şi Spania) care
formau, la acea vreme, Comunitatea Europeană, au convenit asupra acestui document
ambiţios care anunţa o serie de realizări importante şi, în primul rând, crearea unei
monede unice – moneda euro.
După negocierile din decembrie 1991 de la Maastricht tratatul a fost semnat deja
la 7 februarie 1992. Din cauza unor probleme apărute în procesul de ratificare (în
Danemarca a fost nevoie de un al II-lea referendum, în Germania s-a înaintat o excepţie
de neconstituţionalitate împotriva acordului parlamentar dat tratatului) Tratatul UE a
intrat în vigoare de-abia la 1 noiembrie 1993 2. Tratatul UE este considerat ca o “nouă
treaptă pe calea înfăptuirii unei uniuni tot mai strânse a popoarelor Europei”.
Pe lângă o serie de modificări aduse Tratatului CE şi a Tratatului EURATOM
acest document este şi actul constitutiv al Uniunii Europene. Acesta a fost un prim pas
pe calea adoptării unei Constituţii definitive a UE, care ulterior va înlocui toate tratatele
europene. Uniunea Europeană astfel constituită nu înlocuieşte însă vechile Comunităţi
1
Bărbulescu, Iordan, Gheorghe, Sistemul instituţional, vol. I, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2007, p. 46-47;
2
Fuerea, Augustin, Drept comunitar European. Partea generală, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 76
3
Europene, ci le reuneşte sub un numitor comun, acela al unei noi “politici şi forme de
colaborare”. Împreună cu celelalte elemente Comunităţile Europene alcătuiesc cei trei
piloni ai Uniunii Europene:
 Comunităţile Europene
 Colaborarea în politica externă şi de securitate (PESC),
 Cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală (CPJMP).

4

Primul pilon (supranaţional-federaţie)
Comunităţile Europene (CE)
 Politica agricolă comună
 Uniune vamală şi Piaţa internă
 Politica în domeniul
concurenţei , Subvenţii de stat
 Politică structurală
 Politică comercială
 Uniunea Economică şi Monetară
 Cetăţenia europeană
 Educaţie şi Cultură
 Cercetare şi Mediul înconjurător
 Reţele transeuropene
 Sănătate
 Protecţia consumatorului
 Politică socială
 Politica comună de imigraţie
 Politica în domeniul azilului
 Protecţia frontierelor
Uniunea Europeană
Al doilea pilon (interguvernamental- Al treilea pilon (interguvernamental-
confederaţie) confederaţie)
Politica externă şi de securitate Cooperarea poliţienească şi judiciară în
comună (PESC) materie penală (JAI)
Politica externă:  Trafic de droguri şi Trafic de arme
 Trafic de carne vie
 Cooperare  Terorismul
 Menţinerea păcii  Infracţiuni împotriva minorilor
 Observatorii electorali şi Trupele  Crimă organizată
comune de intervenţie
 Corupţie, coruptibilitate şi înşelăciune
 Drepturile omului
 Democraţie
 Asistenţa acordată statelor terţe
Politica de securitate:
 Politica europeană de securitate şi
apărare
 Dezarmarea
 Aspectele economice ale dezarmării
 Sistemul european de securitate
5
 CAPITOLUL 1.

Ratificarea Tratatului de la Maastricht

Orice tratat internaţional trebuie ratificat de către părţile semnatare. Procedura

de ratificare diferă de la o ţara la alta : unele state organizează un referendum, altele
trebuie să obţină avizul parlamentului, iar altele pot hotărî între aceste două
alternative.
Prima ţară care a supus ratificării Tratatul de la Maastricht a fost
Danemarca, prin referendum. Poporul a ales să respingă Tratatul la limită. O clauză
stipula că, pentru a intra în vigoare, Tratatul trebuie ratificat de către toţi semnatarii.
Astfel, Tratatul părea sortit eşecului încă înainte ca şi celelalte state să aibă ocazia
de a se exprima asupra lui! Cu toate acestea, în speranţa găsirii unei soluţii legale,
s-a hotărât să se continue procesul de ratificare.
Franţa s-a oferit să fie a doua ţară care să abordeze ratificarea. În speranţa
îndepărtării impresiei negative create de respingerea populară daneză, preşedintele
Mitterrand a ales procedura referendumului, sondajele de opinie indicând un puternic
sprijin. Odată cu începerea campaniei, sprijinul a început să se erodeze şi a devenit
chiar contrar în unele sondaje. Temându-se de un colaps al întregului proiect,
pieţele valutare au devenit agitate, speculaţiile câştigând teren. În acelaşi timp, Italia
şi Marea Britanie au fost eliminate din MRS, iar o serie de monede s-au devalorizat.
Între timp, francezii au aprobat Tratatul cu un scor foarte strâns.
Danezilor li s-a cerut să voteze din nou, după ce guvernul danez s-a angajat
să invoce dreptul de a nu adopta moneda unică, aşa cum se permitea printr-un
protocol special la Tratat. De această dată, danezii au aprobat Tratatul.
Și, în final, Curtea Constituţională Germană a fost solicitată de către oponenţi
să se pronunţe dacă Tratatul este neconstituţional. Curţii i-au trebuit câteva luni
pentru a-şi emite opinia, ţinând astfel procesul suspendat. Curtea a hotărât că
Tratatul nu intra în contradicţie cu Constituţia germană. Aceasta i-a permis
Germaniei să ratifice Tratatul la finele lui 1993, încheind astfel procesul de ratificare.
Structura Tratatului
Documentul include un preambul, urmat de şapte titluri:
- Titlul I include prevederi comune referitoare la
Comunităţi, politica externă şi de securitate

6
 comună şi cooperarea judiciară;
- Titlul II conţine amendamente la Tratatul de instituire a
Comunităţii Economice Europene (Tratatul CEE);
- Titlul III – amendamente la Tratatul CECO;
- Titlul IV – amendamente la Tratatul CEEA;
- Titlul V introduce prevederi referitoare la politica externă şi de securitate
comună (PESC);
- Titlul VI include prevederi despre cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor
interne (JAI);
- Titlul VII conţine prevederi finale.
Prin Tratatul de la Maastricht, Comunitatea Europeană poate adopta acţiuni în
şase noi domenii:
- educaţie şi pregătire profesională;
- cultură;
- tineret;
- protecţia consumatorilor;
- reţele transeuropene;
- politica industrială.
De asemenea, sunt extinse competenţele comunitare în domeniul social.
Protocolul social, cu toate că nu a fost semnat de către Marea Britanie, este anexat
la Tratat. Astfel, Statele Membre (cu excepţia Marii Britanii) au adoptat dispoziţii
comune privind promovarea ocupării forţei de muncă, îmbunătăţirea condiţiilor de
muncă şi viaţă, protecţie socială, dialog social, dezvoltarea resurselor umane,
combaterea excluderii pe piaţa muncii.
Crearea Uniunii Europene nu a însemnat ,,plecarea de la zero” şi nici ,,tabula
rasa”, baza comunităţii europene constituind-o acquis-ul comunitar dobândit în cei
40 de ani de existenţa a acesteia. Prin Tratatul de la Maastricht s-a constituit o
,,Uniune Europeană” fondată pe Comunităţile Europene, însă la acestea se adaugă
politicile şi formele de cooperare instituite prin acest tratat. 3
Tratatul de la Maastricht a ridicat dificultăţi în statele – membre în momentul
ratificării, unele de natură constituţională, altele de natură politică, la care s-a
adăugat opoziţia opiniei publice. Printre statele – membre care au întâmpinat
dificultăţi în ratificarea Tratatului de la Maastricht se numără şi Germania şi Franţa,
3
Leicu, Corina; Leicu, Ioan, Instituţiile comunitare, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 18;
7
deoarece tratatul conţinea dispoziţii contrare Constituţiei şi, respectiv, Legii
Fundamentale. Ratificarea a fost astfel precedată de un proces de revizuire a
acestora.4
Întrebarea care se ridică având în vedere însuşi titlul tratatului - „Tratatul
asupra Uniunii Europene” – este aceea dacă Uniunea Europeană se substituie
Comunităţilor născute din tratatele economice de la Paris din 1951 şi de la Roma din
1957. Răspunsul este că Uniunea Europeană nu se substituie Comunităţilor –
acestea fiind menţinute şi dezvoltate prin Tratatul de la Maastricht – care le
înglobează într-un ansamblu mai larg.5

4
Lűtzeler, Paul, Michael, Europa după Maastricht. Perspective americane şi europene, Editura Institutul
European, Iaşi, 2004, p. 12;
5
Păun, Nicolae, Istoria construcţiei europene. Epoca posbelică, Ed. Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj –
Napoca, 1999, p. 163 – 164;
8
 CAPITOLUL 2.

Fazele Tratatului de la Maastricht

2.1. Fazele tratatului de la Maastricht

În prima fază (1992-1993), ţările care vor intra în uniunea monetară vor
îndeplini condiţii de convergenţă bugetară şi monetară. În 1996, Consiliul Șefilor de
State şi de Guverne va decide dacă există o majoritate de ţări care să îndeplinească
condiţiile pentru a forma o uniune monetară. Dacă nu este cazul, va trebui aşteptat 1
ianuarie 1999, dată la care uniunea va fi realizată între ţările pregătite chiar dacă ele
nu reprezintă decât o minoritate6.
Faza a - II - a (1994-1997 sau 1994-1999) cuprinde:
• Crearea Institutului Monetar European (IME), în care guvernatorii băncilor
centrale se reunesc pentru a asigura tranziţia spre banca centrală europeană (BCE).
Băncile centrale vor trebui de asemenea să devină independente faţă de guvernele
proprii pentru a coordona politicile economice, consiliul guvernatorilor băncilor
centrale ale celor 12 ţări membre poate da sugestii în ceea ce priveşte conduita
politicii economice a fiecărei ţări (sub rezerva unui vot de unanimitate). Institutul
monetar european trebuie deci să contribuie la o mai bună coordonare a politicilor
monetare în Europa şi să asigure tranziţia spre Banca Centrală Europeană, Sistemul
European al Băncilor Centrale şi moneda unică.
• Crearea Băncii Centrale Europene este prevăzută pentru 1 iunie 1998; va
înlocui Institutul Monetar European şi va forma, cu băncile centrale naţionale
Sistemul European al Băncilor Centrale(SEBC). Acest sistem este bazat pe modelul
german, în care Bundesbank decide politica monetară pusă în practică apoi de
băncile centrale ale landurilor.
În timpul fazei a –III-a ratele de schimb vor fi în mod irevocabil fixate şi
moneda unică introdusă.

6
Dumitru, Felicia, Construcţia europeană, Ed. Biblioteca, Târgovişte, 2004, p. 75;
9
 CAPITOLUL 3.

Uniunea europeană

Tratatul a instituit o Uniune Europeană formată din cele 12 state membre ale
Comunităţilor Europene: Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda,
Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Portugalia şi Spania, la care au aderat
apoi încă 15 state (în 1995: Austria, Finlanda şi Suedia, în 2004: Cipru, Estonia,
Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia şi Ungaria, în
2007: Bulgaria şi România).

3.1. Pilonii Uniunii Europene

Conform Tratatului de la Maastricht, Uniunea Europeană are la bază trei

piloni:
Pilonul I: Comunităţile Europene, înglobând cele trei comunităţi existente:
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), Comunitatea Europeană a
Energiei Atomice (CEEA sau Euratom) şi Comunitatea Economică Europeană
(CEE), a cărei denumire este schimbată în Comunitatea Europeană;
Pilonul II: Politica externă şi de securitate comună
10
 Pilonul III: Cooperarea în domeniul Justiţiei şi al Afacerilor Interne.
Nivelurile de cooperare sunt diferite. Dacă în primul pilon, instituţiile jucau un
rol important în luarea deciziilor, în foarte multe domenii fiind luate prin majoritate
calificată, în cadrul pilonilor al doilea şi al treilea, cooperarea instaurată este de tip
interguvernamental, rolul instituţiilor UE rămânând limitat.
În baza mecanismului de cooperare politică stabilit prin Actul Unic European,
al doilea pilon al Tratatului de la Maastricht instaurează o politică externă şi de
securitate comună care permite adoptarea unor acţiuni comune în politica externă.
Deciziile trebuie luate în unanimitate, iar măsurile însoţitoare prin vot în majoritate
calificată.
În domeniul securităţii, Tratatul defineşte o politică al cărei obiectiv final este
apărarea comună, cu sprijinul Uniunii Europei Occidentale (UEO). Statele Membre
pot totuşi continua acţiunea la nivel naţional, cu condiţia ca aceasta să nu contravină
deciziilor luate în comun.
Două tipuri de acte pot fi folosite în domeniul PESC: poziţii comune (Statele
Membre sunt obligate să aplice politici naţionale conforme cu poziţia Uniunii referitor
la un anumit aspect) şi acţiuni comune (activităţi operaţionale ale Statelor Membre).
Obiectivele politicii externe şi de securitate comune sunt:
 Salvgardarea valorilor comune, a intereselor fundamentale şi a
independenţei Uniunii;
 Consolidarea, sub toate formele, a securităţii UE şi a statelor membre;
 Menţinerea păcii şi întărirea securităţii internaţionale, în conformitate cu
principiile Cartei Naţiunilor Unite, ale Actului final de la Helsinki şi
obiectivele Cartei de la Paris;
 Promovarea cooperării internaţionale;
 Dezvoltarea şi consolidarea democraţiei şi a statului de drept,
respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale 7.

Al treilea pilon a fost conceput pentru a facilita şi a face mai sigură libera
circulaţie a persoanelor pe teritoriul Uniunii Europene. Unul dintre aspectele cele mai
importante în ceea ce priveşte evoluţia concretizării unei politici proprii în materie de
justiţie şi afaceri interne este reprezentat de crearea Spaţiului Schenghen ca

7
Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, p. 180.
11
urmare a Acordului din 14 iunie 1985 şi a Convenţiei din 19 iunie 1990 dintre
Germania, Franţa sau Benelux. Deciziile sunt luate în unanimitate şi fac referire la
următoarele domenii:

Politica de acordare a azilului;

Regulile referitoare la trecerea frontierelor externe ale statelor membre şi
exercitarea controlului acestei treceri;

Politica de imigrare şi politica referitoare la cetăţenii ţărilor terţe, aflaţi pe
teritoriul Comunităţii, avându-se în vedere: condiţiile de intrare şi de circulaţie
a resortanţilor statelor terţe pe teritoriul Comunităţii; condiţiile de stabilire a
reşedinţei cetăţenilor statelor terţe pe teritoriul Comunităţii, inclusiv cele
referitoare la regruparea familială şi obţinerea de locuri de muncă;
combaterea imigraţiei neautorizate, a stabilirii rezidenţei şi a obţinerii de locuri
de muncă în mod ilegal în Comunitate;

Combaterea consumului de droguri în măsura în care acest domeniu nu este
acoperit de prevederile pct. 7-9;

Combaterea fraudei la nivel internaţional în măsura în care aceasta nu este
acoperită de prevederile pct. 7-9;

Cooperarea juridică în materie civilă;

Cooperare juridică în materie penală;

Cooperare juridică în materie vamală;

Cooperarea poliţiilor în vederea prevenirii şi combaterii terorismului, traficului
ilegal de droguri, precum şi a altor forme grave de criminalitate internaţională,
incluzând, dacă este necesar, aspecte ale cooperării vamale în legătură cu
organizarea la nivelul Uniunii a unui sistem de schimburi de informaţii în
cadrul unui oficiu european de poliţie EUROPOL. 8
Este important de subliniat faptul că aceste dispoziţii nu afectează activitatea
statelor membre în ceea ce priveşte asigurarea respectării ordinii, legalităţii şi a
securităţii interne.
Trei tipuri de acte pot fi adoptate în cadrul acestui pilon: poziţii comune
(poziţia UE referitoare la anumite aspecte), acţiuni comune (instrument care decide o
acţiune coordonată) şi convenţii (de exemplu, Europol a fost înfiinţat printr-o
convenţie, semnată în 1995).

8
Leicu, Corina, op. cit., p. 31 – 32;
12
 3.2. Obiectivele Uniunii Europene stabilite în cadrul tratatului de la
Maastricht

Prin Tratatul asupra Uniunii Europene, apreciat de Francois Mitterand ca fiind

unul dintre cele mai importante evenimente din ultima jumătate a secolului al XX-lea,
Uniunea îşi propunea ca obiective:
1. promovarea progresului economic şi social echilibrat şi durabil, prin crearea
unui spaţiu fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice şi monetare şi
stabilirea unei uniuni economice şi monetare care să surprindă o monedă unică;
2. afirmarea identităţii Uniunii Europene pe scena internaţională, prin
implementarea unei politici externe şi de securitate comune, prin definirea unei
politici de apărare comună;
3. întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor membre, prin
instruirea unei cetăţenii a Uniunii;
4. dezvoltarea unei strânse cooperări în domeniile justiţiei şi afacerilor interne;
5. menţinerea şi dezvoltarea aquis-ului comunitar .

13
 CAPITOLUL 4.

Principiile Uniunii Europene:

- Principiul respectării identităţii naţionale a statelor membre, ale căror

sisteme de guvernare se întemeiază pe principiile democratice;
- Principiul respectării drepturilor fundamentale, aşa cum sunt garantate de
Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950, şi aşa cum rezultă acestea
din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, ca principii generale de drept
comunitar.

4.1. Instituţiile Comunităţii Europene în viziunea Tratatului de la Maastricht

Reformele instituţionale prevăzute prin Tratatul de la Maastricht sunt de

natură să consolideze poziţia Parlamentului European în mai multe direcţii, dar mai
ales în ceea ce priveşte competenţele de decizie. Astfel că, deşi nu este principala
instituţie legislativă, Parlamentul are un rol din ce în ce mai important în acest
domeniu, putând să intervină în mai multe modalităţi: procedura avizului consultativ
obligatoriu, procedura avizului conform, procedura de cooperare instituţională şi
procedura de codecizie.9Astfel, sporeşte puterea sa de control asupra Comisiei, fiind
consultat asupra numirii preşedintelui ei şi aprobând numirea acestuia. În materie
legislativă, se extind domeniile avizului conform şi ale procedurii de cooperare şi se
instituie procedura de codecizie, care îi dă Parlamentului posibilitatea de a bloca
anumite acte aprobate de Consiliu.10 În ceea ce priveşte procedura de cooperare
instituţională, Parlamentul poate să respingă, cu majoritatea absolută a membrilor
săi, ,,poziţia comună” a Consiliului, în cea de-a doua fază a procesului legislativ.
Parlamentul are şi drept de veto în ceea ce priveşte primirea de noi state în
Comunitate. De asemenea, acesta deţine un rol destul de important şi în ceea ce
priveşte stabilirea bugetului Comunităţii 11, astfel încât el putând respinge în bloc
proiectul de buget şi să ceară prezentarea unui noi proiect.

9
Munteanu, Ştefan, Aspecte filosofico – juridice implicate de procesul integrării europene, Ed. Tehnopress,
Iaşi, 2005, p. 111;
10
Mogârzan, Emanuel, Corneliu, op. cit., p. 65;
11
Courty, Guillaume; Devin, Guillaume, La construction europeenne, Ed. La Decouvert, Paris, 2001, p. 78;
14
 În ceea ce priveşte Consiliul Uniunii Europene, această instituţie cunoscută
iniţial sub numele de Consiliul de miniştri, apoi sub acela de Consiliul Comunităţilor
Europene, a primit această denumire prin intrarea în vigoare a Tratatului de la
Maastricht.
Prin Tratatul de la Maastricht, Curtea de Conturi a dobândit statutul de
instituţie comunitară. Dobândind statutul de instituţie comunitară, Curtea de Conturi
a primit şi instrumente juridice suplimentare pentru exercitarea atribuţiilor.
O altă instituţie comunitară vizată de Tratat este Consiliul European. Astfel,
cu toate că a fost recunoscut prin Actul Unic European, Consiliul European a fost
consacrat prin Tratatul de la Maastricht (art. D al Titlului II).Însă, Consiliul European
nu poate adopta acte juridice obligatorii în sensul Tratatului CE , deci poate fi
considerat o instituţie comunitară în adevăratul sens al cuvântului. 12
Prin Tratatul de la Maastricht, Tribunalul de Primă Instanţă este ridicat de la
nivelul unui organ creat de Consiliu la cel de organ stabilit de tratat cu rolul de a
asista Curtea de Justiţie.
Tot prin Tratatul de la Maastricht a fost instituit Comitetul Regiunilor format din
reprezentanţii regiunilor şi ai colectivităţilor locale. A fost, de asemenea, creată la
nivel european figura ,,Apărătorului Poporului”, aceasta urmând a fi desemnat de
către Parlamentul European.

4.2. Cetăţenia

Tratatul de la Maastricht recunoaşte o cetăţenie a Uniunii Europene, care nu o

înlocuieşte pe cea a statului de apartenenţă. Fiecare cetăţean al unui stat membru
are următoarele drepturi: să se deplaseze şi să-şi stabilească domiciliul în mod liber
pe teritoriul statelor membre; să voteze şi să candideze la alegerile municipale şi
europene care se desfăşoară în statul în care îşi are reşedinţa; să fie protejat de
autorităţile diplomatice sau consulare ale oricărui stat membru şi să se adreseze
Parlamentului şi funcţionarului însărcinat cu sondarea opiniei publice (ombudsman).
Pentru a se asigura protejarea drepturilor cetăţeneşti, un accent deosebit se
pune şi pe problemele de interes comun, cum ar fi: politica de azil şi de imigrare faţă
de cetăţenii altor state, cooperarea juridică în materie civilă şi penală, inclusiv

12
Munteanu, Ştefan, p. 103 – 104;
15
cooperarea între poliţiile statelor componente în acţiunile de prevenire şi de luptă
împotriva terorismului.
Tot în Tratatul de la Maastricht a fost consacrat şi principiul subsidiarităţii.
Potrivit acestui principiu, în domeniile ce nu-i sunt de competenţă exclusivă,
Comunitatea nu va acţiona decât dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii sale
nu pot fi soluţionate în mod eficient de statele membre. Aceste prevederi se vor
dovedi în cele din urmă a fi un important măr al discordiei. Însă acest principiu nu
va fi de aplicabilitate în domeniile în care Comunitatea are competenţă exclusivă
cum sunt de pildă domeniile politicilor agricole, domeniul transporturilor, al
concurenţei sau al politicii comerciale comune. Asigurarea respectării acestui
principiu se realizează cu larga participare a instituţiilor comunitare. Astfel, Comisia
Europeană, în exercitarea atribuţiei sale de iniţiativă legislativă, va avea în vedere
respectarea principiului pentru fiecare propunere ce este iniţiată.

4.3.Votul cu majoritate calificată

Având în vedere că majoritatea calificată este modalitatea de vot adaptată

procesului de integrare, cea mai frecventă şi originală, o expresie a eficacităţii şi a
democratizării procesului decizional, prin Tratatul de la Maastricht câmpul său de
aplicare a fost în mod sensibil lărgit. Astfel, în cadrul noilor competenţe conferite
Comunităţii Europene, Tratatul prevede, cu două excepţii, votul cu majoritate
calificată (pentru cultură şi industrie s-a reţinut regula unanimităţii).
În privinţa competenţelor deja existente în Tratatul CEE, în cel de la
Maastricht votul cu majoritate calificată a fost introdus numai în ceea ce priveşte
mediul (celelalte domenii, cum ar fi ale programelor de cercetare, organizarea
fondurilor, fiscalitatea, armonizarea legislaţiilor, politica vizelor au rămas să fie
guvernate de regula unanimităţii). Prin urmare, se poate afirma că prin Tratatul de la
Maastricht, deşi votul cu majoritate calificată nu a fost generalizat, conduce procesul
13
decizional în cel mai mare număr de domenii.

4.4. Uniunea economică şi monetară

Tratatul de la Maastricht a consacrat importante evoluţii în domeniul politicii

economice şi monetare care constituie instrumentul principal al acţiunii statelor
membre destinată înfăptuirii uniunii economice şi monetare, în cadrul general al
13
Păun, Nicolae, op. cit., p. 208 – 209;
16
obiectivelor Uniunii Europene stabilite la art. B (2), respectiv art. 2 din Tratatul de la
Roma modificat14.
Naşterea conceptului de uniune monetară europeană avut loc o dată cu
lansarea, în octombrie 1970, a raportului unui grup de experţi condus de primul
ministru luxemburghez, Pierre Werner.
În timp ce politica economică a statelor membre este întemeiată pe „strânsa
coordonare a politicilor statelor membre”, deci pe coordonarea politicilor ce rămân
naţionale, politica monetară trebuie să conducă la o „monedă unică”, la definirea
unei politici monetare şi a unei politici de schimb unice, de natură să asigure
stabilitatea preţurilor.
La începutul anului 1999 s-a făcut trecerea la o politică monetară comună ,
odată cu lansarea monedei unice – euro, fiind cel mai mare succes de până acum al
ideilor monetariste. Cele 12 state care alcătuiesc Uniunea Monetară au reuşit să
îndeplinească criteriile de convergenţă stabilite la Maastricht (1993), printre care cele
mai importante sunt tocmai criteriile cu tentă monetaristă - stabilirea preţurilor prin
jugularea inflaţiei, cât şi controlul ratei dobânzii. Dar punerea în prim plan a luptei
contra inflaţiei n-a reuşit, totuşi, să evite o ridicată rată a şomajului la scară UE.
Specialiştii sunt unanimi în a recunoaşte că acest lucru se datorează, în bună parte,
necorelării dintre politica monetară europeană şi politicile bugetare, sociale,
naţionale.
Măsurile necesare realizării uniunii, erau următoarele:
- liberalizarea completă a circulaţiei capitalurilor;
- integrarea pieţelor bancare si de capital;
- instaurarea unor parităţi monetare irevocabil fixe;
- coordonarea politicilor monetare şi bugetare.
În prima etapă, care a început în iulie 1990 prin liberalizarea mişcării
capitalurilor între statele membre ale Comunităţii Europene şi care a expirat în
decembrie 1993 prin realizarea convergenţei economice a statelor; fiecare stat
stabileşte ,în caz de necesitate programe pluri-anuale menite să asigure
convergenţa durabil, indispensabil realizării UME, în special în ceea ce priveşte
stabilirea preţurilor şi starea sănătoasă a finanţelor publice.

14
Manolache, Octavian, Drept comunitar, ediţia a IV-a reyizuită şi adăugită, Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2003, p.
407;
17
 Deci, această etapă vizează crearea Uniunii Monetare, obiectivul stabilit fiind
creşterea performanţelor economice, întărirea coordonării politicilor economice şi
monetare în cadrul instituţional existent şi renunţarea în totalitate de către ţările SME
la controlul asupra capitalurilor.
A doua etapă a început la 1 ianuarie 1994 şi s-a încheiat la finele anului 1996.
Este considerată fază de tranzacţie către etapa finală şi vizează realizarea Uniunii
Monetare. Dificultatea acestei tranzacţii reiese din organizarea transferului puterii de
decizie a autorităţilor naţionale în mâna unei instituţii europene. În cadrul acestei
etape statele membre sunt chemate să acţioneze pentru evitarea înregistrării de
deficite publice excesive şi să realizeze independenţă faţă de băncile lor centrale.
În 1990, se creează Banca Centrală Europeană (EUROFED): aceasta este
precedată de crearea Institutului Monetar European (IME), care este embrionul
viitoarei Bănci Centrale Europene ( BCE), şi care a început să funcţioneze de la 1
ianuarie 1994, având sediul la Frankfurt.
Atribuţiile Institutului Monetar European sunt:
- să întărească coordonarea politicilor monetare ale statelor membre în
vederea asigurării stabilităţii preţurilor;
- să întărească cooperarea între băncile centrale naţionale;
- să supervizeze funcţionarea SME;
- să organizeze consultări cu privire la problemele aflate în competenţa
băncilor centrale naţionale şi care afectează stabilitatea instituţiilor şi pieţelor
financiare ;
- să faciliteze utilizarea ECU şi să supravegheze dezvoltarea sa.
Referitor la mişcările de capitaluri între statele membre şi ţările terţe, Tratatul
prevede, prin derogarea de la principiul totalei liberalizări a circulaţiei capitalurilor
între statele membre şi ţările terţe, că statele membre care beneficiază la 31
decembrie 1993, de o derogare în virtutea dreptului comunitar în vigoare, vor fi
autorizate să menţină, până cel târziu 31 decembrie 1995, restricţiile privind
circulaţia capitalurilor autorizate prin derogările existente la această dată.

4.5. Criteriile de convergenţă

În perioada în care Tratatul era în pregătire, situaţia economică era foarte

diferită de la o ţară la alta. Germania, puternic ataşată de stabilitatea preţurilor, era
preocupată de faptul că unele state nu erau chiar pregătite să acţioneze conform

18
regulilor pe care ea şi le stabilise cu succes de câteva decenii. Ea a insistat ca
admiterea în uniunea monetară – toate statele sunt de facto membre ale UEM – să
fie una selectivă. Procesul de selecţie a fost proiectat pentru a garanta care state au
adoptat o “cultură de stabilitate a preţurilor”. Însemnând că acestea şi-au însuşit în
mod durabil stilul german de inflaţie redusă. Pentru a adera la uniunea monetară, un
stat trebuie să îndeplinească următoarele cinci criterii de convergenţă, care rămân
aplicabile tuturor viitoarelor state candidate :

4.6. Inflaţia

Primul criteriu abordează în mod direct inflaţia. Pentru a fi eligibil de a deveni

membră a uniunii monetare, rata de inflaţie a statului respectiv nu trebuie să
depăşească media celor mai scăzute trei rate de inflaţie atinse de statele membre
ale Uniunii Europene cu mai mult de 1,5%.

4.7. Rata dobânzii nominale pe termen lung

O ţară predispusă la inflaţie ar putea să îşi diminueze temporar inflaţia, în

ultimul an înainte de aderare – de exemplu, prin îngheţarea preţurilor regularizate (la
electricitate, transport) – numai pentru a relaxa efortul ulterior. Pentru a-i exclude pe
trişori, un al doilea criteriu cere ca rata dobânzii pe termen lung să nu depăşească
ratele medii analizate în cele trei state cu cele mai scăzute rate de inflaţie cu mai
mult de două puncte procentuale. Raţionamentul este corect. Ratele dobânzii pe
termen lung reflectă în principal evaluarea pieţelor asupra inflaţiei pe termen lung.
Atingerea unei rate de inflaţie pe termen lung scăzute presupune, în consecinţă,
convingerea pieţelor financiare sceptice în mod firesc că inflaţia va rămâne scăzută
“pentru totdeauna”.

4.8. Calitatea de membru al Sistemului Monetar (SME)

Aceeaşi preocupare relativă la o conversie superficială spre stabilitatea

preţurilor se află şi în spatele celui de-al treilea criteriu. Ideea de aici este în sensul
că o ţară trebuie să-şi fi demonstrat capacitatea de a-şi menţine rata de schimb la
nivelul monedelor viitorilor parteneri din uniunea monetara. Astfel, cerinţa este ca

19
fiecare ţară să fi fost parte a MRS (mecanismul ratei de schimb) cel puţin doi ani,
fără a fi necesar să-şi devalorizeze moneda.

4.9. Deficitul bugetar

În fine, de ce tolerează statele inflaţia? Aceasta nu este chiar de dorit, astfel

încât acceptarea ei trebuie să reflecte o problemă mai adâncă. Într-adevăr, inflaţia
este în mod tipic rezultatul unor deficite bugetare mari faţă de care guvernul
întâmpină greutăţi în a le finanţa prin împrumuturi de pe pieţele financiare, creând
obligaţii. Alternativa la finanţare prin obligaţii este aceea de a cere băncii centrale să
se ocupe de imprimare. În acest fel, deficitele bugetare mari tind să se traducă în
creştere monetară rapidă, care, finalmente, produce inflaţie ridicată.
Tocmai de aceea, al patrulea criteriu de convergenţă stabileşte o limită asupra
deficitelor bugetare acceptabile. Dar care limită? Și aici influenţa germană a fost
predominantă. Germania a funcţionat o lungă perioadă în conformitate cu o “regulă
de aur”, care arată că deficitele bugetare sunt acceptabile numai dacă ele corespund
cheltuielilor pentru investiţii publice (drumuri, telecomunicaţii, alte elemente de
infrastructură). Ideea este că investiţiile publice reprezintă o sursă de creştere care
ulterior produce resursele necesare pentru plata împrumutului iniţial. “Regula de aur”
germană consideră că investiţiile publice se ridică tipic la vreo 3% din PIB. De aici,
cerinţa ca deficitele bugetare să nu depăşească 3% din PIB.

4.10. Datoria publică

Aşa cum inflaţia poate fi diminuată temporar, deficitele pot fi cosmetizate

astfel încât să arate bine în oricare an dat (de exemplu, prin modificarea cheltuielilor
publice şi a taxelor de la un an la altul). Astfel, s-a hotărât că mai trebuie adăugată o
caracteristică permanentă a disciplinei fiscale. Al cincilea şi ultimul criteriu instituie un
nivel maxim al datoriei publice. Și aici întrebare era: care plafon? De neimaginat
poate, plafonul a fost stabilit la 60% din PIB, întrucât acesta era nivelul de datorie
mediu, atunci când Tratatul de la Maastricht se afla în negociere în 1991. Un motiv
suplimentar a fost ca limitarea datoriei la 60% poate fi văzută drept compatibilă cu un
plafon de datorie al deficitului de 3%.

20
 Totuşi, prin definiţia unei medii, unele state aveau datorii în exces faţă de 60%
din PIB, iar altele mult mai mari. Aşa stăteau lucrurile în cazul Belgiei, ale cărei
datorii se ridicau la aproximativ 120% din PIB, ceea ce a creat o nouă problemă.
Datoriile nu pot fi reduse peste noapte; durează mulţi ani pentru a fi plătite. Până în
1991, Belgia îşi revizuise finanţele publice şi era fermă în angajamentul său de a
adera la o disciplină bugetară strictă. Ca membru fondator al Pieţei Comune, în
1957, un stat european entuziast şi un susţinător puternic al uniunii monetare, Belgia
a susţinut că nu putea fi omisă din cauza unor greşeli din trecut şi în prezent ferm
corectate. La această solicitare, criteriul a fost abordat în termeni prudenţi,
presupunând o datorie din proporţia PIB ori mai mică de 60% ori “tinzând spre
aceasta”.
Deficitele şi datoriile din 1998 , ultimul an înaintea lansării uniunii monetare,
au fost folosite pentru a se stabili care dintre state îndeplineau criteriile. Toate statele
au reuşit să-şi reducă deficitele la sub pragul de 3%, uneori datorită unor trucuri
contabile (Franţa a privatizat o parte din corporaţiile de telecomunicaţii care au adus
venituri necesare atingerii obiectivelor. Italia a colectat la sfârşitul anului 1998 taxe
care normal ar fi fost colectate în 1999. Chiar şi guvernul german a luat în
considerare ideea de a vinde aur pentru a-şi plăti datoriile, dar aceasta a fost
respinsă de Bundensbank). Puţine, totuşi, au putut raporta datorii sub 60% din PIB,
dar toate au fost salvate prin “clauza Belgia”.
Procesul de finalizare a Uniunii economice şi monetare a fost unul gradual, ce
s-a desfăşurat pe parcursul a trei etape, după un program şi a îmbrăcat un caracter
comunitar.
Potrivit Tratatului de la Maastricht Uniunea economică şi monetară trebuia să
aducă numeroase avantaje Uniunii, între care:
• Să permită limitarea multiplicităţii devizelor şi să reducă dependenţa Europei
faţă de dolar;
• Să permită, de asemenea, eliminarea costurilor tranzacţiilor şi costurile legate
de gestiunea riscului schimbării întreprinderilor;
• Să permită ameliorarea performanţelor economice ale Uniunii, graţie unei
convergenţe a politicilor economice a statelor membre;
• Să unifice piaţa europeană a capitalurilor, iar euro să fie o alternativă
credibilă la piaţa americană şi să devină o monedă foarte puternică;

21
• Să favorizeze libera circulaţie a cetăţenilor Uniunii care vor putea să utilizeze
moneda unică euro;

22
 CONCLUZII

În urma aspectelor prezentate, reiese cu pregnanţă importanţa prevederilor

Tratatului de la Maastricht. atât în ceea ce priveşte revizuirea tratatelor comunitare
ce marchează trecerea într-un stadiu superior al integrării prin consacrarea
Comunităţii Europene, cât şi în ceea ce priveşte instituirea noilor domenii de
cooperare între statele membre. Direcţiile noi stabilite în acest cadru au fost: o
politică de externe şi de securitate comună şi o politică în domeniul justiţiei şi al
afacerilor interne.
Elementele de noutate pe care le aduce Tratatul de la Maastricht sunt: în
primul rând, ideea de uniune politică vest-europeană, iar în al doilea rând,
introducerea unei monede comune europene.
În lumina aspectelor prezentate reiese cu pregnanţă importanţa prevederilor
Tratatului de la Maastricht atât în ceea ce priveşte revizuirea tratatelor comunitare ce
marchează trecerea într-un stadiu superior al integrării prin consacrarea Comunităţii
Europene, cât şi în ceea ce priveşte instituirea noilor domenii de cooperare între
statele membre.
Edificiul Juridic al Uniunii Europene a ajuns în acel moment la stadiul astăzi în
vigoare, abstracţie făcând de modificările de natură cantitativă implicate de aderarea
Austriei, Finlandei şi Suediei. Însă, tocmai mărirea numărului de membri este cea
care a determinat ca după 1995 Tratatul de la Maastricht a devenit unul limitativ.
Necesitatea adoptării unui nou tratat este determinată şi de faptul că multe lucruri
rămăseseră nerezolvate. Conştiente de aceasta, părţile contractante prevăd în art.
N, alin. 2 din Tratatul de la Maastricht o clauză de rendez – vous , prin care se
angajează să convoace o conferinţă interguvernamentală, care să reexamineze
sistemul instituţional şi decizional al Uniunii Europene, în funcţie de practica aplicării
Tratatului, precum şi de cerinţele extinderii. Toate acestea vor determina statele
membre să se pregătească pentru adoptarea unui nou tratat, care să fie în
concordanţă cu noile realităţi. Prin urmare, procesul evoluţiei Uniunii Europene nu se
opreşte aici, dar nici nu se poate să nu se recunoască rolul Tratatului de la
Maastricht în istoria construcţiei europene.

23
 BIBLIOGRAFIE

• BĂRBULESCU, Iordan, Gheorghe, Sistemul instituţional, vol. I, Ed. Tritonic,

Bucureşti, 2007;
• BĂRBULESCU, Iordan, Gheorghe, UE. Politicile extinderii, Ed. Tritonic,
Bucureşti, 2006;
• BOOKER, Cristopher; NORTH, Richard, Uniunea Europeană – Marea
amăgire. Istoria secretă a Uniunii Europene, Ed. Antet XXX PRESS, Prahova, 2004;
• COURTY, Guillaume; DEVIN, Guillaume, La construction europeenne, Ed.
La Decouvert, Paris, 2001;
• DUMITRU, Felicia, Construcţia europeană, Ed. Biblioteca, Târgovişte,
2004;
• FUEREA, Augustin, Drept comunitar European. Partea generală, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2003;
• LEICU, Corina, Drept comunitar, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998;
• LEICU, Corina; LEICU, Ioan, Instituţiile comunitare, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1996;
• LUTZELER, Paul, Michael, Europa după Maastricht. Perspective
americane şi europene, Editura Institutul European, Iaşi, 2004;
• MANOLACHE, Octavian, Drept comunitar, ediţia a IV-a revizuită şi
adăugită, Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2003;
• MOGÂRZAN, Emanuel, Corneliu, Introducere în drept comunitar, Ed.
Fides, Iaşi, 2003;
• MUNTEANU, Ştefan, Aspecte filosofico – juridice implicate de procesul
integrării europene, Ed. Tehnopress, Iaşi, 2005;
• PĂUN, Nicolae, Istoria construcţiei europene. Epoca posbelică, Ed.
Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj – Napoca, 1999;
• VOICU, Marin, Politicile Comunitare în Constituţia Uniunii Europene, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2005;
• ZORGBIBE, Charles, Construcţia europeană. Trecut, prezent şi viitor, Ed.
Trei, Bucureşti, 1998.
• http://ro.wikipedia.org
• http://europa.eu
• http://www.europeana.ro/
24